15 Etnii, un oraş - FAM Cluj-Napoca(pag 6) Mihai Pop

Karibe-BalkanikaCluj’s multiculturalism on stage (pag 10) Rael Solis-May

Voluntariatul la LADO Cluj – o experienţă colorată şi savuroasă(pag 5) Ceban Elena

ww

w.m

igra

nt.ro

ww

w.g

ibcl

uj.ro

octo

mb

rie 2

01

1

OCTOMBRIE 2011

Revista ACCENTBasarabean este supliment al Revistei Migrant

în România realizată în cadrul proiectului România Interculturală, coordonat de Institutul Intercultural

Timişoara în parteneriat cu Liga Apărării Drepturilor Omului, Filiala

Cluj, Asociaţia Centrul pentru Resurse Civice, Asociaţia pentru Apărarea

Drepturilor şi Integrare Socială, finanţat de Uniunea Europeană prin

programul General Solidaritatea şi gestiunea fluxurilor migratorii.

Fondul European de Integrare a Resortisanţilor Ţărilor Terţe.

Coordonator Daniela Cervinschi (LADO Cluj)

Editor Şef Ştefan Creţu (GIB Cluj)

Redactor Şef Corina Donica

Echipa de redacţie

Viorica EremiaCamelia ChiticAna BacioiAlina TcaciTeodora BugaIulian CorungaNadejda CodreanuAndrei SchendraElena CebanConstanţa CucuSven Gallinelli

Colaboratori Nicu ŢibriganDionis CenuşăMihai PopRael Solis-MayIrina M.Renata Donica

Redacţia

Revista ACCENTBasarabean este editată de Grupul de Iniţiativă Basarabeană Cluj în colaborare

cu Liga Apărării Drepturilor Omului Cluj

2

Accent Basarabean N

r. 5 | ww

w.gibcluj.ro

ISSN 2247 – 9260

Coordonator Daniela Cervinschi (LADO Cluj)

Editor Şef Ştefan Creţu (GIB Cluj)

Redactor Şef Corina Donica

Echipa de redacţie

Viorica EremiaCamelia ChiticAna BacioiAlina TcaciTeodora BugaIulian CorungaNadejda CodreanuAndrei SchendraElena CebanConstanţa CucuSven Gallinelli

Colaboratori Nicu ŢibriganDionis CenuşăMihai PopRael Solis-MayIrina M.Renata Donica

• ArticoldeînceputDaniela Cervinschi...4

• VoluntariatullaLADOCluj–oexperienţăcoloratăşisavuroasăCeban Elena ...5

• 15Etnii,unoraș–FAMCluj-NapocaMihai Pop...6

• Amvenit,amvazut,amramasAndrei Schendra...7

• Jurnaldedrum–FărâmedeviseNatalia Codreanu...8

• Intersecţie:Dorinţeletale-dorinţelepărinţilor.Alina Tcaci...9

• Karibe-Balkanika,Cluj’smulticulturalismonstageRael Solís-May...10

• LETTERFROMSWITZERLANDSven Gallinelli...11

• IgorLeşan:Îndrăzneşteşiveiaveasucces!Nicu Ţibrigan...12

• AtuncicânddorinţaîntrecefricasauUnsemestruînFranţaCorina Donica ...13

• Ipocrizia“românismului”lamoldoveniDionis Cenuşă...14

• FotojurnaliștiiConstanța Cucu...15

• TaizésauTrăindoviaţăîntr-osăptămânăCorina Donica...16

• Gustulfericiriiîn...CopenhagaViorica Eremia...16

• CaniaareŞcoalăDaniela Cervinschi...18

• DinjurnalulamintirilorprestudenţeştiIrina M. ...19

cuprins

3

Acc

ent B

asar

abea

n N

r. 5

| w

ww

.gib

cluj

.ro

Daniela CervinschiLiga Apărării Drepturilor Omului, Filiala Cluj-Napoca

Aventura Revistei ACCENTbasarabean a început în anul 2009. Împreună cu Mihai Ionaşcu, student la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca am pus bazele Revistei GIB, astfel se numea publicaţia pe atunci, era de fapt, dedicată în întregime proiectelor şi acţiunilor realizate de către ONG-ul studenţesc Grupul de Iniţiativă Basarabeană (GIB Cluj). Ţin minte că primele numere au fost printate din banii de buzunar ai tinerilor voluntari GIB-işti.

A două etapă în viaţa revistei a fost sprijinul financiar al Fundaţiei Emanuil Gojdu şi Sibart Sibiu, tot atunci are loc o schimbare radicală a conceptului revistei - echipă nouă, idei noi. Echipa nou creată avea în componenţa ei atât voluntari ai GIB-ului cât şi alţi studenţi basarabeni şi români, scopul revistei a fost de a crea un spaţiu comun de interacţiune între voluntari, jurnalişti, studenţi şi oamenii de cultură şi nu în ultimul rând, de a-i informa pe studenţi privind drepturile şi obligaţiile lor, de asemenea o mare parte din revistă cuprindea editoriale, articole de cercetare, reportaje despre viaţa de student. Tot în această etapă am încercat să internaţionalizăm publicaţia, prin atragerea sprijinului jurnalistului elveţian Sven Gallinelli, care a şi venit la Cluj-Napoca, special pentru a fi trainer-ul echipei ACCENTbasarabean, i-a plăcut foarte mult, încât a devenit susţinătorul nostru imediat. A fost impresionat de dedicarea noastră, lucram la dezvoltarea unui concept fără să ne intereseze aspectul financiar, eram o echipă de prieteni în primul rând.

Sven Gallinelli despre unul dintre membrii echipei ACCENTbasarabean. «Stefan I am still wondering how you managed to become such a great magazine layoter. You really have the gift of layouting. I do know that InDesign can be a pain in the ass sometimes, there is so many functions and possibilities. Still, I think you’ve managed to get along with it and the result – the ACCENT MAGAZINE – is a pleasure to look at. I think: you, Daniela Cervinschi and Daniel Muntean are the perfect editing team – I wish you many more nicely layouted magazine pages and all the luck with your studies!»

În urma colaborării cu Institutul Intercultural Timişoara (IIT) începe a treia etapă a publicaţiei. Am fost implicată în câteva proiecte implementate de către IIT şi la Cluj, astfel am reuşit să fac cunoştinţa cu echipa acestui institut, care auzind de existenţa revistei, s-a oferit să ne acorde sprijinul lor moral şi financiar, aşa deci Revista ACCENTbasarabean, începând din acest an va fi supliment al Revistei Migrant în România, revistă finanţată din Fondul European de Integrare prin proiectul România Interculturală. Sper ca această colaborare să fie una frumoasă şi constructivă. Cred că, de fapt, aventura ACCENtbasarabean începe în 2011 şi sper eu, să continue de-a lungul timpului.

Am convingerea că Revista va atrage mult mai mulţi colaboratori şi va deveni una dintre cele mai citite publicaţii de către studenţii basarabeni şi români din România.

Felicitări Echipei şi mulţumim IIT pentru sprijin!

Articol de început

4

Accent Basarabean N

r. 5 | ww

w.gibcluj.ro

Primăvara lui 2011 se apropia cu paşi grăbiţi şi dorinţa de a mă implica într-o activitate cât mai dinamică era tot mai mare. Am auzit de la prieteni

de LADO Cluj – Liga Apărării Drepturilor Omului – un ONG care îşi propune să ajute diferite categorii de cetăţeni străini: studenţi, lucrători, şomeri, oferindu-le consiliere şi suport. Am hotărât să-mi încerc norocul şi să cercetez îndeaproape despre ce este vorba. Prima întâlnire cu stagiarii şi voluntarii mi-a oferit mai multe surprize: la o masă rotundă se adunaseră studenţi români, basarabeni, japonezi, tunisieni care se înţelegeau perfect; pe unii din ei deja îi cunoşteam, deoarece erau studenţi ca şi mine, ceilalţi s-au dovedit a fi la fel de deschişi şi interesanţi, iar atmosfera generală era una caldă şi prietenoasă. Ana Luduşan şi Daniela Cervinschi au avut grijă ca noi, stagiarii şi voluntarii, să ne simţim ca acasă, să ne exprimăm liber ideile şi să fim cât se poate de creativi.

M-am alăturat echipei LADO în plină activitate: aceasta tocmai desfăşura proiectul „Centrul de Informare pentru Străini”, la care am avut ocazia să particip, să contribui la

realizarea lui reuşită şi să împart cu toţi colegii bucuria încheierii sale cu succes. Scopul proiectului nostru era de a crea un centru de informare pentru toţi cetăţenii străini din Cluj, dar şi din întreaga ţară. Această structură este menită să ajute în consilierea străinilor asupra problemelor legale ce ţin de obţinerea documentelor de cetăţenie şi pentru muncă, de integrarea în diferite structuri sociale, de facilitare a accesului pe piaţa muncii şi în alte instituţii. Pentru a atinge acest obiectiv, activitatea noastră s-a concentrat în special pe culegerea informaţiilor despre cetăţenii străini pentru crearea unei baze de date la nivel naţional şi pentru alcătuirea unei imagini de ansamblu asupra problemelor întâmpinate de aceştia în România: la facultate, la serviciu, în interacţiunea cu autorităţile, cu alte naţionalităţi. Interacţiunea directă cu studenţii şi muncitorii străini ne-au dezvăluit că mulţi din ei nu ştiu la cine să apeleze pentru a denunţa o încălcare de drept sau pur şi simplu pentru a cere o informaţie. În general, majoritatea s-au dovedit a fi persoane care se descurcă destul de bine, dar acest lucru nu exclude necesitatea unei structuri cu rol ajutător pentru a aduce împreună toţi cetăţenii străini. În acest scop

au avut loc mai multe întruniri, organizate de Ana Luduşan şi de Daniela Cervinschi, care au oferit cetăţenilor străini din Cluj posibilitatea de a vorbi deschis despre problemele lor, de a interacţiona cu diferite persoane specializate în domeniu, de a primi un sfat, o îndreptare, sau pur şi simplu de a înţelege că nu sunt singuri şi că pot găsi ajutor dacă ştiu cum şi unde să-l caute.

