TITLUL I.

ASPECTE GENERALE PRIVIND MIJLOACELE JURIDICE DE APĂRARE

A DREPTULUI DE PROPRIETATE

1. Proprietatea este strâns legată de fiinţa omenească, apărând odată cu omul şi stând la baza dezvoltării sociale. Deşi are, din punct de vedere terminologic, mul-tiple înţelesuri, proprietatea desemnează chiar dreptul de proprietate[1]. La scara dezvoltării sociale, transformarea proprietăţii în drept de proprietate a fost un proces manifestat diferit de la o orânduire la alta, de la o comunitate la alta. Chiar dacă încă din epoca primitivă oamenii îşi apropriau lucrurile din jurul lor necesare existenţei, nu se poate vorbi de o consacrare juridică a dreptului de proprietate decât prin apariţia Legii celor XII Table, în dreptul roman.

În vechiul drept roman, la Roma era întâlnită o singură formă de proprietate individuală − proprietatea „quiritară”, adică proprietatea cetăţenilor romani, acest drept de proprietate oferea titularului prerogative extinse, iar pentru a-şi apăra dreptul de proprietate, titularul său putea folosi acţiunea în revendicare[2]. Spre deosebire de proprietatea quiritară, proprietatea pretoriană era acea formă a pro-prietăţii private romane care a fost creată şi ocrotită de pretor. Ea a apărut ca o consecinţă a dezvoltării comerţului, care necesita o deplină libertate în încheierea tranzacţiilor juridice, dar şi ocrotirea contractanţilor de bună-credinţă[3]. Tot dreptul roman este cel care a cunoscut şi prima reglementare a dreptului de proprietate în Legea celor XII Table, lege care a fost un adevărat cod, care nu a fost abrogat niciodată şi care a fost utilizat vreme de 11 secole[4].

În Evul Mediu, conceptele redevin neclare şi ceea ce va lua locul proprietăţii romane va fi înglobat în ceea ce se numeşte sezină, o noţiune ambiguă care cuprin-de în acelaşi timp posesia şi proprietatea, este în acelaşi timp drept şi fapt[5].

[1] În doctrina franceză contemporană, proprietatea este considerată un drept subiectiv, dar şi un

fapt economic şi social. Ea aparţine istoriei ideilor. Este o chestiune socială şi un subiect de dezbatere doctrinară. A se vedea G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, 12e éd., Montchrestien, Paris, 2005, p. 435.

[2] C.St. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1975, p. 173-188. Pentru o analiză a proprietăţii quiritare, a se vedea J.Ph. Levy, A. Castaldo, Histoire du droit civil, Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 311-335.

[3] Vl. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 247-248. [4] E. Molcuţ, Drept roman, ed. a 5-a, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1999, p. 43. [5] O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de Drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale,

Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 119-121.

Acţiunea în revendicare şi regimurile ei juridice 2

Şi în vechiul drept românesc exista proprietatea individuală asupra bunurilor mobile necesare traiului zilnic alături de proprietatea devălmaşă[1], iar ulterior pro-prietatea obştească a comunităţilor de ţărani liberi alături de proprietatea indivi-duală asupra pământului[2].

Odată cu modernizarea societăţii, în dreptul european s-a făcut distincţia între proprietatea publică şi cea privată. Proprietatea publică a statului sau a comunită-ţilor locale era expresia aproprierii comunitare a bunurilor, iar proprietatea privată a celei private a bunurilor şi, chiar dacă proprietatea privată era considerată sacră şi inviolabilă, nu era exclusă existenţa proprietăţii publice[3].

Fiind un drept în continuă evoluţie, în epoca modernă şi contemporană s-a pro-dus îmbogăţirea permanentă a conţinutului său, prin apariţia şi reglementarea drep-tului de proprietate intelectuală, prin dezvoltarea proprietăţii mobiliare[4].

