Adler

„NIMENI NU ESTE ATÂT DE SURD CA…”Autor: Willard Beecher

[1] Nt. Titlul este începutul unei expresii: „There’s none so deaf as those who will not hear”

– Nimeni nu-i mai surd decât cel care nu vrea să audă

Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John

Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Adlerian Digitization Project (http://www.adlerjournals.com/)

None_So_Deaf-Willard Beecher – 1942 – v3#1

http://adlerjournals.com/_private/IPB/JIP%20v3%20n1/None_So_Deaf-Beecher.pdf

Traducere: Prof. Corina-Floriana Gogălniceanu

Corectură&Editare: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu

Una dintre cele mai vechi superstiții ale rasei umane este credința în puterea cuvintelor magice

pentru a vorbi despre diavol. Această credință apare, sub o forma sau alta, în folclorul oricărui trib.

De ea depind în mod fundamental cele mai multe religii și ceremonii. Mai mult de atât, sistemul

nostru educațional crede că atunci când un profesor găsește combinația corectă de cuvinte pentru

a explica ceva, fiecare copil care va auzi aceste cuvinte, va „învăța”. Pe scurt, până și ordinea

noastră socială din acest moment este puternic dominată de credința în magia cuvintelor – puterea

limbajului de a produce miracole.

Ne-am putea gândi, totuși, că măcar științele s-au eliberat de superstiții. Câteva au reușit în mare

măsură. Psihologia, însă, pare a fi destinată să fie ultima care scapă de tirania limbajului. Însă, la fel

ca și celelalte științe, dezvoltarea ei depinde într-o mare măsură de cât de bine reușim să eliberăm

apercepția noastră despre relațiile non-verbale, care constituie comportamentul uman, de

dependența de limbaj. Psihologii sunt încă prea tentați de a preda, predica, îndemna și sfătui la

nivel verbal și apoi de a se relaxeze și aștepta o transformare în comportamentul non-verbal al

individului!

Dintre toate psihologiile, psihologia Individuală este probabil cea mai puțin dependentă de limbaj.

Dr. Adler obișnuia să spună că atunci când vrei să înțelegi o persoană, trebuie să-ți bagi degetele în

urechi și să privești doar mișcarea. Iar tehnicile sale terapeutice cele mai eficiente nu au fost doar

șiretlicuri sau aranjamente verbale abile adresate pacienților. El a înțeles pe deplin că pentru a-și

ajuta pacientul, psihologul trebuia să se identifice cu situația de bază a acestuia, și apoi să

se COMPORTE (activitate non-verbală) într-un mod care să influențeze comportamentul individului.

Dr. Adler a pus foarte puțin accentul pe valoarea în sine a puterii cuvintelor și a scos permanent în

evidență „sărăcia limbajului”.

Noi, cei care am moștenit munca Dr. Adler, nu putem pierde din vedere nici măcar pentru o

secundă această latură fundamentală a psihologiei individuale. Este simplu să ne amintim și să

cităm cuvintele sale, sau să le folosim pentru a le arunca în fața „pacienților” sau unii altora. Facem

acest lucru sperând că are valoare terapeutică! Dar limbajul nu ne educă nici pe noi și nici pe alții.

Oamenii „ne înțeleg” (sunt educați) datorită comportamentului nostru față de ei, iar noi la rândul

nostru, suntem educați de felul în care se poartă cu noi.

Psihologia Individuală recunoaște acest lucru ca fiind principiul fundamental al terapiei sale și indică

COOPERAREA ca unic remediu pentru toate relele izvorâte din relațiile umane. Psihologia

Individuală ar putea fi fără efort descrisă ca fiind terapia cooperării. Și este eficientă atâta timp cât

rămâne la nivelul cooperării non-verbale. Va eșua, la fel cum vor eșua toate celelalte, dacă

învățăturile și practicile ei vor degenera în sâcâieli, mustrări, predici, sfaturi și alte încercări verbale

de a produce schimbarea comportamentală a altora. „Cuvintele magice” și magia cuvintelor – toate

fac parte din accesorile magicianului. El își asumă rolul de „superior”, iar elevul este degradat la

rolul de „inferior”. Astfel, cooperarea este zădărnicită, deoarece cooperarea poate avea loc doar

între persoane care se privesc ca având un statut egal de ființe umane. Psihologul care își ia

libertatea de a „forța” adevărul său asupra unui frate care se află în întuneric nu aparține orientării

psihologiei individuale, chiar dacă folosește conceptele ei.

Se spune că nici o „cauză” nu are mai mulți dușmani decât aliații ei. Am văzut și, poate am fost și

noi neofiți în psihologia individuală, când, de îndată ce am devenit interesați de ea, ne-am continuat

drumul maiestuos de convertire a întregii lumi, dojenind-o pentru „ne-cooperarea” sa. Unii rămân la

acest nivel verbal de „terapie”, iar alții se luptă să se elibereze de el. Nimeni nu se poate lăuda că

s-a eliberat în totalitate de această greșeală.

În orice caz, singura noastră grijă ar trebui să fie îmbunătățirea înțelegerii a ceea ce înseamnă cu

adevărat cooperarea și să devenin noi înșine mai cooperanți. Cine se aseamănă se adună, iar

cooperarea la cooperare trage. Cu cât înțelegem acest lucru mai bine, cu atât mai puțin vom fi

tentați de a sâcâi și predica ceva ce noi înșiși încă nu am învățat să punem în practică în viețile

noastre! Cea mai mare slăbiciune a noastră, a tuturor celor care cunosc psihologia individuală, este

să pornim de la premiza că dacă pledăm în favoarea cooperării, vom și coopera! Adler a subliniat

faptul că lumea este plină de Mântuitori care nu se înghit reciproc! Pentru a ne îmbunătăți propria

poziție, haideți să recunoaștem că încă nu suntem în relații bune unii cu alții și departe de idea de a

fi Mântuitori! Diferențe de opinii trebuie să existe în orice organizație socială în creștere, dar nu

trebuie să ne folosim de acest lucru ca scuză pentru sentimente rănite sau pentru a motiva

despărțirea de serviciile Psihologiei Individuale. Dimpotrivă, fiecare conflict poate fi privit ca o

„lecție” despre ne-cooperare care ne poate da indicii valoroase pentru viitor. Mai devreme sau mai

târziu, trebuie să ne eliberăm de credința că suntem foarte cooperanți doar pentru că admirăm sau

predăm psihologia individuală. Viitorul psihologiei individuale depinde în totalitate de succesul pe

care fiecare dintre noi îl obține în acest sens, pentru că, în cele din urmă, educația este de fapt

auto-educație!

Toate aceste lucruri au de fapt de-a face cu complexul de superioritate-inferioritate al lui Adler.

Tulburările din relațiile umane își au originea în dorința ubicuuă de a ne demonstra „statutul”,

precum și în efortul nostru concomitent de a minimaliza statutul altora. Nu este atât de surprinzător

că suntem cu toții implicați într-o astfel de căutare, dacă stăm să ne gândim că abea ieri, în timpi

istorici, rasa umană a fost divizată în câțiva „stăpâni” și mulți „sclavi”. Și chiar și în zilele noastre,

viața noastră socială și economică încă ne încurajează să „ridicăm privirile” la cineva și „să privim

în jos”[1] spre altcineva. Cei care se percep pe ei înșiși ca fiind deasupra altora, se simt extrem de

privilegiați de a folosi și direcționa eforturile altora acordând foarte puțină, sau deloc, atenție

bunăstării lor.

Acest lucru se întâmplă atunci când o persoană se află în „tratament psihologic”. Comportamentul

său trădează faptul că el își percepe situația (și pe sine) ca fiind ori „mai înaltă decât înalt”, ori „mai

joasă decât jos”; tragedia lui este faptul că nu își poate găsi „egalul” și, prin urmare, nu are cum să

coopereze cu nimeni. Psihologia Individuală (terapia de cooperare) trebuie să înzestreze persoana

psihologului cu abilitatea de nu numai a vorbi despre cooperare, ci și de a se putea raporta la nivel

non-verbal ca „egal”! Pacientul nu are nici un fel de experiență în a face acest lucru, altfel nu ar fi

pacient! Este o prostie să i se spună ca TREBUIE SĂ ÎNVEȚE să coopereze, deoarece, necooperând

în continuare, el poate oricând alege să rămână pacient, înfruntând astfel aroganța celui care a

încercat să-i „ordone”.

Terapeutul va avea succes doar în situația în care va stabili condițiile de cooperare și egalitate la

nivelul non-verbal al comportamentului. În cazul în care acest punct vital va fi neglijat, vor apărea și

eșecurile. În cele mai multe cazuri poate fi de asemenea spus că pacientul nu a reușit să facă

progrese din cauza faptului că terapeutul nu a învățat el însuși semnificația cooperării!

Nu există, desigur, un standard fix sau absolut după care să măsurăm cooperarea, egalitatea și

altele de genul acesta. Dar, între anumite limite, putem cădea de acord despre ceea ce înseamnă

comportament de cooperare și comportament de exploatare. Suntem limitați în a folosi figuri de stil

de genul: „tragem amândoi la aceeași căruță”, „împărțim atât avantajele, cât și dezavantajele

situației”, etc. pentru a descrie o situație de cooperare. Perturbările apar în momentul în care

cineva trage ori prea mult, ori prea puțin la căruță. În spatele oricărei persoane prea timide se află

umbra cuiva care a fost supraprotector. Iar în spatele oricărei persoane dezordonate sau leneșe se

află umbra cuiva care a făcut mai mult decât era necesar pentru a crea ordine și a rezolva rapid

diferitele sarcini.

Semnificația acestor lucruri este de prea multe ori neînțeleasă. „Terapia” este de obicei

direcționată spre copilul „leneș”, iar celui care i-a oferit posibilitatea să-și dezvolte acest stil de

comportament nu i se contestă căile greșite. Acest lucru poate fi cel mai bine ilustrat de către cazul

unor părinți ai unui băiat foarte timid. Ambii părinți erau excepțional de inteligenți și chiar bine

instruiți în psihologie. Folosiseră fiecare truc verbal cunoscut de ei pentru a-și schimba fiul într-o

persoană mai curajoasă. În loc ca situația să se îmbunătățească, copilul a început să aibe probleme

la școală și crampe atunci când ceva nu-i era pe plac. Aceste simptome fizice n-au făcut altceva

decât să sporească anxietatea părinților față de băiat, astfel încât au încercat și mai mult să-i ofere

„suport emoțional” (să-l țină departe de frică). Dar, nu este posibil să ții pe cineva departe de frică;

acest lucru poate fi făcut doar de cel în cauză. Și poate reuși doar dacă se confruntă cu teama și

învață să o depășească. Dar nici nu va vrea și nici nu va putea să o facă atâta timp cât este

supraprotejat!

Într-o astfel de situație, părinții sau autodistribuit în rolul lui Dumnezeu! Acest lucru indică o

anumită mândrie și aroganță ce trebuie reduse, înainte ca ei să fie dispuși să-și lase copilul singur

atâta timp cât este necesar pentru el de a-și dezvolta propriile sale puteri. Orice terapie

direcționată pe de-a-ntregul către copil este de fapt un pariu pentru insuccesul ei. S-a dovedit că în

special mama a trebuit să-și dezvolte propriul curaj înainte ca fiul să-și crească independența.

Părinții au înțeles că băiatul i-a înrobit mai degrabă prin fricile lor, decât prin dragostea pe care i-o

poartă. Așadar, au început să se retragă din poziția în care făceau „mai mult decât era necesar” și

și-au schimbat comportamentul față de copil, începând să facă compromisuri. Băiatul a resimțit

creșterea de curaj la părinții săi și foarte curând a început să facă schimbări mulțumitoare.

Un alt caz interesant este cel al unei femei foarte răsfățate care a avut o cădere nervoasă în timpul

primului ei mariaj și a divorțat. A fost apoi în tratament la un „psiholog” care a sfătuit-o să se

remărite pentru a-și lecui problemele nevrotice! Un bărbat care era interesat de ea a trecut printr-o

„analiză” pentru a fi siguri că acesta va fi bărbatul ideal. În primele luni ale mariajului totul a fost în

regulă. Într-un târziu, soțul ei a obosit un pic din cauza cererilor ei de atenție și au reapărut

simptomele nervoase. În câteva luni a avut o altă „criză” și soțul ei a dus-o la un sanatoriu privat.

Psihologul ei a declarat că „regresase la nivelul unui copil de 5 ani”. Nu voia să-și vadă soțul, însă îi

scria scrisori în care își acuza căsnicia de condiția ei actuală.

Soțul nu-și permitea să o țină pentru tot restul vieții ei în sanatoriu și era de părere că trebuia

trimisă la o instituție de stat mai puțin costisitoare. I-a fost sugerat să o contacteze și să-i ofere un

divorț cu pensie alimentară. Atunci când a văzut-o, era imaginea întruchipată a epuizării, stând

culcată pe pat, cu o compresă rece pe frunte. Când i-a făcut oferta, s-a ridicat într-un cot și l-a

întrebat: „Câtă pensie alimentară?” În câteva săptămâni a ieșit din sanatoriu într-o „sănătate

deplină”. Pe scurt, atunci când a descoperit că soțul ei nu o va mai supraproteja sau răsfăța,

simptomele ei nu-și mai aveau rostul pentru ea. Dar, din nou, terapia a trebuie direcționată către

soț pentru a obține o schimbare în relațiile lui non-verbale, înainte ca ea să poată sau să vrea să se

schimbe.

Un alt caz este cel al unei femei mai în vârstă, care a fost întotdeauna o persoană foarte manierată

și pedantă. Într-o bună zi s-a îmbătat, și, toate eforturile de a o convinge să renunțe la băutură, au

eșuat. Săptămâni în șir nu a făcut nimic altceva decât să stea în casă și să bea, în ciuda faptului că

înainte a avut întotdeauna o aversiune față de consumatorii de alcool. Și cu cât bea mai mult, cu

atât mai atente deveneau rudele ei. Cu cât încercau mai mult să o „aducă pe calea cea dreaptă”,

cu atât mai abitir bea.

Această femeie s-a simțit dintotdeauna cu mult superioară soțului ei. A născut un băiat pe care și l-

a făcut partenerul ei cel mai apropiat, îndepărtându-l astfel pe de-a-ntregul pe soțul ei. Soțul a

murit, iar mama s-a folosit de acest lucru pentru a-și lega fiul și mai strâns de ea. Atunci când se

îndrăgostea, mama îl obliga să-i divulge cele mai intime detalii ale relației! Este de prisos să adaug

că această relație mamă-fiu nu a rezistat mult timp. Într-un final, băiat a avut o cădere nervoasă și

a fost internat într-un spital psihiatric pentru un an. A reușit să evadeze din această relație și s-a

întors în oraș lunându-și un loc de muncă. Apoi a refuzat cu desăvârșire să-și mai vadă mama.

Acesta a fost momentul în care femeia a început să bea. Din cauza comportamentului ei șocant, fiul

și-a încălcat decizia de a nu o mai vedea niciodată și a început s-o viziteze de câte trei ori pe

săptămână!

Aici putem din nou vorbi de o situație în care încercarea de a corecta comportamentul persoanei în

cauză prin orice fel de magie verbală, ar fi o pierdere de vreme. Beția a fost prețul pe care era

dispusă să-l plătească pentru trei vizite pe săptămână din partea fiului ei, și nu-l va lăsa vreodată

să plece, atâta timp cât va avea mijloace de a-l ține aproape de ea! Acest lucru a fost explicat

băiatului, iar acesta a înțeles că doar prin oprirea vizitelor, mama lui își va reveni. În acest caz,

„cooperarea” cu mama necesita ca el să stea departe de ea, până când ea va învăța să fie

independentă. Așa a și făcut, iar mama și-a dat destul de curând seama că nu mai era „stăpâna”

sclavului ei, indiferent de ce tactică folosea. În momentul în care a înțeles că nu mai avea nici o

putere asupra lui, a început să iasă la plimbare, și-a reînnoit contactele sociale și și-a construit în

general o viață a ei.

Toate aceste cazuri au fost descrise pentru a arăta că „cooperarea” nu înseamnă conformarea

pasivă la dorințele lui Tom, Dick sau Harry. Și nici o gândire pozitivă nerealistă. Este mai degrabă

vorba despre o determinare fermă de a nu exploata și de a nu fi exploatat! Dacă un individ ajunge

la un compromis cu oamenii din jur, nu va exploata pe nimeni; dacă refuză să facă mai mult de

atât, se împotrivește încercărilor lor de a-l exploata! În ambele cazuri cooperează la nivel non-

verbal; el „își plătește drumul în viață și nu ia mai mult decât este doritor să dea.” Nici o relație de

tipul „stăpân-sclav” sau de superioritate-inferioritate nu poate supraviețui în fața terapiei de

cooperare.

Aceasta este adevărata terapie a psihologiei individuale – terapia cooperării, iar în măsura în care

este practicată la nivel non-verbal, poate fi evitată confuzia generată de limbaj. Faptele sunt mai

grăitoare decât cuvintele!

[1] nt., în original: „look up” and ”look down” on somebody

IMPLICAŢIILE EDUCAŢIONALE ALE CELOR „PATRU LIBERTĂŢI”Autor: Dr. Rudolf Dreikurs




Educational_Implications_of_the_Four_Freedoms – R. Dreikurs-1941, v2#4

http://www.adlerjournals.com/_private/IPB/Educational_Implications_of_the_Four_Freedoms.pdf

Traducere: Psiholog Andra Pârvan

Corectură: Prof. Corina-Floriana Gogălniceanu

Editare: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu

Carta Atlantică, cu pronunţarea celor patru libertăţi, poate deveni un eveniment la fel de marcant în

istoria Americii moderne ca şi alte câteva evenimente – Legea Drepturilor, Discursul Gettysburg –

care au influenţat gândirea nu doar a contemporanilor ci şi a generaţiilor care au urmat. Mulţi au

privit iniţial aceste patru libertăţi mai mult ca pe o promisiune către cei care sufereau din cauza

tiraniei şi a opresiunii. Mulţi alţii au înclinat să creadă ca aceste libertăţi erau deja stabilite în

America şi ar fi trebuit doar extinse pentru toţi oamenii de pe acest pământ. Totuşi, afirmaţiile

înalţilor oficiali şi în special al raportului Consiliului Naţional de Planificare a Resurselor, care

formulau nouă drepturi suplimentare, au lămurit faptul că aceste patru libertăţi trebuie privite ca un

scop ideal către care ne îndreptăm. Cele patru libertăţi par a forma baza pentru dezvoltarea

democraţiei. Avem cam tot atâta democraţie cât avem şi din cele patru libertăţi.

Ne putem mândri că avem stabilite libertatea cuvântului și a expresiei şi libertatea religiei și a

venerației; dar cine crede cu adevărat că avem libertatea de a nu fi supus privațiunilor şi libertatea

de a nu suferi de frică? Va fi nevoie de dezvoltare politică şi economică pentru a dobândi aceste

patru libertăţi, dar educaţia este esenţială pentru a suplimenta schimbările politice şi economice.

Unul dintre primii paşi educaţionali necesari pare a fi să facem publicul mai familiar cu aceste patru

libertăţi. Toată lumea a auzit de ele, însă doar câţiva le ştiu cu adevărat. Este uimitor cum şi mai

puţini le pot denumi. Oamenii trenuie să înveţe care sunt cele patru libertăţi şi trebuie să realizeze

ce susţin ele cu adevărat. Așadar, importanţa educaţiei adulte cu serviciul ei informativ poate fi

înţeleasă cu uşurinţă.

Totuşi, mai importante sunt metodele şi scopurile educaţionale aplicate la copii. Copiii cresc cu o

viziune definită. Orice dezvoltare spre îmbunătăţire socială depinde de atitudinea noii generaţii. În

lucrul cu copiii, educatorii trebuie să studieze implicaţiile celor patru libertăţi dacă vor să contribuie

la străduința actuală și să ofere cele mai bune servicii comunităţii şi ţării lor. Să luăm în considerare

fiecare din cele patru libertăţi, să analizăm ce reprezintă fiecare din punct de vedere psihologic, să

descoperim ce ar fi de făcut şi cum ar trebui făcut.

La prima vedere, doar ultima dintre libertăţi – libertatea de a nu suferi de frică – pare să fie în

principiu o problemă psihologică. În timp ce libertatea de a nu fi supus privațiunilor pare să aparţină

domeniului economiei, libertatea cuvântului şi libertatea religiei apar ca fiind concepţii exclusiv

politice. După o investigaţie mai aprofundată vom afla, totuşi, că toate cele patru libertăţi au

semnificaţie psihologică definită şi ar trebui luate în considerare cu atenţie atunci când învăţăm

copiii cum să gândească şi să se comporte.

Libertatea Cuvântului și a Expresiei este stabilită în constituţie. Dar acest drept politic stabilit nu

exclude existenţa unor probleme ce pot crea confuzii. Cât de mult s-ar putea bucura fiecare individ

de acest drept atunci când îl foloseşte să facă rău celorlalţi sau chiar să distrugă dreptul în sine?

Trebuie să existe undeva o limitare a libertăţii de exprimare.Unde ar trebui să fie? Linia de

demarcare nu a fost niciodată definită clar. Este suficient să interzicem doar incitarea la acţiuni

ilegale? Toată lumea îşi poate exprima opinia oricum, fie că are dreptul să facă asta sau nu. Trebuie

doar să îşi asume consecinţele. Chiar şi în condiţiile unei libertăţi a cuvântului foarte limitate,

oricine poate spune ceea ce îşi doreşte dacă îi este indiferent dacă este incarcerat sau dacă îşi

pierde capul. Este clar că libertatea de exprimare înseamnă libertate faţă de consecinţe neplăcute.

Creșterea libertății este corelată cu descreșterea ei prin consecinţe neplăcute sau punitive pentru

orice opinie exprimată. Dar să ai libertatea nu înseamnă în niciun caz că ai și autoritate. Şi

libertatea nu înseamnă niciodată privilegii de o singură parte. Libertatea trebuie limitată de către

un sens al responsabilităţii care respectă drepturile celorlalţi, şi trebuie să includă în acelaşi mod

toţi membrii comunităţii; altfel nu o putem numi libertate. Libertatea cuvântului poate avea un

singur înţeles psihologic: toată lumea are dreptul de a-şi exprima opinia atâta timp cât este sinceră

şi nu intenţionează să îi rănească pe ceilalţi. Un concept general asupra relaţiilor umane

guvernează ceea ce este considerat a fi daunător şi insultător. A critica un superior va fi considerat

mai mult sau mai puţin dăunător în funcţie de gradul în care libertatea cuvântului este oferită.

Posibilitatea de a-și exprima propria opinie, chiar dacă contrazice convingerilor puternice ale

celorlalţi, necesită o libertate a cuvântului bazată pe toleranţă şi respect mutual. În America avem o

bună parte a acestor libertăţi – poate mai mult în viaţa politică decât în rutina zilnică a comunităţii

sau în familie. Trebuie să recunoaştem necesitatea creşterii copiilor noştri într-un mod în care

exprimarea opiniilor lor să se facă natural şi să nu necesite nici rebeliune nici agresivitate. Altfel,

doar acei copii care sunt impertinenţi şi ostili îşi vor exprima opiniile deschis, cei cărora nu le pasă

dacă antagonizează sau provoacă pedepse. Adesea, copiii „buni” sunt docili şi submisivi, în timp ce

purtătorul lor de cuvânt este un copil cu lipsă de responsabilitate şi cu un conformism mai scăzut.

Părinţii şi şcolile au o mare responsabilitate în a învăţa copiii nu doar dreptul, ci şi obligaţiile pentru

exprimarea opiniilor lor şi de a îşi menţine poziţia pentru ceea ce ei consideră corect şi recomandat.

Nu putem începe să predăm democraţia la o anume vârstă după ce mai întâi am intimidat și

suprimat prin forţă înclinaţia naturală a copilului de a lua atitudine şi de a exprima o opinie într-un

mod constructiv şi cooperant.

Concret, copiii ar trebui să fie învățați cum să folosească critica sinceră şi constructivă, şi ei trebuie

antrenaţi să respecte critica, nu ca o consecinţă a autorităţii şi puterii parentale sau educaţionale, ci

ca dreptul fiinţelor umane care fac față acestora. Copiii trebuie învăţaţi că exprimarea unei opinii

diferite nu este nici o lipsă de respect nici o insultă. În anumite grupuri şi comunităţi naţionale

libertatea vorbirii este practicată foarte puţin, foarte adesea ca o consecinţă a unui anumit fundal

naţional. Este vital să educăm copiii în aşa fel încât ei să aducă acest spirit al exprimării decente şi

curajoase în viaţa comunităţii lor. Este posibil să aranjăm grupuri de discuţii unde se practică

toleranţa şi respectul mutual în exprimarea opiniilor antagonice. Asemenea grupuri pot fi folosite ca

demonstraţii pentru ceilalţi copii şi totodată pentru adulți. Nu există libertatea vorbirii atâta timp

cât a discuta deschis înseamnă ostilitate şi atâta timp cât atât de mulţi refuză să discute.

Acestea sunt doar câteva puncte care servesc doar ca demonstraţii ale problemei mai degrabă

decât să acopere domeniul. Este necesar să studiem toate implicaţiile pe care postulatul libertăţii

vorbirii și a exprimării le poate avea şi chiar le are pentru procedura noastră educaţională. Şcolile

vor trebui să ia în considerare cât de multă libertate de vorbire şi exprimare au stabilit, iar părinţii

trebuie să devină conştienţi de cât de importantă este atmosfera familiei pentru comunitate şi

pentru întreaga ţară.

Libertatea Religiei și a Venerației pare să fie corect stabilită. Toată lumea poate crede orice

doreşte. Totuşi, practica noastră de zi cu zi pare să respecte destul de puţin acest principiu general

acceptat. Înclinaţia anti-semită larg răspândită poate fi scuzată în baza diferenţelor rasiale

asumate, care de fapt nu există. Dar cum putem vorbi de o libertate religioasă atâta timp cât

membrii anumitor grupuri religioase nu sunt acceptaţi şi respectaţi pe deplin, după cum se

întâmplă adesea catolicilor în anumite părţi ale ţării? Multe pot fi făcute în direcţia toleranţei şi a

respectului faţă de religie prin învăţarea copiilor de a privi celelalte grupuri religioase nu ca fiind

inamice sau inferioare, ci ca oameni cu o decenţă egală şi aceeaşi cantitate de adevăr în

convingerile lor. Toleranţa religioasă nu poate fi presupusă în mod tacit. Nu există dacă nu este

antrenată. Nu este suficient ca educatorii să se abţină de la exprimarea punctelor de vedere

intolerante. Ei trebuie să ajute copiii să îi accepte pe cei care au alte convingeri religioase ca fiind la

fel de buni și de luminați. Ne lipseşte liberatatea gândirii religioase atâta timp cât există atâţia

ipocriţi în domeniul subiectelor religioase. Apartenenţa la o anumită biserică, din nefericire, nu

înseamnă neapărat a avea convingeri definitive. Ceea ce crede cu adevărat un om este adesea un

secret personal, dezvăluit doar prietenilor cei mai apropiaţi, dacă şi aşa. Făţărnicia este mai

frecventă decât credinţa profundă şi sinceră. Această afirmaţie nu poate fi privită ca o exagerare.

Cât de des sunt preoţii obligaţi să emită astfel de afirmaţii din amvon! Această faţărnicie larg

răspândită arată că afilierea la o biserică poate fi bazată pe presiunea socială mai degrabă decât pe

convingeri religioase veritabile. Pentru a stabili libertatea religiei și a venerației, trebuie să oferim

copiilor noştri oportunitatea de a şti şi înţelege diferitele crezuri. De asemenea ar trebui să aibă

şansa de a alege. Fără libertatea de a alege, credinţa religioasă este impusă, și cu siguranţă nu

este liberă.

Libertatea de a nu fi supus Privațiunilor este cu siguranţă una din cerinţele fundamentale pentru

pace şi cooperare. Dar ce pot face educatorii pentru a ajuta la stabilirea ei? Faptul că oamenii

trăiesc fără strictul necesar al vieţii nu este adesea consecinţa condiţiilor economice. Condiţiile

economice în sine sunt influenţate de atitudini şi opinii ale majorităţii oamenilor. Stabilirea libertăţii

de a nu fi supus privațiunilor necesită recunoaşterea generală a faptului că dorinţa vecinului nostru

pericilitează securitatea noastră, că sărăcia vecinului nostru este responsabilitatea noastră. Acest

sentiment de responsabilitate pentru celălalt, acest interes asupra binelui celuilalt, este o sarcină

educaţională prioritară. Sunt multe căi prin care copiii pot fi făcuţi conştienţi de dorinţele celorlalţi,

pot fi făcuţi să le înţeleagă şi stimulaţi să ajute. În loc de a se îmbăia în prestigiul obținut din a avea

mai multe posesiuni decât celălalt, copiii pot învăţa să se bucure de sentimentul de a împărţi. Ei pot

învăţa să se bucure de dorinţa plină de compasiune de a asista şi de a ajuta; ei pot învăţa să

privească nevoile celorlalţi nu ca pe un motiv de a ridiculiza şi dispreţui ci ca pe o provocare a

propriei inteligenţe, a tactului şi a interesului social. Cât de departe de asemenea atitudini este

satisfacţia „binefacerii” care personifică glorificarea unei superiorităţi morale! „Binefacerea” nu va

aduce libertatea de a nu fi supus privațiunilor. Nu ar trebui să îi învăţăm pe copii să fie „filantropi”.

Atâta timp cât oamenii nu simt datoria de a împărţi, libertatea de a nu fi supus privațiunilor nu va

avea niciodata vreo şansă de a fi stabilită.

Libertatea de a nu suferi de Frică. Cel mai mare secret al durerii umane se arată doar acelora care

concep libertatea de a nu suferi de frică ca fiind elementul de bază al traiului laolaltă cu ceilalți.

Frica ţine oamenii departe nu doar de fericire și de bucuria de a trăi, ci şi de a fi cooperanţi. Multe

pot fi spuse despre metodele de a înspăimânta oamenii. Psihologii, psihiatrii şi educatorii vor trebui

să lucreze mult pentru a concepe metode şi tehnici care să învingă primejdia adusă de aceste

metode. Foarte puţini realizează faptul că, foarte adesea, frica nu este cauzată de pericole reale;

chiar şi moartea îşi pierde din teroare pentru aceia care au dezvoltat curajul, şi nicio situaţie dificilă

nu îi poate speria. Această calitatea a curajului, a încrederii în propriile puteri, este singurul antidot

pentru frică. Încrederea în sine şi curajul trebuie să fie dezvoltate în copiii noştri dacă vrem ca

cetăţenii noştri să fie fără de frică. Libertatea de a nu suferi de frică nu poate fi împlinită doar prin

măsuri economice sau politice. Suntem cu toţii mult prea pregătiţi să ne temem de pericole din

exterior şi interior, deoarece nu am învăţat să avem încredere în noi şi în ceilalţi. Persecuţia şi

opresiunea sunt consecinţe ale fricii şi totodată şi cauze ale ei. Doar oamenii speriaţi îi oprimă pe

ceilalţi. Mai rea decât foametea şi boala este teama de a pierde statutul social, de a fi mai puţin

decât cel de alături. Această teamă îndeamnă copiii să intre în competiţie cu fraţii şi surorile lor şi

să se revolte împotriva părinţilor care fie îi răsfaţă, fie îi oprimă. A creşte copii fără frică se poate

dovedi a fi mai important chiar decât a-i învăţa să scrie şi să citească. Cât de mult timp petrecem

asupra celor 3R deoarece ne gândim prea puţin la fricile pe care le instigăm în copiii noştri, activ

sau pasiv, prin nerecunoaşterea gândurilor şi convingerilor lor! Avem în faţă o sarcină foarte

măreaţă. Părinţii şi educatorii trebuie să devină conştienţi de tehnicile de dezvoltare a curajului în

copiii lor; ei trebuie să înveţe să evite descurajarea şi umilirea. Aceia care au o idee despre

conflictele copiilor le pot arăta celorlalţi în aşa fel, încât şi ei să le vadă. Cei care văd, trebuie să

descopere metode potrivite pentru a ajuta copiii să iasă din existenţa lor speriată, care adesea este

considerată un paradis de către adulţii care au uitat propriile lor experinţe din copilărie. Cât de

departe de dezvoltarea libertăţii de a nu suferi de frică sunt educatorii care în mod deliberat

folosesc frica ca metodă educaţională; care sunt convinşi că doar teama de pedeapsă, teama de

umilire, teama de consecinţe pot ţine copiii departe de un comportament inadecvat! Ei nu

realizează că singura putere pentru a face un copil să se comporte în modul potrivit este o dorinţă

veritabilă de a fi bun şi amabil, de a lua parte la viaţa socială, şi de a fi un membru folositor. Doar

descurajarea interferează cu aceste tendinţe instinctive ale societăţii umane. Fiecare educator

trebuie să recunoască acestea, trebuie să ştie cum să direcţioneze copiii către cooperarea

voluntară. Altfel doar poartă titlul de educator fără a fi cu adevărat unul.

Libertatea de a nu suferi de frică nu este o utopie, nu mai mult decât celelalte libertăţi. Nu este încă

clar felul în care se întâmplă asta, dar căile şi metodele care ne pun în mişcare pe noi și omenirea

evoluează permanent şi ne conduc către aceste scopuri.

Să ne gândim serios şi sincer ce implicaţii au aceste patru libertăţi pentru fiecare dintre noi şi

munca noastră. Politicienii şi economiştii, sociologii şi tehnicienii, toţi vor percepe diferite implicaţii.

Educatorii vor recunoaşte că aceste patru libertăţi nu sunt pur şi simplu un postulat politic. Ei, la fel

de mult ca orice alt grup, şi poate un pic mai mult, au responsabilitatea pentru sarcina dată nouă.

Soldaţii luptă pentru ea pe câmpul de luptă, şi muncitorii în fabrici. Educatorii au ca adversari

tradiţii vechi şi greşite, şi concepţii eronate care guvernează vieţile generaţiilor noastre în creştere.

Ei trebuie să insufle în copii dragostea şi dorinţa de a participa la lupta pentru libertate, şi să-i

pregătească să trăiască în libertate.

Aspecte psihologice în timp de criză economicăADLER SPEAKS – Prelegerile lui Alfred Adler. Culese și editate de Mark H. Stone și Karen A.

Drescher (2004, © Karen Drescher și Mark Stone; tipărit la iUniverse inc)

Aspecte psihologice în timp de criză economică

Fragment tradus de: Raluca Moșinoi

Chiar dacă această prelegere a avut loc în prima parte a secolului 20, mesajul său este valabil până

astăzi. Nu cunoaștem circumstanțele în care a avut loc această prezentare.

Singurul test pentru stilul de viață al unui individ și sensul acestuia într-o anumită situație este

gradul sentimentului comunitar. Bun, rău, normal, anormal, corect, greșit, inteligent, prost, sunt

atribute care exprimă întotdeauna relații sociale. La o a doua privire, dar tot referitor la relațiile

sociale, trebuie să cântărim gradul de activitate din atitudini precum îndrăzneala, curajul,

timiditatea, contribuția, exploatarea, grăbirea, retragerea, amânarea, aroganța, rezerva, etc.

Principalul factor ce trebuie luat în considerare în știința psihologiei constă în relațiile sociale

îndreptate către problemele externe: sociale datorită valorii lor pentru binele și progresul speciei

umane.

În situațiile dificile, stilul de viață devine mult mai evident. Descoperim parte din societate ca

făcând față dificultăților, străduindu-se mai mult sau mai puțin prin cooperare, blocaje, opriri; o

parte optimistă, celaltă pesimistă. Oricare dintre părți se poate comporta în moduri mai active sau

mai pasive: conducând, acționând, uneori contracarând la nivelul său; sau plecând capul, aparent

submisiv, resentimentar în secret. La fel ca și psihologul clinician, psihologul individual este nevoit

să se confrunte cu indivizi care exprimă o atitudine greșită față de situația în care se află sau cu cei

care au căzut într-o pasivitate periculoasă. Mai devreme sau mai târziu în ambele ipostaze, oamenii

își ating limitele și exprimă un grad scăzut de interes social. Ambele tipuri se îndepărtează de la

cooperare recurgând la expresii comportamentale pasive sau active. Oamenii mai puțin activi sunt

înclinați să dezvolte o nevroză sau o psihoză ce le conferă un aparent succes, acesta fiind doar un

alibi, o scuză. Ei apelează la ajutorul celorlalți sau părăsesc toate problemele sociale și evadează

prin suicid. În clinici crește izbitor numărul celor care consideră criza economică generală drept

propria tragedie personală, a celor care trăiesc o viață de familie tulburată și care au necazuri în

dragoste și probleme maritale. Pentru a fi onești, trebuie să subliniem că dificultățile economice

există și sunt o mare povară pentru cea mai mare parte a umanității.

Problemele economice extreme pot fi atenuate numai prin reconstrucție socială. Mulți oameni

pasivi devin prada unor lideri activi care, la rândul lor, nu sunt bine adaptați social. Oamenii pasivi

devin servitori obedienți, în timp ce liderii activi promovează „adepți” în extaz. Este interesant de

observat în evoluția rasei umane faptul că liderul activ poate găsi urmași în numele sentimentului

comunitar numai atunci când se stimulează egotismul. În orice caz, acest segment pasiv – integrat

social sau nu – urmează un lider care convinge grupul prin propriile sale „triumfuri” legate de

posibilitățile de succes. Aceasta conferă formă mișcărilor de masă.

Pentru un mare segment de oameni, cei care sunt mult mai ușor de descurajat datorită lipsei unui

grad adecvat de sentiment comunitar, viitorul arată întunecat. Pentru acești indivizi, încrederea în

ceilalți scade și viața pare să fie inutilă. Se amplifică lipsa de speranță, pericolul major atât pentru

indivizi, cât și pentru mase. Sentimentul comunitar/interesul social, asemenea panicii, ajunge la un

capăt. Asistența din partea statului și ajutorul privat, inevitabile ca mijloace de sprijin de urgență,

nu pot înlocui bucuria vieții, sau a muncii sau a speranței în viitor. Multe persoane se simt

degradate neavând nici o vină. Resentimentul crește. Tortura oribilă a timpului neocupat și

căutarea inutilă a unui loc de muncă, deschid deseori calea diferitelor eforturi lipsite de sens,

violente, subversive, nesociale.

Oamenii ce manifestă un stil de viață cu așteptări de la ceilalți, exploatator, s-au raliat multor

activități antisociale începând din copilărie. În perioadele de criză, ei sunt mai aproape ca oricând

de delincvență. Este posibil ca acești indivizi să se angajeze în tot felul de infracțiuni. Astfel, crește

activitatea infracțională.

Perioadele de criză sunt teste atât pentru indivizi, cât și pentru societate. Reprezintă o examinare

amănunțită referitoare la gradul de cultivare a sentimentului comunitar. Este posibil ca sentimentul

social moștenit și dobândit să nu fie suficient de puternice pentru a-i permite individului folosirea

unei modalități utile de a coopera cu societatea. Criza produce, la fel ca în panică, prea multă

neglijare, ură, lipsă de încredere și colapsuri în educație, știință, artă, cultură, viața socială, muncă,

relațiile dintre sexe.

Numai acei membri ai societății care sunt adaptați social din copilărie și aceia care sunt activi în

lupta lor pentru progres social, pot face față testului acestor dificultăți și vor reuși mai devreme sau

mai târziu. Atitudinea lor constă în a face ca atât avantajele, cât și dezavantajele vieții sociale să

aparțină tuturor. Dezavantajele trebuie rezolvate în beneficiul speciei umane. Pentru psiholog și

psihiatru, o perioadă de criză economică extremă împreună cu toate necazurile acesteia oferă un

indiciu exprimat clar despre cât de mult au fost neglijate apecte în educație și cât de mult trebuie

realizat pentru generațiile viitoare.

Comentariu:

Adler abordează criza economică ce a apărut la la sfârșitul anilor 20 și începutul anilor 30. Este

posibil ca acest discurs să fi fost ținut după crahul Bursei de pe Wall Street în octombrie 1929.

Germania a fost un lider economic înainte de primul război mondial. După război, Germania a

suferit reparații economice foarte dure. Dificultăți economice au fost experimentate de-alungul

întregii Europe. Marea depresie a anilor 30 urma să lovească.

Greutățile economice de acest tip taxează atât individul, cât și societatea. Aceste timpuri scot la

suprafață ce este mai bun și ce este mai rău în oameni. Fiecare manifestare reflectă stilul de viață

unic al individului. Perioadele de stres și de constrângeri nu aduc schimbări în stilul de „coping” al

unui individ. Pot cere însă o mai mare disponibilitate de a exprima sentimentul comunitar și

cooperarea. Criza este o provocare pentru mobilizarea resurselor. În perioadele de criză, indivizii

sănătoși vor acționa în acord cu ceea ce este bine pentru toți. Acești indivizi promovează interesul

social și sentimentul comunitar. Provocările sociale și economice ne pot pune la încercare sufletele,

dar tot ele încearcă să construiască punți între noi.

A FI SI A PAREA A FI – scurta citire adleriana asupra chestiuniiAutor: Dr. Răzvan Gogălniceanu (http://www.individuus.ro)

Alfred Adler considera că logica privată (cunoscută şi sub numele de schemă cognitivă) a unui om

se formează în prima copilărie. Adler o numea schema de apercepție (suma a “regulilor” pe care

fiecare dintre noi le extragem din incercarile si experientele propriei vieti) – cea care ne conduce

rutina în care acționăm de-a lungul vieții.

Către finalul vieții Adler și-a conturat și ideea despre scopul ființei umane, considerând că într-un

mod ultim și individualizat fiecare dintre noi ne străduim să devenim superiori și să cunoaștem

succesul.

O parte însemnată a clienților care trec pragul cabinetului nostru de psihoterapie, ne prezintă

poveștile vieților lor. Acolo am văzut discrepanțele între impresia clientului despre sine și percepția

pe care o au ceilalți despre el – acestă percepție nu răzbate gata conceptualizată din poveste, ci

mai degrabă aș putea spune că ea este cumva obiectivată prin acțiunile celorlalți față de client.

Adler vorbea despre 4 nevoi fundamentale pe care omul încearcă să și le împlinească: nevoia de

apartenență (conectare cu ceilalți), nevoia de a (se) îmbunătăți (recunoaștere și dovedire a propriei

capabilități), nevoia de a avea semnificație (de a conta într-un fel în ochii celorlalți) și nevoia de a fi

încurajat sau de a avea curaj să faci față sarcinilor vieții (această nevoie este în parte acoperită de

termenulreziliență-impus în terminologia psihologică de Boris Cyrulnik).

În lumina celor de mai sus, noi considerăm că diferența dintre a fi și imaginea pe care o creăm

apare de pe urma unei stratageme pe care fiecare dintre oameni o aplică pentru a-și urmări

scopurile și pentru a-și împlini cele 4 nevoi ființiale.

Ar putea fi totul atât de simplu? Atât de clar?

Experiența practică îmi spune că așa pare a fi. Nu ne-am limitat niciodată doar la experiența de

cabinet, ci încă de la începuturile pregătirii noastre am căutat să fim atenți la oamenii care ne

vorbeau și la poveștile lor extraordinare. Tributar fiind încercărilor mele de a găsi pattern-uri, de a

băga oamenii în cutii (cum ne atrăgea atenția Rudolf Dreikurs, să nu facem), nu am luat în seamă

unicitatea contextului din spatele acțiunilor fiecăruia dintre oamenii pe care îi ascultam. Acum, fiind

mai atenți, am revăzut diferența dintre a fi și a părea ca fiind doar o stratagemă de acomodare la

viață, aceasta dând măsura puterii creativ-inventive a minții umane.