Atmosfera de la întâlnirile săptămânale a voluntarilor era dinamică şi uneori chiar agitată: întotdeauna ne propuneam să cucerim noi altitudini, să găsim noi metode de interacţiune cu cetăţenii străini, lucru care s-a dovedit a fi nu foarte simplu: prejudecăţile, frica de discriminare sau de dezamăgire, întotdeauna au fost piedici în comunicarea cu cetăţenii străini. Dar noi am mizat mult pe faptul că suntem tineri, că avem probleme asemănătoare, că suntem deschişi şi că putem să-i convingem să aibă încredere în noi, şi ala a fost. Alteori, ne presa timpul, trebuia să dăm dovadă de promptitudine şi creativitate pentru a realiza volumul de muncă stabilit, şi atmosfera întâlnirii se încărca. Spre fericirea noastră, întotdeauna se găsea cineva să

Voluntariatul la LADO Cluj

O experienţă colorată şi savuroasă

Ceban ElenaFacultatea de Istorie şi Filosofie

5

Acc

ent B

asar

abea

n N

r. 5

| w

ww

.gib

cluj

.ro

Continuarea articolului, in pg.11

15 Etnii, un oras –

FAM Cluj-Napoca

Mihai Pop

M-am gândit la mai multe întrebări de la care să pornesc prezentarea unuia din evenimentele

care nu trebuie ratate în această toamnă la Cluj-Napoca, cum ar fi: Ne place diversitatea? Ce înțelegem prin identitate? Creativitate sau stereotipii? Ce semnifică multiculturalismul? Voi încerca cu ajutorul răspunsurilor la aceste întrebări să vă prezint de unde a pornit ideea evenimentului de la jumătatea lunii octombrie și

în ce va consta el.Am participat în urmă cu

aproape un an și jumătate la un seminar organizat de PATRIR având ca tematică celebrarea diversității și multiculturalismului. Un grup de aproape 300 de persoane venite din medii sociale și profesionale diferite, din toate colțurile lumii având vârste între 14 și peste 50 de ani, cu obiceiuri și așteptări variate, dispuși să depășească oboseala creată de drumul până la Cluj-Napoca, eventualele bariere lingvistice și vremea ploioasă cu un scop: să celebreze diversitatea! A fost cu adevărat un eveniment reușit, în care indiferent de bagajul de cunoștințe, de formarea profesională sau proveniența etnică s-au căutat motive pentru a celebra multiculturalismul, un fenomen prezent în mai toate orașele mari ale lumii moderne și care este chiar o politică națională a unor țări ca Australia sau Canada.

Prin urmare uite că se pot găsi motive de celebrare și de gândire pozitivă chiar și în aceste vremuri în care problemele economice țin primele pagini ale ziarelor de jur-

împrejurul lumii.Bineințeles ca orice subiect

de discuție, multiculturalismul are susținători cât și contestari. Contradicțiile și părerile diverse generează întrebări și dialoguri pro sau contra acestui fenomen care tinde să ia o amploare tot mai mare. Libertatea de mișcare a cetățenilor în diversele uniuni sau structuri suprastatale, imigrația, globalizarea, companiile multinaționale, expații sunt doar o parte din factorii ce favorizează propagarea fenomenului și îi determină uneori pe membrii societății care “adoptă” noi componenți să pună la îndoială calitatea nou-veniților în baza unor idei preconcepute, a unor stereotipii cu privire la identitatea acestora. O discuție recentă avută cu Jorgen sau cum îi plăcea lui să se identifice ”cetățean al planetei” m-a făcut să privesc un pic altfel termenul identitate. Deși aparent am putea asocia identitatea cu cetățenia sau țara de proveniență, în același timp dacă ne aflăm într-o conferință legată de locul de muncă ne prezentăm conform funcțiilor sau calificărilor deținute, dacă suntem la sala de sport, ne prezentăm conform sporturilor perferate, la un târg de carte conform preferințelor literare, etc.

Concluzia este că avem mai multe identități pe care le ”utilizăm” în funcție de contextul în care ne aflăm și fiecare dintre acestea însumează anumite calități și defecte. Prin urmare, a cataloga oamenii după o singură trăsătură sau identitate și de multe ori fără a cunoaște prea multe despre ei, înseamnă a face abstracție de o mulțime de alte identități dintre care cel puțin o parte este

foarte probabil să ne fie chiar pe plac.Trăim într-o lume caracterizată de

diversitate în care zi de zi luăm decizii cu privire la viitor. Unele se bazează pe reguli sociale (legi, tabieturi), altele pe experiențe personale și o bună parte pe stereotipii de gândire – un fel de reguli nescrise, gândite de alții pentru noi. Suntem de multe ori scutiți de a face analize proprii, de a cerceta prin propriile puteri. Însă totuși consider că ar trebui să depășim cu toții stadiul sintagmei ”crede și nu cerceta” mai ales acum când avem poate mai mult ca niciodată acces la mijloace de informare (poate nu toate de o calitate relevantă). Cu atât mai mult, cunoașterea nu poate decât să se lărgească odată cu înfruntarea pașnică a ideilor diverselor culturi care ajung să conviețuiască în lumea aceasta multiculturală. Teoria poate fi acum foarte ușor îmbinată cu experiența personală prin dispariția barierelor de spațiu: imigranții poartă cu ei o parte din cultura comunităților de proveniență și pot să o prezinte de o manieră originală. Însă pentru a genera setea de cunoaștere reciprocă este nevoie să facem loc creativității de exprimare a culturilor, de facilitarea de spații de dialog și de celebrare în care lumea să treacă de stereotipii și să îmbrățișeze ideea diversității din perspectiva plusurilor care aceasta le aduce. Nu redescoperim roata când vorbim despre multiculturalism, îl trăim zi de zi fără a ne da seama așa cum îmi spunea un prieten: conducem mașini nemțești, mâncăm pizza italiană, bem vinuri franțuzești, avem democrația de la greci, cafeaua de la brazilieni, filmele de la americani, hainele făcute de indieni, ceaiul este englezesc, petrolul de proveniență arabă, electronice de la chinezi, numerele de la arabi, literele de la romani, prin urmare cum să ne mai plângem de

prezența imigranților?Așadar, în 15-16 octombrie, PATRIR și-a

propus să celebreze multiculturalismului prin organizarea Festivalului Artelor și Multiculturalismului care înseamnă o serie de activități, în care reprezentanții a cel puțin 15 din cele 22 etnii care trăiesc în oraș vor dialoga cu publicul clujean, își vor prezenta tradiții și obiceiuri, lucrări și opere de artă, performanțe artistice, lucruri mai puțin cunoscute și aspecte care trec dincolo de stereotipiile de gândire. De asemenea vor discuta împreună cu reprezentanții autorităților locale, ai sectorului de business, mediului academic și societatea civilă despre tematica, avantajele și potențialul unui oraș multicultural precum Cluj-Napoca și despre sprijinul care l-ar putea oferi în vederea atingerii obiectivului

2020 Cluj Capitală Culturală Europeană.

Vă așteptăm cu drag!

6

Accent Basarabean N

r. 5 | ww

w.gibcluj.ro

,

Am venit am vazutam Ramas

Doar privind înapoi îți poți da seama cât de departe te-au purtat pașii. Doar privind înapoi reușești să înțelegi câte sacrificii au fost necesare.

Și, de fiecare dată, te pomenești că numărul lor este direct proporțional cu grandoarea visului pe care îl urmărești. Lași oameni dragi pe un peron. Părăsești locuri cărora, până nu demult, le-ai spus « acasă ». Te desparți de amintiri, de tot ce ești, ai fost sau vei fi putut fi. Iți ascunzi viața într-o valiză și, poate cu ezitări, poate cu entuziasm, te indrepți spre ceea ce pare a fi un nou capitol. Începi să iți trăiești visul care a încolțit în suflet atâta amar de vreme. La fel cum subsemnatul își trăiește, acum, visul.

Idila noastră începe când, încă fraged, timpul nu se grăbea să curgă. Mai exact, pe când aveam vreo optsprezece ani, a dat norocul peste mine și am reușit să vizitez Franța, cu ocazia unui schimb școlar. Era perioada când aflai doar din cărți despre gustul catifelat al «croissant »-elor franțuzești. Sau că există nenumărate feluri de « fromage », mai mult sau mai puțin mirositoare (însă cât de mirositoare, nimeni nu putea ști cu precizie). Sau Tour Eiffel… Musee du Louvre, cu misteriosul zâmbet al Mona Lisei… Moulin Rouge, cu emblematicul său cabaret… Le-am descoperit pe toate. Și le-am luat cu mine, în gând, unde le-am regăsit, de fiecare dată, în anii ce au urmat.

Astăzi descopăr din nou. De data aceasta, cu graba unui trecător care aleargă să prindă metroul și, care, prins în mijlocul acestei povești, începe și trebuie să devină o parte din ea.

Acum, ca și atunci, Franța a rămas aceeași. Poate doar turiștii au devenit mai numeroși. Și mai gură-cască. Chinezi, japonezi, americani, nemți, ruși, englezi, câte un basarabean, rătăcit printre alți chinezi și japonezi, alți americani și nemți… Iar odată cu acești turiști au înflorit și sute de imigranți, despărțiți de patria lor, în cautarea unui viitor mai bun. Care incearcă să îți vândă suvenire și câte și mai câte alte chițibușuri, unele mai frumoase (și mai inutile) decât altele. Și care dansează, cântă, jonglează, creându-ți impresia că străzile s-au transformat într-o mare scenă de teatru. De fiecare dată cu alți actori, alte roluri, alte decoruri. Din punctul ăsta de vedere, pot spune că Parisul este un adevărat oraș al contrastelor. Aici poți întâlni cei mai bogați, dar și cei mai săraci oameni, precum aici, frumosul își găsește loc lângă mizerie, aroganța lângă politețe și intelectualitatea lângă necunoaștere. Iar cu aceasta din urmă dau piept aproape mereu, când vre-un curios se (și mă) întreabă din care colț al lumii îmi trag existența. Degeaba încerc să îi explic personajului, căci ochii lui, mari și bulbucați ca două cepe sănătoase, aproape la fel de moldovenești ca și originea mea, îmi dau de înțeles că departe-i de el gândul de a pricepe. Nedumerirea lui sporește atunci când,

,

în glumă, presărată cu puțină ironie, îi dezvălui că de fapt Moldova este o țară din Africa, pierdută pe undeva pe lângă Somalia. Apoi râd. Râde și el, zăpăcit. Și astfel începe povestea despre o țară mică, despre specialități culinare (ce altceva să întrebe francezul ?), despre obiective turistice, despre limbă. ”Bine-bine, îmi răspunde, că vii din Moldova, am înțeles, dar de ce spui că vorbești româna ?” Și alte explicații sunt necesare…

Cu toate acestea, nu încape îndoială că Franța rămâne o țară civilizată. Și bogată. În istorie. În cultură. Dar, nu în ultimul rând, în oameni. Nu poți să nu remarci cum, între lungile călătorii cu metroul, sau pur și simplu în după-amiezile însorite, aproape toată lumea citește. Fie că e vorba de cărți, fie că e vorba de ziare. Fie că sunt oameni de afaceri, sau simpli muncitori. Până și studenții profită de orice moment de răgaz, căci campusurile lor sunt (încă) pline de spații verzi sau de diverse locuri amenajate pentru ceea ce francezii numesc ”loisir”. Nimeni nu poate vizita Franța fără să observe rolul jucat de politețe, etichetă și bunele maniere în viața de zi cu zi. Culmea, aceste mici trucuri, fie sunt exagerate până la absurd, fie dispar complet în spatele volanului. Din ritualurile sociale nu lipsesc, indispensabile și pline de eleganță, strângerea mâinilor și sărutul pe obraji, iar popor mai pupăcios decât francezii nu cred să fi văzut până acum. Ca o lege nescrisă, ”Monsieur” si ”Madame” sunt adăugate, fără nici o ezitare, la orice replică în conversație, fie și numai ”merci” sau ”pardon”. De aceea, este de înțeles că turiștii străini, preocupați mai mult cu localizarea diverselor obiective, purtați de obsesia pentru o cantitate inimaginabilă de fotografii, nu-și dau seama cât de importante sunt aceste politețuri pentru francezi.

