ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE“NICOLAE BĂLCESCU”

LUCRARE DE LICENŢĂ

TEMA:,,ROLUL UMORULUI ÎN LEADERSHIP”

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: Col. prof. universitar dr.SFÂRLOG BENONI

AUTOR : Stud. plt.

OŢELEA MIHAIL

-SIBIU,2007-

1

2

CUPRINS

INTRODUCERE.....................................................................................5

CAPITOLUL 1. PRECIZĂRI DE NATURĂ CONCEPTUALĂ........71.1.Definirea termenului ,,umor”....................................................................................71.2.Definirea noţiunii de ,,leadership”........................................................................10

CAPITOLUL 2. IMPACTUL SOCIAL AL UMORULUI.................232.1.Repere evolutive ale umorului ca formă de manifestare socială...................232.2.Reţeta umorului liderului...........................................................................................302.3.Efectul tonifiant al umorului....................................................................................322.4.Asocierea umorului cu îndeplinirea sarcinilor....................................................352.5.Efectele fizio-terapeutice ale umorului..................................................................372.6.Umorul ca antidot al stresului..................................................................................422.7.Mecanismul explicativ al râsului.............................................................................432.8.Formele de Umor..........................................................................................................46

CAPITOLUL 3. EVOLUŢII ALE INTERPRETĂRILOR PRIVIND UMORUL.............................................................................52

3.1.Teoriile motivaţionale ale umorului........................................................................543.1.1. Teoriile arousal-ului şi reducerii arousal-ului........................................543.1.2. Teoria superiorităţii şi a discreditării.....................................................54

3.2.Teoria incongruenţei...................................................................................................553.3.Teoria revizuirii a lui Apter........................................................................................573.4.Teoria comprehensiunii şi elaborării......................................................................59

CAPITOLUL 4. CORELAŢIA UMOR-LEADERSHIP...................624.1.Funcţiile umorului în exercitarea leadership-ului.............................................634.2.Formarea şi dezvoltarea abilitaţiilor umoristice ale liderului........................644.3.Utilitatea umorului în leadership............................................................................684.4.Liderul autoritar şi umorul........................................................................................704.5.Efectele negative ale umorului.................................................................................714.6.Umorul în îndeplinirea sarcinilor de grup............................................................714.7.Importanţa umorului în mediul politic..................................................................75

3

CAPITOLUL 5.APLICAŢII PRACTICE..........................................775.1.Studiu privind corelaţia între simţul umorului şi eficienţa în leadership. . .77

5.1.1.Obiectivele şi ipoteza cercetării...............................................................775.1.2.Metodologia cercetarii.............................................................................775.1.3.Prezentarea şi interpretarea datelor........................................................79

5.2.Studiu privind corelaţia între simţul umorului folosit de lider şi performanţele obţinute de subordonaţi.........................................................................85

5.2.1.Obiectivele şi ipoteza cercetării...............................................................855.2.2.Metodologia cercetarii.............................................................................865.2.3.Prezentarea şi interpretarea datelor........................................................87

5.1.Program pentru dezvoltarea simţului umorului..................................................92

CONCLUZII ŞI PROPUNERI............................................................99

BIBLIOGRAFIE.................................................................................102

ANEXE.................................................................................................105

4

INTRODUCERE,,Umorul este cea mai directă cale de

comunicare posibilă dintre oameni-,intelectul nostrulăsându-se pur şi simplu purtat de impresii, în ceeace s-ar putea numi:o uniune limbică”

Robert Provine

Deşi este un fenomen cotidian cu multiple beneficii în relaţionarea dintreindivizi, puţini sunt cei care s-au aplecat asupra studierii umorului. Factoresenţial în realizarea socializării, umorul este totodată şi un veritabil instrumentde lucru al unui lider, indiferent de organizaţia pe care o conduce.

Am ales să tratez această temă atât din cauza caracterului de noutate pe careîl are dar mai ales din dorinţa de a arăta că acest aspect oarecum banal din viaţanoastră a tuturor- umorul , este deosebit de important, ce ajută la exercitarea unuileadership eficient,bazat atât pe cultivarea relaţiilor dar şi pe creştereaperformanţelor la nivelul organizaţiei militare.

Aparent, mediul militar caracterizat de rigoare, disciplină şi seriozitate vineîn contradicţie cu umorul. Nu este însă nici pe departe aşa,avantajele folosiriiumorului fiind necesare şi mediului militar. Dintre beneficiile pe care un umor decalitate le poate avea,aş aminti doar câteva:scăderea nivelului stresului, creştereacoeziunii grupului, creşterea eficienţei leadership-ului, creşterea performanţelorsubordonaţiilor, creşterea încrederii şi a satisfacţiei de la locul de muncă,detensionarea conflictelor, grăbirea procesului de integrare în grup a noilorveniţi, menţinerea unui moral ridicat şi multe altele.

Toate aceste beneficii creionate mai sus vin în sprijinul ideii potrivitcăreia:umorul este foarte util în exercitarea leadership-ului. Un adevărat lidertrebuie să aibă aşadar şi un simţ al umorului bine dezvoltat,iar dacă nivelulacestuia este mai scăzut atunci , el trebuie să încerce să-şi îmbunătăţeascăaceastă caracteristică.

Lucrarea de faţă este structurată pe patru capitole, fiecare, încercând săclarifice un anumit aspect al rolului jucat de umor în exercitarea leadership-ului.

În primul capitol am explicat cei doi termeni care constituie de altfel şi bazacercetării mele:umorul şi leadership-ul.În capitolul doi denumit,,Impactul socialal umorului” am căutat să realizez mai întâi o evoluţie în timp a fenomenului,apoi am prezentat modalităţi de formare şi manifestare pentru ca în restulsubcapitolelor să prezint doar câteva din efectele benefice pe care umorul lepoate avea la nivelul întregii societaţi.Capitolul trei este dedicat diferitelor teoriice explică producerea,manifestarea şi evoluţia simţului umorului.

Capitolul patru se cantonează exclusiv pe corelaţia umor–leadership, peprezentarea funcţiilor umorului, pe formarea abilităţiilor umoristice dar şi pe

5

aspectele cu care umorul vine în contradicţie.În ultimul capitol, cel al aplicaţiilorpractice am realizat două cercetări şi un program de dezvoltare a simţuluiumorului.Studiul 1 demonstrează că liderii percepuţi ca fiind buni de subordonaţiînregistrează scoruri mult mai mari la eficienţa în leadership şi la simţulumorului decât cei percepuţi ca fiind răi.Deasemeni am studiat şi ce tipuri deumor preferă liderii buni în comparaţie cu cei răi.

În studiul 2 am constatat că între simţul umorului comandantului de plutonşi performanţele obţinute de subordonaţi există o corelaţie pozitivă. Studiul 3reprezintă de fapt un program de dezvoltare a simţului umorului,necesar atâtcelor cu un simţ umoristic dezvoltata dar mai ales celor care au lacune în acestsens.

Încorporarea simţului umorului ca şi instrument în exercitarea leadership-ului în aresenalul oricărui lider ar trebui să fie un deziderat necesar a fiatins.Cunoaşterea atât a beneficiilor dar şi a contraindicaţiilor devine necesarătuturor liderilor ce doresc exercitarea unui leadership profitabil.

6

CAPITOLUL 1. PRECIZĂRI DE NATURĂ CONCEPTUALĂ

1.1.Definirea termenului ,,umor” Încă de la naştere, copilul zâmbeşte, iar în câteva luni, primul râs întăreşte

relaţia copil-parinte. Atât în relaţiile dintre adulţi cât şi dintre copii, un primzâmbet împărtăşit cu cei din jur duce la creşterea nivelului de acceptare şiîncredere.

Umorul are un rol foarte important în toate domeniile la nivelul exercităriileadership-ului. Într-un top al celor mai importante caracteristici pe care trebuiesă le aibă o persoană ce conduce o organizaţie, simţul umorului, este plasat peprimul loc de toţi membri ei.

Înainte de a înţelege cum umorul ajută la exercitarea leadership-ului trebuiesă definim acest termen.. Prin umor, comportamentul nostru ce indică plăcere (deobicei râsul, zâmbitul, uneori chiotele de bucurie sau aplauzele) variază o dată cucantitatea emoţională asociată subiectului comic şi rezultatului neprevăzut. Râsegal victorie. A câştiga înseamnă a obţine ceea ce ne dorim. A obţine ceea ce nedorim, ne face fericiţi. Spunem că ne place să obţinem ceea ce ne dorim, iarnereuşita în a obţine ceva ce ne dorim ne face nefericiţi.

Asemenea succesului la jocuri, umorul include în sine victoria (“a obţineceea ce ne dorim”) şi percepţia instantanee a ceea ce aduce cu sine victoria. A tesimţi superior înseamnă “să te simţi bine”, înseamnă să obţii ce doreşti.Înseamnă să câştigi! … Râsul este reacţia naturală la “victorie”. Astfel, umoruleste echivalent cu sentimentul superiorităţii.

Berlyne1 consideră că umorul este unic în sensul în care cu greu poate ficonfundat cu altceva. El este un tip diferit de comunicare în care orice persoanăschimbă informaţii în timpul interacţiunii. Din perspectiva sociologică, Finedefineşte umorul ca fiind acea încercare de a provoca veselia. Ca mesaj socialorientat spre a stimula râsul şi zâmbetul.

Chapman şi Foot 2 consideră că trei tipuri de definiţie ale umorului sunt deluat în considerare: umorul ca stimul, umorul ca răspuns şi umorul ca dispoziţie.Ca şi stimul, umorul reprezintă orice act de comunicare special orientat săprovoace râsul şi zâmbetul.

Ca şi răspuns umorul este de obicei considerat ca fiind ”suma situaţiilor încare râsul său zâmbetul este prezent”3 . Trebuie să consemnăm, că râsulumoristic poate fi definit şi ca expresie fizică involuntară de amuzament. Într-adevăr multe definiţii şi teorii despre umor ce intenţionează să explice de ce este

1 Berlyne, D. E., Râsul,umorul şi jocul. Vol. 3. Individul în context social ,19692 Chapman, A.J., & Foot, H.C.,Umorul şi râsul: Teorii,cercetări şi aplicaţii ,19763 Coser, R. L., Râsul între colegi: Studiu privind funcţiile sociale ale umorului în cadrul unui spital de boli mentale ,1960

7

ceva amuzant, sunt de fapt teorii ale râsului ce explică de ce râd oamenii. În finalcercetările ce au investigat umorul ca dispoziţie, au studiat reacţiile individuale laumor, aprecierea umorului sau înţelegerea acestuia

O definiţie comprehensivă a umorului conţine elemente din cadrul tuturoracestor perspective .Martineau 4 dezvoltă o explicaţie funcţională a umoruluiîntelegand prin acesta: orice situaţie comunicativă intenţionată ce este perceputăca umoristică de oricare din părţile ce interrelaţionează.

Atunci când studiem umorul nu este necesar să-l definim în mod obligatoriuci să cercetăm modelele teoretice tradiţionale.

Conceptul de „umor" pare să fie, în zilele noastre, sau, în orice caz, tinde sădevină unul dintre conceptele estetice de prim-plan. Venind din cele maideosebite direcţii, numeroşi gânditori, eseişti sau creatori de artă s-au lăsat ispitiţide această proteică formă de valorificare a ceea ce apare drept „comic" înexistenţă. Zeci de volume şi sute de studii i-au fost dedicate, fără să poată fivorba, până acum, de vreun mare consens.

Un caracter preliminar în definirea umorului poate avea reconstituireaascendenţei vocabulei humor, pornind de la supoziţia că denumirea primă nupoate fi străină totuşi de natura „obiectului". „Aşa cum se ştie, etimologiapretinde, prin chiar numele pe francezul humoriste. Majoritatea copleşitoare acuvintelor franceze terminate în eur ,care au fost împrumutate în româneşte audat corespondente de tipul rigoare, splendoare, tumoare etc; ca atare, din humeura putut să provină umoare (cu sensul fiziologic cunoscut). Pe umor anevoie l-amfi putut împrumuta din italiană, în primele decenii ale secolului al XlX-lea,fiindcă umore nu vehicula încă acolo în accepţiunea modernă a termenuluihumor; pentru aceasta italienii folosesc astăzi pe umorismo ".5

George Baritiu este primul român care foloseşte umorist şi care schiţeazăchiar o „definiţie" a umorului6 .Baritiu inserează aici „Scrisoarea unui umorist",în care putem citi: „Domnia ta încă să arăţi vioiciune, domnule ! Umorul estebatjocoritoriu vrednic de iubire". Se remarcă, fireşte, mai întâi, grafia fără h ; darsă nu uităm că Baritiu era între altele profesor de latină şi un admirator al ŞcoliiArdelene : e de presupus deci că el prefera şi termenul umor luat direct dinlatineşte — chiar dacă definiţia pe care i-o dădea era, în mod cu totul evident, desursă germană. După Baritiu, Icoana lumii, în 1840, Th. Stamati (1851) sau Gh.Asachi (1855, 1856) vor scrie cuvîntul tot sub forma umor; ceea ce nu împiedicăînsă Gazeta Dîmboviţei să vorbească, în 1858, despre „humorul englezesc";aşadar, au existat şi destule exilări (cel puţin în scriere, fiindcă pronunţia reală e

4 Martineau, W. H.,Modele de funcţii sociale ale umorului,19725 Val. Panaitescu ,HumorulVol I,Bucureşti,Polirom,20036 Definiţia a fost data în nr. 1 din 1838 din Foaia literară, tipărită la Braşov

8

mai greu de stabilit), cum se întîmplă în oricare încetăţenire a unui neologismsosit prin intermediari diverşi.

Definind natura umorului ca pe ceva „batjocoritoriu vrednic de iubire",Baritiu nu făcea probabil altceva decît să traducă literal expresia liebenswiirdigspottisch, pe care a întîlnit-o în lecturile sale germane. Pentru pătrundereanoţiunii moderne de „humor" la noi, filiera germană a fost, fără îndoială,primordială. Grafia cu h apărea chiar şi la autorii latini, în concurenţă cu umor(Gh. Guţu înregistrează cuvîntul în Dicţionarul latin-român sub litera H, dându-lpe umor în paranteză).

Dincolo de latura psihodinamică a umorului, legată de capacitatea lui deneutralizare, trebuie pusă în lumină latura tehnică legată de relaţia contradictoriepe care o provoacă elementele ansamblului care stârnesc râsul.

Implicarea dualismului valoric în umor, respectiv în funcţia primară(Asocierea) şi cea secundară (Retractarea) pe care le are intelectul, ca producătorde idei, îşi are confirmarea într-un caz particular. Anume cel dat exclusiv deasociere, în cazul schizofreniei. Aceasta este lipsită de capacitatea de selecţie,adică de elaborarea intelectuală, datorită dezagregării trunchiului psihic, prinsuspendarea funcţionării filierei pozitive. În acest caz, subiectul va fi incapabil sămai guste Umorul, deşi tocmai această ,,libertate’’ îl face capabil de remarci cepar subtile sau comice pentru anturaj. Însă ele sunt simple coincidenţe, iar acesta,fiind incapabil de a compara contradicţia dintre ideile negative şi cele pozitive, vafi incapabil să guste arta sau umorul, deşi le poate face pe ambele. Prin urmare,umorul poate fi definit ca fiind starea psihică determinată de o situaţie sauformulare comunicaţională, verbală, muzicală, etc., ce are un deznodământ,continuare sau demers opus, contradictoriu, ce dă o altă formă decât ceaobişnuită. Astfel că, umorul se asociază direct cu situaţia ce pare imposibilă careîşi găseşte în final o rezolvare, respectiv cu neutralizarea Complexelor Negativeşi Pozitive deopotrivă.

Contrastul care constituie umorul a fost sesizat de mulţi autori. Problemaeste de a identifica elementele între care se stabileşte un contrast.

I. Kant explică acest contrast prin tensiune şi aşteptare; de exemplu, atuncicând o tensiune se transformă în nimic, acest lucru ar determina umorul. Situaţianu este însă universală; de exemplu, atunci când cineva este speriat de moarte şiobservă că sperietura sa nu era întemeiată, nu întotdeauna explodează în râs, ci seînclină temător lui Dumnezeu, la fel poate face şi un spectator la această situaţie.La fel se întâmplă şi cu teoria lui Marx care identifică cele două elemente ca fiindaparenţă şi esenţă, concepte de origine filosofică fără suport concret. Pe de altăparte, dată fiind presupusa sa erudiţie în filosofia hegeliană, unde aceste conceptesunt larg folosite, Marx ar fi trebuit să ştie că ele sunt mereu în contrast, iar dacă

9

umorul ar fi dat de această stare, atunci totul ar fi comic, iar oamenii ar fi niştetulburaţi ce ar râde tot timpul.

Bergson explică Comicul prin atomizarea, prin mecanicizarea unei fapte vii,a vieţii în general. De exemplu, clovnul ar fi comic pentru că se comportămecanic, florile artificiale puse în grădină sunt şi ele comice, o regulă moralăaplicată rigid de un individ devine comică, de asemenea. Cu toate că teoria luiBergson devine aplicabilă concret, ea este totuşi un pas clar înapoi faţă deriguroasa observaţie a lui Kant, după care Comicul apare la nivelul contradicţieidintre două fapte. Este clar că automatismul în cauză este comic deoarece seopune flagrant la flexibilitatea vieţii, însă pot exista şi situaţii mecanice care nupot fi comice, cum ar fi un moment solemn, sau defilarea unei armate (deşi unpsiholog va găsi comică această pretenţie de platitudine afectivă, sau a afectuluidirijat, raţionalizat al militarului). Pe de altă parte este posibilă o situaţie inversă,când o maşină pare să aibă sentimente, aşa cum, în filmele SF, cineva se ceartă curobotul său că ar consuma prea multă energie electrică sau că i s-au defectat iarcircuitele pe care săptămâna trecută tocmai le reparase. Sau, un bec ce pâlpâiesupărător într-o sală de lectură, (asemenea unui copil care vrea să atragă atenţiaasupra lui din partea celor care studiază absenţi), aflat la sfârşitul folosirii, şi care,după ce a fost deşurubat mai pâlpâie odată, după ce părea să fi ,,murit’’ de-abinelea. Lui i se vor proiecta realmente sentimente şi viaţă, şi această ultimăaprindere va fi judecată ca un act de ultimă răzbunare pe cel care l-a defiletat.

1.2.Definirea noţiunii de ,,leadership”

Succesul organizaţiei depinde de mulţi factori,cel mai important fiindconsiderat- leadership-ului. Termen polisemantic, intraductibil în limba românaprintr-un singur cuvînt care să cuprindă adevaratele semnificaţii ale noţiunii,leadershipul face în continuare cariera în literatura manageriala. Atunci cînd sevorbeste despre atributul de antrenare sau de coordonare a managementului,inevitabil se face referire la leadership. Atunci cînd este vorba despre strategiilede comunicare în organizaţie, iarăşi este amintită noţiunea de leadership.Dezvoltarea relaţiilor interpersonale agreabile bazate pe încredere şi cooperaresunt legate de leadership, iar punctul de plecare în formularea unor politicidiferenţiate de motivare a subordonaţilor îl constituie tot leaderhip-ul. Inevitabilne întrebam: Ce este leadership-ul?

Leadership-ul poate fi înteles ca un atribut al unei poziţii ierarhice înorganizaţie, o caracteristică a unei persoane, un proces de mobilizare şi antrenarea personalului într-o anumita direcţie, o capacitate de mobilizare sau o categoriede comportament.

10

La fel de vechi precum civilizaţia umană, leadership-ul continuă să capeteîntelesuri diferite, aşa cum arată si Andrew J. DuBrin, care prezintă cele maireprezentative definiţii ale leadership-ului, după cum urmează:

-influenţă interpersonală bazată pe comunicarea directă, sinceră pentrurealizarea obiectivelor;

-arta influenţării oamenilor prin persuasiune sau exemplu personal;-principala forţă dinamică ce motivează şi coordonează organizaţia pentru

a-şi duce la bun sfîrsit misiunea;-abilitatea de a inspira încredere şi susţinere printre oameni, acţiuni

necesare pentru îndeplinirea scopurilor .Dintre alte peste 100 de definiţii reţinute pentru conceptul de leadership, G.

A. Cole prezintă leadership-ul ca un proces dinamic al muncii în grup, aparţinîndunei persoane pe o perioadă determinată de timp şi într-un context organizaţional,prin care sunt determinaţi alţi membri ai grupului pentru a se angaja ei înşişi înîndeplinirea sarcinilor de grup sau a obiectivelor. Leadership-ul este influenţat decerinţele schimbării sarcinilor de muncă, de însăşi grupul de muncă şi de membriiindividuali, fiind exercitat şi determinat de circumstanţe particulare şi decontextul organizational.

În consecinţă, leadership-ul nu aparţine unei singure persoane ci estedistribuit diferit între membrii grupului în funcţie de situaţie. Oricum, studiilerealizate în ultimii 30 de ani conduc la concluzia că există patru variabile crucialepentru analiza leadership-ului: calitatile liderului, natura grupului, naturasarcinilor de munca si cultura organizationala(fig.1)

Arta conducerii aşadar, se defineşte prin leadership - proces complex care sereferă la participarea obţinută prin mijloace necoercitive (o participare liberconsimţită), avînd ca finalitate îndeplinirea obiectivelor. Caracteristica de bazăramîne aceea că leadership-ul este abilitatea de a inspira şi stimula membriigrupului.

11

Ca participare, leadership-ul se realizează prin delegare de autoritate,comitete de actiune, împartaşirea obiectivelor, acţiuni care oferă avantaje ca:îmbunatăţirea deciziilor, facilitarea schimbării, identificarea cu liderul şi un nivelînalt al reusitei. Nu este însa suficient ca liderii să antreneze subalternii pentru aîndeplini fară doar şi poate obiectivele prin "ispite" motivaţionale ci, este maimult decît necesar, ca cel puţin o parte dintre membrii grupului să se angajezepersonal în această activitate. Cei care reusesc să îndeplinească acest lucru suntdenumiţi lideri.În timp, s-a formulat ideea ca liderii sunt născuţi, neputînd fiformaţi. Adevarul este că liderii au capacităţi înnăscute, dar care au fostînnobilate prin educaţie.

Liderii buni pornesc în acţiune cu talentele lor, pe care le modelează înfuncţie de succesele şi insuccesele experienţelor trăite. Acest lucru este confirmatde unul dintre cei mai importanţi autori în teoriile leadership-ului, Noel M. Tichy,care prezintă o teza, aparent, foarte simpla: "firmele de succes se deosebesc prinaceea că dispun de lideri buni care, la rîndul lor, sunt capabili să formeze noilideri pentru toate nivelele ierarhice ale firmei. Prin urmare, testul final pentruun lider ,consta în aptitudinea lui de a pregăti alţi lideri.".

Aşadar, punctul de vedere behaviorist depăşeşte modelul tradiţional alliderului bazat pe calităţi înnăscute, deoarece practica demonstrează căîndeplinirea obiectivelor este strîns condiţionată de antrenarea şi formarea în timpa competenţelor de conducere.