Încheiem scurta noastră intervenție cu spusele aceluiași Alfred Adler:

TEHNICI DE CONFRUNTARE ÎN TERAPIA ADLERIANĂPOSTED BY ALFREDADLER ⋅ 01/02/2015 ⋅ UN COMENTARIU

FILED UNDER ALFRED ADLER, BERNARD H SHULMAN, PSIHODINAMICA, PSIHOTERAPIE, STRATEGIII, TEHNICII

Autor: Dr. Bernard H. Shulman – psihiatru si psihoterapeut, cunoscut multora ca asociat întru

psihoterapie adleriană cu Harold H. Mosak si apropiat al lui Rudolf Dreikurs, în experiența

profesională a fost: Profesor-asistent la catedra de Psihiatrie a Universitatii Northwestern; Director

al Departamentului de psihiatrie al St. Joseph Hospital, Chicago; Președinte al International

Association of Individual Psychotherapy




Confrontation Techniques in Adlerian Psychotherapy-Bernard H. Dhulman-1972-27#2

http://www.adlerjournals.com/_private/JIP/JIP%20v27%20n2/BERNARD%20H.%20SHULMAN,%20

Confrontation%20techniques%20in%20adlerian%20psychotherapy.pdf

Traducere: Prof. Corina-Floriana Gogălniceanu

Corectură & Editare: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu

Caracteristicile și scopurile tehnicilor de confruntare au fost descrise în diferite moduri de diverși

autori. Devereux (5), un psihanalist, poate primul care a scris despre acest subiect, definește

confruntarea drept „un procedeu prin care atenția pacientului este îndreptată spre conținutul pur

faptic al acțiunilor și declarațiilor sale, sau spre o coincidență pe care a perceput-o, dar n-a reușit,

sau pretinde că n-a reușit, să o înregistreze.” Devereux susține că scopul este de a „induce sau

forța pacientul să acorde atenție la ceva ce tocmai a zis sau a făcut” pentru a deschide noi căi de

examinare și de a mări gradul de conștientizare. Wolberg indică pacientului contradicțiile și apoi îl

întreabă de ce se comportă astfel. Apoi examinează reacția pacientului la confruntare. Ruesch

folosește de asemenea confruntarea pentru a „confrunta pacientul cu faptele” și descrie că

procedeul conține „un element de agresivitate, și … conceput pentru a șoca … demonstrează de

regulă discrepanțe între intenție și efect, între cuvânt și acțiune” (14, p.I94). Berne definește de

asemenea confruntarea ca „scoțând în evidență o inconsistență” și sugerează utilizarea ei în trei

situații specifice: atunci când pacientul încearcă să înșele terapeutul, când pacientul se preface a fi

„prost”, sau atunci când nu reușește să perceapă singur inconsistența (3, pp. 235-236).

Dreyfus și Nikelly descriu tehnica în limbaj existențial: „Două dintre cele mai importante feluri de

înrudire umană care apar în mod frecvent pe parcursul psihoterapiei sunt luptele și confruntările. …

Confruntarea implică punerea clientului în fața unei decizii privitoare la propria existență.

Terapeutul confruntă clientul cu un aspect al lumii sale, iar clientul trebuie să decidă dacă va

răspunde sau nu, și care va fi răspunsul”(7, pp. 18-19).

Garner (9,10), mai mult decât oricine altcineva, a descris diferitele situaţii ale pacientului spre care

poate fi îndreptată confruntarea. Poate fi ales unul din multele „conflicte” ca obiect al unei expuneri

directe, autoritare, uneori o comandă. Indiferent de alegere, Garner adaugă apoi, „Ce crezi sau

simți despre ceea ce ți-am zis?” (10, p.24). Comanda reprezintă pentru pacient un mesaj că

terapeutul intervine și oferă astfel susținere. Întrebarea îi „permite terapeutului, urmărind

răspunsurile și comportamentul pacientului, să evalueze în ce măsura se dezvoltă în pacient

complacerea doctrinală sau rezolvarea soluțiilor” (10, p.93).

Toți acești autori tind să privească confruntarea ca pe o provocare directă care necesită un răspuns

imediat. Unii folosesc confruntarea doar pentru a obține noi materiale de lucru, alții, pentru a mări

gradul de conștientizare. Wolberg, și Dreyfus și Nikelly avertizează față de utilizarea confruntărilor

într-un mod în care pacientul le-ar putea percepe ca pe un atac ostil sau drept nepăsare față de

sentimentele sale.

Noi înțelegem prin confruntare orice tehnică terapeutică rezonabilă care aduce clientul în fața unei

probleme, folosindu-se de o modalitate calculată de a provoca un răspuns imediat.

În timp ce Devereux face distincția între confruntare și interpretare, din definiția nostră reiese în

mod clar că cele două nu trebuie să se excludă reciproc. Unele confruntări sunt în același timp

interpretări, dar nu toate interpretările sunt confruntări. Astfel, declarația, „Poate că faci în așa fel

încât să suferi, astfel încât să te simți îndreptățit pentru acțiunile tale,” este o interpretare, nu o

confruntare, pe care clientul o va accepta sau nu. Chiar dacă îi aduce o finalitate și îi satisface

sentimentul său de integrare, el nu trebuie să facă nimic altceva decât săia în

considerare declarația terapeutului. Pe de altă parte, comentarii precum „De ce nu ai făcut-o așa

cum am vorbit?” sau „De ce ai decis să rămâi și să te simți prost când puteai să te duci acasă?”

sunt întrebări care cer un răspuns imediat și devin astfel confruntări. Astfel de întrebări pot fi și mai

provocative atacând poziția clientului, credințele sale, sau comportamentul, de ex. „Din moment ce

recunoști că ai provocat cearta, cu ce drept ești în continuare supărat?”

Caracteristica principală a confruntării este provocarea, iar combinația dintre provocare și

chestionare este cea care evocă sentimentul necesității unui răspuns imediat. „Te comporți cu el în

același fel în care te-ai comportat și cu tatăl tău”, este o interpretare. Dar dacă se adaugă „Așa

este?”, declarația devine o interpretare și o confruntare. Răspunsul pacientului ar putea fi o

explicație sau o manevră defensivă, cum ar fi confundarea problemelor, schimbarea subiectului,

sau raționalizarea (iar manevrele însele devin materiale pentru confruntare); sau răspunsul ar

putea fi unul terapeutic pozitiv, în care pacientul are un insight, trăiește o disonanță cognitivă și își

schimbă o credință, sau se comportă într-un mod nou.

Confruntarea este folosită pentru a provoca dinamismul terapeutic. Fiind o tehnică activă, directivă,

este mai puțin probabil să fie folosită de terapeuți care își petrec majoritatea timpului ascultând

asocieri libere, fiind un „ecran neutru”, acordând considerație necondiționată pozitivă, permițând

ventilația, sau oferind doar susținere emoțională. Terapeuții orientați spre acțiune, pe de altă parte,

au tendința de a folosi confruntarea pentru că plasează clientul în mod constant în roluri și situații

noi, la care i se cere să răspundă. Astfel, terapeuții Gestalt, experiențiali, senzitivi și cei care

lucrează cu psihodrama au tendința să treacă de la o situație emoțional intensă la alta, cu multe

confruntări (4, p.16; 16, p. 92).

Prin natura lor, terapiile de grup conțin numeroase confruntări, deoarece, în mod tipic, membrii se

confruntă unii pe ceilalți (2, 11, 12, 13). Consilierea sau terapia de familie și maritală este de

asemenea propice confruntărilor, deoarece membrii familiei sunt puși față-în-față cu dinamica

relațiilor lor (14, 15).

Câteva tehnici de confruntare au fost folosite în mod special în psihoterapia adleriană. În timp ce

teoria adleriană nu insistă ca terapeutul să fie directiv, susține totuși că scopul terapiei este de a

ajuta clientul să recunoască și să schimbe scopurile și credințele sale greșite împreună cu stările și

acțiunile asociate. O astfel de înțelegere a terapiei (care este foarte diferită de una de „travaliu

personal” a conflictelor interioare) favorizează tehnicile de confruntare, deoarece acestea sunt atât

de eficiente în a-i oglindi scopurile greșite.

Unele dintre următoarele tehnici sunt în mod obișnuit folosite de către adlerieni, în timp ce altele s-

au format în ani de eforturi comune ale mele și colegilor mei adlerieni mai apropiați. Sunt

prezentate din punctul de vedere al obiectului confruntării – comportamentul interior sau fățiș al

clientului.

CONFRUNTÂND CLIENTUL CU OPINIILE SALE SUBIECTIVE

Sentiment subiectiv

O femeie tânără, agitată, îndurerată și nefericită a intrat în cabinetul meu pentru prima vizită. Mi-a

oferit o descriere nu foarte clară a simptomelor ei, în schimb m-a spus că se temea de un

„breakdown”. Dar au fost destul de multe referințe defăimatoare la ceea ce a zis sau făcut soțul ei

ca să-mi pot da seama că era supărată pe el.

Când m-a întrebat „Cât de bolnavă credeți că sunt, domnule doctor?”, am răspuns cu o afirmație

intenționând să o confrunt cu emoțiile ei. „Nu sunt sigur cât de bolnavă sunteți,” am spus, „însă mă

impresionează un lucru: sunteți foarte supărată.” Remarca mea a surpins-o și m-a întrebat, „În

legătură cu ce?” „Din ceea ce vă aud povestind, păreți supărată pe soțul dumneavoastră. Am

dreptate?” A consimțit imediat, ceea ce mi-a permis să fac un comentariu interpretativ încurajator.

„Atunci când oamenii sunt foarte supărați sunt de asemenea și foarte triști și uneori se pot simți

chiar rău. Așa că, haideți să aflăm de ce sunteți supărată pe soțul dumneavoastră și cât anume vă

întristează această supărare.”

Pacienta și-a amintit mai târziu această afirmație a mea că era supărată, spunând că i-a dat

sentimentul că eram în stare să o învăț ceva despre ea.

Rudolf Dreikurs[1] denumește următoarea tehnică de confruntare „dezvăluind scopul ascuns”:

Consilierul a discutat în timpul consilierii cu un cuplu, despre cum fiecare dorea „să-l prindă” pe

celălalt; el acuzând-o pe ea de nepăsare fiscală; ea cheltuind excesiv și plângându-se că venitul său

nu ar fi adecvat. Într-una dintre sesiuni, păreau să fie amândoi de acord cu interpretările

consilierului.

Când au plecat, au trecut pe lângă un magazin de bijuterii, iar nevasta s-a oprit să se uite în vitrină.

Soțul îi zice: „Tocmai am vorbit despre acest lucru în cabinetul Dr. Dreikurs și deja te uiți la lucruri

pe care să le cumperi. Adu-ți aminte că ai fost de acord să nu mai cumperi atâtea lucruri.” Soția a

intrat imediat în magazin și și-a cumpărat un inel, în timp ce soțul stătea lângă ea și protesta.

La următoarea ședință ea se căia, iar el triumfa. Soțul a prezentat incidentul drept dovadă a

deficiențelor ei. Ea a recunoscut că a încălcat convenția și „nu putea înțelege” de ce a făcut-o.

Consilierul a întrebat-o:„La ce te gândeai când ai intrat ca să cumperi inelul, imediat după ce te

avertizase soțul?” La început nu a putut înțelege ce urmărea consilierul, și a răspuns că nu-și

amintea. Când a fost întrebată, „Ce argument ți-ai dat pentru a intra în magazin?”, a răspuns, „Am

vrut doar să intru și să mă uit. N-am avut nici o intenție de a cumpăra până am văzut inelul, și era

atât de frumos că trebuia să-l am.”

„La ce te-ai gândit în acel moment?” „M-am gândit că acum va fi din nou supărat pe mine, dar era

oricum doar vina lui. Când m-am oprit în fața vitrinii, nu am avut intenția de a intra în magazin, dar

ceea ce a spus m-a enervat atât de tare, încât mi-am zis că era doar vina lui, pentru că mă critică

tot timpul, chiar și atunci când nu fac nimic, și am să-i arăt eu lui.”

Acesta era lucrul pe care îl căuta consilierul. Apoi a zis: „Așadar aștepți în liniște până zice ceva ce

tu consideri a fi provocator, și apoi te folosești de asta pentru a justifica o răzbunare. Astfel ajungi

la el și-l faci să creadă că o merita.”

„Motivul ascuns” reprezintă justificarea personală și raționalizarea pe care o persoană și-o dă sieși

pentru a-și accepta imediat propriul comportament. Astfel, „Mă comport în felul acesta doar pentru

că sunt beat”, „Am dormit atât de puțin încât n-aș fi reușit să rezolv oricum nimic dacă mă duceam

la serviciu”, „Sunt prea emoționat”, sunt exemple pentru astfel de auto-justificări personale. După

cum a observat Adler, acestea exonerează persoana de responsabilitate. „Fiecare vindecare

terapeutică … rupe pacientul de leagănul său de lipsă de responsabilitate” (1, p. 271)

Din moment ce această tehnică reperează o raționalizare specifică, nu este de mirare că Albert Ellis

descrie în terapia sa rațională același tip de reper (8, p. 126).

Credințe greșite sau atitudine

Din moment ce, pentru adlerieni, o persoană se poartă conform convingerilor personale, este foarte

important de descoperit care sunt aceste convingeri care au condus la un comportament

problematic și neplăcut. Întregul material adus de către client poate fi examinat și pot fi trase

concluzii în privinţa credințelor greşite. Dar noi suntem în mod deosebit interesați de „convingerile

de bază”; cu alte cuvinte de credințele persoanei despre adevărata natură a individului, despre

natura lumii în care trăiește și despre natura vieții, adică sensul și cerințele ei. Aceste convingeri de

bază umplu următoarele goluri: „Eu sunt …. Viața este …. Oamenii sunt…. De aceea, eu trebuie să

fac …. pentru a avea un loc între oameni.”

Folosind cuvintele lui Adler, acțiunea unui individ depinde de felul în care „privește lumea și pe sine

…. comportamentul izvorăște din părerea lui” (1, p. 182). „Fiecare se organizează în conformitate

cu perspectiva lui personală asupra lucrurilor, iar unele perspective sunt mai sănătoase, altele mai

puțin sănătoase” (p.183). Acelea care sunt mai sănptoase se află în concordanță cu „bunul simț”,

acelea mai puțin sănătoase, reprezintă ceea ce Adler a denumit la început „hartă privată … pentru

drumul fiecăruia prin viață”, „inteligența personală” (pp. 253-254) și uneori „logica privată” (p.

143). De fapt, ultimul termen nu este chiar corect, deoarece chiar și pentru pacienți logica, acel

„prin urmare”, este destul de sănătoasă ca regulă. Nesănătoase sunt presupunerile lor, părerile lor

despre ei înșiși și despre viață. Totuși „logica privată” a devenit termenul preferat de Dreikurs (6,

pp. 69, 96, 194, 271). Dar indiferent de termenul folosit, revelația credințelor personale ale

pacientului este considerată a fi o parte importantă a psihoterapiei.

Arătând logica privată. Dacă clientul, care este foarte tensionat, zice , „De ce sunt atât de

tensionat?” sau „Cum să fac să nu mai fiu atât de tensionat?” sau „N-aș putea să mă relaxez

niciodată, sunt tipul de om tensionat” sau „Nu te-ar fi deranjat și pe tine?” sau oricare altă prostie

verbală pe care o aude orice terapeut, terapeutul poate contracara printr-o interpretare plus o

confruntare: „Din moment ce privești lumea ca pe un inamic (ostilă, periculoasă, amenințătoare),

înseamnă că ești tot timpul în alertă (nu lași garda jos, ești pregătit pentru acțiune, ai întreg

arsenalul pregătit). De ce te-ai aștepta să modifici tensiunea dacă te simți atât de încolțit de

pericol?

Tua culpa. „De ce mă calcă oamenii în picioare?” a întrebat un alt pacient. „Încerc doar să fiu un

tip de treabă.” Răspunsul terapeutului a fost, „Pentru că le permiți. Arăți, te porți și vorbești ca un

preș de ușă și inviți oamenii să te calce în picioare. Nu da vina pe oameni. Ei doar îți acordă ceea ce

ai cerut. Din moment ce-i inviți, trebuie să suporți și consecințele. Așa este?”

Scopul personal

Pacientului i se oferă deseori interpretarea scopului personal al comportamentului său fără

confruntare, dar există tehnici generale de confruntare. Una dintre acestea este interpretarea

confruntativă care scoate deseori la iveală un „reflex de recunoaștere” (6, p.261). Astfel, atunci

când terapeutul bănuiește prezența unui sentiment pe care pacientul încearcă să-l nege, acesta

poate spune:

„Nu te-ai simțit un pic bucuros că s-a supărat?”

„Nu te-ai simțit puternic reușind să o faci pe mama ta să petreacă atâta timp cu tine?”

„Nu ți-a plăcut toată tevatura care se făcea în jurul tău?”

„Nu te-ai gândit măcar un pic că acum ai o scuză să stai acasă încă puțin și să nu te duci încă la

serviciu?”

Acest tip de afirmații confruntative produc reflexul de recunoaștere mai degrabă la copii decât la

adulți, însă și adulții vor răspunde deseori cu un semn că remarca i-a atins.

CONFRUNTÂND CLIENTUL CU COMPORTAMENTUL SĂU DESTRUCTIV

Ce ai făcut exact acum?

Câțiva scriitori (4, p.16; 8, p. 126; 10) consideră confruntările de tipul „aici și acum” a fi cele mai

active din punct de vedere terapeutic. În timp ce toate confruntările menționate au calitatea de fi

contemporane, cele care au de-a face cu comportamentul imediat al clientului exact în momentul

discuției sunt cele mai contemporane și simultane. Ele se confruntă cu gândurile, sentimentele și

acțiunile clientului chiar în momentul punerii întrebării, deseori și cu comportamentul din-acel-

moment din cadrul relației terapeutice, cu reacțiile sale față de terapie, în special rezistența sa,

repetatele sale „jocuri”, și cu logica sa privată.

De exemplu, rezistența este de regulă manifestată prin intelectualizare, pacienții compulsivi care

răspund la o interpretare prin discutarea unui cuvânt în locul întregii afirmații. Aceștia pot fi

confruntați spunându-le simplu, „Am observat că pui în discuție un singur cuvânt. De ce ignori

restul?” Alte manifestări ale rezistenței pot fi confruntate în același fel. Câteva exemple:

„Când te-am întrebat de părinții tăi te-ai oprit din vorbit. De ce?”

„Tocmai ai început să halucinezi. Ai decis să acorzi mai multă atenție vocilor decât mie. Mă întreb

de ce ?”

„Tocmai ai schimbat subiectul. Eram prea aproape de ceva important?”

„De fiecare dată când vorbim de ceva important, tu râgâi. Mă întreb de ce?”

„Tocmai ai roșit. Ce s-a întâmplat?”

Pot fi observate și alte aspecte comportamentale, nu numai rezistența:

„Am remarcat că îți legeni piciorul. Ce crezi că înseamnă?”

„Ai avut o anumită expresie pe chip. La ce te-ai gândit?”

„Cum te simți chiar acum, în timp ce vorbim?”

„Durerea asta de cap a început abia acum câteva minute. Ce discutam atunci?”

„Iar ai schimbat subiectul. Să vedem dacă îți aduci aminte care era subiectul atunci când ai ales să-

l schimbi.”

„Îți amintești ce am zis adineauri?”

„Tocmai te-ai contrazis. Ce încerci să faci?”

„Tocmai ai avut o greșeală de exprimare. Ai auzit-o?”

Confruntarea afirmațiilor care atenționează asupra repetarea modelului comportamentului auto-

distrugător sunt în mod special folositoare.

„Acum, că mi-ai zis planurile tale, îmi pot da seama că planifici să devii din nou o victimă. Pari să

insiști să joci același rol. Nu-i așa?”

„Tocmai te-ai mustrat din nou. Continuă tot așa și în cinci minute vei fi cu adevărat deprimat. Asta

este ceea ce vrei?”

„Alt bărbat căsătorit? Cred că te-ai devotat evitării bărbaților eligibili. Și cum te aștepți să se

termine povestea de data aceasta?”

Prezentând alternative

Confruntarea este uneori o cale dramatică de prezentare a alternativelor. Acest lucru poate fi clar

văzut în jocul de rol, unde inversarea rolului și tehnici cu ego-uri auxiliare furnizează alternative

imediate. Într-un dialog, clientul poate fi confruntat cu alternative prin afirmații de genul:

„Poți studia și încerca să treci examenul cu bine sau te poți prosti și poți pretinde că nu te

interesează. Ce anume alegi?”

„Nu trebuie să-ți irosești viața plângându-te de cât de multe face soțul tău. Poți găsi o slujbă și poți

ajuta. Alegerea este a ta. Ce anume alegi?”

„Știu că nu vrei să vină în vizită socrii tăi. Ai trei posibilități de alegere. Le poți spune să nu vină; îi

poți lăsa să vină și te poți bucura de asta; sau poți face ce ai făcut și ultima oară, îi lași să vină și te

porți tot timpul iritat și abuzat. Ce anume alegi?”

Examinând viitorul

Confruntarea poate fi de asemenea folosită pentru prezentarea viitorului clientului și a cerințelor

acestuia, astfel încât devine din nou o provocare imediată, o încercare de a stârni un răspuns

imediat.

Viitorul imediat. Uneori, în timpul dialoguliui terapeutic, un client recunoaște lipsa de logică din

comportamentul său sau o greșeală în felul în care gândește și simte. Uneori vede foarte clar scopul

simptomelor sale și al comportamentului său. În astfel de momente, terapeutul ar putea utiliza

confruntarea: „În regulă. O vezi. Ce vei face în privința asta?” „Cât de mult plănuiești să aștepți

până faci schimbarea? Șase luni? Un an?”

Viitorul îndepărtat. Uneori, pacientul trebuie confruntat cu imaginea viitorului în general și a vieții

sale în cadrul lui. În acest scop pot fi folosite următoarele afirmații confruntative: „Ce plănuiești să

faci în următorii cinci ani?” „Ce intenționezi să faci cu viața ta?” „La ce te aștepți cu adevărat din

terapia asta?”

REZUMAT

Tehnicile confruntaționale intenționează să provoace clientul să dea un răspuns imediat, să facă o

schimbare imediată sau o examinare imediată a unor probleme. Atunci când sunt sincronizate

corect, reprezintă un adaos eficient la colecția de tehnici. Ele sunt mișcări activeale terapeutului,

orientând și ghidând atenția clientului. Tehnicile confruntative adleriene intenționează să ajute

clientul să devină imediat și mult mai intensiv conștient de logica sa privată, scopurile sale,

comportamentul său și de responsabilitatea sa față de toate acestea precum și abilitatea sa de a se

schimba. Au fost date și exemple pentru variatele tehnici de confruntare.

BIBLIOGRAFIE

1. ADLER, A. The Individual Psychology of Alfred Adler. by H. L. &Rowena R. Ansbacher. New York:

Basic Books, 1956.

2. ANDERSON, S. C. Effects of confrontation by high and low-functioning therapists on high and

low-feeling clients. counsel. Psychol., J 969,16, 299-302.

3. BERNE, E. Principles Q! group treatment. New York: Grove Press, 1966.

4. CORSINI, R. J. Roleplaying in psychotherapy. Chicago, Ill.: Aldine, 1966.

5. 5, DEVEREUX, G. Some criteria for the timing of confrontations and interpretations.

6. J. Psychoanal., 1951,32,19-24.

7. DREIKURS, R. Psychodynamics, psychotherapy, and counseling. Chicago,Ill.: Alfred Adler

Institute, 1967.

8. DREYFUS, E. A., & NIKELLY, A. G. Existential humanism in Adlerian psychotherapy. In A. G.

Nikelly (Ed.), Techniques for behavior change.Springfield, Ill.: C. C. Thomas, 1971. Pp. 13-20.

9. ELLIS, A. Reason and emotion in psychotherapy. New York: Lyle Stuart, 1962 .

10. 9 GARNER, H. H. The confrontation problem-solving technique: developing a psychotherapeutic

focus. J. Psychother., 1970, 24, 27-48.

11. GARNER, H. H. Psychotherapy: confrontation problem-solving technique. Louis, Mo.: W. H.

Green, 1970.

12. KASWAN, J., & LOVE, L. R. Confrontation as a method of psychological intervention. nerv. ment.

Dis., 1969, 148,224-237.

13. LIFTON, W. M. Group centered counseling. In G. M. Gazda (Ed.), Basic approaches to group

psychotherapy and group counseling.Springfield, Ill.: C. C. Thomas, 1968.

14. MAINARD, W. A., ET AL. Confrontation vs. diversion in group therapy with chronic

schizophrenics as measured by a “positive incident” criterion. clin. Psychol., 1956,21,222-225.

15. RUESCH, J. Therapeutic communication. New York: Norton, 1961.

16. SATIR, VIRGINIA. Conjoint family therapy. Palo Alto, Calif.: Science & Behavior Books, 1967.

17. SHULMAN, B. H. The use of dramatic confrontation in group psychotherapy.

2uart., 1962,36 (Suppl. Part I).

18. WOLBERG, L. R. The technique of psychotherapy. 2nd ed. New York: Grune & Stratton, 1967.

[1] Rudolf Dreikurs, comunicare personală

FUNCTIA SEXUALAAutor: Dr. Alfred Adler




Sexual_Function-Alfred Adler-1941-v4#4

http://www.adlerjournals.com/_private/IPB/JIP%20v4%20n4/Sexual_Function–Adler.pdf

Traducere: Psiholog Corina Anca COMAN



Din cauza interpretării confuze, necontrolate şi greşit înţelese a funcţiei sexuale, trebuie să ne

întoarcem la faptele fiziologice şi psihologice fundamentale. Nu exista nici un motiv pentru care să

acceptăm perspective precum cea exagerată a omnipotentului libido sexual. Adevăratele motive

ale unei teorii atât de distorsionate ca cea care face din libido puterea guvernatoare a minţii si a

psihicului, aşa cum apare in ideile lui Freud şi în unele variaţii ale lui Jung, sunt următoarele:

1. Noutatea

2. Numeroasele tulburări ale unui mare număr de persoane cu tendinţe nevrotice

3. Sentimentele obscure sau manifeste ale dorinţelor nesatisfăcute ce există în structura

principală a minţii şi a psihicului persoanelor pentru care îndeplinirea dorinţelor este principala

problemă a vieţii.

Într-adevăr, este marea dorinţă a speciei umane de a găsi o putere ordonatoare în spatele tuturor

aparenţelor și experienţelor vieţii. Această dorinţă afectează indivizii şi masele. Psihologia

Individuală, într-un sens mult mai larg şi mai profund, acceptă în schimb viaţa în toate aspectele

sale rezolvabile şi nerezolvabile. Unul dintre primele aspecte, este acela că toate străduinţele,

gândurile, sentimentele, caracteristicile, experienţele și simptomele au ca scop găsirea unei soluţii

de succes în sarcinile vieţii.

Numărul mare de eşecuri cu privire la sexualitate, dragoste şi căsătorie, precum și toate celelalte

eșecuri, își au originile în lipsa de pregătire. Psihologia Individuală nu creditează o percepție a

obiectului sexual. Sexualitatea, iubirea şi căsătoria sunt sarcinile a două persoane egale, sarcini de

formare a unei unităţi, şi pot fi soluţionate corect dacă persoanele sunt instruite corect cu privire la

interesul social (nt. gemeinschaftsgefühl).

Psihologia Individuală obiectează la ideea susţinută de alte şcoli de gândire potrivit căreia dorinţele

individuale, sau rezultatele nedorite ale suprimării acestora, pot fi privite ca fiind cea mai mare

problemă a vieţii. Un asemenea concept trădează natura centrată pe sine sau narcisică a

persoanei, aşa cum este ea adesea observată la copiii răsfăţaţi. Nu este nici foarte constructiv să

rămânem ancorați în moştenirea predecesorilor noştri care în unele privințe nu au ajuns la gradul

prezent şi încă insuficient de interes social. Mă întreb dacă învăţaţii pot trece cu uşurinţă cu

vederea faptul că aceşti autori se întorc către predecesori, mulțumindu-se să accepte câteva

posesiuni moştenite, fără a face efortul de a le folosi pentru a aduce contribuţii noi la bunăstarea

speciei umane, la creșterea interesului social.

Atât cât ne putem da seama, o fiinţă umană este umană şi numită corect astfel deoarece posedă

prin moştenire toate resursele necesare pentru a face faţă problemelor sociale. În acest scop omul

trebuie să se dezvolte fizic si mintal cât se poate de mult. Dar principala problemă ce apare acum

este: Pentru ce? Cu ce scop trebuie individul să se străduie şi să îşi dezvolte moştenirea resurselor

proprii? Indivizii şi specia umană folosesc aceste resurse, daruri moștenite de la predecesori, pentru

dezvoltarea lor într-o lume schimbată de fiinţele umane întru beneficiul întregii familii. Acest lucru

s-a realizat binenţeles, numai atât cât a permis nivelul de interes social. În plus, trebuie să

înţelegem că toate problemele vieţii pot fi rezolvate adecvat doar printr-un nivel suficient de interes

social. Astfel, toate funcţiile fiinţei umane – posibilităţi de dezvoltare într-un mediu social, reflexe,

funcţii, vorbirea, gândirea, sentimentele – din viaţa lui de copilul nou-născut trebuie să fie adaptate

la cerinţele lumii exterioare. Mâncatul, privitul, ascultarea, emiterea sunetelor şi mişcările sunt din

ce în ce mai adaptate atingerii acestui ţel.

Cu privire la funcţiile umane putem spune că toate sunt, la începutul vieţii, într-o stare de confuzie,

automate şi doar încet orientate către interacţiune cu alţii şi cu mediul. După ceva timp, puterea

creativă a copilului acceptă provocarea lumii exterioare, se confruntă cu experienţe şi le rezolvă

într-o manieră ce pare, pentru el, de succes, pentru a face faţă vieţii sociale înconjurătoare.

Mâncatul devine mai curat, privitul, ascultatul, atinsul şi mişcările dovedesc dorinţa lui de a coopera

mai mult sau mai puţin. Gândirea şi vorbirea conţin din ce în ce mai multe valori comune şi un sens

comun. Funcţiile excretoare sunt, sau ar trebui sa fie, în concordanţă cu modalitatea de exprimare

socială a mediului înconjurător. Suptul degetului mare, roaderea unghiilor, etc. ca acţiuni

antisociale şi surse de infecţie încetează dacă copilul acceptă regulile jocului social al mediului.

Dacă copilul nu se conformează, este totdeauna din cauza faptului că nu a găsit calea către cultura

socială şi se străduieşte către un scop personal de superioritate.

Nu este, de asemenea, nici un dubiu că funcţia sexuală este una moştenită și se manifestă la

început printr-o intensă senzaţie de furnicături. Dezvoltându-se, odată cu toate celelalte, această

funcţie conduce la turgescență, erecţii și senzaţii concomitente prin intermediul impulsurilor

automate. Atingerile şi senzaţiile plăcute de furnicături conduc către o repetare în curând a actului,

cu atât mai mult dacă copilului, ca întreg, îi place sa meargă pe propriul drum şi este mai înclinat

către împlinirea propriilor dorinţe, aşa cum este caracterizat tipul răsfăţat, decât către cooperare.

Astfel, adevărata cooperare este amânată pentru mai târziu. Copilul, astfel, este condamnat să

rămână la faza primară a funcţiei sexuale. Până când ajunge la vârsta potrivită pentru a face din

funcţia sexuală o sarcină pentru două persoane de sex diferit – în faza secundară, cea socială, a

funcţiei sexuale – nu mai rămâne nimic altceva în afara propriei satisfaceri, în multele sale forme de

manifestare.

In prima fază, pasul normal este masturbarea. Spiritul social al fiinţei a fost şi va fi totdeauna opus

masturbării – opus, deoarece fiinţa umană, în sfera sa de gândire şi cunoaştere subtilă, își dorește

ca a doua fază a sexualităţii să se dezvolte. Copiii se găsesc într-o situație fără ieșire din cauza

discrepanţei dintre lenta dezvoltare a funcţiei sexuale complete, puternica opoziţie față de a

permite copiilor sa treacă la faza a doua, pericolele unei funcționări timpurii complete și nevoii de

acorda încredere băieților și fetelor cu o dezvoltare fizică și mentală adecvate celei de-a doua faze.

Nu numai părinţii, profesorii, cărţile sau remarcile periculos de prosteşti acutizează conflictele din

mintea copilului, ci și interesul social câştigat în primii trei ani contracarează autosatisfacerea.

Medicii şi clericii sunt din ce în ce mai mult de acord că prima fază nu poate fi evitată în totalitate,

că este în firea lucrurilor, că nu ar trebui tratată cu duritate şi că nu face rău copilului, nici fizic, nici

mintal.

Pe durata acestei prime faze poate fi observată puterea interesului social. Remuşcările şi

diversiunile sunt frecvente şi acceptate cu bunăvoinţă. Există, de asemenea, o scădere a

frecvenţei. Dar copilul răsfăţat şi lacom, incapabil să reziste oricărei tentaţii, este în cea mai rea

postură şi deseori foloseşte autosatisfacerea pentru alte scopuri – pentru a abuza de atenţia

părinţilor, pentru a atrage alţi copii sau ca pe un alibi pentru manipulări în şcoală sau mai târziu în

viaţă.

În suferința lor, copiii adesea se îndreaptă spre alte variante ale masturbării, cum ar fi complacerea

în fantezii erotice, folosind fotografii erotice şi alte mijloace de incitare, folosind uneori un alt copil.

În cel din urmă caz, se deschide calea pentru aşa numita homosexualitate, care este doar una

dintre multele variante ale masturbării, adesea întâlnită printre persoanele egocentrice şi vanitoase

ce rămân în prima fază a funcţiei sexuale, cea de autosatisfacere.

Anumite tipuri, care resimt stimularea sexuală când sunt supăraţi sau temători (iritaţii la care alţii

răspund cu palpitaţii la inimă sau tulburări stomacale, intestinale sau ale vezicii), se complac în vise

sadice sau masochiste atât noaptea cât și în timpul zilei. Acest tip poate deveni mai târziu un eşec

total în funcţia sexuală dezvoltând perversiuni de tip sadic sau masochist.

Toate celelalte perversiuni, fetişismul, sodomia, necrofilia, etc. sunt varietăţi ale fazei primare a

funcţiei sexuale. Probabil trădează totdeauna o înţelegere greşită a interesului social şi un stil de

viaţă ca al copilului răsfăţat sau neglijat care nu a dezvoltat în măsura suficientă interesul social,

ceea ce i-ar fi permis să coopereze integral cu ceilalți. Acest lucru este de asemenea valabil pentru

persoanele promiscue, masturbatori si frecventatori exclusivi de prostituate.

Simptomele nevrotice ale deficienţei sexuale trădează, de asemenea, prima fază a sexualităţii;

asemenea simptome includ impotenţa nevrotică, frigiditatea nevrotică, vaginismus şi ejaculatio

precox. Aceste simptome nevrotice sunt identificate întotdeauna la persoane ce nu au depăşit faza

primară a funcţiilor sexuale datorită lipsei lor de interes social.

Iubirea, ca sarcină a două persoane egale, de sexe diferite, necesită atracţie fizică şi mentală,

exclusivitate şi capitulare totală şi finală. Soluţia corectă la această sarcină a vieții pentru două

persoane este binecuvântarea persoanelor bine adaptate social care au dovedit atitudinea corectă

prin a avea prieteni, a fi pregătiţi pentru o slujbă folositoare şi demonstrarea unei devoţiuni

reciproce.

CONSILIUL DE FAMILIE – SCOPURI & REGULI – MATERIAL DE LUCRUSCOPURI: A PERMITE COMUNICAREA LIBERĂ ÎNTRE MEMBRII FAMILIEI

EVITAREA BLOCĂRII EMOȚIONALE ȘI A VIOLENȚEI / AGRESIVITĂȚII

DEPRINDEREA COPIILOR ȘI A ADULȚILOR CU MIJLOACELE DEMOCRATICE DE RESPECTARE A

DIFERENȚELOR DINTRE OAMENI

A SE AJUNGE LA UN NIVEL DE ORDINE ȘI PACE ÎN CASĂ

CONSILIUL DE FAMILIE ARE CÂTEVA REGULI IMPORTANTE:Are o notă/tentă oficială: nu se produce așa, pur-și-simplu. Atunci când are loc întâlnirea-de-

familie nu se mai participă la nicio altă activitate. Pe scurt, consiliul de familie NU are loc atunci

când se mănâncă sau când se călătorește cu mașina.

Participarea este voluntară. Oricine poate intra și ieși de la întâlnire. Dar, chiar dacă lipsește

trebuie să respecte ceea ce se hotărăște acolo. Este important ca acest aspect sa fie clarificat de

fiecare data la întâlnire. Practic, fiecare membru al familiei are un cuvânt de spus, dar numai

în cadrul întâlnirilor (în acest fel se evită duplicitatea / ambivalența – se joacă cu cărțile pe masă,

dar dacă vrei să joci, atunci trebuie să stai la aceeași masă!)

Deciziile au întotdeauna un caracter temporar: pot fi rediscutate la următoarea întâlnire.

Nu se renunță la o hotărâre în decursul săptămânii.

Hotărârile fiecăruia se vor scrie în caietul întâlnirilor.

Caietul trebuie să poată fi pus într-un loc din care să poată fi luat și consultat de către oricine

din familie.

Tot în caiet se pot nota subiectele care vin în minte membrilor familiei pe parcursul săptămânii

și care vor putea fi atinse în cadrul întâlnirii viitoare.

Programarea întâlnirilor se face în avans, ținându-se o anumită periodicitate.

Rolul de conducător al întâlnirii se trece prin rotație tuturor celor în stare să și-l asume

(chiar și copiii mici de tot pot experimenta acest rol important) – rolul acesta permite fiecărui

membru al familiei să vadă că ceilalți îi dau ascultare și îi acordă încredere și sprijin.

Se discută rostul întâlnirilor. Rostul întâlnirilor este acela de a discuta despre viaţa familiei

voastre şi despre nevoile casei şi ale fiecăruia dintre membrii familiei în parte.

Nimeni nu poate fi dat afară.

Nimeni nu poate întrerupe pe cel care vorbește. Timpul unei intervenții trebuie stabilit de la

început și în comun acord. Unul dintre membrii familiei se îngrijește de urmărirea ceasului.

Părinții nu își pot aroga nicio autoritate, CI SUNT MEMBRII EGALI AI COMUNITĂȚII

FAMILIALE. Egalitatea despre care facem vorbire înseamnă RESPECT RECIPROC, ACCEPTARE (chiar

dacă părerile nu sunt aceleași), CONSECVENȚĂ, FERMITATE, ASUMAREA REGULILOR ȘI A

CONSECINȚELOR ÎN MOD RESPONSABIL DE CĂTRE TOȚI MEMBRII FAMILIEI.

Întâlnirile de familie nu iau vacanță! Nici viața de familie nu are vacanță!

CUM SUNT CREAȚI „COPIII PROBLEMĂ”POSTED BY ALFREDADLER ⋅ 06/11/2014 ⋅ UN COMENTARIU

Autor: Willard Beecher




Problem_Children-Willard Beecher-1941-v2#2

http://www.adlerjournals.com/_private/IPB/JIP%20v2%20n2/Problem_Children-Beecher.pdf

Traducere: Psiholog Corina Anca COMAN



„Niciun copil nu este personal responsabil de faptul că este un copil-problemă – el este doar victima

unei atitudini greșite față de conviețuirea în societate.”

Nu cu multe generații în urmă majoritatea oamenilor credeau că viermii creșteau spontan pe

carnea stricată. Au trecut mulți ani până când a devenit o banalitate faptul că expunerea cărnii la

muște era sursa contaminării. O naivitate similară există astăzi printre mulți dintre noi în privința

așa-numitului comportament-problemă al copiilor. Adesea, părinții și profesorii par incapabili să

înțeleagă cum au apărut aceste dificultăți la Petre sau la Maria, la Emilia sau Ion. Această

mistificare arată doar cât de puține cunoaștem în privința dezvoltării personalității umane. Haideți

sa vedem ce situații favorizează formele uzuale ale comportamentului-problemă.

Mai întâi trebuie să definim ce înțelegem prin „comportament-problemă”. Comportamentul-

problemă, în opinia noastră, este acel comportament care mai degrabă îi împovărează decât îi

ajută pe cei din jur. Prin prisma aceasta, copilul care acționează într-o manieră ce împiedică

libertatea celor din jurul său, este un copil-problemă. Diagnosticarea este ușoară. Trebuie doar să

ne întrebăm dacă el este o persoană bună, cu care te înțelegi, un bun coleg pentru cei de vârsta

lui, sau dacă ne dă mai mult de furcă și mai multă responsabilitate decât este necesar.

De-a lungul anilor de conviețuire în sânul comunității, omul și-a dezvoltat o idee generală asupra

abilității unui copil de a-și purta de grijă la orice vârstă. Deviațiile semnificative de la această

„normă” etichetează copilul ca fiind o problemă; termenul nu înseamnă altceva decât că persoana

în cauză este mai degrabă o povară decât un ajutor pentru noi. Înseamnă că trebuie să fim mult

mai atenți în privința lui, pentru că nu acționează într-o manieră utilă societății; el ne transferă nouă

responsabilitatea de a observa dacă dăunează sieși sau altora. Pentru a clarifica: ne așteptăm de la

un copil normal în vârstă de 3 ani să necesite un anumit grad de atenție din partea noastră, din

cauza slăbiciunii sale fizice și a lipsei sale de experiență de viață. Dar dacă avem de-a face cu un

copil de 6 ani care necesită același grad de atenție, atunci acesta este un copil-problemă, întrucât

el ar trebui să solicite mai puțină grijă datorită creșterii puterii sale fizice, a coordonării și a

experienței.

Este evident că evaluăm comportamentul raportat la conviețuirea socială, ca efect al acțiunilor

cuiva asupra vieții altor ființe umane. Comportamentul „bun” este acea activitate ce conduce la un

avantaj comun, iar comportamentul „rău” include actele de delegare și omisiune ce-l

obstrucționează. Pe scurt, putem spune că toți indivizii problemă manifestă un grad scăzut de

solidaritate, zădărnicind și efortul celorlalți în această direcție. Acesta este numitorul comun al

tuturor comportamentelor-problemă. Dovada stă în faptul că nimeni nu-și poate imagina un copil-

problemă ca fiind de ajutor.

Recunoaștem două clasificări majore ale copiilor-problemă, în funcție de gradul lor de activitate. Un

copil activ căruia îi lipsește solidaritatea, cere ceea ce își dorește, stăpânindu-i și terorizându-i pe

ceilalți. Dacă nu ne supunem și nu facem cum vrea el, luptă până când scoate și ultimul dram de

vitalitate din noi. Nu arată interes pentru bunăstarea celor din jurul său, decât dacă acest fapt îi

aduce un avantaj imediat.

Tipul pasiv de copil-problemă îi domină pe ceilalți prin a fi fricos și timid; nu va fi lăsat singur. Fie

prin a fi încântător, fie prin a fi patetic, ține la dispoziția lui o persoană mai puternică, pe care se

poate baza și pe care o presează pentru soluționarea propriilor probleme. Își domină anturajul prin

demonstrații de slăbiciune, astfel încât, adesea nu reușim să recunoaștem puterea pe care o are

asupra noastră. Totuși, la oricare dintre tipuri am face referire, conștientizăm că suntem prea

ocupați și împovărați. Niciunul dintre tipuri nu demonstrează independență pentru că, atunci când

le permitem să iasă din sfera noastră de atenție, întotdeauna „se va întâmpla ceva”. Vorbim, de

obicei, despre pagube sau răni, pentru că asemenea copii nu își dezvoltă simțul apartenenței la

comunitate, pe care adesea îl numim “horse sense” (n.t. bun-simț).

Cum se formează această lipsă de solidaritate la acești copii? Există trei situatii principale,

responsabile pentru majoritatea dificultăților lor. De departe cea mai frecventa cauză, este

supraprotecția și răsfațul în perioada primilor 3 ani de viață. Aceasta este perioada „dulce” a

copilăriei când părinții doresc să aibă un bebeluș perpetuu. Fără să fie conștienți de consecințele

actelor lor, părinții fac din copilul lor o jucărie, ca și când acesta ar exista doar pentru plăcerea lor.

Dacă o minge se rostogolește în afara ariei de prindere a copilului, părintele o recuperează pentru

el, chiar dacă copilul dă dovada capacității de a o recupera singur. Astfel, independența sa abia

înmugurită este zădărnicită, și copilul este învățat să aștepte servicii de la adulți. În multe alte feluri

este pus în centrul atenției și lăsat să facă pe grozavul, pană când îi vine idea de a fi în frunte în

toate situațiile și de a aștepta de la ceilalți să se supună și să contribuie la nevoile lui, fără a da

nimic în schimb. Centrarea pe sine devine o atitudine de bază iar, mai târziu în viață, când se

așteaptă de la el să împartă sarcinile comune ale vieții, apar resentimentele; își dorește avantajele

cu care s-a obișnuit și se așteaptă sa fie scutit de dezavantajele sarcinilor noastre comune.

O a doua sursă de dificultate este o boală timpurie, sau o slăbiciune organică. Boala pune

întotdeauna copilul în centrul unei anxietăți crescute și a grijii. Disconfortul resimțit din cauza

propriului corp și teama arătată de părinți, pot conduce un copil spre centrarea pe sine. Copilul

dobândește atitudinea de a fi o persoană „prețioasă” care merită mai multă grijă decât alți copii.

Chiar dacă își recuperează sănătatea, poate ramâne agățat de ideea că este exonerat de la a arăta

interes față de alții și se simte neglijat în situația în care sunt așteptate servicii sau activități

independente din partea lui. Este ușor pentru el să devină un „invalid profesionist” atunci când se

confruntă cu probleme care solicită contribuția sau adaptarea sa. Învață să își ofere „simptomele”

ca alibiuri pentru sine și ca motive pentru care ar trebui să ne transfere nouă povara sa.