De asemenea, este imposibil sa vizitezi Franța fără să îți dai imediat seama de importanța stilului. Contează să arăți bine. Scaunele de pe terasele barurilor și cafenelelor sunt adesea așezate cu fața spre exterior. Ești acolo să te uiți la cei care trec. Iar femeile... femeile știu să fie frumoase. Și frumusețea lor nu vine din machiajul excesiv, ci este mai degrabă naturală, amplificată de asortarea cu stil a hainelor și accesoriilor. Prezentarea mâncărurilor se face, de asemenea, cu un deosebit stil. Una dintre plăcerile unei plimbări pe orice stradă din Franța nu este doar pura varietate a micilor magazine, ci și virtuoasele vitrine, mai ales cele cu mâncare. Iar când vine vorba de mâncare, francezii o transformă într-o adevărată artă. La un moment dat, chiar am primit confirmarea din partea unui coleg: ”Noi, francezii, trăim ca să mâncăm.”

Să fie oare Franța, cu tot ce oferă, ideală pentru o nouă casă? Greu de spus. Tot ce știu acum este cugetarea unui prieten, care îmi destăinuia cândva: ”Casa e acolo unde îți este inima”. Andrei Schendra

7

Acc

ent B

asar

abea

n N

r. 5

| w

ww

.gib

cluj

.ro

,

Pentru început ar fi bine să hotărăsc despre ce aș vrea să scriu. Multitudinea

de emoții ce mă copleșește e oarecum egoistă în felul ei, se cere revărsată în cuvinte, dar numai atât. Care cuvinte, câte sau ce fel…doar EU decid.

Puteți să mă felicitați: azi oficial ies din carapacea în care trăiesc. Plec in

Germania, singură, și se pare că totuși am ales cel mai lung drum, dar nu și cel mai obositor.

Verdele dealurilor aproape că mă strivește în față, într-un mod plăcut

însă. Trenul e un lucru extraordinar dacă stai să te gândești. Te pune în cabine mici, a câte opt și aproape te obligă spre socializare.

Cel mai drăguț lucru posibil mi s-a întâmplat azi. Nu știam că mai există

așa oameni, dar se pare că e suficient să deschizi un pic ochii ca să mai prinzi o dimensiune a lumii acesteia, și nu una rea. Are 23 ani, trăiește la mănăstire, și merge să-și cunoască prietena cu care a vorbit numai la telefon, pe care o știe de-o săptămână, și care are o voce frumoasă. Se uită în jos dacă-l privesc în ochi, îmi dă

sacul lui de dormit și e atât de…hmm… ce cuvinte să folosesc, simplu și bun. Mi-e dor de simplitatea asta bună și de bunătatea simplă a oamenilor credincioși.

În timp ce dormitam mi-a venit o idee. Visul meu ar fi să merg în cel puțin

160 de țări ale lumii, și recunosc, m-a inspirat Simon Magrizo, un cercetaș olandez înrăit, care, dacă nu s-a pierdut cu numărătoarea, are deja peste 170 de țări vizitate. Eu aș putea să merg în întâmpinarea destinului meu și nu îi cer chiar atât - prea mult s-ar părea, ci măcar să fac câte o poza cu câte un reprezentant al fiecărei națiuni de pe glob.

Și am la dispoziție viața întreagă pentru a face asta!

Da, și cum rămâne cu visurile acceptate și ‘corecte ’ pe care ar trebui să

le am? Poate să fiu diplomat sau europarlamentar, sau să am familie și copii, sau poate să ajung președinte?

Oare nu astea fac dintr-o persoană, o personalitate? Hm.. atunci eu o duc

rău de tot. Vreau de toate și nimic și în esență nu vreau decât un singur lucru, pe lângă care toate visele astea sunt simpli

fulgi de păpădie. Vreau sa ajungă mama în rai, pentru că merită!

Suntem învățați de mici că cei câștigători sunt cei care au un vis al lor,

bine definit în timp și spațiu, un obiectiv în viață și tot ce fac se orientează spre îndeplinirea lui. Oare? Presiunea asta: Care-i visul tău în viață?, mă stresează într-un hal și mă forțează să găsesc răspunsuri superficiale. Poate chiar încerc să mă mint pe mine însămi.

O să fac o mișcare revoluționară (în gândire desigur) a celor care nu au o

cale sau un vis definit în viaţă, ci gustă pas cu pas bucuriile lumii acesteia și se lasă purtați de val.

Dar hai să simulez coborârea pe pământ și uite că în doar jumătate

de oră pășesc pe plaiuri timișorene, de unde iau avionul și merg mai departe spre Germania. Spuneam de carapace, ea te și protejează, dar în spațiul mic în care te ține e greu să respiri. Iar eu vreau aer proaspăt.

Câteva cuvinte de la cel mai nehotărât om posibil care încearcă să-și înăbușe

astfel de porniri.

Nadejda Codreanu

Jurnal de drumFãrâme de vise

8

Accent Basarabean N

r. 5 | ww

w.gibcluj.ro

Alina Tcaci

Intersectie:

Dorintele tale - Dorintele parintilor.

Conform unui mic sondaj realizat de mine, la care au participat prietenii mei şi unii colegi

de facultate, am observat următoarele: 13 din 20 şi-au ales facultatea fiind influenţaţi de părinţi, 3 din ei după primul an au renunţat şi s-au înscris la alte facultăţi.

De ce să încerci să fii sau să devii ceea ce alţii vor ? De ce să cauţi ceea ce nici nu îţi doreşti

să găseşti? De ce sa încerci să atingi idealurile care nici nu sunt ale tale? De ce sa îţi fie frică să vorbeşti despre visele tale?

Încă din copilărie auzim: „Ce fericit ar fi tata dacă ai deveni medic, contabil, profesor de

chimie" sau " Ăsta e băiatul / fata tatei, viitorul cardiolog”. Sunt sigură că fiecare dintre noi a auzit fraze asemănătoare, dar nici părinţii nu realizau la acel moment că fac în aşa fel, ca în noi să se nască nişte idealuri, care poate nici nu erau ale noastre, dar de care ne va fi foarte greu să ne desprindem.

Părinţii încercă să proiecteze viitorul copiilor, să îşi îndrume odraslele pe calea cea dreaptă,

să îi ajute să crească. Totul pare foarte simplu atunci când aveam 13-15 ani, atunci când credem

că avem tot timpul înainte să facem o alegere, dar ce se întâmplă când mai avem 3 zile până absolvim liceul, iar noi încă nu suntem siguri de următorii paşi pe care îi vom face? Ce se întâmplă atunci când adormi şi te trezeşti cu întrebarea : „ Ce voi face, ce voi alege?”. Ce se întâmplă atunci când nu ştii ce să alegi, nu pentru că nu ai avea vise, ci pentru că îţi este frică să le zici părinţilor ce vrei sa faci?

Începi să îţi dai seama că nu ştii unde este locul tău şi că nu eşti pregătit să faci o alegere.

Priveşti în jur şi vezi că toţi colegii tăi ştiu ce facultate vor urma, iar tu eşti atât de pierdut. De fapt, nu este aşa, pur şi simplu îţi este frică să îţi recunoşti singur ţie ce cale vrei să urmezi, îţi este frică pentru că ştii că nu coincide cu ce vrea tatăl tău să te vadă şi crezi că va fi dezamăgit.

Adevărul constă în faptul că părinţii nu ar suporta nici ideea ca proprii lor copii lor să

fie nefericiţi, dar ei fac greşeala să creadă că ceea ce este bine pentru ei, va fi bine şi pentru tine ( dacă tatăl tău de mic copil şi-a dorit să devină inginer, dar nu a reuşit sa îşi realizeze visul, acum

el crede că dacă vei reuşi tu asta, vei atinge culmea fericirii).

Tu vei putea fi fericit doar dacă vei deveni ceea ce îţi doreşti tu, doar dacă vei urma calea pe

care vei alege-o şi ştiu că nu e deloc uşor să te faci auzit, dar TREBUIE SĂ O FACI.

Tinere, vreau să închizi ochii, să priveşti în tine şi să te întrebi : Păşesc pe drumul ales de mine?

Dacă răspunsul este : " Sper că am făcut bine sau sper ca nu am greşit", atunci te rog să ai curajul să te opreşti, să te opreşti şi să faci totul ca să ajungi acolo unde ştii că te vei simţi bine, acolo unde este locul tău. Să nu te gândeşti la ce vor crede alţii sau la lacrimile mamei că nu vei fi medic, gândeşte-te că vei putea fi TU. Să nu crezi că vei citi în ochii tatălui dezamăgire, pentru că nu vei găsi urma ei, el va fi fericit atunci când vei fi şi tu, iar tu la rândul tău, vei fi doar dacă îţi vei realiza potenţialul în domeniul în care doreşti.

Nu te lăsa condus de mintea colectivă a societăţii, nu te lăsa condus de nimic, acceptă-

te aşa cum eşti, fii tu însuţi, doar aşa te vei simţi împlinit.

9

Acc

ent B

asar

abea

n N

r. 5

| w

ww

.gib

cluj

.ro

, ,

,

,

,

Rael Solís-May

Karibe-Balkanika

When the editors asked me to prepare my first piece of writing for this magazine, I quickly made the decision to choose a topic

I am very familiar with: a project I have been in contact with for almost one year and a half and that, at least in the musical field, has been hoisting the flag of Cluj-Napoca’s contemporary multiculturalism. I’m speaking about Karibe-Balkanika.

Well, instead of explaining what Karibe-Balkanika is to those who don’t know it, I’d rather start by quoting a question often addressed to us by many fans: “why are you called Karibe-Balkanika?”. The answer is simpler than any paranormal, metaphysical, socio-political or any other geopolitical possible explanation. The answer is as simple as this: it’s because its main founding members come from the Balkans (Bulgaria) and the Mexican Caribbean region. The adventure started when a group of students from Cluj’s Music Academy in search for funds to fulfill their survival needs and a couple of beers in any of the city’s students’ pubs, decided to start a band in which all the repertoire and interpretations would have been spiced with sounds and harmonies coming from the places of origin or cultures of each of the members. At the beginning, we played in one of Cluj’s restaurants which is already closed (not our fault!). However, when the summer of year 2010 came, some of the band members gathered at one of upper mentioned pubs and, before Bacchus presence becaame obvious, they decided to turn the small music band into something with a stronger personality, with the help of an important addition: one of the best voices I’ve ever worked

with. Suddenly, Cluj had a band with Latin feel and Balkan soul, born in the Carpathians. So, the six guys’ adventure continued starting with the following autumn under a more interesting form: our singer came from the USA/Greece, our pianist from Albania/Greece, our guitarist from Bulgaria, our bass player from Guatemala, our current percussionist from Cluj, and the Mexican author of this text, playing the violin. Also, from the very beginning until recent times, we had a very talented colleague from Tunisia, playing Middle Eastern percussions, which gave to the project an even more interesting personality.

Being a professional musician, I’m very tempted to write about our musical backgrounds and professional experiences, but I’d better answer a common question coming from people who have never been to our concerts: what kind of music do you play?! The answer is: our own personal band’s style, rather than a definite musical trend, but we surely identify ourselves with Balkan jazz, Latin jazz, Latin music etc.

We also have a list of very well known covers, sung mainly in English, Bulgarian, Greek and Spanish. We noticed warm welcomings from the public when we performed Latin music or music with Latin tunes. The best examples I have are some covers popularized by Buena Vista Social Club and other major Latin music exponents. During the last concert season, there was a song which was always asked by our public as an encore: “Hasta siempre”, a song dedicated to Ernesto “Che” Guevara, which we perform in Greek and Spanish. It was quite a feeling to see how a song dedicated to a person who always fought for Latin American unity was equally requested by many listeners coming from all

parts of the world.

Another important aspect of the project is the public that is usually present at the concerts: it always seems that our public represents well the local migrating or established cultures here in Transylvania. We’ve had many Erasmus students in every concert, many expats working in local community projects, employees and volunteers from the various cultural centers present in Cluj-Napoca, but the presence of some groups has been quite remarkable: the local and small Latin American community and employees from call centers or western companies in the city. The fact that a group like Karibe-Balkanika is capable of gathering all those communities has opened our eyes and the eyes of many locals to the fact that different communities are present and quite alive in the city, communities which have become more and more multicultural, especially over the past ten years. There is no doubt, the mutual interaction we’ve noticed as foreigners and during the concerts has been always positive. As a group we’ve also contributed somehow to these phenomena. Sometimes, we feel as Amsterdam showcases exposing the most inner parts of the musical culture from the countries we represent.

So, I hope you also join the Caribbean ship. For more information about Karibe-Balkanika, take a look at our Facebook fan page (recordings included!) at: https://www.facebook.com/KaribeBalkanika. If you want to suggest something to the author or just share your comments (or a beer!), feel free to write me at: raelviolin@yandex.ru or visit my website at: www.raelviolin.weebly.com

The First European music project with latin feel, balkan soul and aras heart... born in the Carpathians...

10

Accent Basarabean N

r. 5 | ww

w.gibcluj.ro

If you are Swiss AND male, then you have a disadvantage: You

need to do army service. Now most countries handle army

service like this: You go to service for 18 months or so and

then it’s done for the rest of your life. Not so in Switzerland.

As a man, you are required to do service until you are 34 years old.

Three weeks every year. Not that we guys here really WANT to

do it – but we have to (or the government sends you a huge bill

and makes you paying a lot of money for not attending service).

Sven Gallinellisven.gallinelli@me.com

LETTER FROM SWITZERLAND

facă o glumă sau să povestească o experienţă personală amuzantă sau încurajatoare, ca să ne revină buna dispoziţie şi să ne încărcăm bateriile. Consider că relaţiile pozitive dintre toţi membrii echipei au constituit un factor important în realizarea proiectului, fapt pentru care agenţia de la Cluj s-a descurcat mai bine decât alte oraşe româneşti. Primele rezultatele acestui proiect au fost simţite imediat (studenţii străini au avut ocazia să se cunoască, să împărtăşească experienţe), dar cele mai importante rezultate vor fi vizibile pe termen lung: comunitatea cetăţenilor străini din Cluj se vor simţi mai siguri pe sine şi vor simţi suportul, ceea ce va încuraja dezvoltarea lor profesională şi personală. Cât despre noi, voluntarii şi stagiarii care am contribuit la împlinirea acestui scop, consider că putem fi mulţumiţi de faptul că munca noastră are rezultate vizibile şi nu a fost zadarnică. Un proiect încheiat cu succes, „Centrul de Informare pentru Străini” a deschis uşa altor proiecte şi idei, care urmează a fi concepute şi implementate.

Unul din lucrurile pe care l-am învăţat la LADO este importanţa implicării active în viaţa socială: ONG-urile te învaţă să fii un cetăţean

activ, să-ţi cunoşti şi să-ţi exerciţi drepturile, să ai ocazia să faci ceea ce-ţi place, să interacţionezi cu oameni care îţi împărtăşesc ideile, să creezi şi să nu-ţi fie frică să te exprimi. Aş încuraja toţi tinerii să se implice cât mai mult în viaţa socială a ţării, fie că sunt români sau fie că au venit aici pentru a studia sau pentru a căuta o viaţă mai bună. ONG-urile au întotdeauna uşile deschise oamenilor dornici de a ajuta comunitatea, şi LADO Cluj

nu este excepţie: voluntarii sunt bineveniţi oricând! O multitudine de proiecte aşteaptă să fie implementate, iar noi putem fi cei care vor gusta din victoria unui proiect care a reuşit să ajute oamenii, comunitatea, naţiunea. Nu trăim doar pentru noi, iar cel mai frumos mod de a o demonstra este de a ne implica activ în rezolvarea problemelor societăţii pe care o reprezentăm.

And of course, when you join

service, you have to wear the

camouflage battledress – or, to make it

easier, let’s call that an “uniform”. Not

a very pleasant piece of cloth to wear:

It’s heavy, it’s ugly and – in the view

of most men that have to wear it – it’s

useless. We are not in war, so what’s

the sense in walking around like a

clown?But recently, I have learned that

not everybody sees it like this. In fact,

there is a huge gender gap when it

comes to the uniform question. While

the guys detest it, women love it. “You

know, a man in an uniform looks

damned sexy”, a female friend told me.

Excuse me? SEXY? There are

at least a dozen words that would

pop into a man’s mind if he had

to describe his feelings about the

uniform: Boring. Unnecessary, idiotic,

frumpish, unflattering, but definitely

not SEXY! But in fact, there are a

lot of girls that get excited by seeing

a guy in an uniform. Now why is

that? Unfortunately, I am a man and

therefore I can’t explain properly what

it exactly is that makes women to men-

in-uniform-lovers. I can just guess!

Do women think that a uniform

makes us more masculine? Do you feel

more protected while we are wearing

it? Is it the green

color that awakes natural instincts in

women? Is it that we have to fulfill

a duty and that while wearing the

uniform, we can live a heroic live that

a woman will never experience? Or

is it causing secret fantasies that you

will never ever tell a man at all?

One thing is for sure: If women

really prefer men in uniforms, I

should wear the army uniform

more often when going out. But

then, I really just can’t help: Being

the only guy in a disco wearing a

uniform would make me feel very

silly. And a man that feels silly just

cannot look masculine. I’d prefer a

suit much more – a suit is so more

sophisticated, has so much more

style and is not even less masculine

than an uniform – the opposite is

the case in my view.

But then my female friend said

to me: “Well you know – there

is no difference at all: A suit is a

kind of an uniform, too”.

So that’s what women thinking

is like. Will we ever understand

them? No way. But do we love

them? Yes we do – with or

without our uniforms!

11

Acc

ent B

asar

abea

n N

r. 5

| w

ww

.gib

cluj

.ro

Începutul articolului, in pg.11

Igor LesanÎndrazneste si vei avea succes!Interviu realizat de Nicu Țîbrigan

Igor Leșan este unul dintre basarabenii de succes care a hotărât să-și deschidă propria afacere aici, în România. Studiile în România și experiența acumulată pe parcurs l-au ajutat să se afirme în București. Igor crede că oricine poate reuși în România sau în Rep. Moldova, cu condiţia de a fi curajos. Având propria firmă, se bucură de cifra sa de afaceri, asta într-un context de plină recesiune economică.

Info Prut: Igor, povestește-ne un pic despre tine.

Igor Leşan: Sunt originar din Rep. Moldova, or. Căușeni. Liceul l-am absolvit în Chișinău. Imediat după, am hotărât să-mi continui studiile în România, de fapt ca mulți alți colegi de-ai mei.

Info Prut: Cum ai ajuns în România?

Igor Leşan: Am venit la studii în Cluj-Napoca prin anul 2000, intrând la Facultatea de Științe Politice și Administrative de la Universitatea Babeș-Bolyai. Încă de la bun început eram ferm convins că trebuie să capăt experiență, așa că în timpul studiilor am lucrat timp de patru ani la Direcția Regională Vamală Cluj, unde am căpătat experiența de lucru cu oamenii. Apoi am deținut timp de un an funcția de manager marketing la o fabrică de furtunuri hidraulice și nu a fost ușor. Totuși, țin să menționez că în această perioadă am cunoscut România, fiindcă eram nevoit să călătoresc mult prin Țară, a fost o experiență care m-a marcat ca personalitate. Timp de un an am mai deținut funcția de director executiv la o firmă de curierat rapid unde am învățat cum din lucruri mici se pot face lucruri mari. Și fiindcă mi-a plăcut foarte mult Clujul, mă hotărâsem inițial să rămân aici, însă neavând un business plan orașul nu-mi oferea prea multe oportunități de dezvoltare.