În condiţiile în care se spune în mod curent că cea mai deficitară resursa dinlume este talentul de lider, iar criza de leadership a devenit o problemă asocietăţii noastre, psihologii D. Katz si R. Khan arată că indiferent dacăorganizaţiile sunt bine structurate şi au obiective clar stabilite, leadership-ul estenecesar deoarece:

-asigură dinamica organizaţiei; -permite o mai mare flexibilitate şi capacitate de răspuns la schimbările din

mediu;-oferă posibilitatea coordonării eforturilor diverselor grupuri din cadrul

organizaţiei;-înlesneşte satisfacerea nevoilor membrilor organizaţiei, ca premisă a

stabilităţii forţei de muncă.Putem aprecia că leadership-ul constituie un fenomen social care necesită

participarea totală la viaţa grupului. Leadership-ul provoacă schimbarea şi este, larîndul său, un proces extrem de labil deoarece, de-a lungul timpului, exigentele şinevoile grupului se modifică. De asemenea, leadership-ul se cucereşte şi semenţine prin puterea interacţiunilor care se nasc în cadrul organizaţiei. Aceastăidee ne permite să formulăm o primă diferenţiere între ceea ce înseamnăleadership şi influenţa exercitată prin management. În timp ce leadership-ul nu se

12

impune într-un grup din exterior, fiind un rezultat al vieţii interne a grupului,managementul actionează prin forţa autorităţii ierarhice, putînd fi numit şidinafara organizaţiei.

Deseori funcţia de conducere este îndeplinită de persoane care ajung îngrupurile pe care le conduc asemenea unor corpuri străine ce nu-şi asumăresponsabilitatea prin legături afective cu persoanele dirijate ci, exclusiv, prinvirtutea autorităţii ierarhice, impersonale, pe care o deţin. Rămâne aşadar, înca oproblemă importantă pentru leadership ca artă a conducerii - ce comportamentedisting şi caracterizează statutul de manager şi cel de lider?

Problematica complexă a leadership-ului reprezintă un punct de interes decâteva decenii, specialiştii fiind interesaţi să afle cine sunt cei care au capacitateade a-şi imprima viziunea lor organizaţiilor şi de a influenţa activităţi importanteale acestora, şi dacă aceste calităţi sunt naturale sau pot fi dezvoltate. Pentruidentificarea caracteristicilor liderilor au fost analizaţi mari conducători, dar încănu au putut fi descoperite tipare în care să se încadreze toţi cei care au calităţi delider.

Într-una din cercetările sale, W. Bennis a intervievat 60 de lideri ai unorcorporaţii importante, având o vârstă medie de 56 de ani. Din acest eşantion, 48erau bărbaţi albi, numai 6 erau femei şi 6 bărbaţi negri. Toţi erau căsătoriţi, laprima căsnicie, şi erau susţinători ai instituţiei familiei. Bennis a descoperitexistenţa a patru competenţe comune tuturor celor intervievaţi, respectiv: managementul atenţiei, managementul semnificaţiei, managementul încrederii,managementul propriei persoane.

În trecut, studiul leadership-ului a fost dominat de patru abordări principale.În opinia lui C.G.Browne şi T.S. Coltor se disting:

- teoria omului mare;- abordarea situaţională;-abordarea liderului carismatic;-abordarea comportamentală.Teoria omului mare reprezintă o abordare a leadership-ului bazată pe

presupoziţia conform căreia unii oameni s-au născut pentru a conduce sau căliderii apar în anumite momente istorice prielnice, atunci când evenimentele facposibilă plasarea lor în poziţii de conducere. De aici, ia naştere următoareaîntrebare: istoria creează lideri sau liderii creează istoria ? Exemplele suntnumeroase, precum V. I. Lenin sau A. Hitler.

Abordarea situaţională, spre deosebire de Teoria omului mare, consideră căcerinţele situaţiei determină cine va conduce. Unind cele două abordări, reiese căliderul este acea persoană înzestrată cu atribute care îi permit să profite deapariţia unei anumite situaţii. De exemplu, I. Gandhi.

13

Abordarea liderului carismatic este asemănătoare Teoriei omului mare,bazându-se pe ideea că anumiţi oameni sunt înzestraţi cu unele atributedeosebite- chiar selectate de intervenţia Divinităţii- astfel încât ceilalţi îi urmează.De exemplu, Moise sau Isus Hristos. În perioada modernă, conceptul de carismăeste legat mai mult de atributele de personalitate, precum: farmec, clarviziune,entuziasm, energie şi inteligenţă. şi mai puţin de graţia divină. Exemplele suntnumeroase, precum J.F. Kennedy sau R. Reagan.

Abordarea comportamentală a fost des folosită în cercetarea leadership-ului,pornind de la încercarea de a observa:

-ce fac liderii eficienţi;-ce funcţii îndeplinesc ei pentru a asigura atingerea obiectivelor;-cum îi motivează pe ceilalţi.Astfel, accentul nu mai cade pe caracteristicile personale, ci pe

comportamentele adoptate de lideri în desfăşurarea unor activităţi, acţiuni saufuncţii. Avantajul acestei abordări este acela că sunt considerate drept irelevantecaracteristicile înnăscute, fiind în schimb importante comportamenteleobservabile. Prin urmare, dacă poate fi identificat comportamentul care asigurăeficienţa în leadership, atunci acesta poate fi învăţat, iar dacă este nevoie decalităţi înnăscute, atunci vor fi selectaţi oamenii care le posedă, instruireadevenind irelevantă.

Un lider poartă cu el responsabilitatea faţă de ceilalţi şi trebuie să distingăintre sine şi rolul pe care îl joacă la un moment dat. El trebuie să interpretezereacţiile celorlalţi la acţiunile sale drept reacţii la rolul pe care îl joacă şiperspectiva pe care o reprezintă într-o anumită situaţie. De exemplu, situaţia desîntâlnită în care un adolescent trânteşte uşa în faţa parinţilor. Atunci, el se află pepunctul de a se desprinde de familie, ca rezultat natural al maturizării sale. Într-oasemenea situaţie, parinţii nu trebuie să ia personal comportamentul fiului lor, cisă-l considere ca o reacţie faţă de rolul pe care ei îl joacă, acela de părinţi.

Leadership-ul există în viaţa noastra de zi cu zi. Nu este numai caracteristica,,celor alesi’’ ori un eveniment rar, ori o ocazie pe care o avem o singură dată înviaţa. În lumea de azi, în ţara în care trăim sau la locul de munca, ne confruntămcu provocări de adaptare la fiecare pas. De fiecare dată când avem de-a face cuun conflict între valori contradictorii, sau când identificăm o diferenţă întrevalorile noastre şi modul în care trăim, trebuie să găsim noi căi de evoluţie.

Un lider se va folosi de resursele emoţionale şi spirituale ale organizaţiei. Vaarăta oamenilor cum au contribuit la atingerea scopurilor, îi va ajuta să fiemândrii şi să obţină satisfacţie din munca lor. Structura şi organizaţia suntimportante, dar oamenii dintr-o companie sunt mult mai importanţi decâtorganizaţia în sine. Fără oameni, organizaţia nu ar mai exista. De aceea lideriisunt hotărâti să îşi folosească majoritatea timpului în găsirea de resurse şi energie

14

pentru a-i ajuta pe oamenii care lucrează pentru el. Dar nu întotdeauna s-aîntâmplat ca liderii să ia în consideraţie faptul că oamenii sunt mai importanţidecât organizaţia.

Liderul este cel care stabileşte direcţia strategică a organizaţiei, prin viziuneape care o are asupra viitorului ei şi, apoi, elaborează şi pune în practică strategia.Deoarece mediul este în continuă schimbare, iar viziunea şi strategia trebuieadaptate în permanenţă la caracteristicile mediului, liderul este agentul deschimbare în cadrul organizaţiei. O viziune care conduce organizaţia spre succesnu are neapărat ceva spectaculos şi nemaiîntâlnit. Ea serveşte însă intereselorclienţilor, acţionarilor, angajaţilor şi este realistă.

Etapa următoare conturării viziunii şi strategiei constă în alinierea membrilororganizaţiei pe direcţia realizării acestora. Liderul reuşeşte să facă acest lucruexplicând în ce constă importanţa lor, astfel încât să fie înţelese şi sprijinite. Înprocesul de comunicare căruia îi dă naştere, liderul se adresează şi se adapteazănevoilor,emoţiilor, valorilor celor care doreşte să-l urmeze. De cele mai multe oricomunicarea depăşeşte graniţele organizaţiei, implicându-i pe clienţi, furnizori,parteneri şi uneori chiar pe guvernanţi. Pentru ca mesajele pe care le comunicăliderul să fie acceptate, credibilitatea este absolut obligatorie. Mesajul trebuie săfie credibil. Liderul trebuie să fie, la rândul lui, credibil prin reputaţia şiintegritatea sa.

Pentru a fi urmat în realizarea viziunii şi strategiei de către cei cărora li s-aadresat, liderul îi motivează, utilizând mai multe metode: îşi adaptează stilul deadresare caracteristicilor, valorilor şi nevoilor auditorilor; îi implică în procesulde luare a deciziilor legate de modul în care trebuie realizată viziunea; îi sprijinăîn întreaga lor activitate prin coaching, feedback, exemplu personal, deci îi ajutăsă se dezvolte şi să devină mai încrezători în forţele proprii; îi recompenseazăpentru realizări şi le recunoaşte meritele.

Importanţa leadership-ului, în cadrul organizaţiei, a crescut pe măsură cemediul a devenit mai volatil şi competitiv, iar oamenii mai bine pregătiţi şiinformaţi. Din păcate, în cadrul organizaţiilor, managementul predomină încă,iar leadership-ul este insuficient dezvoltat. Un remediu împotriva acestei situaţiieste recrutarea şi selectarea unor angajaţi cu potenţial de leadership, care să fieapoi instruiţi şi expuşi la experienţe care să contribuie la dezvoltarea acestuia.Promovarea liderilor la toate nivelurile organizaţionale poate duce la conflicte,generate de predispoziţia acestora de a dori să fie urmaţi şi de a implicasentimente şi emoţii puternice în acest proces. Numai printr-o culturăorganizaţională corespunzătoare, care să asigure crearea unor reţele puternice şiextinse de relaţii interpersonale, se pot evita aceste conflicte. Căci, prinintermediul culturii organizaţionale, se poate ajunge la comuniunea de valori şi

15

interese, încrederea reciprocă şi comunicarea, toate ducând la prevenirea sau larezolvarea conflictelor.

Reţele de relaţii interpersonale există în orice organizaţie. Dar dacă aceastanu are o cultură puternică şi sănătoasă, aceste reţele sunt slabe (conectează unnumăr prea mic de oameni) sau fragmentate (în aceeaşi organizaţie există unnumăr mare de reţele cu interese şi valori contradictorii de la o subunitate laalta).Cu toate că, aşa cum am arătat anterior, procesul de dezvoltare a leadership-ului în cadrul organizaţiei este extrem de important, situaţia în care leadership-uleste puternic dar managementul necorespunzător este şi mai periculoasă decâtreversul. Nu toţi cei care se află în fruntea unei unităţi organizaţionale pot fi şilideri şi manageri şi sunt absolut necesari şi unii şi alţii.Iar, când e vorba depoziţiile din vârful piramidei organizaţionale, cei care le ocupă trebuie să aibăneapărat ambele valenţe. Aceasta combinaţie devine cu atât mai mult necesară cucât, în condiţiile progresului şi schimbării, managerii din zilele noastre, aşa cumvom arăta ulterior, desfăşoară o multitudine de activităţi care depăşesc ariafuncţiunilor care le erau atribuite de Henry Fayol în 1916: planificarea,organizarea, comanda şi controlul. De asemenea, se impune creşterea eficienţeiactivităţii manageriale, în condiţiile în care aceasta se caracterizează tot mai multprin diversitate şi discontinuitate şi este tot mai mult orientată spre acţiune şi maipuţin spre reflecţie.

Procesul de planificare, după cum se ştie, presupune linişte şicontinuitate.Aceste condiţii nu pot fi respectate de manager, obligat să facă faţăunui număr mare de solicitări, venite din toate părţile. Una dintre aceste solicitărieste nevoia de informare şi de comunicare cu subalternii, care îl determină să-şiplaseze biroul cât mai aproape de aceştia şi să lase mereu uşa deschisă pentru caei să intre oricând, fără să se teamă că-l deranjează. Tot nevoia de informare îlobligă uneori să întârzie de la şedinţe, sau să plece înainte de terminarea lor,pentru a putea vorbi la telefon sau personal cu cineva, care-i transmite oinformaţie importantă. Astfel de informaţii îi sunt oferite de multe ori înexclusivitate şi, în mod neoficial, datorită statutului şi influenţei de care sebucură, precum şi bunelor relaţii pe care le-a stabilit cu interlocutorul.Rapiditatea cu care intuieşte care dintre informaţii îi sunt utile şi care nu şipromptitudinea cu care utilizează informaţiile utile astfel încât să beneficieze de ooportunitate sau să se ferească de un pericol influenţează major succesulorganizaţiei.

Orice membru al organizaţiei îi poate influenţa pe ceilalţi. Din păcate însă,uneori, tocmai cei investiţi oficial cu putere atunci când sunt numiţi în funcţii deconducere, nu au capacitatea să îşi influenţeze subordonaţii. În acest caz,influenţa este exercitată de către liderii informali care, deşi nu sunt investiţioficial cu autoritate, se bucură de simpatia sau de aprecierea profesională.

16

Trăsăturile sunt caracteristici personale referitoare la particularităţi fizice şiintelectuale şi la personalitate.Există câteva trăsături asociate liderilor. Ei sunt, îngeneral, persoane foarte energice, dornice să-i influenţeze pe alţii, dar, în acelaşitimp, inteligente şi suficient de echilibrate pentru a nu abuza de puterea lor.

Utilizarea trăsăturilor pentru a încadra o persoană în categoria lider arelimite. Pentru a fi eficienţi, liderilor li se cer trăsături diferite, în funcţie desituaţia în care acţionează. De exemplu, superioritatea fizică poate fi utilă înconducerea unei echipe de tăietori de lemne, dar neimportantă în managementulunei echipe de oameni de ştiinţă.

În funcţie de rolul determinant pe care trebuie să-l joace, există două tipuride lideri:lider de misiune, preocupat, în principal, de îndeplinirea uneimisiuni,stabilirea strategiei şi diviziunea muncii, prin organizarea celorlalţi şilider socio-emoţional, preocupat, mai ales, de reducerea tensiunilor,aplanareaconflictelor, rezolvarea dezacordurilor şi menţinerea unui moral ridicat.

În multe cazuri, o singură persoană trebuie să îndeplinească ambele roluri.Înalte cazuri, însă, cele două roluri sunt jucate de două persoane diferite. Când seîntâmplă astfel, cei doi se înţeleg bine, de obicei, şi îşi respectă reciprocaptitudinile, care sunt complementare.

Leadeship-ul de misiune şi cel socio-emoţional sunt două funcţiuniimportante pentru grupuri. Pe de o parte, grupul trebuie să fie direcţionat şiorganizat spre a-şi îndeplini misiunea. Pe de altă parte, grupul trebuie să fie unitşi să funcţioneze bine ca unitate socială, altminteri cea mai bună structură sauorganizare devine inutilă. Deci, în general, liderii trebuie să fie preocupaţi atât defuncţiunea de îndeplinire a misiunii, cât şi de cea socio-emoţională. Lideruldesemnat, în mod oficial, trebuie să se preocupe de echilibrarea exigenţelor celordouă roluri distincte, care pot avea importanţă diferită în împrejurări diferite.

Comportamentul eficient presupune ca liderul să îşi instruiască subordonaţii,să le sugereze noi proceduri, să le furnizeze informaţii, să îi încurajeze şi să îisprijine.

Un lider trebuie să dea dovadă atât de cosideraţie dar şi de direcţionare.Consideraţia reprezintă măsura în care un lider este abordabil şi preocupat desoarta subordonaţilor.Un astfel de lider este prietenos, îi ascultă pe subordonaţi, îiantrenează în luarea deciziilor şi în activitatea de planificare, este imparţial şiluptă pentru binele grupului. Evident, consideraţia este legată de funcţiuneasocioemoţională.

Direcţionarea reprezintă preocuparea pentru atingerea obiectivelor,ea sereferă la repartizarea sarcinilor, stabilirea termenelor de realizare, corectareaperformanţelor necorespunzătoare. Este limpede că direcţionarea se corelează cufuncţiunea de îndeplinire a misiunii. Consideraţia şi direcţionarea sunt

17

compatibile. Un lider cu scor mare în ambele dimensiuni va fi un lider eficient.Consideraţia şi direcţionarea trebuie să fie preponderente, în funcţie de situaţie.

Când subordonaţii sunt sub presiunea termenelor, a sarcinilor neclar definitesau a ameninţărilor externe, direcţionarea contribuie la creşterea satisfacţiei şiperformanţelor.

Liderii desemnaţi pot face şi alte lucruri, în afară de a arăta consideraţie şi dea direcţiona. De exemplu, un lider trebuie să fixeze standarde de performanţăpentru subordonaţi, să reproiecteze posturile pentru a face ca ele să corespundănevoilor subordonaţilor sau să le repartizeze subordonaţilor acele activităţi în caresunt cei mai competenţi. Aceste comportamente vor da roade când liderii lepractică corespunzător şi sistematic.

Există aşadar numeroase stiluri de leadership,fiecare cu avantaje şidezavantaje.Leadeship-ul participativ presupune implicarea subordonaţilor înluareadeciziilor legate de muncă.

Participarea minimă presupune solicitarea opiniei subordonaţilor înainte caliderul însuşi să ia decizia finală. Participarea maximă presupune a le permitesubordonaţilor să ia ei înşişi deciziile ce-i privesc, în cadrul unor limite acceptatede comun acord. Participarea îi poate implica pe subordonaţi fie individual, fie îngrup, în funcţie de situaţie. Leadeship-ul participativ nu trebuie confundat cuabdicarea de la leadeship, care este aproape întotdeauna ineficientă.

Avantajele potenţiale ale unui leadership participativ sunt:Motivaţia subordonaţilor creşte ca urmare a utilizării leadership-ului

participativ. Motivaţia este dorinţa şi voinţa unei persoane de a-şi mări eforturileîn vederea realizării unui anumit scop sau a obţinerii unui anumit rezultat.

Calitatea activităţii creşte şi ea atunci când se utilizează leadership-ulparticipativ. În primul rând, deciziile luate în comun, de mai mulţi angajaţi, suntmai bune decât cele pe care le-ar putea lua liderul singur – îndeosebi atunci cândsubordonaţii au cunoştinţe speciale. În al doilea rând, participarea poateîmbunătăţi calitatea pentru că angajaţilor le place să acţioneze direct pentru asoluţiona problemele fără să îşi consulte mereu şeful şi atunci au rezultate maibune.

Acceptarea. Participarea măreşte gradul de acceptare a deciziilor de cătresubordonaţi.

Potenţialele probleme în leadership-ul participativ sunt:Timpul şi energia pot fi irosite. Când este nevoie de o decizie rapidă,

participarea nu este potrivită întrucât cere mult timp.Pierderea puterii, de care se temeau unii lideri, reprezintă de fapt o

problemă falsă. Unii lideri consideră că stilul participativ le va reduce puterea şiinfluenţa. Dar, de fapt, lipsa de încredere în subordonaţi şi teama că ei vor greşisunt de obicei sentimente care îi caracterizează pe managerii nesiguri de ei.

18

Tendinţele spre structuri mai plate şi spre mai multă muncă în echipă facinevitabilă şi absolut necesară o astfel de împărţire a puterii.

Lipsa de receptivitate sau de cunoştinţe este un impediment în unele situaţii.Este posibil ca subordonaţii să nu fie receptivi la participare. Ei pot să respingăideea de “a face munca managerului” atunci când nu au încredere în el sau cândexistă un climat de muncă impropriu. Se poate întâmpla, totodată, casubordonaţilor, chiar dacă sunt receptivi, să le lipsească cunoştinţele necesareparticipării la luarea deciziilor. Există diferite grade de utilizare amanagementului participativ, de la a lua decizii de unul singur, la a modera ungrup care trebuie să ia o decizie. Eficienţa acestor strategii depinde de situaţie saude problemă. În general, obiectivul liderului trebuie să fie de a lua decizii decalitate, care să îi mobilizeze imediat pe angajaţi. Implicarea apare dacăsubordonaţii sunt de acord cu alternativă aleasă sau dacă ei sunt cei care vorimplementa de fapt decizia.

Există dovezi solide că angajaţii, care au şansa de a participa la luareadeciziilor, declară că au mai multe satisfacţii profesionale decât ceilalţi. Totuşi,efectele pozitive ale participării asupra productivităţii sunt discutabile. Pentru caparticiparea să fie tradusă într-o productivitate mai mare, trebuie îndeplinite maimulte condiţii. Mai exact, participarea funcţionează cel mai bine cândsubordonaţii privesc favorabil această abordare, sunt inteligenţi şi cunoscători aiproblemei şi când sarcina este destul de complexă pentru ca participarea să fieutilă.

Până acum am studiat diferitele aspecte a ceea ce putem numi leadershiptranzacţional. De exemplu, când subordonaţii se poartă bine şi liderul îirecompensează, sau liderul foloseşte un stil participativ şi subordonaţii vin cu ideibune. Există, însă, situaţii deosebite, când liderii au o viziune nouă şi îndrăzneaţăpe care o transmit subordonaţilor câştigându-le devotamentul şi implicarea.

Un astfel de leadership se numeşte leadership transformaţional, pentru căliderul schimbă, în mod decisiv, convingerile şi atitudinile subordonaţilor pentrua corespunde noii viziuni.Leadership transformaţionl înseamnă conturarea şitransmiterea unei viziuni noi şi deosebite care insuflă o reală angajare în rândurilesubordonaţilor.

Liderii transformaţionali se diferenţiază de cei tranzacţionali prin treicalităţi: capacitatea de stimulare intelectuală, consideraţia şi carisma.Utilizându-şi creativitatea, liderii ştiu cum să-I stimuleze pe oameni să rezolve probleme, săelaboreze strategii la care poate nu se gândiseră sau sau pentru care nu fuseserădispuşi să facă efort.Consideraţia individuală înseamnă că liderul îi tratează pesubordonaţi diferenţiat şi cu multă atenţie, fiind preocupat de dezvoltarea lorindividualizată şi fiindu-le mentor atunci când este cazul. El pune accentul pesatisfacerea nevoilor persoanei respective în contextul obiectivelor

19

generale.Carisma este capacitatea de a câştiga devotamentul adepţilor, asupracărora exercită o puternică influenţă. Carisma este al treilea şi, de departe, cel maiimportant aspect al leadership-ului transformaţional. De fapt, mulţi autori vorbescpur şi simplu de leadership-ul carismatic, deşi sunt multe persoane care aucarismă fără să fie lideri. Carisma este creată de trăsături, comportamente şicapacitatea de a fi la locul potrivit la timpul potrivit. Trăsăturile proeminentecuprind încrederea în sine, spiritul dominator şi fervoarea propriilor convingeri.Carismaticii acţionează, adesea, aşa încât să creeze impresia succesuluirealizărilor personale. Au mari aşteptări de la performanţele subordonaţilor şi, înacelaşi timp, îşi manifestă încredera în calităţile lor, ceea ce îi face să se simtămai siguri pe propriile decizii şi acţiuni. Obiectivele propuse de liderii carismaticiau deseori o tentă morală sau ideologică. În plus, astfel de lideri au rolul de acontura sentimentele celor din jur în vremuri de frământări şi neînţelegeri.