O a treia sursă de dificultate este neglijarea sau ura exercitate asupra copilului. Doar puțini copii

sunt cu adevărat neglijați chiar dacă mulți nu sunt plăcuți de părinții lor. Dar un copil nedorit

dobândește timpuriu impresia că este exclus de la dragostea părinților săi. Orice copil care se simte

subevaluat tinde să devină centrat pe sine și nesocial; va încerca „să se iubească pe sine” dacă va

considera că celorlalți nu le pasă suficient de el. Atmosferă creată în urma unui divorț sau a

certurilor dintre părinți, în care copilul nu se simte plăcut, este baza eșecului multor copii de a

dezvolta atitudinile unui bun semen.

În general, pare că orice situație ce concentrează timpuriu atenția copilului pe sine, poate avea

drept consecință un comportament-problemă. Sarcina noastră în asemenea situații este să îi

menținem viu interesul de a fi folositor și independent, pentru a nu deveni prea conștient de sine, și

a se îndepărta astfel de ceilalți. Trebuie să simtă că nu este mai bun sau mai rău decât alții și nici în

mod esențial diferit de ei. Trebuie reamintit că un copil este slab și neexperimentat și este supus

riscului de a face multe greșeli. Vor fi necesari ani de abordare experiențială și implicare în

probleme de viață pentru a-și dezvolta judecata și acuratețea. Nu putem învăța pentru el și nici nu

putem să ne punem capul bătrân pe umerii săi. Dacă acordăm prea multă atenție micilor eșecurilor,

vom avea tendința să îl îndreptăm spre prudență și centrare pe sine. Admonestarea constantă,

având ca scop grăbirea puterii sale mentale și a judecății, este mai degrabă alimentatoare de

resentimente și impiedică dezvoltarea capacității sale de a-și face prieteni.

Mulți părinți ambițioși doresc să le dea copiilor lor ceea ce ei numesc „toate avantajele”, sperând să

îi scutească de toate greșelile și durerile. Prea adesea asemenea părinți, prin îndepărtarea

piedicilor din calea copiilor lor, crează pentru ei o lume ireală, în care toate lucrurile bune sunt pe

degeaba. Ca rezultat, copilul ajunge să creadă că viața în afară trebuie să le ofere și să le dea, așa

cum au făcut și părinții lor, și că nimic nu este așteptat din partea lor în schimb. Asemenea copii

experimentează un șoc când li se solicită ceva. Sunt slab pregatiți să îndure tensiuni datorate

îndeplinirii propriilor nevoi și dorințe, și nu cunosc partea amuzantă a străduinței alături de alții

pentru țeluri comune. Trăiesc ca și când cele mai mici dorințe ale lor ar fi legi ce obligă

comunitatea; nu se subordonează niciodată muncii binelui comun. Când părăsesc casa pentru o

comunitate mai mare și căsătorie, manifestă resentimente față de cerințele de cooperare și

contribuție.

Viața nu ne oferă „ceva pentru nimic” și părinții ar trebui să îi ajute pe copii să descopere acest fapt

cât de curând posibil. Conviețuirea în comunitate solicită împărțirea atât a dezavantajele cât și a

avantajele sarcinilor comune. O mână trebuie să se aștepte să o spele pe cealaltă. Părintele care

dorește să prindă fiecare muscă din micul borcan de cremă al copilului, îi face un deserviciu și

trebuie să se aștepte, mai târziu în viață, la dificultăți în ceea ce îl privește. Este inutil să ne

așteptăm ca un copil răsfățat să devină brusc un bastion de încredere în sine.

Problemele vieții necesită doar două calități – activitate și un sentiment de solidaritate cu ceilalți.

Cum se poate dezvolta un copil în această direcție? Toți copii sănătoși sunt copii activi, cu excepția

intervenției cu efecte negative a adultului. Inactivitatea este întotdeauna un semn al unei afecțiuni

fizice ori a supraprotecției. În apropierea oricărui copil inactiv veți găsi pe cineva care și-a asumat

prea multe din responsabilitățile copilului, astfel încât acesta n-a avut nevoie să fie activ în

soluționarea propriilor probleme. Părinții unui asemenea copil trebuie să îl lase să „fiarbă în suc

propriu” până ce redescoperă inițiativa pierdută și dă dovadă de autonomie.

Dezvoltarea unui sentiment de solidaritate la un copil este o artă fără reguli definite. Solidaritatea

este o datorie a doi indivizi egali – nu exista patroni și sclavi, nici superiori sau inferiori. Este inutil

să spunem că solidaritatea nu se obține prin multă vorbărie, ordonare, sâcâială sau predică. Un

copil îsi formează caracterul mai mult văzând acțiunile noastre decât din ceea ce îl învățăm.

Trebuie să trăim cu el mai degrabă într-o relație ca de la om la om, decât într-o manieră obișnuită

de: „nu face cum fac eu ci cum spun eu”. Viața de familie presupune drepturi egale și

responsabilități comune. Nici copilul nici adultul nu se bucură de privilegii speciale, fără a oferi în

schimb sacrificii și efort. Fiecare trebuie să contribuie în mod egal cu ce primește din relatia socială,

altfel, aceasta devine împovarată. Fiecare ar trebui să aibă propriile datorii având ca scop propria

întreținere, și ar trebui sa existe multe sarcini îndeplinite laolaltă, ca un efort comun. Nici un

membru al familiei nu ar trebui să profite de pe urma celorlalți. Accentul ar trebui pus pe

contribuția fiecăruia la binele comun, pentru a contracara tendința de a „obține ceva pe degeaba”.

Copilul-problemă, cum s-a menționat deja, trăiește într-o relație dependentă sau parazitară,

obligându-i pe alții să furnizeze pentru el; deține astfel o poziție de putere și superioritate în cadrul

familiei, menținând-și adesea supremația prin „valoarea agasantă” a actelor sale. Nu este niciodată

ușor pentru părinți să-și recâștige drepturile o dată ce le-au predat copilului. Singura lor șansă se

află în cultivarea bazării pe fapte în relația cu copilul. Chiar dacă a învățat să domine prin lacrimi,

temeri, istericale si alte mecanisme de șantaj, va descoperi că nu poate exploata părinții bazați pe

fapte, că trebuie să acționeze, de bine sau de rău, asumându-și propria responsabilitate și

consecințele de rigoare (numai părintele care răsfață își asumă integral consecințele

comportamentului nesocial al copilului). N-ar trebui să existe comentarii speciale, nici blamări sau

pledoarii din moment ce sunt de prisos. Părinții bazați pe fapte nu încearcă să „influențeze” un copil

spre un comportament bun, din moment ce copilul deține controlul. În locul unui asemena efort

greșit, părintele va face doar partea sa din fiecare situație dată și va aștepta cu răbdare până ce

copilul înțelege că este necesar să fie îndeplinită și cealaltă jumătate.

Uităm adesea că nici un copil nu este personal responsabil de faptul că el reprezintă o problemă –

el este doar victima unei atitudini greșite față de conviețuirea în societate. De unde a luat ideea că

va putea să trăiască mereu ca un vierme într-un măr? Propria noastra nerăbdare de a-i netezi

calea,i-a creat impresia că este treaba noastră să îl servim; iar această „obținere a ceea ce vrea

când vrea” devine criteriul fiecarui moment pentru el. Nu i-am oferit posibilitatea de a descoperi că

este la fel de plăcut să dea, cât și să primească! Din moment ce ambiția noastră ca el să

reușească, precum și anxietatea noastră față de siguranța sa l-au condus la această atitudine de

viață, trebuie să ne rescriem pașii gradual și să-i redăm independența pe care i-am luat-o. Dacă

doare sau ne sperie să îl vedem orbecăind în efortul său, trebuie să ne întărim propriul curajul

înainte de a aștepta o creștere similară din partea lui.

Astfel, comportamentul-problemă la un copil nu este un produs generat spontan. Este produsul unei

interacțiuni dintre copil și anturajul său – reacția unei personalități în creștere față de ambițiile și

temerile familiei sale! Dacă suntem capabili să detectăm în el partea umbrită a personalității

noastre, îl putem ajuta prin schimbarea modalității în care relaționăm cu el. Din moment ce

greșeala nu este în totalitate a sa, nu este singurul care ar trebui să se schimbe! Solidaritatea este

o sarcină pentru doi (sau mai mulți) membrii ai speciei umane.

STUDIU DE CAZ ¹)Autor: Dr. Alfred Adler

¹) Alfred Adler a dezvoltat o tehnică unică pentru a învăţa cum să înţelegi istoria unui caz. Citind cu

voce tare descrierea unei persoane prezentată de către un student, se oprea după fiecare

propoziţie pentru a “interpreta” conţinutul. Adler a admis cu onestitate că a folosit ghicitul în

această procedură, introducând astfel în ştiinţă o tehnică, care până atunci a fost considerată cea

mai ”neştiinţifică” abordare a problemei. Dar Adler a demonstrat că putem învăţa să “ghicim în

direcţia potrivită”. Adler ne-a deschis ochii către posibilităţile ascunse ale micilor lucruri care rămân

insignifiante până când le simţim implicaţiile mai vaste.

Articolul prezent este unul din puţinele lucrări încă nepublicate lăsate de Alfred Adler. Este o reală

reproducere a uneia dintre faimoasele sale demonstraţii. În loc de a îl ajusta unui stil mai literar, am

considerat de datoria noastră să îl lăsăm în simplitatea sa naturală, care va rezona cu toţi cei care l-

au ascultat personal pe Adler, tonul vocii sale şi patternul discursului său, şi va oferi celor care nu

au avut posibilitatea de a-l cunoaște, o bucăţică din personalitatea sa unică şi colorată

– Editorul Case_interpretation-Alfred Adler – 1941, v2#1




Case_interpretation-Alfred Adler – 1941, v2#1

http://www.adlerjournals.com/_private/IPB/JIP%20v2%20n1/case_interpretation-adler.pdf

Traducere: Andra Pârvan



„În toate aceste explicaţii şi interpretări trebuie să îţi foloseşti experienţa, trebuie să foloseşti

orientarea Psihologiei Individuale şi trebuie să ghiceşti. Acestea sunt cele trei căi pe care ţi le pot

oferi. Dar ele dau un rezultat mai bun decât toate celelalte.”

Aceasta este istoria unui caz de la unul dintre studenţii mei. Trebuie să spun că este un student

bine instruit, pentru că a scris un studiu de caz care pare a fi imaginea corectă a unei fete de şapte

ani şi jumătate. „Era în clasa a doua la o şcoală publică”. Judecând în lumina activităţii sale, am

spune că la 7 ani şi jumătate unii copii pot fi în clasa a treia. Aşadar nu am spune că este un copil

foarte precoce decât dacă am avea vreun motiv. Vreau să menţionez acest lucru, deoarece încă de

la prima propoziție a unui studiu de caz trebuie să te gândeşti – trebuie să stabileşti întreaga

situaţie în care poate fi văzut copilul.

Acum auzim: „A pierdut jumătate de an din cauza unei boli”. Poate că nu este înceată, dar tot nu

am putea spune că este precoce. „Testele de la grădiniţă au notat-o cu un IQ relativ ridicat.”

Vedeţi, testele privind IQ-ul în grădiniţă nu sunt foarte valoroase. În general aş spune că IQ-ul oferă

întotdeauna rezultatul unei dezvoltări; nu oferă capacitatea, sau poate doar dacă interpretezi acest

IQ, dacă ştii unele simptome care ajută la interpretarea acestui IQ. Aşadar, nu suntem surprinşi să

aflăm că IQ-ul poate fi schimbat, probabil nu în rău, ci doar în bine.

Așadar, acest copil are un IQ bun. Suntem siguri că ea este inteligentă. „Abilităţile de citire o

clasează ca fiind între 9 şi 10 ani”. Noi nu credem că acest lucru este remarcabil. Ştim doar că

acest copil a fost foarte bine antrenat în ceea ce priveşte cititul.

„Este cel mai în vârstă copil din familie”. Mă bucur să pot prezenta cel mai în vârstă copil în

particularitatea sa. Dar: „Are un frate născut cu 5 ani înaintea ei, care a murit când avea 3 ani”.

Aşadar nu a fost deloc legată de acest frate. Nu a cunoscut acest frate, prin urmare este copilul cel

mai în vârstă”.

În toate aceste explicaţii şi interpretări trebuie să îţi foloseşti experienţa, trebuie să foloseşti

punctele de vedere ale Psihologiei Individuale şi trebuie să ghiceşti. Acestea sunt cele 3 căi pe care

ţi le pot oferi. Dar ele dau un rezultat mai bun decât toate celelalte.

În acest punct, în care suntem informaţi că un frate mai mare a murit, putem folosi experiența

noastră. În ce mod implică acest lucru familia? Acest băiat, de 3 ani, moare, şi 2 ani mai târziu

apare un alt copil. Suntem siguri că de acesta s-a avut grijă foarte frumos, foarte riguros. Este un

lucru uman şi evident. Dacă nu ar fi fost aşa, am fi foarte surprinşi. Într-o familie în care primul copil

a murit, al doilea este întotdeauna considerat o revelaţie, este ca o mântuire. Avem aşadar un

asemenea copil într-o asemenea poziţie, şi putem prezice foarte multe în acest punct. Putem

înţelege că acest copil a fost răsfăţat fie intenţionat, fie neintenționat.

Dar pentru a evita o ghicire rapidă, scriitorul acestui caz mi-a dat ceva în plus. Trebuie să se noteze

că „în timpul în care acest copil a fost bebeluş, până la cel puțin 1 an şi jumătate, mama sa a avut

tuberculoză, iar doctorul i-a ordonat să fie lângă bebeluş doar atât cât era absolut necesar pentru

îngrijirea lui. Nu avea voie să îl dezmierde sau să îl sărute. Cum mama se îngrijea în totalitate de

casă, acest fapt înseamnă că acest copil nu a fost răsfăţat sau dezmierdat la fel de mult ca primul

copil, şi mai puţin decât orice alt copil normal”. În acest moment, vedeţi, acest lucru pare să

contrazică prima noastră bănuială potrivit căreia acest copil a fost răsfăţat. Dar oare chiar o

contrazice? Nicidecum! Este vorba de un copil unic, şi chiar dacă mama nu a fost întotdeauna

alături de ea şi nu a sărutat-o sau dezmierdat-o, acest copil, născut după moartea primului, a fost

răsfăţat. Aceasta nu este o chestiune legată de numărul de săruturi sau nivelul dezmierdării; este

vorba de întreaga atmosferă care a răsfăţat copilul, iar copilul nu se întreabă câte săruturi

primeşte. Acest copil se simte răsfăţat, indiferent de ceea ce face mama.

Scriitorul continuă: „Cum se poate potrivi acest lucru cu fiecare reacţie a unui copil tipic răsfăţat?”

Eu cred că se potriveşte; dar momentan nu ştim multe despre ea.

„Are o soră care acum are 5 ani” Acest sărman copil avea 2 ani şi jumătate când a apărut un alt

copil, iar acest lucru este un test. Vom vedea ce s-a întâmplat.

„În prezent este într-o formă fizică perfect sănătoasă, robustă, înfloritoare, are un apetit bun,

doarme bine, are înalţimea şi greutatea normale, este foarte atractivă şi din fericire, momentan nu

este foarte conştientă sau preocupată de imaginea ei, în ciuda complimentelor directe inevitabile

făcute constant pentru ochii şi buclele ei castanii lungi, de către persoane nesăbuite”. Că acest

copil a fost impresionat de acest lucru, este adevărat, fără îndoială; că nu o arată, este un aspect ce

trebuie luat în considerare. Dar nu există nici o îndoială în legătură cu acest copil: fiind atât de

atractivă, a fost şi mai răsfăţată.

„A fost un copil vineţiu când s-a născut”. Acest lucru înseamnă că sistemul circulator nu a

funcţionat corespunzător. „Dar mai târziu inima ei a părut a fi perfect normală”. Totuşi, asta nu

înseamnă că această condiţie funcţională este lămurită acum.

„Este cu siguranță dreptace, dar foarte înceată în mişcări”. Acest lucru este în acord cu ceea ce am

spus la început: nu este rapidă; este înceată. Nu ştiu dacă a fost testat faptul că este dreptace.

Dacă a fost testat corespunzător, prin încrucişarea degetelor la ambele mâine pentru a vedea care

deget mare este deasupra, atunci putem spune cu adevărat că este dreptace. „O coordonare mai

degrabă slabă, şi devine foarte neîndemânatică când încearcă să grăbească unele activităţi cum ar

fi decuparea, etc.”. Aşadar, este neîndemânatică, şi citind acest lucru, aş întreba dacă poate fi

stângace. Dar se spune că este dreptace. În acest caz cel mai probabil este înceată, şi neantrenată.

„Încă de când era bebeluş a prezentat tot felul de probleme părinţilor. În timpul primelor luni s-a

impus prin a dormi toată ziua şi a sta trează de la 2 la 6 dimineaţa în fiecare noapte.” Acest lucru

arată că a fost antrenată să stea trează noaptea. Acest lucru se poate întâmpla cu fiecare copil.

„Acest obicei nu a fost oprit până pe la 3 luni, în ciuda consistenţei în antrenament”. Dar această

fată a fost antrenată numai după ce simptomul a apărut. Vedeţi, ar fi trebuit antrenată înainte;

atunci poate nu s-ar fi întâmplat. Este foarte interesant că vorbeşte doar despre antrenament,

despre utilizarea efortului şi a străduinţei. Nu este suficient. Aceste eforturi şi străduinţe trebuie să

aibă succes – acest lucru e necesar. Şi putem fi siguri că persoanele care nu au succes nu sunt

antrenate suficient.

„Gradul ei de determinare a fost fenomenal. La frageda vârstă de 5-8 luni a arătat multe semne de

nervozitate în ciuda faptului de a fi îngrijită cu regularitate şi de a fi un copil sănătos.” Mi-aş dori să

aflu ce înseamnă acest ”semn de nervozitate”. Nu aş numi a plânge repede semn de nervozitate

înainte să aflu mai multe despre acest caz.

„De exemplu, ar începe un tremur nervos al capului dacă străinii ar vorbi tare cu ea prea aproape

de căruţul ei”. Aşadar, are o anumită sensibilitate a urechilor, iar acest lucru ar face-o probabil un

foarte bun muzician. Dar nu am putea numi această sensibilitate a urechilor nervozitate. Sunt copii,

şi de asemenea adulţi, care sunt terifiaţi de zgomotele puternice, şi în aproape fiecare oraş veţi găsi

întâlniri în care se discută despre prevenirea zgomotelor, şi sunt atât de multe alte persoane cărora

nu le pasă deloc. Acest lucru se datorează diferenţelor de sensibilitate a urechilor, iar acest copil

probabil are o asemenea sensibilitate. Ar trebui să mă intereseze să aflu dacă această fată nu a

putut fi antrenată muzical, deşi nu cred că este o persoană muzicală acum.”

„Anumite zgomote ar face-o să devină palidă şi să i se facă rău”. Este vorba de aceeaşi

sensibilitate. „Pe măsură ce a crescut, a început să arate o constantă rezistenţă la disciplină”. Acest

lucru era de aşteptat pe măsură ce creştea, dar trebuie să aflăm dacă disciplina însemna ceea ce

eu consider că înseamnă: să o facă să coopereze. Este copilul cel mare, într-o atmosferă de

bunătate, răsfăţ, etc., iar acum acest copil controlează toată familia. „Opune rezistenţă chiar şi

celor mai uşoare restricţii. Iar restricţiile fizice întotdeauna au făcut-o să se înfurie.”

În acest punct vreau să spun că are un anumit grad de activitate, dar trebuie să fim foarte precauţi.

Are un anumit grad de activitate acasă, dar poate că în afara casei nu îl are. Trebuie să cercetăm.

„Să fie legată comfortabil pe un scăunel înalt, să fie ţinută de mână, să îi fie interzis să atingă ceva

– la toate opunea rezistenţă.” Acest copil doreşte libertate şi nu vrea ca ceilalţi să o controleze. Îşi

doreşte să îi controleze pe ceilalţi. Acesta este scopul ei de superioritate. Ea nu ştie că are acest

scop, dar noi trebuie să o ştim.

„Aceeaşi tehnică folosită cu succes de către familie cu ceilalţi 2 copii, la ea a rezultat întotdeauna

într-o revoltă.” Acest lucru este de asemenea interesant. Aceeaşi mamă a avut succes cu aceeaşi

metodă cu ceilalţi 2 copii, dar nu şi cu acest copil. Am spune iniţial că asta se datorează faptului că

este copilul mai mare, şi în afară de acest lucru, situaţia ei a fost mai intensă deoarece un copil mai

în vârstă a murit anterior.

„Chiar înainte de a putea vorbi, făcea lucruri care erau interzise, aparent pentru distracţia de a

încălca regulile. Mama se prefăcea că nu vede. Fata plângea sau o trăgea de rochie, arăta către

obiectul interzis, dădea din cap ”Nu, Nu!” apoi îl apuca, îl trântea sau îl rupea.” Este vorba despre o

fată care tiranizează deja dinainte să poată vorbi.

Mama a făcut eforturi foarte mari şi inteligente pentru a face acest copil să coopereze. Dar acest

copil nu i-a explicat: ea nu ştie că vrea să controleze în toate circumstanţele. Doar dacă este o

situaţie favorabilă, dacă toată lumea se supune, nu se comportă urât, deoarece atunci are ceea ce

îşi doreşte.

Să continuăm: „Când a mers la un curs de dans ritmic, care i-a plăcut foarte mult, s-a descurcat

excelent.” Este vorba de un copil care promite multe, şi sunt sigur că dacă activitatea acestui copil

poate fi adusă în direcţia bună, va realiza lucruri foarte valoroase. Deoarece i-a plăcut foarte mult

acest curs de dans ritmic, a excelat, şi vedeţi ce înseamnă să îți placă un astfel de curs. Înseamnă

să te simţi bine, şi să te simţi într-o situaţie favorabilă.

Un incident foarte interesant s-a petrecut mai târziu. „Într-o zi, mergând spre casă de la şcoală, fata

şi un prieten de-al ei erau pe bancheta din spate a maşinii şi mama era în faţă. Fata a remarcat

senină şi fericită ”Ştii la ce mă gândesc?” Mama, crezând că i s-a adresat ei, a răspuns peste umăr

în timp ce conducea ”Nu, spune-mi la ce”, moment în care copilul a ţipat dintr-o dată, s-a aruncat

pe podeaua maşinii şi a continuat să ţipe tot restul drumulului până casă. Mama a continuat să

conducă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”. Vedeţi, mama foloseşte o modalitate care uneori este

benefică pentru o anumită perioadă de timp – să nu acorde prea multă atenţie la asemenea lucruri,

astfel încât copilul să nu primească atenţie necuvenită. Dar noi nu dorim acest lucru. Vrem să

facem acest copil să înţeleagă ceea ce înţelegem noi, că a fost făcută o controloare din prima lună

de viaţă. Chiar dacă alţii nu cred că este adevărat. Vedeţi mişcarea, iar mişcarea vorbeşte adevărul.

Nu este vorba de ceea ce crede cineva sau ceea ce gândeşte acest copil în legătură cu asta. Doar

mişcarea este importantă; iar această mişcare înseamnă conducere. Fără îndoială acest copil a

realizat această mişcare de conducere într-o modalitate greşită, dar a realizat-o.

„Acum mama a spus, ”Am ajuns acasă. Intri? Desigur, nu poţi intra cât timp faci gălăgia asta”

(deoarece copilul plânsese până atunci) ”dar poţi sta în maşină dacă doreşti, şi când eşti pregătită

poţi să îmi spui de ce te simţi aşa”. Dacă acest copil i-ar fi răspuns, am fi văzut că nu știe. Ştim de

ce se simte aşa – deoarece doreşte să controleze, şi va folosi orice pentru a-i controla pe ceilalţi.

„Copilul s-a ridicat de pe podeaua maşinii şi a spus ”Mi-ai răspuns când nu vorbeam deloc cu tine.

Vorbeam cu Teddy.” Înțelegeți? Majestatea sa. Înţelegem copilul.

Alte lucruri sunt discutate. De exemplu: „Menajerele se plângeau că nu mai puteau suporta viclenia

cu care fata găsea punctele lor slabe şi marşa pe ele fără milă.” Vedeţi, ca o majestate, are în jurul

ei o întreagă armată, şi guvernează şi controlează şi este foarte severă cu ei.

„Era și este încă foarte abilă în a găsi călcâiul lui Ahile la fiecare persoană cu care intră în contact,

şi ţinteşte subtil cu otravă spre el.” Este un copil foarte inteligent, şi dacă această inteligenţă ar fi

folosită pentru lucruri bune, într-un mod valoros, ar putea fi minunată.

„Simte când aduce o persoană în pragul clacării, şi atunci o împinge peste limită. A adus fiecare

dădacă şi menajeră în pragul epuizării. O dădacă cu experienţă, la sfârşitul unei zile pline de

răbdare sfântă, s-a cufundat într-un scaun lângă patul mamei şi a spus, ”Of, Doamnă __, ce cruce

trebuie să purtați cu acest copil”. Acest lucru nu este chiar aşa. Prefer să cred că este un copil

drăguţ, un copil care promite mult. Dar trebuie să i se explice, ea trebuie să îşi înţeleagă stilul de

viaţă, şi cum a ajuns să fie aşa cum este.

Acum se întâmplă ceea ce se întâmplă mereu într-un astfel de caz. Al doilea copil merge înainte – al

doilea copil se adaptează acestei situaţii, şi găseşte un loc mai favorabil. Vedeţi, îi e mai uşor să

reuşească dacă este draguţă. Vede cum sora ei este mereu respinsă, primeşte mereu reproşuri, şi

nu este plăcută, deoarece nu este întotdeauna uşor să fii drăguţ şi prietenos cu un astfel de copil.

Vede cum uneori primește câte o palmă la fund de la părinţi. Aşa că, acest al doilea copil, cum se

întâmplă de regulă în astfel de cazuri, este foarte amabil şi merge înainte.

Dar, în același timp, nu există certitudinea ca acest al doilea copil să fie întru totul pe calea cea

dreaptă, deoarece este posibil ca acum să înveţe să întâlnească mereu numai bunăvoință și oameni

favorabili ei şi amabili. Acest lucru este posibil, şi am văzut astfel de cazuri în care un al doilea

copil, când creşte, se ceartă cu toată lumea, guvernând celălalt copil, care acum a devenit drăguţ şi

amabil. Cel de-al doilea copil a fost şocat de cererile şcolii şi ale vieţii şi a devenit foarte nevrotic.

Este posibil să nu fie adevărat în acest caz, dar vreau să spun că este mult mai necesar să înveţi un

copil să coopereze, mai degrabă decât, spre exemplu, să câștige lupta cu sora mai mare fiind

draguţă şi amabilă.

Auzim totodată că sora mai mică începe să se certe cu celălalt copil şi îşi doreşte locul ei, şi este

sprijinită de bunătatea şi manierele ei mai bune. Dar, deoarece înţelegem copilul, pot să fiu scurt.

Povestea continuă:„La şcoală nu răspunde cum trebuie şi nu arată nicio responsabilitate. Profesorul

a cooperat cu mama ei. Acestă ultimă săptămână a arătat o îmbunătăţire datorită unei sarcini de

onoare ce i-a fost acordată. Ea duce lista de absenţe în fiecare dimineaţă în biroul directorului. Nu i

s-a spus să le ducă, dar când profesorul completează lista de absenţe şi o pune pe catedră, fata o ia

şi o duce la director.” Vedeţi, are astfel un rol proeminent, şi ea îşi doreşte acest lucru. Aşa că face

asta.

În acest mod, acest sentiment de proeminenţă aduce o anumită îmbunătăţire. Apare astfel

întrebarea: este vorba despre sarcină şi responsabilitate, sau este vorba de rolul dramatic al

persoanei importante? Eu cred că este vorba de cel din urmă. Scriitorul acestui caz este mai înclinat

să creadă că acest copil se comportă într-un mod infantil. Nu pot spune asta. Într-o anumită măsură

toată lumea se comportă infantil, pentru că, după cum am învăţat, stilul de viaţă se naşte la

începuturile vieţii şi întotdeauna apare pe întreaga perioadă a vieţii, aşadar avem dreptate când

spunem că un copil este părintele adultului. Dar nu văd o linie infantilă in cazul acestui copil. Aceste

linii ar însemna, de exemplu, să se bazeze pe mamă şi să ceară totul de la mamă, să vorbească ca

un copil mic şi astfel de lucruri. Din ce putem vedea ea nu face aşa ceva. Ea vrea să guverneze; şi

nu suntem uimiţi, deoarece, după cum bine ştim, a guvernat şi când era bebeluş.

„A avut scarlatină, care s-a complicat ulterior, probleme glandulare severe cu durere mare şi în final

dublă mastoidită. A fost foarte bolnavă şi cu dureri mari pentru mult timp.” Acum aflăm ceva

despre urechi. După cum am spus, are urechi sensibile.

„Rudele, vecinii, chiar şi menajera, au predicat pedepse corporale”. Eram siguri că acest lucru a

fost recomandat.

Chiar şi scriitorul acestui caz spune la sfârşit că acest copil este dotat. „Are un simţ al umorului

încântător; este o actriţă înnăscută, şi o cititoare avidă şi capabilă de a aprecia lectura.”

Apoi întreabă de asemenea ce ar fi de făcut. Acum, dacă cineva, nu știu cine, dar dacă cineva ar fi

capabil să câştige acest copil şi să o convingă de ceea ce am văzut până acum, atunci s-ar putea

face ceva. Dar nu mă refer la folosirea frazelor şi cuvintelor goale. De exemplu, nu ar fi suficient să i

se spună ”După ce sora ta s-a născut ai guvernat, la fel ca atunci când erai bebeluş”. Dar ar trebui

să fie lăsată să spună tot ceea ce vrea şi ceea ce vrea să facă. De exemplu, ar trebui să o întrebăm

”Ce vrei să te faci când o să fii mare?” În acest mod poţi începe şi avea dovada că ea caută

întotdeauna un rol de conducere, în care să poată conduce pe alții. Ce ar spune ea? Poate ar spune

că i-ar plăcea să fie profesoară, pentru că fetiţele mici întotdeauna cred că o profesoară este o

persoană care conduce. Sau ar spune că i-ar plăcea să fie ceva similar. Şi i se poate explica. Poate

fi întrebată, ”De ce vrei să fii profesoară?”. V-ar răspunde, şi apoi i-aţi putea explica lucrurile pe

care le-a spus, fără să fi înțeles ce înseamnă.

Apoi am putea-o întreba despre visele ei. Şi apoi i-am putea vorbi despre relaţiile copiilor din familia

ei, cum un copil se poate supăra dacă ea vrea să îşi menţină locul, iar el trebuie să se confrunte cu

un rival.

Şi chiar dacă acest copil ar refuza prima oară, nu ar putea scăpa de influenţele acestei noi

experienţe, deoarece i-ar plăcea să demonstreze că greşiţi. Acum, cum ar putea să dovedească că

greşiţi, că nu conduce întotdeauna, că nu vrea mereu să fie superioară tuturor? Cum o poate

demonstra? Vedeţi, avem copilul ca într-o cuşcă. Fie este de acord cu voi – atunci se va schimba-

sau nu este de acord- atunci va dovedi că vă înşelați şi se va purta mai bine. Dar acest lucru e

posibil doar dacă aţi câştigat acest copil, dacă ea cooperează, dacă vă ascultă, iar dacă sunteți

prietenoşi puteți convinge copilul.

Acest lucru trebuie făcut în acest caz, şi ar fi o sarcină foarte valoroasă. Sunt sigur că veți reuşi.

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

+++++++++

Vreau să vă dau un alt studiu de caz al unui copil problemă, o fată de 8 ani. Ea plânge şi se

enervează pentru cele mai mici lucruri. Pare similar cu celălalt caz deoarece această fetiţă se face

foarte importantă, întotdeauna fiind în centrul atenţiei, fie şi la cele mai mici lucruri. „Acest lucru

dovedeşte o lipsă de curaj şi încredere în sine,” spune scriitorul. Nu ştiu din ce motive s-a ajuns la

această concluzie, dar sunt sigur că scriitorul are dreptate, deoarece plânsul şi nervii întotdeauna

indică o persoană cu un sentiment de inferioritate. Ceea ce înseamnă folosirea unei strategii pentru

a deveni mai puternic, plânsul, de exemplu. Întotdeauna am numit acest lucru ”puterea apei”. Sau,

o astfel de persoană utilizează crizele de nervi pentru a câștiga lupta cu o altă persoană. Vedeţi, nu

înseamnă cooperare şi încredere în sine. Înseamnă utilizarea unor metode viclene. Acest copil are

un complex de inferioritate care poate fi văzut în acest plâns şi în ieşirile nervoase .

„Deşi se descurcă foarte bine la şcoală, devine anxioasă în legătură cu a întârzia.” Vedeţi, şcoala

joacă un rol important în viaţa familiei. Întreaga familie se agitată în jurul faptului că merge la

școală.

„Are o teamă aparentă şi arată dovezi de supraconştiinciozitate în legătură cu fiecare regulă

şcolară.” Acum puteți vedea că face şcoala atât de importantă, încât întreaga familie suferă din

această cauză. Aceasta chiar nu este sarcina şcolii, dar această fată utilizează şcoala pentru a irita

şi controla familia. Aşadar, nu există cooperare, şi nici nu am putea spune că este modul bun de

conştiinciozitate.

Îşi foloseşte de asemenea comportamentul conştiincios pentru a guverna familia direct. Acest lucru

se poate întâmpla. Sunt persoane care întotdeauna folosesc conştiinciozitatea lor pentru a-i irita pe

ceilalţi. Ele întotdeauna încearcă să spună adevărul celorlalţi pentru a-i enerva. Sunt persoane care

spun, ”Cât de palid eşti! Eşti bolnav?” etc. Ele spun adevărul cu scopul de a-i irita pe ceilalţi. Şi la

fel se întâmplă şi cu acest copil.

„Dacă ceva, din ce are nevoie, nu este la locul obişnuit, începe să ţipe ”Nu îl găsesc” încă dinainte

să înceapă să îl caute”. Vedeţi cum face o problemă din orice, întotdeauna. Şi de asemenea starea

ei de spirit pedantă, caracteristicile ei pedante, arată relaţia socială dintre ea şi ceilalţi. A fi pedant

înseamnă să îi iriţi pe ceilalţi, deoarece nu poţi fi pedant fără a oferi celorlalţi sarcini; ceilalţi trebuie

să se complacă cu grijă. Cum de exemplu, multe persoane insistă, ”Vreau doar linişte”. Dar nu le

poţi oferi linişte fără a face ceva pentru ei. Această dorinţă înseamnă să îi conduci pe ceilalţi. Şi la

fel este și cazul acestei fetiţe.

„Istoricul medical este bun, iar amigdalele au fost scoase primăvara trecută.” Există această idee

americană, cum că odată cu scoaterea amigdalelor toţi demonii sunt excluşi.

„Are o soră, de 5 ani, şi un frate, de 2 ani”. Este cea mai mare şi a fost de asemenea detronată

când avea 3 ani.

„A fost un copil bun. A vorbit şi a mers la 1 an jumătate. Se îmbrăca singură la 3 ani. A mers la

creşă la 3 ani şi la grădiniţă la 4 ani şi jumătate. Acum merge la şcoală. Sora mai mică nu merge la

şcoală.” Aşadar, putem înţelege de ce foloseşte şcoala. O face pentru a reveni la poziţia ei

anterioară, favorabilă, aceea de a fi prima. Nu vrea să fie depăşită; nu vrea ca locul ei să fie

diminuat.

„A fost întotdeauna foarte bine, fericită şi independentă până la 5 ani…” (Acum vom căuta motivul;

are 8 ani acum şi avea 3 ani când a apărut celălalt copil) „..când sora ei a început să atragă o bună

parte din atenţie”. Nu ştim de ce. Sora ei avea 2 ani în acel moment. Oricum, aşa scrie. Nu ştiu

dacă este cum am spune noi; că sora a început să atragă atenţie când mama a rămas însărcinată şi

că acest copil, ca o consecinţă, s-a simţit neglijat şi a dorit să îşi recâştige poziţia sa anterioară,

favorabilă.

„Părinţii au făcut eforturi conştiente pentru a îi da cât mai puţine motive de gelozie posibile”. Vedeţi

din nou, aceste ”eforturi”. Dar ele nu reuşesc. De ce? Deoarece acest copil a fost răsfăţat înainte.

Nu a învăţat cooperarea. Dacă ar fi învăţat să coopereze ar fi cooperat cu sora ei. Dar ei au vrut

doar să o antreneze în legătură cu gelozia şi să nu îi schimbe stilul de viaţă. „Şi au vrut de

asemenea să evite sentimentul de pierdere în importanţă. Dar musafirii lăudau sora mai mică şi pe

ea o treceau cu vederea.” Că acest copil, pacientul nostru, a simţit-o mai mult decât părinţii, este

evident.

„Odată, educatoarea a povestit că fetița a intrat în clasă şi, când a realizat că a întârziat un pic, a

izbucnit în plănsete”. Acum, este prea mult, sa întârzii şi să şi plângi. Una dintre ele ar fi suficient,

fie întârzii, fie plângi. Dar ea nu se mulţumeşte doar cu a întârzia puţin; vrea să creeze o problemă,

să se folosească de puterea apei, să scape, să fie favorizată, consolată, etc.

„De atunci a plâns de mai multe ori la şcoală, deoarece avea succes cu plânsul de fiecare dată când

ceva mergea rău sau nu era clar. Nu pare să aibă suficient curaj sau încredere să roage profesorul

să-i explice.” Nu sunt de acord cu acestă idee. Cred mai degrabă că preferă să plângă în loc să afle

explicaţii.

„Situaţia nu s-a îmbunătăţit. Adesea pare încăpăţânată şi ursuză, deşi uneori este fericită şi

cooperantă.” Ştim care sunt aceste momente. Acestea sunt momentele în care se simte apreciată,

când se simte pe primul loc. Atunci cooperează.

„Îi place foarte mult să citească, să înoate şi să facă drumeţii”. Acestea sunt semne active; aşadar,

într-un anumit fel, am putea spune că este un copil activ. Şi acesta este un caz uşor de tratat. Este

doar încurajată în comportament de către mediu. Mediul îi oferă prea multe ocazii de a se dezvolta

în această direcție. Dar această fată a fost un copil bun. A cooperat când era bebeluş. Se îmbrăca

singură, şi acum poate înota la 8 ani, ceea ce este un semn de copil activ. Copiii care nu sunt activi

au de obicei dificultăţi în a învăţa să înoate.

„Văicărelile şi plânsetele ei continue au descurajat părinţii, care se găsesc frecvent în situaţia de a

o certa.” Vedeţi, asta este ceea ce am explicat mereu. În fond, un asemenea copil este îndreptăţit

să se simtă dat la o parte, deoarece atunci când cauzează probleme este certat. Şi doar de când a

apărut sora ei. Vedeţi, acesta este sensul ei, şi acest sens o acaparează complet. Comportamentul

nostru este întotdeauna decis de felul în care interpretăm, de ceea ce ne spune opinia noastră. Nu

ne comportăm în conformitate cu adevărul, nu în conformitate cu cauza reală; important este doar

ceea ce vrem să spunem, opinia noastră despre adevăr.

„O ceartă, deşi realizează că nu este un remediu.” Desigur. Dar vedem că toate eforturile pe care

părinţii le-au făcut ar produce rezultate diferite dacă fata ar ştii ce vrea să obţină, adică, să se simtă

superioară, să îi facă pe ceilalţisă se simtă neputincioși. Dacă fata ar ştii că foloseşte crizele

nervoase, plânsul (puterea apei), agitaţia de la şcoală, pentru a-i suprima pe ceilalţi, pentru a

rămâne nepedepsită, pentru a fi în centrul atenţiei, voit sau nu, ar căuta alte căi, nu ar mai fi

aceeaşi, s-ar schimba. S-ar schimba pentru că de fiecare dată când ar avea o criză de nervi sau de

plâns (pentru că ar plânge și după ce i s-ar explica cauza), plânsul ei ar fi acompaniat de gândul că

„Oamenii probabil cred acum că plâng ca să fiu în centrul atenţiei”, iar acest lucru nu s-ar potrivi

foarte bine cu străduinţa ei pentru superioritate.

Un fel de încheiere – despre cunoaștere și întâlnirea noastră cu eaAutor: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu

(Materialul reprezintă ultima din cele 5 părţi ale lucrării „Despre cercul

disonant, cunoașterea personal-angajată și nivelele de realitate” - prezentat pe 4.07.2014,

în cadrul Congresului de Psihologie și Psihoterapie Adleriană – organizat de APPA Romania).

Cantitatea enormă de informaţii la îndemână îndeamnă individul la aplicarea unei strategii pentru a

putea face faţă acesteia. O astfel de strategie ar putea fi memorizarea reproductivă cu scop

demonstrativ, o alta ar putea fi chiar abuzarea de cunoaştere în virtutea unei libertăți de mișcare, o

altă abordare ar putea fi închiderea individului într-un singur sistem de gândire sau domeniu de

cunoaștere. Oricare ar fi varianta aleasă, ea va conduce individul către păstrarea, de fapt, într-un

acelaşi cerc disonant care-l îndepărtează de înţelegerea a ceea ce cunoaşte.

https://alfredadler.files.wordpress.com/2014/08/copyright-sign.png

Pentru prima situație, un exemplu ar putea fi cel pe care îl aminteşte Rolf Dobelli în cartea sa[1]. El

preia o poveste a lui Charlie Munger (investitor renumit, partener de afaceri al lui Warren Buffett)

ce istoriseşte despre Max Planck, vestitul fizician de fizică cuantică şi şoferul său. Charlie Munger

atrăgea atenţia asupra a ceea ce el a numit cunoaşterea reală (cunoaşterea care necesită timp şi

depunerea unui efort în vederea înţelegerii unui subiect) şi cunoaşterea şoferească (a oamenilor

care s-au prins cum funcţionează treaba şi pot pune pe roate un spectacol). Poveste e așa:„După

primirea în 1918 a Premiului Nobel în fizică, Max Planck a făcut un tur în Germania. Oriunde era

invitat, el producea aceeași conferință asupra noilor mecanici cuantice. După timp șoferul său a

ajuns să o cunoască pe de rost și i-a spus lui Planck: «Trebuie să fie plictisitor să spui de fiecare

dată același lucru, Profesore Planck. Ce-ar fi ca la Munich să o prezint eu în locul tău? Tu poți sta în

primul rând și ții pe cap cascheta mea de șofer. Asta ne-ar aduce amândurora un pic de

diversitate». Lui Planck i-a placut ideea, așa că în seara aia, în fața unei distinse audiențe, șoferul

său a susținut o lungă conferință asupra mecanicilor cuantice. La final un profesor de fizică a ridicat

o întrebare, moment la care şoferul a reacționat dezgustat: «Niciodată nu m-aș fi putut gândi că

cineva dintr-un oraș atât de avansat precum Munich ar putea pune o întrebare atât de simplă!

Șoferul meu vă va răspunde la ea”[2].

Pentru a doua situaţie, adică abuzarea de cunoaştere în virtutea unei libertăți de mișcare, ne putem

referi la ceea ce se întâmplă multora dintre noi atunci când intrăm pe internet. Pornim în aventura

unei cunoaşteri, deschidem google, tastăm ceea ce ne interesează, şi de aici intrăm într-un şir

(posibil nelimitat) de click-uri pe un termen şi apoi pe altul, şi apoi pe încă unul, şi aşa mai departe,

totul realizându-se într-un fel de cascadă de aparentă informare şi cunoaştere. Sfârşim prin a ne fi

îndepărtat simţitor de începutul căutărilor noastre, ne consumăm timpul, dar trăind sentimentul că

nu am stat degeaba. În fond, ne putem amăgi spunând că am cunoscut câteceva.

Pentru cea de-a treia situație, a închiderii individului într-un singur sistem de gândire sau domeniu

de cunoaștere, ne putem referi la abordarea fanatică a unui sistem religios și la desconsiderarea

tuturor celorlalte, sau la ultraspecializare profesională urmată. Aici individul sapă un șanț din ce în

ce mai adânc și la un moment dat pierde din vedere perspectiva. Pur-și-simplu adâncimea șanțului

este mult mai mare decât înalțimea celui care sapă. Aici despărțirea de ideea de împărtășire

devenind mult mai clară. Oricum ar fi, putem spune că ajungem să folosim cunoaşterea pentru a ne

îndepărta de înţelegere. Iar cunoașterea personal-angajată ar putea fi o cale de accesare a unui alt

nivel de Realitate şi de accesare a înţelegerii.

Morin, participant activ la fondarea Transdisciplinarității, clarifică: „Doctrinele și ideologiile

dominante dispun de asemenea de o forță imperativă care le aduce dovezi celor care sunt deja

convinși, și de o forță coercitivă care instilează o frică inhibitoare acelora care s-ar putea îndoi de

ele. Forțele prohibitive și imperative ale paradigmelor, credințelor oficiale, doctrinelor suverane și

adevărurilor supreme se combină determinând stereotipii cognitive, idei receptate fără chestionare,

credințe stupide, dar de necontestat, absurdități triumfătoare și evidențe care rejectează în numele

evidenței alte evidențe, cu scopul de a-și extinde în toate zările tărâmul intelectual și conformismul

intelectual”.