2. În literatura juridică, dreptul de proprietate a fost definit diferit, dar prin sublinierea atributelor pe care acesta îl conferă − posesia, folosinţa, dispoziţia. Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente[5]. Însă dreptul de proprietate a fost definit şi ca dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunului apropriat, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice[6]. Aceste definiţii, ca şi altele din literatura juridică[7], au încercat să sublinieze modul în care a fost definit drep-tul de proprietate din punct de vedere legislativ.

[1] Vl. Hanga (coord.), Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 182-184. [2] Idem, p. 539-540. Pentru o prezentare a evoluţiei proprietăţii în vechiul drept românesc, a se

vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 121-125. [3] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 217. [4] Pentru o scurtă privire de ordin istoric asupra evoluţiei dreptului de proprietate, a unor con-

sideraţii de drept comparat privitoare la dreptul de proprietate, dar şi dreptul de proprietate în acte internaţionale, a se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 3-a revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 31-37. În doctrina contemporană franceză se consideră că dreptul de proprietate trece prin încercări şi se poate vorbi chiar de un drept de proprietate al întreprinderilor, un drept de proprietate rurală şi chiar de proprietate urbană. A se vedea G. Cornu, op. cit., p. 435-436. Se consideră chiar că noţiunea de proprie-tate se manifestă în domeniul drepturilor intelectuale, proprietatea literară şi artistică ce se referă la protecţia drepturilor de autor, de artişti, proprietatea industrială la protecţia drepturilor pe brevete, mărci, desene şi modele. A se vedea, în acest sens, Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 5e éd., Dalloz, Paris, 1998, p. 68.

[5] A se vedea, în acest sens, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 31.

[6] A se vedea, în acest sens, V. Stoica, op. cit., vol. I, p. 224. [7] I. Adam, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 26-27; L. Pop,

Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 43, care defineşte dreptul de proprietate ca fiind acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interes propriu, cu respectarea normelor juridice în

I. Mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate 3

În actuala reglementare, art. 480 C. civ. defineşte proprietatea ca fiind dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, aceasta fiind, de fapt, o definiţie a dreptului de proprietate privată.

3. Ca orice drept subiectiv, şi dreptul de proprietate a fost şi este apărat prin garanţii reglementate în diverse ramuri de drept, subliniind în acest fel impor-tanţa pe care acesta o are în viaţa socială. Sub aspect constituţional, încă de la Constituţia din 1866 dreptul de proprietate a avut parte de o garanţie, fiind considerat „sacru şi inviolabil”, pentru ca în Constituţia din 1923 să se declare că „proprietatea, de orice natură ar fi, este garantată”. Constituţia din 1991, în art. 41, prevedea că „dreptul de proprietate este garantat” şi „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, iar în prezent Constituţia revizuită, în art. 44 alin. (2) teza I, prevede că „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.

În afară de aceste reglementări de principiu din dreptul intern, trebuie să arătăm faptul că dreptul de proprietate este apărat şi prin norme de drept internaţional. Astfel, în art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată în anul 1948 de Adunarea Generală a ONU, se prevede că „orice persoană, privită ca su-biect unic sau ca asociat în colectivităţi, are drept de proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa”. O veritabilă protecţie este reglementată în art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a-i fi protejate bunurile sale şi nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional. Spunem că este o veritabilă protecţie a dreptului de proprietate, deoa-rece există posibilitatea sancţionării nerespectării prevederilor de către statele sem-natare ale Convenţiei prin cererile adresate Curţii Europene. Ar trebui remarcat faptul că dreptul de proprietate nu făcea parte din drepturile şi libertăţile prevăzute iniţial în Convenţie, abia în 1954, odată cu intrarea în vigoare a Protocolului adi-ţional nr. 1 la Convenţie, a fost reglementată protecţia sa[1].

4. Chiar dacă există garanţii ale dreptului de proprietate în diverse ramuri ale dreptului, cele mai multe sunt în dreptul civil. Din punctul de vedere al dreptului civil, mijloacele de apărare a dreptului de proprietate au fost definite ca fiind „totalitatea acţiunilor în justiţie prin care titularul dreptului solicită instanţei de judecată să pronunţe hotărâri în scopul de a înlătura orice atingere sau încălcare a

vigoare; C. Bîrsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, Drepturile reale, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 25; I. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 77.

