Accidentul nuclear de la Fukushima-Daiichi a avut loc la data de 11 martie 2011 la centrala electrică atomică Fukushima dinJaponia, care constă din 4 reactoare nucleare, ca urmare a cutremurului din nord-estul țării de la ora 14:46,[1] urmat de untsunami de mari proporții. Centrala nucleară Fukushima I a fost nevoită să recurgă la acumulatoarele electrice de rezervă, dar acestea au o capacitate limitată.La 14 martie compania TEPCO (Tokyo Electric Power Company), care administrează centrala, a făcut cunoscut că nici sistemul de răcire al reactorului 2 nu mai funcționează. Fără o răcire normală la un reactor se poate ajunge la supraîncălzirea miezului cu material fisionabil radioactiv al reactorului până la o temperatură de 2.000 °C, crescând riscul topirii lui și al unor explozii. La 15 martie autoritățile din Tokio au anunțat că la reactorul (blocul) 2 Fukushima a avut loc o explozie care a avariat învelișul acestuia, provocându-se astfel o creștere a radioactivității în zona înconjurătoare. Administrația centralei vorbește despre "valori dramatice ale radioactivității". Drept urmare populația locală din perimetrul de 30 de km în jurul centralei (care nu era încă evacuată) a fost avizată să rămână în locuințe, pentru a nu se expune direct (este vorba de aparatul respirator) radioactivității crescute. După explozia de la reactorul 2 s-a anunțat un incendiu la reactorul 4 (care la cutremur era în revizie). De la acesta provine acum creștere puternică a radioactivității direct în atmosferă. Se speculează că reactorul respectiv ar avea două găuri de dimensiuni metrice în înveliș (carcasă.

Compania Tepco a făcut cunoscut rezultatele măsurătorilor radiațiilor, care se fac la fiecare 10 minute în diferite puncte din zonareactorului, după cum urmează:

Stația de măsurareMobil /

FixPoziție

Situat față

de reactorul 2

Distanță

de reactorul 2

Stația 1 fix periferia regiunii reactorului nord 2,5 km

Stația 2 fix periferia regiunii reactorului nord-nordvest 2,5 km

Stația 3 fix periferia regiunii reactorului nordvest 1,6 km

Stația 4 fix periferia regiunii reactorului nordvest 1,4 km

Stația 5 fix periferia regiunii reactorului vest 1,3 km

Stația 6 fix periferia regiunii reactorului vest-sudvest 1,5 km

Stația 7 fix periferia regiunii reactorului sudvest 1,2 km

Stația 8 fix periferia regiunii reactorului sud 1,4 km

mașină-

poziție 1mobil clădirea administrativă nordvest 0,5 km

mașină-

poziție 2mobil la sala de sport vest-nordvest 0,9 km

mașină-

poziție 3mobil aproape de poarta de vest vest 1,1 km

mașină-

poziție 4mobil la poarta principală vest-sudvest 1,0 km

Doza de radiație naturală, la care este expus în general tot Pământul, este între 0,0001 - 0,0002

milisievert/oră. Doza de radiație maximă admisă (considerată nevătămătoare omului) este cuprinsă

între 200 și 300 milisievert/oră. În cazuri izolate s-a constatat că doza de 500 milisievert/oră poate

cauza la unii oameni forma acută a bolii de radiație. Doza de 1.000 milisievert s-a constat că a

cauzat o mortalitate de 10 % în decurs de 30 de zile , iar doza totală de 6.000 milisievert este letală

(mortală). Datele de mai jos indică valorile măsurate în zona reactorului.

La data de 26 martie Tepco a făcut cunoscut că valorile măsurate la parterul reactoarelor 1 - 4 este

de 200 mSv/h, iar apa radioactivă scursă printr-o spărtură de la reactorul 2 are o valoare măsurată

de peste 1.000 mSv/h.

La 12 aprilie 2011 autoritățile japoneze au mărit clasificarea accidentului nuclear de la Fukushima de

la nivelul 5 la nivelul 7, nivelul maxim pe scara accidentelor nucleare.Nivelul 7 a fost și nivelul

declarat la accidentul nuclear da la Cernobîl în 1986.

Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost un accident major în Centrala Atomoelectrică Cernobîl, pe

data de 26 aprilie 1986 la 01:23 noaptea, care s-a compus dintr-o explozie a centralei, urmată

de contaminarea radioactivă a zonei înconjurătoare. Centrala electrică se afla

la 51°23′23″N   30°5′58″E , în apropiere de orașul părăsit Pripiat, Ucraina. Acest dezastru este

considerat ca fiind cel mai grav accident din istoria energiei nucleare. Un nor de precipitații

radioactive s-a îndreptat spre părțile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei și părțile estice

ale Americii de Nord. Suprafețe mari din Ucraina, Belarus și Rusia au fost puternic contaminate, fiind

evacuate aproximativ 336.000 de persoane. Circa 60% din precipitațiile radioactive cad în Belarus,

conform datelor post-sovietice oficiale.[1]

Accidentul a pus în discuție grija pentru siguranța industriei sovietice de energie nucleară, încetinind

extinderea ei pentru mulți ani și impunând guvernului sovietic să devină mai puțin secretos. Acum

statele independente – Rusia, Ucraina și Belarus - au fost supuse decontaminării continue și

substanțiale. E dificil de estimat un număr precis al victimelor produse de evenimentele de la

Cernobîl, deoarece secretizarea din timpul sovietic a îngreunat numărarea victimelor. Listele erau

incomplete și ulteriorautoritățile sovietice au interzis doctorilor citarea „radiație” din certificatele de

deces.[necesită citare] O eventuală tentativă de decelare a contribuției radiației emise din cauza

accidentului la mortalitatea prin cancer în populația fostei Uniuni Sovietice e complicată de faptul că

nu se cunoaște cu precizie nici măcar incidența naturală a multor tipuri de cancer, arhivistica

medicală în U.R.S.S. fiind, în mod vădit, extrem de primitivă, atât înainte cât și după accident.[2] Pernicioasei și proverbialei secretomanii a regimului sovietic i se adaugă deci, pentru a complica

și mai mult o eventuală tentativă de estimare cu o precizie satisfăcătoare a numărului de victime

afectate, în timp, de cancer, ca urmare a radioactivității emise cu ocazia accidentului, o serie de alți

factori precum imposibilitatea determinării precise a dozei încasată de diversele segmente

demografice afectate (deplasarea norului radioactiv n-a fost monitorizată și anunțată populației

deasupra căreia acesta se afla la fiecare moment, drept pentru care oamenii nu s-au putut proteja,

ramânând în case, pentru a diminua contaminarea și doza încasată), realitatea geopolitică fluidă

(migrație internă și emigrație a populației potențial afectată) produsă de dezintegrarea statului

sovietic, complicația adusă de o creștere a incidenței cancerului în populația fostei Uniuni Sovietice

din alte motive decât radioactivitatea produsă de accident, ca urmare a degradării condițiilor sociale

și de viață ale populației după dezintegrarea federației: după dezintegrarea statului sovietic, pe

fondul sărăcirii populației și ca urmare a liberalizării comerțului și publicității la articole gen alcool și

tutun, incidența maladiilor sociale gen alocoolismul și a comportamentelor de risc precum fumatul a

crescut, fapt care a condus în mod natural și la creșterea incidenței bolilor provocate de acestea,

printre care se află și cancerele (oral, gastric și hepatic, când e vorba de alcoolism, pulmonar și

altele, când e vorba despre fumat).[3] La populația care a intervenit inițial pentru limitarea

consecințelor dezastrului (așa-numiții "lichidatori"), stresul provocat de teama de îmbolnăvire de

cancer a indus uneori comportamente de risc care au condus la deces înainte ca un cancer,

provocat sau nu de iraderea în timpul intervenției, să apară (cazul tânărului de 26 de ani Andrei

Tarmosian, mort de ciroză, după 24 de ani de la accidentul de la Cernobîl, la vârsta de 50 de ani, ca

urmare a consumului excesiv de alcool, este citat de anumiți autori.[4]).

Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenția Internațională pentru Energie

Atomică (AIEA) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS), a atribuit 56 de decese directe (47 de

lucrători și 9 copii cu cancer tiroidian) și a estimat că mai mult de 9.000 de persoane dintre cele

aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot muri din cauza unei forme de cancer. Raportul a citat

4.000 de cazuri de cancer tiroidian între copiii diagnosticați în 2002 [5] .

Deși în Zona de Excludere a Cernobîlului anumite zone restrânse vor rămâne închise, majoritata

teritoriilor afectate sunt acum deschise pentru stabilizare și activitate economică[6].