Stilul abordat de către lider diferă de la o situaţie la alta. În orice caz,singursau cu ajutorul altora, el trebuie să îndeplinească următoarele funcţii: Să fieexpert în domeniul său de activitate şi să se convingă că membrii colectivului aucalităţile necesare. Să le acorde atenţie şi consideraţie celor cu care lucrează,asigurându-le condiţiile pentru a se exprima şi a se dezvolta. Să cunoascătoatestilurile de conducere şi situaţiile în care trebuie utilizate acestea, pentru a seputea adapta cerinţelor şi a fi cât mai eficient.

Să comunice permanent pentru a explica, influenţa, dar şi a afla, aseperfecţiona.

Să administreze în mod creativ procesele, astfel încât să se reducă risipa detimp, să crească productivitatea, să se simplifice comunicarea şi astfel să creascăpermanent eficienţa acestora. Deci rolul liderului îl depăşeşte pe cel almanagerului. Managerul trebuie să vegheze la buna desfăşurare a proceselor carei s-au dat în grijă.

Să planifice, stabilind scopuri şi obiective clare şi realiste, repartizândsarcinile între membrii echipei şi efectuând ajustări atunci când este necesar.

Să încurajeze schimbarea, ca factor esenţial al succesului viitor,comunicând, imediat necesitatea ei şi încercând să obţină adeziunea colectivului.Faptul că aptitudinile de lider se pot dobândi prin studiu, exerciţiu şi perseverenţăeste recunoscut de tot mai mulţi specialişti.

Deasemeni un lider eficient trebuie să ţină cont de mai multe aspecte şianume :Stabileşte şi comunică obiectivele, pentru a-i determina pe alţii să facătoate eforturile în vederea atingerii lor. Aleg obiective care să trezească mândriasubalternilor şi admiraţia celor din afară.

Este pretenţios în ceea ce priveşte calitatea, având grijă să seautoperfecţioneze continuu şi să creeze cadrul necesar creşterii performanţelor

20

celorlalţi. Îi consultă permanent pe membrii colectivului, pentru a găsi împreunăcu ei soluţii de perfecţionare a produselor, proceselor, rezultatelor.

Creează cadrul necesar pentru o activitate eficientă, atât din punctul devedere al climatului de lucru, cât şi al sistemelor existente.

Îşi formează echipa, atât prin promovări interne, cât şi prin recrutare externă.Asigură, în cadrul echipei, un echilibru între aptitudinile tehnice, de rezolvare aproblemelor, decizionale, interpersonale. Un grup ideal este creativ dardisciplinat, apt să vină cu idei noi dar să şi rezolve probleme, suficient deorganizat pentru a planifica şi pune în practică sarcinile în intervalul dorit.

Pentru a conduce echipa eficient, liderul veghează ca toţi membrii echipei săacţioneze în scopul atingerii aceloraşi obiective. El recompensează activitateacorespunzătoare şi îi critică constructiv pe aceia care greşesc.Urmăreşteactivitatea membrilor echipei şi le cere părerea cu privire la activitatea pe care odesfăşoară. Îi încurajează să vină cu idei noi.

Îşi exercită autoritatea, asigurându-se că membrii colectivului îi înţeleginstrucţiunile şi le îndeplinesc corespunzător. Pun la punct sisteme deraportarecare le dau posibilitatea să afle la timp ce abateri de la plan au apărut şi să poatălua măsuri corective, dacă este cazul. Nu îşi irosesc timpul cu lucrurile care merg.Se concentrează asupra problemelor care apar. Este corect şi consecvent în modulîn care se poartă cu oamenii, câştigându-le astfel încrederea.

Deleagă sarcinile de rutină pentru a se putea concentra asupra activităţilorpe care numai el le pot aduce la îndeplinire: urmărirea performanţelor generale,păstrarea disciplinei, supravegherea calităţii, menţinerea relaţiilor cu clienţiiimportanţi, recrutarea, întâlnirile cu subordonaţii. La sfera celor cărora le deleagăresponsabilităţile toate explicaţiile necesare referitoare la obiectivele pe caretrebuie să le urmărească, la resursele disponibile, la restricţii şi la termene – dacăeste cazul. Îi lasă apoi să acţioneze aşa cum cred de cuviinţă, cerând însă să fieinformat permanent asupra a ceea ce se face. Urmăreşte permanent progresele. Seîntâlneşte cu colaboratorii pentru a-i informa sau a le cere sfatul cu privire la omodificare de plan. Urmăreşte cât de des solicită cei cărora li s-a delegat sarcina,astfel de întâlniri. Dacă o fac prea frecvent, caută să-şi dea seama dacă suntnesiguri, sau incapabili. În prima situaţie, caută să le insufle încredere în ei înşişişi le cere ca atunci când vin la el să discute o anumită problemă şi să îi cearăsfatul, să aibă cel puţin două soluţii proprii de rezolvare.

Comunică clar, încurajând feedback-ul de la subordonaţi. Este o condiţieesenţială pentru un leadership eficient.

Dinamizează grupurile stabilind obiective îndrăzneţe, dar realiste.Subliniază faptul că i-a ales ca membri ai echipei tocmai pentru că are încredereîn posibilitatea lor de a se completa unii pe alţii astfel încât împreună să poată să

21

realizeze obiectivele. Îi tratează ca pe o echipă, le vorbeşte cu entuziasm şiîncredere, pe care le insuflă şi lor.

Adoptă un stil democratic de conducere, care are avantajul că întăreşteunitatea grupului şi îi motivează pe membrii acestuia. Îi tratează pe subalterni dela egal la egal. Le câştigă astfel respectul prin competenţă şi experienţă. Dacăapar neînţelegeri, le rezolvă imediat cu calm, având în minte scopurile pe care şile-au propus şi nepărtinind pe nimeni. Implică de obicei un coleg competentpentru a analiza şi a rezolva diferendul şi a hotărî cine are dreptate.

Dacă cel care nu are dreptate nu-şi poate schimba atitudinea, trebuie invitatsă plece.

Ia decizii corecte şi la timp, evitând astfel crizele. Analizează toatealternativele decizionale. Ori de câte ori este cazul îi implică pe colegi în luareadeciziilor, prezentându-le întreaga situaţie şi încurajându-i să îşi spună deschispărerea.

Conduce eficient discuţiile, atât pe cele oficiale, cât şi pe cele neoficiale, pecele de grup şi pe cele individuale. Le organizează regulat, stabilind de fiecaredată rezultatul la care doreşte să ajungă în urma discuţiilor şi durataacestora.Urmăreşte agenda stabilită şi evită digresiunile.

Îi sprijină pe membrii echipei, dovedindu-le că le este loial. Îi apără înconfruntări cu persoane din afară, în măsura în care faptele permit acest lucru.Îicritică numai între patru ochi. Îşi ţine promisiunile. Îi informează asupra tuturoraspectelor care îi afectează într-un fel sau altul. Astfel le capătă încrederea.

Au grijă de subordonaţi. Se preocupă pentru a le asigura condiţii de muncăplăcute. Le oferă, pe cât posibil, accesul la toate resursele care le sunt necesare.Le acceptă propunerile şi cererile de modificare sau îmbunătăţire a acestorcondiţii, dacă sunt rezonabile.

Îi ajută pe cei care au probleme, chiar dacă acestea sunt personale.Confesiunile lor sunt un semn de încredere faţă de el. Le ascultă cu atenţie şicăută o rezolvare, evitând astfel alterarea performanţelor în activitateaprofesională.

22

CAPITOLUL 2. IMPACTUL SOCIAL AL UMORULUI

2.1.Repere evolutive ale umorului ca formă de manifestare socială

Deşi umorul a jucat un rol important în viaţa oamenilor, de mii de ani,oamenii de ştiinţă şi psihologii încă lucrează la o înţelegere a ceea ce înseamnărâsul, de ce spunem glume sau de ce apreciem sau nu umorul altor oameni.Înciuda tuturor eforturilor intelectuale implicate în rezolvarea acestormistere,răspunsul este departe de a fi găsit.

Umorul este un ingredient fundamental al comunicării sociale. Foarte rarăeste o conversaţie în care cel puţin un participant să nu încerce să stârnească râsulsău să nu dea o replică amuzantă cuiva. Glumele şi alte comportamente comice,verbale sau nonverbale sunt obişnuite în interacţiunile sociale şi pot avea unimpact major asupra calităţii interacţiunilor. De exemplu, umorul este adeseastrategic utilizat pentru a scădea tensiunea din cadrul unor discuţii încinse saupentru a înviora o discuţie plictisitoare. Transmiterea şi înţelegerea umorului sunttrăsături fundamentale ale interacţiunilor sociale. Deci râsul joacă un rolimportant în relaţiile sociale, semnalând prietenia, relaxarea, solidaritatea,acceptarea.

Este destul de greu de găsit o carte dedicată istoriei culturii şi civilizaţieiunui popor, ori măcar literaturii şi artei lui, care să nu menţioneze undeva şisimţul acestuia pentru umor.

Evolutiv,ca formă de manifestare, umorul investighează o anumit dinamicăinsuficient surprinsă în literatura de specialitate. Referindu-se la „umorul"egiptean, B. van de Walle ţinea să insiste: „Exemplele pe care le-am adunataici şi care ar putea fi înmulţite vor fi destule ca să dovedească că egipteniierau dotaţi, în acelaşi grad ca şi celelalte popoare ale Antichităţii, cu simţulhumorului şi că îl demonstrează nu numai în literatura lor, dar pînă şi în artalor funerară"7 .

Acest grad de dotare a egiptenilor cu simţul „umorului" este similar celuipe care îl întîlnim şi la celelalte popoare antice. Argumentele lui van de Wallesînt deosebit de clare: „Probabil că egipteanul râdea cu uşurinţă,mulţumindu-se bucuros cu un echivoc sau cu un joc de cuvinte, fără mareartificiu; dar el era capabil să preţuiască şi o săgeată spirituală folosită cuabilitate şi să rezolve enigma unei aluzii sau a unui subînţeles"8.

7 Val. Panaitescu ,HumorulVol I,Bucureşti,Polirom,20038 Val. Panaitescu ,HumorulVol I,Bucureşti,Polirom,2003

23

Reiese de aici că vechii egipteni (bineînţeles, nu chiar toţi) erau sensibiliatît la calambururile obişnuite, cît şi la vorbele de spirit şi la ironii: sînttrăsături fireşti ale simţului comicului.

B. van de Walle a manifestat de altminteri şi unele semne de îndoială :„Nu am fi oare îndreptăţiţi să afirmăm că pentru egipteni simţul humoruluiservea drept complement al bunului-simţ, al acelei facultăţi a spiritului cereduce lucrurile la proporţiile lor juste şi care este, la urma urmelor, unadintre temeliile înţelepciunii"9

Egiptenii erau predispuşi să glumească, motivele lor de exprimare abucuriei fiind date ori de cămările pline şi vitele grase, ori - mai ales - devictoriile asupra inamicilor, cînd inimile unor faraoni ca Tutmosis III sauRamses II erau „pline de veselie", pentru că luptătorii lor izbutiseră să calce înpicioare pămînturi străine, să înrobească ori să vadă retezîndu-se capeteleduşmane.

Este clar însă că asemenea forme de veselie crudă nu-i caracterizau doar pevechii egipteni - oameni relativ destul de paşnici şi raţionali, la urma urmelor, şicare au putut da civilizaţiei opere nepieritoare; cu un „haz" tot atât de necruţător îşibiruiau duşmanii şi sumerienii, şi hitiţii, şi vechii evrei, soarta celor învinşi fiind întoate vechile civilizaţii destul de asemănătoare: sclavi meniţi pieirii, ei trebuiau săofere şi un „spectacol" învingătorilor, înainte de a muri, constând din tot felul desuplicii care îi amuzau pe privitori.

Se înţelege, prin urmare, că atunci când nu se veseleau în chipul arătat,asistând la asemenea scene groaznice, adicăîn timp de pace, „hazul" cel mai firescla aceste popoare rămânea colorat satiric şi agresiv (chiar şi când ajungea să seridice, excepţional, la un anumit nivel de rafinament, în cazul unor elite).

În lumea budistă, stările de lucruri au fost întrucâtva diferite ; dar chiar cuvariaţia, sub raportul miturilor şi al dozei de misticism, umorul nu pare să fiecunoscut nici în India. Oricum, în Ramayana, care aparţine primului secol al ereinoastre, poetul Valmiki, autorul ei, crede că „există trei lucruri reale: Dumnezeu,nebunia omenească şi râsul. De vreme ce primele două depăşesc înţelegereanoastră, trebuie să facem ce putem cu cel de-al treilea".Indienii, care nu cunoşteaurâsul, au stabilit totuşi, protocolar, diferitele «grade» de râs:

1. Surâsul mic (doar genele se ridică);2. Hasita (se arată dinţii); 3. Ougahasita (râsul cu lacrimă); 4. Atihasita (râsul cu mâinile pe burtă). Râsul «politic», oficial, se pare că este un simplu zâmbet «hasita» : se arată

dinţii.

9 Val. Panaitescu ,HumorulVol I,Bucureşti,Polirom,2003

24

Presupunând că aşa stau lucrurile, cele patru forme ale râsului indian suntdoar o gradaţie a expresiilor râsului uman în genere; reacţiile în cauză nu ne potindica însă nimic sigur despre sensurile atitudinale conferite acestora, în diverseocazii, de cei ce râd (cu excepţia râsului oficial).10

Există însă date transmise de specialişti, deloc neglijabile, care ne arată căindienii cunoşteau, pe lîngă râsul „pur", cel declanşat de glume inofensive, râsul denatură batjocoritoare. Atît dramaturgia, cât şi lirica indienilor au cu precădere temereligioase ori filosofice; dar acestora li s-au adăugat uneori şi manifestări alecomicului.

V. Pisani consemnează, în perioada clasicismului timpuriu, în dramele budisteatribuite lui Bhâsa, apariţia unui personaj comic - e drept, minor - căruia i se spuneVidusaka şi care e :un fel de Pulcinella ,mâncău şi fricos, uneori şi fanfaron, o datăprost şi stîngaci, altă dată isteţ şi întreprinzător, personaj care, în majoritateacazurilor, este confidentul şi însoţitorul distracţiilor regelui şi numai în modexcepţional deţine alt rol; pare deci şi un înaintaş al nebunilor şi bufonilorshakespearieni.

Apariţia europenilor în India, începînd cu portughezii, la sfîrşitul secolului alXV-lea, nu a avut răsunet în cultura localnicilor, fiindcă „portughezii, olandezii,danezii, francezii şi englezii care veneau în ţară aveau în primul rînd interesecomerciale şi, ca atare, de cele mai multe ori nu se gândeau la schimbul debunuri spirituale"11 Chiar şi mai târziu, indienii au adaptat tradiţiilor locale totceea ce însemnă cultură occidentală, ce „se dizolvă într-o îmbogăţire a imensuluipatrimoniu cultural indian, fără ca în tradiţie să se producă devieri şi mutaţiibruşte" .

O situaţie deosebită ne întâmpină în cazul existenţei sau non-existenţeiumorului ebraic. „În Vechiul Testament există... 29 de referiri la râs, dintre care13 sunt legate de batjocură, deriziune, luare în derâdere răutăcioasă, ori dedispreţ, şi abia două sunt «generate de o inimă bine dispusă şi veselă»"12 celelalteprivesc, probabil, râsul aşa-zis „pur", relativ indiferent atitudinal sau moral.Printre cele care dovedesc o acrimonie incompatibilă cu o divinitate „plină debunătate" (cum va fi considerat mai tîrziu Dumnezeu de creştini), Marian Popa areţinut câteva în Psalmii lui David şi în Pildele lui Solomon, deosebit deexpresive; reiau numai două „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii, şiDomnul îi va batjocori pe ei!"13 (Psalmi, 2,4) - şi tot ca o răsplată pentrunecredinţă: „De aceea şi eu voi râde de pieirea voastră şi mă voi bucura, când vaveni groaza peste voi".În asemenea raporturi dintre Iehova şi poporul ales, nu egreu de întrevăzut paradigma relaţiilor interumane în comunitatea ebraică, unde10 Val. Panaitescu ,HumorulVol I,Bucureşti,Polirom,2003.11 Val. Panaitescu ,HumorulVol I,Bucureşti,Polirom,200312 Arthur Koestler în Actul de creaţie ,196513 Biblia, Bucureşti, 1968

25

răzbunarea printr-un râs batjocoritor constituia, probabil, doar una din formelecele mai benigne.

Cu toate acestea, acumularea atâtor suferinţe în decursul istoriei lorzbuciumate, după împrăştierea prin lume, i-a făcut capabili pe evrei să râdă nunumai de inamicii lor, ci - până la urmă - şi de ei înşişi, o culme binecunoscută aacestui gen de humor reprezentînd-o textele idiş ale lui Şalom Alehem. Dar aceastaeste o trăire a evreului timpurilor moderne şi se află la mare distanţă deagresivitatea strămoşilor, a căror mentalitate nu era cu siguranţă în stare demanifestări „umoristice" - ştiut fiind că prima sa particularitate era dogmatismulde neclintit.

Atunci când nu au compus versuri religioase - ori, dimpotrivă, bahice -,poeţii arabi au oscilat între ponegririle la adresa califilor protectori.Cineparcurge, de exemplu, La Litterature arabe a lui Clement Huart este frapat demulţimea poeţilor satirici, dinainte şi de după Mahomed. Profetul însuşi recurgela blestemarea inamicilor în Coran, ca intermediar al revelaţiei divine: „sen-timentele feroce ale arabului din deşert se dezvăluie aici sincer, fără nici oipocrizie care să le ascundă barbaria"

Japonezii au început să întrevadă în ce putea consta umorul autentic abiaspre sfîrşitul secolului al XlX-lea şi mai ales în secolul XX. O dată cu RestauraţiaMeiji (1868), Japonia s-a deschis hotărât contactelor cu Occidentul, şi această nouăpolitică culturală a dat roade importante. Dintre realizările consemnate deShuichi Kato amintesc: în 1906, Natsuma Soseki publică romanul Sunt o pisică,inspirat de Swift, iar trei ani mai târziu, o istorie a literaturii engleze din mareleei secol al XVIII-lea, sub titlul de Critică literară, în care se ocupă pe larg deAddison, de Steele, de Swift şi de alţii (înflorirea humorului englez coincidea întimp cu cel japonez din kyoka).

În anii de la începutul secolului XX, Akutagawa Ryunosuke îi citeşte şi-iasimilează pe Villon, pe Shakespeare, pe Gogol. Alţi scriitori - Hayashi Tatsuo sauKobayashi Hideo - îşi afirmă insistent identitatea prin mijlocirea unei experienţeinterioare directe, făcând paşii necesari, prin intermediul instrumentelorconceptuale străine, pentru a descoperi o cale spre lumea obiectivă externă - artaca o ironie îndreptată împotriva puterii, formă care exprimă preferinţa pentruparte, şi nu pentru întreg.

Trecând la celălalt „capăt" al lumii vechi, să răsfoim, de pildă, Dicţionarulliteraturii chineze clasice şi moderne alcătuit de Ileana Hogea-Velişcu. Dintre ceiaproximativ treizeci de autori ale căror opere par să cuprindă aspecte din lumeacomicului, numai trei sunt distinşi ca având trăsături „umoristice" (şi aceştia aparţinunei istorii mai recente): Feng Weimin (secolul al XVI-lea) „face reflecţii obiective,integrându-le unei viziuni parodice şi umoristice" ,Wang Pan (secolele XV-XVI), alecărui scenete în versuri „sunt vioaie şi de un umor suculent" şi Wu Woyao (secolul al

26

XlX-lea), romancier căruia îi plac digresiunile, „exagerând conştient şi îngroşândnota umoristică" .

„ Chinezii vechi considerau râsul ca fiind un act barbar de necivilizaţie, nurâdeau decât de lucruri inferioare, doar la bucătărie sau în cercul foarte intim alconcubinelor şi curtezanelor"14. Râsul acesta, atunci când nu era efectul unorsimple glume sau anecdote, era un râs cu ascuţiş tăios. Ne convinge de acestlucru,Scurtă istorie a literaturii clasice chineze, redactată de Fen Iuan-Ciun. În totvolumul său, cuvântul „umor" se întâlneşte o singură dată şi atunci într-un contextdestul de elocvent despre natura acelui „umor" . Pu Sun Lin (secolul al XVII-lea) ascris şi câteva balade în stil popular, într-un limbaj simplu, plin de umor.Subiectele lor se inspiră din viaţa politică sau de familie. În schimb, luările deatitudine satirică par destul de numeroase, începând cu cele din vechea antologieCartea cîntecelor (dinaintea secolului al VI-lea î.Hr.) şi trecînd prin operele lui MenTzî (Mencius), discipolul lui Confucius, ale unui Bo Tziui-i (discipolul lui Du Fu,secolul al IX-lea), ale lui Fen Vei-Min (secolul al XVI-lea), Pu Sun-lin etc. Spredeosebire de înclinaţia japonezilor de a-şi însuşi valorile culturii europene, chineziipar să fi menţinut o atitudine mai curând rezervată.

Pentru viaţa chinezească a secolului XX, sociologul american Marvin R.Koller15 relevă o particularitate aparte a genului de „humor" aparent, acel „Ah Q".Este vorba de „salvarea feţei": unii îşi păstrează cu demnitate chipul în toateîmprejurările „şi pot fi respectaţi drept cine şi ce sînt"; ei „fac faţă" şi, înconsecinţă, sînt socotiţi că „au umor"; dimpotrivă, cei care nu au faţă îşi „cautăuna" – încercând „să stea deasupra altora, pe merit sau nu" - adoptând deci omască ce nu li se potriveşte. În fapt, are loc un fel de răzbunare prin râs acategoriilor sociale neglijate sau dispreţuite faţă de pretenţiile celor sus-puşi-atitudine critică ce înclină spre satiră, câtă vreme capacitatea zisă „umoristică" leeste refuzată categoriilor dominate.

Cercetătorii au studiat rolul social al umorului ca şi formă de comunicare înspecial în cadrul proceselor de grup fiind confirmat că fiind un fenomen socialfacilitator.

Baleş16 descrie umorul atât ca având potenţial integrator dar şi că avândpotenţial comportamental negativ. Asta, făcând ca cercetătorii să încerce săînţeleagă mai în profunzime cum funcţionează acest fenomen. Anumiţicercetători au studiat folosirea umorului în relaţiile cu aptitudinile interpersonale,spre exemplu umorul poate fi folosit pentru a evita dificultăţile topice ori înintroducerea de noi informaţii.