[1] Pentru amănunte legate de art. 1 din Protocolul nr. 1 privind dreptul de proprietate, a se ve-dea C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 962-978.

Acţiunea în revendicare şi regimurile ei juridice 4

dreptului său”[1], fie ca „acţiuni prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile aduse dreptului său şi să ajungă la restabilirea lui”[2].

Doctrina[3] a clasificat mijloacele de apărare a dreptului de proprietate în două categorii: mijloacele juridice nespecifice şi mijloacele juridice specifice. Mijloa-cele juridice nespecifice, denumite şi indirecte[4], sunt acele mijloace care au ca obiectiv principal apărarea unui drept de creanţă, care însă ia naştere şi se reali-zează pe temeiul dreptului de proprietate. Apărând un drept de creanţă, care se întemeiază însă pe dreptul de proprietate, în final se ajunge la apărarea dreptului de proprietate însuţi. Intră în această categorie: acţiunile născute din contracte în legă-tură cu executarea lor, cu răspunderea pentru neexecutare, acţiuni în repararea pre-judiciilor cauzate prin fapte ilicite, acţiuni rezultate din îmbogăţirea fără justă cauză, acţiuni în anularea sau cele în declararea sau constatarea nulităţii actelor juridice.

Mijloacele juridice specifice, denumite şi directe sunt acele mijloace care au ca obiectiv principal apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real. Acţiu-nile reale, ca mijloace directe de apărare a dreptului de proprietate, au fost clasi-ficate în două categorii: acţiunile petitorii şi acţiunile posesorii.

Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni prin exercitarea cărora se tinde la apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real şi numai titularul dreptului real încălcat sau contestat poate fi reclamant într-o acţiune petitorie. Intră în această categorie: acţiunea în grăniţuire, acţiunea în prestaţie tabulară, acţiunea negatorie, acţiunea confesorie, acţiunea în revendicare. Există opinia[5] că în categoria acţiu-nilor petitorii intră şi petiţia de ereditate, pentru că, chiar dacă poate fi justificată de vocaţia succesorală, prin modul în care poate fi intentată şi cel de susţinere, poate fi considerată acţiune petitorie.

Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni prin exercitarea cărora se tinde la apă-rarea sau redobândirea unui fapt material, acela al posesiei, fără a se pune în discuţie dreptul de proprietate al posesorului.

Chiar dacă au fost împărţite în cele două categorii, se poate remarca faptul că, prin exercitarea acţiunilor posesorii, se ajunge, implicit, la apărarea dreptului de proprietate, pentru că, de cele mai multe ori, posesorul bunului este chiar proprie-tarul acestuia, iar prin apărarea posesiei îşi apără chiar dreptul de proprietate asupra acelui bun. Totuşi, acţiunile petitorii sunt admisibile numai dacă sunt formulate de titularul dreptului real, pe când acţiunile posesorii nu impun o asemenea cerinţă, ele putând fi formulate de posesorul bunului imobil.

[1] L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996,

p. 282. [2] C. Bîrsan, Drept civil, 2008, p. 199. [3] Ibidem. [4] E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 129. [5] A.M. Dragomirescu, Revendicarea în dreptul român, Imprimeria Curierul Judiciar SA, Bucu-

reşti, 1936, p. 20.

I. Mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate 5

Plecând de la importanţa celor două categorii de acţiuni reale, s-a considerat[1] că cel care a pierdut o acţiune posesorie poate formula o acţiune petitorie, dar că, în cazul în care a fost pronunţată o acţiune petitorie, pentru că în cadrul ei se ana-lizează însuşi fondul dreptului, nu mai poate fi formulată o acţiune posesorie.

[1] În acest sens, a se vedea I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,

p. 692; E. Chelaru, Curs, 2000, p. 130; C. Oprişan, Acţiunile posesorii, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 96.