Cunoașterea ar putea avea prilejul să devină înțelegere, și fiecare individ ar avea șansa de

întoarcere către sine și către angajarea voluntară şi conştientă în propria-i viață, fără a se mai minți

sau a se păstra doar ca furnizor de material genetic pentru perpetuarea și supraviețuirea speciei.

Scopul omului ar putea fi recâștigarea accesului la perspectivă. Ba chiar o punere în perspectivă a

unor „stereotipii cognitive, idei receptate fără chestionare, credințe stupide, dar de necontestat,

absurdități triumfătoare” [3] despre care vorbește Morin.

[1] Dobelli, R. (2013). The Art of Thinking Clearly. Ed.Sceptre

[2] Dobelli, R. (2013). The Art of Thinking Clearly. Ed.Sceptre. p.51

[3] Morin, E.(1999). Seven complex lessons in education for the future. UNESCO

Despre incongruență și discontinuitateAutor: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu

(Materialul reprezintă a 4-a parte din cele 5 părţi ale lucrării „Despre cercul



Ne întrebăm dacă discontinuitatea ar putea fi legată de incongruență?

Nicolescu vorbește despre discontinuitatea dintre două puncte, în sensul în care între acestea nu ar

exista nimic, „nici obiecte, nici atomi, nici molecule”[1]. Aici noi am încadra discontinuitatea care

apare între logica privată și cea comună, între terapeut și pacient ca entități umane cu scheme

diferite de apercepție, între punctul precontemplativ al pacientului și oricare dintre etapele care i-ar

putea urma. În ultima situație, impresia noastră este că am putea privi ca discontinuitate (nu există

molecule sau atomi sau obiecte) ceea ce, de exemplu, se petrece între felul în care pacientul

cunoaște lumea înainte de schimbare și felul în care înțelege lucrurile după schimbare. Aici ne

referim, desigur, la teoria dezvoltată de către Prochaska și DiClemente. Vom reveni asupra acestor

aspecte mai târziu în această lucrare.

Discontinuitatea apare, spune Basarab Nicolescu, între două nivele de Realitate. Nivelele de

Realitate între care apare discontinuitatea, sunt guvernate de legități diferite. Exemplul lui

Nicolescu este cel dintre nivelul de Realitate al fizicii clasice și nivelul de Realitate al fizicii cuantice.

Oare ne va fi permis să considerăm ca fiind nivele de Realitate diferite (și deci care să permită o

discontinuitate) nivelele de Realitate a doi oameni diferiți? Nivelul de Realitate al unui individ este


guvernat de schema lui de apercepție. Schemele de apercepție sunt unice conform teoriei lui Adler.

Realul perceput este unul-și-același, însă felul în care este cunoscut, perceput și înțeles acest real

este supus unor legități diferite ce cad sub spectrul schemelor de apercepție. Dar oare ne este

permis să considerăm ca fiind nivele de Realitate diferite, nivelul de Realitate al unui individ la un

moment X (să zicem înainte de producerea unei schimbări modificatoare de schemă de apercepție)

față de nivelul de Realitate al aceluiași individ după ce s-a petrecut schimbarea? Mă pot gândi aici,

la un consumator de alcool care se lasă de consum și practic se apropie de lume și viață cu o

altă înțelegere. Din practică cunoaștem faptul susținut și de către colegi cu mult mai multă

experiență decât noi, că în urma schimbărilor care se produc pe timpul terapiei, omul ajunge să își

modifice amintirile timpurii sau ajunge , chiar, să le înlocuiască complet cu altele. Paul Rasmussen

spunea (în cadrul unei conferințe din 2012 susținută în București, Romania) că în cazul în care

pacientul își rezolvă problema pe marginea căreia a furnizat o anumită amintire timpurie, această

amintire se va „șterge” din universul mental al pacientului.

Prin analiza poveștii personale și a stilului de viață ale oamenilor pe care i-am întâlnit pe parcursul

celor aprope 8 ani de psihoterapie de cabinet, am observat existența unor momente când individul

depune eforturi deosebite pentru a asigura continuitatea între acțiunile sale și modul său de

gândire. O poate face folosindu-se de procedee precum raționalizarea, intelectualizarea, proiecţia,

sublimare, etc… Uneori o face și printr-un exercițiu și antrenament de tip psihotic. Prin abordarea

psihotică asupra lumii, individul își creează o lume personală care funcționează după altă logică

decât cea a lumii în care trăiește. Individul se folosește de puterea minții de a produce halucinații.

Am putea spune că individul le încheagă în jurul unei logici private cu o puternică latură

exclusivistă. Se desprinde în acest fel de logica comună.

În cele de mai sus noi vedem, urmându-l pe Adler, nişte strategii de salvgardare. Noi ne-am mai

exprimat punctul de vedere legat destrategiile de salvgardare, grupându-le în ceea ce am

numit cei 4 E: Ezitare, Evitare, Eschivare şi Eliminare.

Logica privată a fiecărui om este rezultatul unui proces de asimilare individualizată a lumii în

propriul univers mental. Privind lucrurile prin perspectiva unicității schemei de apercepție a fiecărui

individ, ne întrebăm dacă ar putea fi acceptată existența universurilor mentale, a discontinuității

dintre ele și a unor nivele de Realitate caracteristice mentalului fiecărui individ și logicii lui private,

dar în același timp și a unor niveluri de Realitate diferite definite în funcție de momentul în care se

află universul mental al individului raportat la schimbare? Ne referim la schimbare din punctul de

vedere psihoterapeutic, cel despre care vorbesc și Prochaska și DiClemente în teoria pe care își

bazează atât de cunoscutul proces.

Au ceva în comun universul mental al unui individ la un anumit moment al existenței sale și nivelul

de Realitate? Ne-am dori să răspundem afirmativ, însă cercetările noastre în această direcție sunt

astăzi la un foarte modest început. Impresia noastră este că universul mental al unui individ poate

trece de la un nivel de Realitate la altul printr-un efort de nuanțare și înțelegere a incongruențelor

dintre ceea ce vrea și ceea ce poate, dintre ceea ce spune și felul în care acționează.

Încercăm, însă, să lucrăm cu ideea de mai sus. Astfel putem să ne gândim la un nivel de Realitate

guvernat de schema de apercepție a individului, de credințele sale personale despre sine, despre

lume și despre viață. Apoi, ne-am putea gândi la un nivel de Realitate al luiaici-și-acum, când

percepțiile sunt vii și schimbul mental este tributar impactului de moment. Ne imaginăm că

individul rămâne „uimit” de momentul percepției prezentului, și nu pătrunde cu mintea într-un

https://alfredadler.files.wordpress.com/2014/09/image001.png

proces de analiză și cunoaștere de profunzime. Tentaţia noastră este de a propune folosirea şi în

terminologia psihoterapeutică a termenului de nivel de Realitate care să descrie nivelul

de înţelegere asupra sinelui, a lumii şi a vieţii pe care ajunge un individ să îl aibă la un anumit

moment la existenței sale.

De asemenea, nivel de Realitate ni se pare un termen util şi în cadrul descrierii a ceea ce se

petrece în interiorul relaţiei-alianţei terapeutice. Şi aceasta am putea spune că trece pe parcursul

terapiei prin diferite niveluri de Realitate. Ar putea fi folosit acest termen pentru orice fel de relaţie

umană? Poate că da. În acest fel am putea discuta clar despre ceea ce se petrece acolo, în relație.

Termenul de relație ar căpăta o limpezime, un soi de identitate. Cu atât mai bine, poate, pentru

termenul de relație/alianță terapeutică.

În psihoterapie, noi ne-am apropiat termenul de incongruență. Cu acest termen abordăm impactul

dintre posibilele nivele de Realitate cu care se confruntă universul mental al unui individ. Din

experiența noastră terapeutică putem aprecia faptul că transformarea începe cu recunoașterea

incongruenței. Deunăzi am primit prin intermediul facebook un material vizual care descrie procesul

schimbării despre care vorbeau Prochaska și DiClemente[2]. Materialul nu îi numește pe autorii

stadiilor schimbării, dar am îndreptat aici acest lucru, atât cât putem. Îl reproducem aici, mai jos.

[3]

Apreciem faptul că incongruenţa despre care facem vorbire, poate apărea în oricare dintre stadiile

descrise precum și în oricare dintre etapele intermediare. Țelul nostru aici este să aducem în lumină

faptul că incongruenţa semnalizează un moment de discontinuitate. Recunoaşterea incongruenţei

este facilitată în terapie de către psihoterapeut. Desigur, dacă și acesta la rându-i reușește să o

sesizeze. Poate fi un moment de genul Aha!, dar libertatea transformării se va regăsi abia în

momentul recunoaşterii şi înţelegerii registrului discontinuităţii ca moment de libertate, ca poartă

către transformare. Reamintim aici ceea ce spune Nicolescu: „Libertatea este discontinuitate.

Discontinuitatea dă un sens vieții omului”[4].

https://alfredadler.files.wordpress.com/2014/09/ciclul-schimbarii.jpg

Or fi având legătură libertatea, discontinuitatea, incongruența, recunoașterea

acestora, înțelegerea? Ar putea fi libertatea un scop supralicitat pe limba și în mintea individului? Ar

putea fi libertatea un impediment pentru înțelegere?

La prima întrebare răspunsul nostru este afirmativ. Teoria nivelelor de Realitate propusă de

Transdisciplinaritate ar aduce o rezolvare și în înțelegerea dinamicii schimbărilor individului. Aici ni

se pare o apropiere constructivă de ideea exprimată de către Alfred Adler prin „Totul poate fi și

altfel!”.

Apoi, uneori libertatea poate fi un impediment pentru înțelegere. Nu vedem o legătură directă ci

prin afectarea recunoașterii nuanțelor, a incongruenței-discontinuității. Libertatea de accesare a

informațiilor, sau de hiper-ultra-super-specializare, cultivă apropierea de cercul disonant și, astfel,

libertatea devine un impediment pentru înţelegere.

Cât privește supralicitarea libertății, credem că așa este. Mintea umană pare să folosească

conceptul de libertate pentru a-și hrăni sentimentele de siguranță și stabilitate de care individul are

atâta nevoie pentru a putea face față complexității vieții.

De curând am participat la o întâlnire de grup în care la un moment dat am observat cât de ușor ne

este să pierdem din vedere existența nuanțelor. Cât de aprigă este ralierea la un singur punct de

vedere. Se vorbea despre poligamie și monogamie și despre ființa umană. Noi înșine am resimțit

într-un moment incipient al discuţiei, intensitatea cu care ne-a venit în minte un răspuns şi numai

unul. Unde erau nuanţele? Unde era libertatea? Unde erau întrebările cultivatoare de nuanțe?

Aparent nicăieri. Experiența personală ne-a permis să percepem o incongruență acolo. Eram acolo

atâtea minți căutătoare de adevăr, dar curios lucru, păream mai degrabă furnizori și declamatori de

adevăr. Întrebările lipseau cu desăvârșire. Abia atunci, apropiindu-ne de ceea ce am considera o

discontinuitate (împrumutând aici din limbajul transdisciplinarității), am început să ne întrebăm și

să descoperim nuanțele chestiunii în discuție. A pune întrebări înseamnă să faci efortul de a

renunța la siguranță și stabilitate.


Credem că putem face un pas dincolo de cercul disonant și vicios al absolutismului propriei gândiri.

Și de acolo, mai departe, am putea accesa cunoașterea lumii și a vieții, am deschide punțile către

sine și către lume, acceptându-ne limitarea, și într-un același fel bucurându-ne de libertate. Dar

pentru transformarea cunoașterii în înțelegere va fi nevoie de fiecare dată de cunoaștere de sine,

de luare-aminte la semnalul incongruenței, la momentul discontinuității și la posibilele mijloace de a

le recunoaște pe acestea. Să învățăm să ni le descifrăm în adâncul emoțiilor cu care răspundem

lumii.

[1] Nicolescu, B. (2013). Teorema 6.Teoreme poetice. Ed. Curtea Veche. p. 10

[2] Nicolescu, B. (2011). De la Isarlîk la Valea Uimirii. v 2. Ed. Curtea Veche Publishing. p.10

[3] http://www.uri.edu/research/cprc/Publications/PDFs/ByTitle/Stages%20and%20Processes%20of

%20self%20change.pdf – accesat în 16.06.2014

[4] https://fbcdn-sphotos-e-a.akamaihd.net/hphotos-ak-xpf1/t1.0-

9/10353038_10152069210216627_4090948349788723536_n.jpg – accesat în data de 16.06.2014


DESCHIDEREA=COLABORARE, TRANSPARENȚĂ, ÎMPĂRTĂȘIRE, EMPOWERMENTPOSTED BY ALFREDADLER ⋅ 05/09/2014 ⋅ LĂSAȚI UN COMENTARIU

Autor: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu

În anii de început ai secolului 20, Alfred Adler a acceptat invitația lui Sigmund Freud. Împreună cu alți 3

participanți (Wilhelm Stekel, Max Kahane și Rudolf Reitler) au pus bazele unei mișcări menite să clarifice și să

deschidă drumul a ceea ce astăzi cunoaștem drept psihoterapie. Alături de ei au venit mulți alții. Dintre aceștia

câțiva au fondat propriile sisteme de terapie și înțelegere a vieții. Mai jos căutăm să înţelegem aceste despărţiri

din perspectiva conceptelor pe care le propune Don Tapscott în cărţile sale şi în conferinţa TEDex prezentată în

finalul acestui material.

Ceea ce Don Tapscott aduce în discuție în cadrul conferinței TEDex pe care o puteți viziona mai

jos, sunt ceea ce el numește cele 4 principii pentru o lume deschisă:

1. COLABORAREA

2. TRANSPARENŢA

3. ÎMPĂRTĂŞIREA


4. EMPOWERMENT – aici am decis să păstrăm termenul englezesc, deoarece conține în modul cel mai potrivit

ideile de distribuire a cunoștințelor, de delegare a puterii, de abilitare a celuilalt.

În 1911 Alfred Adler s-a despărțit de Sigmund Freud și de ceea ce a devenise mișcarea psihanalitică. În 1913 se

va desprinde Carl Gustav Jung (/jʊŋ/; German: [ˈkarl ˈɡʊstaf jʊŋ]; 26 July 1875 – 6 June 1961), mai târziu o vor

face într-un fel ori altul şi Sándor Ferenczi (7 July 1873 – 22 May 1933), Otto Rank (April 22, 1884 – October 31,

1939) ori Franz Gabriel Alexander (22 January 1891 – 8 March 1964).

Acțiunea lui Alfred Adler a survenit ca urmare a neregăsirii în cadrul grupului de discuţii, tocmai a celor 4 principii

ale deschiderii de care vorbeste Don Tapscott. În anii care au urmat, Psihologia Individuală (cum și-a numit

Adler curentul de gândire) a pus în discuție chiar principiile deschiderii. Adler a enunțat cele 4 nevoi

fundamentale ale omului: nevoia de apartenență, nevoia de semnificație, nevoia deîmbunătățire și

nevoia de curaj și încurajare. Omul, spune Alfred Adler, își exprimă cognitiv și comportamental împlinirea

acestor nevoi fundamentale. Acțiunile omului se regăsesc în felul în care el face față responsabilităților pe care

viața însăși le propune și pe carePsihologia Individuală le numește sarcini ale vieții: munca, relația de

intimitate, relația de prietenie-socializare.

Se poate observa cu ușurință legătura dintre conceptele descrise de Don Tapscott și modul de înțelegere a vieții

pe care-l propun Alfred Adler și Psihologia Individuală. În 2011 s-au împlinit 100 de ani de la

fondarea Psihologiei Individuale. În România această mișcare este reprezentată astăzi de 2 școli de

psihoterapie și una de coaching, precum și de o mișcare care se numește Întâlnirile adleriene.

Mișcarea Întâlnirilor adleriene își trage seva din elanul, determinarea, consecvența și speranța unor oameni

precum Liliana Radu, Andra Pârvan, Anca Fulgeanu, care au reușit să dea continuitate unui proiect de discuții

deschise, transparente, unde se împărtășesc cunoștințe și unde se decid acțiuni comunitare de

felul OpenTheWorld.

Don Tapscott vorbește despre generația digital natives. În conferința propusă de cei de la TEDex, Don

Tapscott își exprimă încrederea în viitorul acestei generații şi al omenirii. La rându-ne am văzut la treabă membri

ai acestei generații în Romania. Și împărtășim încrederea lui Tapscott în diferența de perspectivă pe care o

propun speciei umane membrii acestei generații – o perpectivă deschisă:

1 – către APARTENENŢĂ și COLABORARE,

2- către SEMNIFICAŢIE și EMPOWERMENT,

3 – către ÎMBUNĂTĂŢIRE și ÎMPĂRTĂŞIRE-a-celor-ce-cunoşti,

4- către ÎNCURAJARE și TRANSPARENŢĂ-fără-frică.

Privind către viitor ne întrebăm dacă remediul pentru a face față complexității vieții stă în încurajarea oamenilor

să colaboreze, să practice transparența, să împărtășească resursele și să practice încurajarea celuilalt? Azi

înclinăm să răspundem pozitiv acestei întrebări. Acum 100 de ani, Alfred Adler probabil că ar fi făcut la fel.

Toate aceste ne-au adus în minte o alta ilustră gânditoare și ideile dumisale – Elinor Ostrom. Puteti găsi aici un

sumar al ideilor dezvoltate în cercetările care i-au adus în 2009 Premiul Nobel pentru Economie.

În final, dorim să mulțumim TEDex pentru disponibilitatea de a ne permite împărtășirea ideilor prin postarea

conferințelor lor în materialele noastre, precum și celor 2 traducători, Delia Bogdan și Ariana Bleau Lugo care

au făcut posibilă subtitrarea în limba română a conferinței lui Don Tapscott.

Despre nivele de Realitate și înțelegerePOSTED BY ALFREDADLER ⋅ 03/08/2014 ⋅ LĂSAȚI UN COMENTARIU





Am putea spune că din punctul nostru de vedere procesul de sesizare a nuanțelor permite

accesarea de către mintea individului a unui alt nivel de Realitate. Preluăm termenul de nivel de

Realitate de la Basarab Nicolescu, fondator al Transdisciplinarității și al proiectului CIRET. Nicolescu

a introdus acest termen în anul 1976, în perioada petrecută în cadrul Lawrence Berkeley Laboratory

alături de Geofrey Chew, fondatorul celebrei teorii a bootstrap-ului. Termenul s-a născut dintr-o

încercare a lui Nicolescu de a unifica teoria relativităţii a lui Einstein şi mecanica cuantică[1].

Abordarea transdisciplinară ar putea fi o soluție pentru a ne deprinde să gândim și să gestionăm

toate acestea într-un alt fel, dar despre asta poate vom vorbi altădată. Facem vorbire despre

Transdisciplinaritate pentru că acolo găsim conceptele discontinuității și al înțelegerii. Aici am dori

să observăm doar faptul că ideea cercului disonant se completează cu bias-urile proprii gândirii

fiecărui individ (schema de apercepție sau logica privată sau schema cognitivă). Schema de

apercepție funcționează după modelul unui cerc închis, disonant și vicios.

Mai departe vom căuta să folosim terminologia Transdisciplinarității și să cercetăm zona de impact

dintre Psihologia Individuală șiTransdisciplinaritate.

Transformarea utilă individului, cum am putea spune urmându-l pe Alfred Adler, a acestui cerc

disonant ar putea avea de-a face cu transformarea cunoașterii în înțelegere. Aici voim să amintim


din nou de prietenul nostru, filosoful Leonard Picuș, care ne-a îndrumat către o încercare de

aprofundare a chestiunii înțelegerii. Poate că acest lucru se va întâmpla într-o continuare a

cercetărilor pe care le vom consacra și pe mai departe celor dezvoltate în lucrarea de față. Până

atunci, însă, dorim să precizăm aici chiar ceea ce spune Leonard Picuș: „înțelegerea” reprezintă

modelul cunoașterii de tip interpretativ, din stiintele umane sau ale culturii

– Geisteswissenschaften. Această precizare ne este foarte binevenită. Înțelegerea despre care

vorbim în lucrarea aceasta este într-adevăr o cunoaștere cu atribut interpretativ. Nicolescu va

completa acest aspect despre înțelegere, spunând că: „«Înțelegere» înseamnă aici fuziunea între

cunoaștere și ființă.” Tentația noastră este de a aprecia înțelegerea în lumina celor zise mai înainte,

și să adăugăm faptul că înțelegerea aduce cu sine o sesizare a nuanțelor și furnizează astfel

accesul universului mental al individului către o modificare a schemei de apercepție. Aici ne

întrebăm dacă este posibil să considerăm acest aspect ca fiind accesare unui nou nivel de Realitate

(termen propus și folosit de către Nicolescu în zona Transdisciplinarității)? Rămâne de văzut. De aici

mai departe noi mergem mai departe folosindu-ne de o ipoteză de lucru în care răspunsul la

întrebarea anterioară este unu afirmativ. În acest caz am avea de-a face cu o trecere de nivel.

Această trecere este denumită transdisciplinar: discontinuitate.

Transformarea individului începe cunoscând, apoi înțelegând. Recunoașterea discontinuității va da

un sens acestei transformări. Basarab Nicolescu apreciază că: „Libertatea este discontinuitate.

Discontinuitatea dă un sens vieții omului”[2]

În acest moment ne gândim la faptul că cercul disonant funcționează la un nivel de Realitate (nivel

guvernat prin legitățile schemei de apercepție a individului).

Universul mental al individului este constrâns de cantitatea de informații și de complexitatea

relațiilor dintre ele, să apeleze la cercul disonant. Pentru noi, accesarea acestuia din urma este în

strânsă legătură cu nevoia de siguranță, stabilitate, cu nevoia de autoguvernare.

[1] Nicolescu, B. (2011). De la Isarlîk la Valea Uimirii. v 2. Ed. Curtea Veche Publishing. p.7



Despre cercul disonantPOSTED BY ALFREDADLER ⋅ 27/07/2014 ⋅ LĂSAȚI UN COMENTARIU





În afara celor discutate în cadrul primei părţi a acestei lucrări (consultabilă aici: Cunoaşterea blitz-

krieg) , observăm constiturea a ceea ce noi numim cerc disonant. O reunire a celor despre care se

face vorbire în Cunoaşterea blitz-krieg, dar în același timp mai mult decât atât. Vedem puse laolaltă

legăturile între informațiile copleșitor de abundente, percepția minții asupra acestui aspect,

încercarea de a face față acestora prin lansarea minții într-un proces de cunoaștere, viteza sporită

de accesare și asimilarea trunchiată. Acesta este cercul disonantdespre care vorbim. Acest cerc

aduce cu sine siguranța și stabilitatea, dar într-un același timp încarcerează mintea într-o lume a

iluziei de cunoaștere și înțelegere, o lume fără nuanțe, o lume a certitudinilor cultivate cu viteza

unui click.



Din punctul nostru de vedere, cantitatea de informaţii cu care se confruntă simţurile omului la

naştere, este apreciabil similară astăzi faţă de acum milioane de ani. Prin intermediul aparatului de

simplificare-reducţie care este creierul omului, individul îşi produce în câţiva ani de la naştere

propria schemă de apercepţie, o hiper-ultra-specializare în chestiunea sine-lume-viaţă-

locul lui în acest context. Ceea ce dorim să spunem este că individul din toate timpurile a trebui

să gestioneze cu creierul său şi să asimileze în universul său mental, complexitatea lumii.

Diferenţa dintre momentul în care scriu aceste rânduri şi un moment de acum milioane de ani,

pentru unul-şi-acelaşi individ, este datorată vitezei cu care au ajuns să se deruleze informaţiile lumii

în care trăieşte. Poate că un rol îl are și „cucerirea” Terrei de către specia umană, precum și

creșterea numărului de reprezentanți ai speciei umane.

Noi observăm apariția unei schimbări de paradigmă a perspectivei asupra lumii și vieții. Procesul de

modificare a acestei paradigmei a fost unul constant și am putea aduce ca sprijin în discuție

observația antropologică legată de transformarea omului din vânător-culegător în agricultor-

cultivator.

În virtutea celor de mai sus, mergem mai departe și spunem că ceea ce s-a modificat în milioane de

ani este acoperirea distanței dintre universul mental al individului și lume (aici vorbind despre

lumea cu conținut cantitativ informațional). Acoperirea acestei distanțe este astăzi la un click-

distanță.

Viteza, aglomerarea, contextul sunt factori care modifică perspectiva. Din punctul nostru

de vedere, acum milioane de ani, perspectiva omului asupra lumii era pe de o parte la nivelul liniei

orizontului. Pe de altă parte lumea se oprea de cele mai multe ori la capătul satului. Presupunem că

omul cunoștea din-aproape-în-aproape și că cunoașterea avea o natură practică foarte pregnantă.

Cunoașterea avea un raport, cumva, imediat cu înțelegerea a ceea ce era cunoscut.

Cu cât viteza de accesare a informațiilor a devenit mai mare, cu atât timpul de asimilare a

cunoștințelor s-a diminuat. Cu atât perspectiva s-a apropiat. Omul a pierdut cumva din perpectivă,

pe măsură ce viteza s-a accentuat. Apoi, mintea parcă a avut din ce în ce mai multă nevoie să

redescopere perspectiva printr-un efort de imaginare.

Perspectiva observată cu ochiul liber se transformă într-o perspectivă imaginată cu

ochiul minții.

Ne întrebăm acum, dacă nu cumva acestui aspect i se datorează și diferențele enorme dintre

bidimensionalitatea unor picturi rupestre precum cele ale peșterii din Altamira, și trimensionalitatea

picturilor renascentiste. Omul în vechime picta așa cum vedea. Omul renascentist picta cum vedea,

dar negreșit spunem că se folosea și de imaginație pentru a putea furniza pe o pânză

bidimensională, o imagine cu atribute tridimensionale pentru ochiul privitorului

Aprofundarea a avut de suferit și înțelegerea este mult-mult-mai-departe de un simplu click. Acest

aspect noi îl coroborăm cu un efort imaginativ, cu o creştere a efortului de aprofundare şi, implicit,

a efortului necesar înţelegerii.

Observaţia noastră este că sporirea uimitoare a vitezei de accesare-derulare a informaţiilor în

lumea noastră, face ca universul mental uman să intre în vrie astăzi când pentru gestionarea-

asimilarea vieţii-lumii se foloseşte neconştient de un acelaşi proces de simplificare, extrăgând o

schemă de apercepţie individuală.Procesul de a face faţă, însă, cantităţii enorme de

informaţii şi vitezei de accesare este, din punctul nostru de vedere, pasul minţii către

cercul disonant – de-nuanţantor şi cultivator de preocupare şi frământare a minţii. Ar

putea fi acesta un procedeu de salvgardare a stimei de sine a unui individ modern care nu poate

face faţă complexităţii unei lumi care i-a ajuns la vârful nasului?

Am putea spune că nuanțele lipsesc din universul mental al individului, deși cultural concepte

precum „gândește pozitiv” sau „gândește out-of-the-box” sau „iubește necondiționat” sau

încrederea într-un perpetuu progres, acestea par a fi tocmai cele care hrănesc descoperirea

nuanțelor.

Astăzi suntem aici pentru a spune că lucrurile ne par a sta întocmai celor de mai sus, dar și

altcumva! Una spun ele și alta pare că se petrece. De asemenea, realizăm sarcina dificilă de a ne

lumina asupra acestei chestiuni. Greutatea constă în faptul că lipsa nuanțelor face parte din

pregătirea pentru viață a minții fiecărui individ. Iar pe de altă parte, mediile de comunicare

ale lumii noastre cultivă cercul disonant descris mai sus; cultivă o falsă nuanţare, doar o nuanțare

de cele mai multe ori lipsită de utilitate (cum ar spune Alfred Adler), mai degrabă hrănind o

multiplicare a unuia și aceluiași cerc al logicii private a fiecăruia dintre noi.

Nuanțele despre care facem vorbire, sunt ca niște germeni conținători ai schimbării de perspectivă

de care vorbeam mai sus. Noi am propus o ipoteză care vorbeşte despre modificarea perspectivei

omului faţă de lume-viaţă între momentul-azi-acum şi momentul-de-acum-milioane-ani. Universul

mental al speciei a şi produs nişte strategii de abordare. Ne referim la cele amintite imediat mai

sus. Părerea noastră este că abordările de mai sus, singure, nu mai reprezintă o soluţie. Ele, doar,

hrănesc păstrarea status-quo-ului cercului disonant. Asta se întâmplă, deşi strategiile despre care

vorbim, se sprijină pe ideea de gândire-laterală[1] (cum o numea De Bono) similară cu gândirea

non-liniară[2] (concept folosit de Mozdzierz, Peluso şi Lisiecki).

Ne întrebăm dacă nu cumva viteza de circulaţie a informaţiilor, şi implicit timpul redus de asimilare,

sunt şi aici cele care pun „pe tușă” niște soluții care au dat rezultate bune asupra unora dintre cei

care le accesează?

Răspunsul nostru înclină către unul afirmativ.

Pe de altă parte, realizăm faptul că, astăzi, procesul nuanțării este unul care necesită efort.

Nuanțele nu mai apar pur-și-simplu din jocul de perspectivă cu linia orizontului. Omul trebuie să

depună un efort pentru a re-vedea perpectiva. Acest efort noi îl numim cunoaștere

personal-angajată.

[3]

[1] DeBono, E. (1970) – Lateral Thinking: Creativity Step by Step, (1970). Ed. Harper & Row (1973)

paperback

[2] Mozdzierz, G.J., Peluso, P., Lisiecki, J. (2011). Principles of Counseling and Psychotherapy:

Learning the Essential Domains and Nonlinear Thinking of Master Practitioners. Ed. Routledge.

Kindle edition – http://www.amazon.com/Essential-Skills-Therapists-Gerald-Mozdzierz-ebook/dp/

B004OVET5S/ref=tmm_kin_title_0

[3] Watkins, T., Reinfried M., Lite, D., Lee, A. & Brown,

C. Perspective. http://www.onemandown.com/Perspective.htm accesat pe 29.06.2014

Cunoașterea blitz-kriegAutor: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu

(Materialul reprezintă prima din cele 5 părţi ale lucrării „Despre cercul



https://alfredadler.files.wordpress.com/2014/07/watkins-t-reinfried-m-lite-d-lee-a-brown-c-perspective.jpg


Astăzi, chiar aici între noi, sunt oameni care resimt necesitatea de a da un înţeles vieţii lor,

experienţelor proprii. Alţii pur-și-simplu se lasă purtaţi în periplul experienţial oferit de varietatea

lumii şi a potenţialului ofertant al unor percepţii înnoitoare ori al unei cunoaşteri mai-altfel.

Astăzi oamenii se simt atrași de concepte și strategii cum ar fi: gândirea pozitivă, iubirea (de sine, a

aproapelui, a lumii înconjurătoare, etc.), gândirea „out-of-the-box”, progresul perpetuu etc. Am

putea spune că acestea au un ce-anume, ca un fel de magnetism care le aduce foarte aproape

minții oamenilor.

Unii dintre noi abordăm de o manieră raționalizantă și intelectualizantă sau proiectând sau

sublimând folosirea acestor strategii. Alţii dintre noi le abordează chiar practic, devenind

mărturisitori ai succesului în aplicarea lor ori devenind căutători pe drumul unei mai bune ori mai

profunde înţelegeri.

Scopurile acestor abordări diferite le putem exprima simplu: o dorință de mai bine, uneori o dorință

de a izbăvi pe cineva sau de a ne izbăvi, alteori o dorință de a scăpa (pe noi înșine ori pe altcineva)

de greutăți ale vieții, de necazuri, de eșecuri… Dincolo, însă, de simplitatea izbitoare în exprimarea

lor literală, aceste scopuri ne apar a fi conținătoarele unei încărcături cu consistență filosofică

considerabilă. În cursul lucrării noastre căutăm să ne elucidăm asupra acestei încărcături de sens,

apropiindu-ne de ele din perspectiva Psihologiei Individuale a lui Alfred Adler și cautând să privim

lucrurile prin prisma Transdisciplinarității și a terminologiei propuse de fizicianul Basarab Nicolescu.

Ceea ce simt unii dintre noi pe propria lor piele, este faptul că astăzi există o cantitate enormă de

informații. Fiecare încercăm să-i facem față cum putem mai bine. Astăzi cunoașterea este la

depărtarea unui singur click. Rapid. Prin fibră optică. Viteza de accesare a informațiilor este foarte

mare. Facilitatea accesului la cunoștințe îndeamnă la un fel de abuz. Un abuz cu iz de libertate sau

de eliberare! Mai departe vom vorbi despre cum se face că acest iz de libertate conduce mintea

într-o abordare a existenței lipsită de nuanțe, o abordare ce ar fi de tipul: ori așa, ori așa!

De ce se întâmplă astfel? Un răspuns ar putea fi faptul că de-nuanțarea are de-a face cu

sentimentul de control asupra a ceea ce se întâmplă. Iar acesta se hrănește din nevoia individului

de siguranță și stabilitate.

Un alt răspuns ar putea fi că lipsa de nuanțe este cultivată pe scară largă, cumva cultural, prin

generalizări. Extragerea de „legi” este utilizată foarte clar în lumea științifică, iar abordarea

nomotetică (generalizatoare) stă la baza abordării științifice a lumii.

Poate că lipsirea de nuanțe are de-a face și cu abordările profesionale din ce în ce mai hiper-ultra-

super-specializate. În toate, însă, regăsim o nevoie umană de siguranță, de stăpânire sau de luare

în stăpânire a lumii, a vieții, o nevoie de stabilitate în fața complexității lumii și vieții.

Noi considerăm că introducerea ideii de de-nuanțare este utilă înțelegerii situațiilor despre care am

vorbit.că procesul de de-nuanţare este unul firesc. Sensul firescului despre care vorbim, este

acela de natural. Ne dedăm cu naturaleţe procesului de de-nuanțare. Cum se face asta? …

Răspunsul nostru în acest moment este că lucrurile par a avea o legătură pe filiera următoare: o

dată născut individul trebuie să stăpânească complexitatea lumii, aparatul cognitiv dă naștere

schemei de apercepție care lucrează prin procese dede-nuanțare-simplificare-

reducție,rezultatul fiind individualizarea apercepției despre sine-lume-viață.

Aşa cum este vizualizabil în imaginea alăturată, noi privim de-nuanţarea ca fiind din punct de

vedere conceptual, fundaţia celorlalte procese: de simplificare şi de reducţie. Simplificarea ar fi cea

care furnizează accesul minţii la clarificare, iar în reducţie am vedea producătoarea de opinie şi

generalizare. Toate cele trei procese sunt implicate în felul în care mintea umană abordează

complexitatea lumii şi vieţii.

Am putea numi asta proces de hiper-ultra-super-specializare? Noi asta propunem şi pe această

bază se va dezvolta şi materialul de faţă. Schema de apercepție a individului este un rezultat al

acestui proces. Noi considerăm că schema de apercepție reprezintă o hiper-ultra-super-specializare

a viziunii individuale despre sine-lume-viață.

Pe parcursul producerii acestui text, am ajuns să ne apropiem de un material al lui filosofului Edgar

Morin. Am luat act cu bucurie de faptul că exprimarea sa în privința ideilor expuse de mine mai sus

este mult mai clară. Așadar, iată ce spune filosoful Edgar Morin (1999): „În fapt, hiper-specializarea

ne împiedică să privim globalul (pe care-l fragmentează) și esențialul (pe care-l dizolvă). Și ne

împiedică să tratăm cu corectitudine probleme specifice care nu pot ridicate și gândite în afara

https://alfredadler.files.wordpress.com/2014/07/red-simpl-denuant.png

contextului. Problemele esențiale nu sunt niciodată fragmentate și problemele globale sunt

întotdeauna încărcate de esență. În vreme ce cultura generală consta în încurajarea încercărilor de

a pune toate ideile și informațiile în context, cultura științifică disciplinară și tehnologică

fragmentează, disjunge și compartimentalizează cunoașterea, făcând-o din ce în ce mai dificil de

plasat în context”[1].

Am vorbit despre nevoia de siguranță și stabilitate, despre viteză și abuz, despre un fel de

nelimitare pe care o putem confunda cu libertatea sau eliberarea. Observăm o legătură între

acestea și încercările oamenilor de a le face față prin intermediul unuia ori altuia dintre mijloacele

pe care le au la dispoziție: gândind pozitiv și străduindu-se pentru înfrângerea unei gândiri

criticoase, iubind necondiționat și pe oricine, gândind „out-of-the-box” într-o febrilă căutare a ceea

ce este inside-the-box, cultivând speranța perpetuării unui posibil progresului etern, privind numai

înainte și lipsindu-se de trecut și prezent.

Vina si sentimentele de vinovatieAutor: Lydia Sicher, Los Angeles, California




Guilt_and_Guilt_Feelings–Lydia Sicher – 1950, vol 8 #1-2

http://www.adlerjournals.com/_private/IPB/JIP%20v8%20n1-2/Guilt_and_Guilt_Feelings–Sicher.pdf


Corectură şi editare: Dr. Răzvan Gogălniceanu

Problema vinei şi a sentimentelor de vină nu poate fi studiată în afara sferei mai largi a

responsabilităţii şi a chestiunii fundamentale a conştiinţei.

Câteva definiţii pot ajuta la clarificarea utilizării termenilor.

Vina este „faptul de a fi comis o încălcare a conduitei, îndeosebi cum ar fi violarea legii, şi implică o

pedeapsă.” Să fii vinovat, aşadar, înseamnă: (1) „a fi stabilit vina cuiva, taxabil just pentru act, sau

responsabil pentru delincvenţă, crimă sau păcat,” şi (2) „conştient de, sau suferind din vină.”

(Webster)

Aceeaşi autoritate defineşte responsabilitatea ca o „stare sau calitate de a fi responsabil”; care, în

schimb, înseamnă să „fii capabil să răspunzi sau să te faci răspunzător pentru conduita şi obligaţiile

cuiva…” şi într-un sens etic „având caracterul de liber arbitru”.

Aceste definiţii sugerează că vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile

societăţii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de acţiunile semenilor lor. Aceste legi reprezintă

codul mai complex şi mai amănunţit care securizează şi protejează drepturile indivizilor şi stabileşte

limitele acestora care, într-o formă mai simplă şi mai primitivă, au fost notate în Cele 10 Porunci,

care reglementează punctele esenţiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de „liber

arbitru”, imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea

comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o

alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea acţiuni poate conduce la facerea persoanei

vinovată de o „infracţiune, delincvenţă sau păcat”.

Problema vinei ca atare, văzută doar din acest punct de vedere, poate fi retrogradată la domeniul

legal, întrucât implică comportamente dăunătoare indivizilor sau societăţii ca întreg. Ipoteza ce stă

la baza pronunţării individului drept vinovat, este că el a făcut un rău în mod conştient, în ciuda

unei cunoaşteri mai bune. Conceptul dolus, intenţia de a face rău, este necesar pentru stabilirea

verdictului de vinovăţie.

Această opinie, însă, ar avea validitate doar dacă fapta în sine ar prezenta interes, nu făptaşul. În

primul caz, problema vinovăţiei ţine de legea impersonală. Dar pentru a fi dreptate în cazul

făptaşului care a devenit vinovat, procesele psihice trebuie evaluate pentru a înţelege scopul faptei

lui.

Sentimentele de vină după cum sunt exprimate atât de des de către indivizi, sunt categorizate. Este

mai mult decât discutabil dacă sentimentele de vină pot fi detectate la toţi cei care sunt găsiţi

vinovaţi de un act comportamental greşit sau, cel puţin, dacă pot fi considerate ca şi efecte ale

acceptării faptului că vina este întâmpinată atâta timp cât făptaşul nu se înţelege pe sine şi

percepţia lui asupra vieţii, care a dus la acţiunea incriminatorie.

Dincontră, aceste sentimente de vinovăţie lipsesc parţial – sau pe deplin – în acei ce au „comis un

comportament greşit, în special unul care violează legea şi implică o pedeapsă”. În cel mai rău caz

ele sunt substituite de încercări ale făptaşului de a justifica sau raţionaliza acţiunile sale ca şi

rezultat ale frustrărilor pricinuite de societate; în cel mai bun caz sunt perimate de acceptarea

responsabilităţii faptei. Dar niciun sentiment de vină nu se poate dezvolta şi, astfel, nu poate fi

aşteptat în niciun individ care în același timp în care este vinovat de „infracţiune, delincvenţă sau

păcat”, nu are nicio lege interioară a conştiinţei, sau are doar una slab dezvoltată, care să îi

reamintească să facă bine.

Ideea că un individ ar putea suferi de o conştiinţă rea sau să se bucure de una bună, îşi are originea

în lipsa de înţelegere a conceptului „conştiinţă”. Este „un simţ al conştiinţei bunătăţii morale sau

onorabilităţii comportamentului cuiva, intenţiilor, sau caracterului, împreună cu un sentiment al

obligaţiei de a face bine sau de a fi bun. Prin urmare, o capacitate, o putere sau un principiu

conceput pentru a decide calitatea morală a propriilor gânduri sau acţiuni ale cuiva, dispunând

ceea ce este bine” (Webster).

Interconectarea fiinţelor umane necesită dezvoltarea unei conştiinţe sociale, a unei conştientizări a

relaţiei individului cu societatea ca şi întreg. Conştiinţa este principiul care, psihologic vorbind, face

relaţia pozitivă, constructivă în direcţia bunului simţ comun; moral vorbind este principiul care

conduce spre a face bine, rezultând în „a fi bine”.

Conştiinţa este factorul reglator în comportamentul unui om faţă de semenii lui; este o capacitate a

priori, permiţându-i individului să decidă în privinţa „calităţii morale a gândurilor sau acţiunilor

cuiva”; conștiința nu este o putere, a posteriori, care în sine ar fi absurdă; astfel încât lipsa

conştiinţei înaintea comiterii unui act ar putea conduce apoi la lezarea aceleiaşi conştiinţe care a

lipsit la început.

Termeni ca o conştiinţă „bună” și o conștiință „rea” sunt termeni folosiţi greşit. Cineva ar fi putut

dezvolta un simţ bun funcţional sau unul rău funcţional al „bunătăţii morale sau onorabilităţii

comportamentului cuiva, intenţiilor, sau caracterului”, sau chiar ar fi putut omite să îşi dezvolte un

astfel de simţ. În cel din urmă caz violarea comportamentului potrivit va înregistra foarte puţin sau

chiar deloc, şi din acest motiv nu pot fi aşteptate sentimentele de vină, nici o „conştiinţă rea” ale

cărei expresie ar fi aceste sentimente de vină.

Problema umanităţii în legătură cu vina, vina colectivă dacă o putem numi aşa, este pusă în dogma

teologică a „primului păcat”; face fiinţele umane vinovate fără nicio responsabilitate, întrucât vina

este asumată pentru un păcat necomis de indivizii însuşi, o vină ab origine, deşi această ipoteză

contravine cu problema de bază a vinovăţiei: violarea unei legi pentru care individul este

responsabil individual.

Pe de altă parte, sentimentele de vină joacă un rol important în structura fizică a multor indivizi, şi

unele şcoli psihologice le-au făcut unele dintre cele mai motivante forţe din viaţa persoanei.

Asemenea idei şi-au atins apogeul mitic în complexul lui Oedip, deşi, la fel ca în privința „păcatului

primordial”, persoana este îngreunată cu păcate pentru care ar fi responsabilă, ca şi existenţa unei

dorinţe incestuoase „naturale” a fetelor pentru taţii lor, a băieţilor pentru mamele lor după cum se

presupune, dorințe care trebuie să fie suprimate, şi îşi găsesc refularea în aproape inevitabilele

mecanismele nevrotice de evadare.

Întotdeauna pare ciudat când legenda complexului lui Oedip este folosită pentru a numi un complex

ce implică „conştiinţa rea”. În legenda originală eroul nu afişa niciun fel de conştiinţă, cu siguranţă

nu una rea, după infăptuirea unei crime asupra unei persoane cu scopul de a pune capăt unei certe

cu ea. Dacă acest patricid, comis cu mult înainte ca Oedip să îşi întâlnească iaraşi mama şi să se

căsătorească cu ea (neştiind identitatea niciuneia dintre victime), poate fi folosit – ca şi în

complexul lui Oedip – ca şi dovadă că fiul este capabil de orice pentru a se căsători cu mama lui, nu

se pune în discuţie aici. Dar poate fi cu siguranţă respinsă ideea că Oedip dispunea de o conştiinţă

rea pentru prima faptă, pe care nu ar fi comis-o dacă ar fi avut o conştiinţă funcţională. Lipsa sa de

conştiinţă, care l-a făcut vinovat de crima pentru care era responsabil, face ca validitatea

sentimentelor sale de vină faţă de căsătoria sa să fie mai mult decât îndoielnică, mai ales că nu

cunoştea relaţiile sale de familie.

