1.ACTIVELE FINANCIARE NON-MONETARE

Activele financiare non-monetare sunt „vehicole-suport” ale

resurselor de finanţare primară şi refinanţare care asigură alocarea primară şi

realocarea acestora, permiţând derularea activităţii economice la acelaşi nivel / la

un nivel superior al output-ului acesteia.

Activele financiare non-monetare pot fi clasificate în:

1) Active financiare „de bază”( „primare”, „de rangul I”) care reprezintă materializări ale drepturilor de proprietate sau ale drepturilor de datorie asupra emitenţilor / creatorilor lor (acţiuni, obligaţiuni,titluri de participare ale organismelor de gestiune colectivă a investiţiilor financiare, conturi curente sau depozite la vedere);

2) Active financiare „secundare”( „de rangul II”) care sunt active ce combină caracteristici ale activelor financiare non-monetare „de bază” ( futures, forward, options, titluri publice, depozite la termen sau la vedere şi la termen în monedă străină etc.);

3) Active financiare „terţiare”( „de rangul III”)- active care combină caracteristici ale activelor „de bază” sau „secundare” ( swap-uri pe ratele dobânzii ,pe valută sau pe acţiuni, „produse financiare exotice”, servicii bancare” ş.a.m.d.).

Astfel, entităţile economice organizate sub forma societăţilor de capital emit

active financiare asociate drepturilor patrimoniale de proprietate sau de datorie

(acţiuni si obligaţiuni) în cadrul proceselor de formare, consolidare şi dezvoltare în

scopul atragerii de resurse financiare proprii sau împrumutate de la terţi. De

asemenea, cu ocazia majorărilor de capital social, acestea pot emite acţiuni

preferenţiale prin care se acordă acţionarilor „vechi” un drept de preemţiune în

achiziţionarea noilor acţiuni în condiţii mai avantajoase decât cele în care se va

realiza această majorare.

În scopul finanţării excedentelor survenite în fluxul cheltuielilor publice

asupra veniturilor publice provenite din prelevări fiscale sau din activitatea

autorităţilor publice de administrare a patrimoniului public, aceste autorităţi emit

titluri publice pe diverse termene şi cu diverse regimuri fiscale.

Managementul resurselor financiare temporar excedentare deţinute de către

subiecţii economici de dimensiuni reduse se poate realiza prin plasarea acestora în

cadrul organismelor de plasament colectiv care le colectează şi investesc în cadrul

unui portofoliu diversificat prin emiterea de „titluri de participare”.

Forme mai sofisticate de realizare a plasamentelor financiare sunt

reprezentate de către activele „secundare” şi, respectiv, „terţiare”. Astfel, subiecţii

economici care urmăresc, în diverse grade, obiective duale ale acestor plasamente

(optimizarea raportului randament / risc pentru aceste plasamente) pot opta pentru

achiziţionarea de contracte la termen (futures, forward,options) în cazul cărora

pretul de lichidare a tranzacţiei poate fi cunoscut cu anticipaţie şi care conferă

posesorului lor o flexibilitate sporită în alegerea condiţiilor de tranzacţionare. De

asemenea, se poate recurge la tranzacţionarea titlurilor care materializează datoria

publică internă şi externă în cazul cărora este minimizat riscul de insolvabilitate a

debitorului. O altă modalitate care, în general, are un nivel mai redus al setului de

riscuri asociate plasamentului îl reprezintă constituirea de depozite bancare pe

diverse termene, în monedă autohtonă şi străină, în acest ultim caz punându-se şi

problema gestionării riscului valutar.

În situaţia în care subiectul economic care îşi plasează excedentele sale

temporare doreşte un management activ al costurilor şi randamentelor achiziţionării

şi deţinerii diverselor tipuri de active financiare non-monetare, poate derula un

acord swap împrumutând active financiare al căror costuri / randamente le

estimează ca urmând un trend descedent / ascedent de la un alt subiect economic

care formulează anticipaţii de sens contrar cu gaj constituit în propriile sale active.

Caracteristicile acestor categorii de active financiare non-monetare pot fi

combinate dând naştere unor active „hibride” ca expresie a intenselor procese de

inovare financiară ce caracterizează pieţele financiare moderne ( în special cele de

sorginte anglo-saxonă).