14 Val. Panaitescu ,HumorulVol I,Bucureşti,Polirom,200315 Afirmatie facută sprijinindu-se pe ampla lucrare publicată de David Nelson Rowe, China : An Area Manual, 195516 Bales, R. F. , Personality and interpersonal behavior, New York,Holt,1970

27

Individual putem folosi umorul pentru a facilita autoîncrederea, pentru aajuta probarea altor valori sau motive sau pentru a introduce subiecte ce pot fi deasemeni neadecvate din punct de vedere social. Rabelais a definit omul ca fiindanimalul care râde, ceea ce este la fel de adevărat ca şi faptul că omul este şianimalul de care se râde cel mai adesea. Situaţiile comice ce survin pe parcursulvieţii noastre, fie că ne vizează personal, fie că nu, reprezintă o dimensiuneimportantă a procesului continuu de construcţie a realităţii, constituind fărăîndoială una din instanţele informale (extrem de subtilă) ale socializării.

Orice comic este o deconstrucţie, ceea ce nu înseamnă că orice deconstrucţieeste comic. Un fapt grav care afectează o persoană este o deconstrucţie deasemenea. De aici s-ar putea afirma că tragicul şi comicul nu sunt decât feţediferite ale aceluiaşi fenomen de deconstrucţie a unui context ce la un momentdat se consideră a reprezenta normalitatea. Se poate afirma, deci, că râsul faceparte din etnometodele pe care Garfinkel le considera principalul obiect de studiual sociologiei,contribuind la instituirea subiectului uman obişnuit, în viaţa de zicu zi, ca practicant al unei sociologii profane, neştiinţifice.

Nu poate fi elaborat nici un studiu care să încerce sa explice acest fenomenspecific uman, mecanismele sale de producere, fară a lua ca bază de analizăcaracterul său predominant social.

Explicaţiile bazate pe determinaţii pur fiziologice, genetice sau psihologicenu pot defini caracterul complex al râsului. Râsul este dependent deintersubiectivitate, fapt remarcat şi de Bergson în "Teoria râsului", care afirmă căpentru a-1 înţelege trebuie să-l plasăm în mediul său natural, care este societatea.Este adeseori observat faptul că se râde mai bine atunci când sunt mai multepersoane implicate în contextul comic (discuţii obişnuite, petreceri,cinematograf), lucru speculat cu siguranţă de creatorii de comedii TV, în careacţiunea este dublată de hohotele de râs ale unui public inexistent.

Râsul este dependent şi de anumite convenţii sociale,prea puţine persoanepermiţându-şi să râdă de o femeie însărcinată care se împiedică. Faptul că râsuluii se alocă un anumit spaţiu de manifestare prin procesele socializării este evidentatunci când ne gândim la lucrurile de care râd copiii şi la cele de care râd adulţii.Beţivii, nebunii stârnesc foarte des râsul copiilor, odată cu maturizarea seimpune însă o altă atitudine faţă de ei.

O persoană care se împiedică deconstruieşte mersul normal care aparţinerealităţii subiective şi intersubiective. Într-o lume în care toţi am umblaîmpiedicat sau "pe trei cărări" sau în care toţi am avea nasul roşu, sunt sigur că unmers atletic sau un nas normal ar părea comice. În acelaşi cadru se înscrieşi"comicul" pe care îl percepe un european în comportamentul japonezilor .

Umorul poate fi folosit ca şi o copie a unui mecanism pentru gestionareaanxietăţii, plictiselii, prin distragerea atenţiei de la situaţii ce produce

28

disconfortul, el mai poate fi folosit pentru a distanţa stresul, plictiseală din vieţilenoastre prin privirea într-un mod mult mai detaşat faţă de aceste aspecte. Ca şimijloc de control social, umorul poate funcţiona ca un mecanism expresaprobator sau dezaprobator pentru acţiune. Asta nu înseamnă că el poate fi folositnumai pentru a controla comportamente ci deasemeni şi pentru a întări normele şivalorile unui grup.

Collinson a descoperit că glumele pun presiune socială pe indivizii carelucrează conform normelor şi motivează indivizii care nu ating standardelemuncii. Bradley 17 concluzionează uneori că umorul funcţionează pentru agestiona un conflict cauzat de competiţia între colegi şi că glumele au fostfolosite pentru a sancţiona individual, atât formal cât şi informal.

Brichet 18 a determinat că umorul a fost de asemeni mecanism de controlsocial şi de reducere a tensiunii. Funcţia de control a umorului e studiată dinperspectiva statusului social. Umorul ajută la egalizarea statusurilor întremembrii, ajută noii membrii să se integreze în grup şi deasemeni la dezvoltareasimţului de apartenenţa al acestora faţă de organizaţie.

Majoritatea studiilor au descoperit că umorul ajută la definirea şi menţinereagrupurilor sociale, întăreşte atât locul social şi poziţional. Coser19 a descoperit căumorul tinde să fie orientat spre bază în structurile organizatorice ierarhizate,adică de la persoanele cu status ridicat către cele cu status inferior. Membrii uneiorganizaţii aflaţi în statusuri mai mici tind să nu răspundă la glumele superiorilor,în timp ce relaţiile umoristice între membrii unei organizaţii având acelaşi statusse petrec mai des. Mulţi cercetători au arătat că funcţiile umorului reduc şidirijează distanţa socială dintre indivizi, spre exemplu folosirea umorului poatefacilita atracţia interpersonală şi deasemeni ajută la dezvoltarea prieteniei.

În grupurile mici reducerea distanţei sociale se exprimă prin termenul decoeziune a grupului. S-a acordat astfel un mare interes în examinarea rolului jucatde umor în dezvoltarea coeziunii între membrii grupului. Umorul poate ridicamoralul prin scăderea distanţei sociale dintre membrii grupului prin prevenireaconflictului şi prin exprimarea clară a unor scopuri comune.

Există trei funcţii ale umorului ce ajută la creşterea sau menţinerea coeziuniigrupului. Prima ajută membrii grupului să împartă o experienţă comună, lepermite să demonstreze: atitudini, percepţii şi sentimente cu alţi membrii aigrupului într-o manieră nonviolentă. Umorul ajută la translatarea unei îngrijorăriindividuale într-una de grup, asta ducând la solidaritatea grupului. A doua funcţieprobează solidariteatea ce permite membrilor grupului să realizeze că sunt parte

17 Bradney, P. ,The joking relationship in industry.,Human Relations,195718 Bricker, V. R. ,The function of humor in Zinacantan. Journal of Anthropological Research, 198019 Coser, R. ,Laughter among colleagues,1960

29

integrantă a unor perspective comune. A treia, grupurile utilizează umorul ca ocopie în gestionarea unor variate forţe dincolo de controlul lor direct.

Dintr-o perspectivă organizaţională umorul poate fi folosit şi pentru a ajutala socializarea noilor membrii, el poate crea legături între angajaţi şi ajută laîndeplinirea sarcinilor de lucru. Vinton20 a descoperit că autodezaprobarea pringlume, arată celorlalţi membrii că cel ce a realizat gluma are un ridicat simţ alumorului şi participă în majoritatea situaţiilor umorifice din cadrul organizaţiei.Umorul organizaţional adună oameni împreună, reduce conflicte, crează noiviziuni şi regenerează valori culturale, asistă membrii unei organizaţii înconsolidarea în mod general prin reducerea tensiunii şi demonstrarearecompensei sociale.

Folosirea umorului în organizaţii poate indica prezenţa sau absenţa coeziuniiîn cadrul unei structuri sociale. Glumele între indivizi în situaţii competitive ajutăla menţinerea unităţii grupului şi le permit să râdă împreună. În studii ceexaminează relaţia între umor, leadership şi climatul organizaţional, cercetătoriiau descoperit că umorul a fost corelat în mod pozitiv cu leadershipul participativşi climatul pozitiv. Umorul este valoros pentru că ajută la creşterea prieteniei,îmbunătăţeşte comunicarea, ajută la depăşirea dificultăţilor de moment, ajută ladezvoltarea unei imagini de sine positive, motivează şi energizează.

2.2.Reţeta umorului liderului

Potrivit lui Mel Helitzer21 sunt şase ingrediente principale ce intră în reţetăde creare a umorului. Liderul trebuie să stăpânească toate aceste şase elementepentru a fi capabil să creeze un umor util, tonifiant pentru grup. Aceste elementesunt: ţinta, ostilitatea, realismul, exagerarea, emoţia şi surpriză.

Formula se concentrează pe ce şi de ce umorul. „Ce” este ţinta şi „De ce”este ostilitatea, realismul, exagerarea, emoţia şi surpriză conţinute de umor.

Ţinta umorului poate fi aproape oricine sau orice.O greşeala când alegemţinta este să folosim topici generale mai puţin decât premise specifice. Suntcâteva ţinte care asigură un leadership bun şi anume: propria persoană, sexul,celebritatea, locurile cunoscute, produsele inedite, ideile inovative. Inducereaumorului prin folosirea ca ţintă a propriei persoane poate fi discreditantă pentruun lider, el îşi poate ironiza propria înfăţişare, inteligenţă sau propriilesuccese.Sexul este topicul ce acoperă peste 25% din glume, este considerat ceamai populară ţinta indiferent de genul sau vârsta audienţei.

Al doilea ingredient în crearea umorului este ostilitatea. Umorul este unantidot puternic pentru multe din sentimentele ostile ale zilelor noastre, fiecare

20 Vinton K., Humor in the workplace: It is more than telling jokes, Small Group Behavior, 198921 Mel Helitzer,Comedy writings secrets,Ohio,Writer digest books,2005

30

dintre noi avnd un anumit grad de ostilitate fata de o anumită ţinta. Avem fiecareostilitate fată de anumite lucruri, persoane sau idei.Umorul este o bună cale deironizare pentru că dă publicului oportunitatea de a-şi arăta indignarea fată declasa politică, faţă de oamenii cu autoritate. De obicei umorul prin ridiculizareeste orientat către cei ce se află într-o poziţie superioară nouă şi foarte puţinasupra celor din poziţii inferioare.

Anxietatea este observaţia intelectuală prin care poveştile fericite nu suntadevărate – şi au un sfârşit tragic la un început promiţător. Printre stările ceprovoacă anxietatea sunt: frica de moarte, depravarea, simptomele neurotice ca:paranoia, insecuritatea, narcisismul şi nevoile sexuale ciudate. Ne temem decontrolul şi intimidarea oamenilor de diferite culori şi religie şi tindem săstereotipizam caracteristicile fizice, comportamentul etnic, accentul şicaracteristicile unice ce le găsim ciudate. Simţim acelaşi lucru faţă de oameni cuatitudini sociale diferite decât cele pe care le considerăm normale, atitudini faţăde:droguri, sex, educaţie, profesie.

A treia componentă în producerea umorului este reprezentată de realism.„Cele mai multe glume bune au un sâmbure de adevăr” spunea Larry Gelbart.Fără baze fundamentale de adevăr sunt puţine şanse ca audienţa să asocieze celespuse cu ceva. Dar glumele deformează totuşi adevărul, iar provocarea este cumsă evoluăm să spunem adevărul în timp ce minţim.

Bunul umor este paradoxal – o juxtapunere neaşteptată a unui lucrurezonabil urmat de unul nerezonabil – asta creează surpriză.Combinaţia întrerealism şi exagerare ca exerciţiu al gândirii laterale, tehnica comună folosită degranzii business-ului spre a rezolva probleme generate de noi idei.Valorilerealismului apar chiar mai pregnante când se ia în considerare umorul copiilor,combinaţia dintre adevăr şi naivitate, simplistă pentru adulţi, deoarece dezvoltă înaceaştia sentimental de superioritate.Pentru a fi mai eficient, umorul trebuie să fielogic- relaţia dintre oameni trebuie să fie clară şi predictibilă, timpul şi locul încare se desfăşoară acţiunea trebuie să fie familiară. Ostilitatea trebuie să fiecomună tuturor auditorilor.Majoritatea devianţelor de la realitate, nu distrug totumorul, dar pot reduce nivelul unui râs lipsit de inhibiţii.

Al patrulea element al creerii unui bun umor este exagerarea. Aşa cumacceptăm o licenţă poetică, aşa putem accepta şi un umorist care ne permite să neextindem de la teme realiste la imaginaţii şi metafore.Emoţiile sunt produse deemiţător tocmai spre a produce tensiunea, anxietatea. Creeând aceste lucruri,putem spune până la un punct că va creşte şi nivelul umorului.Abilitatea de agenera emoţiile este capacitatea emiţătorului de a transmite un conţinut prinintermediul: entuziasmului, vocii şi al acţiunii, ea vine nu doar din cunoaştere şici din experienţă.

31

Al cincilea element necesar pentru a creea un umor de bună calitate estesurpriză, el a fost privit anterior ca motivul principal pentru care oamenii râd.

2.3.Efectul tonifiant al umorului

Luîndu-i ca exemplu pe francezi, se pare că ei râd din ce în ce mai puţin: 19minute pe zi în 1939, 6 minute in 1980 şi numărul acceselor a descrescut până înzilele noastre, ajungând la 60 de secunde pe zi. Grijile, stresul, nelinistea, ritmulalert al vietii sunt în cea mai mare parte responsabile de această degringoladă arâsului printre obiceiurile noastre. Se pare ca râsul nu se mai produce decât însituaţii în care suntem foarte linistiţi.

Detaşaţi-vă şi priviţi viaţa ca un spectator, pentru că multe drame se pottransforma în comedii!, ne sfatuieşte filozoful Henri Bergson în lucrarea saconsacrata râsului şi comicului. De asemenea, el ne propune ca, atunci cînd neuităm la nişte tineri care dansează, să ne astupăm urechile pentru a nu mai auzimuzica (sau să dăm sonorul televizorului încet) şi spectacolul poate deveni foarterepede amuzant. Motivul îl reprezintă detaşarea de ceea consideram pâna atuncica facând parte din realitate.

Râsul are efecte considerabile asupra organismului. Atunci când râdem,utilizăm cel puţin 12 muschi ai feţei. Muschii abdomenului se relaxează, iar apoişi cei ai gambelor. Tensiunea musculară dispare puţin câte puţin. În cursul uneicrize de râs nebun, capacitatea de schimb respirator este multiplicată de patru ori.Plămânii se află în situaţia de suprapresiune şi pot elimina aerul cu o viteza depîna la 100 de kilometri pe ora. De fiecare dată cînd rîdem în mod sănătos,oxigenul se manifestă în cantitate mare în sânge, ceea ce permite o eliminare mairapidă a toxinelor, a zaharurilor, a grasimilor şi a colesterolului.

Râsul produce o gimnastică abdominală. El luptă contra constipaţiei, pentrucă izbucnirile de râs favorizează digestia, şi accelerează producerea de sucurigastrice şi de enzime necesare digestiei. Râsul declanşează o reacţie hormonală,dar şi o stimulare a catecolaminelor - hormoni insărcinaţi cu alertareaanticorpilor dispuşi cu apărarea organismului contra viruşilor şi a microbilor.Acest hormon reduce procesul inflamator, mai ales inflamaţiile articulare. Maiacţionează şi asupra endorfinelor, care sunt hormonii plăcerii şi ai bunăstării. Eleau o acţiune antidepresivă. Aceste morfine naturale sunt de aproximativ 200 deori mai puternice decât morfinele chimice. Mai există şi o stimulare aserotoninei, care controlează somnul, înlatura gândurile negre, elimină tensiuneaşi micşorează stresul. Pe de altă parte, râsul sustrage atenţia.

Atunci cînd unui copil îi este rău şi începe să privească la televizor un desenanimat - amuzant, de exemplu -, el uită pentru moment de starea sa. Este înacelaşi timp un puternic stimulent psihic, care favorizează optimismul, alungă

32

tristeţea si provoacă o veritabilă dezintoxicare mintală. Astfel, dispunem de oformă de relaxare naturală. Se spune că un minut de râs echivalează cu 45 deminute de relaxare, iar câteva minute pe zi valorează cât o ora de cultură psihică.

Pâna şi relaţiile noastre sociale sunt afectate de aptitudinea noastră de arâde. După un studiu american, oamenii reuşesc mai bine în afaceri dacă ausimţul umorului dezvoltat. Chiar dacă putem râde singuri, perioadele în carerâdem sînt adesea un fenomen de grup. Râsul are nevoie de un ecou, scriaBergson. Deci, înainte să se recurgă la tratamente costisitoare şi complicate,trebuie să ne gândim la apararea naturala: râsul.

Filozoful evoluţionist Anthony Ludovici explica în 1993 că râsul proveneade la un reflex animal, care constă în arătarea dinţilor pentru a speria inamicul.Râsul pare înca să fie un fenomen inexplicabil şi specific omului.

Destul de recent au luat naştere cluburile de râs. Fondată în India de cătredoctorul Kataria, formula a fost importată cu succes de multe ţări: Statele Unite,Germania, Italia, Danemarca, Franta etc. Metoda pusa în practică de doctorulindian combină exerciţii împrumutate din yoga şi diverse tipuri de râs. Laînceputul şedinţei se spune bună ziua fară a vorbi, ci doar cu ajutorul râsului,continuându-se exerciţiile cu mime. Fiecare dintre aceste exercitii are un nume:râsul oamenilor stresaţi, al telefonului mobil, al leului etc. Pe masură ce sedinţaavansează, râsul, devenit mai puţin forţat, apare mai uşor şi se manifestă înadevarate explozii de rîs. Scopul este de a descoperi acel râîs spontan, infantil,care apare fără motiv şi care face bine atît corpului, cât şi minţii.

La mijlocul anilor '70 au fost precizate şi explicate ştiinţific binefacerilerâsului asupra stresului, a somnului şi a durerii. Totul a inceput în Statele Unitecu povestea lui Norman Cousin şi cu pretinderea vindecării acestuia prin râs, defapt prin filmele lui Charlie Chaplin şi ale fraţilor Marx. Această vindecaremiraculoasă a fost posibilă prin capacitatea râsului de a mări secreţia deendorfine - neurotransmiţatori care acţionează pentru a reduce durerea -înlocuind astfel analgezicele. Suferind de spondilartrită anchilozantă (maladiecare afectează coloana vertebrală), acest reporter american suferea de dureridatorate bolii şi era într-un scaun cu rotile. Privind la televizor, nimereşte dinîntâmplare un film comic, care l-a facut să râdă, uitând în acest mod de suferinţă.A retrăit experienţa cînd a citit o carte de acelaşi gen. Prin acest exemplu sepoate spune că este deci adevarată teoria prin care râsul stimulează secreţiile deendorfine, care au capacitatea de a atenua temporar durerea, stresul si tristeţea.

Fiind calmant, râsul declanşează în corp o undă musculară, un fel degimnastică ce, rând pe rând, permite contractarea şi decontractarea ochilor,buzelor, a abdomenului, a umerilor etc. Un masaj interior care tonifică organeleşi care stimulează apărarea imunitară. Râsul a fost integrat în arsenalulterapeuţilor, în spitale devenind un complement al îngrijirilor, prin prisma

33

proprietaţilor sale antistres importante. Umorul nu este numai una dintresingurele arme naturale de care dispunem contra tristeţii vieţii, dar este un mijlocde a realimenta sistemul imunitar prin creşterea nivelurilor de imunoglobulina.Prin proces invers, cei care se lasă conduşi de emoţii negative sînt mai adeseaafectaţi de maladii. Râsul, care altădată era considerat ca nepoliticos de cătresocietate şi diabolic de către biserica, a devenit o unealtă în tratarea multor boli.

Nu numai că nu toata lumea cunoaşte calităţile râsului, dar în ultimaperioadă, el este ignorat. Astăzi, pentru a-şi arăta seriozitatea în toatecircumstanţele şi spiritul de responsabilitate, oamenii au mai multă nevoie să fieserioşi. Şi este adevarată şi logică afirmaţia conform careia se spune că nu putemrîde de toţi şi de toate, dar trebuie sa reînvăţam să râdem, asta în cazul în care amuitat, pentru a rămâne sanătosi şi tineri pentru o perioadă îndelungată.

Umorul trebuie să fi reconfortant şi pentru cel ce îl produce nu doar pentruauditoriul spre care este îndreptat. Sunt câteva lucruri ce pot face ca umorul săfie astfel. Şi emiţătorul trebuie să creadă în importanţa umorului creat, nu doaraudienţa, cum ar putea aceştia să creadă dacă tocmai cel care îl produce nucrede.Nu trebuie ca iniţiatorul voii-bune să monopoleze atenţia, trebuie să deacredit şi altora spre a binedispune grupul.

Un lider nu trebuie să ezite în folosirea umorului, chiar dacă asta nu vamulţumi 100% grupul, majoritatea preferă un astfel de climat de lucru.O glumăspusă de lider trebuie să recomforteze grupul, să creeze o stare de relaxare, nutrebuie să ducă la apariţia unor tensiuni, nu trebuie să fie îndreptată împotrivaunei persoane din grup. O eventuală creare a unui cadru umoristic pe bazaumilirii unei persoane discreditează mult un lider. De fapt el nici nu se poatenumi astfel atât timp cât nesocoteşte nevoile de stimă, statutul unei persoane.

Liderul trebuie să facă faţă unei situaţii în care o glumă nu are efectulscontat, el trebuie permanent să aibă o variantă de rezervă. Umorul în faţa uneiaudienţe mai mici de 10-15 persoane, asemenea unui pluton- îşi atinge mult maigreu scopul pentru că fiecărui individ în parte îi este frică să nu devină ridicolfaţă de ceilalţi.

Liderul trebuie să caute acele persoane ce nu se stânjenesc în public, săspună gluma uitându-se la acesta, iar râsul acestora cu siguranţă va avea efectcatalizator şi pentru celelalte persoane. Liderul însuşi poate fi iniţiatorul voiibune, de obicei oamenii urmează liderul, deci se vor elibera şi ei de tensiunivăzându-l pe acesta că deja o face.

Cele mai multe din glumele ce au un clar caracter ofensiv derivă din tragediicurente, sunt adresate prietenilor, colegilor de muncă şi rar sunt adresate înpublic.

34

Psihologii au fost mereu interesaţi în explorarea umorului, acomportamentului umoristic,acesta fiind considerat o importantă manifestare aceea ce societatea crede cu adevărat.

Râsul înlocuieşte în mod frecvent sentimentele negative cu cele pozitive.Sigmund Freud , care a studiat umorul, descoperă cum că glumele ne permit săne exprimăm impulsurile sexuale şi agresive din subconştient, să înlocuim princuvinte ceea ce nu putem fi capabili să realizăm în realitate.

În ceea ce priveşte umorul negru, motivul real pentru care oamenii spunastfel de glume este unul foarte simplu – să se simtă ei înşişi mai bine prinobţinerea respectului sau cel puţin a atenţiei. Pentru a fi un lider carismatic, cuun simţ al umorului bine dezvoltat, nu este nevoie să se folosească un astfel deumor, sunt suficiente căi de creare a umorului pentru a nu recurge la acest gen.

2.4.Asocierea umorului cu îndeplinirea sarcinilor.