TITLUL AL II-LEA. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE DE DREPT COMUN

Capitolul I Consideraţii generale asupra acţiunii în revendicare

Secţiunea 1 Consideraţii istorice. Noţiune şi reglementare

§1. Consideraţii istorice

5. Revendicarea, ca instituţie a dreptului, îşi are originea în dreptul roman, unde era cunoscută sub denumirea de rei vindicatio. Proprietatea romană putea fi apărată prin acţiunea în revendicare atunci când proprietarul a pierdut posesia lucrului, putând cere restituirea acestuia, dar cu condiţia să îşi dovedească dreptul de proprietate.

Formele de a intenta acţiunea în revendicare au fost diferite. În perioada legis-acţiunilor, acţiunea în revendicare era intentată în forma sacramentum in rem[1]. În procedura formulară, acţiunea în revendicare era introdusă cu ajutorul unei formu-le, iar restituirea lucrului era asigurată prin introducerea de către magistrat a unei clauze în temeiul căreia pârâtul era obligat să restituie bunul. Dacă nu îl restituia, trebuia să plătească o amendă superioară valorii lucrului[2]. Ultima formă de inten-tare a acţiunii în revendicare era cea clasică, în care pârâtul trebuia să promită, în faţa pretorului, că va restitui bunul, dar şi accesoriile sale la finalul judecăţii. Dacă nu se făcea o asemenea promisiune, pretorul ordona predarea posesiei imobilului şi acţiunea în revendicare nu mai continua[3].

Acţiunea în revendicare nu putea fi formulată decât împotriva celui care se afla în posesia bunului, pentru că cel care posedă nu are de ce să se plângă[4]. A fost considerată admisibilă revendicarea împotriva unui detentor precar (chiriaş, depo-

[1] În cadrul acestei proceduri, magistratul atribuia în mod provizoriu uneia dintre părţi lucrul liti-

gios; dacă aceasta câştiga procesul, păstra lucrul în mod definitiv, iar dacă pierdea procesul, preda bunul celui care câştiga. Atribuirea provizorie se făcea numai în schimbul unei garanţii că va preda bunul, dacă va pierde procesul, împreună cu toate fructele. Vl. Hanga, op. cit., p. 290.

[2] Ibidem. [3] I.C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, ed. a 2-a, Ed. Cartea Românească, Bucu-

reşti, 1924, p. 258. [4] C.St. Tomulescu, op. cit., p. 187. Problema analizată nu este dacă poţi revendica fiind numai

posesor, ci dacă poţi revendica fiind în acelaşi timp proprietarul şi posesorul lucrului.

II. Acţiunea în revendicare de drept comun 7

zitar), chiar a unui posesor aşa-zis fictiv (fictus possesor) şi împotriva unei per-soane care a încetat, prin dol, de a mai poseda (qui dolo desiit possidere)[1].

Pentru a putea triumfa, reclamantul trebuia să dovedească dreptul său de pro-prietate, iar dacă dobândise proprietatea printr-un mod derivat, trebuia să dove-dească şi proprietatea antecesorilor săi. În cazul în care se împlinise termenul de uzucapiune, reclamantul trebuia să dovedească împrejurarea că a posedat în baza unui just titlu pe durata termenului[2].

Ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, pârâtul care a pierdut procesul trebuia să restituie lucrul împreună cu accesoriile sale, în special fructele, făcându-se distincţia dintre posesorul de bună-credinţă (bonae fidei possessor) şi posesorul de rea-credinţă (malae fidei possessor). Dacă posesorul de bună-credinţă era obligat să restituie toate fructele de la data începerii procesului, fie că le-a consumat, fie a omis să le culeagă, posesorul de rea-credinţă trebuia să restituie toate fructele, chiar şi pe cele anterioare procesului[3].

Şi pârâtul avea dreptul de a obţine de la reclamant restituirea cheltuielilor fă-cute cu lucrul ce urma a fi restituit, dar se făcea aceeaşi distincţie între posesorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă. Posesorul de bună-credinţă putea obţine resti-tuirea cheltuielilor necesare şi utile, dar nu şi a celor voluptuare, în timp ce pose-sorul de rea-credinţă putea obţine numai restituirea cheltuielilor necesare.