Vina este stabilită de legi morale construite de societate pentru a da siguranţă vieţii şi posesiunile

individului; cenzurarea morală a societăţii pentru comportamentul unui singur individ este

rezultatul conştiinţei sociale, potenţialitatea inerentă a fiinţelor umane de a se experimenta pe sine

și de a funcţiona ca şi indivizi în comunitatea umană. Conştiinţa socială reprezintă „imperativul

categoric”, lupta pentru obţinerea legilor etice interioare care poate fi realizată doar prin depăşirea

egocentrismului absolut necesar şi inevitabil al copilului.

Poate că o distincţie definită ar trebui fi făcută între termenii „egocentrism” şi „centrare pe sine” pe

de o parte; „egoism” pe de altă parte. Însăşi cuvintele par să indice o diferenţă de dinamică a

direcţiei: unul conţinând ideea că Ego-ul individual este în centrul interesului individului, iar restul

lumii văzut, sau dorit a fi direcţionat către acest centru; valoarea ego-ului originând astfel în

acceptarea pasivă a efectelor interesului social din partea celorlalţi, a conştiinţei pe care oamenii

din jur au dezvoltat-o, care le-ar induce alinierea în jurul acestui centru. Celălalt termen permite

presupunerea că individul vrea ca ego-ul lui să conteze în această lume; pare să indice că ego-ul

încearcă să devină valoros pentru cineva sau pentru ceva; aceste încercări s-ar baza pe legea

interioară, sau conştiinţă, şi ar conţine responsabilitatea pentru acţiunile cuiva, în ciuda failibilităţii

previziunii şi înţelegerii umane.

Egocentrismul de grade diferite, neconştiinţa sau conştiinţa slab dezvoltată, trebuie să conducă la

comportamente greşite; în unele cazuri la întâmpinarea vinovăţiei, în altele la manifestări nevrotice

şi psihotice în care individul nu doreşte sau nu este pregătit să îşi asume responsabilitatea

acţiunilor sale.

Individului care vrea ca Ego-ul lui să conteze, imperfecţiunea inevitabilă oricărui efort omenesc, nu

îi intimidează străduinţa; dar se creează tensiuni, sentimente de inadecvare, nervozitate. Etica

lăuntrică si legea morală exterioară nu sunt în conflict, totuşi, pentru că pentru acest individ,

interesul social şi evaluarea personală sunt o unitate indivizibilă. În această categorie a convieţuirii

cooperante şi contributive, sentimentele de vină nu îşi au locul deoarece cunoaşterea şi acceptarea

responsabilităţii cuiva, interzice facerea răului intenţionat. Conştiinţa individului, funcţionând

suficient de bine pentru a păstra un echilibru între cerinţele etice şi morale, îl forţează către

îmbunătăţire şi o proiecţie evolutivă a sa în sarcinile vieţii.

Unde, atunci, este locul sentimentelor de vină? Cum apar ele şi ce semnifică?

Adoptând din aceste considerente terminologia discriminatorie între egocentrism şi egoism,

centrare pe sine şi egoism, pare permisibil să căutăm conflictul dintre legea etică şi legea morală –

una ca măsură a conştiinţei dezvoltate, cealaltă ca zona în care conştiinţa se manifestă.

Acolo unde această dezvoltare a fost foarte tare neglijată, nu apare niciun conflict, şi individul va

deveni vinovat fără să se simtă astfel, întrucât niciun sentiment de vină nu poate acompania sau

urma o acţiune faţă de care individul se simte îndreptăţit, atâta timp cât are ideea că el este centrul

universului. În cazuri extreme problema responsabilităţii nu este nici măcar arbitrară în mintea

individului, întrucât această expresie a capacităţii conştiinţei este complet rejectată dacă şi când

individul reuşeşte să se convingă că ceea ce este greşit pentru ceilalţi, este bine pentru el.

Unde funcţia conştiinţei nu este atât de săracă, apare un conflict între legea interioară a individului

şi cerinţele convieţuirii cu alţii. Se cunoaşte faptul responsabilităţii – o impresie neformulată şi

neînţeleasă că cineva nu este doar la mâna destinului, societăţii, forţelor interne sau externe;

totuşi, dorinţa de a fugi de responsabilitate şi de a o pasa celorlalţi pentru a se securiza, şi a face

lucrurile mai uşoare şi mai plăcute, orbeşte individul faţă de propriile acţiuni şi conduce la

manifestări nevrotice, introduse de conflictul existent, dar nerezolvat, dintre interesul social şi

egocentricitate.

Se pare că confuziile lingvistice fac din ce în ce mai greu ca individul să îşi înţeleagă problemele. A

fi responsabil şi a avea responsabilităţi sunt adesea văzute în relaţia singularului cu pluralul. Dar

primul este faptul inevitabil originând din punerea în funcţiune a conştiinţei, pentru a se dovedi „un

liber arbitru”; cel din urmă este o expresie a obligaţiilor pe care individul şi le asumă în relaţia sa cu

lumea exterioară, prin care individul se poate certifica cu privire la caracterul liberului arbitru. În

timp ce aceste relaţii pot fi fentate în funcţie de dorinţele şi nevoile individului, responsabilitatea sa

pentru întâmpinarea sau evitarea responsabilităţilor sale rămâne aceeaşi.

Responsabilitatea apare în momentul în care are loc o decizie, a face sau a nu face, şi un lanţ al

cauzalităţii începe, care va aduce efecte dezirabile sau nedezirabile. Alegerea drumului ce va fi

urmat depinde de buna sau proasta funcţionare a conştiinţei cuiva. O bună funcţionare va îndemna

către un drum ce presupune adoptarea şi asumarea unor asemenea responsabilităţi şi obligaţii faţă

de ceilalţi pentru binele comun. O funcţionare slabă a conştiinţei va căuta să evite un asemenea

drum, şi va căuta o soluţie prin care ceilalţi s-ar simţi obligaţi să se aplece asupra individului din

centru. Sentimentele de vină, aşadar, se pot dezvolta doar la un individ care are o conştiinţă slab

dezvoltată, nu suficient de slab încât să fie făcut vinovat, nu suficient de puternic încât individul să

fie dispus să înfrunte responsabilităţile. Ele sunt simptomele unui conflict nevrotic între interesul

social şi evaluarea personală, şi ca orice alt simptom nevrotic, ele permit individului să trăiască o

stimă de sine imaginară fără să se angajeze în acţiuni care ar putea implica riscul sau eşecul; chiar

și fără împlinirea obligaţiilor ce-i revin, cineva ar putea încă păstra o imagine idealizată a propriei

decenţe sociale.

„Remuşcarea este indecentă” a spus Nietzche, pentru că îi serveşte doar celui care suferă de ea,

pentru a continua în propriul mod, şi pentru a se simţi „bine” în ciuda ei. O frază adesea auzită

oferă clarificări asupra utilităţii sentimentelor de vinovăţie: „Mă simt teribil de vinovat pentru că am

făcut sau omis, sau rănit pe cineva, etc., etc., totuşi atâţia alţii fac acelaşi lucru, şi nu se simt

vinovaţi” Asemenea sentimente de vinovăţie sunt folosite ca o dovadă că suntem mai buni de atât,

dar individul care le exprimă, adesea nu este inclinat să meargă mai departe de a le avea,

neîncercând să facă mai bine pe viitor. Ideea nefericită că sentimentele pot lua locul acţiunii, şi că

profesarea vinei eliberează de responsabilitatea asupra faptei, este prevalentă la indivizii nevrotici

care sunt satisfăcuţi doar prin a părea „buni”, fără a trebui să îşi bată capul să acţioneze corect.

Sentimentele de vinovăţie sunt de asemenea o modalitatea adoptată pentru a ne simţi importanţi,

pentru a sublinia influenţa poziţiei centrale a individului. Agresivitatea psihotică exagerată, ca şi în

melancolie, denotă foarte clar acest scop de preamărire de sine: pacientul îşi exercită grandoarea

prin adoptarea responsabilităţii faţă de orice nu a făcut, însă nu menţionează niciun act delincvent

sau criminal de care ar putea fi de fapt vinovat.

În multe cazuri, de asemenea, sentimentele de vinovăţie iau locul acţiunilor care ar putea fi comise

când funcţia conştiinţei se slăbeşte. În circumstanţe pentru care individul nu se simte responsabil,

cum ar fi visele, multe persoane scapă de duşmanii lor, omorându-i ei înşişi sau prin intermediul

altora; fantezii sau reverii, uneori cu un caracter extrem de crud, care lasă persoana cu sentimente

de vinovăţie foarte mari, sunt considerate ca împlinitoare de dorinţe, şi de asemenea avertismente

asupra visătorului să nu îşi relaxeze controlul.

De acest aspect țin, de asemenea, şi sentimentele de vinovăţie ale copiilor care nu plac un părinte

– sau ale unui părinte care nu-și place copilul – deşi obiectul ne-plăcutului poate să merite acest

lucru. Dar cultura pune familia pe un piedestal fără a îi învăţa pe membrii acesteia ca mai întâi să

fie pozitivi în comunitate, şi cultura nu aprobă asemenea neplăceri, aşadar acestea trebuie să fie

suprimate. Majoritatea sentimentelor de vinovăţie sunt răspunsuri la cerinţele sociale şi cerinţe pe

care individul nu vrea să le accepte, dar nu îndrăzneşte să le respingă direct deoarece ar putea

însemna pierderea iubirii, aprobării sau prestigiului de care se bucură.

Copilul care nu are o bună conştiinţă şi sentimente de vinovăţie pentru masturbare, alcoolicul care

îşi bate soţia şi este foarte chinuit de remuşcări când este treaz, individul cu un „temperament

incontrolabil” care urlă şi loveşte, persoana care este infidelă în relaţiile sale de prietenie sau

dragoste, fiecare are propriile sentimente de vinovăţie, nu din cauza conştiinţei, ci din cauza

setărilor sociale în care trăiesc. Totuşi, aceste sentimente de vinovăţie singure nu îi vor opri să se

mai masturbeze, sau să se mai îmbete, sau să aibă un temperament vulcanic, sau să fie infidel; şi

nicio ameninţare, pedeapsă sau rugaminte nu va schimba tabloul decât dacă conflictul interior este

rezolvat, şi centrarea sa pe sine se va schimba în cooperare.

Fără îndoială aceleaşi probleme apar și la indivizii care au o conştiinţă bine funcţională. Şi lor poate

să nu le placă ceva sau cineva, să bea, să aibă un temperament vulcanic, să fie infideli. Dacă

putem adăuga: o singură dată, ar fi neadevărat întrucât asta aproape că ar însemna perfecţiunea.

Diferenţa fundamentală dintre cele două grupuri, totuşi, nu apare doar în prezenţa sentimentelor de

vină ale nevroticului, şi în absenţa acestor sentimente în grupul indivizilor nervoşi. O conştiinţă mai

bine-funcţională nu doar că va preveni comportamentele negative faţă de semenii cuiva, dar nu va

permite ca asemenea atitudini să prevaleze, şi va fi o provocare de a lucra mai mult cu sine, să se

împace cu sine pentru neajunsuri, să încerce ca data viitoare să facă mai bine. Drumul progresului

este deschis indivizilor acestui grup ale căror convingeri asupra responsabilităţilor lor îi ajută să

depăşească şi să corecteze greşelile făcute fără a pierde respectul de sine şi fără să se ascundă în

spatele imaginii pozitive acolo unde a fost făcut răul.

În grupul celălalt, din contră, individul foloseşte sentimentele de vinovăţie ca pe orice alt simptom

nevrotic, ca pe o scuză, sau ca pe o cerere de a fi aprobat în ciuda acţiunilor sale. Simptomul ia

locul schimbării de atitudine: nimic nu se întâmplă, dar faţa este salvată. „Uită-te la mine cât de

mult mă căiesc! Nimeni nu se poate căi mai mult, sau să aibă o conştiinţă mai delicată decât mine”.

Măreţia ca şi simptom este folosită pentru a suplini adecvarea faţă de faptă. După cum spunea

Adler, „grămada de bălegar” a atitudinii lor asociale este împinsă dintr-o parte în alta, iar individul

este ocupat să o mute înainte şi înapoi, să se ascundă în spatele ei, şi să se bucure de o conştiință

„bună”, doar pentru că are una „rea”. Şi nimic nu se întâmplă, nimic nu se schimbă.

Din punct de vedere psihologic sentimentele de vinovăţie nu au nicio valoare, nimic mai mult decât

orice alt simptom nevrotic. Păcătosul pocăit nu este cu nimic mai bun decât acela care nu se

pocăieşte, atâta timp cât cel pocăit este pocăit doar prin cuvinte, şi nu şi prin fapte. Ambii fac

acelaşi lucru: continuă să facă rău, trăind cu o conştiinţă bună.

Vedem zilnic cât de adânc înrădăcinate în structura socială sunt aceste idei confuze despre

valoarea sentimentelor de vinovăţie. Mulţi părinţi insistă ca un copil să ceară iertare pentru un

anumit comportament greşit şi să îi pară rău pentru ceea ce a făcut. Pentru copil nu înseamnă

schimbarea atitudinii, doar îl face să se simtă iarăşi „bun”. Adultul care se plânge despre altul care

niciodată nu mărturiseşte că îi pare rău pentru ce a făcut, considerând acest lucru un act de

slăbiciune, adesea nu înţelege ideea principală. Ambii sunt susceptibili de a fi mulţumiţi cu expresia

de pocăinţă ca şi cum ar fi un semn că acel comportament greşit este foarte tare regretat, iar

făptuitorul simte remuşcările corespunzătoare. Şi ei sunt la fel înclinaţi să accepte o expresie a unui

stil de viaţă nevrotic ca simbol al conştiinţei sociale şi să spere că nu se va mai repeta.

Persoana care întradevăr regretă ce a făcut, din cauza lipsei de înţelegere de sine sau a situaţiei,

nu va fi satisfăcut doar cu o conştiinţă pătată şi un sentiment de vinovăţie, ci îşi va asuma

responsabilitatea pentru faptele sale şi va învăţa din ele să facă mai bine data viitoare. Ea nu se va

ascunde în spatele sentimentelor de vinovăţie pentru lucrurile din trecut, ci va încerca să

construiască un prezent îmbunătăţit.

Doar acest progres pe calea bunului simţ comun are valoare atât pentru individ cât şi pentru

societate. Doar echilibrul între legile etice şi cele morale oferă individului posibilitatea de a obţine

împlinirea de sine în cadrul societăţii.

Război şi Pace între SexeAutor: Sofie Lazarsfeld, New York.




War and Peace Between the Sexes – Sofie Lazarsfeld – vol.6#1-2

http://www.adlerjournals.com/_private/IPB/JIP%20v6%20n1-2/War_and_Peace_Between_the_Sexes–

Lazarsfeld.pdf



Nu ultima dintre contribuţiile lui Adler la înţelegerea naturii umane este iluminarea pe care ne-a

adus-o în privinţa relaţiei dintre sexe cât şi în privinţa relaţiei lor sexuale.

Sexul a fost atât de mult în atenţia publicului prin cărţi şi lecturi, atât de mult a fost discutat, încât

această problemă ar fi trebuit să se fi clarificat şi finalizat. Dar nu este nici pe departe rezolvată.

Din contră – în ceea ce priveşte sexul – se pare că oamenii învaţă tot mai mult şi ştiu tot mai puţin.

Cel puţin la această concluzie ajungem când vedem cum se comportă oamenii în dragoste şi în

căsnicie. Foarte adesea vedem eşec după eşec, arareori vedem o relaţie sexuală împlinită şi

durabilă.

De ce se întâmplă acest lucru?

Răspunsul la această întrebare stă în faptul că nu poate fi obţinută nicio înţelegere a relaţiei dintre

sexe atâta timp cât a face sex este privit ca şi „un lucru în sine”. Nu este un lucru în sine, nu este

un domeniu independent, nu este o enclavă separată de unitatea pe care fiecare personalitate cu

faţetele sale nespuse o reprezintă. Sexualitatea nu este nici mai mult nici mai puţin decât o cale de

a ne exprima. Este una din cele mai dinamice, cele mai puternice exprimări, dar întotdeauna este

doar o parte a unui total, a personalităţii. Ceea ce primează în fiecare viaţă este totalul şi niciodată

partea. Aşadar, când vorbim despre relaţia dintre sexe nu ne referim doar la relaţia sexuală.

Relaţia dintre sexe parcurge o gamă largă. Reflectată în oglinda căsătoriei relaţia dintre bărbat şi

femeie cuprinde fiecare formă de relaţie care poate exista între o fiinţă umană şi o alta. Acolo

găsim structura socială, statutul mutual acceptat al bărbatului şi al femeii în familie precum şi în

viaţa publică. Găsim relaţia de muncă, investirea comună şi distribuţia mijloacelor de existenţă.

Găsim relaţia erotică şi sexuală, acest proces de a produce şi de a primi plăcere, care s-a legat – cel

puţin teoretic – de instinctul de reproducere. Relaţia între bărbat şi femeie cuprinde acele interese

pe care le putem însuma ca fiind spirituale, cum ar fi religia şi filosofia vieţii. În cele din urmă, dar

nicidecum pe ultimul loc, găsim relaţia dintre sexe ca fiind un câmp de bătălie atât de drag

instinctului nostru de autoconservare mentală, o căutare a afirmării propriei persoane. Ştim că

relaţiile economice şi sociale sunt guvernate de străduinţa pentru afirmarea propriei persoane, care

adesea duce la dorinţa de supremaţie. Acest lucru este de asemenea adevărat pentru atitudinea

sexelor, unuia faţă de celălalt.

În teoria sa a celor trei sarcini ale vieţii Adler a urmărit calea pe care trebuie să o urmeze un individ

în dezvoltarea sa: el a văzut căsătoria, după cum este ea stabilită în cadrul culturii noastre, ca şi

dovadă ultimă pentru cât de mult a reuşit să se dezvolte un el sau o ea, şi pentru cât de în stare s-a

dovedit în stăpânirea acelor sarcini ale vieţii.

Dar Adler nu s-a oprit la problemele individului singur. El şi-a folosit cunoaşterea nu doar pentru

înţelegerea de probleme personale, ci a aplicat-o şi problemelor culturale. Cărţile lui Adler indică

arcul extins al înţelegerii sale asupra naturii umane. În cartea sa despre inferioritatea de organ a

pornit de la lucruri aparent neimportante, cum ar fi deficienţe fizice mici, şi ne-a învăţat să le

înţelegem marea importanţă; şi s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor în legătură cu una din cele mai

profunde dorinţe ale omenirii, problema imortalităţii, dorinţa de a ne prelungi vieţile mai presus de

moartea pământească. Cartea sa Der Sinn des Lebens (Ce ar Trebui să Semnifice Viaţa pentru Tine)

tratează această problemă.

De la început până la sfârşit, tot ceea ce Adler a predat, îşi găseşte cea mai mare semnificaţie când

este tratată problema războiului şi păcii dintre sexe.

Să începem cu ceea ce el a pornit, cu nevoia de a compensa deficienţele fizice în orice mod

disponibil şi mai ales inducând atitudinea pe care vulpea o are faţă de struguri, şi anume, tendinţa

de a denigra ceea ce este dincolo de îndemâna noastră.

Această cunoaştere ne va conduce la înţelegerea nevoii bărbatului de a denigra sexul feminin,

pentru a pune femeile pe un palier inferior. Ştim cu toţii prea bine cât de departe este teoria

drepturilor de egalitate ale femeilor de punerea ei în practică. Nu este nevoie să intrăm aici în

detalii. În cultura noastră, sexul feminin păstrează locul doi, totuşi nu exista nicio dovadă că este

aşa şi în Natură.

Cum ştim că deficienţele fizice induc compensarea prin denigrarea celorlalţi, şi cum bărbatul este

atât de ocupat să denigreze femeile, putem căuta asemenea deficienţe la partea bărbătească; şi cu

siguranţă le vom găsi. Bărbatul, prin natură suferă de două deficienţe în relaţia cu celălalt sex,

deficienţe pe care femeia este absolvită. Ambele deficienţe sunt greu de suportat si cu atât mai

greu cu cât nu există scăpare de ele.

Una din deficienţele bărbatului stă în capacitatea lui sexuală instabilă şi capricioasă, problematica

impotenţei. Doar cei care au de-a face profesional cu problemele psihologice vor şti cât de mult

sunt bărbaţii bântuiţi de această problemă. Nu contează dacă ei sunt impotenţi cu adevărat sau nu.

Chiar şi bărbaţii potenţi nu se simt niciodată absolut siguri de acest aspect; o îndoială de sine încă

rămâne.

Puterea sexuală a bărbatului este de fapt inferioară celei a femeii. Funcţionarea lui sexuală este

nedemnă de încredere şi depinde de circumstanţe, în timp ce puterea sexuală a unei femei este

independentă de circumstanţe. Conform condiţiei fiziologice, femeile sunt capabile să aibă raport

sexual oricând şi în mod repetat, în timp ce fiziologia bărbatului impune acestuia limite sexuale.

(mă refer aici, desigur, doar de factorul fiziologic, deoarece obstacolele psihologice sunt în mod

egal regăsite la ambele sexe.)

În general nu se ştie cât de departe se extinde acest sentiment de inferioritate sexuală. El se

amplifică în special atunci când o falsă reputaţie apare laolaltă cu o lipsă de curaj. Această situaţie

este simţită ca fiind un obstacol insurmontabil, lucru care creează mai multă ruşine. Cât de nesigur

se simte bărbatul în acest domeniu, este cel mai uşor de recunoscut în preţul pe care bărbaţii îl pun

pe reuşitele lor sexuale, cât de mandri sunt de această bravură şi cât de mult cer recunoaşterea ei

de la partenerele lor femei. Atribuirea unei valori deosebite unei realizări întotdeauna înseamnă că

ne lipseşte încrederea de sine pe acest aspect. Când avem încredere de sine, vom primi succesul

fără emfază.

Această incertitudine a bărbatului ar fi suficientă pentru a-l face să-şi denigreze partenerul, superior

în această privinţă. Totuşi mai există o altă deficienţă în partea bărbatului care pare să creeze o

nevoie şi mai puternică de supracompensare. Este problema incertitudinii parentale, dacă copilul

pe care-l creşte, este sau nu este în mod sigur copilul lui; chestiune care este îndeaproape legată

de străduinţa fiinţei umane întru imortalitate, întru prelungirea vieţii sale dincolo de moartea

pământeană. În cartea sa, Ce ar Trebui să Semnifice Viaţa pentru Tine, Adler a arătat căile ce ne

garantează accesul nostru la posteritate.

Totuşi, cea mai sigură garanţie, cea care niciodată nu poate da greş şi nici nu poate fi pusă sub

semnul întrebării, este acesarea posterităţii prin copiii noştri – dacă ei sunt fără îndoială proprii

noştri copii, parte din sinele nostru care va supravieţui chiar şi atunci când noi nu vom mai fi.

Această „dincolo de îndoială” este dată doar femeilor. Bărbaţilor le este negată; bărbaţii nu pot fi

niciodată siguri şi de fapt niciodată nu sunt. Până acum nu s-au găsit mijloace pentru a determina

paternitatea individului fără îndoială. Chiar şi testele de paternitate din laborator, evidenţiază

grupul, dar nu identifică tatăl individual. Bărbatul nu se poate baza în această privinţă decât pe

fidelitatea femeii sau cel puţin pe asigurarea ei.

Aşadar bărbatul şi-a asumat cele mai mari dureri posibile pentru a-şi asigura paternitatea, fie prin

căi fictive, fie prin căi substitutive. Una din cele fictive este bine cunoscutul Couvade , naşterea

bărbătească; este încă în vogă la triburile primitive. Când mama a născut, bărbatul cade la pat,

simulează sănătatea precară, primeşte mâncare specială şi multă îngrijire, pentru a-şi putea reveni

după durerile naşterii.

O cale substitutivă este adopţia, pe care anticii romani au introdus-o ca şi instituţie legală pentru

prima dată în istorie. Le-a permis bărbaţilor să înlocuiască paternitatea fizică, cu una spirituală. În

acest mod, stătea în puterea lor să declare care erau copiii lor; aveau puterea de alegere şi nu mai

depindeau astfel de cuvântul soţiilor lor.

Totuşi, sa substitui naşterea fizică prin cea spirituală a părut insuficient pentru a potoli nevoia

bărbatului de a avea proprii copii.

În secolul IV î.Ch., Eschil în piesa sa, Furiile, merge mai departe. În piesă Oreste este judecat pentru

uciderea mamei sale. Furiile vor să îl condamne lui Hades, în acele vremuri neexistând o crimă mai

atroce decât cea a matricidului, deoarece copilul este prin sânge înrudit cu mama lui. Cu toate

acestea Apollo, zeul spiritului, partizanul bărbaţilor, îi ia apărarea lui Oreste. El merge atât de

departe încât îi fură mamei rolul ei în parentalitate şi spune: “Nu pântecul mamei este părintele

adevărat…, BĂRBATUL ESTE PĂRINTELE; ea pentru el, un străin pentru un străin, păstrează cu grijă

germenul vieţii.” Aceasta frază, ce îi refuză femeii parentalitatea, iese în evidenţă ca un semn

înflăcărat al luptei bărbatului pentru parentalitatea precisă.

Au mai fost şi alte căi folosite pentru acest scop, unele mai tangibile.

Rigiditatea legilor împotriva adulterului feminin, pedeapsa cu moartea pentru asemenea acte

(vezi Litera Stacojie a lui Hawthorne), servea aceluiaşi scop. Cruciaţii medievali au inventat alte

mijloace. Ei au folosit „centura de castitate”, unul din cele mai crude lucruri pe care bărbaţii le-au

facut femeilor. Un brâu de fier era blocat în jurul părţii inferioare a corpului feminin, nelăsând loc

pentru nicio posibilitate a unei intruziuni sexuale. Soţul-cruciat pleca de acasă cu anii, lua cheia şi

putea sta liniştit în privinţa faptului că nu ar fi putut apărea niciun descendent fals.

Atitudinea modernă a dublei moralităţi faţă drumurile lăturalnice pe care o poate lua sexul conjugal,

este o reamintire modernizată a mai crudelor încercări de confirmare a paternităţii.

Cât de mult poate fi zdruncinat echilibrul bărbătesc când vine vorba de a-şi înfrunta îndoielnica

paternitate, poate fi văzut în piesa lui Strindberg, Tatăl. Un exemplu extrem, desigur, dar un aşa

caz extrem nu ar fi putut fi niciodată creat dacă elementul psihologic nu ar fi fost viu în conformaţia

spirituală a bărbatului. Şi acolo este, foarte viu, indiferent dacă bărbatul singur s-a gândit vreodată

sau nu la asta în mod conştient.

Astfel, vedem un handicap al bărbatului în două zone importante, ambele conectate cu faptul

procreării. Aceste două poveri psihologice în partea bărbatului nu pot fi comparate cu celelalte

două ce sunt în partea femeii, menstruaţia şi sarcina. Atâta timp cât femeile sunt fizic sănătoase şi

nu au dezvoltat un protest masculin nevrotic, nici menstruaţia şi nici sarcina nu vor le vor genera

un sentiment de inferioritate atât de profund pe cât produc handicapurile bărbaţilor în ei înşişi.

Atunci când femeile dezvoltă un protest împotriva feminităţii lor, când ele chiar se simt inferioare

prin simplul fapt al fiziologiei lor feminine, acesta le este indus, nu de către natură, ci prin poziţia lor

de inferioritate din cultura noastră.

Aşadar putem spune că este dificil să fii femeie privind prin prisma culturii noastre, însă natural

este mult mai crud a fi bărbat.

Bărbatul a compensat în multe feluri propriile handicapuri. Şi-a transferat supremaţia către alte

domenii. El a excelat în multe realizări splendide; ştiinţa, arta, statul, dreptul, biserica, etc., au

devenit domeniile nevoii lui de apreciere. Incapabil să accepte sau să îndure superioritatea sexuală

a femeii, şi cum nu era nicio şansă să câştige printr-o şi mai acerbă competiţie, bărbatul a schimbat

câmpul de luptă pentru supremaţie de la domeniul sexual la domeniile economice, sociale şi

culturale. Şi a reuşit. Totuşi, pentru a-şi păstra superioritatea bine stabilită, a trebuit să excludă

femeile din aceste domenii, urmând sfatul deja dat de Tacitus când a spus, „Trebuie să ţinem

femeile jos, altfel ne vor întrece.” Aşadar, femeile trebuiau să aibă mai puţine posibilităţi să-şi

dezvolte capacităţile, şi când în ciuda acestui lucru şi ele reuşeau să o facă, nu le erau permise

oportunităţi egale să le folosească. Dar, înainte de toate, sexul feminin trebuia să fie îmbibat cu

convingerea propriei inferiorităţi. Şi aici bărbaţii au reuşit, şi asta a închis cercul vicios.

Încredinţarea cuiva că este inferior, inhibă dezvoltarea potenţialităţilor oricui. Acest lucru nu doar

amplifică sentimentul lui de inferioritate, ci chiar face individul mai puţin capabil. După cum a spus

Freidrich Schlegel: „Opresiunea şi tratamentul abuziv au forţat sexul feminin să degenereze şi în

final chiar să ajungă să îşi justifice abuzul la care se supune.”

Nu voi intra în nicio discuţie despre cât de mult aceste condiţii ale luptei pentru supremaţie au pus

în pericol relaţia dintre bărbatul singur şi femeia singură. Experienţa de zi cu zi arată prea bine câte

probleme a adus în dragoste, căsătorie, şi în familie. Îmi doresc să arăt rezultatul produs

problemelor universale, problemelor omenirii. Atâta timp cât lupta dintre sexe continuă, nimic nu

poate scăpa neîntinat de această bătălie pentru prestigiu, nici cel mai dulce, nici cel mai trist, nici

dragostea, nici ura, pace sau război.

Pentru a înţelege această legătură vom aplica punctele de vedere adleriene asupra problemei

reacţiei femeilor faţă de fascism. Conceptul fascist al rolului femeii, l-a plasat mult înapoi într-o

poziţie din care abia începuse să se elibereze. Mussolini a fost cel care a spus că nu favorizează

emanciparea femeii pentru că „femeile nu au voinţă, nu au forţă creatoare… ele sunt amuzante,

sentimentale, mici animale credule.” (Ultima sa amantă, în fond, a avut măcar curajul să

părăsească exilul său sigur pentru a împărţi cu el ultima lui oră de viaţă; poate asta i-a schimbat

părerea.)

Ceea ce naziştii considerau că este rolul femeii poate fi cel mai bine extras din Gottfried Feder,

exponentul ideologiei naziste. El considera „democraţia sexelor” ca fiind cel mai mare pericol şi

dorea ca acest „balaur” să fie omorât, pentru a recâştiga „cel mai preţios tezaur al acestei lumi,

femeia care este fecioară şi servitoare.” Naziştii nu şi-au ascuns niciodată părerea depreciativă faţă

de femei, şi cum a reacţionat sexul feminin? În ciuda acestui lucru, femeile alergau după nazişti şi i-

au ajutat cu ardoare să vină la putere.

Şi acest lucru am învăţat să îl înţelegem de la Adler. El ne-a învăţat că oamenii slabi vor să îşi

stabilească propria poziţie prin apartenenţa de partea celor puternici. Aşadar, femeile îmbibate cu

sentimentul de inferioritate într-o lume condusă de bărbaţi au dorit să îşi găsească locul lor umil

măcar la picioarele celor care erau proclamaţi a fi cei mai puternici conducători. Adânc în inima

oricărei fiinţe slabe doarme germenele unui trădător; aşadar femeile au devenit trădătoare faţă de

propriul sex. Niciodată naziştii nu ar fi crescut atât de mult cum au facut-o, fără ajutorul femeilor.

Îndoiala de sine a sexului feminin conţine un alt mare pericol. Cel ce nu are încredere în sine, nu are

nici în ceilalţi; aşadar femeile adesea nu au încredere în alte femei. S-au mai văzut excepţii, dar

sunt relativ rare. Femeile nu sunt adesea loiale una celeilalte pentru că fiecare dintre ele este atât

de mult obsedată să îşi găsească un loc al ei în această lume condusă de bărbaţi. Prin urmare

fiecare femeie este foarte probabil să fie rivala altei femei: Nu există niciun front comun feminin! Şi

pentru că nu există cooperare între femei – cel puţin mult prea rar – femeile au atât de puţin de

oferit construirii unei lumi mai bune.

Dar bărbaţii de unii singuri niciodată nu vor fi capabili să creeze o lume mai bună. Ei niciodată nu

vor fi capabili să pună capăt războiului şi să stabilească o pace durabilă atâta timp cât războiul

dintre sexe continuă.

Economistul, ca şi sociologul, vor explica cu exactitate care sunt factorii care aduc războiul, dar şi

psihologul are un cuvânt-două de spus. Ştim că circumstanţele formează într-adevăr individul, dar

oricât de importante ar fi circumstanţele, alegerea clară faţă de cum să le folosească, stă în mâinile

individului în funcţie de scopul său final.

A face război este un scop masculin. Oricât s-ar alătura femeile în această sarcină, prin natura lui

nu este un scop feminin. State antice conduse de femei nu ştiau de războiul de cucerire, erau

pregătite pentru apărare dar nu atacau, iar acest lucru se întâmplă şi în triburile primitive care încă

trăiesc sub legea matriarhală. A ataca este masculin, a conserva este feminin, asa cum este şi actul

procreării. Şi exact cum este nevoie de un bărbat şi de o femeie pentru a crea un copil, în acelaşi

mod este nevoie de ambele sexe pentru a crea o lume mai bună. Atâta timp cât femeile sunt

excluse, atâta timp cât nu le este permis şi prin urmare nu sunt pregătite şi nici capabile să

contribuie întru totul, războiul nu va fi niciodată stins.

Pearl Buck, in cartea ei Despre Bărbaţi şi Femei, explică apariţia războiului ca fiind formidabila

supracompensare a inferiorităţii bărbatului faţă de femeie. Este singurul domeniu unde nu este

nevoie să se teamă de concurenţa feminină şi în care e sigur că îşi va stabili supremaţia masculină,

„înlocuind darea de viaţă cu luarea de viaţă”. Ea proclamă degradarea femeii de către bărbat ca

fiind cel mai mare pericol pentru democraţie şi cu atât mai mult un factor mult mai puternic pentru

stabilirea fascismului decât ar putea fi orice a cincea coloană vreodată.

Atâta timp cât nu există democraţie între sexe, adevărata democraţie nu va exista. Democraţia nu

poate funcţiona atâta timp cât este purtată ca un accesoriu de ornament pe care cineva îl pune

pentru o ocazie oficială şi îl dă jos când este acasă. Există o singură cale de ieşire: Dezarmarea în

lupta pentru supremaţia unui sex asupra celuilalt! Adevărata democraţie începe între sexe. Din

fericire îl putem numi pe Adler un pionier în acest domeniu.

FUNCŢIA VISELORAutor: Hilde C. Kramer, M.D., Ph.D.




Function of Dreams – Hilde C. Kramer – vol.3#2

http://www.adlerjournals.com/_private/IPB/JIP%20v3%20n2/Function_of_Dreams.pdf

Traducere: Liliana Radu


Cei mai mulţi psihologi sunt de acord în zilele noastre că visele sunt o manifestare a conflictelor

emoţionale nerezolvate. Freud a fost cel care a atras la început atenţia asupra acestei bogate surse

de cercetare psihologică, deşi prima sa concepţie despre interpretarea viselor s-a schimbat foarte

mult, nu doar pentru psihologi, dar şi pentru psihanalişti. Este incontestabil faptul că Alfred Adler,

fondatorul Psihologiei Individuale, ne-a oferit un punct de vedere de o importanţă de netăgăduit,

subliniind că visele trebuie privite ca parte a întregii personalităţi si că nu suntem îndreptăţiţi să

facem nici o clasificare, nici o interpretare schematizantă, asa cum, de exemplu, s-a străduit

psihanaliza a face.

Tot atâta varietate ca şi natura înşăşi, tot aşa sunt şi tipurile de personalitate generate de omul

civilizat pentru a veni în întâmpinarea variabilităţii în continuă schimbare a vieţii. Fiecare

personalitate are în compoziţie multe variabile, mici pietre de mozaic, aşa cum obişnuia să le

numească Alfred Adler, care deşi pot părea similare, formează în continuu imagini diferite prin

simpla schimbare a locului în cadrul mozaicului respectiv. Sexualitatea este doar una între multele

variabile, una puternică; totuşi, mai sunt, destule altele care conduc omul modern în situatii de

conflict. Răspunsul dat de fiecare individ acestei revoluţii emoţionale poate fi latent sau poate

deveni manifest, modelând felul lui de a se comporta şi astfel individualitatea sa în întregul ei.

Personalitatea exactă a unui individ va fi vizibilă în toate circumstanţele si va fi uşor recogniscibilă

pentru acela care ştie să interpreteze diversele ei manifestări. Mai mult, va dezvălui schimbările pe

care un individ le poate suferi în condiţii diferite sau în timpul tratamentului.

Visul poate deveni un ghid – şi aceasta este una dintre funcţiile importante – ce arată către orice

îmbunătăţire ori deteriorare de conflictul-trauma pacientului. Nu-mi voi uita niciodată bucuria când

am aflat visul unei tinere paciente care urma să fie internată într-un spital pentru boli mintale, fiind

suspectată de dementia preacox. Pacienta avea paisprezece ani, şi de-abia începea să iasă din

izolarea în care singură se închisese, când a avut următorul vis: „Înotam într-un lac atunci când am

realizat că sunt mult mai departe de ţărm decât voiam să merg. Anxietatea m-a ajuns din urmă şi

mi s-a făcut frică că s-ar fi putut s nu mai ajung la tarm din nou. Oricum, am încercat din toate

puterile să înot înapoi, dar ţărmul părea să se îndepărteze şi la fel şi siluetele mamei şi surorii mele

care stăteau şi mă aşteptau pe ţărm. Am încercat să ţip, dar gâtu-mi era uscat şi nu am scos nici un

sunet. M-a cuprins o frică incredibilă. Nu puteam înota mai departe şi deja mă simţeam trasă în jos.

Dintr-odată am văzut două fete apropiindu-se de mine, ele ţineau ramuri verzi pe care încercau să

mi le dea. Când m-am apropiat de ele şi le-am vazut feţele, le-am recunoscut pe cele două

verisoare ale mele pe care din totdeauna le-am urât din toată inima, pentru că tot timpul îmi erau

date exemplu. În vis, totuşi, m-am simţit uşurată să le văd înotand înaintea mea, trăgându-mă spre

mal cu ajutorul ramurilor verzi.”

Acest vis pe care fata l-a spus spontan mamei sale dupa ce se trezise într-o dimineaţă, era unul din

primele semne că ea a răspuns la tratamentul meu. Până atunci nu eram chiar sigură dacă ea avea

o legătură satisfăcătoare cu mine. Visul ei, aşadar, a fost ca o rază de soare străpungând norii grei,

dându-mi de înţeles că eram în regulă şi pe drumul de recuperare. Semne ale contactului mai

apropiat cu mediul său au urmat în curând şi au confirmat ideea mea că acest vis era un semnal

indicator al îmbunătăţirii stării ei.

Ani mai târziu am avut o experienţă similară când am tratat în Scoţia o tânără asistentă care a avut

o cădere nervoasă după ce a fost concediată pe neaşteptate datorită unui comportament

inadecvat. Adusă la spital, ea tăcea şi nu răspundea niciunei abordări din partea doctorilor şi

asistentelor. Refuza mâncarea si orice alt fel de tratament. Fusesem cu ea doar pentru câteva

săptămâni când familia a venit să o ia înapoi în Anglia, şi aveam mari îndoieli dacă existase vreo

legătură între mine şi ea. Zece luni mai târziu am primit o scrisoare de la ea, ceea ce mi-a arătat că

efortul meu nu a fost în van. În această scrisoare ea mi-a povestit un vis pe care l-a avut: „Stăteam

într-o cameră întunecată şi strâmtă unde nu erau ferestre şi doar o uşă mă despărţea de gradina

verde şi înfloritoare pe care o iubeam atât de mult când eram copil. Nu eram în stare să deschid

uşa deşi m-am folosit de toată puterea mea, dar ceva părea să o oprească să se deschidă larg.

Dintr-odată am auzit vocea ta spunându-mi că cel care vrea să reuşească trebuie să încerce… şi am

reuşit să deschid uşa. Am stat în grădină şi m-am simţit foarte fericită, asa cum nu m-am mai simţit

din copilărie!” Scrisoarea sa se încheia astfel: „Greu îţi poţi imagina ce au însemnat pentru mine

cuvintele tale prietenoase şi încurajatoare; mi-au dat putere şi încredere în mine pentru un nou

început.”

Ambele vise arată ceea ce orice psihoterapeut aşteaptă: primele semne ale stabilirii unei relaţii

armonioase, de înţelegere reciprocă, o primă dorinţă de a mai încerca o dată.

Câteodată visele sunt ca un set firesc de teste. Adeseori pacientul pare a răspunde destul de bine

la tratament. Arată semne de îmbunatăţire şi consideră că face un progres rapid. Renunţă la

tratament şi simte că se poate descurca bine şi fără medic. Nu exista miracole; pentru ca cineva să

îşi modifice personalitatea, viziunea asupra vieţii, înseamnă o munca grea şi continuă. A deveni un

om care dăruieşte (n.t giver, în orig.), după ce pentru mult timp a fost un om care primea

(n.t. taker, în orig.), asta presupune din partea acelui om mult curaj şi renunţare. Visele pot spune

mai bine decât orice set de teste inteligente dacă pacientul este bine pe drumul său de a deveni o

personalitate cu o conştiinţă socială, sau dacă doar se comportă ca şi când ar fi fost pregătit să

extragă consecinţele practice din analiza sa. Un vis mi-a dat acest indiciu pe care un tânăr pe care

îl tratam de ceva vreme, nu începuse încă să urce „Dealurile Golgotei”.

Fusese cunoscut din cea mai precoce copilărie drept „cel-care-se-întrece-cu-toţi”, deoarece se

comporta ca şi când ar trăi pe o pistă de concurs. Era posedat de gândul de a fi prea puţin în

legătură cu orice. Gelozia l-a stăpânit încă de când era copil. Era gelos pe toţi şi pe toate, mai ales

pe fratele mai mic, care, din întâmplare lucra în acelaşi loc cu el. Mereu l-a acuzat pe fratele lui că îi

fura atenţia clienţilor şi angajaţilor. După ce a fost tratat o vreme, era convins că se poate înţelege

pe sine destul de bine cu ajutorul auto-analizei.

Şase luni mai târziu el a revenit şi mi-am dat seama că starea lui se înrăutăţise, deşi el îşi considera

tremorul mâinilor şi insomnia ca fiind simptomele unei boli organice. S-a plâns că în puţinul timp în

care dormea, visa atât de mult şi de confuz, încât felul acesta de odihnă îl făcea mai obosit şi mai

epuizat decât lipsa totală de somn. Întrebându-l ce fel de vise are, mi-a spus unul şi a precizat că

acesta se repeta în mod tipic, doar cu puţine diferenţe. Apoi mi-a povestit următorul vis: „Mă

vedeam în depozitul firmei unde lucrez. Am auzit un client intrând în hală şi am văzut că este unul

din clienţii cei mai importanţi ai şefului meu. Îl văzusem deja pe fratele meu venind, aşa că am

încercat să fiu primul care ajunge la acest client, moment în care rafturile din jurul meu s-au rupt,

îngropându-mă în bucăţi de porţelan şi sticlă. Peste sunetul sticlei sparte am auzit vocea şefului

meu strigând nervos după mine. Un sentiment cumplit de anxietate a pus stăpânire pe mine atunci

când am realizat că nu mă pot mişca, şi că din graba mea, am spart toate acele bunuri de preţ.”

Acest vis a confirmat în mod decisiv înrăutăţirea situaţiei sale care putea fi diagnosticată şi după

tremorul şi insomnia pe care le acuza. Era genul acela de coşmar care îl ţinea neodihnit şi într-o

tensiune care împiedica cu succes somnul satisfăcător. Nesomnul îl împiedica să se trezească la

timp dimineaţa. Tremorul îl făcea să îi fie teamă să ia în mâini porţelanurile şi sticlăria. Îl împiedica

să îşi facă treaba atât de bine pe cât ar fi trebui să o facă. Frica sa iraţională de a face o muncă

ineficientă s-a transformat într-una raţională. În loc să se adapteze mai bine la munca sa, pur şi

simplu el a raţionalizat întunecata sa frică.

Acest lucru ne conduce către o altă funcţie a viselor. Visele cu anxietate (numite adesea coşmaruri)

perturbă şi omul care doarme cel mai bine. Sistemul nervos parasimpatic este resposabil cu paza

somnului, cu odihna, cu echilibrul emoţional şi cu cel interior. Este contracarat de sistemul nervos

simpatic care pregăteşte individul pentru situaţiile de urgenţă. Acesta din urmă este cel care, prin

reflexele anxietăţii, ne pregăteşte pentru luptă ori fugă, şi cel care furnizează energia necesară

pentru a face faţă oricărei urgenţe. Sistemele simpatic şi parasimpatic sunt tot aşa de antagoniste

şi în sfera fizic, precum cum sunt în sfera organică. Ca toate funcţiile inferioare, şi ele ies cu

uşurintţă din starea de echilibru. Predominanţa unuia sau altuia este o chestiune de antrenament,

aşa cum este, de exemplu, antrenamentul nervilor motori.

O întrerupere a ritmului somnului este cu uşurinţă obţinută de pe urma instabilităţii emoţionale

datorate influenţei predominante ale sistemului nervos simpatic. În mod normal consumul de

energie se reduce în timpul somnului. Asta are însă un efect total opus asupra individului cu

insomnie, care se simte mai obosit când trebuie să se trezească decât atunci când s-a dus la somn.

Sedativele nu sunt un tratament pentru întreruperea ritmului somnului; sunt pur şi simplu sedative.

Rezultatul lipsei de somn este de obicei o cădere nervoasă, urmată de incapabilitatea de a lucra în

mod corespunzator sau chiar de incapacitatea a lucra. Acest cerc vicios în care clientul ajunge

curând prins, poate fi întrerupt doar prin tratarea atitudinii iraţionale în privinţa problemelor cu care

se confruntă, şi prin reajustarea lui la un ritm normal de somn.

O a treia funcţie a viselor pe care în această mai degrabă incompletă enumerare, doresc să o

menţionez, este că visele ne pot da o idee despre atitudinea unei persoane în faţa vieţii şi a

viitorului. Stimulii, atât cei interni cât şi cei externi, sunt similari tuturor fiinţelor umane civilizate.

Aceşti stimuli sunt permanent prezenţi şi nici un individ nu poate să scape de ei. Reacţiile, însa,

sunt diferite, iar acest fapt este cel mai bine arătat parafrazându-i cuvintele lui Alfred Adler: „Nu

este important ceea ce ajungem să avem, ci pe ceea ce ne bazăm.” Stimulii sunt similari, visele

care sunt reacţii la aceşti stimuli, sunt diferite.

În legătură cu asta aş vrea să menţionez două vise avute de două surori gemene identice, născute

cu o diferenţă de jumatate de ora între ele. Ele au avut parte de aceeaşi grijă şi atenţie, de aceeaşi

educaţie în acelaşi mediu, asta fără a mai menţiona şi faptul că au avut aceeaşi moştenire

genetică. Totuşi, ele s-au dezvoltat destul de diferit, cea mica era chiar grasuţă şi plina de vitalitate

şi vigoare, cea mai mare era retrasă, fragilă şi delicată. Personalităţile lor erau diferite, şi la fel şi

atitudinea lor şi lucrurile la care visau cu ochii deschişi, şi coşmarurile. Cea mai mica insista în a lua

locul primei născute, şi cea mai mare cedase, bucuroasă că poate să fie aproape de mama ei. Cea

mică visa să devină soţie şi mamă şi a început să lucreze cu mult zel la acest scop, perseverând pe

masură ce se maturiza. Cea mare voia să stea cu mama ei şi îşi adaptase viaţa la asta în totalitate.

Atunci când au mers prima dată la un dans, în jurul vârstei de şaisprezece ani, amândouă mi-au

povestit visele pe care le-au avut într-una din nopţile de după. Cea mai mică şi mai plină de viaţă a

visat că stătea îmbracată în rochie de mireasă în faţa unei oglinzi, şi era uimită să se vadă

înconjurată de copii dragălaşi. Dimineaţă când s-a trezit, s-a simţit fericită şi jubilând. Sora cea

mare a visat că stătea într-o maşină lângă un domn bătrân care părea irascibil, şi dintr-odată a

descoperit că el semăna cu tânărul cu care dansase cu câteva seri înainte. Când s-a trezit,

dimineaţă, se simţea inconfortabil şi a gândit că oricum efortul de a se căsători nu merita.

Stimulul pentru ambele surori era acelaşi. Amândouă au fost incitate de prima experinţă de a întâlni

băieţi la o petrecere dansantă. Visele lor au fost diferite. Cele două vise oglindeau atât de bine

atitudinea celor două surori gemene identice încât un psiholog bine pregătit ar fi putut să

portretizeze personalităţile lor cu puţin efort.

Dacă acum sumarizăm ceea ce a fost spus în acest articol despre funcţiile viselor, putem spune că:

1. Visele sunt manifestări ale anumitor tipare de personalitate, aşadar sunt o funcţie a acestei

personalităţi definite. Putem să analizăm visele numai prin analiza personalităţii în întregime.

Visele vor oglindi această personalitate la fel de bine ca şi alte reacţii ale acestei entităţi.

2. Visele, de asemenea, oglidesc atitudinea individului, viziunea asupra vieţii, dorinţele şi

pasiunile, si pot deveni directoare ale dezvoltării sale viitoare, servind drept o “fabrică de

emoţii”. Atât timp cât atitudinea individului nu s-a schimbat, visul poate continua să se repete

cu mici diferenţe.

3. Visele pot fi simptome importante în cadrul sindromului stării nevrotice sau al stării psihotice. În

legătură cu aceasta funcţie, visele pot să indice o îmbunătăţire sau o deteriorare a stării

pacientului.

Prima Clinică de Îndrumare a Copilului şi Primul ei Pacient




First Child Guidance Clinic and its first Pacient – Hilde C. Kramer 1941-

vol.2#2 http://www.adlerjournals.com/_private/IPB/index.htm

Traducere: Liliana Radu


Era aproape la un an după armistiţiul din 1918 care a adus pacea peste oamenii care sufereau din

Viena, când trecând pe lânga Real Gymnasium, pe strada Circului, am citit un anunţ publicitar la

avizierul clădirii care spunea că în câteva zile un departament educaţional îşi va deschide uşile în

acea clădire. Am citit că dr. Alfred Adler, fondatorul noii teorii a Psihologiei Individuale, va ţine un

curs de un semestru numit Vindecare prin Re-educare, care era, după cum ştiam deja, numele cărti

pe care tocmai o publicase.

În acea perioadă eu eram consilier pentru tineri la un centru comunitar din Prater, şi trebuia să am

grijă de aproape 100 de copii de vârste diferite, ai căror taţi, în mare parte, nu se întorseseră din

război, şi ale căror mame trebuiau să muncească în timpul zilei pentru a-şi câştiga existenţa. Nu era

o sarcină uşoară având în vedere că majoritatea copiilor fuseseră neglijaţi în timpul celor patru ani

de război şi foamete. Multe probleme apăreau şi eu nu le puteam rezolva, şi deşi studiasem la nivel

teoretic psihologia, nu era util acest fel de psihologie în educaţia şi ingrijirea copiilor care aveau

nevoie de fapt de „vindecare prin re-educare“ mai mult decât orice. Aşadar, acest curs promovat al

dr. Alfred Adler părea să fie şansa de a asculta pe unul din cei mai mari psihologi ai vremurilor, care

încerca să găsească noi feluri de prevenire, mai ales în domeniul psihologiei educaţionale.

Când am intrat în mica cameră de clasă, am descoperit că mulţi tineri citiseră anunţul. Această

cameră mica era atât de suprapopulată că au fost nevoiţi să amenajeze una mai mare, şi aceasta la

rândul ei a fost umplută la capacitatea maximă. Prima prelegere a dr. Adler m-a convins că voi

avea parte de ajutorul de care aveam atât de multă nevoie în această sarcina importantă. Pentru

prima dată auzeam sfaturi pozitive care putea fi aplicate, foarte diferite de cele din tratatele de

psihologie.

Ca să exemplifice munca pe care urma să o studiem, dr. Adler ne-a cerut să aducem scurte relatari

ale copiilor din grija noastră, în care ei să descrie evenimente din viaţa lor.

Printre copiii cărora le predam era şi un baiat numit Ernest, care avea vârsta de unsprezece ani. Nu

îl cunoşteam foarte bine deoarece devenise membru al comunităţii de scurt timp. Venea foarte

neregulat, uneori doar îşi băga capul pe uşă, apoi fugea în momentul în care mă recunoştea. Când

rămânea, era întotdeauna puţin neastâmpărat şi tulbura cele mai bune intentii ale celorlalţi copii,

sau strica joaca prin comportament inadecvat, adesea aducându-mă în pragul disperării.

Când am cerut copiilor să scrie mici evenimente din viaţa lor, Ernest stătea la uşă pregătindu-se să

fugă în orice clipă. De data aceasta am folosit noile cunoştinţe de Psihologie Individuală de-abia

achizitionate şi m-am comportat ca şi când nu l-aş fi observat. Am ieşit din cameră şi i-am lăsat pe

copii să îşi scrie singuri micile teme. Când m-am întors, câteva hârtii se aflau pe catedră şi am fost

foarte mulţumită să descopăr că şi Ernest a scris una din ele.

I-am dat doctorului Adler foile de hârtie pe care copiii de la centrul comunitar le scriseseră, s-a uitat

printre ele si a ales fără ezitare foaia lui Ernest şi a citit-o cu voce tare. A adaugat o analiza care m-

a şocat şi mi-a deschis ochii pentru prima oară către acest flăcău care îmi dăduse atâta anxietate

înainte.

Povestea sa era:

„Când mă trezesc dimineaţa, totul pare întunecat în jurul meu. Dar trebuie să mă trezesc şi să fug

după pâine şi lapte deoarece sora şi fratele meu sunt prea mici să facă asta, şi mama nu se simte

bine dimineaţa. După ce mă îmbrac repede, îmi înghit cafeaua şi mă grăbesc la şcoală ca să nu

întârzii, dar în momentul în care intru pe uşa şcolii, am văzut un bătrân care cară un coş greu.

Sarmanul om era aproape extenuat, şi a trebuit să îl ajut să îşi ducă cosul la piaţă. Apoi mă grabesc

din nou la şcoală când un om orb îmi cere ajutorul pentru a trece strada. Îl ajut şi în acel moment

aud soneria scolii. Inima mea bate din ce in ce mai tare pe măsură ce mă apropii de uşa clasei, pe

care nu îndraznesc să o deschid deoarece este prea târziu. Câteodată stau o oră întregă în faţa uşii,

câteodată fug când aud supervizorul venind pe scari.”

Acesta era povestea pe care o scrisese Ernest.

Dr. Adler a analizat cuvintele şi propoziţiile copilului, una după cealaltă, conturând pentru noi o

personalitate pe care eu nu aş fi crezut-o ca fiind Ernest. „Băiatul, a spus el, nu şi-a dezvoltat simţul

sociabilităţii foarte bine. Nu pare să reusească să se alăture celorlalţi în mod armonios, deşi îşi

doreşte contactul cu ceilalţi foarte mult. Încercările lui de a relaţiona cu ceilalţi sunt foarte bine

descrise în cele două întâlniri cu oamenii care sunt în vârstă, slabi, extenuaţi sau infirmi. Aşadar,

Ernest care nu ştie cum să devină util în viaţa reală, arată despre eroismul său (care pare o

reproducere a viselor cu ochii deschişi) în cele ce scrie. Dezvăluie dorinţa sa de a fi de ajutor, un

suport pentru ceilalţi şi nu un răzgâiat, aşa cum este, se poate, în realitate.” Apoi dr. Adler a

continuat: „Are Ernest prieteni care să rămână cu el? Mă îndoiesc. Nu va încerca să obţină

recunoştinţa în modul acesta dacă poate să o obţină într-un mod mai simplu. Acest lucru este

dezvăluit de faptul că el doreşte întotdeauna să devină un ajutor, construieşte situaţii în visele cu

ochii deschişi în care este superior în toate modurile comparativ cu persoanele pe care le

întâlneşte. De aceea el descrie oamenii ca fiind bâtrâni, slabi, extenuaţi, infirmi sau orbi. El ne

spune, de fapt, că este tânăr, puternic şi de ajutor, şi că nu este de loc personalitatea distructivă la

care alţii s-ar gândi”.

„Dar este util cu preţul îndatoririlor sale către şcoală, îndatoriri care mai târziu vor fi înlocuite de

sarcinile vieţii. Aparent Ernest va aborda sarcinile vieţii cu aceeaşi ezitare cu care abordează

şcoala. El nu ne spune că nu îi place şcoala, că poate îi este teamă de profesorul său, de sarcinile

de la şcoală, ori de colegii săi, de tachinările lor şi de competiţia lor. Nu spune asta pentru că nu

ştie cât de mult urăşte toate acestea. Dar putem să bănuim citind printre rânduri, că toate

evenimentele care îl obligă să întârzie la şcoală, se întamplă când este în drum spre şcoala. Apoi

este prea târziu, clopoţelul a sunat şi el are cea mai bună scuză pentru a scăpa de şcoala care

reprezintă de fapt sarcina sa”.

„Nu pot să vă spun – a adăugat dr. Adler – de ce acest copil a dezvoltat această atitudine ostilă, de

ce renunţă la a fi pregătit să ajute şi să fie util în visele cu ochii deschisi în loc să dezvolte asta în

viaţa reală, de ce nu îi place să îşi asume responsabilitatea pentru ceea ce face greşit, pentru că ar

trebui să îl analizez pentru a-i descoperi stilul de viaţă. Pot doar să subliniez abordarea sa

inadecvată care este descrisă destul de clar în compunerea sa. Găsesc doar un detaliu care ar

putea da o mică explicaţie. E evident că îi este frică de fiecare zi care începe, de micile sale sarcini

ale fiecărei noi zile, când ne spune că totul este întunecat în jurul său (ceea ce nu poate fi adevarat

pentru întregul an) şi că el trebuie să meargă după lapte şi pâine deoarece mama sa nu se simte

foarte bine şi fratele şi sora sa sunt prea mici. Putem simţi povara de pe umerii lui Ernest, povară

care îl apasă în fiecare zi. Putem înţelege că el scapă de întunericul care îl înconjoară prin

strălucirea viselor cu ochii deschişi, autoconstruite.”

Aceasta a fost analiza scrierii lui Ernest pe care dr. Adler a oferit-o, şi mi-a dat atât de mult de

gândit. Când, după prelegere, stăteam în mulţimea ce îl înconjura pentru a-i cere explicaţii în

legatură cu diverse probleme pe care cei de acolo le ridicau, m-am simţit la rândul meu ezitând în a

întreba ce pot face pentru Ernest. Când l-am întrebat pe dr. Adler, s-a uitat mai întâi la foaia lui

Ernest şi apoi cercetător la mine pentru cateva momente, înainte să răspundă: „Încearcă să îl

ajuţi”. Nu am îndrăznit să întreb mai mult, dar apoi m-am străduit din greu pentru început să

îmbunătăţesc relaţia cu Ernest eu insumi şi să îl ajut să se alăture celorlalţi copii.

Abia mai târziu, după ce am auzit povestea de viaţă a lui Ernest de multe ori, am înţeles valoarea

„cititului printre rânduri” despre care vorbea dr. Adler. Nu a ales povestea aceasta din întamplare

dintre celelalte, a recunoscut trăsăturile interesante ale personalităţii lui Ernest, imediat. Mi-a dat

astfel şansa să învăţ cum să vindec prin reeducare şi să mă adaptez la tiparul de viaţă al copilului.

Ernest a fost cel mai mare copil al unor părinţi care nu au dezvoltat niciodată o abordare adecvată

a vieţii. Amândoi erau personalităţi nevrotice ale căror acţiuni erau dictate de emoţiile lor mai

degrabă decât din consideraţie şi înţelegere a situaţiilor. În multe familii primul născut

experimentează ceea ce Ernest a simţit ca primă impresie asupra vieţii. Era copilul răsfaţat al unor

părinţi hiperemoţionali. Când după patru ani un alt copil s-a nascut probabil detronarea a fost

simţită la fel de reală ca şi rolul secund pe care de acum trebuia să îl joace.

Dr. Adler a fost cel care m-a întrebat la următoarea întâlnire cum mă mai înţeleg cu Ernest. Când i-

am spus despre ceea ce am făcut, a părut mulţumit. Abia atunci a început să se aplece asupra ideii

sale despre vindecare prin reeducare. Lucrul cu copiii care au fost strict victimele educaţiei primite,

a influenţei mediului şi a pregătirii inadecvate a părinţilor lor în a le fi alături şi a se adapta

cerinţelor generaţiei acestor copii, mai degrabă decât de a-i pune pe copii în situaţia de a se adapta

la generaţia de care părinţii aparţin. Când i-am descris munca mea şi i-am mărturisit că nu mă simt

pregătit să ajut aşa cum el considera că ar trebui să ajutăm, a punctat în modul său scurt şi

impresionant: „De ce nu începi cu căminul de îngrijire a copilului pentru binele copiilor şi al

părinţilor acestora?”

Aşa am început. Aveam o singură cameră mică şi întunecată, dar era luminată de indicaţiile utile

ale dr. Adler. Primul pacient a fost Ernest care a venit cu mama sa, lovita de durere, o femeie

ingrijorată şi nervoasă care nu credea în propriul copilul şi nici nu îşi dorea să creadă. Renunţase la

speranţă şi în acest fel întunericul începuse să îl înconjoare pe Ernest. „Când o mamă renunţă la

sperantă – i-a spus dr. Adler – cine în lumea asta sălbatică poate să îi dea speranţă copilului? A

pierde speranţă într-un copil e echivalent cu a nu uda florile deşi îţi doreşti ca ele să crească.”

Opinile mamei erau confuze în legătură cu importanta schimbare din viaţa lui Ernest când s-a

născut cel de-al doilea copil. A spus că atunci când al treilea copil a fost născut, şi Ernest avea opt

ani, ea a început să simtă că nu mai poate face faţă băiatului. Şi, aşa cum multe mame fac, a

început să îşi schimbe atitudinea faţă de primul născut în aşa fel încât a devenit strictă,

determinată, nervoasă, şi nerăbdătoare în legătură cu belelele lui, plângerile ei fiind în special în

legatură cu comportamentul lui maliţios. Oricând el putea, spunea ea, el îl tortura pe fratele lui mai

mic, îl bătea, îl lovea cu orice instrument avea la îndemână, îl pişca şi îl lovea cu orice ocazie. Deşi

mama îl pedepsea, el nu părea să fie afectat de asta şi continua comportamentul rău şi devenea

din ce în ce mai rău.

A fost foarte interesant să îl văd pe cel de-al doilea copil care atunci avea opt ani. Mama a spus că

acest copil era în special foarte obedient la şcoală şi acasă, şi că avea mult de suferit datorită

fratelui său mai mare. A fost important să aud că Ernest nu îi făcea niciodata nimic surorii lui, că din

contră el era foarte ataşat de sora sa si că încerca să o protejeze de atacurile fratelui mai mic. Îmi

părea că fratele mai mic joacă rolul copilului plăcut şi obedient cu costul comportamentului lui

Ernest, care aşa cum odată a exprimat „avea să fie pedepsit chiar dacă el sau fratele lui ar fi fost

cel neascultator”. Deşi, ne puteam gândi că nu întotdeauna Ernest era pedepsit drept „ţap

ispăşitor” pentru fratele lui, putem înţelege sentimentele lui legate de această exprimare pe care

adesea o repeta ca pe o scuză.

Mai târziu mama a spus că Ernest a început să strice nu numai jucăriile fratelui lui, dar şi costumele

şi tot ceea ce îi apartineau acestuia, pe măsura ce ajungea la ele. Comportamentul său era clar

agresiv şi îi întâmpina cu o atitudine ostilă pe oamenii din jurul său. În interacţiunea cu persoane

străine, el dadea impresia unui copil timid, stătea lângă uşă cu capul în mâini şi cu capul întors.

Când stătea, el ocupa mereu locul din colţ, dând impresia unei persoane mereu pregatite de fugă.

Când l-am cunoscut, fusese trimis de serviciul social la centrul comunitar deoarece fugise de acasă

de câteva ori, deşi după o perioadă scurtă de timp revenea mereu acasă. Părea că doreşte să

ameninţe sau îşi sperie mama a cărei nervozitate a constientizat-o foarte bine.

Acesta a fost începutul Clinicii de Îndrumare a Copilului. Dar un alt eveniment a întrerupt incă o

dată încercarea mea de a-i oferi lui Ernest speranţă şi încredere în sine. După ce am reuşit să

împart copiii în grupuri mai adecvate vârstei, interesului şi sarcinilor lor şcolare, Ernest se simţea

mai bine în grupul băieţilor de vârsta lui, a găsit printre ei pe cineva care i-a devenit prieten, prima

lui prietenie. El a început să se alăture de ceilalţi la sală şi la jocurile pe care pâna atunci le

refuzase mereu. Însă comportamenul nedorit şi obraznicia nu dispăruseră de tot. Zilnic a trebuit să

mă gândesc la noi moduri de a-l ţine la un nivel de implicare crescut şi în acord cu ceilalţi. Dar mă

simţeam ca un artist care contura o figură şi care din nou şi din nou trebuia să trasez o linie până

când una se potrivea cu celelalte perfect. Simţeam tot mai mult adevărul din spusele Dr. Adler, ca a

forma sau a schimba o personalitate este o muncă de artizan şi că necesita răbdare şi imaginaţie.

Eu îi datorez lui Ernest faptul că eu într-un final am dobândit o parte din aceste calităţi.

M-am ţinut de sarcina aleasă. La început nu vedeam nici o obiecţie în a-l avea pe Ernest în jurul

meu; obiecţie pe care mai târziu aveam să o întâlnesc atât de des în legătură cu persoane care

voiau să comande şi nu să înţeleagă. Apoi într-o zi mi s-a propus de către personalul clinicii să

renunţăm la Ernest deoarece unele mame s-au plâns şi s-au întrebat dacă Ernest este compania

potrivită pentru copiii lor. Asta s-a întâmplat în momentul în care centrul comunitar putea să

lucreze mai fin deoarece copiii mergeau din nou regulat la şcoală. Mâncarea americană a început

să se reverse în Austria ceea ce a creat miracole. Copiii au început să crească şi să arate mai bine;

au compensat nu doar lipsa de îngrijire psihică, dar şi fizică. Medicii americani şi-au adus contribuţia

la aceste realizări. A fost o experienţă grozavă să observ cât de repede copiii prindeau putere şi

vitalitate. Şi pentru ei era o mare bucurie să vină la centru unde nu doar că puteau mânca sănătos,

dar erau în îngrijirea unor tineri consilieri pregatiţi psihologic, tineri pe care noi i-am educat şi

învăţat în Clinica de Îndrumare a copilului. Aşadar, grupul îngrijit de centrul comunitar a devenit mai

exclusivist şi atunci mamele au depus plângerile. M-a deranjat foarte mult gândul că va trebui să îl

trimit din nou pe Ernest în întunericul vieţii sale de acasă, tocmai acum când vedeam în fiecare zi

cum creşte mai mult şi mai mult în comunitatea noastră. Venea mai regulat, nu mai încerca să

fugă, se alatura grupului său şi începuse să muncească pentru centru. Dar ştiam că nu tot ceea ce

puteam face pentru Ernest şi pentru viitorul său nu fusese încă făcut. După câteva zile de meditat,

am declarat că nu îl pot trimite pe baiat acasă, deoarece consideram că acest fapt ar reprezenta un

pericol pentru el. Personalul era de o altă opinie. Ei erau de acord cu opinia mamelor care erau

îngrijorate ca ai lor copii pot fi influenţaţi de Ernest şi că el era un pericol real pentru ceilalţi copii.

Nici personalul, nici eu nu reuşeam să găsim o soluţie la acestă dilemă şi am făcut o întâlnire unde

am încercat să le conving că pericolul pentru Ernest era mult mai mare decât pericolul pe care îl

reprezenta el pentru ceilalţi copii. Am propus să îmi dau silinţa să îl separ de copiii mai mici, am

prezentat frământările vieţii lui interioare şi ajutorul de care a avut parte în centrul nostru

comunitar şi am reuşit să conving mare parte din mame. Dar o altă parte din mame au rezistat şi

au cerut ca un expert în domeniu să confirme că nu exista un pericol real pentru copiii lor cu Ernest

printre ei. Norocul lui Ernest a fost că Dr. Adler a fost ales ca expert, şi opinia lui le-a convins în cele

din urmă pe mame să îi permită lui Ernest să rămână. Scrisoarea pe care Dr.Adler a scris-o despre

aceasta problema a fost:

„Nu consider cazul lui Ernest un pericol pentru ceilalţi copii. El este un copil dezvoltat normal din

punct de vedere fizic şi mental, care datorită multor circumstanţe a devenit negativ şi agresiv,

aparent împotriva unei lumi imaginare de adversari pe care vrea să îi înfrângă. În centrul

comunitar, cu ajutorul grijei de care a avut parte din fericire, a experimentat pentru prima dată un

mediu în care, în ciuda impresiei precare a copilariei sale care l-a făcut să considere pe toată lumea

un dusman, a simţit prietenie şi la ea se adaptează încet, acum. Acest fapt garantează o

îmbunătăţire grozavă în atitudinea lui mentală şi psihică din care va beneficia nu doar el, ci şi

comunitatea în care va trai şi va munci. A-l îndeparta acum din comunitatea aceasta la care el

participă voluntar, şi unde pare să îşi dorească să rămână, ar însemna să îi oferim un handicap mai

mare decat înainte. Cel care pentru prima data în viaţă a simţit securitate şi încredere într-un grup

de care aparţine, dacă este îndepărtat, este condamnat la o ostilitate care, presupun, este

incurabilă. E întunecimea încrederii trădate care este cea mai dureroasă pentru un copil, cu atat

mai mult pentru un copil care s-a revoltat împotriva încrederii, deoarece nu a ajuns niciodată să o

cunoască.

Aşa şi cu ceilalţi nouăzeci şi nouă de copii, trebuie să stabilim din capul locului că viaţa lor se va

consuma în personalităţi variate şi foarte diferite, dintre care multe, presupun, nu vor fi uşor de

gestionat. Aşadar menţin părerea că este un avantaj pentru ei să înveţe să îi facă faţă lui Ernest ca

unui prim om pe care îl întâlnesc în viaţa lor şi este aşa-numitul outsider care cu ajutorul lor poate fi

readus în societate şi spre sociabilitate. Şi nu ar trebui să uitam că doamna Kramer lucrează prin a-l

susţine şi educa pe Ernest, ceea ce poate face şi prin ceilalţi copii. În orice caz, este necesar să

precizăm că toţi cei nouăzeci şi nouă de copii care au parte de îngrijirea centrului, nu au o nevoie

atât de mare de ea, deoarece ei se descurcă destul de bine, în timp ce Ernest, dacă este lipsit de

grija şi de suportul ei ar pierde singura lumină care îl poate purta spre un viitor luminos.”

Acestea au fost cuvintele din scrisoarea doctorului Adler pe care o pot reda aici doar aproximativ,

din notele mele, deoarece scrisoarea pe care am păstrat-o ani de zile a ars. Chiar dacă cuvintele nu

sunt exact ale sale, gândul este, şi asta mi-am dorit să evidenţiez.

Când, după ceva vreme de când era în grija mea, Ernest a rămas în centrul de vacanţă în timpul

verii, am avut ocazia să îl privesc în timp ce doarme. Mi-a oferit o imagine ciudată care a adăugat

câteva detalii despre personalitatea sa, completând imaginea destul de bine. Dormea acoperindu-şi

nu doar corpul, dar şi faţa şi capul, astfel încât puteam să văd doar puţin din capul său. Am încercat

să aşez pătura, descoperindu-i capul, şi am descoperit că el, după scurt timp, îşi acoperi din nou

capul fără să îşi întrerupă somnul. Era reduntant să îl dezveleşti, el mereu se întorcea la poziţia

obişnuită de somn. Când l-am intrebat de ce doarme într-o poziţie atât de inconfortabilă, poziţie în

care transpira foarte mult în timpul verii, mi-a spus că era speriat şi nu putea să adoarmă

descoperit.

Un vis al lui mi-a dat mai multe explicaţii legate de atitudinea lui plină de frică. Mi-a spus că visele

lui erau despre figura diavolului. Era un vis repetitiv. Era într-o cameră, singur, sau pe o stradă

întunecată, sau într-un loc necunoscut unde devenea înspăimântat şi trebuia să fugă ca să ajungă

acasă, când dintr-o dată diavolul apărea îmbrăcat în costumul său negru şi cu limba sa roşie de foc

atârnând, şi îl urmărea. Câteodată îi simţea respiraţia şi ghearele pe gât sau pe cap. Începea să

plângă şi se trezea. Acesta este visul tipic pe care îl avea, diferind foarte puţin de la o dată la alta.

Trebuie să adaug că în perioada asta el era destul de slab dezvoltat fizic şi că în următorii trei ani s-

a dezvoltat normal fără probleme. Dar visele lui cu diavolul nu au încetat în totalitate niciodată în

acest timp, ci doar a înţeles ce însemnau în constelaţia lui psihică. A ştiut după aceea că

agresivitatea sa era o compensare pentru atitudinea lui plină de frică, pe care a căpătat-o, se pare,

când s-a simţit împins în fundal de altcineva, fratele lui, care prin tandreţea şi prin neajutorarea sa

i-a luat locul din braţele mamei. Această mamă, ca multe altele, nu a reuşit să-i imprime lui Ernest

impresia unei prime sarcini sociale, aceea de a deveni unul din doi, şi mai târziu unul din trei, aşa

că el a perceput că a fost respins din viaţa ei. Şi a fost o greşeală şi mai mare faptul că ea i-a întărit

ideea greşită şi copilarească prin atitudinea ei lipsită de răbdare către el. Aşadar l-a împins într-un

întuneric în care lumina sociabilităţii, prieteniei şi iubirii nu mai pătrundea. Un copil care nu învăţa

în prima relaţie cu părinţii, cu fraţii şi surorile sentimentul sociabilităţii şi cooperarii, nu poate şti

mai târziu cum să dezvolte aceste calităţi importante într-un mod armonios în relaţie cu alţii. Ernest

nu numai că a rămas în întunericul ostilităţii şi al agresivităţii, dar se şi ascundea în spatele lui,

sentiment care îi întărea dezvoltarea personală greşită, în locul oricărui alt mod de viaţă pe care ar

fi putut să îl înveţe până când, din întâmplare, a ajuns la clinică.

Ernest a rămas în centrul comunitar şi pacient în Clinica de Îndrumare a Copiilor, care a fost, nu

pentru mult timp, singura din Vienna. Multe s-au dezvoltat în curând, de exemplu Clinica de

Îndrumare a Copilului al lui Ida Leewy, care nu poate fi uitată, deoarece a devenit modelul multor

altor clinici deschise în toată lumea. Când Ernest a împlinit cincisprezece ani, a depăşit cu uşurinţă

stresul şi tensiunea adolescenţei. A devenit frizer. Aceasta a fost întâmplător dorinţa sa, dorinţa

compensatoare a unui copil neglijat de a fi nu doar egal, ci şi superior. De fapt, a devenit un ajutor

pentru mama sa, care s-a schimbat foarte mult datorită efortului nostru comun.

L-am văzut pentru ultima dată când avea douăzeci de ani. Era un tânăr arătos, ale cărui probleme

din trecut puteau fi recunoscute doar de cei care ştiau despre ele. O privire nesigură, puţină

stângăcie în purtarea sa, asta a fost tot ceea ce până şi eu care îl cunoşteam bine, am putut să

observ. Dar este posibil ca această stângăcie şi nesigurantaţă să fi fost îndreptate către mine,

tocmai pentru că ştiam bine problemele lui. Am auzit mai târziu că a progresat foarte bine în

continuare în abordarea sa privind viaţa şi pe ceilalţi oameni.

Curajul este o alegere, speranţa o necesitateAutor: Ruxandra Marina Rey

“Curajul e ca iubirea, el vrea drept hrană speranţa. Nimic nu trebuie să fie inaccesibil speranţelor,

poţi spera orice, pentru că viaţa însăşi e o speranţă.” – Oscar Wilde

Atunci când avem de înfruntat o problemă încercăm să ne eschivăm, să răspundem prin

supracompensare, şi fiind în totală evaziune faţă de una sau mai multe sarcini ale vieţii. Teama de

respingere şi eşec stă la baza tuturor problemelor. Răspunsul corect la aceste dificultăţi

este curajul. Având curaj, vom putea coopera şi contribui la binele nostru şi al celorlalţi.

Pentru Alfred Adler, răspunsul la apatie şi drumul spre fericire (sau mai bine spus, sensul vieții)

este curajul sentimentului comunitar. Pentru Alfred Adler, criteriul de viaţă social sănătos, a

fost măsura în care experienţele individuale aparţin contribuţiei şi cooperării. Sentimentul de

apartenență ne poate inspira şi pregăti pentru a face faţă problemelor de viață cu curaj şi pentru

a ne asuma responsabilitatea pentru noi înşine şi pentru alţii (Mark Blagen & Julia Yang, based on a

program, 2009).

Atunci când este privită ca un concept psihologic, încurajarea este procesul de a da curaj, astfel

încât să consolideze “muşchiul psihologic” al unei persoane. Încurajarea poate fi folosită pentru a

“inspira, încuraja, stimula, sprijini, sau pentru a insufla curaj şi încredere” (Dinkmeyer & Losoncy,

as cited in Cheston, 2000).

Individul descurajat va dezvolta o teamă de eşec, şi nu va putea accepta curajul de a fi imperfect.

Străduinţa spre succes există în fiecare din noi. Modul cum alegem să ajungem la ea depinde de cât

de mult curaj avem pentru a îndrăzni să sperăm în mai bine.

Avem nevoie de încurajare, pentru a avea curaj să înfruntăm provocările vieţii, pentru a putea

vedea noi direcţii şi pentru a consolida puterea de luare a deciziilor. Pentru a ne schimba avem

nevoie de încurajare.

“Nu există situaţie oricât de disperată din care să nu se poată întrevedea o speranţă, şi cu toate că

această nădejde ar putea fi slabă şi deşartă, voinţa şi dorinţa pe care omul le are, o fac să nu pară

astfel.” (citat de Niccolo Machiavelli)

“Să fi pregătit pentru ce-i mai rău, şi să speri în mai bine.”

Probabil că învăţătura de mai sus vă este foarte familiară. Cine ştie de câte ori aţi aplicat-o în viaţa

de zi cu zi!

Pentru unii din noi pot fi doar o adunătură de cuvinte simple, care nu au nici o importanţă. Dar

atunci când treceţi prin clipe dificile, puterea acestor cuvinte este infinit mai mare, când vin din

partea unei persoane apropiate, din partea cuiva căruia-i pasă de voi şi de starea voastră.

Acestă învăţătură ne dă puterea să mergem mai departe, să ne bucurăm de realizările noastre,

chiar şi atunci când suntem înconjuraţi de ape tulburi.

Atunci când este privită ca un concept psihologic, încurajarea este procesul de a da curaj, astfel

încât să consolideze “muşchiul psihologic” al unei persoane. Încurajarea poate fi folosită pentru a

“inspira, încuraja, stimula, sprijini, sau pentru a insufla curaj şi încredere” (Dinkmeyer & Losoncy,

as cited in Cheston, 2000).

Individul descurajat va dezvolta o teamă de eşec şi nu va putea accepta curajul de a fi

imperfect. Străduinţa în a avea succes există în fiecare din noi. Modul cum alegem să-i dăm apă la

moară depinde de cât de mult curaj avem pentru a îndrăzni să sperăm în mai bine, depinde de cât

de încrezători în noi înșine suntem și de cât curaj avem să o luăm de la capăt în cazul unei eșuări .

Avem nevoie de încurajare pentru a avea curaj să înfruntăm provocările vieţii, pentru a putea

vedea noi direcţii şi pentru a ne consolida puterea de luare a deciziilor. Pentru a ne schimba avem

nevoie de încurajare!

“Nu există situaţie oricât de disperată din care să nu se poată întrevedea o speranţă, şi cu toate că

această nădejde ar putea fi slabă şi deşartă, voinţa şi dorinţa pe care omul le are, o fac să nu pară

astfel.” (Niccolo Machiavelli)

(Partea V) COMUNICAREA, RECIPROCITATEA SOCIALĂ ȘI AUTISMULMillar, A. (2011) Communication, Social Reciprocity and Autism. P.Prina, K.John, A.Millar & C.Shelley

(Eds) Adlerian Year Book. London: ASIIP pp 40-57 (trad. & adapt.: Dr. Răzvan Gogălniceanu –

mentionam ca materialul ne parvine prin bunăvoința dnei Anthea Millar)

——————————————————————————————————————————————————

Concluzii

În acest material am urmărit să subliniez importanța pe care o are amplificarea reciprocității sociale

în comunicarea cu cei care sunt diferiți de noi înșine. Oamenii cu tulburări din spectrul autist sunt

definiți prin lipsa lor de reciprocitate socială, însă această situație pare perpetuată de multe dintre

persoanele non-autiste care la rândul lor în interacțiunile cu persoane autiste denotă o reciprocitate

socială scăzută. Printr-o recapitulare a dezvoltării comunicării la vârste precoce transpare faptul că

procesul natural este ca îngrijitorul copilului să urmărească și să urmeze direcția nou-născutului,

lucrul acesta fiind exact ceea ce trebuie făcut și în cazul comunicării cu o persoană cu autism.

Mi-am propus de asemenea să pun în discuție etichetarea celor cu autism ca fiind „lipsiți de

reciprocitate socială și interes social”, indentificând prin contrast faptul că interesul social survine în

multe feluri, lucru exemplificat de Amanda Baggs. Această neînțelegere poate avea ca sursă

necunoașterea oamenilor non-autiștilor în ceea ce privește comportamentul adaptativ pe care îl

practică autiștii pentru a face față supra-încărcării senzoriale și cognitive, precum și pierderea din

vedere a substratului creativ ca și abilitate a persoanelor autiste de a experimenta lumea în moduri

noi. Gillberg (1992), identificând oameni faimoși care este posibil să fi avut Asperger, vorbind

despre Einstein, Wittgenstein, compozitorul Bruckner, sugerează faptul că inteligența extraordinară

a acestora cuplată cu o perseverență deosebită i-a făcut pe aceștia să ajungă vârfuri în domeniile

lor. Gillberg susține de asemenea că abilitatea de a nu lua în seamă convențiile sociale și interesul

redus față de opiniile sau criticile altora, ar putea fi privite ca avantaje, la care s-ar putea adauga

capacitatea de a gândi altfel și de a beneficia de un altfel de creativitate în anumite momente, ceea

ce a rezultat în contribuții majore aduse omenirii.

Fiecare om autist este o persoană unică și, la fel ca și toți ceilalți membri ai populației umane, unii

vor fi fiind mai curajoși, alții mai puțin curajoși decât ceilalți, lucru care va rezulta într-o scădere mai

mult sau mai puțin accentuată a interesului social. Nivelul descurajării percepute de o persoană cu

autism va fi în mod cert accentuat de lipsa de apreciere și reciprocitate pe care o întâlnesc în lumea

non-autistă, iar părerea mea este că o mare parte din nefericirea trăită de persoanele autiste se

datorează lipsei de înțelegere cu care sunt primiți în lume.

În final, eu doresc să încurajez pe toată lumea să îmbrățișeze diferențele dintre noi, precum și pe

cele exprimate mai clar cu persoanele autiste, prin înțelegerea și inițierea conștientă a reciprocității

sociale. Dacă noi cei ne-autiști vom rămâne în lumea noastră „normală” și vom avea pretenția de

ca doar autiștii să se ralieze și să se integreze de la sine, atunci cu certitudine noi vom fi aceia care

vom avea de pierdut în privința înțelegerii și extinderii propriei noastre experiențe mundane.

Doresc să închei lăsând-o pe Amanda Baggs să ne ofere o elocventă concluzie:

„Dreptatea omenească și drepturile omului vor fi fiind posibile numai atunci când multiplele

aspecte ale ființei vor fi recunoscute în existența lor.” (Baggs, 2007)

(Partea IV) COMUNICAREA, RECIPROCITATEA SOCIALĂ ȘI AUTISMUL

Millar, A. (2011) Communication, Social Reciprocity and Autism. P.Prina, K.John, A.Millar & C.Shelley



——————————————————————————————————————————————————

Un exemplu foarte expresiv al acestor legături creative este remarcabilul film al Amandei Baggs

(2007), activistă pentru drepturile autismului, intitulat „In My Language”. Femeie autistă ce nu

folosește limbajul vorbit deoarece îi produce o supra-încărcare cognitivă, Amanda Baggs s-a filmat

pe sine în interacțiune cu lumea, și a dat o „traducere” (în orig. „A Translation”) personală a ceea

ce se petrece, folosindu-se de scrisul la computer și de vocea sintetizată electronic. Mai jos dăm

câteva extrase din „A Translation”, deși acest film important este cel mai bine să fie vizionat în

forma sa completă, fiind ușor descărcabil de pe internet.

Amanda Baggs „IN MY LANGUAGE”

(In acest film sunt subtitratri in limba Engleza, dar şi vocea computerizată. Acest simbol: /

indică fiecare nouă subtitrare)

„Prima parte a acestui videoclip / a fost in limbajul nativ.

Mulţi oameni au presupus / că vorbesc despre asta ca fiind limba mea, / asta înseamnă că fiecare

parte din videoclip / trebuie să aiba un mesaj simbolic aparte ataşat lui / creat pentru ca mintea

umană să îl interpreteze.

Dar limbajul meu nu se referă la crearea cuvintelor, nici măcar la simboluri vizuale / pe care

oamenii să le interpreteze.

Este vorba despre a fi într-o conversaţie constantă / cu fiecare aspect al mediului meu, /

reacţionând fizic la fiecare parte din mediul meu înconjurător.

În această parte a videoclipului / apa nu simbolizează nimic; / eu doar interacţionez cu apa / aşa

cum apa interacţionează cu mine.

Departe de a fi fără scop, felul în care mă mişc este un răspuns continuu la ceea ce este în jurul

meu.

In mod ironic, felul în care mă mişc / când răspund la tot ceea ce mă înconjoară / este descris ca

fiind “eu în lumea mea”.

Pe când, dacă reacţionez cu un set mult mai limitat de răspunsuri, / şi dacă doar reacţionez

cu o parte mult mai limitată a mediului care mă înconjoară / oamenii susţin că „mă deschid către o

mai mare interacţiune cu lumea”.

Îmi judeca existenţa, constientizarea, fiinţa – şi asta din felul în care reacţionez faţă de o mică şi

limitată parte din lumea asta.

Modul în care eu gândesc şi răspund lucrurilor, arată şi se simte atât de diferit faţă de conceptele

standard, sau chiar exprimarea mea față de ele,/ încât unii oameni nu se gândesc la asta ca la o

gândire, deşi este de-a dreptul un mod de a gândi.

Cu toate acestea, gândirea oamenilor ca mine / este luată în serios doar / dacă noi vă

învăţăm limbajul,/ indiferent de cum gândeam sau interacţionam anterior învăţării lui. Dupa cum aţi

auzit, pot sa cânt împreună cu tot ceea ce mă înconjoară.

Însă doar când tastez ceva în limba voastră / vă referiţi la mine ca şi cum aş comunica. Miros

lucrurile / le ascult / le simt / le gust / mă uit la ele.

Nu este suficient să mă privesc şi să ascult / să gust, să miros şi să simt./ Trebuie să fac asta cu

lucrurile potrivite, / precum uitatul la cărti / şi să o fac în felul în care trebuie / altfel oamenii se

îndoiesc că sunt o fiinţă umană gânditoare.

Şi cum definiţia lor în privinţa gândirii / defineşte ființa atat de ridicol,/ se îndoiesc şi de faptul că aş

fi o persoană adevarată.

Aş dori sincer să ştiu câţi oameni,/ daca m-ar întâlni pe stradă,/ ar crede că eu am scris asta.

Mi se pare foarte interesant / că eşecul deprinderii limbii voastre / este văzut ca un deficit,/ dar

eşecul în a învăţa limba mea / este văzut ca foarte natural, / că oamenii ca mine sunt descrişi / ca

misterioși și greu de înţeles./ Ei înşişi sunt confuzi,/ nu oamenii autişti şi alţi oameni cu dizabilitati

cognitive care sunt implicit în aceeaşi situaţie.

Suntem văzuţi chiar ca necomunicativi / dacă nu vorbim limba standard. / Dar alţi oameni nu

sunt consideraţi non-comunicativi,/ deşi sunt atat de neatenţi asupra limbajului nostru / ca şi

cum el nici nu ar exista.

În final aş vrea să ştiţi / că prin acest film nu am avut intenţia / unui spectacol ciudat pentru nişte

voaiorişti ocazionali,/ unde să puteţi vedea creaţiile bizare / ale unei minti autiste.

Aceasta se doreşte a fi ca o declaraţie / asupra existenţei şi valorii multor feluri diferite / de gândire

şi interacțiune / într-o lume în care depinde de cât de aproape pari a fi de unul dintre acestea / ca

să se spună daca esti o persoană reală / sau un adult / sau o persoană inteligentă.

Şi într-o lume în care acestea determină / daca ai drepturi sau nu,/ sunt oameni torturaţi,/ oameni

care mor / pentru că ei sunt consideraţi non-persoane / deoarece felul lor de a gândi / este atât de

neobişnuit încât sa nu fie considerat / gândire deloc.

Doar atunci când multele forme ale fiinţei / sunt recunoscute / vor fi posibile dreptatea şi drepturile

umane.