Info Prut: Și de ce ai hotărât să vii în București?

Igor Leşan: Totul a început cu ideea de a mă lansa în comerțul cu vinuri moldovenești, o afacere destul de profitabilă dacă știi cum s-o gestionezi. Trebuie să vă zic că a durat ceva timp până am realizat planul de afacere, aproximativ un an (2009-2010). Așa că în primăvara anului 2010 am venit împreună cu familia în București, având nici mai mult, nici mai puțin decât 500 de euro în buzunar, iar acum am o cifră de afacere de 1 milion de lei. Evident că fără sprijinul părinților nu aș fi reușit, fapt pentru care le sunt recunoscător. Pe 1 mai 2010 am deschis primul stand cu vinuri în Centrul Comercial din Colentina, iar acum am standuri în patru centre comerciale: Colentina, Lujerului, Orhideea și Berceni, evident că voi deschide și alte standuri.

Info Prut: Cât de apreciat este vinul din Rep. Moldova aici?

Igor Leşan: Pe parcursul activității mele în comerțul cu vinuri trebuie să vă mărturisesc că am întâlnit clienți cărora le-am câștigat încrederea, și asta datorită calității vinurilor noastre. Am folosit marca vinului moldovenesc punând accent pe

promovare, unde clientul are ocazia să deguste din gama largă a ofertei: Garling Collection, Cricova, Bostavan, Tomai-Vinez și Mileștii Mici, precum și celebrul divin Călărași. Am hotărât să adopt o strategie de a fi cât mai aproape de clientul nostru, și să știți că succesul nu s-a lăsat prea mult de așteptat. Până la urmă viticultura este un argument forte al continuității poporului român de la Nistru la Tisa, iată de ce sunt îndreptățit să spun că vinul din Rep. Moldova este și trebuie să fie perceput în România ca „al nostru”, al tuturor românilor.

Info Prut: Din câte am observat, la stand nu ai produse numai din Rep. Moldova.

Igor Leşan: Desigur, am hotărât să-mi extind oferta și am apelat la firme importatoare de vinuri din Georgia, podgoria Teliani Valley (regiunea viticolă Kaheti, estul Georgiei), și de brandy armenesc, evident celebrul „ArArAt”. Toate sunt produse de o înaltă calitate care se bucură de apreciere în întreaga Europă.

Info Prut: Ai întâmpinat obstacole atunci când ai iniţiat afacerea aici, în România?

Igor Leşan: Să știți că nu a fost atât de greu precum pare la prima vedere. Evident că la început a trebuit să mă documentez pentru a elabora o strategie, să studiez legislația, dar nu m-am speriat de birocrație și am perseverat în a duce la bun sfârșit ceea ce mi-am propus.

Info Prut: După încheierea studiilor în România, mulți tineri basarabeni se confruntă cu dilema de a rămâne în România sau a se întoarce în Rep. Moldova.

Igor Leşan: Şi eu m-am confruntat cu aceeași dilemă după terminarea studiilor și vreau să vă zic că dacă aș da timpul înapoi și aș avea de ales între a rămâne aici și a mă întoarce acasă, cu siguranță aș face aceeași alegere și nu aș renunța. De fapt, am avut de ales între familie și liniștea casei și întoarcerea acasă, noi afaceri și bani. Am ales să rămân alături de cei dragi aici. Depinde ce te leagă sau nu de un anumit loc, însă a rămâne aici nu înseamnă că am pierdut legătura cu cei din Rep. Moldova. Pur și simplu în România sunt „acasă” alături de familie.

Info Prut: Ce sfat le-ai oferi tinerilor basarabeni veniți în România la studii?

Igor Leşan: În primul rând, vreau să le recomand să învețe bine și pe lângă viața de student, studiile trebuie să rămână baza preocupărilor. Facultatea este esențială pentru orice tânăr fiindcă te ajută să-ți definești clar valorile după care te vei orienta în viață, te va ajuta să analizezi clar informațiile pentru a le aplica pe domeniul de interes. De exemplu, domeniul administrației publice din facultate m-a ajutat în afacere, înțelegând mai bine funcționarea legislației și nu numai. Oricum, le doresc tuturor mult succes și să îndrăznească precum spune Virgiliu: Audaces fortuna juvat! (Soarta favorizează pe cei îndrăzneți!)

12

Accent Basarabean N

r. 5 | ww

w.gibcluj.ro

DISCOVERFRANCE

,,

, ,

DISCOVER

AS (Ante Scriptum): Subsemnata, este studentă la Medină Generală, anul IV, în Cluj şi va studia în cadrul programului Erasmus în Amiens, nordul Franţei, la Universitatea „Jules Verne” din septembrie anul curent până în ianuarie 2012.

Bine no, mă tem. Că mă duc singură, că o să stau departe de casă şi de patul meu mai mult decât am fost vreodată, că vor trece zile întregi în care să nu aud sau spun (sau poate chiar gândesc) ceva în română. Că o să fie colegi neplăcuţi şi profesori încrezuţi. Că o să leşin de dorul unei mămăliguţe şi Skype-ul n-o să fie de ajuns pentru a simţi îmbrăţişările celor care contează. Că nu vom face suficientă şcoală sau că voi face încă prea suficientă, dar oare va fi recunoscută când mă întorc? Că francezii se vor dovedi pe atât de infatuaţi pe cât le este faima şi voi avea parte de cel mai lung noiembrie de până acum. Că ceea ce mi-am dorit de ani se va dovedi a fi o dezamăgire şi, în această ordine de idei, nu voi mai îndrăzni să am şi alte aspiraţii. Doar realitatea se construieşte din cioburile iluziilor neîmplinite.

...Dar în acelaşi timp: sper la oameni frumoşi care să îţi deschidă mintea şi abilităţile lingvistice. La excursii scurte, dar cu amintiri de o viaţă, în locuri în care îmi doresc să ajung şi în locuri în care dacă le-aş cunoaşte, aş vrea. Curiozitatea cunoaşterii unui sistem de învăţământ diferit de al nostru, care indiferent de va fi mai bun sau mai rău va fi „o lecţie de viaţă”. O bulină pe CV. Peisaje care să îmi taie respiraţia şi frânturi dintr-o viaţă pe care altfel – decât pe propria piele – nu am cum să o cunosc. În sfârşit motive să iau fotografiatul în serios şi să scriu în jurnal. Câteun articolaş în Accent,

cu bunăvoinţa voastră. Să trec în fine de la stadiul de plan, la acţiune. Să trăiesc fiecare clipă în esenţa ei, căci voi şti că sunt numărate. Să mă bucur de studenţia secolului XXI?

O, da, frica este însoţitoare devotată. Ea este cea care îţi dă o sfârlă când arată violenţe la televizor şi te gândeşti la toate trenurile care trebuie schimbate până să ajungi la destinaţie. Şi comoditatea, desigur: cât de moale patul, uşoare mişcările, sigur viitorul dacă aş sta cuminte locului ca toţi ceilalţi. Ah, şi invidia: uite ce liniştiţi îs toţi ignoranţii ăştia din jurul meu, au ei de făcut 1000 de kilometri într-o zi?

Azi de exemplu am avut prima discuţie cu „oficialii” francezi. Căminele se deschid în 1 Septembrie şi „non”, studenţii nu vor fi primiţi cu o zi mai repede. Iar dacă doreşti să-ţi laşi bagajul la un hotel, ca să nu-l cari după tine, ţi se cer 30 € pe zi. În condiţiile în care tariful pentru copii este tot atât. Iar ultima dată când am verificat, valiza mea nu necesita lenjerie curată şi mic dejun. Dar e în regulă, birocraţia o fi general valabilă. Bine ai venit în maturitate.

E ca o salată de nesiguranţă şi aşteptare. Nerăbdare şi reticenţă. Frică şi dorinţă (fifti-fifti). Dar mai presus de orice este mâncărimea aia în suflet: credinţa că odată oferită ocazia, trebuie s-o faci. Că e o piesă din logo-ul vieţii tale. Doar „Winners never quit, and quiters never win” (Vince Lombardi). Iar în măsură să decidem suntem chiar noi înşine. Aşa că dă-i bătaie!

PS: Ne auzim într-o lună, sper cu recenzii pe măsura aşteptărilor (şi o română încă inteligibilă).

Corina Donica

Atunci când dorinta întrece frica sauUn semestru în Franta

FRANCE

13

Acc

ent B

asar

abea

n N

r. 5

| w

ww

.gib

cluj

.ro

,

,

Ipocrizia “românismului” la

moldoveni

Proximitatea europeană şi "descântatul" relaţiilor moldo-române după aprilie 2009 îşi au efectul, lăsând amprente tot mai profunde pe conştiinţa cetăţenilor Republicii Moldova. Trecuţi prin culoarele politicii comuniştilor “moldovenişti” şi deşteptaţi sub o guvernare mozaică “moldovenist-filoromână”, moldovenii se încurcă tot mai mult în propriile atitudini faţă de statul român şi sistemul lui de valori cultural-istorice. Divizaţi pe criteriul identitar, majoritatea moldovenilor se zbat între “profilul sovietic moldovenist”, apartenenţa la spaţiul cultural românesc şi realităţile socio-economice complicate.

Confuzia identitară a populaţiei dintre Prut şi Nistru se reflectă în primul rând în comportamentul elitelor politice, mediocre şi puternic corupte, ale căror interese oligarhice transformă “limba” sau “istoria” în obiecte ale unor tranzacţii politice. Conexiunea strânsă cu grupările politice îi lipseşte pe votanţii moldoveni de raţionamente individuale în privinţa dezbaterilor lingvistice sau istorice. Armonizându-şi vocea la necesităţile formaţiunilor politice, constituite din scheme de supravieţuire, acomodare sau expansiune economică, locuitorii fostei republici sovietice se transformă în ostaticii unor viziuni contradictorii despre originile lor istorice. Majoritatea acestor moldoveni sunt capabili să-şi convertească preferinţele identitare în funcţie de voinţa partidului simpatizat. Retorica volatilă a guvernării actuale de la Chişinău privind “fraternitatea" moldo-română denotă gradul înalt de predispunere spre tranzacţionarea valorilor naţionale, proclamate în actele fondatoare ale independenţei Republicii Moldova. Orientându-se conform cursului trasat de elitele politice, dezrădăcinate de valorile non-economice, o parte din populaţie devine subiectul şi chiar obiectul unor afaceri politice de înstrăinare, marginalizare, fie conservarea, a politicilor în domeniile lingvistic şi cultural, caracteristice acestei zone.

Pe lângă moldovenii motivaţi politic există contingentul “oportuniştilor” ale căror afiliere lingvistică sau naţională depinde de fluctuaţia cererii şi ofertei în economia reală. Acest “oportunism” reiese din relaţiile complexe, pe alocuri ipocrite, dar şi foarte mecanice, dintre statul român şi locuitorii spaţiului pruto-nistrean. Cunoscut sub denumirea de “paşaportizarea” cetăţenilor moldoveni de către autorităţile române, fenomenul a produs reţele enorme de escroci, intermediari şi facilitatori, înrolaţi în procesul îndelungat, dar simplificat

Dionis Cenuşă

în anii recenţi, de “redobândire” a cetăţeniei române. Corupţia pasivă şi traficul de influenţă, ca forme de relaţionare dintre aplicanţii pentru paşapoarte româneşti şi instituţiile responsabile din România, determină contaminarea moldovenilor cu doze suplimentare de “oportunism” şi nepăsare faţă de motivaţia iniţială a autorităţilor române. Pe baza unor impulsionări artificiale şi profund materialiste, “românismul” a devenit un detaliu al “relaţiilor de piaţă”, fiind abandonată misiunea lui de curent ideologic, activat ca remediu pentru cetăţenii moldoveni, formaţi identitar într-un context istoric vitreg faţă de valorile naţionale româneşti autentice.

Alături de “oportunişti” şi “adepţii partidelor politice” poate fi identificat şi contingentul moldovenilor cu acte româneşti, fie care pretind că sunt exponenţii naţiunii române, antrenaţi în procese dificile de adaptare la realităţile economice europene, unde „a fi român” înseamnă a fi catalogat ca şi potenţial „infractor, cerşetor etc.”. Un asemenea mediu discriminator, nesigur şi instabil, propriu multor state europene alese ca destinaţie de către muncitorii moldoveni, au dezvoltat reflexe de autoapărare puternice şi mobilizatoare, ce resping orice similitudine sau afilierea la comunitatea românilor. Imunizându-se de prejudecăţile anti-româneşti care bântuie în Europa ostilă faţă de imigranţi, moldovenii

14

Accent Basarabean N

r. 5 | ww

w.gibcluj.ro

renunţă cu uşurinţă la legăturile aparent fireşti cu "statul român, deşi beneficiază de multitudinea facilităţilor, derivate de la apartenenţa statului român la comunitatea statelor europene. În acest fel, moldovenii cu acte româneşti, apelând la limba română în relaţia cu oficialii români, se distanţează deliberat de diaspora românească, creându-şi şi dezvoltându-şi propriile comunităţi distincte de statul român, proiectate pentru o convergenţă cu factorii de decizie şi opinia publică moldovenească.

„Românismul” este supus unor provocări majore, iar destinul lui este în strânsă legătură cu responsabilitatea şi integritatea factorilor care conduc la diseminarea lui. Modul cum acesta se răsfrânge asupra cetăţenilor Republicii Moldova demonstrează cât de fragile şi ineficiente sunt politicile determinate să asigure durabilitatea lui, dar şi cât de rezistenţi sunt moldovenii din toate generaţiile faţă de acesta. De asemenea, se dovedeşte că identitatea moldovenească este mai puternică decât cea românească atât în zona pruto-nistreană, cât şi în Europa care dispune de mai multe instrumente capabile să apropie moldovenii de spaţiul românesc. De aceea, se impune o revizuire a politicilor referitoare la protejarea şi extinderea arealului „românismului”, cu examinarea posibilităţii de a recunoaşte valabilitatea alternativei „moldoveneşti” ca formă identitară condiţionată de legitimităţile şi consecinţele globalizării, cauzată la fel de politicile falimentare aplicate ani la rând de România în raport cu populaţia dintre Prut şi Nistru.

de cuvânt, care poate fi înțeles, modificat și transmis conform propriului sistem de valori, o fotografie este unică și prezintă evenimentul în varianta lui inițială, veridică și obiectivă.

Dar ce s-a omis a cunoaște este ce se întâmplă dincolo de obiectiv. Inspirată și profund impresionată de cazul lui Kevin Carter, autorul uneia dintre fotografiile celebre ale lumii și anume: a fetiței înfometate care în drum spre centrul de alimente este vânată de un vultur; mi-am pus problema existenței unor consecințe ale fotojurnalismului, din moment ce această muncă a dus la sinuciderea lui Kevin. Studiind câteva din articolele publicate după moartea acestuia, am realizat existența unor traume semnificative în viața fotografului, traume provocate atât de munca în condiții grele, cât și de presiunea media de care a avut parte după apariția pozei în presă.

Mai nou, toată lumea are un aparat foto. A devenit un trend să faci poze ”artistice”.

Sudan, Martie, 1993

Fotojurnalistii

Suntem o cultură a vizualului. Încă de pe vremea lui Isus Hristos, necesitatea vizualizării stării de fapt ia forme de exemplu la Toma Necredinciosul, care

”până nu vede, nu crede” că s-a întâmplat Învierea Mântuitorului. Acest lucru explică nu altceva decât celebra zicală ”o imagine valorează cât 1000 de cuvinte”. Lumea este înclinată mai mult spre ce vorbește o media fotografică decât una scrisă. Spre deosebire

Însă, ”mulţi dintre aceștia nu au nici o idee despre dramele pe care le pot trăi, ascunşi, în aparenţă, după un aparat de fotografiat. Pentru că, acolo, la război, mai mult decât în orice alt loc, eşti pus în situaţia de a fi tu însuţi un câmp de bătălie pentru doi adversari teribili: omul şi fotograful. ” (Dan Mireanu)

Fotografia lui Kevin a stârnit o reacție imediată, urmată de o grămadă de discuții pe seama deciziei luate de Kevin de a imortaliza momentul și nu de a o ajuta pe fetiță. St. Petersburg Times din Florida afirma că ”Kevin, care își potrivea obiectivul pentru a prinde un cadru cât mai expresiv al suferinței fetiței, ar putea fi în aceeași măsură un prădător, un alt vultur în această scenă”. Astfel de comentarii nu au făcut decât să accentueze remușcările de conștiință deja existente. Da, este un subiect public care în condiții normale trebuie dezbătut. Însă, cine are grijă de starea psihologică a fotojurnalistului? În studiul efectuat de Eric M. Reed, la care au participat în jur de 800 de jurnaliști, la întrebarea ”Dacă simt sau au simțit careva efecte ale job-ului legate de stresul traumatic?” din 745 dintre cei chestionați, 567 au răspuns afirmativ. Acest lucru vorbește despre existența unei probleme majore privind sănătatea mintală printre cei care practică fotojurnalismul.

Jurnaliștii au o memorie istorică. Ei dezvoltă o mapă traumatică a evenimentelor la care au fost prezenți. Acest lucru îi determină să evite orice contact cu locurile sau persoanele de a căror subiect s-au ocupat deja. Fie că e vorba despre adrenalina de a realiza un nou material cât mai bun, fie de presiunea termenilor limită și a cerințelor agențiilor de presă, fotografii ajung să treacă cu vederea sau să mușamalizeze adevăratul impact pe care l-a avut un eveniment asupra lor, iar atmosfera de genul ”înghite și mergi mai departe” nu e tocmai motivantă pentru apelul la ajutor psihologic.

Până la urmă, fotojurnaliștii dispun de un simț al comunității foarte bine dezvoltat. Și cum precizează Eric M. Reed în studiul său: ”Ei au capacitatea de a gusta acel sentiment de împlinire și datorie în același timp, ceea ce constituie o parte importantă a societății în procesul de informare a publicului”.

Cred cu desăvârșire că drama lui Kevin Carter a fost un semn de alarmă pentru adoptarea unei atitudini diferite față de suportul ce necesită a fi acordat celor care își sacrifică integritatea mintală pentru a expune lumii o realitate dură, ce deseori se vrea evitată.

Constanța Cucu

15

Acc

ent B

asar

abea

n N

r. 5

| w

ww

.gib

cluj

.ro

,

Imaginează-ţi cea mai bună zi din viaţa ta. Admis în dreptul numelui tău, prima escapadă la bere în timpul orei de mate, Cheile Bicazului în apus, primul zâmbet împărţit cu cel care era să fie, mâna bunicii trezindu-te.

Acum uită de toate detaliile fizice ale fericirii tale, priveşte direct în sufletul tău, aminteşte-ţi uşurătatea fiinţei tale, împlinirea de a descoperi că viaţa este exact momentul pe care-l trăieşti.

Inchipuie-ţi cum ar fi să trăieşti această bucurie simplă de a fi în fiecare zi. O veşnicie în Rai, o săptămână pe Pământ. Căci nu eşti tu primul şi cu atât mai puţin singurul care şi-ar dori ca aşteptările lui de la lume pe când era copil să poată deveni realitate. Ba mai mult, cineva chiar s-a străduit să transforme un vis comun într-o existenţă adevărată.

Şi da, asta se întâmplă în TAIZÉ. Comunitate religioasă înfiinţată de fratele Roger în anii ’50 într-o zonă izolată din centrul Franţei, are ca scop central unificarea religiilor şi acceptarea esenţei credinţei: „Există Dumnezeu, şi e unul pentru toţi”. No matter if you’re black or white.

Nu strâmba din nas dacă eşti ateu, ca orice aspect din viaţă şi Taizé e mult mai complex şi colorat decât „o altă spălare de creier”. Taizé e o mică viaţă. E „o altă lume”, cum îmi adusese ca argument suprem colega ce m-a chemat cu ea.

Taizésau

Trăind o viaţă într-o săptămână

Corina Donica

Gustul fericirii în...

CopenhagaViorica Eremia

Şi dacă visele ne sunt spectre de lumină, atunci să ne inundăm viaţa cu vise şi să mergem într-un pas cu ele,chiar de aparent par imposibile. Totuşi,sunt vise care îmbracă nimbul realităţii şi începi a trăi din feeria lor. Acea feerie am trăit-o şi eu acum un an în Copenhaga,Danemarca. Cînd am aflat că sunt finalista proiectului „Meet Europe in Denmark” finanţat de Minesterul Afacerilor Externe Danez şi Fundaţia „Soros Moldova” am simţit că încetul cu încetul dorinţa de a vedea” o altă lume” începe să devină realitate.

Cu sufletul inundat de emoţii puternice am urcat în avionul care mă îndrepta iniţial spre Budapesta,de acolo urmînd să merg spre un mic paradis al nordului,o ţară care de fapt e considerată a fi ce mai fericită,şi cît doream să simt şi eu în ce constă fericirea lor,pentru că aceasta era întrebarea a cărui răspuns l-am găsit în decursul a 10 zile cît m-am aflat acolo.

Odată ajunsă, am fost întîmpinată de ploaia,care posibil era o binecuvîntare, dar pentru mine atunci emana o doză bună de monotonie,şi tristeţe,care a fost doar pentru un moment,căci întimpinată de chipurile luminoase a coordonatorilor de proiect Ea şi Klavs starea mea de spirit nu a mai fost simetrică timpului.

Prima zi în „scurta mea aventură daneză” am admirat Grădina Zoologică, unde urşii polari,morsele şi alte vietăţi ne spuneau „Bine ati venit în lumea lor”. A fost o zi destul de „plină” şi s-a şi terminat pe cinste, căci am fost la un concert de muzică raggy în Christiania-regiune din centrul oraşului ce se proclamă autonomă.

Prima zi mi s-a încifrat în suflet drept una plină de surprize,care au şi continuat şi în celelalte zile. Duminică,am vizitat locurile pitoreşti din Copenhaga,am fost la schimbul gărzii regale de la Palatul Danez,ne-am cufundat într-o lume a poveştilor cînd am vizitat faimoasa statuie a Micii Sirene,care a fost creată după povestea lui Antoine de Saint -Exupery . Ne-am urcat şi pînă în vîrful Turnului Rotund,iar o legendă spune că împăraăteasa Rusiei Ecaterina a II-a s-a urcat cu trăsura pînă în vîrful turnului. Ajunsă sus,în faţa ochilor mi s-a deschis panorama

oraşului în toată frumuseţea sa,căci este un oraş pe apă datorită canalelor de scurgere care ii conferă o mie şi una de asemănări cu Veneţia.

M-am convins şi mai mult de „aura plină de istorie a oraşului” nu doar prin arhitectura specială,ci şi prin castelul Kronborg-numit şi Castelul lui Hamlet,un castel pe apă care mai păstreză un suflu viu al istoriei,încît ajunsă acolo am avut impresia că m-am transfigurat în epoca medievală.

Ziua de duminică nu s-a terminat aici,după Castelul Kronborg am vizitat şi Copenhagen Bussines School care m-am impresionat nu doar prin arhitectură,dar şi prin condiţiile de studiu care le ofereau studenţilor,prin biblioteca colosală şi sălile de curs moderne.

Luni a început cu un training despre difernţele culturale,despre proiectele finanţate de Ministerul Danez care au avut drept scop un schimb de experienţă între tineri din diferite ţări ale lumii,care aveau un alt nivel de cultură potrivit ţării din care proveneau şi care venind în Danemarca au încercat să se adapteze mediului dat şi să înveţe lucruri noi şi utile pentru viitor. După trainnig,am servit tradiţionalul sandwich,am mers să vizităm vestitul Nynhavn şi am am urcat pînă în vîrful

16

Accent Basarabean N

r. 5 | ww

w.gibcluj.ro

Patru mii de tineri din toată Europa, de pe tot Globul, se adună în acest colţişor de lume (un mic sătuc, pentru a fi precişi) în fiecare săptămână: toţi vin duminică, toţi pleacă duminică. 4000. Confuzi şi curioşi ca şi tine. Intrigaţi şi reticenţi. Atei şi viitori preoţi.

Şi cu toţii avem 7 zile ca să ne hotărâm dacă credem sau nu. Să descoperim ce vrem să facem cu viaţa noastră (credinţa nu înseamnă numai „Tatăl nostru”, e în primul rând găsirea drumului tău). Să ne facem prieteni din fiecare regiune a fusului orar şi să vorbim toate limbile pe care le ştim. Să mâncăm linte, să împărţim ceaiul de la ora cinci, să cântăm „The Wind of Change” la chitară în apus şi să dormim cu uşa deschisă.

Dacă ai noroc, să te îndrăgosteşti. Să mergi de trei ori pe zi la biserică şi să-ţi placă, căci a te ruga înseamnă aici a asculta 4000 de suflete cântand alături de tine, a zâmbi oricui pe stradă şi a-ţi fi zâmbit înapoi. Să chiuleşti de la spălatul de vase ca să te plimbi în parc. Să vezi oameni scriind, citind, meditând, cântând, vorbind, în toate limbile lumii şi în toate gândurile ei şi să pară cel mai natural lucru.

Să îţi aminteşti cum este să fii copil. Să fii fericit fără să te străduieşti. Să ştii că undeva te aşteaptă o acasă şi o persoană

care eşti tu, dar să uiţi mereu asta în magia momentului. Să te temi că totul va fi pe vechi şi să speri că tot ce înveţi rămâne cu tine. Să râzi până în zori şi să îţi deschizi sufletul. Să înţelegi că nimeni nu te va înţelege cu adevărat decât dacă vine aici, căci a explica Taizé-ul e ca şi cum ai descrie un păun unui orb. Să fii simplu, să fii bun, să crezi. In orice.

Să-ti laşi o bucată de suflet acolo şi să speri că iei o bucată de Taizé cu tine. Să cunoşti oameni, să-i iubeşti. Să te cunoşti pe tine. Să nu te mai cunoşti. Să alergi, să te joci de-a încâlcitelea, să visezi în biserică, să ţi se taie respiraţia la împărţirea luminii de sâmbătă seara între toate miile de oameni. Să te simţi un suflet. Să iubeşti totul şi să te simţi iubit.

Să fii, în sfârşit, Om.

Bisericii Our Saviors Church,unde se zice că doar cei curajoşi pot să urce.

Cu o deosebită plăcere am fost şi la trainigul „Media and Democracy”,unde domnul Per Osterlund,jurnalist,preşedintele Asociaţiei Danicom a vorbit semnificativ despre influenţa celor două într-un stat democratic şi care a mai specificat mai multe puncte-cheie a mediei într-un stat, care le-am perceput şi mai bine prin intemediul unui workshop. Un deosebit interes ne-a trezit şi vizita în Christiania,regiune din centrul oraşului care proclamă autonomă de restul ţării,unde locuiesc aproximativ 850 de persoane şi are o suprafaţă de 30 de ha. A devenit o sursă de controversă din 1971,atunci fiind o regiune militară abandonată.

Următorea zi a fost una foarte specială pentru mine, căci am vizitat Parlamentul Danez şi am avut fericită ocazie să particip la o masă rotudă,unde un domn din Parlament ne-a explicat funcţionalitatea sa,rolul care îl joacă şi de asemenea am vizitat şi Ministerul Afacerilor Externe,unde am fost încîntaţi să aflăm despre numeroasele proiecte ce le-a finanţat,despre Republica Moldova şi despre proiectul nostru inclusiv. Ziua s-a încheiat cu vizita la Biblioteca Regală,care este constituită din două părţi:partea veche unde mai simţi mirosul de manuscrise vechi într-un mediu ce te îndreptă cu paşi grăbiţi spre trecut şi partea nouă care se deosebeşte prin arhitectura contemporană mai numită şi „Perla Neagră” fiind deosebită prin construcţie.

Ultimile zile le-am petrecut în compania elevilor danezi la Gammel Hellerup High School,unde am avut fericita ocazie de face comparaţie dintre sistemul de învăţămînt de acasă şi cel din Danemarca,am dansat împreună „Dansul Cailor”,am spus

glume,am fost împreună la un Centru de Experimente,unde am văzut cu ochii noştri cum au loc anumite procese fizice,chimice şi biologice,am cinat şi am jucat bowling în prima seară,iar întîlnirea am finisat-o cu un party.

Desigur,în ultima zi am făcut un ultim „Canal Tour” alături de Ea şi Klavs,admirînd de pe apă deja locurile pitoreşti din Copenhaga,iar ziua s-a încheiat cu un shopping pe cinste şi cu o vizită la Grădinile Tivoli,care de fapt mai sunt numite şi Disney Land Danez,acolo am şi luat cina într-un local amenajat în stilul perioadei vikingilor.

Cu cîtă tristeţe m-am despărţit de oraşul nordic-Copenahaga şi probabil că şi am găsit cheia fericirii lor care constă în capacitatea oamenilir de a se bucura de lucruri simple,de a-şi deschide sufletul lucrurilor noi şi de a trăi cu intensitate fiecare moment din viaţă.

O experienţă de neuitat,unde am cunoscut oameni noi de la care am invăţat multe lucruri utile,am văzut o lume nouă,o viaţă nouă bazată pe alte concepte, într-un cuvînt am aflat ce însemnă a fi pentru 10 zile în ţara unde se consideră că trăiesc cei mai fericiţi oameni din lume...şi am gustat şi eu din acea fericire...

17

Acc

ent B

asar

abea

n N

r. 5

| w

ww

.gib

cluj

.ro

Cania are Scoala

Daniela Cervinschi

Cred că ne amintim cu toţii prima zi de şcoală. Eu îmi amintesc o turmă de oi şi de capre, tăindu-mi drumul spre şcoală. Îmi amintesc mirosul de lână de oaie şi de pământ uscat. Îmi mai amintesc că în fiecare dimineaţă trebuia să înfrunt o gaşcă de fete pistruiate şi grăsuţe, care balansau puntea de lemn putrezit ce unea cele două maluri ale unui pârâu plin de gunoaie, doar pentru a speria copii mai mici. Şcoala era impunătoare în ochii mei de copil, un amestec de cărămidă roşie şi desene în stil comunist îi dădeau un aer misterios şi sumbru totodată. Era frumos la şcoală, îmi plăceau ciupercile, roşiile şi căpşunile de hârtie pe care ni le punea profesoara pe tablă pentru a învăţa scăderile şi adunările, nu îmi plăcea litera Ş şi cifra 2. Nu îmi mai plăceau toamnele ploioase pentru că se făcea foarte mult noroi în sat şi ne era interzisă intrarea în incinta şcolii dacă aveam încălţările murdare, astfel altă opţiune nu aveam, decât să ne spălăm în băltoacele de lângă şcoală, în schimb îmi plăcea iarnă, pentru că întotdeauna aveam încălţămintea curată. Ţin minte cărţile vechi care ni se dădeau gratuit de la şcoală, trebuia să avem mare grijă de ele, ca să mai poată învăţa din ele şi generaţiile viitoare, un început de,,dezvoltare durabilă’’ încă de pe atunci în instituţia de învăţământ din satul Cania. Glumesc.În anul 2010 am găsit şcoala în care mi-am petrecut 9 ani din viaţă într-o stare bună faţă de alte şcoli din satele Moldovei, am găsit profesori tineri şi entuziaşti, am găsit copii deştepţi cu vise mari, am găsit, surprinzător, o bibliotecă bogată. Când am vizitat şcoala nu aveam nici cea mai mică intenţie să scriu despre ea, mă gândeam că nu voi găsi nimic interesant şi demn de a fi prezentat şi altora, dar m-am înşelat. Instituţia de învăţământ din satul Cania, sat care are o populaţie de aproximativ 4000 de locuitori şi care este situat la sud-vestul Republicii Moldova, lângă oraşul Cantemir, funcţionează încă din anul 1978, pe atunci se numea Şcoala Generală Cania, dar din anul 2009, a devenit Liceul Teoretic Ion Creangă. Acum şcoala este renovată, şi nu mai arată la fel ca şcoala pe care o ştiam eu, însă mai