§2. Noţiune şi reglementare

6. Codul civil adoptat în anul 1864 nu cuprinde o reglementare clară a acţiunii în revendicare[4]. Există însă câteva referiri la aceasta în cuprinsul câtorva articole, iar art. 480 C. civ. defineşte dreptul de proprietate. Articolul 471 C. civ. prevede că acţiunile, care tind a revendica un imobil, sunt imobile prin obiectul la care se apli-că, art. 1909 alin. (2) C. civ. dispune că aceluia care a pierdut sau i s-a furat un lu-cru poate să îl revendice în curs de 3 ani din ziua când l-a pierdut sau i s-a furat, iar art. 1730 C. civ. dă posibilitatea vânzătorului, în cazul vânzării fără termen de pla-tă, să revendice[5] obiectele vândute, pe timpul cât se află în posesia cumpărăto-rului.

[1] Vl. Hanga, op. cit., p. 291. Posesorul aşa-zis fictiv era cel care, deşi nu poseda, s-a lăsat che-

mat în judecată de către proprietar cu intenţia de a-l ajuta pe adevăratul posesor să uzucapeze bunul, iar persoana care a încetat, prin dol, de a mai poseda este acea persoană care s-a debarasat de lucru, fie trecându-l în posesia unui terţ, fie distrugându-l, cu intenţia de a scăpa de consecinţele urmăririi judiciare.

[2] Vl. Hanga, op. cit., p. 290. [3] Idem, p. 291. [4] Din punct de vedere etimologic, acţiunea în revendicare provine din latinescul rei (acţiune) şi

vindicatio (revendicare), iar cel care formula acţiunea în revendicare se numea vindex (salvator al bunului).

[5] Sintagma „să revendice” din art. 1730 C. civ. este criticată în doctrină pe motiv că ar fi vorba de restituirea detenţiei precare a bunului, iar nu a proprietăţii. În acest caz, am fi în prezenţa unei acţiuni reale, dar nu de drept comun, ci a uneia speciale, explicată prin existenţa dreptului de retenţie şi conferită vânzătorului cu titlu de privilegiu pentru recuperarea creanţei-preţ, iar

Acţiunea în revendicare şi regimurile ei juridice 8

În doctrina juridică veche, dar şi în cea recentă, s-a încercat definirea acţiunii în revendicare, pornindu-se de la caracteristicile acesteia. Acţiunea în revendicare a fost definită, în literatura juridică veche, ca fiind „acţiunea reală, prin care orice proprietar deposedat de lucrul său îl cere înapoi de la cel care îl deţine”[1], fie ca „acţiunea prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască un drept de pro-prietate asupra unui lucru de care a fost deposedată”[2]. În literatura juridică actua-lă, acţiunea în revendicare a fost definită ca fiind „acţiunea reală prin care recla-mantul cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi, pe cale de consecinţă, să îl oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului”[3], ca „acţiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să dobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar”[4] sau ca fiind „acţiunea reală prin care proprietarul care a pierdut pose-sia bunului său cere restituirea acestui bun, de la posesorul neproprietar”[5].

Aceste definiţii ale acţiunii în revendicare sunt asemănătoare cu cele date în doctrina franceză, având în vedere că dispoziţiile Codului civil român au fost inspirate de Codul civil francez[6].

De cele mai multe ori, în jurisprudenţă, acţiunea în revendicare a fost şi este considerată ca acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprie-tar. S-a pus problema dacă se verifică această definiţie în cazul în care bunul este deţinut de un detentor precar. Acesta nu are animus sibi habendi, el deţine bunul pentru proprietar în temeiul unui act juridic, dar refuză să îl predea. S-a apreciat[7], în mod judicios, că adevăratul proprietar are posibilitatea intentării unei acţiuni în revendicare şi împotriva detentorului precar, chiar dacă în acest caz nu se mai

pentru formularea unei asemenea acţiuni trebuie îndeplinite mai multe condiţii. Pentru pre-zentarea pe larg a acestei opinii, a se vedea P. Vasilescu, Privire asupra situaţiei juridice a vânzătorului de bunuri mobile, în Dreptul nr. 1/1999, p. 3-13.