In legătură cu această clasificare, precum şi cu terminologia implicată, se

impun unele precizări. Astfel, în conformitate cu IAS 32 FINANCIAL INSTRUMENTS:

PRESENTATION, se poate realiza o distincţie între activele financiare şi, respectiv,

instrumentele financiare. Mai precis, instrumentele financiare reprezintă contracte

care dau naştere unui activ financiar pentru o entitate şi corelativ unui pasiv

financiar sau unui instrument de capital pentru o altă entitate. La rândul lor,

activele financiare sunt definite drept orice activ care este:

Numerar; Un instrument de capital al altei entităţi; Un drept contractual de a: De a primi numerar sau un alt activ financiar de la o altă entitate; De a schimba active sau pasive financiare cu o altă entitate în condiţii care

sunt potenţial favorabile; Un contract care va fi în mod cert sau potenţial acoperit cu propriile

instrumente de capital ale entităţii şi care este: Un non-derivat pentru care entitatea este sau poate fi obligată să

primească un număr variabil din propriile instrumente de capital sau Un derivat care este sau poate fi acoperit altfel decât prin schimbul unei

cantităţi fixe de numerar sau alt activ financiar contra propriilor instrumente de capital ale entităţii. In acest scop, instrumentele de capital ale entităţii nu includ instrumente care sunt ele însele contracte de primire sau livrare viitoare a propriilor instrumente de capital ale entităţii.

Similar, pasivele financiare reprezintă orice pasiv care este:

O obligaţie contractuală de a : Furniza numerar sau un alt activ financiar către o altă entitate sau De a schimba active sau pasive financiare cu o altă entitate în condiţii care sunt potenţial nefavorabile;

Un contract care va fi în mod cert sau potenţial acoperit cu propriile instrumente de capital ale entităţii.

Numerarul este prin excelenţă un activ financiar datorită capacităţii sale de a exercita

imediat şi nemijlocit funcţiile de mijloc de plată şi mijloc de schimb precum şi de a

permite cuantificarea valorii tranzacţionale pe baza căreia operaţiunile economice

sunt evaluate şi recunoscute în cadrul situaţiilor financiare. De asemenea, un depozit

la vedere creat la o instituţie financiară este un activ financiar deoarece implică

dreptul contractual al depozitarului de a obţine de la această instituţie numerar sau

de a trage un cec sau un instrument de plată similar în favoarea unui creditor în

scopul stingerii unui pasiv financiar.

Alte exemple comune de active financiare reprezentând dreptul de a obţine în viitor

numerar şi, corelativ, de pasive financiare reprezentând obligaţia de a plăti în viitor

numerar sunt reprezentate de către:

a) conturi curente cu sold creditor sau debitor; b) efecte de încasat sau de plătit; c) credite de încasat sau de plătit; d) obligaţiuni de încasat sau de plătit.

In fiecare caz, dreptul unei părţi de a încasa (sau obligaţia de a plăti) numerar este

corelat cu obligaţia (dreptul) unei alte părţi de a plăti / încasa acest numerar.

Un alt tip de instrumente financiare sunt cele pentru care dreptul / obligaţia de a

primi / furniza nu se referă la numerar ci la un alt activ financiar. De exemplu, un

efect plătibil în titluri publice dă dreptul deţinătorului de a primi şi obligaţia

emitentului de a livra astfel de titluri şi nu numerar. Titlurile publice sunt active

financiare deoarece reprezintă obligaţia autorităţilor publice emitente de a plăti

deţinătorului numerar. In consecinţă, efectul reprezintă un activ financiar pentru

deţinător şi un pasiv financiar pentru emitent.

De asemenea, instrumentele de debit „perpetue” dau în mod uzual deţinătorului

dreptul de a încasa dobânzi cu o frecvenţă predeterminată dar pe un orizont

temporar indefinit, nu însă şi dreptul de a obţine o rambursare a principalului sau un

astfel de drept dar care poate fi exercitat doar în condiţii cu un grad de probabilitate

redus sau care se pot îndeplini doar într-o perioadă lungă de timp. Aceste

instrumente reprezintă şi ele active financiare pentru deţinător şi, respectiv, pasive

financiare pentru emitent.

Drepturile şi obligaţiile contractuale de a primi, furniza sau schimba instrumente

financiare reprezintă ele însele astfel de instrumente. Mai precis, un set de drepturi şi

obligaţii contractuale de acest tip satisfac criteriile de definire a instrumentelor

financiare dacă în final conduc la primirea / plata unei anumite cantităţi de numerar

sau la achiziţionarea / emisiunea unui instrument de capital.