Observând felul în care Amanda Baggs, prin intermediul tuturor simțurilor sale, intră în legătură cu

lumea, ar putea fi util să ne reamintim faptul că pentru Adler interesul social include de asemenea

o conectare ecologică a omului cu natura (cu plantele, cu animalele, cu pământul pe care calcă) și

cu cosmosul ca întreg. Descoperind contribuția majoră a Amandei Baggs ca avocat al celor cu

autism, precum și curajul cu care a creat podul între limbajele atât de diferite ale oamenilor cu

autism și ale celor non-autiști, mi-a fost clară proba reciprocității sociale și a interesului social.

Facilitarea reciprocității la persoanele non-autiste

Amanda Baggs comentează eșecul oamenilor non-autiști de a „învăța limba mea”. Ce anume poate

fi făcut pentru a susține oamenii non-autiști în însușirea acestei „limbi” și pentru accentuarea

echității și a unei adevărate comunicări, deschisă în ambele sensuri, între oamenii autiști și cei non-

autiști? Pentru a găsi răspunsul acestei întrebări, trebuie să revenim la discuția de mai devreme

despre lecția învățată în cadrul dezvoltării comunicării precoce cu nou-născuții. În cadrul unor relații

caracterizate de siguranță și încredere între nou-născut și persoana-care-l-îngrijește, aceasta din

urmă este cea care urmărește și urmează nou-născutul în comunicarea dintre ei doi. Prin urmare,

are sens să gândim că în interacțiunea cu oamenii autiști, trebuie să facem chiar mai mult în

direcția acestei urmăriri reciproce. Gernsbacher spune astfel: „Noi suntem cei care trebuie să

punem în scenă mai multă reciprocitate, trebuie să împărtășim chiar mai mult lumea acestui copil,

trebuie să urmăm chiar mai asiduu conducerea lui, și trebuie să ne transformăm într-un fel de

detectiv al căilor în care copilul își exprimă atenția pe care ne-o acordă, reciprocitatea emoțională și

socială” (2006, pg.145).

Pe parcursul ultimilor treizeci și ceva de ani s-au adus dovezi clare că imitarea îmbunătățește

răspunsul de socializare al copiilor. Studiile în care au fost implicați copii autiști, au arătat că atunci

când persoane non-autiste imită autiștii, apare o îmbunătățire majoră a comunicării sociale din

partea copilului autist (Dawson & Adams, 1984; Tiegerman & Primavera, 1984; Dawson & Galpert,

1990). În studiul făcut de Dawson și Galpert se arată că atunci când mamele își imitau copii autiști

în comportamentul cu obiecte sau jucării, pe o durată de doar 20 de minute pe zi, copiii prelungeau

timpul în care se uitau la ele (o îmbunătățire cu 84 % a schimbului de atenție), angajându-se apoi în

comportamente mai creative și cu o componentă exploratorie, și arătând mai multă disponibilitate

socială, fără legătură cu gradul de dezvoltare al copiilor.

Aldred, Green și Adams au condus în 2004 un important studiu clinic cu componentă aleatorie,

identificând cu claritate valoarea tipului de pregătire în care părinții învață să-și urmeze copilul în

ceea ce face. Studiul lor, întins pe o durată de 6 luni de zile, a implicat pregătirea părinților de copii

autiști în vederea oferirii unor reacții cu o încărcătură emoțională mai accentuată ca urmare a

acțiunilor copilului, acțiuni ale copilului interpretate ca încărcate cu înțelesuri și în legătură cu

presupuse intenții și dorințe. Dezvoltarea răspunsurilor de tipul reciprocității sociale, au înlocuit

răspunsurile adesea controloare și intruzive ale părinților, generând o îmbunătățire semnificativă în

special în ceea ce privește interacționarea socială a copilului, precum și o îmbunătățire deosebită a

receptării și exprimării la nivelul limbajului.

Aceste studii au furnizat o abordare interesantă care a fost utilizată în anumite programe

intervenționale precoce cu copii autiști, una fiind cea explorată de către Mahoney și Perales (2003).

În acest caz, părinților li s-au predat anumite activități precum cea de urmărire și urmare a

copilului, de implicare alături de copil în comportamentul acestuia ca și cum ar fi o dovadă a

interesului și de potrivire cu ritmul lui. Rezultatele au fost și de această dată foarte încurajatoare,

cu îmbunătățiri semnificative și de lungă durată a cooperării copilului, a atenției și sentimentelor

schimbate în cursul interacțiunii, părinții devenind mai puțin controlori și directivi.

Pătrunderea în lumea persoanei autiste necesită desigur multă muncă și mult efort, lucruri care

reies din studiile mai-sus menționate. Totuși, nu există nici un dubiu că există un impact pozitiv

asupra ambilor participanți, persoana autistă și persoana non-autistă, fiecare ajungând la punctul

de întâlnire unde au experimentat respect reciproc și au fost alături într-un proces de explorare a

lumii celuilalt.

(Partea III) COMUNICAREA, RECIPROCITATEA SOCIALĂ ȘI AUTISMULMillar, A. (2011) Communication, Social Reciprocity and Autism. P.Prina, K.John, A.Millar & C.Shelley



Autismul și reciprocitatea socială

Dacă reciprocitatea socială este atât de crucială comunicării eficiente, atunci ar părea la o primă

vedere că asta este exact ceea ce lipsește în cea mai mare parte din comunicarea cu cei din

spectrul autist. Așa cum am menționat mai sus, reciprocitatea socială și emoțională limitată,

comportamentul atipic în răspunsurile exprimând împărtășirea atenției, precum și interesul pe arii

înguste și/sau acțiunile repetitive de la o vârstă precoce, sunt pentru autism criterii diagnostice

cheie (WHO, 2007; APA, 1994).

În cursul anilor 70, în Marea Britanie, autismul era considerat o afecțiune rară, cu o rată de

diagnosticare de numai 4 copii la 10000, pentru ceea ce a fost numit „autism clasic” cum erau

atunci considerate însingurarea autistă din copilăria timpurie și insistența în elaborarea unor rutine

repetitive (Kanner, 1943). Pe de altă parte, în ultimii 20 de ani, în privința spectrului autistic,

concentrarea s-a făcut asupra celor cu inteligență normală și peste medie, fie cu întârziere în

vorbire, identificați ca „autiști înalt funcționali”, fie diagnosticați ca având „Asperger”. În privința

celor din urmă, indivizii dezvoltă vorbirea la timp, dar dificultățile lor în socializare și obsesiile pot

genera dificultăți majore de socializare cum ar fi găsirea unui loc în grup și/sau transformare în calul

de bătaie al hărțuielilor (Gillberg, 2002).

Dacă punem laolaltă autismul clasic, autismul înalt funcțional și sindromul Asperger, atunci vom

discuta despre „spectrul autist”. Într-un studiu recent (Baron-Cohen, Scott&Allison, 2009) rata de

diagnostic în privința spectrului autist a fost de 1 la 157. Este o clară diferențiere între bărbați și

femei: de-a lungul spectrului autist se pare că raportul este de 8 bărbați la 1 femeie, cu toate că

numărul femeilor diagnosticabile tulburări de spectru autist poate fi mai mare decât atât (Gillberg,

2002).

În cadrul psihologiei adleriene, folosirea etichetelor diagnostice este constructiv confruntată cu

punerea accentului mai apăsat pe scopul social al comportamentului uman, pe creativitatea unică a

ființei umane în privința a ceea ce face fiecare dintre noi cu zestrea ereditară și cu factorii de

mediului în care ne ducem viața. Numărul tot mai mare de copii diagnosticați cu ADHD (Attention

Deficit Hyperactivity Disorder) este un prim exemplu pe care adlerieni precum Rassmusen (2010) îl

pun sub semnul suspiciunii de supradiagnosticare. În mod surprinzător, într-o vreme când

diagnosticul de autism pare o etichetă folosită din ce în ce mai des, în cercetările mele asupra

jurnalelor adleriene găsesc foarte puține lucruri scrise despre autism, în afara celor aparținând lui

Huber și Zivalich (2004) menționate mai devreme. În urma unor întâlniri cu tentă neoficială, câțiva

dintre psihoterapeuții adlerieni experimentați și-au exprimat propriile frământări în privința unei

supra-folosiri a etichetei diagnostice de autism, ei folosindu-se în loc de asta de ideea nevoii de

concentrare pe o mai intensă folosire a programelor de educație parentală adleriană. Deoarece am

beneficiat enorm de pe urma folosirii unor materiale precum Children the Challenge (Dreikurs &

Soltz, 1964) cu ambii mei copii (unul diagnosticat cu o tulburare din spectrul autist), eu pot cu

siguranță să susțin valoarea acestei metode aplicabile peste tot, metodă ce conduce părintele spre

o abordare democratică fermă și în același timp conciliantă a educației copilului.

Chiar și așa, există o necesitate crescută ca oamenii non-autiști, profesioniști sau părinți, să facă

pasul cel mare în înțelegerea lumii persoanei autiste, și în asumarea de către ei a demonstrării

reciprocității sociale și a interesului social. Există evidențe clare în acest moment că tulburările din

spectrul autist au componentă genetică și de dezvoltare neurologică (Baron-Cohen, 2009).

Modificările încep devreme, probabil pre-natal, și afectează dezvoltarea și funcționarea creierului.

Una dintre problemele obișnuite este supra-încărcarea neuronală – lucru ce poate apărea sub multe

forme, senzorial, perceptual, și cogitiv (Grandin, 2008; Baggs, 2010). Multiplele feluri neobișnuite în

care oamenii cu tulburări din spectrul autist răspund adaptativ acestor supra-încărcări, sunt

probabil la baza neînțelegerii lor de către persone non-autiste.

O incursiune impresionantă în interiorul experienței supra-încărcării senzoriale este în

documentarul care o are ca personaj principal pe Carly Fleischmann, o tânără femeie cu autism și

care nu vorbește, și care în primii ei 11 ani de viață a fost considerată ca având accentuate

dificultăți de învățare, concluzie la care se ajunsese din cauza comportamentului ei foarte

problematic și a aparentei lipse de sens a comunicărilor sale. Deși tot nu vorbește, Carly descrie

într-un mod elocvent, prin mijlocirea unei tastaturi de calculator, experiența sa în ceea ce privește

supra-încărcarea cu imagini, sunete, gusturi și mirosuri. Întrebată de ce copiii autiști își acoperă

urechile, de ce își bâțâie mâinile, mormăie și se leagănă, ea a răspuns:

„Este pentru noi un mod de a scăpa de încărcătura senzorială care ne inundă dintr-odată: creăm o

acțiune spre exterior care să blocheze ceea ce ne presează dinspre exterior. Creierele nostre au

altfel de legături – noi preluăm în același timp mai multe sunete și conversații… Eu preiau peste o

mie de imagini ale feței unei persoane la care mă uit. De aceea îmi este foarte greu să mă uit la

oameni” (Carly Fleischmann, 2010).

Citirea explicației furnizate de Carly Fleschmann asupra problemelor de atenție vizuală, prin prisma

interpretărilor foarte diferite ale lui Alfred Adler în privința contactului vizual și a legăturii cu

interesul social, oferă viziune interesantă deși îngustă dintr-o anumită perspectivă, putând fi ecoul

interpretărilor multora dintre persoanele non-autiste:

„Dacă un copil sau un adult nu sunt interesați de lumea care-i înconjoară, putem cu ușurință să

înțelegem că perspectiva sa ne face o impresie foarte diferită față de ceea ce noi așteptăm de la

«normal». Oamenii cu tulburări serioase care și-au pierdut interesul față de mediul înconjurător, vor

avea o privire pierdută, sau își vor întoarce privirea. «Anormalul» are de-a face cu o persoană care

nu-i privește în ochi pe ceilalți, și putem concluziona că nu este suficient de interesată de ceilalți”

(Adler, 1931/2004, pg.171).

Adler a fost în multe privințe un înainte-văzător și un om remarcabil din perspectiva viziunii sale

holistice asupra persoanei umane și a mișcării acesteia prin viață. Dar din perspectiva chestiunilor

autismului, e de înțeles că el a fost un om al vremurilor sale. Se poate spune că și după 80 de ani,

mulți profesioniști sunt încă acolo unde Adler era în 1931.

Gernsbacher (2006) oferă exemplul unei cercetări unde se poate spune că există o astfel de

neînțelegere din partea unor profesioniști, în legătură cu supra-încărcarea auditivă. Analiza și

studiul detaliat al lui Tang, Kennedy, Koppekin și Caruso (2002), ajung să înțeleagă originea

„gesturilor stereotipice de acoperire a urechilor, raportate de către profesori, ca neservind niciunei

funcții identificabile” (pg.95). Concluzia lor menționează doar că acoperirea urechilor apărea numai

când erau și țipete în jur. Deci ar fi însemnat că departe de a nu avea nicio funcție, acoperirea

urechilor era un mijloc adaptativ crucial prin care copilul gestiona o supra-încărcare auditivă severă.

Așa cum descrie Gernsbacher (2006), ar putea părea ciudat că au fost necesare studii și analize de

lungă durată pentru a se ajunge la această concluzie, lăsându-se laoparte exersarea unor abilități

de sensibilitate empatică și a reciprocității sociale către acel copil.

Desigur că la fel ca și mulți dintre copiii „neuro-tipici”, copiii și adolescenții autiști manifestă

comportamental scopuri nepotrivite (Dreikurs & Soltz, 1964), ei având aceleași nevoi fundamental

umane de a se conecta cu ceilalți, de a se simți capabili și de a conta pentru ceilalți (Lew & Bettner,

1996). Totuși, dincolo de nevoia de a furniza limite clare și o ghidare importantă tuturor tinerilor,

familia și profesioniștii care lucrează cu copii autiști, trebuie să meargă mai departe și să intre în

lumea persoanei autiste. Pentru a găsi punctul comun, punctul de întâlnire caracterizat prin

empatie adevărată și reciprocitate socială, trebuie conștientizat faptul că multe dintre

comportamentele care pot părea deconcertante, ar putea fi de fapt modalitățile de adaptare la

mediu ale persoanei autiste, sau privind dintr-un alt punct de vedere, ar putea fi calea profund

creativă a acestora de a construi legătura cu lumea, însă într-o manieră ciudată pentru o persoană

non-autistă.

(Partea II) COMUNICAREA, RECIPROCITATEA SOCIALĂ ȘI AUTISMULMillar, A. (2011) Communication, Social Reciprocity and Autism. P.Prina, K.John, A.Millar & C.Shelley



Pentru o înțelegere mai deplină a acestei idei este necesară o explorare sumară a dezvoltării

comunicării normale, concentrându-ne în special asupra interacțiunilor sociale care apar între nou-

născut și îngrijitorul său.

Dezvoltarea vorbirii și a limbajului

Înțelegerea limbajului și exprimarea prin vorbire implică mai mulți factori interdependenți. Pentru a

primi și a răspunde unui mesaj, verbal sau non-verbal, trebuie să fim capabili de a integra toate

informațiile pe care le receptăm prin diferitele căi senzoriale, asta dacă este să extragem înțelesul

deplin. Acest lucru reprezintă o încercare majoră pentru mulți dintre autiști ca urmare a

supraîncărcării senzoriale pe care aceștia o trăiesc, și acesta este aspectul pe care îmi doresc să-l

explorez mai profund în cele ce urmează.

Voi folosi un exemplu simplu pentru a ilustra multitudinea de factori implicați în înțelegerea și

exprimarea limbajului.

Maya, un copil în vârstă de 4 ani, își aude tatăl spunându-i: ”Ce vom face când Johnny va veni să se

joace pe-aici?”. Pentru a recepționa și pentru a înțelege acest mesaj, Maya trebuie să aibă intacte

auzul, văzul și procesele cognitive care să îi permită:

– Să discearnă între toți stimulii auditivi care sunt în desfășurare – poate fi vorba despre

muzica care se aude, poate fi traficul străzii sau poate fi gălăgia pe care o face un alt copil;

– Să posede cunoștințele gramaticale și înțelesurile fiecărui cuvânt: de exemplu, să știe că

tatăl se referă la timpul viitor;

– Să interprete fiecare parte din comunicarea verbală și non-verbală a tatălui ei și să extragă

înțelesul (de exemplu, tonalități diferite ale vocii pot furniza înțelesuri diferite);

– Să înțeleagă situația din perspectivele culturală și socială – adică, să știe cine este Johnny și

să aibă o idee despre potențialele activități de joacă. Maya trebuie de asemenea să înțeleagă

scopul comunicării și să aibă motivația să-l asculte.

Pentru ca Maya să răspundă cu succes celor de mai sus, ea are nevoie de următoarele:

– Memorie intactă, deținerea înțelesurilor conceptelor comunicate și capabilitatea de a

procesa vorbire;

– Să aibă ce spune – și să dețină un vocabular pe care să-l folosească cu sens;

– Să dețină structurile fizice necesare creării sunetelor și, de asemenea, să fie în stare să

folosească cu exactitate sunetele vorbirii. Ea are nevoie de auz și vedere intacte pentru a putea

primi feedback-ul răspunsului pe care îl dă;

– Să cunoască felul în care funcționează comunicarea în cadrul culturii în care crește și să fie

motivată să comunice social.

Pe lângă toate abilitățile de mai sus, Maya trebuie să se găsească într-o relație emoțională care să îi

permită să se simtă în siguranță cu părinții și cu frații ei. Puntea de bază către sentimentul de

apartenență este asigurată de experimentarea unei comunicări în spirit pozitiv cu familia și cu alți

membri ai societății, cu oameni adulți sau de aceeași vârstă, precum și de exprimarea și receptarea

limbajului cu variatele coduri sociale și culturale pe care le folosesc oamenii, și aici ne referim la

alternanța într-o convorbire, la oferirea unui răspuns și la salut.

Dezvoltarea nou-născutului

De-a lungul ultimilor 40-50 de ani a avut loc o continuă consolidare a ideii că nou-născuții au o

predispoziție în privința interesului lor pentru alte ființe umane (Fantz, 1963; Ashmead & Lipsitt,

1977) și că au o sensibilitate crescută pentru vocile celor care se îngrijesc de ei și că diferențiază

vocile acestora (De Caspar & Fifer, 1980). De asemenea, este clar faptul că nou-născuții au abilități

complexe de socializare, fiind interesați de interacțiuni față-în-față, imitând expresii faciale și

anumite sunete (Meltzoff & Moore, 1983; Kugiumitzakis, 1993). Viziunea lui Alfred Adler în privința

potențialului tuturor oamenilor de a dezvolta Interesul social este o chestiune bine susținută în

literatura de cercetare.

Alternanța în convorbire și împărțirea atenției

În ultimele 2 decenii au avut loc investigații privind a ideea că nou-născuții comunică pur-și-simplu

imitând sau pre-intențional (Reddy, 1999). Într-o dezvoltare normală, procesul comunicării este

bidirecțional și poate fi observat între nou-născut și cel care îl îngrijește, fiecare participând egal în

cadrul unor interacțiuni plăcute și armonioase. Alternanța în convorbire este fundamentală pentru

interacțiunile sociale și pentru dezvoltarea conversațiilor. Un aspect principal în aceste conversații

”precoce” este reprezentat de încărcarea cu înțelesuri a comportamentelor și vocalizărilor nou-

născutului de către îngrijitorul lui, conducând la alternanță și o împărțire a atenției dintre cei doi

(Tomasello & Ferrar, 1986; Garton, 1992).

Părinții privesc încotro se pare că se uită copilul lor și vorbesc despre acel lucru care pare a-l

interesa pe acesta. Asta spune că situația este de fapt invers față de opinia comună care zice că cel

mic îl imită pe cel mare, fiind vorba practic despre părintele care urmărește locul către care

conduce copilul, încărcând acțiunile acestuia cu înțelesuri, învătându-și copilul că acțiunile conduc

către răspunsuri, și dând sens fluxului de cuvinte. Crucial este faptul că atunci când aceia care

furnizează cunoștințe de limbă urmăresc și fac vorbire despre ceea ce copilul concentrează cu

privirea, achizițiile de limbaj ale copilului se produs într-un ritm mai rapid (Tomasello & Farrar,

1986).

Pentru a ilustra felul în care părinții nou-născuților își urmează în mod natural copiii, încărcând cu

înțelesuri acțiunile și vocalizările celor din urmă, prezentăm un dialog care s-a purtat în 30 de

secunde între o mamă și fetița ei de 8 săptămâni:

Copilul (privind chipul mamei): ”Ah-aah-aah”

Mama (zâmbindu-i): ”Ce-ai făcut? I-a zi ce-ai făcut?”

Copilul: ”Aahaah – aah aah”

Mama (râzând): ”Oh! Te distrezi – și mai ce, i-a zi?!”

Copilul: ”Aahraarh!”

Mama:”Oh – chiar așa!”

Deci pentru ca această cominicare să lucreze eficient, este nevoie de mai mult decât intenția

comunicatorului de a împărtăși un mesaj. Mai este necesar ca altcineva să aștepte acel mesaj și să

urmărească îndeaproape ceea ce urmărește și comunicatorul. O bună conversație se bazează pe o

interacțiune reciprocă, bidirecțională.

COMUNICAREA, RECIPROCITATEA SOCIALĂ ȘI AUTISMUL (Partea I)Millar, A. (2011) Communication, Social Reciprocity and Autism. P.Prina, K.John, A.Millar & C.Shelley



Introducere

”Vorbirea, una dintre cele mai mari realizări ale vieții, nu este emanația unui individ, ci este

rezultatul cooperării tuturor. Vorbirea ar fi de neconceput în lipsa ideii de a împărtăși cu ceilalți.

Vorbirea reprezintă conectarea între doi sau mai mulți oameni cu scopul de a comunica și de a se

înțelege reciproc.” (Adler, 1931/2004, p.172)

Cuvintele lui Alfred Adler subliniază importanța vorbirii și a limbii în conectarea și cooperarea cu

ceilalți. Oamenii sunt ființe sociale: comunicarea se află în miezul interacțiunii sociale și în cele din

urmă stă la baza dezvoltării interesului social, cel mai distinctiv concept alPsihologiei individuale a

lui Alfred Adler (Ansbacher&Ansbacher, 1956).

Dezvoltarea abilităților de comunicare permite copiilor să exercite controlul asupra lumii lor

emoționale și sociale, să relaționeze cu ceilalți, reprezentând temelia succesului comunicării de mai

târziu, comunicare care să le permită ducerea la împlinire a sarcinilor vieții (munca, relațiile sociale

și intimitatea). Dacă familiaritatea cu vorbirea și limbajul este atât de importantă în resimțirea

sentimentului de apartenență, putem spune că și contrariul este valabil: experimentarea unor

dificutăți în comunicare foarte probabil că va crea bariere în conectare și cooperare. Cu acest gând

în minte, scopul meu aici este de a explora câteva modalități eficiente de construire a punților de

comunicare cu oamenii care comunică diferit și au deficiențe în comunicare, și de asemenea de a

investiga câteva preconcepții privind situația acestor oameni și a diferențelor lor de comunicare. Mă

voi concentra în special asupra oamenilor din spectrul autist, dar cred că principiile pe care le voi

discuta au legătură cu provocările pe care comunicarea le ridică în general.

În cariera mea de început, ca logoterapeut am lucrat cu oameni care se confruntau cu dificultăți de

comunicare, urmări ale unor condiții speciale cum ar fi paralizia cerebrală severă, accidentele

vasculare cerebrale și autismul. Îmbogățindu-mi experiența, mi-a devenit din ce în ce mai clar că

din cadrul pregătirii mele profesionale lipsea ceva. Din perspectiva concentrării mele asupra

individului totul era foarte bine, dar îmi lipsea imaginea de perspectivă asupra chestiunii. Contactul

meu cu Psihologia adleriană mi-a oferit posibilitatea deprinderii viziunii de perspectivă și a

importanței înțelegerii acestui tot reprezentat de întregul sistem social în care cufundat persoana

cu dificultăți de comunicare, clarificându-mi nevoia de a susține și de a pregăti familia unei astfel

de persoane, rudele și prietenii ei, în vederea unei comunicări axată mai mult pe reciprocitate

socială.

Ce vreau să spun prin reciprocitate socială? Trecând printr-o seamă de definiții de dicționar, am

înțeles-o ca pe o formă de schimb sau influențare mutuală care are loc între oamenii care au o

postură de egalitate – fiind vorba despre un anumit tip de simetrie în poziționarea persoanelor

implicate în schimbul reciproc, fără ca vreuna dintre ele să își asume un rol dominator. Acest aspect

pare să rezoneze foarte aproape de conceptul de interes social (tradus alteori ca sentiment

comunitar sau de comuniune), clar exprimat în cuvinte de către mai tânărul coleg al lui Adler,

Rudolf Dreikurs (1991). În textul de mai jos eu am văzut ingredientele reciprocității sociale, ideea

de ”a da și a primi la schimb” dreptul a-ți exprima părerea, chestiune esențială pentru o dezvoltare

a unei comunicări sociale eficiente:

”Sentimentul comunitar nu are obiectiv închistat. Mult mai aproape de adevăr se poate spune că el

crează dorința de cooperare cu ceilalți într-un anumit fel și de a stăpâni situațiile cu care omul se

întâlnește în viața lui. Sentimentul comunitar este expresia capacității noastre de ”a-da-și-a-primi-

la-schimb”. (Dreikurs, 1991, p.9)

Un alt aspect caracteristic comportamentului social reciproc este empatia. Adler lega foarte strâns

empatia de conceptul său central,interesul social. Această legătură este subliniată în următorul

comentariu:

”… am găsit în textul unui autor englez o frază care exprimă clar ceea ce am putea considera o

explicație (a interesului social): <a vedea cu ochii celuilalt, a auzi cu urechile celuilalt, a simți cu

inima celuilalt>. …empatia … este un aspect al interesului social și este un ingredient absolut

esențial în realizarea traiului la nivel social” (Ansbacher&Ansbacher, 1964, pp.135-136).

Dacă comportamentul de reciprocitate socială este înteles ca fiind în miezul tuturor comuncărilor

eficiente, ce ar trebui să însemne asta pentru cei din spectrul autist? Din punctul de vedere al

criteriilor diagnostice persoanele autiste sunt etichetați ca având anomalii calitative în

comportamentul de reciprocitate socială (APA, 1994; WHO, 2007) și, de asemenea, o lipsă de

empatie. Simon Baron-Cohen a numit asta ”orbirea minții” (orig. ”mindblindness”), concept

rezultând din ceea ce el crede a fi o dezvoltare întârziată a Teoriei de funcționare a minții (orig.

Theory of Mind) (Baron-Cohen, Leslie&Frith, 1985). A avea o Teorie de funcționare a minții permite

oamenilor să se poată ”pune în papucii altuia”, să-și poată imagina gândurile și sentimentele

celuilalt. Astfel este indicată lipsa de înțelegere pe care o au adesea copiii autiști asupra acestor

aspecte și faptul ca nu pot aprecia statusul emoțional al altor oameni. Baron-Cohen (2009) a

dezvoltat acest tipar de înțelegere, numindu-l teoria de ”empatizare-organizare”. Această teorie

implică întârzierile și deficitele în empatizare, explicând în același timp atuurile neştirbite sau

adesea superioare ale acestor oameni în ceea ce privește organizarea-sistematizarea. Totuși mulți

specialiști păstrează doar măsura unidimensională a ”orbirii minții” ca bază a descrierii oamenilor

autiști. Această atitudine e posibil să contribuie la perpetuarea felului unidimensional sau a lipsei de

reciprocitate socială cu care sunt primiți la rândul lor autiștii.

Autorii adlerieni Huber și Zivalich (2004) scriind despre intervențiile terapeutice pentru copiii cu

autism, s-au concentrat de asemenea asupra lipsei reciprocității sociale, arătând că simptomele

autismului așa cum sunt ele marcate în DSM (APA, 1994) sunt diametral opuse conceptului adlerian

de interes social. Deși Alfred Adler nu a avea cunoștință de termenul de ”autism” așa cum a fost

acesta administrat dupa moartea sa (1943, Kanner a fost cel care a introdus termenul), totuși Adler

a avut un punct de vedere mai degrabă general asupra celor cu dificultăți de comunicare:

”În cazurile de copii sau adulți cu dezvoltare precară a limbajului … am observat importanta lipsă a

atenției creative în cadrul contactului verbal cu alți oameni, am obsevat faptul că persoana

respectivă nu denotă acea atitudine de ”a împărți”, nu se ”dă pe sine”, prin urmare nu se simte

”acasă” cu oamenii și îi lipsește interesul umanitar.” (Adler, 1931/2004, p. 172)

Eu îmi doresc să pun în discuție abordările care se concentrează numai asupra aparent limitatei

reciprocități sociale a oamenilor cu autism, și să cercetez mai profund problema reciprocității

sociale din perspectiva comportamentului persoanelor non-autiste îndreptat către persoanele

autiste. Aplecându-mă asupra comunicărilor scrise sau video ale unor avocați ai autismului cum

sunt Temple Grandin (2008) și Amanda Baggs (2007, 2010), și, de asemenea, prezentând câteva

cercetări-cheie, în special cele ale lui Morton Ann Gernsbacher (2006; Gernsbacher, Stevenson,

Khandakar & Goldsmith, 2008), am descoperit o perspectivă alternativă care reprezintă baza

acestui articol. Astfel, pentru a furniza o egalitate și a amplifica răspunsul social al persoanelor

autiste, persoana non-autistă este cea care trebuie să facă un efort mai mare de a vedea lumea

prin ochii omului autist – și tot ei îi revine preluarea inițiativei de a acționa printr-un comportament

de reciprocitate socială.

Tipologia “învăţăceilor-adulţi” din perspectiva Psihologiei IndividualeAutori: Ruxandra Marina Rey, Dr. Răzvan Gogălniceanu

„Ceea ce nu ştiu, nu pretind că ştiu.” Platon

Aşa cum am promis în “Arta de predare a adulţilor”, vom încerca în rândurile următoare să

realizăm o apropiere a Tipologiei Socratice de cea a Psihologiei Individuale.

Nu dorim să clasificăm sau să etichetăm studenţii, ci ne dorim ca randurile ce urmează să fie privite

ca fiind rezultatul demersului nostru de cunoaștere și o încercare de a înțelege mai bine fluiditatea

conceptului tipologic.

Alexandros Paraskevas şi Dr. Eugenia Wickens (A. Paraskevas, Dr E. Wickens, 2003) au dezvoltat o

tipologie a adulţilor bazată pe “compatibilitatea” lor cu o metoda de predare pentru adulti, așa-

numita metoda socratică. Această tipologie cuprinde 4 tipuri de cursanţi adulţi (numiţi de noi

“învăţăcei-adulţi”) – Meno, Protagoras, Gorgias şi

Cursantul de tip Meno este descris[1] ca fiind dependent într-o măsură consistentă de învățarea

prin predare, preferând un rol pasiv în cadrul grupului, el are nevoie de o figură cu autoritate în

chestiune, o personă care să-i dea în mod explicit toate răspunsurile la întrebările pe care le are şi

la cele la care încă nu s-a gândit.

Acest cursant se plânge de faptul că nu a putut lua notiţe, că instructorul nu a notat nimic pe

tablă, că era prea multă gălăgie şi nu s-a putut concentra, şi că nu înţelege punctul de vedere al

conversaţiei.

Acest cursant ar putea semăna cu tipul victimei din tipologia lui H.H. Mosak, scopul său fiind

dreptatea.

Tactica aleasă de aceste persoane este de a se plânge, de a arăta nedreptăţile care i se întâmplă,

pentru a arăta ce victimă este şi cât de mult suferă. Aceste persoane folosesc deseori şi

căutarea/cererea simpatiei sau milei altora. Simt nevoia de a demonstra cum este nedreptăţită de

lume şi cât de mult suferă din cauza aceasta pentru a putea simţi că înseamnă ceva, pentru a se

simţi în siguranţă.

Victima este nerăbdătoare în aşteptarea „răsplatei”. Dacă nu o obţine imediat, începe să se plângă.

Este interesată de confortul său şi mai puţin de confortul altora. Nu caută responsabilitatea, vrea să

evite aşteptările. Terapeutul are tendinţa de a fi prea de ajutor, urmând să aibă sentimente de

frustrare.

Străduindu-se în împlinirea propriei semnificaţii, victima va ajuta la repararea nedreptăţilor. Făcând

acest lucru se va simţ importantă pentru societate. Poate să ajungă să lupte pentru egalitate, fair-

play şi pentru dreptate în lume.

Cursantul de tip Protagoras este descris (A. Paraskevas, Dr E. Wickens, 2003) ca fiind cel

care se poate rătăci în entuziasmul lui de a învăţa, are nevoie de un instructor directiv, care să-

l susţină puternic pentru a-i consolida dorinţa de a participa la discuţii şi care să-i păstreze

entuziasmul la un nivel ridicat. Este foarte sensibil la critică şi poate deveni destul

de negativist într-un mediu Socratic, mai ales când este limitat sau nu are vreo experienţă

anterioară pe subiectul discutat.

Exemplu: “Atunci când răspunsurile mele au fost incorecte, am simţit uneori, unele zâmbete

sardonice în spatele meu. Acest fapt m-a făcut destul de nervos în următoarea mea încercare de a

răspunde. Nu am răspuns foarte repede, aşa că unii colegi mi-au aruncat anumite priviri. M-am

simţit extrem de umilit. Aceasta a fost pentru mine cea mai rea experienţă.”( A. Paraskevas, Dr E.

Wickens, 2003)

Învăţăcelul acesta se aseamănă într-un câtva cu tipul de persoană inadecvată (H.H Mosak).

Această persoană are sentimentul că nu poate face nimic bine, fiind absolut neîndemânatică sau

stânjenitoare. Deseori activităţile îi sunt limitate la acelea în care îi este garantat un succes, iar

asumarea responsabilităţii, în general, ajunge să fie activată în chestiuni cu eşec de altfel

previzibil. Pare a fi ciudatul grupului.

Acest cursant poate să creeze soluţii unice, din proprie iniţiativă şi independente de restul grupului,

dar atunci când le expune şi celorlalţi realizează că nu rezonează cu ale lor şi se descurajează.

Persoana inadecvată are o încredere foarte slabă de sine, sarcina terapeutului nefiind chiar uşoară.

Terapeutul trebuie să-l ajute să-şi construiască încrederea în sine. Uneori poate fi bună şi lauda, dar

uşor, uşor, trebuie înlăturată, axându-se pe încurajare.

Cursantul de tip Gorgias (A. Paraskevas, Dr E. Wickens, 2003) este descris ca fiind cel care are

capacitatea, şi eventual unele cunoştinţe , şi se vede ca „stăpân al propriei sorţii”. Are nevoie de

un instructor care să-l ajute să-şi dezvolte în continuare încrederea în sine. Având încredere în sine,

el poate explora subiecte pe cont propriu. Se va simţi liber să-şi exprime cele mai nebuneşti idei,

fără să se teamă de reacţia celorlalţi.

Exemplu: “(Ce) m-a bucurat în special (a fost) rolul pe care instructorul nostru l-a jucat în aceste

dialoguri: el nu a respins nici una din ideile noastre, cu toate acestea, el ne-a provocat în continuu

raţionamentul nostru, modul prin care am ajuns la concluzii. El – indirect – ne-a forţat să re-gândim

lucrurile pe care le-am luat de la sine şi făcând astfel, a trebuit să reconsiderăm multe din

credinţele pe care le-am avut până în acel moment”(A. Paraskevas, Dr E. Wickens, 2003).

Învăţăcelul acesta se aseamănă într-un câtva cu tipul controlorului (H.H Mosak). Acţiunile

preferate de controlor sunt intelectualizarea, corectitudinea, ordinea şi pedanteria. Spontaneitatea

e controlată şi sentimentele sunt în general camuflate sau ascunse.

O astfel de persoană este preocupată să ,,spună lucrul potrivit la momentul potrivit”. Pune accent

pe organizare pentru a se simţi în siguranţă, pentru a simţi că aparţine.

Controlorii sunt persoane de încredere, care tind să-şi demonstreze capacitatea de conducere, de

rezolvare a problemelor. Sunt productivi, practici, perseverenţi şi încrezători; au un simţ înalt de

corectitudine; deseori sunt harnici şi ambiţioşi.

Acest învăţăcel poate transfera terapeutului sentimente de tensiune şi provocare, fiind autoritari şi

preocupaţi de deţinerea controlului.

Cursantul de tip Platon (A. Paraskevas, Dr E. Wickens, 2003) este descris ca fiind mult mai matur

din puct de vedere educaţional şi mult mai „responsabil” faţă de ceea ce învaţă. Instructorul se va

vedea dând înapoi deoarece acest cursant preia conducerea.

Cursanţii de tip Platon sunt de acord cu metoda socratică, dar numai atunci când sunt lăsaţi “liberi

să exploreze subiecte aşa cum vor ei” şi “relaţia cu instructorul să fie mult mai colegială decât orice

altceva”.

Exemplu: “….În retrospectivă, îmi aduc aminte că (instructorul) a pus doar o singură întrebare la

început şi apoi clasa a preluat discuţia. El a acţionat mai mult ca “piroman” şi nu ca un “pompier” la

fel ca restul instructorilor din acest program” (A. Paraskevas, Dr E. Wickens, 2003).

Acest cursant se aseamănă cu tipul driver-ului, a lui H.H. Mosak. Driver-ul/conducătorul este o

persoană în continuă mişcare, hiper-conştiincioasă, străduindu-se constant să termine câte un scop.

Fiecare zi e privită astfel încât să se obţină din ea “cât mai mult”, cu “cât mai puţine opriri”.

Pentru acest învăţăcel viaţa este o cursă continuă, deşi scopul sau linia de sosire rareori este

ajunsă.

Resursele acestui învăţăcel sunt: competenţa, perseverenţa, idealismul, să fie bine informat, pune

accentul pe a fi semnificativ şi îşi doreşte să conteze în ochii celorlalţi. E mereu în căutare de faimă.

Îi vede pe ceilalţi ca evaluatori. O astfel de persoană dă naştere în terapeut unui sentiment de

inadecvare, de provocare.

Fiecare dintre aceşti învăţăcei se pot găsi în orice clasă sau grup de lucru. Este important ca

instructorul să-i identifice rapid pentru a-şi putea organiza ora, astfel încât exerciţiul să fie plăcut

pentru toată lumea. Se pot obţine performanţe cu aceşti cursanţi dacă primesc încurajările de care

au nevoie pentru a merge mai departe.

“Zadarnic vei

vrea să-l înveţi pe cel ce nu e dornic să fie învăţat, dacă nu-l vei fi făcut mai întâi dornic de a

învăţa.” Jan Amos Komenský

Copilul răsfăţat şi adultul răsfăţatFragment din „Alfred ADLER – Opere clinice complete”, vol. 12: „Descrierea generală a Psihologiei

individuale”, publicată în 2002, republicată în 2006 în cadrul proiectului „Classical Adlerian

Translation Project”, ISBN: 0997018628

(fragment – traducere: Dr. Răzvan Gogălniceanu)

Imaginea pe care o avem asupra lumii diferă de la un individ la altul pentru că noi, oamenii, nu

suntem afectaţi în mod direct de factorii din lumea externă, ci de felul în care înţelegem noi acești

factori exteriori. Aşa cum am mai explicat, viziunea fiecăruia dintre noi, apercepţiile şi perspectiva

noastră asupra vieţii îşi află originea în primii ani ai copilăriei şi nu se modifică chiar dacă o

persoană înţelege greşelile pe care le face.

Copilul răsfăţat şi adultul răsfăţat

Între aceste imagini asupra lumii, diferite de la om la om, găsim nişte similarităţi. Dar acordul cel

mai important este în ceea ce îi privește pe copiii răsfăţaţi. Am vorbit adesea despre acest subiect

pentru că eu am credinţa că aceasta este una dintre chestiunile cele mai nocive cu care este

confruntată fiinţa umană. Sper că voi fi în stare să arăt îndeajuns de clar cum indivizii care au fost

răsfăţaţi, trăiesc într-o lume complet diferită de cea a semenilor lor.

Cu toţii ştim ce este acela un copil răsfăţat. De obicei, oamenii nu spun despre sine dacă au fost

răsfăţaţi sau dacă se simt vinovaţi că au răsfăţat la râdul lor pe cineva. Deşi toată lumea înţelege

destul de bine că răsfăţul nu este, chiar, sănătos, totuşi majoritatea copiilor sunt răsfăţaţi. Dacă ar

fi să estimez proporţia copiilor răsfăţaţi, aş putea spune că ei sunt în jur de 80 de procente.

Câteodată, întâlnim oameni care au citit mult despre acest subiect, şi tot nu pot rezista tentaţiei de

a răsfăţa un copil. Aici putem vedea o tendinţă egoistă în răsfăţarea unui copil deoarece dorinţa

celui care răsfaţă vine din sentimentul său că este un mic dumnezeu care are puterea să controleze

copilul.

Copilul răsfăţat creşte cu un grad foarte limitat de conectivitate, de obicei, redus la relaţia între el şi

mama sa. Forma lor neobişnuită de cooperare presupune ca mama să facă tot ceea ce copilul ar

putea să facă şi singur. Deoarece mama crează un mediu exagerat de confortabil pentru copil, el

este legat de ea şi relaţionează numai cu ea, îmbufnându-se pe oricine altcineva.

Noi vedem acest model de relaţionare sub mii de variante şi nuanţe.

Câteodată întâlnim câte un copil fermecător, dar alteori dăm peste un copil care şi-ar dori ca tatăl

lui să moară şi să nu mai tulbure relaţia dintre copil şi mamă. Copilul răsfăţat trăieşte ca un parazit,

într-un mod de viaţă simbiotic. Mama şi copilul par conectaţi aşa cum erau înainte de naştere. După

ceva vreme copilul devine bine antrenat să se sprijine în paşii săi în viaţă pe mamă, rezistând

oricărei separări, dar în grad diferit şi în feluri diferite. De exemplu, el se opune să fie lăsat singur.

Dacă vedem un copil căruia îi este teamă să stea singur, putem fi siguri că avem de a face cu un

copil care a fost răsfăţat. Dacă întâlnim un copil căruia îi este frică de întuneric, mai ales atunci

când este lăsat singur, putem fi siguri că a fost răsfăţat pentru că el nu mai simte starea de

conectare. Dacă un copil nu vrea să meargă la culcare, putem fi siguri că el este răsfăţat şi nu vrea

să fie separat de mama lui. El vrea să fie lăsată uşa deschisă sau să rămână cu lumina aprinsă. El

este un copil răsfăţat.

Cred că, acum, înţelegem ce are în minte un astfel de copil. Ţelul său este de a se simţi împlinit, iar

împlinirea lui presupune ca întotdeauna să fie sprijinit şi că este dependent de o altă persoană,

folosind această persoană pentru atingerea scopurilor lui. Astfel, pentru că el este antrenat

permanent în această situaţie de răsfăţ, copilul îşi dezvoltă toate caracteristicile care ţin de scopul

său de împlinire: să ajungă în centrul atenţiei, să găsească în mod constant câteceva prin care să îi

dea mamei o ocupaţie, asigurându-se de prezenţa şi atenţia ei. El este nerăbdător, îi tiranizează pe

ceilalţi, ca să obţină numai ce vrea el, convins fiind de dreptatea lui.

Astfel copilul creşte şi intră în societate crezând că tot ce vrea el, i se cuvine, că el trebuie să

primească, cererile sale să fie acceptate, are aşteptări în acest sens, el trebuie să ia, dar să nu dea.

Însă asta nu înseamnă cooperare, iar primul hint pe care îl va primi de la ceilalţi despre cooperare,

va genera dezamăgire pentru că acest copil nu cooperează, ci îi exploatează pe alţii. În copilăria

foarte timpurie, suptul însemna cooperare pentru că şi mama avea nevoie de el, însă a o conduce,

a o domina pe mamă, a ocupa întotdeauna timpul mamei, asta nu mai este cooperare, ci

exploatare. Asemenea copii cresc într-o lumea imaginară, în care, simplul fapt că ei trăiesc,

înseamnă că întotdeauna trebuie să li se facă pe plac. Ei nu pot rezista tentaţiei pentru că ei

au fost antrenaţi foarte bine să primească tot ceea ce vor. Sunt milioane de variaţii ale acestui mod

de relaţionare, dar există semne similare la toţi cei care în copilărie au fost răsfăţaţi.

Să nu rezişti tentaţiei poate fi o chestiune foarte importantă. Un bărbat, de exemplu, îi priva pe alţii

furând de la ei; ar putea însemna că nu rezista satisfacerii unor imbolduri sexuale, încă, din

copilăria precoce. Cu aceşti copii chiar nu se poate lucra deoarece ei vor să se întâmple numai aşa

cum vor ei; întrerup, domină şi se comportă ca şeful familiei.