[1] D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român, Tomul III, Partea I, ed. a 2-a, Atelierele Grafice Socec, Bucureşti, 1909, p. 264.

[2] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II, Ed. All, Bu-cureşti, 1998, p. 61.

[3] A se vedea L. Pop, L.M. Harosa, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 309.

[4] A se vedea C. Bîrsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, op. cit., p. 121. [5] A se vedea C. Bîrsan, Drept civil, 2008, p. 200. [6] Revendicarea a fost definită ca fiind acţiunea exercitată de o persoană care reclamă resti-

tuirea lucrului asupra căruia se pretinde proprietar. Revendicarea se fundamentează pe exis-tenţa dreptului de proprietate şi este formulată pentru a obţine posesia. A se vedea M. Planiol, G. Ripert, Traité élémentaire de droit civil, Tome premier, 12e éd., L.G.D.J., Paris, 1937, p. 839. Acţiunea în revendicare presupune că dreptul de proprietate este contestat; prin ipo-teză, dacă bunul este deţinut fără drept de un terţ care pretinde posesia, atunci proprietarul poate exercita revendicarea. A se vedea A. Weill, Droit civil. Les biens, 12e éd., Dalloz, Paris, 1974, p. 453. Acţiunea în revendicare, acţiune petitorie prin excelenţă, este cea exercitată de proprietar contra terţului care deţine fără drept bunul şi refuză să îl restituie, contestând dreptul acestuia. Ea tinde la recunoaşterea dreptului de proprietate şi are ca scop restituirea posesiei bunului. A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 355.

[7] A se vedea C. Bîrsan, Drept civil, 2008, p. 200.

II. Acţiunea în revendicare de drept comun 9

verifică definiţia dată succint acţiunii în revendicare, dar proprietarul bunului are la dispoziţie o acţiune personală, izvorâtă din contractul încheiat cu detentorul precar.

7. În actuala legislaţie nu există o reglementare, la nivel de principiu, a acţiunii în revendicare imobiliară, iar despre revendicare bunurilor mobile se vorbeşte în titlul privind prescripţia din Codul civil. Nici Codul de procedură civilă nu a găsit o rezolvare a problemelor legate de acţiunea în revendicare, fie a bunurilor imobile, fie a bunurilor mobile. Date fiind lacunele legislaţiei, practica judiciară şi literatura de specialitate, bazate pe principiile şi prevederile legale, au avut menirea de a sta-bili regimul acţiunii în revendicare, de a identifica dificultăţile specifice materiei, dar şi soluţiile prin care acestea să fie depăşite.

Până în anul 1989, după instaurarea în România a regimului totalitar, acţiunea în revendicarea în temeiul dreptului de proprietate de stat şi cooperatistă avea un regim juridic preferenţial faţă de regimul comun aplicabil dreptului de proprietate personală şi individuală[1]. Acest regim juridic preferenţial provenea din modul în care Constituţia adoptată în anul 1965 reglementa proprietatea de stat şi coope-ratistă, dar şi de celelalte legi care priveau proprietatea, care, deşi erau restrictive în privinţa proprietăţii private, nu au suprimat-o definitiv, motiv pentru care dispo-ziţiile din Codul civil privind proprietatea au continuat să îşi producă efectele.

După intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991, în România a fost reglementat şi noul regim constituţional al proprietăţii. Potrivit art. 135 din Constituţia din 1991, devenit art. 136 alin. (2) în urma revizuirii, proprietatea este publică şi privată. Celelalte alineate ale art. 136 din Constituţie, ca şi art. 44 au reglementat principiile care guvernează regimul juridic al dreptului de proprietate publică şi al celui de proprietate privată. Plecând de la această reglementare consti-tuţională, a fost adoptată Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică[2], act normativ prin care bunurile din patrimoniul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale se împart în bunuri aparţinând domeniului public sau privat. Regimul juridic al proprietăţii private a fost reglementat prin mai multe acte normative ulte-rioare Constituţiei din 1991, prin care s-au transpus principiile constituţionale ale ocrotirii proprietăţii private[3]. Chiar dacă în prezent regimul juridic al acţiunii în revendicare a bunurilor proprietate privată este altul decât cel al bunurilor pro-prietate publică, nu se mai poate vorbi de un regim preferenţial, ci de anumite

[1] Pentru amănunte legate de regimul preferenţial al acţiunii în revendicare privind un bun pro-

prietate de stat sau cooperatistă, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Bucureşti, 1988, p. 210-226.

[2] Publicată în M. Of. nr. 448 din 24 noiembrie 1998, modificată prin mai multe acte normative ulterioare, dar fără a fi republicată.

[3] A se vedea, de exemplu, Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată (M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998); Legea nr. 1/2000 (M. Of. nr. 8 din 12 ianuarie 2000), cu modificările ulterioare; Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului (M. Of. nr. 279 din 29 noiembrie 1995); Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată (M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005).

Acţiunea în revendicare şi regimurile ei juridice 10

particularităţi ale celor două categorii de acţiuni în revendicare, pe care le vom prezenta în capitole separate.

Deşi a fost criticată de-a lungul anilor, în substanţa sa, definiţia actuală a pro-prietăţii dată de art. 480 C. civ. a fost preluată aproape în întregime şi în noul Cod civil[1], care în art. 555 defineşte proprietatea privată ca fiind „dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limi-tele stabilite de lege”, iar în art. 858 proprietatea publică este definită ca „dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege”. De asemenea, în art. 563 alin. (1) noul C. civ. s-a încercat să se dea o definiţie şi acţiunii în revendicare.

Secţiunea a 2-a Caracterele juridice ale acţiunii în revendicare

8. Pornind de la definiţiile date acţiunii în revendicare, se pot desprinde carac-terele juridice ale acesteia: caracterul real şi cel petitoriu. Acţiunea în revendicare imobiliară este o acţiune reală, pentru că se întemeiază pe însuşi dreptul de pro-prietate. În literatura juridică veche era citată expresia unor autori potrivit cărora „acţiunea în revendicare nu este altceva decât dreptul de proprietate afirmat înaintea justiţiei”[2].

Dreptul de proprietate, ca orice drept real, este opozabil tuturor, astfel că acţiu-nea în revendicare poate fi introdusă împotriva oricui deţine bunul fără niciun titlu şi aduce atingere dreptului de proprietate. Aşa cum drepturile reale se deosebesc de drepturile de creanţă, şi acţiunile reale se deosebesc de acţiunile personale. Dacă acţiunile reale pot fi introduse împotriva tuturor celor care au adus atingere drep-tului real, acţiunile personale, întemeindu-se pe drepturile de creanţă, nu pot fi introduse decât împotriva debitorului, care este, întotdeauna, o persoană determi-nată de raportul juridic obligaţional[3].

Caracterul real al acţiunii în revendicare poate dispărea în momentul în care bunul dispare din motive imputabile posesorului sau dacă acesta transmite bunul

[1] Legea nr. 287/2009 (M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009). În art. 2664 alin. (1) se prevede că data

intrării în vigoare va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, lege care va trebui supusă Parlamentului spre adoptare, de către Guvern, în termen de 12 luni de la data publicării Codului civil. Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011) prevede că Legea nr. 287/2009 privind Codul civil va intra în vigoare la 1 octombrie 2011.

[2] D. Alexandresco, op. cit., Tomul III, Partea I, p. 263, nota 1 subsol. [3] În doctrina franceză, revendicarea este considerată acţiune reală supusă regulilor generale ale

acţiunilor în justiţie, dar care se distinge de toate acţiunile în restituire care se fondează pe o obligaţie asumată de pârât. Ultimele sunt acţiuni personale, pentru că reclamantul invocă un drept de creanţă, în timp ce revendicarea, care nu este altceva decât dreptul de proprietate afirmat în faţa justiţiei, este o acţiune reală. A se vedea M. Planiol, G. Ripert, Traité élémen-taire, p. 839.