Nu reprezintă instrumente financiare activele tangibile ( de tipul stocurilor, clădirilor,

terenurilor, echipamentelor) şi activele intangibile (precum patente, brevete, invenţii,

mărci comerciale) care au potenţialul de a genera numerar sau un alt activ financiar

dar care nu reprezintă drepturi curente de a primi astfel de active financiare. De

asemenea, activele de genul cheltuielilor în avans pentru care beneficiile viitoare

constau în primirea de bunuri sau servicii şi nu de active financiare nu sunt

instrumente financiare. In fine, activele sau pasivele care nu au o natură contractuală

(de genul impozitelor şi taxelor) nu sunt considerate instrumente financiare.

In schimb, constituie instrumente financiare contractele care sunt legate de activele

reale dar care nu implică obligaţia de livrare sau de primire efectivă a acestora.

Aceste contacte specifică stingerea obligaţiilor contractuale prin plătirea unei cantităţi

de numerar determinată în condiţii explicit formulate în cadrul lor şi nu prin remiterea

unei cantităţi predefinite de active reale. De exemplu, valoarea principalului unei

obligaţiuni poate fi determinată prin aplicarea preţului de piaţă a petrolului prevalent

la maturitatea acesteia la o cantitate fixă din acest bun. Astfel principalul este indexat

prin referire la valoarea tranzacţională a unui activ real dar recuperarea sa se face în

numerar. Similar, definiţia instrumentelor financiare derivate include şi contractele

care dau naştere unor active sau pasive non-financiare în completarea unui activ sau

a unui pasiv financiar. Astfel de instrumente financiare conferă în mod frecvent unei

părţi opţiunea de a schimba un activ financiar contra unui activ non-financiar. De

pildă, o obligaţiune legată de petrol poate conferi deţinătorului dreptul de a încasa

periodic dobânzi şi de a-şi recupera la maturitate principalul împreună cu opţiunea de

a schimba această obligaţiune pe o cantitate predeterminată de petrol.

Dezirabilitatea exercitării acestei opţiuni va varia în funcţie de raportul dintre

valoarea justă ( valoarea de piaţă) a petrolului şi raportul de schimb între numerar şi

petrol („preţul de schimb”) intrinsec specificaţiilor obligaţiunii. Probabilitatea ca

deţinătorul obligaţiunii să-şi exercite această opţiune nu afectează natura activelor

aferente. Activul financiar al deţinătorului şi pasivul financiar al emitentului fac din

obligaţiune un instrument financiar indiferent de celălalte tipuri de active şi pasive

asociate acestuia.

Instrumentele de capital sunt definite drept orice contract care se referă la

un interes rezidual în activele unei entităţi după deducerea tuturor pasivelor sale.

Trebuie remarcat faptul că principiul fundamental adoptat de către IAS 32 în

clasificarea instrumentelor şi activelor financiare este acela conform căruia

delimitarea dintre acestea trebuie făcută în raport de substanţa contractului care

defineşte drepturile şi obligaţiile subsecvente şi nu în raport de aspectele legale

formale. Astfel emitentul trebuie să le clasifice la data emiterii lor iniţiale şi să nu

schimbe această clasificare în funcţie de evoluţiile ulterioare (IAS 32.15). In

consecinţă, un instrument financiar este un instrument de capital numai dacă : a)

instrumentul nu are ataşată obligaţia contractuală de a livra numerar sau un alt activ

financiar către o altă entitate şi dacă b) instrumentul va fi acoperit sau ar putea fi

acoperit cu propriile instrumente de capital ale emitentului. Un instrument de capital

este fie:

Exemple de instrumente de capital includ acţiunile ordinare, unele genuri de acţiuni

preferenţiale precum şi warranturi şi opţiuni de tip call în formă materială care permit

deţinătorului să subscrie la achiziţionarea unui număr fix de acţiuni ordinare ale

entităţii emitente pentru o cantitate fixă de numerar sau de alt activ financiar.

Obligaţia unei entităţi de a emite sau de a cumpăra o cantitate predeterminată din

propriile sale acţiuni în schimbul unei cantităţi fixe de numerar sau de alt activ

financiar reprezintă un instrument financiar al acestei entităţi. Trebuie remarcat

faptul că un emitent de acţiuni ordinare îşi asumă o obligaţie când acţionează formal

în scopul distribuirii de dividende şi de asemenea când devine legalmente obligat faţă

de acţionari (aşa cum este cazul atunci când entitatea este falimentară şi orice activ

rămas după deducerea tuturor obligaţiilor devine distribuibil câtre acţionari).

Un non-derivat care nu include obligaţii contractuale de a furniza un număr variabil din propriile instrumente de capital ale emitentului sau

Un derivat care care va fi acoperit doar de către emitent prin schimbarea unei cantităţi fixe de numerar sau alt activ financiar pentru o cantitate fixă din propriile sale instrumente de capital (IAS 32.16).

De asemenea, instrumentele compozite de capital sunt cele care:

Generează un pasiv financiar pentru entitatea emitentă şi Acordă posesorului instrumentului opţiunea de a le converti într-un

instrument de capital simplu al entităţii emitente.

In ansamblu, instrumentele financiare pot fi clasificate în:

A) Instrumente financiare primare ( de încasat, de primit şi instrumente de capital) şi, respectiv,

B) Instrumente financiare derivate (opţiuni, contracte future şi forward, acorduri swap pe dobânzi sau valute).

Instrumentele financiare derivate crează drepturi şi obligaţii care au ca

efect transferul între părţile implicate a unui set de riscuri subsecvente

instrumentelor financiare primare care servesc drept suport. Aceste instrumente

dau un drept contractual unei părţi de a schimba active sau pasive financiare cu o

altă parte în condiţii care sunt potenţial favorabile sau generează o obligaţie

contractuală de a efectua un astfel de schimb în condiţii care sunt potenţial

nefavorabile.Cu toate acestea, în general, aceste instrumente nu conduc la transferul

efectiv al instrumentelor financiare primare care servesc drept suport nici la

încheierea contractului nici la maturitatea acestuia. Unele instrumente de acest tip

încorporează simultan atât dreptul cât şi obligaţia de a efectua un schimb. Deoarece

termenii acestui schimb sunt stabiliţi la începutul contractului iar valorile de piaţă ale

instrumentelor suport se modifică, aceşti termeni pot deveni până la maturitate fie

favorabili fie nefavorabili. Astfel, valoarea de piaţă a instrumentelor financiare

De pildă, o obligaţiune convertibilă de către deţinător în acţiuni ordinare ale

emitentului acesteia reprezintă un instrument compozit de capital. Astfel, din

perspectiva entităţii emitente, această obligaţiune convertibilă are două componente:

a) un pasiv financiar ( o obligaţie contractuală de a livra numerar sau alt activ

financiar) şi, respectiv, b) un instrument de capital ( o opţiune call care acordă

posesorului pentru o perioadă fixă predeterminată dreptul de a o converti într-un

raport de schimb stabilit cu anticipaţie în acţiuni ordinare ale emitentului). Efectul

economic al emiterii unui astfel de instrument este substanţial asemănător cu cel al

emiterii simultane a unui instrument de debit pe termen scurt şi a unor warrante care

permit achiziţionarea de acţiuni ordinare sau cu cel al emiterii unui instrument de

debit cu warrante detaşabile.

derivate este strâns asociată cu valoarea justă a instrumentelor financiare primare

care le servesc drept suport. Această legătură nu este însă una de tip liniar, deoarece

preţul monetar al instrumentelor derivate reflectă nu numai valoarea curentă a

instrumentelor-suport ci şi anticipaţiile pe care subiecţii economici implicaţi în

tranzacţionarea lor le formulează cu privire la evoluţia acesteia într-un orizont

temporar determinat de maturitatea drepturilor şi obligaţiilor asociate. Astfel, se

poate remarca faptul că IAS 39 FINANCIAL INSTRUMENTS: RECOGNITION AND

MEASUREMENT defineşte derivatele drept instrumente financiare care îndeplinesc

următoarele trei condiţii cumulative:

1) Valoarea lor se modifică ca răspuns la modificarea nivelului unei anumite rate a dobânzii, preţ al unui instrument financiar, preţ al unui activ real, curs de schimb, indice de preţuri, rating a unui credit, indice de credite sau orice altă variabilă care nu se află sub controlul uneia dintre părţile implicate;

2) Nu necesită o investiţie iniţială netă sau necesită o investiţie iniţială netă a cărei valoare este inferioară altor tipuri de contracte care se aşteaptă să aibă evoluţii similare ca răspuns la modificările condiţiilor de piaţă şi

3) Au maturitatea la o dată viitoare (sunt contracte „la termen”).