persistă mirosul cunoscut al copilăriei mele: de cărţi vechi, de mucegai, de cerneală. Spre surprinderea mea, chiar dacă deja era trecut de ora 14, şi mai nimeni nu era la şcoala, am întâlnit într-o clasă curată şi aerisită o profesoară care m-a recunoscut şi care mi-a răspuns fericită la întrebări. Doamna Elena Bagrin, a fost profesoară de clase primare, 1-4, acum este profesoară de matematică pentru clasele a 10-12. Mi-a povestit că nu i-a fost uşor să se reprofileze şi acum participă constant la diverse cursuri de pregătire, a fost nevoită să facă acest pas pentru că nu sunt destui profesori de matematică. Sistemul de evaluare a profesorilor este unul bazat pe grade, pentru obţinerea unui grad superior trebuie organizată o lecţie deschisă cu prezenţa unor oficialităţi de la Inspectoratul Şcolar, nu există examene de evaluare a cunoştinţelor profesorilor, a adăugat doamna Bagrin. Cu regret în glas mi-a spus că elevii nu sunt foarte motivaţi să înveţe, mulţi dintre ei îşi ajută părinţii la treburile casnice şi nu mai au timp şi de altceva, mai rău e că nici părinţii nu îi încurajează să înveţe, nu văd în educaţie o prioritate, dar a observat că elevii totuşi sunt mai deschişi, mai dezinhibaţi şi mai curioşi. Nu există elevi foarte buni, există elevi care vor să înveţe, s-a exprimat doamna Elena Bagrin. Fosta profesoară de clasele primare era fericită că m-a întâlnit şi chiar am asistat împreună la lecţia de limba română a clasei a II-a. A fost o experienţă extraordinară să vorbesc cu asemenea copii frumoşi şi incredibil de vioi. Am cântat, am recitat poezii şi povestit

istorioare împreună. Sinceră să fiu m-a lovit un val puternic de emoţii când i-am văzut pe toţi, în picioare, salutându-mă în cor: Bună ziua.Mai toţi copii mi-au zis că le place la şcoală şi că materia lor preferată este matematica, ştiau să adune şi să scadă mai bine decât mine, niciodată nu am fost bună la matematică. Mi-a atras atenţia un micuţ cu păr blond şi ochi albaştri mari, care mi-a spus hotărât, că el când va fi mare vrea să devină milionar ca să o facă pe mama să se întoarcă acasă, să-i spună poveşti pentru că prin telefon e scump. Diriginta copiilor mi-a explicat ca se simte ca o mamă pentru ei, pentru că unii dintre copii au rămas doar cu taţii, mamele, fiind plecate la muncă în străinătate. Deşi a fost renovată şi utilată, şcoala încă mai are nevoie de susţinere financiară din partea părinţilor elevilor, doamna Bagrin, relatându-mi că în fiecare an amenajează clasa cu ajutorul părinţilor, iar cantina şcolii chiar dacă este bugetată din bani publici, de asemenea are nevoie de sprijinul părinţilor pentru a oferi zilnic mesele necesare copiilor. Instituţia de Învăţământ din Cania, este un exemplu de succes pot spune, a reuşit să obţină finanţare pentru renovare şi pentru crearea unui centru IT pentru copii şi a reuşit să devină liceu teoretic într-un timp record, toate astea datorită consiliului profesoral al şcolii coordonat de Natalia Salciuc. Din nefericire şcoala are încă multe lipsuri ce ţin mai degrabă de resursa umană calificată. Şcoala copilăriei mele printre turme de oi şi case pustii - rezistă. Acesta e un semn bun - moldovenii mai speră şi luptă.

18

Accent Basarabean N

r. 5 | ww

w.gibcluj.ro

,

De ce nu-i toamnă şi nu se scutură castanii când eu înfierbântată de înalte aspiraţii mi-aş arunca toate amintirile, gândurile şi idealurile în valiza mea de catifea şi aş porni spre necunoscute şi tainice meleaguri ale studenţiei. Uite aşa, s-au înrădăcinat în sufletul meu. Uneori stârnesc furtună, alteori mă scaldă în zâmbete, sau chiar mă fac să râd, ele... amintirile, ... ele, emoţiile şi sentimentele unui absolvent de liceu, pregătit pentru a deveni student.

Am avut parte în acest an, cum nu s-a mai întâmplat niciodată, de o vară fierbinte, când toate aşteptările fierb pe asfaltul dogorâtor al lungului traseu existenţial. Şi toate încep acolo, în Centrul de BAC, la primul examen. Îmi amintesc perfect în ce grabă mare am transcris subiectul trei (cererea) de pe maculator în testul de BAC la limba şi literatura română. Timpul expira şi începuse involuntar să-mi tremure stiloul în mână. Trăiam iluzia unui cutremur de pământ devastator. M-am uitat la ceas. Totuşi, aveam încă zece minute şi un calm mai mult angelic decât uman m-a învăluit. Respiraţie mi s-a regulat. Reuşisem! Din nefericire, în mintea absolvenţilor, bacalaureatul apare ca un fabulos şi înfiorător căpcăun – emoţii tari care nu pot fi suportate în mod natural. Imaginea lui se risipeşte, însă, după douăsprezece ore de munca asidua. Evident, căpcăunul nu se transformă în Făt-Frumos sau în Zâna cea Bună, dar primeşti examenul ca pe o parte din destin, îl accepţi şi te bucuri că el te-a învăţat atâtea. Cât efort, câtă răbdare şi câtă nerăbdare, cât curaj şi încredere, câtă voinţă şi câtă forţă – pe toate le-am avut, pe toate le-am trăit. Ştiu sigur că mulţi îşi vor recunoaşte povestea aici, parcă aceeaşi, dar mereu diferită şi cu totul specială.

A doua jumătate a verii e decisivă. Vezi notele de BAC şi rezultatele celor trei ani de studiu la liceu, le acoperi cu o aeriană plapumă de vise şi mergi astfel la admitere. „-Aş vrea ca fiica mea să devină arhitect.”; „-Aş vrea ca nepoata mea să devină medic.”; „-Aş vrea ca verişoara mea să fie jurist.”; „-Aş vrea ca prietena mea să fie jurnalist.”... un val enorm de sfaturi, păreri ce, până

la urmă, constituie un surd ecou. Ele toate se află dincolo de plapuma viselor mele, cu care m-am învelit şi care îmi încălzeşte speranţele unui viitor strălucit, pentru că vreau să studiez... economia şi simt că aceasta este vocaţia mea, chemarea mea.

Admiterea în Moldova a decurs liniştit. Ştiam ce vreau şi aceasta m-a ajutat mult. Cred în succesul şi fericirea mea şi acest fapt e un ingredient indispensabil al reuşitei unui student. Încredere în sine, optimismul şi justa apreciere a concurenţilor tăi îţi pot asigura „un loc sub soare”.

A urmat admiterea în România. În dimineaţa primei zile de admitere am aflat că voi depune actele sub numărul patru sute şi ceva. Am rămas mai mult decât uimită şi un fior de gheaţă a trecut prin spate. Dar, iarăşi m-am înarmat cu multă răbdare şi spre seara am reuşit să depun. Rezultatele admiterii în Moldova m-au făcut să mă simt mulţumită. Am meritat pe deplin ceea ce am obţinut şi acum urmează o nesfârşită aşteptarea a rezultatelor din România.

De fapt, vara 2011 nu e vară şi nici vacanţă nu e. Nu am reuşit să observ când au înflorit trandafirii, gladiolele, că ele s-au şi scuturat. Această vară nu are trei luni. Există un alt calendar pentru absolvenţi care se abate de la normele de măsurare a timpului: 2, 6, 9, 13 Iunie (examenele de BAC), 28 Iunie (rezultatele examenelor), 6 Iulie (contestările), 14 Iulie (înmânarea diplomelor de bacalaureat), 18-31 Iulie admiterea în Moldova, 1-8 August (admiterea în România), 3 August (rezultatele admiterii în Moldova) şi 20 August - 1 Septembrie (rezultatele admiterii în România).

Odihnă? Ce fel de odihnă? Mă odihnesc cu mâna pe mouse, verificând non-stop noutăţi despre admitere. Nu ştiu de ce toţi îmi spun că acesta-i abia începutul. Să fie oare atât de complicate lucrurile? Şi ce dacă am nouăsprezece ani, eu continui să visez o lume mai bună, continui să lupt pentru o viaţă mai frumoasă, continui să cred în puterea mea de a schimba ceva şi în creativitatea fără margini a tinerei generaţii.

Din

jurn

alu

l am

intirilo

r p

restu

dente

sti

Irina M.

19

Acc

ent B

asar

abea

n N

r. 5

| w

ww

.gib

cluj

.ro

,,

Publicaţie finanţată de Uniunea Europeană prin Fondul European de Integrare a Resortisanţilor Ţărilor Terţe în cadrul proiectului România Interculturală coordonat de Institutul Intercultural Timişoara

facebook.com/accentbasarabean

Ministerul Administraţiei şi Internelor

Oficiul Român pentru Imigrări

Directia Generala Afaceri Europene si

Relatii Internationale

Liga Apărării Drepturilor Omului Filiala ClujAsociaţia pentru

Apărarea Drepturilor şi Integrare Socială

Uniunea Europeană

Proiect finanţat de Uniunea Europeană

oct

om

bri

e 2

01

1w

ww

.migrant.ro

ww

w.gibcluj.ro