II. Acţiunea în revendicare de drept comun 11

către un terţ, acţiunea în revendicare transformându-se dintr-o acţiune reală într-una cu caracter personal, prin care proprietarul va putea solicita despăgubiri pentru bunul pierit sau înstrăinat.

Acţiunea în revendicare este şi o acţiune petitorie (de la cuvântul latin petere – a cere), pentru că pune în discuţie existenţa dreptului de proprietate al reclaman-tului, iar pentru a fi admisă trebuie să se facă dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, pentru că numai în acest fel posesorul va fi obligat să îi restituie bunul[1]. Dacă în cazul acţiunilor petitorii se pune în discuţie însăşi exis-tenţa dreptului de proprietate sau a altui drept real, în cazul acţiunilor posesorii se pune în discuţie numai faptul posesiei bunului, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în revendicare se redobândeşte posesia, dar acesta este un efect accesoriu al acţiu-nii în revendicare.

Aceste caractere juridice au o semnificaţie practică deosebită sub aspectul con-ţinutului probei pe care urmează să o facă adevăratul proprietar, precum şi în pri-vinţa determinării existenţei sau inexistenţei unui termen de prescripţie a acţiunii în revendicare. Există şi opinia în literatura juridică ce analizează la capitolul privind caracterele juridice ale acţiunii în revendicare, pe lângă caracterul real şi petitoriu, şi pe acela că se urmăreşte predarea posesiei unui lucru. S-a spus[2] că această parti-cularitate ar rezulta din faptul că acţiunea în revendicare se îndreaptă împotriva celui care deţine materialmente lucrul respectiv şi că nu se poate revendica un lu-cru a cărei posesie o are însuşi reclamantul. Dacă pârâtul dovedeşte că este un detentor precar, adică exercită detenţia pentru o altă persoană şi indică numele persoanei pentru care posedă, se poate proceda la introducerea în cauză a persoanei respective.

Se consideră că acţiunea în revendicare se poate introduce, în cazul succesorilor posesorului aflaţi în indiviziune, atât împotriva deţinătorului efectiv al bunului, cât şi împotriva celorlalţi moştenitori coindivizari, iar dacă, odată cu revendicarea, se solicită şi pretenţii accesorii cu caracter personal referitoare la fructe sau daune, vor fi chemaţi toţi aceşti succesori pentru a contribui la executarea obligaţiilor[3]. Considerăm că această condiţie nu ţine de caracterele juridice ale acţiunii în reven-dicare şi, de aceea, ea va fi analizată la condiţiile pentru exercitarea acestei acţiuni.

[1] În dreptul civil francez se distinge, în materie imobiliară, între acţiunile posesorii, care vizează

faptul posesiei, şi acţiunile petitorii, care ating fondul dreptului, chiar existenţa dreptului de proprietate. A se vedea M. Planiol, G. Ripert, Traité élémentaire, p. 839. Acţiunea în revendi-care a fost calificată ca acţiune imobiliară, ca o garanţie a dreptului de proprietate. A se vedea G. Baudry-Lacantinerie, Précis de droit civil, Tome premier, Paris, 1894, p. 758. Acţiunea în revendicare tinde la recunoaşterea existenţei dreptului de proprietate, şi nu a simplului fapt al posesiei, fiind exercitată de proprietarul privat de posesia bunului său (J. Carbonnier, Droit civil. Les biens, Tome 3, 12e éd., Paris, 1988, p. 307-308).

[2] În acest sens, a se vedea E.T. Popa, Acţiunea în revendicare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 63 şi lucrările citate.

[3] Ibidem. De menţionat este faptul că, deşi analizează aceste condiţii la caracterele acţiunii în revendicare, autoarea le reia şi în capitolul referitor la persoana împotriva căreia se poate introduce acţiunea în revendicare. În acest sens, a se vedea şi p. 68-69 din aceeaşi lucrare.