Opţiunile reprezintă derivate care conferă deţinătorilor lor dreptul (dar nu şi obligaţia) de a vinde (cumpăra) o anumită cantitate de instrumente financiare la o dată de exercitare (până la o anumită dată) la un preţ de exercitare (denumit „strike” în terminologia anglo-saxonă).Preţul acestui drept se numeşte „primă” (premium) şi variază în funcţie de cererea şi oferta formate pentru opţiunea respectivă. La data (în perioada) de exercitare deţinătorul opţiunii are două posibilităţi: 1) să-şi exercite drepturile decurgând din deţinerea acesteia („ridică prima”); 2) să renunţe la exercitarea drepturilor subsecvente („lasă prima”) şi, eventual, să revândă opţiunea obţinând un rezultat dependent de diferenţa dintre prima curentă şi prima de achiziţionare. O opţiune put sau call de a schimba active sau pasive financiare (i.e. instrumente financiare altele decât propriile instrumente de capital ale uneia dintre părţile implicate) dă deţinătorului dreptul de a obţine potenţiale beneficii economice asociate cu modificarea valorii juste a instrumentelor financiare care servesc drept suport al unui astfel de contract. Corelativ, vânzătorul opţiunii îşi asumă obligaţia de a renunţa la beneficiile economice potenţiale sau de a-şi asuma pierderile asociate cu variaţiile survenite la nivelul valorii juste a instrumentului-suport. Astfel drepturile deţinătorului şi obligaţiile vânzătorului întrunesc criteriile necesare clasificării lor drept active, respectiv pasive financiare. Instrumentul financiar-suport poate fi orice activ financiar incluzând acţiunile emise de către o terţă entitate şi instrumente purtătoare de dobândă. O opţiune poate implica obligaţia vânzătorului de a emite un instrument de debit în locul transferului unui activ financiar, dar instrumentul-suport al opţiunii va constitui pentru deţinător un activ financiar în cazul exercitării opţiunii. Trebuie remarcat faptul că dreptul / obligaţia deţinătorului / vânzătorului de a schimba activul finaniar în condiţii potenţial favorabile / nefavorabile sunt distincte de activul financiar- suport care urmează să fie schimbat în cazul exercitării opţiunii. Mai precis, drepturile şi obligaţiile deţinătorului şi vânzătorului nu sunt afectate de probabilităţile corelative de exercitare / non-exercitare a opţiunii. Un alt exemplu de instrument financiar derivat îl reprezintă un contract forward prin intermediul căruia de pildă o parte (cumpărătorul) se obligă să livreze la o maturitate predeterminată o anumită cantitate de numerar contra unei anumite cantităţi de obligaţiuni cu rată fixă a dobânzii iar o altă parte (vânzătorul) se obligă să furnizeze astfel de obligaţiuni contra cantităţii stabilite de numerar. Dacă valoarea de piaţă a obligaţiunilor creşte peste valoarea stabilită în cadrul acestui contract, condiţiile tranzacţiei vor deveni favorabile cumpărătorului şi defavorabile vânzătorului; în cazul în care valoarea de piaţă scade sub valoarea stabilită, efectele economice ale contractului vor fi opuse. Astfel, cumpărătorul are un drept contractual ( un activ financiar) similar cu cel decurgând din deţinerea unei opţiuni call şi simultan o obligaţia contractuală (un pasiv financiar) similară cu cea a vânzătorului unei opţiuni put; vânzătorul contractului forward are un drept contractual (un activ financiar) de aceeaşi natură cu dreptul deţinăorului unei opţiuni put şi o obligaţie contractuală (un pasiv financiar) similară cu cea a a vânzătorului unei opţiuni call. La fel ca şi în cazul opţiunilor, aceste drepturi şi obligaţii corelative constituie active şi pasive financiare separate şi distincte în raport de instrumentele financiare-suport ( obligaţiunile şi numerarul care urmează a fi schimbate). Diferenţa o constituie faptul că ambele părţi implicate într-un contract forward au obligaţii ce trebuie respectate la un termen convenit, în timp ce în cazul opţiunilor exercitarea obligaţiilor se face doar dacă şi când deţinătorul opţiunii se decide să o exercite. O varietate a contractelor forward o reprezintă contractele futures care diferă prin faptul că sunt standardizate şi tranzacţionabile pe o piaţă organizată. Numeroase alte tipuri de instrumente financiare derivate includ dreptul sau obligaţia de a efectua un schimb viitor ( operaţiuni de tip swap pe dobânzi sau valute, operaţiuni caps, collar şi floor pe dobânzi, angajamente de împrumut, instrumente de tip Note Issuance Facilities sau scrisori de credit).