CAE Cernobîl (51°23′14″N   30°06′41″E ) se află în apropiere de orașul Pripiat, Ucraina, la 18 km nord-vest de orașul Cernobîl, la 16 km - sud de frontiera ucraino-belarusă și aproximativ 110 km nord de Kiev. Centrala a fost compusă din patru reactoare de tip RBMK-1000, fiecare capabil de producere a 1 GW de putere electrică. Construirea centralei a început în anii '70 ai secolului XX, cu reactoarele #1 (care a fost închis în anul 1977), #2 în 1978, #3 în 1981 și #4 în 1983. Două alte reactoare - #5 și #6 - erau în timpul construcției când a avut loc accidentul.

Sâmbătă, 26 aprilie 1986, la 01:23:58 am, reactorul #4 a suferit o explozie catastrofală a cazanelor

sub presiune de abur din componența acestuia, care a declanșat un incendiu, o serie de explozii

adiționale și fluidizare nucleară. Accidentul poate fi gândit ca o versiune extremă a accidentului SL-

1 în Statele Unite din 1961, unde centrul reactorului a fost distrus (omorând trei oameni),

radioactivitatea răspândindu-se direct în interiorul clădirii unde se afla SL-1. În timpul accidentului de

la Cernobîl însă, aceasta a fost dusă prin vânt spre frontierele internaționale.

Accidentul de la Cernobîl a degajat între cinci și zece ori mai mult material radioactiv decât cel de la

Fukushima (Japonia), de mai multe ori cantitatea de radiații emise de bombele de la Hiroșima și

Nagasaki[7], dar mai puțin de 1 % decât au aruncat în atmosferă testele nucleare de suprafață ale

armelor nucleare, până la interzicerea efectuării acestora în atmosferă

La data de 26 aprilie 1986, pe lumină, reactorul #4 a fost programat pentru a fi închis pentru

întreținere. S-a decis folosirea acelei ocazii ca o oportunitate pentru controlarea capacității

generatorului turbinei de a produce putere electrică suficientă pentru alimentarea sistemelor de

siguranță ale reactorului (mai ales pompele de apă) după pierderea puterii externe. Tipul RMBK al

reactorului are nevoie de apă care să circule continuu prin centru, atâta vreme cât combustibilul

nuclear este prezent. Reactoarele Cernobîlului au avut o pereche de generatori diesel, disponibilă,

dar aceasta nu se activează imediat – reactorul a fost, deci, pregătit pentru a invarti jos turbina,

punct la care ea ar fi fost deconectată și ar fi permis răsucireea sub elanul său rotativ, iar scopul

testului a fost acela de a se hotărî dacă turbinele în faza extenuată pot genera putere pentru pompe.

Testul a fost făcut cu succes la altă unitate (cu toate sistemele de siguranță active), având, însă,

rezultate negative – turbinele nu au generat puterea suficientă, dar au fost făcute îmbunătățiri

adiționale, ceea ce a determinat efectuarea altui test.

Condițiile pentru începerea acestui test au fost pregătite pe lumină la data de 25 aprilie și producția

de energie a reactorului a fost redusă spre 50%. O stațiune locală de putere a fost închisă

neașteptat. Coordonatorul retelei electrice a Kievului a cerut amânare scaderii aportului energetic al

centralei în rețea, pentru acoperirea vârfului de consum al serii. Directorul centralei a consimțit și a

amânat testul pentru mai târziu. Testul de siguranță a fost amânat până la schimbul de noapte, o

echipă neexperimentată care ar fi trebuit să lucreze la reactorul #4 noaptea aceea și următoarea[9]

La 11:00 noaptea, 25 aprilie, se permite închiderea reactorului pentru continuarea testului. S-a

prevăzut ca din nominalul său de 3,2 GW energie, aducerea reactorului spre 0,7-1,0 GW, cu scopul

de a efectua testul la cel mai jos nivel de putere recomandat.[10] Oricum, noua echipă a fost surprinsă

de amânarea anterioară a încetinirii reactorului și a urmat protocolul original al testului. Urmarea a

fost reducerea prea rapidă a nivelului de putere. În acea situație, reactorul a produs mult xenon-135,

care a scăzut și mai mult puterea (spre 30 MW - aproximativ 5% de valoare presupusă). Operatorii

au crezut că scăderea rapidă a fost din cauza unui defect la unul dintre regulatorii de putere,

scăpând din vedere contaminarea reactorului. Cu scopul de a spori reactivitatea (neștiind că

scăderea drastică a puterii este cauzată de absorbția în exces a neutronilor de xenon-135), au fost

scoase celulele de control din reactor în ciuda faptului că acest lucru este permis cu respectarea

unor reguli stricte de siguranță. Cu toate acestea, puterea reactorului nu a crescut decât în jur de