Dacă dorim să ne asigurăm că un copil este răsfăţat, trebuie doar să întrebăm mama: „Copilul îţi

răpeşte foarte mult din timpul tău?”. Iar mama vă poate răspunde: „O da! Zi şi noapte!” Cum poate

copilul ocupa timpul mamei zi şi noapte? Având multă experienţă asupra acestui subiect, putem

reconstitui modurile în care se comportă acest tip de copil. Poate fi un copil agitat, de exemplu

plângând noaptea, fiindu-i frică de întuneric, cu vise urâte, umblă noaptea prin casă, „udă” patul,

mijloace prin care un copil arată că nu îi place noaptea. De ce? Pentru că noaptea este separat de

mama lui sau de cel / cea care o înlocuieşte, şi astfel copilul urăşte noaptea. De asemenea, amintim

că există un spectru larg de reacţii şi că nu trebuie, că nu dorim să facem reguli din exemplele

date; noi trebuie să ne mulţumim dacă scoatem la iveală tendinţe ce pot confirma că un copil a fost

răsfăţat. Tendinţele comportamentale observate abia dacă luminează anumite zone, dar ajutându-

ne de ele putem avea o bază privind oamenii care întotdeauna vor diferi unii de ceilalţi sub acest

aspect.

Situaţia ideală pentru un copil ajuns pe lume, ar fi să îl facem să înţeleagă încă din prima zi că el nu

este un balast pentru familie şi că trebuie să facă tot ceea ce este capabil să facă de unul singur.

Asta înseamnă să îl deprindem să coopereze, iar asta să îi devină la fel de natural precum

respiratul. El se va simţi la început o parte a familiei şi, apoi, o parte a mediului său de viaţă; copilul

va putea fi în stare să îşi aducă contribuţia şi să descopere drumul corect pentru el. În loc să

aştepte ca totul să i se facă, aşa cum face un copil răsfăţat, el ar trebui să contribuie, iar din

această perspectivă diferenţele le vedem cel mai bine în cazurile extreme. Un copil răsfăţat

întotdeauna aşteaptă pentru că el asta a învăţat; pur şi simplu el nu cunoaşte o altă

cale.

Modalitatea unui copil răsfăţat de a-şi vedea viaţa, nu este în mod sigur sănătoasă. Şi adesea

auzim: „La ce să mă aştept? Ce poate viaţa să îmi ofere? Eu cu ce mă aleg?”, iar ăsta este semnul

unui copil răsfăţat; oamenii adaptaţi social nu pun astfel de întrebări. Ei ştiu că din viaţa lor fac

parte şi lucrurile convenabile şi plăcute, dar şi cele neconvenabile. Ei ştiu că nu li se cuvine totul şi

că, în principiu, au ajuns unde sunt în viaţă şi cu contribuţia celorlaţi. Conştientizarea acestui fapt

reprezintă cea mai mare diferenţă între cei care sunt social adaptaţi şi cei care doar aşteaptă de la

alţii să li se dea.

Am descoperit multe feluri de a înţelege dacă un copil este răsfăţat sau nu, şi vă voi da câteva

exemple. Astfel, lipsa de curăţenie înseamnă că cineva aşteaptă ca altul să facă lucruri în locul lui,

indicând posibilitatea să fi fost un copil răsfăţat. El vrea să depindă de alţii, ei să aibă grijă de el,

folosindu-i în acest fel. Totuşi există şi copii răsfăţaţi care sunt foarte ordonaţi.

Un alt tip de copil răsfăţat este cel căruia îi place să îi mituiască pe ceilalţi. De exemplu, el ia de

acasă lucruri de valoare sau bani pentru a-i mitui pe ceilalţi copii să îl prefere, să îl aprecieze şi să îl

admire.

Copiii răsfăţaţi au şi alte modalităţi de a-i ține ocupați pe cei din jur, de exemplu făcând mofturi la

masă. Aceşti copii nu au deprins cooperarea, nu au interes social şi se gândesc numai la

sine. Mamele şi doctorii sunt foarte ocupaţi cu aceşti copii, iar uneori nu este uşor deloc să

îndepărtăm această „armă” a copilului care vrea ca mama lui să danseze în jurul lui, „forţându-l” să

mănânce. Totuşi, apreciem că în astfel de cazuri, trebuie să ne asigurăm că nu există o tulburare

organică, şi abia apoi putem spune că acest copil este răsfăţat.

De asemenea, timiditatea înseamnă că un copil sau un adult nu se simte ca parte a unui întreg,

pentru că altfel el ar trebui să ştie că datoria lui, scopul lui este să coopereze cu ceilalţi şi să îşi

găsească drumul în viaţă. El nu s-ar izola, n-ar sta departe de ceilalţi, n-ar căuta tot timpul

„pericolele” de care trebuie să se ferească, acceptând firescul dificultăţilor din viaţă şi căutând să

meargă mai departe. Ca o consecinţă, oamenii adaptaţi social nu sunt suferă de timiditate. Ei se

concentrează asupra muncii pe care o au de făcut, pe când indivizii răsfăţaţi se gândesc numai la

sine. Timiditatea ne transmite: „Trebuie să mă protejaţi; sunt prea slab”. Această anxietate

dezvoltată de copilul răsfăţat devine o armă teribilă folosită împotriva mamei. Mama trebuie să fie

tot timpul prezentă, pentru că acestui copil îi e frică de ceva, de fantome, de şerpi, de hoţi, de câini,

de cai, etc. Frica lor este constantă şi ei permanent strigă după ajutor. Aceşti copii pot controla

întreaga casă cu timiditatea aceasta a lor, caracteristică faptului că lor le pasă numai de sine; îi

controlează pe ceilaţi, cerând prezenţa permanentă a acestora şi susţinerea necondiţionată.

Copiilor răsfăţaţi nu le plac situaţiile noi. Ei consideră că tot ceea ce este diferit, este ostil,

deoarece au fost antrenaţi numai prin situaţii de răsfăţ. În consecinţă, lumea asta este o lume

ostilă. Ei sunt foarte sensibili pentru că au crescut într-un mediu super-concentrat asupra lor şi a

ceea ce ei doresc, încât într-o situaţie diferită de cea care le este clar favorabilă, ei văd o situaţie

ostilă. Astfel un copil răsfăţat se va retrage sau va evita orice este nou.

Ca parte din evitarea situaţiilor noi, oamenii răsfăţaţi rareori sunt în stare să îşi facă prieteni. Toţi

prietenii pe care îi au, sunt oameni pe care ei îi pot folosi, care îi răsfaţă şi se lasă comandaţi.

Desigur, şi aici întâlnim multe nuanţe. De exemplu, baieţii răsfăţaţi vor să se joace numai cu fete

pentru că lor li se pare că acestea sunt mult mai convenabile; fetele nu îi atacă, nu ajung în situaţii

de competiţie cu ele şi adesea sunt prietenoase cu băieţii. De asemenea, dacă răsfăţatul este un

copil care este mezinul familiei sau dacă este copil-unic, atunci el va prefera compania oamenilor

mai în vârstă pentru că aceştia sunt mai înclinaţi să răsfeţe, să favorizeze şi să le acorde aprecieri.

Uneori copii răsfăţaţi se decurcă bine într-o anumită direcţie, dacă ei au avut succes şi altădată în

acea direcţie. Ei au aşteptări de succes în tot ceea ce întreprind şi asta, încă, de la

început. Astfel, ei sunt oameni foarte nerăbdători, antrenaţi să obţină ce vor, când vor ei;

necunoscând alternative. Dacă vom forţa un astfel de copil să se mişte într-o altă direcţie, ei o vor

găsi ostilă şi vor căuta să revină la în vechea zonă care le era favorabilă. Acestă caracteristică este

vizibilă la grădiniţă. Ei vor să o abandoneze. Va reapărea în cazul intrării în sistemul de şcoală şi,

apoi, când vor trebui să îşi găsească o slujbă. Ei vor vrea o slujbă în care să fie apreciaţi de la

început şi în care să fie şefi.

Ar trebui să fac câteva distincţii între două tipuri de copii răsfăţaţi: cel pasiv şi

cel activ. Grupul pasiv se retrage, plictisit de orice. Aceşti indivizi sunt adesea foarte drăguţi,

se spune despre ei că sunt oameni buni, permisivi şi gentili, adesea atrăgându-i pe ceilalţi şi

lăsându-se răsfăţaţi. Ei au deprins cum să îi ia pe oameni. Aceşti copii pasivi, cum le spun eu, din

cauza dorinţei şi încercărilor de a se retrage atunci când ajung într-o confruntare, au

tendinţa să devină mai târziu nevrotici, deoarece nevrozele şi psihozele sunt nişte

retrageri. In cazul acestor copii noi nu vedem asumare şi deschiderea către partea activă a

vieţii. Ei îşi doresc să fie doar cu familia lor şi îşifolosesc familia, simptome cunoascute ca

fiind nevrotice. Putem vedea aceste simptome ca fiind caracteristice în copilăria timpurie a

acestor copii. Ei sunt în mod obişnuit anxioşi, făcând o problemă din multe lucruri. În orice caz, ei

nu sunt vinovaţi pentru asta; ei nu simulează. Ei vomită, de exemplu, aşa cum şi copilul răsfăţat

poate vomita pentru a primi atenţie. Au dificultăţi cu mişcările intestinale, aşa cum

vedem când un copil a priceput că îşi poate controla părinţii în acest mod, dacă aceştia

acordă în mod constant o importanţă mai mare decât este cazul. Devin insomniaci, aşa cum

se întâmplă şi copiilor răsfăţaţi, plângându-se adesea că nu pot dormi. Suferă de lucruri variate:

dureri de cap, de spate, de palpitaţii, aşa cum fac copiii răsfăţaţi atunci când doresc să scape de

vreo sarcină sau temă. Toate aceste simptome apar mai târziu, atunci când individul este

confruntat cu o provocare pentru că el s-a antrenat în acest tip de răspuns şi nu doreşte să treacă

peste limite pe care le-a impus el singur şi să participe la o viaţă pe care el o vede ca fiind un

teritoriu ostil.

O persoană răsfăţată priveşte într-adevăr lucrurile dintr-un punct special de vedere, ca şi cum ar

trăi într-o lume diferită. Este ca şi cum cineva a desenat din cap o hartă a NY, apoi iese în stradă şi

vede că ceea ce ştia el nu se potriveşte cu realitatea. Ce credeţi că va face el acum? Se va retrage

pentru că viaţa nu se potriveşte cu ce ştie el. Viaţa diferă mult de „harta” pe care el o are în minte,

aşa că el va fi uşor de tentat şi de manevrat.

Dacă cineva va flata o astfel de persoană răsfăţată, ea va face orice, pentru este precum o molie

care zboară către lumină, către căldură. Fetele sau băieţii care dau curs unor lucruri atât de uşor,

au mari dificultăţi pentru că ei sunt la fel de uşor ruinaţi pe cât de uşor se lăsat tentaţi. Pe de o

parte este seducţia, pe de altă parte este puterea atracţiei către a fura, a jefui, a omorâ; adesea

când o bandă participă la o crimă, instrumentul este o persoană dependentă (n.t – dependentă de

atenţia şi aprecierea celorlalţi). În vreme ce alţii, mult mai experimentaţi, se găsesc în spatele

scenei, executantul este adesea o persoană dependentă, o unealtă a celorlalţi. Aceşti oameni

răsfăţaţi, care se lasă tentaţi atât de uşor, pot într-adevăr să fie folosiţi, dacă cineva pricepe cum să

îi laude, să-i flateze, să-i facă să dea curs înclinaţiei lor.

În anii copilăriei timpurii, răsfăţaţii activi tiranizează întreaga familie, ţipă, luptă, au explozii

temperamentale, îşi atacă mama cu cuvinte urâte atunci când nu obţin ceea ce vor. Orice copil

răsfăţat cu un anumit grad de activitate, va deveni mai târziu tiranul familiei lui, ca rezultat al

antrenamentului pe care l-a avut. El a fost antrenat să fie conducător, să fie în centrul

scenei, să facă reguli, să comande încă de la începuturile vieţii sale. La început părinţii

zâmbesc şi sunt încântaţi, însă cu timpul ei încep să se plângă şi să sufere.

Cu toate că aceşti copii mai activi nu ajung nevrotici, ei nu ştiu ce să facă cu acest grad de

activare atunci când întâmpină o nereuşită. De exemplu, în grădiniţă ei rar îşi doresc să se

joace cu ceilalţi. Ei au intenţia de a tulbura jocul celorlalţi, de a se ciondăni, sunt zgomotoşi şi

tulbură totul. Îşi strică jucăriile etc. Mai târziu, la şcoală, dacă obţin ceva succes, şi unii dintre ei pot

reuşi în special dacă profesorul este prietenos şi le acordă multă atenţie sau dacă au succes încă de

la început, atunci ei pot fi copii buni. Dar dacă profesorul este schimbat şi un altul mai strict îi ia

locul, aceşti copii vor merge în jos şi nu vor reuşi. Ce te faci atunci cu potenţialul său de activitate?

Un astfel de copil poate deveni coşmarul clasei lui; întrerupe, distrage, iar profesorul este adesea

copleşit neştiind ce să facă cu el. Acum putem vedea cum aceşti copii răsfăţaţi pot ajunge

delincvenţi. Dacă, de exemplu, în şcoală ei îşi pierd speranţa că pot ajunge leader-i, de a fi primii, şi

dacă au un profesor care îi critică fără să aibă nici o înţelegere asupra acestui tip de om, atunci ei

vor începe să absenteze şi vor fugi. Uneori încep să mintă, ceea ce nu are nimic curajos în sine.

Minciuna nu este nimic mai mult decât un comportament rău. Ei fug de colo-colo şi, adesea,

întâlnesc oameni care au fost ca şi ei înainte şi care acum sunt mult mai experimentaţi în ceea ce

trebuie să facă cu tendinţa lor de activitate; aşa ajung ei membrii într-o bandă criminală.

În loc să privim situaţia la şcoală a acestui tip de om, putem să ne imaginăm alte câteva probleme

cu care el se va confrunta la muncă, în societate, în dragoste şi mariaj. Dacă acest copil, răsfăţat în

casă, ajunge într-un mediu nou, cum ar fi şcoala, iar acolo nu primeşte răsfăţul obişnuit, atunci el va

da semne că doreşte să îndepărteze de la sine această situaţie nouă, adică doreşte să se întoarcă

la ceea ce avea, iar această mişcare a sa îşi găseşte nenumărate de variante de expresie. De

exemplu, el va fugi de şcoală sau nu-i va acorda atenţie. El nu se va conecta cu ceilalţi sau nu va

reţine din lecţiile făcute. Sau îşi va pierde cărţile şi caietele, sau va întârzia la şcoală, etc. El va

încerca să reziste oricărei noi situaţii în care nu primeşte răsfăţ.

În schimb, dacă primeşte răsfăţul în cadrul şcolii, la muncă, în societate sau în muncă şi relaţia cu

partenerul, atunci el se va simţi foarte bine acceptând noua situaţie. Astfel, nu va fi nimic în

neregulă, el mergând mai departe pe linia sa. În viaţă, însă, programarea unui astfel de

parcurs nu este posibilă. Iar copilul/omul va ajunge şi în faţa unei situaţii noi de la care el va

avea nişte aşteptări pe care noi nu le putem oferi. Astfel, copilul răsfăţat resimte şocul situaţiei

ceea ce face ca mintea şi corpul său să înceapă să vibreze. Bineînţeles că fiecare dintre noi suntem

şocaţi de o situaţie nouă sau de un incident neaşteptat, însă cei care pot să coopereze cu ceilalţi

trec peste efectele acestui şoc iniţial. Însă inidividul care nu doreşte să coopereze nu va putea

surmonta confruntarea, menţinându-şi comportamentul care l-a condus către şoc. El va intra

întotdeauna în stare de şoc. O metodă eficace în descoperirea unui copil răsfăţat este să

urmărim dacă el se plânge tot timpul că vrea să fie eliberat. Ei doresc să fie eliberaţi prin

metode şi din situaţii din care nu prea poţi să alegi. Eliberarea nu poate fi găsită decât prin luptă,

găsind o modalitate de a coopera şi de a trece peste dificultăţi.

Printre copiii răsfăţaţi am mai dat peste cei care au deviaţii sexuale, pentru că deviaţia reprezintă o

dovadă că nu a existat un mod de contact cu ceilalţi. Celibatarii rigizi şi fetele bătrâne au avut cu

siguranţă dificultăţi în rezolvarea problemelor lor. Ei caută modalitatea cea mai uşoară, o cale liberă

pentru satisfacerea nevoii sexuale. Totuşi, această necesitate de satisfacere sexuală nu este decât

o mică parte din întregul personalităţii şi presupune o adaptare socială într-un mod sănătos, şi

nicidecum preferarea situaţiilor uşoare, de favorizare, aşa cum întâlnim întotdeauna la copiii

răsfăţaţi.

CAZ: Băiat, 5 ani

Într-un caz pe care l-am întâlnit cu ceva vreme în urmă, cu un băiat în vârstă de 5 ani, putem vedea

cum problemele încep atunci când copilul este testat în vederea abilităţilor sale de a coopera. Nu

se poate spune dacă o persoană are o problemă sau nu, atât timp cât se află într-o

poziţie care o favorizează, ci atunci când îi sunt puse la încercare cele 3 sarcini ale vieţii:

prietenie, muncă şi dragoste, şi abia atunci se poate exprima o opinie. Istoricul acestui caz al

băiatului de 5 ani generează întrebarea: Ce s-a petrecut atunci când acest băiat de 5 ani a devenit

o problemă?

Mama a venit cu copilul la mine şi mi-a spus: „Nu cred că copilul meu este nebun. I-ar fi foarte bine

dacă ar sta într-un grajd şi nu într-o casă de oameni. Se urcă pe masă cu picioarele încălţate în

pantofii lui grei şi murdari şi se joacă la lustră. Trebuie să stau tot timpul în preajma lui şi să am

grijă să nu lovească pe cineva sau să nu păţească cine-ştie-ce el însuşi. Dacă eu mă duc să cânt la

pian, el începe să strige că lui nu îi place ce cânt şi că el vrea alt cântec. Dacă doresc să citesc,

atunci el stinge şi aprinde lumina în continuu. Am încercat mai multe metode. Am fost severă cu el,

dar asta nu m-a ajutat deloc. El râde la mine sau dacă începe să plângă în câteva minute e din nou

la fel. El nu este obosit niciodată, în schimb eu sunt obosită mai tot timpul”.

Observaţi modul în care el îşi foloseşte mama?

Ea a continuat povestind: „Am încercat tot felul de lucruri. De exemplu, l-am dus într-un grup de

copii astfel încât să se joace şi el pe stradă, crezând că va fi şi el mai liniştit acasă. Însă îmi ajungea

acasă murdar din cap până în picioare, aşa cum îi plăcea lui cel mai mult, şi mai vorbea şi urât. Prin

urmare am fost obligată să renunţ şi l-am oprit să mai iasă afară. Într-o zi am greşit şi l-am luat cu

mine la un concert unde eu urma să cânt la pian, iar tată-său să mă acompanieze la vioară. Copilul

a început să ţipe şi să plângă. A spus: <Tată, vino la mine!>”.

În mod clar ei nu au înţeles care era situaţia copilului. Dacă ar fi făcut-o, atunci nu l-ar fi luat la un

astfel de concert.

Eu am întrebat-o pe mamă când au început toate aceste lucruri. Acesta este un lucru foarte

important de cunoscut. Mama mi-a spus: „A fost întotdeauna un copil sănătos şi pe când avea 3

ani nici o clipă nu mă gândeam că îl are draci în el, însă cam pe atunci au început problemele.” Mă

aşteptam să existe ceva important pentru copil care să se fi petrecut cam pe atunci.

Mama şi tatăl obişnuiau, probabil, să îl răsfeţe şi, în fine, am ajuns la concluzia că pe la 3

ani el nu a fost mulţumit pentru că nu a mai primit atenţia de care se bucurase până

atunci. Primul nostru gând a fost că acela a fost momentul în care a mai venit un copil în familie;

băiatul, însă, a fost şocat de acest lucru, fără ca cineva din familie să îşi fi dat seama. Sosirea unui

alt copil în familie l-a şocat pe copilul mai mare, încât el nu a putut coopera cu această situaţie.

Pentru că băiatul îşi dorea totul numai pentru sine, el s-a simţit minimalizat; astfel, el a ajuns

să încerce şi a reuşit, de altfel, ceva ce i s-a părut o rezolvare foarte inteligentă: îşi folosea

părinţii, şi-i ţinea aproape, îndepărtându-i cât putea de copilul mai mic . Avea centrul

atenţiei aşa cum fusese dintotdeauna şi aşa cum fusese antrenat. El nu s-a schimbat deloc. El

doar şi-a exprimat stilul vieţii, adică ca el să fie răsfăţat şi în centrul atenţiei.

În astfel de cazuri, când copilul ajunge mai mare, poate găsi alţi copii care să îi permită să le

fie şef şi să îl lase să îi domine. Şi, deşi asta poate părea ca fiind prietenie, lucrurile vor sta

cu totul altfel. Prin urmare, detectarea unui copil răsfăţat nu este chiar floare-la-ureche. El poate că

va realiza legături cu alţii, însă nu îşi dă seama că preferinţele lui se îndreaptă către cei care se lasă

dominaţi.

La muncă este o grozăvie dacă nu este el şeful. El nu îşi va accepta niciodată superiorii. Li se va

împotrivi şi va căuta să afle dacă nu cumva există alţii care sunt favorizaţi. Uneori depun mare efort

în ceea ce fac; uneori lucrează zi şi noapte; dar pentru ce? Pentru a fi în frunte, pentru a fi

conducătorii. Prin urmare, el va fi mereu obosit, tot timpul se va plânge, va fi suspicios, va invidia şi

va fi gelos pe alţii. Astfel de oameni îşi păstrează cu greu slujbele, sau trec dintr-un loc în altul,

blamându-i pe alţii dacă ei nu se simt răsfăţaţi. Ei au dreptate şi percep corect faptul că nu sunt

favorizaţi, însă crezul lor este că în viaţă „EU trebuie să fiu cel favorizat.”

Probabil că locul cel mai problematic pentru aceşti oameni este în dragoste. Aşa cum am spus,

dragostea este o sarcină în doi, în care cei doi trebuie coopereze şi să se simtă egali. Dacă unul

dintre cei doi vrea să fie răsfăţat şi ca celălalt să i se subordoneze, armonia este tulburată. Atunci

niciunul nu dă, dar amândoi au aşteptări, şi amândoi sunt nefericiţi pentru că nu primesc răsfăţul

celuilalt. Putem întrevedea apariţia geloziei, a suspiciunii, a luptei de a-l domina pe celălalt pentru

că nicio fiinţă umană nu va accepta la infinit dominarea alteia. Putem prevedea că acest mariaj nu

poate fi unul fericit.

Oamenii răsfăţaţi trăiesc într-o lume fictivă. Nu simt realitatea; totuşi putem să îi considerăm

vinovaţi pentru că ei nu privesc din punctul corect de vedere. Ei nu văd partea de interconectare a

vieţii. Interesul lor se îndreaptă numai către propriile lor aşteptări şi nu se gândesc la ceea ce ar

putea să ofere.

Nu putem să ne imaginăm nicio sarcină a vieţii care să nu fie afectată la oamenii răsfăţaţi; şi prin

urmare îndemnul nostru este ca părinţii să se deprindă să nu îşi răsfeţe copiii. Dragostea

părintelui este de nediscutat, dar este discutabil modul în care o manifestă. Dragostea

părintelui trebuie să îl pregătească pe copil să devină un adult sănătos. Părinţii trebuie să îşi

pregătească copilul pentru viitor, nu pentru prezent; cu cât un copil deprinde mai devreme

independenţa, cooperarea cu ceilalţi (mama, tata, fraţii şi surorile lui), cu atât mai repede va învăţa

cum să coopereze mai târziu în viaţă, să ofere şi să contribuie şi nu să emită numai aşteptări.

Noi privim răsfăţul ca fiind la originea multora dintre nereuşitele în viaţă: copii-problemă, oameni

nevrotici, bolnavi mintal, alcoolici, devianţi sexual sau criminali. Au experimentat cu toţii şocuri în

trecut, însă se comportă ca şi cum ar fi şocaţi în mod constant, iar şi iar, de fiecare dată. Refuză să

coopereze; se dau bătuţi.

Arta de predare a adulţilor – recenzie Recenzori: Ruxandra-Marina Rey, Dr. Răzvan Gogălniceanu

Articol recenzat: Alexandros Paraskevas, Dr Eugenia Wickens,

Andragogy and the Socratic Method:

The Adult Learner Perspective, Vol. 2, No. 2 (2003), pag: 4-14.

În articolul recenzat, elementul central îl constituie analiza metodei socratice de predare care

este definită ca o tehnică ce presupune impulsionarea procesului de învăţare prin plasarea

fiecărui cursant în postura de a recunoaşte limitele propriei cunoaşteri, postură care l-ar

determina să înveţe mai departe. Acest aspect ne face să ne gândim la Alfred Adler şi la scopul

ultim al persoanei, străduinţa către devenire şi superioritate, fundamentat pe sentimentul de

inferioritate şi străduinţa fiecărui om de a-l depăşi.

Autorii, Alexandros Paraskevas şi Dr. Eugenia Wickens, încep cu o scurtă trecere în revistă a

literaturii de specialitate, subliniind faptul că învăţarea adultului trebuie să fie strâns legată de

învăţarea activă şi că adulţii necesită anumite condiţii de mediu în scopul de a învăţa.

În continuare este prezentată metoda socratică ca fiind o formă de discurs structurat, despre idei şi

dileme care prezintă anumite subiecte, implicând activ cursanţii în procesul de învăţare. Această

metodă implică utilizarea de întrebări sistematice, gândirea inductivă, precum şi

formularea de definiţii generale. Cursanţilor-adulţi le este prezentat un scenariu, iar instructorul

pune sistematic o serie de întrebări pre-stabilite. Întrebările sunt concepute pentru a canaliza

cursanţii pe procesele de gândire de-a lungul traseelor prestabilite. Cursanţii sunt obligaţi să

folosească experienţa lor şi orice cunoştinţe pe care deja le au, pentru a rezolva probleme simple

sau mai complexe, sau problemele generate de întrebări. Ulterior, sunt utilizate tehnicile inductive,

ideea acestora fiind de a ajuta cursanţii să treacă dincolo de detaliile scenariului, de a

conceptualiza implicaţiile sale mai largi. Odată ce ideile şi conceptele generice sunt înţelese,

instructorul foloseşte întrebări pentru a-i ajuta pe studenţi să dezvolte raţiunea sau o definiţie mai

universală a conceptelor. În acest fel, cursanţii au ocazia de a demonstra o înţelegere globală a

temei explorate.

Autorii descriu pe scurt metodologia utilizată, modul de organizare a cercetării şi lotul

reprezentativ, pentru ca apoi să prezinte rezultate obţinute şi discuţiile pe baza lor.

Rezultatele au arătat că 74,9 % sunt absolut de acord sau de acord cu metoda socratică, în timp ce

doar 13 % din respondenţi au considerat metoda ca fiind nepotrivită. Conform acestor răspunsuri,

autorii au dezvoltat o tipologie a adulţilor, bazată pe “compatibilitatea” lor ca metodă socratică.

Autorii au ales să prezinte câteva repere a celor 4 tipuri de cursanţi (Meno, Protagoras, Gorgias şi

Platon). Vom reveni asupra tipologii şi vom încerca o apropiere din perspectiva Psihologiei

Individuale a lui Alfred Adler.

Aşa cum menţionează şi autorii, metoda socratică de predare nu poate fi utilizată în toate situaţiile

şi cu toţi cursanţii adulţi deoarece fiecare din noi este unic, modul de gândire fiind şi el unic (bazat

cum spunea Alfred Adler, pe o schemă de apercepţie, o logică privată), ceea ce face ca

recunoaşterea propriei ignoranţe să fie digerabilă şi acceptabilă într-un grad variabil de la un om la

celălalt. Pentru depăşirea acestui impas este nevoie de un instructor bine versat într-un repertoriu

Socratic.

Deşi cercetarea a fost realizată pe un eşantion limitat de şomeri adulţi, din Grecia, s-au putut

observa creşteri de eficacitate în ceea ce priveşte înţelegerea conceptuală şi rezolvarea de

probleme.

La finalul articolului, autorii au anexat etapele unui plan de lecţie socratică. Plan ce vine în ajutorul

unei mai bune înţelegeri a modului de lucru cu cursanţii adulţi.

Pentru o mai bună înţelegere ar fi fost util să avem şi un model/exemplu de oră pentru o mai clară

imagine asupra dinamicilor relaţionale dintre cei implicaţi.

Concluzia noastră este că autorii şi-au atins scopul propus, şi anume de a găsi punctele forte şi

dezavantajele acestei metode de predare ce foloseşte modelul socratic. Au reuşit să contureze şi o

tipologie a învăţăceilor-adulţi, practica fiecăruia dintre noi rămânând să îşi spună cuvântul în

privinţa felului în care adeverim beneficiile acestei metode şi a felului în care vom reuşi să punem

la treabă tipologia reieşită din acest studiu.

Scurtă notă asupra respectului şi obligatoriului

Intrarea în şcoala Psihologiei Individuale mi-a permis să adast cu gândul asupra unor concepte

simple ale cotidianului. Unul dintre aceste concepte este respectul şi continui să zăbovesc adeseori

gândind asupra lui.

Ieri la o întrevedere cu un client, el mi-a spus că din familia sa a plecat cu două vorbe: „Cere numai

ce ţi se cuvine!” şi „Respectă-i pe cei mai în vârstă!”. Încă din copilărie s-a simţit foarte nedumerit

şi revoltat de faptul că nimeni nu i-a spus vreodată ce anume i se cuvine. În privinţa respectului

pentru bătrâni, clientul meu meu povesteşte că el este un om simţit şi acordă oamenilor în vârstă

respectul cuvenit! Din nou este nedumirit şi revoltat! El a făcut o legătură de reciprocitate: respectă

şi aşteaptă să fii respectat! Ei bine, această reciprocitate nu a fost împlinită! Observ nota de

generalitate a celor două dictoane şi mai observ faptul că sentimentele de frustrare şi neînţelegere

resimţite de către clientul meu par a avea de-a face cu imposibilitatea de a regăsi generalul oglindit

în particular.

Acum mă gândesc la acea vorbă a lui Aristotel: „Întregul este mai mult decât suma părţilor lui

componente!” Ar putea fi acesta motivul pentru care este imposibil să regăsim oglindit generalul în

particular?

Continui să fiu uimit de aplicabilitatea conceptului de respect. Alfred Adler şi ceilalţi care i-au urmat,

au scos la iveală vieţuirea din spatele acestei idei, viabilitatea soluţiilor în care este implicat

respectul pentru celălalt, soluţii oferite de adlerianism frondelor şi luptelor între semeni, între

membrii unui grup sau ai unei familii, etc…

Betty Lou Bettner mi-a atras atenţia printr-un comentariu de curs privind respectul şi dilema pe

care o întâlnim fiecare dintre noi: „if you give in, you do not respect your partener, if you give up,

you do not respect yourself.” Ei bine, atunci e momentul să fii creativ şi să găseşti o cale care să

vină în beneficiul relaţiei şi nu al tău direct şi personal.

Respectul are un caracter de obligaţie/obligatoriu?

Noi, oamenii, suntem fiinţe sociale. Pe lângă Alfred Adler – promotor, de altfel, al ideii de interes

social şi de fiinţă socială, eu îmi voi permite să îl aduc în amintea noastră şi pe Dalai Lama care

spunea:

“Noi, oamenii, suntem fiinţe sociale. Venim pe lume rezultând din acţiunea altora. Supravieţuim aici

în dependenţă de ceilalţi. Fie că ne place, fie că nu ne place, în vieţile noastre există doar rareori

vreun moment în care să nu profităm de pe urma acţiunilor altora. Ei bine, acesta e motivul care

face să fie doar rareori o surpriză faptul că cea mai mare parte a fericirii pe care o trăim survine în

contextul relaţionării noastre cu ceilalţi”.

Pare că există un obligatoriu existenţial să trăim împreună, să ne fericim împreună, să

ne respectăm pe noi înşine, dar şi pe cel de lângă noi. Pare, de asemenea, că respectul are o

strânsă legătură cu ideea de efort, efort mental, un efort de a gândi.

Dar propun să rămânem în gând cu faptul că pentru cele de mai sus este necesar să facem un efort

cognitiv, de înţelegere şi particulatizare, precum şi un efort creativ în găsirea comportamentului

potrivit unei anume situaţii. Ideea de creativitate din Psihologia Individuală este simplu şi elocvent

exprimată prin vorbele lui Alfred Adler: „Everything can be different!”

Empatie, intuiţie, supoziţii „The Individual Psychology of Alfred Adler – a systematic presentation in selection from his

writings”, carte editată şi comentată de profesorul Heinz L. Ansbacher şi de Rowena R. Ansbacher,

1964, ed. Harper&Row, cap 13, pg. 328

(fragment – traducere: Dr. Răzvan Gogălniceanu)

Parcursul parţial inconştient al nevrozei, care contrazice realitatea, este explicabil în primul rând

prin tendinţa devotată a pacientului în urmărirea scopului său. Contrazicerea realităţii, a logicii

cerinţelor societăţii, are o legătură cu experienţele limitate şi sărăcia relaţiilor interumane în

vigoare la momentul copilăriei timpurii atunci când a avut loc conturarea planului de viaţă.

Înţelegerea profundă a acestui plan de viaţă este obţinută în modul cel mai potrivit printr-o empatie

de tip artistic şi intuitiv cu esenţa naturii pacientului. Atunci, cineva se poate trezi că face, fără nicio

intenţie, comparaţii între sine şi pacient, între diversele atitudini ale aceluiaşi pacient sau între

atitudini similare ale unor pacienţi diferiţi. Pentru a putea orienta observaţiile cuiva, observaţii care

includ simptomele pacientului, experienţele, tipul de viaţă şi dezvoltarea, eu folosesc 3 stratageme.

Prima presupune că planul-vieţii şi-a găsit rădăcinile în situaţii grave cum ar fi inferiorităţi de organ,

presiune familială, răsfăţ, rivalitate, sau o familie cu tradiţie nevrotică, şi îmi dirijează atenţia către

reacţii din copilărie similare simptomelor din prezent. A doua stratagemă pleacă de la ideea unei

ecuaţii în care idealul de personalitate este factorul determinant al nevrozei şi în concordanţă cu

care eu îmi înregistrez observaţiile. Cea de-a treia stratagemă constă în a căuta cel mai larg

numitor comun pentru toate mişcările semnificative pe care le-am putut găsi în materialul

pacientului. (n.a., Adler a adaugat această din urmă stratagemă la revizuirea din 1930).

Până în vremuri recente a fost clar că poeţii erau cei care aveau cel mai mare succes în a pune

punctul pe „i” când era vorba despre stilul de viaţă al unei persoane. Abilitatea lor de a înfăţişa

individul, trăind, acţionând şi murind, ca pe un întreg indivizibil în strâns contact cu sarcinile

mediului în care trăieşte, ne-a produs o mare admiraţie. Această putere se datora harului divinaţiei

de care aceştia se făceau posesori. Numai prin supoziţii, ghicind, ei ajungeau să vadă ce era în

spatele şi ce legături existau între mijloacele de expresie şi, respectiv, legea de mişcare a

individului. Mulţi oameni numesc intuiţie acest har şi cred că este o caracteristică specifică numai

unor minţi extraordinare. În fapt, însă, acest dar este foarte uman. Fiecare face uz de el în haosul

vieţii în faţa incertitudinii abisale a propriului viitor. Supoziţiile corecte reprezintă primul pas către

stăpânirea problemelor noastre. Însă această ghicire corectă se distinge în special la oamenii care

ştiu să fie un bun partener, un om apropiat de ceilalţi şi care e interesat de un remediu sau o soluţie

în toate problemele umane.

Curând va veni o zi în care vom realiza că artistul este conducătorul omenirii pe drumul către

adevărul absolut. Printre operele de factură poetică care m-au condus la ideile din Psihologia

Individuală, următoarele stau la loc de cinste: basme, Biblia, Shakespeare şi Goethe.

Copilul: nici bun, nici rău (fragment – traducere: Dr. Răzvan Gogălniceanu)

Fără îndoială este mult prea uşor să trezim instinctele „răului” unui copil. Există potenţialităţi ale

răului. Însă acestea au nevoie de anumite condiţii pentru a se trezi. Totuşi, este de asemenea clar

că putem trezi şi spiritul bun al unui copil. Iar acesta trebuie cultivat.

Putem vedea că toate potenţialităţile adormite ale sufletului unui copil, nu sunt nici fundamental

bune, nici fundamental rele. Trecerea acestor potenţialităţi către bine sau rău are loc în primii ani ai

copilăriei. Un factor determinant este influenţa mamei. Dacă această influenţă înclină către a-l face

pe copil un om de treabă, ei bine, atunci afirmarea binelui în viaţa copilului va dura o viaţă. Mai

departe tatăl, familia, mediul vor avea un cuvânt de spus în a susţine munca mamei.

Răsfăţul, suferinţa si neglijarea unui copil sunt rădăcinile dezvoltării în direcţia răului a unui

copil. Prin natura sa copilul nu este nici bun, nici rău. Circumstanţele şi modul în care copilul le

înţelege, îl fac pe copil să ajungă într-un fel sau în celălalt.

„Dar noi creăm circumstanţele” – spunea Pestalozzi.

Referinţă bibliografică:

THE CHILD: NEITHER GOOD NOR EVIL. By: Adler, Alfred. Journal of Individual Psychology (1974),

Nov74, Vol. 30 Issue 2, p191, 3p; Abstract: Analyzes the concept of human nature. Influence of

social interaction to human behavior; Control of the evil instincts in a child; Factors influencing the

blind dependency and slavery of man.

Capul sus şi încercaţi cu curaj să pătrundeţi cele ce sunteţi şi faceţiAutor: Dr. Răzvan Gogălniceanu (http://www.individuus.ro)

„When you betray somebody else, you also betray yourself” – Isaac Bashevis Singer

Samuel Johnson (1709-1784) – gânditor şi eseist englez – spunea următoarele: „Pare general

valabil faptul că, dacă ochiul nu se poate vedea pe sine, dacă mintea nu are nici o proprietate prin

care să contemple la propria-i stare, atunci noi nu avem nici un fel de mijloace să ne informăm

asupra realităţii propriilor noastre persoane… Noi suntem, în secret, conştienţi de defectele şi viciile

pe care sperăm să le ascundem ochiului public, şi ne amăgim cu nenumărate imposturi prin care în

realitate nu păcălim pe nimeni”.

Cu o logică bizară, dar coerentă şi aducătoare de lumină, Alfred Adler a pus cap la cap un sistem

prin care putem pătrunde mai adânc în înţelegerea a ceea ce suntem şi, mai ales, prin care ne

putem păstra ceea ce el numea starea de mişcare. El a vorbit despre obiectivitateainferiorităţii şi a

făcut o legătură între aceasta şi sentimentul de inferioritate (ca interpretarea subiectivă a

inferiorităţii) căruia îi datorăm nevoia de a ne adapta situaţiei care generează inferioritatea. Dacă

ne eschivăm în faţa acestei situaţii ca urmare a temerii ca nu cumvaceilalţi să ne considere inferiori

lor, atunci apare nesuferitul complex de inferioritate.

În literatura de specialitate a Psihologiei Individuale, vom găsi referinţe la cele 4 nevoi

fundamentale ale fiinţei umane descrise de Alfred Adler: nevoia omului de a aparţine, de a avea

sentimentul propriei capabilităţi, de a semnifica ceva pentru ceilalţi şi nevoia de curaj sau de a fi

încurajat. Împlinirea acestora se va regăsi în stima-de-sine şi în sentimentul de siguranţă al omului

respectiv.

Toţi oamenii fac eforturi pentru a-şi proteja stima-de-sine şi în vederea susţinerii unui nivel

confortabil al sentimentului fiinţial de siguranţă (fizică şi psihică). Uneori, oamenii descurajaţi vor

face ca acestor chestiuni să le găsească rezolvarea prin ceea ce noi am numit cei 4 E –

evitare (în abordarea problemei), eschivare (de la asumarea sarcinilor vieţii, a responsabilităţilor

şi a consecinţelor lor), ezitare (în privinţa confruntării sau în deciderea asupra a ceea ce este de

făcut pentru a merge mai departe, pentru a ieşi din blocajul nemişcării),eliminare (din conştient a

situaţiilor cu potenţial de afectare a stimei-de sine şi/sau a siguranţei personale) – ca modalităţi de

abordare a lumii şi vieţii.

Întreaga filosofie de viaţă descrisă de Alfred Adler şi de adlerienii ce i-au urmat, are ca bază

conceptele de scop şi stil de viaţă al persoanei, cu alte cuvinte modul în care o persoană decide pe

baza convingerilor sale felul în care să înfrunte şi să rezolve provocările vieţii şi lumii, să-şi

împlinească cele 4 nevoi fiinţiale.

Adler atrăgea atenţia că sentimentul de inferioritate este cel care ne motivează să mergem

mai departe, ne marchează „devenirea” şi ne constrânge să acţionăm pentru a-l depăşi.

Harold H. Mosak şi Michael P. Maniacci conchid: „A nu avea inferiorităţi înseamnă să fii imobil

– lipsit de mişcare, să fii mai puţin decâtun om şi în acelaşi timp să fii asemeni unui soi de

(dumne)zeu. Pentru că noi ne mişcăm, pentru că trăim această viaţă, ne întâlnim cu situaţii care

cer de la noi mai mult decât suntem noi pregătiţi în acel moment să oferim. Indiferenţa benignă,

ignorantă a unor astfel de situaţii conduce la stagnare. Conştientizarea inferiorităţilor noastre ne

îndeamnă prin intermediul sentimentelor de inferioritate să devenim pe de o parte mai conştienţi

de ceea ce suntem (conceptul de sine), iar pe de altă parte ne ajută să ne clarificăm nevoile

subiective pentru ceea ce dorim să fim (conceputul de sine-ideal). Felul în care folosim această

conştientizare determină cât de adaptabili suntem. Dacă apare un complex de inferioritate,

înseamnă că ne-am retras din acea luptă, ne-am dat la o parte din faţa provocării”.

A FI SI A PAREA A FI – scurta citire adleriana asupra chestiuniiAutor: Dr. Răzvan Gogălniceanu (http://www.individuus.ro)

Alfred Adler considera că logica privată (cunoscută şi sub numele de schemă cognitivă) a unui om

se formează în prima copilărie. Adler o numea schema de apercepție (suma a “regulilor” pe care

fiecare dintre noi le extragem din incercarile si experientele propriei vieti) – cea care ne conduce

rutina în care acționăm de-a lungul vieții.

Către finalul vieții Adler și-a conturat și ideea despre scopul ființei umane, considerând că într-un

mod ultim și individualizat fiecare dintre noi ne străduim să devenim superiori și să cunoaștem

succesul.

O parte însemnată a clienților care trec pragul cabinetului nostru de psihoterapie, ne prezintă

poveștile vieților lor. Acolo am văzut discrepanțele între impresia clientului despre sine și percepția

pe care o au ceilalți despre el – acestă percepție nu răzbate gata conceptualizată din poveste, ci

mai degrabă aș putea spune că ea este cumva obiectivată prin acțiunile celorlalți față de client.

Adler vorbea despre 4 nevoi fundamentale pe care omul încearcă să și le împlinească: nevoia de

apartenență (conectare cu ceilalți), nevoia de a (se) îmbunătăți (recunoaștere și dovedire a propriei

capabilități), nevoia de a avea semnificație (de a conta într-un fel în ochii celorlalți) și nevoia de a fi

încurajat sau de a avea curaj să faci față sarcinilor vieții (această nevoie este în parte acoperită de

termenulreziliență-impus în terminologia psihologică de Boris Cyrulnik).

În lumina celor de mai sus, noi considerăm că diferența dintre a fi și imaginea pe care o creăm

apare de pe urma unei stratageme pe care fiecare dintre oameni o aplică pentru a-și urmări

scopurile și pentru a-și împlini cele 4 nevoi ființiale.

Ar putea fi totul atât de simplu? Atât de clar?

Experiența practică îmi spune că așa pare a fi. Nu ne-am limitat niciodată doar la experiența de

cabinet, ci încă de la începuturile pregătirii noastre am căutat să fim atenți la oamenii care ne

vorbeau și la poveștile lor extraordinare. Tributar fiind încercărilor mele de a găsi pattern-uri, de a

băga oamenii în cutii (cum ne atrăgea atenția Rudolf Dreikurs, să nu facem), nu am luat în seamă

unicitatea contextului din spatele acțiunilor fiecăruia dintre oamenii pe care îi ascultam. Acum, fiind

mai atenți, am revăzut diferența dintre a fi și a părea ca fiind doar o stratagemă de acomodare la

viață, aceasta dând măsura puterii creativ-inventive a minții umane.

Încheiem scurta noastră intervenție cu spusele aceluiași Alfred Adler:

”Do not forget the most important fact that not heredity and not environment are determining

factors. Both are giving only the frame and the influences which are answered by the individual in

regard to his styled creative power.” (citat de Ansbacher & Ansbacher, 1956)

Adler

Documents

Transcript of Adler