In cadrul instrumentelor financiare derivate se evidenţiază şi instrumentele

financiare derivate încorporate. Acestea reprezintă o componentă a unui

instrument hibrid (combinat) care de asemenea include un contract de bază non-

derivat. Efectul global al prezenţei lor constă în faptul că unele dintre fluxurile de

numerar asociate instrumentului hibrid variază într-o manieră specifică celei unui

instrument financiar derivat autonom. Un instrument financiar derivat încorporat

face ca o fracţiune sau integralitatea fluxurilor de numerar care ar fi generate în

mod normal de către contractul de bază să fie modificate în conformitate cu o

anumită rată a dobânzii, cu preţul unui instrument financiar,cu preţul unui activ

real, cu un curs de schimb, indice de preţuri, rating de credit, indice de credite sau

altă variabilă non-financiară care nu este sub controlul uneia dintre părţile

contractuale.

Trebuie remarcat faptul că un instrument financiar derivat care este ataşat

unui alt instrument financiar dar care contractual este transferabil sau are o altă

contrapartidă decât instrumentul la care este ataşat nu reprezintă un instrument

financiar derivat încorporat ci unul autonom.

In ansamblul lor,în conformitate cu IAS 39, instrumentele financiare pot fi

clasificate prin prisma scopului deţinerii lor în patru categorii: 1) active sau pasive

financiare la valoarea justă în funcţie de profit sau pierdere; 2) investiţii deţinute

până la maturitate; 3) împrumuturi şi valori de primit şi 4) active financiare

disponibile pentru vânzare.

1) Astfel, un activ sau un pasiv financiar la valoarea justă în funcţie de profit

sau pierdere este un activ sau un pasiv financiar care îndeplineşte una din

următoarele condiţii:

a) este clasificat ca fiind „deţinut pentru tranzacţionare”. Această clasificare se face dacă activul sau pasivul financiar este:

i) achiziţionat în scopul vânzării sau recumpărării într-un termen scurt;

ii) parte a unui portofoliu de instrumente financiare identificabile care sunt gestionate împreună si pentru care există evidenţe ale unor operaţiuni recente de obţinere a unor profituri pe termen scurt;

iii) un derivat ( cu excepţia derivatelor care reprezintă contracte de garanţie financiară sau instrumente de hedge desemnate astfel în mod explicit şi utilizate efectiv în acest scop.

b) este desemnat ca atare după o recunoaştere iniţială de către entitate

deţinătoare. O astfel de desemnare se poate face dacă aceasta elimină sau

reduce într-o măsură semnificativă o inconsistenţă în evaluarea activului sau

pasivului sau în recunoaşterea câştigurilor sau pierderilor asociate cu acestea

care ar rezulta din aplicarea unei baze diferite de evaluare; de asemenea,

desemnarea ca atare se poate face dacă activul sau pasivul fac parte dintr-un

grup de instrumente financiare care sunt gestionate şi a căror performanţă este

evaluată pe baza valorii juste în conformitate cu un plan de management a

riscului sau cu o strategie investiţională iar informaţiile despre acest grup de

instrumente financiare sunt corespunzător distribuite în cadrul entităţii

deţinătoare către managementul de vârf ( de exemplu, consiliu de

administraţie, comitetul director sau managerul executiv).

Valoarea justă este suma pentru care un activ poate fi schimbat sau un

pasiv poate fi acoperit pe baza acordului de voinţă între două părţi care se

angajează în cunoştiinţă de cauză într-o tranzacţie de piaţă.

Cea mai bună evaluare a valorii juste este dată de către preţul instrumentului

financiar stabilit pe o piaţă activă a acestuia. In situaţia în care piaţa instrumentului

financiar nu este activă, entitatea deţinătoare trebuie să stabilească valoarea justă

prin recursul la o tehnică de evaluare. Obiectivul aplicării unei astfel de tehnici este

acela al aproximării preţului care s-ar stabili la data evaluării într-o tranzacţie în

condiţii normale ale mediului de tranzacţionare. Tehnicile de evaluare includ

referirea la preţuri recente stabilite între două părţi informate care au tranzacţionat

pe baza acordului liber de voinţă, dacă astfel de informaţii sunt disponibile, referirea

la valoarea justă curentă a unui alt instrument financiar care este substanţial

asemănător, analiza fluxurilor de numerar actualizate şi modele de stabilire a

preţurilor opţiunilor. Tehnica de evaluare aleasă trebuie să maximizeze utilizarea

informaţiilor specifice de piaţă şi să se bazeze într-o măsură cât mai redusă pe

inputuri informaţionale specifice entităţii care face evaluarea. Această tehnică

trebuie să încorporeze informaţii referitoare la toţi factorii pe care participanţii pe

piaţă i-ar lua în considerare în stabilirea unui preţ şi să fie consistentă cu metodologia

economică acceptată de stabilire a valorii de piaţă a unui instrument financiar. Odată

aleasă o tehnică de evaluare, este necesar ca entitatea deţinătoare sa efectueze

calibrări periodice ale parametrilor implicaţi de către aceasta şi să testeze validitatea

estimărilor obţinute prin utilizarea preţurilor efective ale tranzacţiilor de piaţă efectiv

observabile pentru acelaşi instrument sau pe baza oricăror informaţii de piaţă

disponibile.

De asemenea, valoarea justă a unui pasiv financiar care include o

componentă la cerere (de exemplu, un depozit la vedere) nu poate fi mai mică decât

suma ce ar trebui plătită la cererea unei terţe entităţi, discontată în raport de prima

dată la care această cerere s-ar putea exercita.

Un contract de garanţie financiară este un contract prin care emitentului i

se cere să ramburseze deţinătorului pierderea suferită în cazul în care un debitor

specificat al acestuia eşuază să efectueze plăţi în favoarea deţinătorului

contractului în conformitate cu termenii originali sau modificaţi ai unui instrument

de datorie.

Un instrument de hedge este un derivat desemnat în mod explicit ca atare

sau (exclusiv în cazul operaţiunilor de hedge efectuate pentru acoperirirea riscurilor

valutare) un activ financiar non-derivat desemnat ca atare sau un pasiv financiar

non-derivat a cărui valoare justă sau fluxuri de numerar asociate sunt aşteptate să

compenseze modificările survenite în valoarea justă sau în fluxurile de numerar

ataşate unui referenţial de hedge explicit desemnat.

Un referenţial de hedge este un activ, un pasiv, un angajament ferm, o

tranzacţie anticipată cu un grad ridicat de probabilitate sau o investiţie netă într-o

operaţiune externă care: a) expun entitatea la riscul modificării valorii juste sau a

valorii fluxurilor viitoare de numerar şi, respectiv, b) este desemnat explicit ca fiind

acoperit împotriva diverselor tipuri de riscuri.

Se poate observa că spre deosebire de împrumuturi şi valori de primit, o

investiţie deţinută până la maturitate nu poate fi desemnată drept referenţial de

hedge în raport de riscul dobânzii sau de riscul plăţilor anticipate deoarece

clasificarea unui instrument ca fiind deţinut până la maturitate necesită existenţa

unei intenţii de deţinere până la maturitate independent de modificările survenite în

valoarea justă sau în fluxurile de numerar asociate unei astfel de investiţii care pot fi

atribuite variaţiilor survenite în nivelul ratei dobânzii. Totuşi, desemnarea unei astfel

de investiţii drept referenţial de hedge poate fi făcută in raport de riscurile generate

de către modificările cursurilor de schimb şi riscurile de credit.

2) Investiţiile deţinute până la maturitate sunt active financiare non-

derivate cu plăţi predertimate sau determinabile şi cu maturitate prestabilită pe

care o entitate are intenţia şi posibilitatea să le deţină până la această maturitate

altele decât cele care care:

(i) după recunoaşterea iniţială entitatea le desemnează ca fiind active sau

pasive la valoarea justă în funcţie de profit sau pierdere;

(ii) entitatea le desemnează drept active financiare disponibile pentru

vânzare;

(iii) întrunesc criteriile de definire drept împrumuturi şi valori de primit.

Trebuie precizat faptul că nu pot fi clasificate drept investiţii deţinute până la

maturitate:

a) activele financiare care sunt atât de aproape de maturitate sau de data de exercitare încât modificarea variabilelor de piaţă curente relevante nu are nici un efect relevant asupra valorii lor juste;

b) activele financiare pentru care entitatea a colectat o fracţiune substanţială din principal prin încasari programate sau încasări în avans;

c) sunt generate de un eveniment izolat care este dincolo de controlul entităţii, este non-reproductibil şi nu a putut fi rezonabil anticipat de către entitate.

Această categorie este desemnată să reflecte investiţiile în obligaţiuni sau

alte instrumente de datorie pe care entitatea nu intenţionează să le vândă până la

maturitate indiferent de modificările survenite în preţul lor de piaţă sau în poziţia sau

performanţa sa financiară. Astfel, un activ financiar nu poate fi clasificat ca fiind

deţinut până la maturitate dacă entitatea deţinătoare este pregătită să-l vândă ca

reacţie la variaţiile survenite în rata dobânzii prevalentă pe piaţă, în riscurile asociate

deţinerii şi gestionării sale sau în nevoile sale de lichidităţi. Deoarece investiţiile în

acţiuni sau în alte instrumente de capital nu au în general o maturitate

predeterminată sau determinabilă, astfel de instrumente nu pot fi clasificate în

această categorie.