Unii oameni cred că umorul la locul de munca este inacceptabil. Mulţiasociază greşit umorul cu jocul; iar apropierea mai apoi cu munca pare deneconceput. Această atitudine are o lungă istorie. În anumite perioade ,oameniiconsiderau ca soluţia la orice problemă este să munceşti cât mai mult ,acest tip demunca cerând multa rigoare. O altă atitudine faţă de munca este ceaasemănătoare unui bun soldat faţă de război, atitudine dominată de: disciplină,obedienţa ridicolă faţă de autoritate. Atât în cazul muncii etice dar şi în cea afilozofiei războinicului singurele emoţii acceptate erau doar cele “masculine”asemeni :furiei, supărării ce energizează astfel individul pentru depăşireaobstacolelor. Bucuria, compasiunea, amuzamentul şi alte experienţe pozitive nuse regăsesc în nici un fel în cele două tipuri de atitudine faţă de muncă, tot ce estepractic predispozabil la distracţie este respins. Noi cercetări în domeniulmecanismului de funcţionare a creierului uman arată că a te lua şi a lua lucrurileprea in serios poate aduce prejudicii sănătaţii şi, cu siguranţă, relaţiilorinterumane. „Oamenii se folosesc de umor pentru a face diferenţa între ceea ceeste cu adevarat grav şi ceea ce reprezintă doar o simpla temere. Înveţi săglumeşti pe seama întamplărilor zilnice, pentru a-ţi păstra seriozitatea pentrucele cu adevarat tragice”22. Câte dintre neplăcerile de la serviciu reprezintătragedii?! Faptul că v-aţi vărsat cafeaua pe sacou chiar înaintea unei întâlniriimportante probabil că nu v-a stârnit râsul.Vi s-a părut un dezastru şi v-adeterminat nu numai să mormăiţi a nemulţumire, dar să-i şi atrageţi atenţia celuicare, întâmplător, v-a ieşit în cale. De câte ori aceste reacţii v-au adus ceva bun?

Din păcate, ne consumăm prea multă energie în lucruri care valorează preapuţin. Dacă am lua partea umoristică a acestor situaţii, am obţine rezultate mai22 Lawrence Mintz, Unity and Diversity in American Humor,New York, International Journal of Humor ,1999

35

bune în munca şi un moral mai ridicat în echipa cu care lucram. Teorii asuprainteligenţei emoţionale arată că oamenii ar fi mai productivi şi mai fericiţi dacănu s-ar lua atât de mult în serios şi dacă s-ar strădui din când în când să vâdălumea prin ochi de copil.

Umorul şi ludicul sunt forte puternice în schimbarea percepţiilor, a stărilorde spirit şi a reacţiilor emoţionale. Jocul şi veselia ne ajută să fim mai stăpâni pereacţiile noastre emoţionale, iar faptul că zâmbim mai des ne aduce succes înactivitate.

Trainerii şi coach-ii se pot folosi de umor ca metodă de a redirecţionagândirea şi a sugera noi perspective. Este distractiv şi nu daunează. Alteori,distracţia este un liant puternic în formarea spiritului de echipă. Şi aşa, cu unzâmbet, cu un joc,învăţăm să abandonăm comportamentele nefolositoare şi să leîntărim pe cele care ne aduc succes. Mai mult decât atât, oamenii capabili să râdăde propriile greşeli simt un grad mai mare de control asupra propriei vieţi şi, deaceea, sunt capabili să-şi asume o mai mare responsabilitate decât cei care trăiescemoţii negative sau care se încrâncenează.

Acest tip de atitudine are origini foarte vechi: Biblia face o diferenţiere îndefavoarea celor care râd zgomotos şi cei care doar zâmbesc. În Grecia Antică,filozofol Platon credea că într-o societate ideală, comedia şi râsul ar trebuieliminate. Discipolul său, Aristotel nu a avut o atitudine atât de radicală faţă deumor şi joc, doar prin prisma faptului că acestea sunt revigorante pentru munca,el spunea: “ne jucăm, pentru că nu putem munci tot timpul”.

În evul mediu alte ordine manăstireşti au stabilit reguli împotriva râsului şijocului. Când puritanii au venit la putere în secolul XVII în Anglia, ei au scos înafara legii comediile şi jocurile. În secolele ce au urmat sunt deasemeni destuleatacuri de condamnare ale râsului. “Nu este nimic mai discreditant decât umorul”scria William Congreve. Joseph Addison a atacat râsul pentru că el cauzează“lâncezeală şi umbrirea minţii, slăbeşte gândirea, el cauzează reminiscenţe şidezolări”.La 1800 poetul Shelley scria că “este convins că nu poate avea loc oregenerare a gândirii oamenilor până când umorul nu este pus la pământ”.

Era Victoriană a privit şi ea râsul ca pe o manifestare prohibita. Eiconsiderau ca râsul face faţa omului îmbătrânită, urâta, întrerupe respiraţianormală, scriitorul Vasey chiar dădea cazuri deoameni morţi în urma râsului,pentru acest scriitor râsul era periculos şi lipsit de naturaleţe, un viciu foartepericulos. Tot acest individ credea că dacă sunt trataţi raţional, copii nu vor râdeniciodată. El vedea râsul la copii ca pe un spasm neros rezultat al îmbierii cusunete ciudate, jocuri, gesturi amuzante etc. dacă se stopa acest fenomen la ogeneraţie atunci, spunea Vasey, umorul va muri şi astfel să vă putea opri declinulrasei umane..

36

În secolul nostru au fost câteva atacuri similare îndreptate împotrivaumorului şi râsului. În “Secretul râsului” de Anthony ludovici, acesta descriaumorul ca o calede a te fari de responsabilităţi: persoana nobilă, cea ce munceştedin greu nu va râde niciodată.

Am văzut aşadar doar câteva exemple din istorie în care umorul a fost privitîn mod eronat ca o atitudine negativă. El totuşi nu a fost privit la fel pe tot globulde-a lungul istoriei, multe popoare au acordat o importanţă deosebită umorului, l-au apreciat şi l-au folosit fără reţinere.

Fenomen social complex, umorul a fost atât negat cât şi apreciat, a avut de-alungul timpului caracter: satiric, ironic, tonifiant, relaxant, intrigator.

Concluzia este că umorul este foarte util în măsura în care atât cel ce îlproduce cât şi cel ce îl receptează cunosc adevăratele lui beneficii dar şineplăcerile provocate de o eventuală utilizare incorectă.

2.5.Efectele fizio-terapeutice ale umorului

Când oamenii care au trăit peste 100 de ani au fost întrebaţi care estesecretul longevităţii lor, ei au menţionat foarte frecvent printre altele şi râsul.Doctorul Keneth Pelletier23, a studiat culturile unde mulţi oameni ajungeau pânăla 120-150 ani, în Pakistan, Asia Centrală, Sudan, Ecuador, Mexic.

El a descoperit că aceste culturi includ valori universale, trăiri emoţionale inclusivrespectul ridicat pentru persoanele bătrâne.Mult mai pregnant Pelletier a observat laaceştia un simţ al umorului foarte dezvoltat, viitalitate şi bucurie pentru viaţă.Multesunt culturile ce consideră că râsul este sănătos, chiar Biblia, ale cărei referinţe suntmajoritar negative, spune în versetele 17:22 „O inimă mare… nu este bună camedicament dar un simţ al umorului întăreşte oasele”.

Faptul că râsul vindecă o dovedesc zecile şi sutele de studii făcute pe această temăde medici şi psihologi de pe toate meridianele. Există, mai nou, şi cabinete oripavilioane întregi de clinici în care se face terapie prin râs, iar specialiştii „în râs” dinlumea întreagă au scris cărţi de mare succes pe această temă. Cine sunt ei? În nici uncaz nişte bufoni în halate albe, ci nişte specialişti care au gasit în râs o poartă spresufletul omenesc, resortul care deţine cheia nu doar a vindecării psihice, ci şi a celeifizice. Pare greu de crezut că ceva atât de spontan şi uman cum este râsul poate fideclanşat, ţinut sub control, pus la treaba pentru a vindeca boli, dar totuşi, aceastăperformanţă a fost obţinută. După câteva săptamâni cu sedinţe regulate de râs s-aobservat că rezistenţa la stres creşte simţitor, depresia şi angoasa se estompează şidispar fără urmă, valorile glicemiei şi ale tensiunii arteriale se amelioreazăconsiderabil, în timp ce imunitatea naturală a organismului creşte. Cu adevarat, râsulproduce o adevarată alchimie în fiinţa umana, dar cum să-l provocăm, să-l menţinem şi23Keneth Pelletier, Longevity: Fulfilling our biological potential,New York,1998

37

să-i găsim nuanţele cu adevarat binefacatoare? La aceste intrebări oi încerca sărăspund.

Copiii din familiile în care se râde zilnic se dezvoltă mental şi afectiv mairepede, au rezultate şcolare mai bune si o mai mare încredere în ei decât cei dinfamiliile mai sobre. Oamenii cu simţul umorului dezvoltat şi cei care privescproblemele cu optimism, sunt mai puţin predispuşi la bolile de inimă, încomparaţie cu cei care văd, de obicei, partea goală a paharului.

Doua sedinţe a câte zece minute de râs pe zi, duc la îmbunataţirea stării desănătate a bolnavilor de gastrită, diabet, dischinezie biliară sau hipertensiunearterială. Cele mai mari efecte s-au observat la bolnavii de diabet, care în urmasedinţelor de râs colectiv, nu doar ca şi-au redus glicemia, ci au reuşit să ostabilizeze pe perioade lungi.

Deşi nu poate inlocui exerciţiile fizice, râsul slabeşte. Cercetatorii audescoperit că râsul ajută la arderea caloriilor, însă pentru rezultate vizibile trebuiesă râdem cel putin 15 minute în fiecare zi, timp de un an, pentru a pierde douakilograme.

În ultimul timp, din ce in ce mai mulţi oameni descoperă plini de încantareputerea vindecătoare a umorului spontan. Atunci când omul râde, el este capabilsa depăşească seriozitatea încorsetantă şi constrângătoare, precum şi starea derigiditate interioară. Râzând, omul devine mult mai liber iar atunci, tensiunilepsihice, mentale sau fizice, pot sa dispară în mod surprinzător. Odată ce umorulpoate face aceasta, putem spune că el devine umor terapeutic.

Doctorii Lee Berk şi Stanley Tan de la Universitatea Loma Linda dinCalifornia au studiat efectele râsului asupra sistemului imunitar. Studiilepublicate au arătat ca râsul scade tensiunea arterială, reduce hormonii de stres,creşte activitatea musculară, relansează sistemul imunitar prin creştereanumărului de limfocite (celule ce lupta împotriva infecţiilor), gamaglobuline(proteine), imunoglobine care produc anticorpi. Râsul determină eliberareaendorfinelor, substanţe chimice care îmbunătăţesc sistemul imunitar.

In studiul lui Berk, rezultatul psihologic privind râsul era exact opusstresului clasic, ajungând la concluzia că veselia este o stare care produce emoţiipozitive şi sănătoase.

Rezultatele cercetătorilor indică faptul că după ce oamenii sunt expuşi unuimediu vesel se înregistrează o creştere a activităţii sistemului imunitar incluzand:

- o creştere de activitaţi ale celulelor care luptă împotriva celulelor virale şicancerigene;

- o creştere a limfocitelor (celulele T); sunt multe celule T care asteaptădinamizarea; râsul energizeaza sistemul imunitar;

- o creştere de anticorpi (hemoglobina) care luptă împotriva problemelorrespiratorii şi infecţiilor;

38

- o creştere de interferon (proteina de protecţie a celulei);- creştere de imunoglobina A produsă în cea mai mare cantitate în corp, ceea

ce ajută anticorpii să pătrundă celulele cu disfuncţii sau infecţi. Râsul din abdomen duce la relaxarea muschilor. În timp ce râdem, muschii

ce nu sunt folosiţi se destind. După ce ne oprim din râs muschii folosiţi deorganism pentru râs încep să se relaxeze.Râsul reduce cel puţin patru dinhormonii neuroendocrini vinovaţi de stres. Aceştia sunt epineprina, cortizolul,dopamina si hormonul obezitatii. Studiile clinice arată că râsul întareste sistemulimunitar.Râsul oferă ocazia unei persoane sa "uite" de dureri precum artrita,migrenele.O porţie bună de râs echivalează cu un jogging intern, in timpul căruiavasele de sânge se dilată, iar circulaţia acestuia către inima este stimulată la fel cadupa zece minute de alergat pe bandă rulantă. Femeile beneficiază mai mult decâtbărbaţii de prevenirea hipertensiunii prin râs.Dacă râdem des ,plămânii seoxigenează mai repede decât în urma unui exerciţiu de respiraţie adâncă. Râsuleste benefic în această situaţie pentru pacienţii care suferă de efizem şi alte bolirespiratorii.

În secolul XIII, chirurgul francez Henri de Mondeville glumea cu pacienţiisăi după intervenţia chirurgicală pentru că era de părere că râsul poate ajuta larefacere. În secolul XVIII Lordul Shaflesbury sugera că râsul este bun pentrusistemul nervos deoarece eliberează energiile nervoase. Filozoful Emanuel Kantspunea că râsul este benefic pentru că„masează” organele interne, iar în 1928James Walsh scrie cartea cu titlul: „Râsul şi sănătatea” sugerând printre altebeneficii pe care le aduce umorul că, după operaţie grăbeşte însănătoşirea şireduce durerea.

Aprecierile pozitive asupra umorului nu au lipsit, însă abia la începutulsecolului XX au început cu adevărat cercetările în acest domeniu.

Doctorul William Fry Jn. De la Universitatea Stanford a început să studiezebeneficiile fizice ale umorului în anul 1960.Graţie muncii lui de pionierat în acestdomeniu, mulţi cercetători studiază acum multiplele legături dintre umor şisănătate.

Un prim beneficiu este acela pe care râsul îl are asupra contracţieimusculare, la nivelul: abdomenului, pieptului, umerilor şi feţei. Efectul râsuluiasupra acestor părţi ale corpului este comparat cu exerciţiile fizici moderateasupra acestor zone.

Prin râs, omul inhalează de şase ori mai mult oxigen, realizează o mai bunăoxigenare a sistemului nervos, un simplu zâmbet face o respiraţie mai uşoară.

Umorul este folosit şi pentru a acoperi „frica de eşec” .C.W. Metcolf, co-autor alături de R. Felible la „Lighten up: survival skills for people underpressure” credea că atunci când se întâmpla un moment stânjenitor cu noi,

39

trebuie să-l tratăm ca şi cum ar fi un incident umoristic. Asta va preveni efectelepsihologice negative ce ne ocupă dacă privim viaţa din prisma ameninţării.

Multor persoane le este dificil să glumească în faţa unor bolnavi aflaţi în stadiiterminale. Se consideră de cele mai multe ori nepotrivit, insensibil. Ştiintific vorbind,cel mai bun lucru pe care il putem face pentru prietenii bolnavi este sa le creem unmediu hazliu pentru ca în acest fel să "uite" de boala lor. Resemnarea nu ajută mult înaceste condiţi.

Terapia prin râs ne face să fim mai optimişti şi ne ajută să ne relaxăm şi sădepăşim cu succes tensiunile şi problemele zilnice. Râsul este unul din principaliifactori ce contribuie la eliberarea emoţiilor negative ce redă starea de bună-dispoziţie

Cercetătorii britanici au demonstrat că sistemul imunitar al optimiştilor seopune mai bine bolilor decât sistemul imunitar al celor pesimişti. Cumacţionează, de fapt, râsul? .În timp ce râdem, în organismul nostru sunt eliberateendorfine sau hormonii fericirii, care au actiune euforizantă, dar şi de suprimare adurerii. Endorfinele – substanţe produse de creier – acţionează similarmedicamentelor de calmare a durerii. Spre deosebire de medicamente însă,endorfinele nu au efecte secundare si nici nu provoacă dependenţa. Ele au rol destimulare a celulelor care se ocupă cu activitatea antibacteriană, antivirală,antimicotică şi antitumorală a organismului uman. Câteva minute de râs sănătoscresc concentraţia de anticorpi în sânge, contribuie la îmbunătăţirea alimentăriicu sânge a ţesuturilor, stimulează sistemul nervos şi pe cel endocrin.

Primele grupuri de terapie prin râs au aparut in India, la jumatatea anilor‘90, fiind invenţia doctorului Madan Kataria. Formula funcţiona astfel: la orâsotecă, specialistul aduna în jur de douăzeci de cursanţi pe care îi ajuta, prinintermediul exercitiilor respiratorii si a tehnicilor de relaxare să redescoperebeneficiile râsului spontan. Sedintele de terapie durau 30 de minute, timp în carenu se spuneau glume, ci se exersa râsul, ca orice alt exercitiu. Ceva de genul:"atenţie, inspiraţi, râdeţi!". Şi chiar nu era nevoie de nici un banc haios pentru camulţimea să izbucnească în râs. În prezent, râdem puţin mai mult de un minut pezi, faţa de 20 de minute înainte de primul razboi mondial. Copiii râd în medie de400 de ori pe zi, în comparaţie cu adulţii, care râd cam de 15 ori pe zi.

Cercetatorii de la Universitatea Stanford (California), au demonstrat că râsuleste un "drog", deoarece activeaza aceeaşi centri nervoşi ca şi cocaina, banii sauun chip atragător.

Repere istorice ale teraapiei prin râs Un pasaj biblic spune că „Un suflet vesel este benefic precum un

medicament, iar o inima trista imbolnaveşte”...

40

- secolul XIV – Chirurgul francez Henri de Mondeville folosea terapia prinrâs pentru a-şi ajuta pacienţii să se recupereze mai repede dupa operaţie. Elsugera vizitele rudelor si prietenilor care faceau glume şi înveseleau bolnavii.

- secolul XVI – Robert Burton, preot şi cărturar englez, folosea râsul dreptantidot împotriva melancoliei .

- secolul XVI – Martin Luther a folosit terapia prin râs pentru a ajutaoamenii să depasească depresiile. Îi sfătuia sa nu se izoleze de cei din jur, atuncicând sunt supăraţi, ci să stea cât mai mult în preajma oamenilor care îibinedispun.

- secolul XVII – sociologul Herbert Spencer folosea umorul drept metodăde eliberare a tensiunilor.

- secolul XVIII – filozoful german, Immanuel Kant, a folosit umorul pentrurestabilirea echilibrului psihic.

- secolul XVIII – medicul englez, William Battie pleda pentru terapia prinrâs pentru tratarea bolnavilor.

- secolul XX – terapiile prin râs (moderne) dateazâ inca din anul 1930,când, în spitalele din SUA, erau aduşi clovni, pentru a înveseli copiii bolnavi depoliomielită.

- secolul XX (1972) – medicul american Hunter “Patch” Adams a fondatInstitutul Gesundheit, un spital în care domneau glumele, prietenia şi bunadispoziţie.

- secolul XX (1979) – Norman Cousins a publicat cartea “Anatomia bolii”,bazatăă pe experienţe personale: el suferise de spondilozaă anchilozantă şi a decissă facă terapie prin râs, vizionând episoade din emisiunea “Candid Camera” sifilme Marx Brothers. El a realizat că zece minute de râs, îl scuteau de două ore dedurere, din cauza bolii.

- secolul XX (1998) – terapia prin râs a fost readusă la viaţa de fimul“Patch Adams”(bazat pe povestea medicului), cu Robbin Williams, în rolulprincipal.

Umorul este cel mai bun mecanism, pentru a depăşi greutatille vieţii noastre.Nu puţine sunt cazurile când folosim umorul în situaţii fără ieşire. Dacă speranţăeste înlocuită de frică, devenim neajutoraţi şi puţine se mai pot faceatunci.Umorul poate fi învăţat că orice sport, aşa cum la autoapărare învăţăm săne ferim de atacuri, aşa şi prin folosirea umorul vom ştii cum şi când trebuie săne protejam de efectele stresului, depresiei, singurătăţii, etc. Aşadar, umorul areefecte multiple, foarte utile pentru un lider bun.

2.6.Umorul ca antidot al stresului

41

Stresul este o problemă majoră pe care un lider trebuie să ştie cum să oîndepărteze. El poate atinge diferite grade de dezvoltare şi manifestare, toate însăcu efecte negative asupra exercitării leadership-ului, asupra indivizilor asuprasarcinii.Vorbim uneori despre umor şi stres ca despre evenimente mentale, ele nureprezintă doar atât, au şi caracter fizic, ce se reflecta uşor ca aspecte mentale.Într-adevăr, râsul cauzează corpului prin introducerea unor hormoni excitatoriprin stimularea relaţiei între endorfină şi creier,cauzând scăderea chimicalelorasociate cu stresul.

Înainte de a şti cum umorul ajuta la sistemul umanitar, trebuie ştiut faptul căstresul are efect invers, el supune la presiuni sistemul imunitar nervos. Umorul şistresul lucrează unul împotriva altuia. Pentru a înţelege mai bine beneficiileumorului în activitatea de leadership, este util să analizăm în special relaţia dintreumor şi stres.

Stresul cauzează efecte psihologice: creşterea bătăii inimii, tensiune,creşterea acidităţii stomacale, abilitatea de a digera scade, tensiune musculară,scade oxigenul la nivelul sângelui, personalitatea dispare iar şansele de câştigsunt din ce în ce mai mici.

Stresul constant poate cauza reacţii negativă ca scăderea rezistenţei lainfecţie. Totuşi minţile sunt foarte puternice. Orice ameninţare poate iniţia reacţiala stres. Este o puternică reacţie între ceea ce percepem că se întâmplă cu noi şiceea ce se petrece din punct de vedere biochimic în corpul nostru.

Cercetările au arătat că oamenii care râd cu pofta regulat au o tensiune maimică decât celelalte persoane. Când râdem creşte iniţial presiunea sângelui pentruca mai apoi să revină la normal. Respiraţia devine mai profundă, trimite astfeloxigen către sange şi către tot corpul. Prin umor, endocrina şi alţi hormoni sereglează, se îmbunătăţeşte abilitatea de tolerare a durerii. Abilitatea de aîmbunătăţii digestia creşte. Deci nu suntem doar ceea ce mâncam ci şi ceea cegândim şi simţim. Cercetările indica o mulţime de beneficii ale râsului, ce pot fisimţite chiar de la un simplu zâmbet.

Umorul nu implica doar mintea şi creierul ci şi: diafragmă, plămânii,muşchii, inima, sistemul imunitar. Stresul acţionează în general la nivelulsistemului nervos, al celui endocrin, circulator, imunitar şi la nivel muscular.Implica hormoni ca: adrenalină şi monodrinalina, ce produc: tensiuni musculare,creşterea presiunii vasculare, pulsaţii puternice ale inimii.

Rezultatul studiilor a mai aratat că umorul duce la o scadere generală ahormonilor de stres care impiedica circulaţia in vasele de sânge si atacă sistemulimunitar.

Râsul aduce emotii pozitive care pot intensifica, dar nu înlocui, tratamenteleconvenţionale. Cand este folosit ca ajutor pentru tratamentul convenţional, râsul

42

poate reduce durerea si ajuta procesul de vindecare. Râsul ofera distragereaatenţiei împotriva durerii.

Intr-un studiu publicat in Jurnalul de asistenta holistica pacienţilor li s-aspus o singura fraza nostimă dupa operaţie şi înaintea administrarii medicaţiei.Cei care au fost expuşi amuzamentului au simţit mai puţina durere in comparaţiecu cei care nu au avut ca parte din terapie râsul.

Probabil cel mai mare avantaj al rasului este ca e gratuit si nu are efectenegative.

2.7.Mecanismul explicativ al râsului

Dacă vrem să folosim un stil umoristic trebuie să înţelegi mai întâi cumaudienţa răspunde la umor, cu alte cuvinte, să înţelegem de ce râdem.

Psihologul Patricia Keith-Spiegel a identificat două motive primare pentrucare râdem:

- râdem când ne simţim superiori;- râdem cand suntem surprinşi;Patricia Keith-Spiegel identifica şase alte motive pentru care râdem, fiecare

susţinând cele două motive principale: surprinderea şi superioritate:- râdem din instinct- râdem de nepotriviri- râdem din ambivalentă- râdem pentru a ne relaxa- râdem când rezolvăm o problemă- râdem când dăm înapoi.Teoriile despre umor discutate aici demonstrează un prim punct de plecare în

a arata de ce umorul este util sau nu.Râdem în majoritatea cazurilor pentru a acoperi sentimentele de stânjeneală.

Ăsta poate fi un rezultat al unui lucru făcut neintenţionat sau atunci când se spuneo prostie, sau când eşti păcălit. Am fost păcăliţi, deşi am fost surprinşi.

„Umorul este raţia la tragedie” – antropologul Alan Dundes. Râdem chiar şiatunci când copilul cade şi se loveşte. Umorul ridiculizează inteligenta,standardele sociale, infinităţile fizice şi mentale, toate făcându-i pe cei ce facglumele să se considere superiori.

Umorul este un criticism social; el a fost un subiect tabu pentru multe etniidin America: irlandezi, germani, arabi, evrei, negrii, latini.

Sunt două căi prin care ne simţim superiori. Primă este îndeplinirea întotalitate a sarcinilor apreciate de alţii. A doua mai uşor de realizat- de a ne simţisuperiori este de a critica public realizările altora. De a le diminua prestigiul şi aîndrepta atenţia asupra noastră.

43

Privitor la a doua metodă şi la cum poate fi ea folosită în mod util. Caindivid, umorul nostru este direct orientat în general către figuri autoritare, el esteorientat către grupuri cu statut social conform cu al nostru din punct de vederereligios, naţional sau sexual.

Explicaţia lui Sigmund Freud asupra acestui fenomen a fost: „umorul esteorientat în a menţine statuquo-ul individului prin ridiculizarea devianţelorcomportamentelor sociale şi reasigurarea majorităţii cum că a ales o cale potrivităîn viaţă. Este utilizat ca o armă a individului împotriva exteriorului.

O altă concepţie dată umorului, în mod special asupra cauzelor ce-l produc,este aceea ce spune că râsul este înnăscut, el este un instinct, un fenomen înevoluţie. Pare a fie o funcţie a sistemului nervos, ce stimulează, relaxează,împrospătează, sentimentul de binefacere.

Primatele, cu puţine abilitaţi de comunicare, îşi arata prietenia prin expresiifaciale comice, printr-un „zambat cu gura închisă”, iar furia şi supărarea, cu guradeschisă arătându-şi dinţii.Pentru existenţă, râsul a evoluat ca un înlocuitor alasaltului. Triumful este însoţit de un zâmbet, iar apoi imediat urmat de un tumultde ras. Râsul este un instinct, râdem nu atunci când dorim să ne apropiem decineva ci atunci când dorim să-l zdrobim. Apare când nu putem pune în practicăagresiunea cauzată de ostilitatea faţă de cineva.Neconcordanţa este şi ea o cauzăce provoacă râsul, ea apare atunci când individul este nepotrivit fata de sine.Efectele comune apar din neconcordanţa de: vorbire, acţiune, gândire.

Este mai mult decât o exprimare latină, semantică, a două cuvinte ridicole.Multe situaţii nepotrivite pot provoca râsul pentru că nu fac altceva decât săinducă sentimentul de superiorite al observatorului. Neconcordanţa neîncurajează să râdem, de cei ce încearcă să menţină demnitatea în circumstanţebizare.Ambivalenţa reprezintă o teorie mult asemănătoare cu cea a nepotrivirii-este dependenta de experienţe necompatibile.

Râdem şi pentru a ne elibera de tensiune, atunci când suntem într-o situaţiedelicată, când ne simţim stânjeniţi. Într-o asemenea situaţie de stres râsul ne poateelibera. Dar râsul ca şi eliberare, aduce o luptă continuă pentru îndepărtareatensiunilor şi inhibiţiilor vieţii.

Deasemeni, mergem la concerte de muzică, sau la spectacole comice tocmaipentru a căuta umorul ce ne ajută la îndepărtarea stării de anxietate. Comediafuncţionează mai bine pentru audienţă când ea nu este pregătită doar să râdă, daranxietatea participanţilor într-o experienţă socială.

Pentru ca eliberarea prin umor să funcţioneze trebuie să fie conectată la ceeace se petrece încă de la început dacă audienţă şi emiţătorul nu ştiu ce se vaîntâmpla, aceasta este în mister.Dacă audienta ştie dar alţii nu, atunci asta erelaxare. O teorie a râsului reliefa faptul că dacă simţim nevoia să radem este

44

pentru că suntem apăsaţi de grijile zilei şi ne dorim să vedem sau să auzim cevacomic.

Zâmbim, uneori, ne manifestam printr-un râs zgomotos, când dintr-o datărezolvăm un mister, terminăm o treabă au îndeplinim o sarcină dificilă. Teoriilese referă la aceste aspecte ca şi la umorul transfigurat.În umorul transfiguratrâdem când suntem încurajaţi să descoperim un secret, sarezolvam ceva dificil,dacă reuşim să rezolvăm acest lucru, ne felicităm manifestându-ne printr-un râszgomotos.

Teoria lui Freud despre umor spune că acesta are un efect terapeutic ca şisomnul. Mai mult, Freud considera că o lipsă a umorului este un semn al uneiinfirmităţi mentale.Psihoanalistii învăţa multe lucruri despre pacienţii lor doarascultându-le umorul. Deasemeni putem să ne autocunoaştem mai bine punându-ne întrebarea: „De ce râd la această glumă şi nu la alta?”.

În cadrul unui grup, umorul este subjugat de figurile centrale ale acestuia.Dacă liderul aroba o glumă,o fază de umor, atunci râdem, dacă liderul dezaprobacomportamentele atunci şi ceilalţi vor face la fel. Rar se întâmpla să râdemcontrar comportamentului liderului. Căutăm să obţinem aprobarea socială în oriceîmprejurări chiar dacă acţionăm instinctiv sau individual, o eventualădezaprobare a grupului la un râs declanşat de individ poate fi retractant pentruindivid. Valorile umorului ca şi atac sunt imense, pentru că umorul este o formăaceptată social de critică ce combină memorabilitatea cu respectul.Pentru arezista cu un stil de leadership bazat şi pe umor trebuie să înţelegem ce motiveazăaudienţa, trebuie să menţinem surprinderea şi superioritatea.

Pentru a furniza o perspectivă asupra umorului, să urmărim pe scurt câtevaabordări teoretice existente. Primele două abordări se focalizează pe factoriimotivaţionali, a treia se concentrează pe factorii cognitivi, iar a patraîncorporează atât factorii motivaţionali, cât şi cei cognitivi.

Râsul este cu siguranţă un fenomen care implică atât mintea cât şi trupul.Cea mai semnificativă tratare a problemei râsului îşi are originea atât în filosofie24 şi în antropologie (evoluţia omului faţă de animale: animalele nu-şiexteriorizează râsul). Dimensiunea comică apare în orice arie a existenţei şi, dupăcum menţionau în lucrările lor atât Henri Bergson (1911), cât şi Helmuth Plessner(1941 - după Berger, 1997), are întotdeauna un referent uman. Astfel, umorul esteautomat raportat la trăsăturile de personalitate. Cu toate acestea, ca regulă,“umorul nu este menţionat în teoriile psihologice de personalitate” ( Corsini,1996). O’Connell (1981 – după Corsini, 1996) a găsit unele dovezi alediferenţelor de personalitate între umorul agresiv (persoanele cu acest gen deumor prezintă o agresivitate crescută în ansamblul personalităţii lor) şi umorul

24 Analog dezbaterii nenumăraţilor filosofi asupra problemei suflet - trup

45

optimist (oamenii cu acest tip de umor au stimă de sine ridicată şi se relaţioneazămai uşor).

2.8.Formele de Umor

Râsul poate fi de mai multe feluri:Râsul comic: este cea mai întâlnită formă de râs sănătos şi este caracteristic

celor care au simţul umorului dezvoltat. Psihoterapeuţii îl recomandă în specialpentru situaţiile ameninţătoare. Este cea mai naturală formă de râs.

Râsul plăcerii: este forma în care comunicăm celor din jur starea bună încare ne aflăm. Este molipsitor şi cel mai agreat de cei care ne înconjoară. Dinaceasta categorie face parte şi râsul îndrăgostiţilor, care exprimă starea defericire.

Râsul nervos: este provocat de senzaţia de frica, şi să ne ajute, intr-ooarecare masură să ne eliberăm de tensiunile psihice. Deşi apare în momentenefericite, psihologii ne sfatuiesc să nu încercam să îl oprim pentru că are rolimportantîn reechilibrarea psihica.

Râsul sarcastic: ne ajută să ne ascundem furia. Este folosit, în general, depersoanele autoritare. Nu este recomandat de medici, însa nici nu trebuiereprimat.

Râsul de neîncredere: îl folosim atunci când ni se aduce o laudă pe careconsiderăm că nu o merităm, când ni se face o promisiune în care nu credem saucând cineva ne critică pe nedrept. Este un fel de reflex de apărare.

În realitatea înconjurătoare, în viaţă, umorul în stare pură nu se află, el estedesemnat datorită conştientizării noastre în afară de care prezenţa lui ţine maicurând de sfera urâtului sau chiar a tragicului. Umorul aparţine categorieifaptelor de viaţă ce produc sentimente estetice fără ca ele însele să fie estetice, şinu se integrează în categoria esteticului. Îndeobşte comicul apare dintr-o lipsă deconvenienţă, dintr-o nepotrivire, dintr-o lipsă de adaptare, el provine din ceea cenu corespunde scopului, intuiţiei sau prezenţei afişate; tot ceea ce apare aşa cumnu este aşteptat, afişând un angajament mai mult sau mai puţin decât e nevoie,sau pur şi simplu prezentând altceva decât ne aşteptam. Toate acesteadeclanşează umorul .

Situaţia comică apare însă abia atunci când cel implicat în ea nu realizeazăindolenţa sau se preface că nu o înţelege, a nu o realiza, când este lipsit deadaptabilitate, sau mimează inadaptabilitatea complicându-se în ea ori dorind caastfel să o demaşte. La drept vorbind, un asemenea erou se află într-o culpămorală, ori intelectuală, apărând în situaţia de a ne induce în eroare, scoţând unrezultat la care mijloacele nu îl îndreptăţesc.

46

Esenţa umorului constă în interdicţia aflată în raportul dintre scop şimijloace, conţinut şi formă, parte şi întreg, vechi şi nou, esenţă şi aparenţă.

Sentimentul comic este unul estetic însă, întrucât rezultă dintr-o judecată devaloare şi dintr-o atitudine de conştiinţă, în care se manifestă triumful euluinostru conştient de a putea sancţiona astfel o dizarmonie intervenită în sistemulde relaţii interumane.

Astfel, în mecanismul umorului un rol determinant îl joacă factorulsubiectiv, adică individul capabil de a sesiza, a selecta, a aprecia discordanţa, iaraceasta pentru a rămâne comică solicită ca incapacitatea sau inadecvarea lanatura lucrurilor să fie de aşa manieră încât să nu ducă la consecinţe tragice,aceste consecinţe, deci nedepăşind gravitatea unei lipse sau nepotriveli,incapacităţi (de exemplu: un individ care nu ştie patina, dezechilibrându-se vaproduce o situaţie comică întrucât, de regulă, ea nu poate sfârşi tragic, o căzăturămortală nu poate fi decât accidentală şi atunci totul ia o altă turnură deinterpretare a lucrurilor. Dar, dacă pentru noi situaţia celui de pe gheaţă e comică,pentru el continua primejdie de a se prăbuşi e cât se poate de neplăcută, iar dacănoi nu receptăm totul prin prisma comică grotescul eforturilor acestuia de a semenţine pe picioare, în echilibru, sunt de-a dreptul urâte, dizgraţioase,neplăcute).

Situaţia comică poate fi conştientă sau involuntară. „Orice fel de comic carene întâmpină în viaţă este comic involuntar. Pe scenă există comicul voluntar, încare omul face conştient, din sine, obiect comic; dar acesta este un comic mintal.El poate, când este bine mimat, să întreacă mult pe cel involuntar, totuşi, el estealtceva şi se raportează la celălalt, în general ca jocul la viaţă. De altfel, cel carejoacă are un dar special, care nu este dat fiecărui actor: darul umanului.”25

În atitudinea noastră, umorul nu are niciodată în vedere persoana lovită,persoana aflată în dificultate, ci fenomenul, întâmplarea ca atare. Căci, ceea ceprovoacă râsul este întotdeauna ceva din domeniul slăbiciunii. „Aici nu estevorba de valoarea sau non-valoarea morală a unei atitudini critice – ne atrageatenţia Nicolai Hartman – ci doar caracterul ei estetic; comicul este un fenomenestetic, el poate avea valoare cu totul estetică, chiar când atitudinea are o laturăîndoielnică din punct de vedere moral.”26

„Sancţionarea acestei contradicţii pe care contemplatorul o recepţioneazăsub aspectul comicului, se face prin râs. Râsul nu este un simplu act fiziologic, cio evaluare apreciativă, critică pe care omul o efectuează asupra obiectelorîncărcate cu disponibilităţi menite să impresioneze comic.”27 Orice om estecapabil de a sesiza valorile comice. Măsura şi cantitatea râsului este determinată

25 Nicolai Hartman, Comicul în Estetică, Bucureşti, Editura Univers, 1974, p.32926 Ibidem 27 Ion Toboşaru, Comicul ,în Principii generale de estetică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978, p.267

47

de spiritul viu pe care îl deţine fiecare individ. „În tot ceea ce urmează sătrezească un râs viu – ne spune Immanuel Kant – zguduitor, trebuie să se afleceva absurd. Râsul este un efect izvorât din brusca prefacere a unei aşteptăriîncordate, în nimic.”28

Râsul reprezintă forma de cunoaştere, o formă de asimilare estetică arealităţii, o formă emoţională a criticii. Ca atitudine, râsul angajează, firesc, oanumită poziţie, un anumit ideal moral-estetic, subordonat fondului aperceptiv.Această atitudine dezvăluie o anumită concepţie despre viaţă şi lume. „Nu existăcomic în afara a ceea ce este cu adevărat omenesc. Un peisaj poate fi frumos,graţios, sublim, insignifiant sau urât; dar nu va fi niciodată rizibil. Vom râde deun animal doar pentru că am surprins o atitudine caracteristică omului sau oexpresie omenească. Vom râde de o pălărie, dar ceea ce luăm în râs atunci nueste bucata de fetru sau de pai, ci forma pe care i-au dat-o oamenii, capriciulomenesc al cărui mulaj îl reprezintă.”29

Comicul ca atitudine critică face trimiterea la cultura noastră, fiind unul alsolidarităţii („se râde cu …”) sau de excludere („se râde de …”). Râsul este armacea mai de temut de sancţionare a racilelor ce provoacă comicul. Râsul este,înainte de toate, o corecţie. Făcut pentru a umili el trebuie să dea persoanei careîl serveşte drept obiect o impresie penibilă. Societatea se răzbună prin râs pentrulibertăţile pe care am îndrăznit să le luăm faţă de ea. Râsul nu şi-ar atinge scopuldacă ar purta marca simpatiei şi bunătăţii, iar în acest fel râsul pedepseşteanumite defecte, aproape la fel cum boala pedepseşte anumite excese, lovindu-ipe inocenţi, cruţându-i pe vinovaţi, sau în alte ipostaze acţionând în sens invers,în mod corect lovindu-i pe vinovaţi. În orice sens am considera râsul vizează unrezultat general fără a putea face fiecărui caz individual onoarea de a-l examinaseparat. Şi astfel putem ajunge la concluzia că de fapt funcţia râsului este săintimideze umilind.

Cu toate acestea, râsul poate fi gratuit, facil, imprevizibil sau chiar serios,adică util, fiabil. Umorul poate fi utilizat şi organizat în necesitatea de a evitahaosul. De aceea, umorul negru, care creează confuzie apare adesea scandalos.Studiul râsului prezintă dificultăţi încât comicul poate să apară în orice situaţie,oriunde şi oricând, râsul fiind efectul imediat al comicului, iar acesta semanifestă sub diferite nuanţe de atitudine. El poate fi un surâs sau un hohot; camijloc de comunicare poate fi disperat, adică de adeziune ori de docilitate cuforma de umor arţăgos, spiritual sau ursuz, în funcţie de stările psihice diferite.

Umorul involuntar provoacă, râsul involuntar, astfel umorul poate fi unulserios (cel al bucuriei de a trăi) şi unul frivol (care semnifică doar implicare).

28 Immanuel Kant, Critica puterii de judecată, Bucuresti, Editura Stiintifica si Pedagogica, 1981, p.17329 Henry Bergson, Teoria râsului, Editura Institutului European, Iaşi, 1992, p. 38

48

Despre o operă comică, se poate spune cu mult mai multă îndreptăţire, că este oreuşită, nu însă frumoasă.

Homer a fost primul care a făcut să se întrevadă aspectul viitor al comediei,urmând în forme dramatice nu invective, ci comicul. Însă Aristotel a fost celdintâi care ne-a furnizat o definiţie a comediei, fiind de părere că de fapt comediaeste „iniţiativa unor oameni neciopliţi; nu însă a totalităţii aspectelor oferite de onatură inferioară, ci a celor ce fac din ridicol o parte a urâtului.”30

După ce comedia şi-a dobândit oarecum înfăţişarea proprie, au început să sepornească şi poeţii comici propriu-zişi, deoarece înainte comedia era privită cafiind o operă de artă inferioară. Cine a introdus folosinţa măştilor, ori aprologului, cine a fixat numărul actorilor şi toate celelalte amănunte nu se ştie,însă deprinderea de a compune subiecte comice vine de la Epiharm şi Formis.Începutul l-a făcut, deci, Sicilia, dar dintre atenieni, primul care a părăsitînvechita iambică (adică comedia de atacuri la persoană) şi a început să tratezeteme cu caracter general şi să închege subiecte propriu-zise a fost Crates.

Tot Aristotel era de părere că pentru ca o comedie să fie socotită bună nueste de ajuns ca aceasta să aibă o intrigă ci mai trebuie ca această intrigă să fiecondusă după norme, iar rezultatul pe care autorul îl urmăreşte trebuie să fie„verosimilul” sau „necesarul”, deoarece „în înlănţuirea faptelor nu trebuie să-şifacă loc nici un element iraţional.”31

B. Croce era de o cu totul altă părere, el spunând că toate definiţiilecomicului sunt ele însele comice şi provoacă tocmai sentimentul pe care ar trebuisă îl analizeze. Însă comicul, în calitatea lui de fenomen social, evoluează în pascu omenirea, orice teorie generalizează deci, o practică socială, se sprijină pe oanumită experienţă artistică şi e formulată pe o anumită platformă ideologică.Examenul atent al principalelor teorii asupra comicului pune în lumină văditaînrudire dintre ele sub aspectul propoziţiilor fundamentale.

Socrate, însă, indică trei feluri de manifestare a autoignorării, într-o ordinemenită să sublinieze răspândirea lor crescendă:

Sub aspectul averii omul se poate considera mai bogat decât în realitate;Sub aspectul calităţilor fizice, mai puternic sau mai frumos;Sub aspectul însuşirilor sufleteşti, mai vrednic. Prostia celor puternici e

odioasă şi urâtă, pentru că e dăunătoare aproapelui. Ridicolă e prostia celor slabi.Kant are meritul de a fi semnalat rolul elementului surpriză în declanşarea

râsului, dar specificul surprizei comice nu primeşte explicaţia cuvenită.Dispoziţia între scopuri şi mijloace e indicată de asemenea ca o sursă a umorului,râsul nefiind decât o manifestare a înţelepciunii satisfăcute – deoarece comicultrezeşte în noi sentimentul demnităţii personale.

30 Aristotel, Poetica, Editura Iri, Bucureşti, 1998, p.70.31 Aristotel,op.cit.,, p. 231.

49

Umorul este dat de două sisteme fără de care nu poate exista. Unul estesistemul cognitiv al subiectului, iar altul este sistemul obiectiv al realităţii.Primul este reprezentat de subiectul care percepe umorul, cel care îl gustă, iarfără el acesta este asemenea unei cărţi necitite, unde informaţia nu esteprelucrată. Sistemul ideatic este dat de mecanismul Asociere-Retractare, dat deprocesul de reglare specific intelectului. Spectrul ideatic implicat de asociereaideatică face obiectul ideilor negative, şi ele sunt idei năstruşnice, ciudate,eronate, dar care se asociază într-un fel cu nodul de reţea mnezică, adică cureprezentarea centrală a umorului. Ideile pozitive, dimpotrivă, reprezintăcunoştinţele adevărate, normale şi logice, care au şi ele la bază ideile negative, camoment al asocierii, dar pe care le domină cu ajutorul procesului de retractare.

Umorul presupune existenţa unei situaţii compuse din două elemente careau o anumită relaţie între ele. Acestea sunt date de două momente ale uneisituaţii date, unul precedându-l pe celălalt. Elementul care precede este numitaici Intrigă, iar cel care urmează este numit Deznodământ. Ele sunt aici numitegeneric Momente ale situaţiei comice. La această situaţie se adaugă subiectul,adică cel care percepe umorul, şi care stabileşte Relaţia dintre cele douăMomente. După cum s-a spus, acesta este o activitate intelectuală, un moment aldevenirii conştiinţei intelectuale, respectiv momentul de asociere, unde laturanegativă a cunoştinţelor este implicată. Umorul este dat, deci, de ambivalenţadintre forma negativă şi cea pozitivă a intelectului, eventual de corespondentulfaptic al acestora. Dacă subiectul care percepe umorul, situaţia comică, formeazăun suprasistem, atunci încercarea de analiză a umorului vizează condiţiile dintrecaracterul negativ sau pozitiv al cunoştinţelor, precum şi cele trei elemente alesituaţiei comice respectiv Intriga, Deznodământul şi Relaţia dintre ele, aceştiafiind Operatorii situaţiei comice. Apare atunci următoarea serie de combinaţii:

a) Intriga Pozitivă – IP b) Intriga Negativă – IN c) Relaţia Pozitivă – –P→d) Relaţia Negativă – –N→e) Deznodământul Pozitiv – DP f) Deznodământul Negativ – DN Aceste combinaţii elementare se combină la nivelul situaţiei comice globale

dând naştere la 8 astfel de combinaţii dintre care prima, respectiv combinaţia IP–P→DP se exclude deoarece ea reprezintă normalitatea, adică situaţia lipsită decomic din natură. Aşadar aceste combinaţii sunt:

1) IP –P→DN 2) IN –P→DP 3) IN –P→DN 4) IP –N→DP 5) IN –N→DP6) IP –N→DN 7) IN –N→DN

Aceste combinaţii vor fi reţinute tocmai pentru că ele reprezintă însăşiambivalenţa dintre două sau mai multe idei conţinute în relaţia comică. Umorul

50

se stabileşte la nivel de Relaţie, la fel ca şi celelalte Momente între care serealizează această ambivalenţă. Aici, fie Relaţia este pozitivă, şi unul dintreMomente sau ambele sunt negative, fie Relaţia este negativă, şi atunci unul sauambele Momente sunt pozitive, fie toţi trei Operatorii sunt negativi, ca în umorulabsurd, şi atunci ambivalenţa se realizează între ei şi predispoziţia la aşteptare asubiectului, care se aşteaptă la un Deznodământ pozitiv.