200 MW putere ce reprezenta mai puțin de o treime din minimul necesar pentru efectuarea

experimentului. Mai mult, șeful echipei alege continuarea experimentului. Ca și parte din experiment,

la 1:05 a.m., pe 26 aprilie au fost pornite pompele de apă care erau acționate de turbina

generatorului crescând fluxul de apă peste specificațiile regulilor de siguranță. Fluxul de apă crește

spre ora 1:19 a.m. (în tot acest timp apa absorbind neutroni) și nivelul tot mai mare necesitând

scoaterea manuală a celulelor de control. Acest aspect produce o funcționare foarte instabilă unde

lichidul de răcire și xenon-135 au substituit rolul celulelor de control din reactor.

În afară de cele câteva zeci de victime imediate ale exploziei și expunerii masive a personalului

centralei și anumitor "lichidatori", din cele câteva mii de copii care s-au îmbolnăvit de cancer tiroidian

(un cancer tratabil[11]), până în anul 2013, cel puțin 16 au murit.[12] Incidența cancerului tiroidian a

rămas însă mai ridicată chiar și în 2013 în anumite regiuni din Rusia, Ucraina și Belarus, asta la mai

bine de două decenii de la accident. Numărul suplimentar (față de numărul normal la populațuia

generală ne-expusă) de leucemii și limfoame apărute la cei care au intervenit pentru limitarea

dezastrului ("lichidatorii") a fost mic, fapt care încurajează specialiștii să spere că în deceniile care

vor urma, numărul suplimentar de tumori solide (cancerele mai cunoscute) va fi și el mic la aceștia

(lichidatori), și asta cu atât mai mult la populația fostei Uniuni Sovietice care se presupune că a fost

expusă ca urmare a contaminării solului și aerului pe traiectoria de deplasare a norului radioactiv.[13] Până acum, studiile Organizației Mondiale a Sănătății nu au putut decela o creștere a incidenței

tumorilor solide în populație[14], probabil pentru că expunerea fiind relativ mică, creșterea, câtă este,

se "îneacă" sub micile variații naturale ale incidenței de fond. În cel mai rău caz se consideră că va

avea loc o creștere de 1 % a prevalenței cancerelor în populație,[15] un risc suplimentar aparent

minor deci, în comparație cu prevalența naturală a cancerului în populație (care ea este de

aproximativ 45% (aproape unul din doi bărbați primește un diagnostic de cancer în decursul vieții)

pentru bărbați și aproximativ 38% pentru femei)[16][17][18]. Cifra procentuală aparent mică a creșterii

prevalenței cancerelor, de numai 1 %, ascunde totuși o fațetă mult mai puțin încurajantă a realității

consecințelor accidentului, în măsura în care aceasta se traduce, în cifre absolute, în mai multe zeci

de mii de indivizi care vor face probabil cancer și de asemenea vor muri, ca urmare a accidentului

de la Cernobîl.

Ca urmare a accidentului de la Cernobîl, expunerea individuală a populației în România a crescut

temporar de la 2,93 mSv pe an, în 1985, la 4,17 mSv pe an, în 1986. Contribuția în 1986 a expunerii

publice (datorată norului radioactiv de la Cernobîl) la expunerea individuală a fost de 1,25 mSv,

expunerea naturală de 2,40 mSv, iar expunerea medicală a fost de 0,5 mSv. În anul următor (1987),

expunerea publică (datorată contaminării produse de accidentul de la Cernobîl) a fost de 0,4 mSv,

pentru a reveni în următorii doi ani la cifrele normale de după 1963 (anul semnării de către S.U.A.,

U.R.S.S. și Marea Britanie a tratatului prin care s-a interzis efectuarea de teste de suprafață ale

armelor nuclear), de aproximativ 0,02 mSv (înaintea semnării, expunerea publică în România era de

0,4 mSv!).[19]