3) Imprumuturile şi valorile de primit sunt active financiare non-derivate cu

plăţi predeterminate sau determinabile care nu sunt cotate pe o piaţă activă, altele

decât:

a) cele pe care entitatea intenţionează să le vândă imediat sau într-un viitor

apropriat şi care vor fi clasificate drept active financiare deţinute pentru

tranzacţionare sau cele pe care după recunoaşterea iniţială entitatea le

desemnează ca fiind active sau pasive la valoarea justă în funcţie de profit sau

pierdere;

b) cele pe care entitatea le desemnează drept active financiare disponibile

pentru vânzare;

c) cele pentru care deţinătorul poate să nu-şi recupereze într-o măsură

semnificativă investiţia iniţială din cauze distincte de cele aferente deteriorării

condiţiilor de creditare şi care vor fi desemnate drept active financiare disponibile

pentru vânzare.

In raport de această definiţie se poate remarca faptul că un interes deţinut de

către entitate în cadrul unei structuri care grupează diverse active care nu sunt

împrumuturi sau valori de primit (de exemplu, o participare la un fond mutual sau la

un alt tip de fond de investiţii) nu reprezintă în sine un împrumut sau o valoare de

primit.

4) Activele financiare disponibile pentru vânzare sunt acele active

financiare non-derivatecare sunt explicit desemnate ca fiind disponibile pentru

vânzare sau care nu sunt clasificate într-una din celălalte trei categorii.

Este de asemenea interesant de notat faptul că legislaţia din România adoptă

un punct de vedere conceptual şi terminologic asemănător (Legea nr. 297/2004

privind piaţa de capital, art.2.11., art.2.12.):

„instrumente financiare înseamnă:

a) valori mobiliare;

b) titluri de participare la organismele de plasament colectiv;

c) instrumente ale pieţei monetare, inclusiv titluri de stat cu

scadenţa mai mica de un an şi certificate de depozit;

d) contracte futures financiare, inclusiv contracte similare cu

decontare finală în fonduri;

e) contracte forward pe rata dobânzii...;

f) swap-uri pe rata dobânzii, pe curs de schimb şi pe acţiuni;

g) optiuni pe orice instrument financiar prevăzut la lit.a) – d), inclusiv

contracte similare cu decontare finală în fonduri; această categorie include şi opţiuni

pe curs de schimb şi pe rata dobânzii;

h) instrumente financiare derivate pe mărfuri;

i) orice alt instrument admis la tranzactionare pe o piaţă reglementată într-

un stat membru sau pentru care s-a facut o cerere de admitere la tranzacţionare pe o

astfel de piaţă”.

De asemenea: „instrumente financiare derivate – instrumentele definite la

pct.11 lit.d), g), h), combinatii ale acestora, precum şi alte instrumente

calificate astfel prin reglementări ale C.N.V.M.”.

Precizările cuprinse în standardele internaţionale de raportare financiară

conduc la realizarea unei distincţii între instrumentele şi, respectiv, activele

financiare non-monetare, în contextul căreia clasificarea activelor financiare de la

începutul acestui subcapitol apare ca fiind una ambiguă. In fapt, această clasificare

priveşte lucrurile exclusiv din perspectiva cumpărătorului- deţinător. Este astfel

posibilă realizarea unei corespondenţe în raport de standarde astfel:

Clasificare Standarde

A) Active financiare de bază - Active financiare

- Instrumente simple / compozite de capital

ale unei alte entităţi;

- Instrumente financiare primare

- Investiţii deţinute până la maturitate

- Active la valoarea justă

- Imprumuturi şi valori de primit

B.1.) Derivate de rangul I - Instrumente financiare derivate

- Instrument de hedge

B.2.) Derivate de rangul II - Instrumente financiare derivate autonome /

încorporate

- Instrument de hedge

- Active financiare disponibile pentru vânzare

In continuare, dacă din context nu rezultă altfel, referirile la „active financiare

non-monetare” vor lua în considerare această corespondenţă.

In rezumat,activele financiare reprezintă în esenţă „vehicole-suport” pentru

resursele financiare tranzacţionate în cadrul proceselor de intermediere financiară.