Intriga şi Deznodământul reprezintă două momente care continuă unul prinaltul, fie într-o situaţie reală, fie în una imaginară. Deznodământul este cheiaumorului, punctul său culminant, în timp ce Intriga este introducerea, care poatefi mai scurtă sau mai lungă. Calitatea de negativi şi pozitivi a Operatorilor nu sereferă neapărat la realitate, cu atât mai puţin la o posibilă realitate inteligibilă,intelectuală, ci ea depinde de sistemul ideatic în care se plasează. De aceea,exemplele date aici ca situaţii comice pot părea lipsite de umor într-o epocăsuperavansată intelectual, unde sistemul ideatic este superior. Căci pozitivitateapresupune ceea ce este realmente logic, normal şi coerent pentru subiect,indiferent dintre realitatea lui; de exemplu, o maşină de făcut copii, care la unmoment dat face un copil, se prezintă ca o situaţie cu două Momente Negative.Căci astăzi, şi mult timp de acum încolo nu este posibilă o astfel de maşină. Darîntre aceste Momente există o Relaţie normală, pozitivă, căci, dacă ea a fostdefinită ca ‘maşină de făcut copii’, pare logic să facă un copil. Pe de altă parte, ocivilizaţie ultradezvoltată poate ajunge la performanţa de fabrica o astfel demaşină, iar Momentele situaţiei comice nu ar mai părea ca negative. Aşadarsistemul ideatic este cel în funcţie de care se stabileşte valoarea de negativ saupozitiv ale unui Operator, şi tocmai de aceea oamenii pot fi ‘citiţi’ după felul deumor pe care îl gustă.

51

CAPITOLUL 3. EVOLUŢII ALE INTERPRETĂRILOR PRIVIND UMORUL

Singurul aspect comun din toate teoriile despre umor este înţelegereapotrivit căreia umorul este atât de subiectiv încât nici o teorie nu-l poate defini înîntregime.

Umorul a constituit un mare interes în ariile teoriei şi ale cercetăriipsihologice. Într-adevăr, această preocupare datează cu mult înainte de lucrărileteoretice ale lui Freud 32. Preocupări asupra acestui subiect găsim încă dinAntichitate când atât Aristotel cât şi Socrate au studiat acest fenomen – umorul.Mai apoi Charles Darwin, Thomas Hobles şi Henry Bergson au scris propriileteorii despre umor. În secolul al XX-lea Sigmund Freud şi Max Eastman auîncercat să formuleze o explicaţie clară a scopului umorului. De fapt ei au adus ocontribuţie mai însemnată decât ceea ce se făcuse până atunci.

Anthoni Ludovici (1932) menţionează că toate teoriile despre umor pot ficlasificate în două grupuri: cele care sunt de acord cu teoria filosofului ThomasHobbes (1840 – după Ludovici, 1932) şi cele care nu sunt de acord cu aceasta.“Oamenii râd de ghinioane, eşecuri şi indecenţe, în care nu există comicul…. Deasemenea, oamenii râd de infirmităţile altora…. Aş putea conchide că pasiunearâsului nu este altceva decât o glorie subită, născută dintr-o formare subită asuperiorităţii în noi înşine, prin comparaţie cu infirmitatea altora sau cu a noastrăproprie”33 . Ceea ce a vrut să spună Hobbes este că atunci când găsim umorul înceva, râdem fie de eşecuri, prostie, defecte morale sau culturale subit descoperitela cineva, faţă de care ne simţim instantaneu şi momentan “superiori”, de vremece în acel moment noi nu suntem ghinionişti, stupizi, şi aşa mai departe. A tesimţi superior în acest mod înseamnă “să te simţi bine”. Înseamnă “să obţii cevrei”. Înseamnă “să câştigi”! Lucru valabil şi când râdem de noi înşine: o “parte”a noastră poate râde de altă “parte” a noastră.

De la Hobbes porneşte teoria lui Charles R. Gruner (1997) despreumor, numită “teoria superiorităţii”. Gruner susţine că a râde este egal cu acâştiga, deoarece înseamnă a obţine ceea ce-ţi doreşti, iar acest lucru provoacăplăcere.

Subtezele sale sunt următoarele:1. Pentru fiecare situaţie comică există un câştigător.2. În fiecare situaţie comică există un învins.3. Găsirea învingătorului din fiecare situaţie comică şi a ceea ce acesta

câştigă nu este un lucru uşor.

32 Berger ,Wit and Its Relations to The Unconscions, 1905 şi Humor, 192733 Thomas Hobbes ,Treatise on Human Nature,1932

52

4. Găsirea învinsului şi a ceea ce acesta pierde în fiecare situaţie comică esteun lucru şi mai greu.

5. Situaţiile comice pot fi înţelese cel mai bine prin cunoaşterea a cine cecâştigă şi a cine ce pierde.

6. Îndepărtarea din cadrul unei situaţii comice a ceea ce s-a câştigat sau s-apierdut, duce la pierderea elementelor esenţiale ale situaţiei şi la lipsirea de umora acesteia.

Long şi Graesser (1988 – după Wyer & Collins, 1992) au afirmat că stimuliice provoacă râsul sunt reprezentaţi de orice eveniment social sau nonsocial, cuapariţie intenţionată sau neintenţionată, care este perceput ca fiind amuzant.

Trei aspecte ale acestei definiţii conceptuale sunt notabile:a) Stimulul pentru reacţia de râs poate fi un lucru spus de o persoană, un

comportament nonverbal executat de o persoană sau o combinaţie a acestora.Evenimentul stimul poate include şi aspecte noncomportamentale ale uneisituaţii. Într-adevăr, un răspuns la comic poate fi adesea stimulat de un număr detrăsături verbale, nonverbale şi contextuale care se prezintă sub forma unorconfiguraţii, nici una dintre acestea, izolată, nefiind suficientă să provoace râsul.

b) Evenimentele-stimuli care provoacă râsul pot fi atât intenţionate cât şinonintenţionate.

c) Un răspuns la o situaţie comică este definit în termeni de reacţie cognitivăsubiectivă a unei persoane sau, mai acurat, ca modul în care o persoană percepeaceastă reacţie (în mod specific, “amuzament”) şi mai puţin în termenii unuirăspuns observat la stimuli. Deşi zâmbitul, râsul şi răspunsurile fiziologice suntadesea corelate cu astfel de reacţii subiective, ele pot apărea şi fără acest motiv.Cel mai evident în acest caz este exemplul că reacţiile subiective pot produceplăcere sau fericire care sunt experentiate din motive care n-au nimic de-a face cupercepţia că ceva este amuzant. Râsul poate rezulta şi dintr-o situaţie jenantă saudin eliberarea de tensiunea produsă de furie. În alte cazuri poate reflectanerecunoştinţă, politeţe sau conformitate la opinia aparentă a celorlalţi că cevaeste amuzant. În alte situaţii, râsul se transformă în încântare, satisfacţie (ca şiatunci când cineva găseşte în mod neaşteptat o soluţie la o problemă). În acord cuaceastă definiţie, aceste reacţii nu indică în mod necesar prezenţa umorului.

Dacă provocarea râsului trebuie operaţionalizată ca auto-raportare asubiectului legată de propriile reacţii subiective, acest lucru nu poate fi evaluat labebeluşi sau la persoanele incapabile să transpună verbal aceste reacţii. Totuşi,aceste dezavantaje metodologice sunt depăşite de avantajele conceptuale aledefiniţiei, care redă multe situaţii în care râsul este provocat în lipsaamuzamentului.

53

3.1.Teoriile motivaţionale ale umorului

3.1.1. Teoriile arousal-ului şi reducerii arousal-uluiAnumite teorii presupun că umorul reflectă reducerea arousal-ului. Freud

(1928 – după Berger34 , 1997) afirmă că reacţiile de râs la stimuli sunt motivatede nevoia de a reduce tensiunea sau arousal-ul (adesea relaţionată cu agresivitateasau cu impulsurile sexuale) pe care indivizii le inhibă şi nu le exprimă direct.Acest arousal poate fi indus de trăsăturile situaţiei stimul sau poate exista înainteaapariţiei situaţiei. Astfel, diferenţele individuale în apariţia râsului sunt presupusea fi reflectări ale diferenţelor în intensitate ale emoţiilor (suprimate sau reprimate)care se asociază cu stimuli relevanţi în funcţie de situaţia comică.

O concepţie mai generală a umorului a fost propusă de Berlyne (1969, 1971– după Wyer & Collins, 1992). Acesta a presupus existenţa unei relaţii U-inversate între arousal-ul psihologic şi trăirea plăcerii. Astfel, plăcerea creşteiniţial odată cu arousal-ul până la o anumită valoare optimă, iar apoi scade,atingând în final un punct la care arousal-ul devine specific agresivităţii. Berlynea presupus că creşterea rapidă a plăcerii este resimţită ca umor. Există puţinedovezi că scăderile în arousal-ul măsurat fiziologic consecutiv finalului rizibil alunei glume sunt corelate cu estimările subiective ale umorului produs de glumă(Mc Ghee, 1983; Lefcourt & Martin, 1986 – după Wyer & Collins, 1992). Astfel,reducerea arousal-ului fiziologic nu este o condiţie suficientă a umorului.

Lăsând deoparte validitatea lor empirică, concepţia lui Freud şi cea a luiBerlyne suferă ambele de lipsa generalizării.

Teoria lui Berlyne 35 pare aplicabilă numai la glumele sau la alţi stimuli încare o situaţie specifică anterior construită de arousal apare înaintea declanşăriievenimentului-stimul comic.

Conceptul freudian corespunde presupunerii că trăsăturile situaţiei rizibilesunt asemănătoare cu aspectele experienţei din trecut a unei persoane în careaceasta şi-a reprimat reacţiile emoţionale. Datorită diversităţii enorme a stimulilorpe care orice individ îi consideră comici, ar trebui postulate numeroase emoţiireprimate.

3.1.2. Teoria superiorităţii şi a discredităriiO a doua concepţie generală despre umor ( din care există versiuni istorice –

Bergson, 1911 şi contemporane – La Fave 1976, Levine 1969, Zillman & Cantor36 1976 – după Schmidt, 1994) presupune că oamenii îşi derivă plăcerea dinsentimentele de stăpânire şi control. Râsul şi amuzamentul raportate la

34 Berger, A. A. ,Anatomy of a joke. Journal of Communication,197635 Berlyne, D. E.,Humor and its kin, New York, Academic.,197236 Zillmann, D., & Cantor, J. R. ,A disposition theory of humour and mirth,1976

54

diformitţile sau eşecurile altora pot reflecta o încercare de a menţine saurestabiliza aceste sentimente. Astfel, această concepţie priveşte amuzamentul caun produs al comportării sociale (Wills, 1981 – după Schmidt, 1994). Willsnotează că acest răspuns este cel mai pronunţat atunci când este imposibil să fiecenzurat. Astfel, umorul este mai degrabă produs de ghinioanele oamenilor,consideraţi indezirabili social, decât de ghinionul oamenilor care sunt stimaţisocial.

Această concepţie este utilă în mod particular în evaluarea răspunsurilor labancurile etnice, dar este limitată în abilitatea de a cuantifica reacţiile la multealte tipuri de evenimente, cum ar fi cele care reflectă nefavorabil propriapersoană a unui individ. Mai mult, deşi eşecurile inamicilor îi fac pe oamenifericiţi, ele nu sunt întotdeauna comice. De aceea, discreditarea altora sausentimentul superiorităţii faţă de alţii nu este nici necesar, nici suficient pentru astârni râsul.

3.2.Teoria incongruenţei

Cea mai generală concepţie a umorului presupune că umorul este stimulat deconştientizarea socială a incongruenţei dintre două obiecte sau evenimente oridintre conceptele asociate lor. Koestler (1964 – după Wyer & Collins, 1992)postula că umorul rezultă din aplicarea simultană a două planuri separate degândire sau sens la aceeaşi informaţie ori experienţă. Cel mai simplu exemplueste juxtapunerea a două planuri semantice. Cu toate acestea, planurile gândiriicare sunt reunite în cele mai multe glume sunt adesea nişte scheme mult maicomplexe de cunoştinţe.

O concepţie mai recentă şi mai formală a umorului, care se focalizează peprocese cognitive ce stau la baza stârnirii râsului a fost propusă de Suls 37

(1972,1977,1983 – după Schmidt, 1994). Suls presupunea că în momentul în careeste relatata o glumă, informaţia iniţială prezentată activează un bloc decunoştinţe care poate fi utilizat pentru a interpreta informaţia. Aceste schemestabilesc un set de expectante generalizate privind tipul informaţiei ce urmează.Dar oamenii dau de o nouă informaţie care deviază de la expectanţele lor (care nupoate fi interpretată folosind conceptele activate de informaţia iniţială). Apoicăută în memoria lor diferite concepte şi scheme, adesea selectate dintr-undomeniu diferit de cunoştinţe, care pot fi utilizate pentru a înţelege nouăinformaţie în vechiul context. Ea necesita adesea o reinterpretare a informaţieioriginale, iar aceasta reinterpretare produce umorul. Suls a comparat înţelegereaunei glume cu o sarcină de rezolvare de probleme în care comprehensiunea esteanaloga soluţiei problemei. Prin extensie, oamenii au succes în găsirea soluţiei, ei

37 Suls, J. M. (1983). Cognitive processes in humor appreciation

55

trăiesc plăcerea astfel, iar această plăcere este reflectată în amuzamentul pe care-lraportează.

Ca efect, formularea lui Suls (1972) postulează existenţa unui proces cudouă etape în care:

a) o incongruenţă (o deviaţie de la aşteptări) este identificată şib) incongruenţa este rezolvată sau înţeleasă.Stadiul de recunoaştere implica o conştientizare ca odată iniţial activate

pentru a interpreta glumă, conceptele sunt insuficiente pentru a o înţelege. Stadiulde rezoluţie implica scotomizarea unui set alternativ de concepte său scheme caresă permită informaţiei, ca întreg, să fie înţeleasă. Un eşec la celălalt stadiu poateîmpiedica apariţia umorului.

Metafora rezolvării de probleme a lui Suls (1972 – după Schmidt, 1994) esteutilă în conceptualizarea proceselor pe care le-a postulat. De exemplu, umorul nueste întâlnit decât dacă este percepută o incongruenţă, sau, alternativ, subiecţiivăd o problemă care trebuie rezolvată. În plus, să presupunem că problemaexista, dar e foarte uşor de rezolvat (finalul este uşor predictibil pe bază maimultor cunoştinţe generale care sunt accesibile deodată). Atunci, subiecţii nu vorresimţi o plăcere mare (umor) ca urmare a rezolvării ei. De asemenea, ei nu vorresimţi mult umor nici dacă problema e prea dificilă (dacă incongruenţa estepercepută dar setul de concepte care i-ar permite rezolvarea nu poate fiidentificat).

Formularea lui Suls (1972 – după Schmidt, 1994) permite dinamiciiprovocării umorului să fie plasată într-un cadru mai larg al proceselor deînţelegere. Totuşi, pare imposibil să furnizeze toată gama metodelor de producerea umorului. Metafora lui Suls este aplicabilă în primul rând înţelegerii stimulilorcomici despre care subiecţii presupun aprioric că vor fi amuzanţi. Astfel, oameniiîşi formează deja scopul de a înţelege ceea ce face să fie comică informaţia înmomentul în care o primesc. În multe situaţii aspectul comic al informaţiei pecare subiecţii o primesc nu este aşteptat. În acest caz, subiecţii nu se afla în modexplicit în situaţia rezolvării de probleme (cel puţin, problema pe care încearcă săo rezolve nu este aceea de a înţelege informaţia comică).

În plus, nu toate tipurile de incongruenţa prezintă probabilitatea de a creaumor. După cum notează Koestler (1964 – după Wyer & Collins, 1992),rezolvarea creativă de probleme implica şi accesul la un nou plan de gândire(procesare) a informaţiei, astfel încât înţelegerea are loc în contextulcunoştinţelor anterioare. Soluţia la astfel de probleme poate fi plăcută, dar nuamuzantă cu necesitate. Pe scurt, incongruenţa poate fi necesară, dar nu şisuficienţă pentru producerea umorului.

56

3.3.Teoria revizuirii a lui Apter

Cea mai comprehensiva formulare teoretică a umorului a fost propusă deApter în contextul teoriei sale mai generale despre personalitate şi motivaţie.Aceasta conceptualizare are câteva trăsături atractive. Întâi, ia în considerare atâtfactorii motivaţionali, cât şi cei cognitivi. În al doilea rând, poate fi aplicatădiferitelor tipuri de experienţe comice. În al treilea rând, explică cel mai binecondiţiile necesare şi suficiente pentru apariţia umorului. Apter a recunoscutfaptul că informaţia transmisă de o glumă sau de o afirmaţie într-un context socialnu constă numai în oameni, obiecte sau fenomene la care se referă glumă. În plus,această informaţie poate include caracteristici ale vorbitorului şi aspecte alesituaţiei sociale în care este transpusa glumă. Pentru a înţelege dinamicaumorului, trebuie luate în calcul toate aspectele unei experienţe informaţionale.Apter a propus un set de condiţii necesare pentru existenţa umorului, aplicabilenu numai la glume sau desene, ci şi la spiritualism şi experienţe sociale fortuitecare nu au intenţia să fie comice. Apter afirma că oamenii interpreteazăinformaţia într-un mod care le furnizează o caracterizare acurată a subiectului lacare se referă.

Aceasta caracterizare permite generarea inferenţelor valide despre atributelemenţionate în glumă şi despre evenimentele viitoare pe care le implica. Astfel,conceptele pe care oamenii le aplică situaţiilor pe care le întâlnesc sunt cele carepar să caracterizeze situaţiile “aşa cum sunt de fapt”. Ca urmare, când spunem căcineva este avocat, oamenii presupun, în absenţa altor informaţii, ca persoană încauza are atributele tipice avocaţilor. O afirmaţie poate fi interpretată într-un modce reflecta sensul intenţionat de comunicator. Această interpretare se poate bazaparţial pe scopul aparent al comunicatorului.

Să presupunem că ulterior unei interpretări iniţiale a informaţiei–stimul,concluziile sugerează că această interpretare este incorectă. Astfel, evenimentelela care informaţia iniţială a făcut referire sunt de fapt diferite de modul în care auapărut la început. Oamenii revizuiesc anumite asumpţii pe care le-au făcut iniţial,iar rezultatul este probabil o reprezentare mult mai acurată a realităţii. Acesteprocese legate de revizuirea percepţiilor în lumina noii informaţii sunt similareproceselor de comprehensiune pe care Suls (1972 – după Schmidt, 1994) le-a pusla baza incongruenţei. Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) a afirmat,totuşi, ca existenţa lor nu este suficientă pentru a solicita umorul. Alţi trei factorimai sunt implicaţi.

Primii doi factori postulati de Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) căafectează producerea umorului interesează caracteristicile informaţiei. Aceştiasunt:

57

a) Reinterpretarea unei situaţii care rezultă din expunerea la noua informaţienu trebuie să înlocuiască interpretarea care păruse a fi corectă. Cu alte cuvinte,noua construcţie a realităţii nu trebuie să altereze percepţia cuiva despre realitateaaparenta sau sugerata creată iniţial. (neînlocuirea)

b) Percepţia realităţii care este stabilizată de noua informaţie trebuiediminuata în importantă sau valoare, relativ la realitatea aparenta care a fostiniţial asumată. Constructul diminuării va necesită în final elaborare.(diminuarea)

Asumpţiile lui Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) despre neînlocuireşi diminuare se regăsesc în alte teorii ale umorului. Asumpţia neînlocuirii esteasemănătoare cu ipoteza lui Koestler (1964 – după Wyer & Collins, 1992) caumorul necesita aplicarea simultană a două planuri semantice la aceeaşiexperienţă. Astfel, un eveniment care discreditează inteligenta cuiva nu esteamuzant decât dacă sugerarea iniţială s-a dovedit a fi falsă.

Mai mult, diminuarea valorii sau a importanţei unei entităţi nu constituieîntotdeauna discreditare. Multe interpretări ale lumii nu sunt întotdeauna cele mainefavorabile. Trăsăturile unui eveniment – stimul ce pot fi diminuate ca rezultatal reinterpretării nu se referă numai la oameni sau obiecte. Asumpţia diminuăriipoate fi aplicată şi comunicării în sine. Generalizarea constructului de diminuarepropus de Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) poate include în sfera să ovarietate largă de fenomene comice care sunt foarte greu de explicat prin alteteorii. Prin postularea ca diminuarea este o condiţie necesară a umorului, Apter adistins schimbări comice în interpretarea ce caracterizează descoperirileştiinţifice, ataşarea sensului la visurile unei persoane şi reinterpretareaevenimentelor în întâmplările misterioase care apar când sunt descoperite noidovezi. În fiecare din aceste cazuri, realitatea implicată de noile informaţii are oimportantă sau o valoare mai mare decât cea originală, şi astfel nu mai apareamuzamentul.

Al treilea factor important al formulării lui Apter (1982 – după Wyer &Collins, 1992) este motivaţia: recunoaşterea explicita că obiectivele de procesareinformaţionala ale unei persoane pot juca un rol în determinarea reacţiilorpersoanei la informaţie. Apter a lansat ipoteza că umorul are o probabilitate maimare de apariţie numai atunci când obiectivele subiecţilor sunt de a înţelegeinformaţia şi de a se amuză de ea. Dacă subiecţii au un scop de procesare maispecific, activitatea cognitiva implicată în atingerea acestui scop interferează cuprocese de înţelegere mai generale care produc amuzament.

Scopurile care inhiba experientierea umorului pot fi induse de solicităriexterne de a utiliza informaţia pentru un scop particular. Ele pot fi induse chiar deinformaţie. De exemplu, o glumă ce conţine aluzii la un grup etnic poate conducela suspectarea faptului că relatarea şi sursa ei au intenţia de a discredita grupul.

58

Această suspiciune poate stimula în mod spontan căutarea informaţiilor careconfirmă bigotismul sursei sau contraargumentarea validităţii discreditării. Oastfel de activitate poate împiedica apariţia umorului.

Teoria lui Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) ia în considerare multefenomene comice care nu pot fi explicate de celelalte teorii. Teoria nu serestrânge la umorul regăsit în glume sau istorisiri care sunt expectate aprioric săfie amuzante. Teoria explica şi amuzamentul generat spontan în situaţii socialecare nu intenţionează să fie comice. Conceptualizarea rolului factorilormotivaţionali în chestiunea umorului permite luarea în considerare a multordiferenţe individuale şi situaţionale legate de umorul provocat de evenimente sauinformaţii date. Astfel, se deschide o posibilă explicaţie pentru răspunsurilediferite ale oamenilor la aceeaşi experienţă şi pentru reacţiile diferite ale uneipersoane la aceeaşi experienţă, în momente diferite şi/sau circumstanţe socialediferite. Teoria are şi limite. De exemplu, nu se face diferenţa în legătură cudificultatea înţelegerii unei anumite experienţe. Aceste diferenţe pot avea unimpact substanţial în producerea umorului (Zigler, Levine & Gould, 1967 – dupăSchmidt, 1994). Deşi efectele motivaţiei în chestiunea umorului sunt luate înconsiderare, mecanismele cognitive care fundamentează aceste efecte nu sunt clarconectate. Prin specificarea mai pronunţată a proceselor cognitive care stau labaza reacţiilor la informaţia socială, se pot elimina aceste deficienţe şi se poatedezvolta un concept al umorului din care pot deriva câteva noi predicţii empiricetestabile şi pot fi înţelese noi fenomene.

