Referat Practica discursului critic

Straton Mirela Alexandra, LRCE II

Abordare formalistă / abordare psihanalitică

Peste vârfuri -M. Eminescu

Poezia Peste vârfuri este o confesiune lirică marcată prin exprimarea în mod direct a

sentimentelor de dragoste pentru natură, a stării de melancolie provocată de trecerea

ireversibilă a timpului.

Titlul exprimă un loc nedefinit, abstract, o metaforă pentru noțiunea de timp, sugerând

starea de tristețe a eului liric, de nesiguranță. Poezia este alcătuită din trei catrene, fiecare

strofă fiind corespunzătoare pentru ilustrarea unei stări interioare.

Prima strofă descrie lumea exterioară, cadrul natural, tipic eminescian ce creează

armonie și echilibru în lumea gândurilor și a trăirilor intense ale eului liric. Este conturat

astfel un tablou al lumii exterioare pe care poetul îl percepe cu profundă melancolie. Cadrul

natural este construit din elementele ce aparțin planului terestru și planului cosmic, aflate în

interdependență.

Teluricul este simbolizat prin veșnicul codru eminescian în care freamătă frunza iar

cornul se aude sunând „dintre ramuri de arin”. Peste întreaga fire, „peste vârfuri” trece luna-

componentă a cadrului cosmic. natura este personificată, căpătând însușiri umane: „trece

lună”, „codru-și bate frunza”, „melancolic cornul sună”. Întâlnim o înlănțuire de imagini

poetice cu un efect surprinzător: imaginea vizuală „peste vârfuri trece lună” se armonizează

cu imaginea motrică „codru-și bate frunza lin” și cu imaginea auditivă „cornul sună”.

Strofa a doua ilustrează spațiul interior, stările și sentimentele de tristețe ale eului, ce

sunt în perfect acord cu atmosfera tulburătoare a naturii. Eul liric se simte părăsit și singur,

idee exprimată prin repetiția adverbelor „mai departe/ mai departe, mai încet tot mai încet”.

Totul se depărtează de el, imaginea naturii, sunetul cornului creând o stare de deprimare, de

solitudine, de căutare, orice forme concrete de viață dispărând treptat.

Elementele spațiului natural lipsesc din această strofă, realitatea fiind filtrată din

perspectivă psihologică, în concordanță cu sufletul și conștiința eului. Ultimul vers „îndulcind

cu dor de moarte” poate sugera tristețea provocată de ideea morții, idee anunțată prin sunetul

melancolic al cornului. Finalul strofei prezintă ideea de scurgere ireversibilă a timpului,

conferind poeziei un ton meditativ, elegiac.

Ultima strofă este dominată de o profundă nefericire, sufletul eului liric fiind plin de

nostalgie și regret. Sunetul dulce al cornului devine un simbol filosofic ce sugerează detașarea

poetului față de formele vieții. Din punct de vedere fonetic textul se apropie de simbolism

prin muzicalitatea versurilor, rime feminine, ritm iambic-melancolic, rimă îmbrățișată,

prezența vocalelor deschise.

Se poate vorbi de un simbolism incipient, această stare paradoxală, de extaz, de

beatitudine dar în același timp de melancolie, regret, o stare de „dor de moarte”, de neființă,

provoacă dorința de căutare continuă a sinelui în marele Sine universal, un dor de contopire

cu abisul universal.

Conform opiniei Dr. C. Vlad, opinie exprimată în studiul Mihail Eminescu din punct

de vedere psihanalitic, acesta ar fi avut încă din timpul vieții simptomele unei schizofrenii.

Dintre acestea amintim: înstrăinarea față de lumea exterioară, incapacitatea de a se adapta la

realitate, negativism, narcisism, scindări și alterări de personalitate, nesiguranță de sine,

reactivarea lumii infantile, raptusuri, fugi, încercări de sinucidere, etc. Principala cauză a

acestor afecțiuni, este considerată a fi, conform părerii autorului studiului, severitatea prea

mare primită din partea tatălui.

De asemenea, diferitele traume trăite în copilărie l-au marcat pe poet, în versurile sale

descoperim stări de tristețe atât de zguduitoare, pustiu și urât sufletesc, frică și spaimă. Astfel

senzația de părăsire, de singurătate, de urât și pustiu sufletesc pe care o întâlnim în majoritatea

poeziilor eminesciene, inclusiv în cea mai sus menționată, se datorează suferinței provocate

de îndepărtarea sa din familie, respectiv de separarea dintre el și scumpa lui mamă. În acele

momente se refugia complet din lumea reală retrăgându-se în lumea viselor și a reveriilor,

această intercalare a celor două planuri fiind întâlnită și în această poezie.

Acel „dor de moarte” prezent în ultima strofă nu ar putea fi considerat altceva decât dorința de

recuperare a stării de beatitudine anterioară nașterii.

Bibliografie:

C. Vlad, Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic, ed. Cartea Românească,

București, 1936

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu