Prof. Petraş Claudia

Aci sosi pe vremuri - Ion Pillat

Ion Pillat este unul dintre scriitorii notorii ai tradiţionalismului interbelic, original prin maniera prin care şi-a adaptat viziunea romantică asupra realităţii la percepţia tradiţionalistă a epocii, într-o poezie proaspătă, simplă şi sensibilă.

Timpul reprezintă una dintre sursele liricii sale, iar amintirea, memoria afectivă şi nostalgia sunt motive permanente ce alimentează acest abis termporal.

Una dintre cele mai frumoase creaţii ale poetului, considerată de critica literară ca fiind capodopera lui Ion Pillat, în care tema timpului şi motivul amintirii sunt surprinse şi prezentate cu o deosebită sensibilitate, este poezia Aci sosi pe vremuri.

Publicare + temăTextul face parte din volumul Pe Argeş în sus, apărut în 1923.şi, din punct de vedere tematic, reprezintă

o sinteză de mai multe teme – iubirea, timpul, creaţia. TitluElement paratextual, o cheie de lectură ce concentrează semnificaţiile textului, titlul anticipează tema

trecerii timpul şi motivul vremelniciei tuturor acţiunilor omeneşti. Titlul reprezintă un decupaj din corpul poeziei, păstrând savoarea regionalismului „aci” şi puterea stilistică a perfectului simplu „sosi”, care trimite la o acţiune trecută, dar încheiată parcă e curând.

Structură + compoziţiePoezia este organizată în 19 distihuri şi un monostih la final, cu valoare de concluzie lirică. La nivel

compoziţional, este structurată în două secvenţe lirice corespunzătoare celor două planuri temporale; prima, cu rol evocator, este orientată spre trecut, iar a doua, cu rol confesiv, este orientată asupra prezentului. Cele două secvenţe sunt despărţite de un interludiu meditativ pe tema trecerii ireversibile a timpului.

Textul se constituie ca un montaj liric cu ecouri romantice şi simboliste, evidente prin aluzii livreşti: poezia Le lac a poetului romantic francez Alphone de Lamartine, Sburătorul, opea poetului pașoptist Ion Heliade Rădulescu, poemele lui Francis Jammes sau Balada lunei de Horia Furtună.

Spațiul descris este un topos estetic originar. Atmosfera patriarhală este desăvârşită prin prezenţa termenilor populari şi arhaici: oblon, pridvor, zăvor. Eul liric se întoarce la casa părintească, devenită metaforic „casa amintirii”, care îi dezvăluie o taină ce se cere redescoperită. Trecerea timpului şi aparenta închidere este sugerată prin imaginea „păienjenilor” şi a hornului rece.

Versul Aci sosi pe vremuri, din al treilea stih, reprezintă un nucleu epic, introga unei poveşti ce urmează să fie rostită sub puternica impresie a amintirii. Secvenţele aşteptării, întâlnirii şi iubirii bunicilor par o înlănţuire fireasă şi sentimentală a unor etape din viaţa umană în general.

Portretul bunicii poartă amprenta modei timpului, ca şi vehiculul cu care a sosit, berlina. Romantismul este prezent nu numai implicit, ci şi explicit, prin versul „Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea”. Punctele de suspensie din distihul al nouălea marchează distanţa temporală, introducând un alt registru afectiv şi filosofic, reprezentat de imagina clopotului ce contopeşte viaţa şi moartea, fericirea şi durerea.

Numele bunicii, Calyopi, conţine o sugestie mitologică, Caliope era muza poezie epice, mama lui Orfeu şi al sirenelor, dar şi muza filosofiei. Din acest punct de vedere, opera are şi un caracter de artă poetică.Al doilea nucleu liric este este reprezentat de meditaţia pe tema timpului, din strofele 11 şi 12, „Ce straniu lucru: vremea!”. Se conturează antiteza între trup şi suflet, între materie şi spirit; trupul devine o povară care zădărniceşte aspiraţiile spirituale ale omului, îi frânge zborul spre absolut, „Te vezi aievea numai în ştersele portrete. / Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,/ Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...”

A doua secvenţa lirică repetă, ca într-un ritual, prima poveste de dragoste, protagoniştii fiind de data acesta eul liric şi iubita sa, căreia pare să i se confeseze. Atmosfera este aceeaşi, însă elementele de detaliu sugerează trecerea timpului, berlina este înlocuită cu trăsura.

Este introdus motivul livresc al simbolismului, la modă atunci, sugestie a imaginii creatorului în raport cu timpul în care trăieşte. Acelaşi clopot amplifică trăirile şi, în acelaşi timp, macină adevărul morţii.

Prozodia denotă preferinţa pentru monologul liric, organizat în versuri cu rimă perfectă, împerecheată, cu măsura de 13 silabe în distih şi de 14 silabe în monostihul din final. Muzicalitatea este asigurată de ritmul iambic care potenţează confesiunea eului liric.

Ion Pillat recompune în aceste versuri o „dramă ritualică printr-o actualizare ce se poate perpetua la nesfârşit” , după afirmaţia lui Cristian Livescu, în timp ce G. Călinescu numeşte poezia „o paralelă graţioasă între două veacuri, simbolizare spectaculoasă a uniformităţii în devenire.”