3.4.Teoria comprehensiunii şi elaborării

O altă teorie, propusă de Robert S. Wyer Jr. şi James E. Collins ÎI (1992),bazată în cea mai mare parte pe cea a lui Apter (1982), se prezintă sub formă aopt postulate. Primele cinci postulate, care se referă la comprehensiuneainformaţiei semantice şi episodice sunt concordante cu o masă mare de teorii şicercetări din psihologia cognitiva. Postulatele sunt formulate cu suficientăgeneralitate, astfel încât să fie compatibile cu câteva teorii mai specifice alecomprehensiunii. În combinaţie cu următoarele postulate ce corespund specificprovocării umorului, teoria permite un cadru conceptual pentru o largă diversitatede fenomene comice.

Două aspecte legate de terminologie trebuie notate. Întâi, deşi cele mai multeteorii ale umorului s-au focalizat pe efectele comunicării scrise şi orale,postulatele acestei teorii se referă la o gamă largă de răspunsuri cognitive laevenimentul-stimul. Un eveniment-stimul pentru producerea umorului consta înmod tipic într-o declaraţie scrisă sau orală, sau, alternativ, într-un comportamentobservat. Alte trăsături ale evenimentului se pot referi la contextual social în care

59

declaraţia sau comportamentul apar. Astfel, sursă şi factorii situaţionali sunttrăsături ale evenimentului cu care umorul este potenţial contingent.

În al doilea rând, formularea face distincţie între comprehensiune şielaborare. Comprehensiunea se referă la encodarea unui eveniment-stimul întermenii conceptelor anterior formate, alături de inferenţele legate de atributelenedeclarative ale stimulului care sunt necesare înţelegerii evenimentului încontextul dat anterior. Elaborarea, pe de altă parte, se referă la generareaconştientă de inferenţe despre trăsăturile ce nu sunt cuprinse în encodările iniţialeşi nu sunt necesare înţelegerii, la fel ca şi despre alte procesări ce pot fi stimulatede encodări. De aceea, elaborarea poate consta în inferenţe despre atributeleconţinutului stimulului, despre gânduri legate de evenimentele din trecut care potfi declanşate de stimuli, sau despre evenimente viitoare ce pot apărea ca şiconsecinţă. Când evenimentul conţine o comunicare scrisă sau orală, elaborareapoate include gânduri despre plauzibilitatea comunicării, motivele acesteia saucaracteristicile sursei.

Postulatul 1 (memoria): Conceptele sau schemele care intra în compoziţiaunui domeniu particular al cunoştinţelor universale (incluzând reprezentări alepersoanelor, evenimentelor, episoadelor) sunt “stocate” în memorie într-o locaţieparticulară. Această locaţie are o etichetă ce denotă conţinutul de cunoştinţeimplicat.

Postulatul 2 (encodarea): Un subset de trăsături care compun un eveniment-stimul iniţial este interpretat cu ajutorul schemelor şi conceptelor care permitînţelegerea evenimentului şi a implicaţiilor sale. Când două sau mai multe seturialternative de concepte pot fi aplicate, va fi aplicat setul care vine în minte celmai repede şi mai uşor.

a). Dacă subiecţii au în minte un scop specific, conceptele şi schemele pecare le folosesc pentru a interpreta trăsăturile stimulului au cele mai mari şansede a fi extrase din domeniul de cunoştinţe relevant pentru scopul respectiv.

b). Dacă scopul subiecţilor este acela de a înţelege stimulul, conceptele şischemele utilizate pentru interpretare au cele mai mari şanse de a fi extrase dindomeniul de cunoştinţe utilizat cel mai frecvent în trecutul recent.

Postulatul 3: Odată ce elementele unui eveniment-stimul au fost interpretatecu ajutorul conceptelor şi schemelor extrase dintr-un anumit domeniu decunoştinţe, alte concepte şi scheme din acelaşi domeniu sunt folosite pentru:

a). a forma expectaţiile generale privind spectrul conceptelor şi cunoştinţeloraplicabile înţelegerii evenimentelor viitoare,

b). a interpreta aceste evenimente atunci când apar.Postulatul 4 (incongruenţa): Un eveniment-stimul este considerat a fi

incongruent atunci când nu poate fi interpretat cu ajutorul conceptelor extrase dinacelaşi domeniu de cunoştinţe aplicat şi evenimentelor iniţiale ce implică aceeaşi

60

referinţă. Când apar aceste incongruente, subiecţii încearcă să identificeconceptele într-un alt domeniu de cunoştinţe. Dacă aceste concepte suntidentificate, atunci evenimentele sunt reinterpretate în noii termeni.

Postulatul 5 (sensul pragmatic): Dacă implicaţiile interpretării iniţiale a uneicomunicări par să violeze principiile normative ce guvernează schimbul deinformaţii din situaţia respectivă, subiecţii vor încerca să reinterpretezecomunicarea într-un mod cât mai consistent cu aceste principii.

Postulatul 6 (producerea umorului): Umorul este produs numai dacătrăsăturile inferate în cadrul reinterpretării sunt diminuate în valoare şi importantacomparativ cu trăsăturile inferate pe baza interpretării alternative aevenimentului.

Postulatul 7 (dificultatea înţelegerii): “Cantitatea” de umor ce rezulta dinreinterpretarea stimulului este o funcţie nemonotona (U-inversata) care are cavariabile timpul şi efortul necesare identificării şi aplicării conceptelor dereinterpretare.

Postulatul 8 (elaborarea cognitiva): Cantitatea de umor ce rezulta dinreinterpretarea evenimentului-stimul este o funcţie monotonă care are ca variabilăelaborarea cognitiva a evenimentului şi a implicaţiilor care apar subsecventreinterpretării. Aceasta elaborare este direcţionată spre atingerea unui obiectivparticular de procesare existent în acel moment.

a). Dacă subiecţii au obiectivul de a înţelege evenimentul şi de a se amuză,elaborarea cognitiva se va referi în mod tipic la aspectele producerii umorului şiastfel va mări incidenta umorului.

b). Dacă obiectivul de procesare al subiecţilor este mai restrictiv,evenimentul este elaborat în funcţie de implicaţiile obiectivului. În acest cazelaborarea cognitiva poate creşte sau descreşte incidenta umorului, sau poate sănu aibă nici un efect asupra umorului, în funcţie de relevanţă componentelorreinterpretării pentru atingerea acestui obiectiv.

61

CAPITOLUL 4. CORELAŢIA UMOR-LEADERSHIP

Umorul poate fi folosit pentru a îndepărta barierele dintre indivizi. WarrerBennis spune că Howard Gardner credea că „ o glumă bine spusă face mai multdecât o mie de teorii”, însă el nu trebuie folosit înainte de o cunoaştere temenicăa culturii grupului condus şi graniţelor intelectuale ale acestuia.

Umorul poate fi deasemeni folosit ca intrument motivaţional, ce ajută laconstruirea spiritului de echipă.Râsul din complezenta poate fi un semn pentru unlider că există o situaţie de discomfort sau că nu există o comunicare eficientă.Liderul trebuie să înveţe să-i cunoască pe subordonaţi, ei nu oferă doar feedbackverbal şi non-verbal în activitatea de leadership, ci şi un feedback asupra faptuluică umorul este folosit corect sau nu.

Glumele nu au aceeaşi acoperire, liderul trebuie să acopere o gamă mailargă. Umorul ne poate face viaţa mai productivă şi mai tolerantă, el este necesarşi atunci când merge bine dar şi când nu.

Umorul uneşte membrii grupului şi îi ajuta în îndeplinirea obiectivelor eltrebuie să înceapă de la cel din frunte, liderul trebuie obligatoriu să aibă simţulumorului, nu este obligatoriu ca acest simţ să fie înnăscut, el poate fi şi format.Majoritatea organizaţiilor preferă oameni cu simţul umorului, ei ajuta la creştereaculturii organizaţionale, reduc nivelul stresului şi promovează un climat de lucruefcient.

Ca lider eşti obligat să glumeşti în mod egal cu toată lumea. Dacă există opersoană cu care tot glumeşti atunci poţi fi acuzat de favoritism.Relaţiile destinseîncurajează alţi membrii ai organizaţiei să devină utilizatori frecvenţi ai umoruluişi de asemenea ajută la demonstrarea sensului valorii glumei. Liderii potintroduce relaţiile destines în organizaţiile pe care le conduc prin mai multemoduri: pot începe să încorporeze umorul în organizaţii pornind de la propriulbirou, ceva hazliu poate fi pus în biroul liderului; un desen făcut de un copil poatereprezenta balanţa potrvită de umor şi decor, asta deoarece un desen al unui copileste făcut dintr-o altă perspectivă decât a unui adult. Deci demonstrând faptul căexistă o aluzie la dezacord asta poate reprezenta un lucru amuzant. Alteposibilităţi de introducere a umorului în mediul de lucru pot fi reprezentate depostere hazlii. Mai întâi liderii pentru a crea un habitaclu hazliu trebuie săutilizeze umorul cu orice oportunitate ivită. Un zâmbet poate aduce un tonus nourelaţiilor. Decher spunea că deoarece zâmbetul este ceea ce vede interlocutorulîntr-o relaţie acesta este un instrument de comunicare nonverbală.

62

4.1.Funcţiile umorului în exercitarea leadership-uluiMai multe funcţii comunicative ale umorului au fost identificate de către

cercetători în domeniul leadership-ului. Şi anume:-gestionarea (reducerea sau creşterea) distanţei sociale.-facilitarea atracţiei interpersonale-stimularea legăturilor interpersonale -reducerea tensiunii şi a stresului-de a facilita comunicarea între indivizi-de a facilita accesul în grup-de a creşte atenţia sau de a menţine interesul-de a gestiona conflictele-de a reîntări valorile culturale şi normele -de a motiva pe alţii să tindă la normele grupului-de a socializa noi membri-de a facilita îndeplinirea unor sarcini de muncă-de a facilita coeziunea grupului-de a reduce plictiseala şi a creşte voia bună-de a identifica sau de a elimina barierele dintre indivizi şi grupuri-de a reduce aspectele neplăcute ale vieţii prin tratarea cu superficialitate a

acestora-de a exprima superioritatea către alţii-de a ataca pe alţii-de a insulta sau de a exprimă furia-de a abate atenţia de la o anumită activitate-de a exprima aprobarea sau dezaprobarea faţă de acţiunile altora-de a dezvolta propriul simţ al umorului sau de a arăta altora simţul umorului-de a te ajuta să intri într-un nou rol sau într-o nouă situaţie-de a schimba topicul conversaţiei-de a menţine propria sănătate mentală şi fizică-de persuasiuneÎn concluzie se poate vedea că sunt numeroase funcţii ale umorului şi că

acesta poate juca un rol atât pozitiv, dar uneori şi negativ în exercitarealeadership-ului.

Liderii trebuie să înţeleagă natura funcţională a umorului spre a folosi înmod efectiv dar de asemenea şi imedat.Consalvo38 argumentează că rolul şifolosirea constructivă a umorului trebuie să fie mai bine înţeles de când umorulare potenţialul de a îmbunătăţi calitatea vieţii, satisfacţia muncii şi performanţei.

4.2.Formarea şi dezvoltarea abilitaţiilor umoristice ale liderului 38 Consalvo, C. M. ,Humor în management: No laughing matter,International Journal of Humor Research, 1989

63

„Un lider fără umor, este ca un cosaş într-un cimintir, el face o treabă bunădar nimeni de dedesupt nu îi dă atenţie.”39

Desigur, există şi exemple de leadership sau umor rău ,ce poate distrugeprocesul de leadership, însă dacă este folosit corect, atunci umorul garanteazăsuccesul ;asta pentru că este cu siguranţă instrumentul cel mai puternic şi uşor defolosit de orice lider în realizarea dezideratului propus. Mulţi lideri cred că pentrua fi respectaţi, trebuie să fie severi. Este important acest aspect, dar, de aici pânăla detaşare, la dezinteres este un pas foarte mic şi uşor de făcut.

Pentru a găsi un lider adevărat, trebuie să căutăm un simţ adevărat alumorului. Liderii sunt deasemeni şi maeştri în folosirea umorului ca instrument alleadershipului. Spre exemplu Preşedintele Lincoln conducea fară a face rabat dela folosirea simţului umorului.

În cele ce urmează, voi prezenta câteva consideraţii legate de umor, ce duc laexercitarea unui leadership profitabil şi la devenirea unei personae, lider autentic.

Îmbunătăţirea simţului umorului – conducerea către o autocunoaştere maibună – un element esenţial al leadershipului;

Folosirea umorului în comunicare – conducerea spre a deveni un buncommunicator;

Un lider adevărat foloseşte umorul spre a reduce un prejudiciu şi deschidediversitatea;

Un lider adevărat foloseşte umorul spre a acoperi disensiunile, a scădeanivelul conflictelor şi a readuce liniştea;

Un lider adevărat este conştient de gradul de dezvoltare al umorului;Un lider adevărat este conştient de relaţia umorului cu seriozitatea;Un lider autentic distinge între umorul adevărat şi el neadecvat şi îşi învaţă

colegii cum să răspundă la umorul neadecvat.Simţul umorului reprezintă mai mult decât abilitatea de a spune glume. Aşa

cum abilităţile specifice leadership-ului pot fi învăţate, aşa şi abilităţileumoristice pot fi dezvoltate. În continuare voi încerca să discut despre metodelepe care liderii le folosesc pentru dezvoltarea competenţelor lor în folosireaumorului.

În primul rând se sugerează metode prin care liderii se afundă în umor. În aldoilea rând exerciţii ce ajută liderii să creeze şi să folosească umorul.Umorul semai poate învăţa şi de la scriitorii de comedii. Spre exemplu câteva staruricomediante din televiziune şi scriitori au scris cărţi despre cum să creezi umorul.Aceste cărţi fiind proiectate să înveţe cum să scriem şi cum să folosim umorul,autorii dovedind utilitatea formulelor glumeţe şi a jocurilor în învăţarea folosiriiumorului.39 Mel Helitzer,Comedy writing secrets,Ohio,Writer digest books,2005

64

A patra posibilitate de a învăţa despre umor este de la oratori. Spre exemplumulte cărţi introductive oratorice include capitole despre folosirea umorului învorbire. Multe fiind scrise având unic scop doar de a învăţa pe cel ce le citeştecum să folosească umorul în timpul discursurilor. Aceste cărţi arată cititoruluicum să colecteze material, cum să transforme umorul într-o prezentare şi cum să-lfacă eficient. De exemplu oratorii ar trebui să ştie că umorul trebuie să fiepersonal, realistic, relevant pentru subiect şi audienţa. De aceea dacă un oratorîmprumută materiale umoristice de la o altă sursă va trebui să rescrie acelmaterial pentru a se potrivi cu ocazia respectivă. Un pont util ce trebuie reamintiteste că un orator nu trebuie obligatoriu nici să fie amuzant, dar umorul face oprezentare mai amuzantă pentru audienţă. Poate fi chiar util întreţinereamaterialului. Gruner40 a spus totuşi că oratorii trebuie să realizeze că umorul nuconduce întotdeauna la ascultare şi nu va aduce întotdeauna audienţa de parteaacestuia, depinde mult de tipul umorului şi de situaţie. De exemplu glumele“bolnave” au efecte adverse asupra imaginii şi credibilităţii vorbitorului. O acincea cale pentru ca să îşi crească cunoştinţele despre umor este de a se expuneumorului, de a crea o bibliotecă a umorului. Există o varietate de metode pentru adeveni familiar cu umorul. De exemplu majoritatea ziarelor conţin rubriciumoristice ce pot oferi o doză zilnică de umor. Alte surse umoristice din careliderii se pot inspira sunt: cărţi de bancuri, colecţii de umor general şi specific.Pentu a fi un bun lider trebuie să fii caracterizat de integritate, autenticitate, simţal umorului, grijă pentru alţii, gândire pozitivă, simţ instinctiv de sărbătoare,cunoştinţe despre importanţa principală v.s. reguli.

S-au scris multe despre caracteristicile unui lider şi aptitudinile necesareexercitării leadership-ului, dar mai mereu concluzia a fost neclară. În alegerileelectorale s-a constatat că atributul cel mai important este „charisma”. Pentru aînţelege potenţialul de leadership sau în încercarea de a dezvolta aceasta potenta,manualele despre indulgirea principiilor sunt insuficiente. O altă întrebare estedacă liderul este înnăscut sau format. Aşa cum există opinii diferite în ce priveştecaracteristicile aşa avem şi aptitudini de lider înnăscut şi formate prin educaţie şipractică. Caracteristicile personale înnăscut în unii pot fi educate, şi cultivat întoţi, deci un lider se poate forma pe o bază nativă acceptabilă.

Un lider adevărat este o persoană integră, are consistenţă a scopurilor,operează cu principii. Integritatea şi autenticitatea unui lider cere: auto-reflectie,capacitatea de a se ntelege pe sine, capacitatea de a evalua ce este slab, ce estetare şi să le accepte dacă este cazul.

40 Gruner, C. R. ,The effect of humor in dull and interesting informative speeches,Central States Speech Journal, 1970.

65

Un lider trebuie să înţeleagă că nici un lucru nu trebuie făcut de un singurindivid, uneori ultimele valori sunt aproape întotdeauna rezultatul întregului grup.El „ scoate ce e mai bun „ din fiecare ce-l urmează, caută progresul şi dezvoltareaîn fiecare individ, ajută subordonaţi să crească în aptitudini şi caracter. Un liderce foloseşte simţul umorului în activitatea sa, adoptă stilul de conducereparticipativ, el implica subordonaţii în luarea deciziei şi pe cât este posil,încurajează, susţine şi felicită iniţiativele acestora.

Un lider, cu simţul umorului, inspiră speranţă, chiar şi în situaţii delicate. Elcreează emulaţie în grup, prin modul lui: de a fi, de a gândi.Liderul trebuie săaprecieze orice succes al grupului indiferent cât de mic este, el înţelege căsărbătorirea nu e o pierdere de timp, ci o puternică motivaţie şi susţinere.

Liderul înţelege că ordinele sunt importante într-un grup dar rigiditatea,deasemeni, distruge moralul. Un bun lider munceşte să devină bun la condus. Unbun lider îşi asuma responsabilităţi pentru valorile şi oportunităţile după careconduce. Înainte de a introduce umorul în repertoriul leadership-ului, liderultrebuie să fie foarte bine pregătit pentru munca pe care o face, altfel, umorul sepoate întoarce împotriva lui.

Eisenhower spune: „ Leadership-ul este arta de a pune pe alţii să facă ceeace tu vrei pentru că el/ea vrea să facă acest lucru”.

Dacă vrea ca oamenii să îl urmeze, liderul trebuie să aibă valori şi atitudinice îl inspiră. Un lider trebuie să îşi cunoască: organizaţia, subordonaţii. Şi cel maiimportant: ceea ce ştie cel mai bine să facă.

Un bun lider este capabil să comunice eficient într-un mod ce excelează decomunicare în acest mod.

Mulţi lideri nu realizează puterea acţiunlor,astfel,un lider încordat va aveasubordonaţii stresaţi. Un lider cu simţul umorului va încuraja umorul printresubordonaţi; el trebuie să le arate că atât timp cât se face ceea ce e de făcut,glumă nu încurcă, chiar creează un cadru propice muncii.Liderii trebuie săobserve diferenţele de stiluri de umor folosite de colegi sau prieteni şi trebuie să-şi dezvolte propriul stil al umorului, trebuie să evalueze umorul folosit de ei darşi pe cel folosit de alţii.

În afară de citirea şi privirea umorului liderii pot face exerciţii ale umoruluice îi ajută să fie mai performanţi în folosirea umorului. Sunt numeroaseexerciţiile ce ajută individual să creeze şi să folosească umor.

Un exemplu de astfel de exerciţiu implică crearea unor definiţi glumeţepentru cuvinte. O cale de realizare e reprezentată de: crearea unor definiţii ce aumai mult un sens logic decât unul strict din vocabular. Umorul are mai multe căiprin care se realizează şi anume: glume, picture, filme, memorie personală, cărţişi altele ce ne fac să râdem.

66

Liderii trebuie să înveţe să se autoironizeze, autoâncrederea fiind esenţialăîn acest caz, trebuie să accepte lucrurile ce ţin de ei şi nu pot fi schimbate.

Mulţi sunt convinşi că simţul umorului face parte din zestrea noastrăgenetică, precum culoarea ochilor sau a părului. În realitate, lucrurile nu stau aşa.Simţul umorului este o calitate care se învaţă şi nu ceva cu care ne naştem saunu.

Totuşi, ce este umorul? Este ceva ce te amuza, iar simţul umorului esteabilitatea de a recunoaşte acest ceva. O persoana care are un simţ al umoruluibine dezvoltat nu doar că recunoaşte uşor ce este amuzant, dar are şi abilitatea dea-i distra pe ceilalţi.Copilul işi poate dezvolta simţul umorului înca de la varstăfragedă. Însa ceea ce este amuzant pentru un copil de 3 ani nu mai este amuzantşi pentru un adolescent.

Ca să-l înveţi ce înseamnă simţul umorului şi cum poate dobândi aceastăcalitate, este important să ştii ce anume îl amuză pe copil, ţinând seama de vârstalui. Bebeluşul nu întelege cu adevarat umorul, dar ştie să zâmbească atunci cânde fericit, când se simte bine, când i se acordă atenţie. De exemplu, faţa i seluminează de cel mai frumos zâmbet atunci când stai aplecat deasupra lui şi testrâmbi sau scoţi sunete haioase, iar apoi zâmbesti sau râzi. El simte bucuria ta şite imită. De asemenea, răspunde în acelaşi mod şi la stimulii fizici, ca deexemplu gâdilaturile. Intre 9 si 15 luni, ştie deja suficient de multe despre lumeaînconjuratoare pentru a se amuza de “copilăreala” celor mari.

Apoi, până la varsta de 3 ani (şi nu doar pana atunci), va aprecia umorulfizic, în special cel care include elemente-surpriză (îl arunci în aer, vă jucaţi de-av-aţi ascunselea). Pe masură ce i se dezvolta abilitaţile lingvistice, încep să-ldistreze cuvintele sau rimele care sună haios. Dupa varsta de 3 ani, copiiidescoperă umorul şi în imaginile care ilustrează lucruri neobişnuite, deasemenea,îl amuză şi neconcordanţa dintre sunete şi imagini: La vârsta de 5-8 ani, devinamuzante exagerările, jocurile de cuvinte.

Mai mult, încep să descopere plăcerea de a spune glume, pe care, constatândcă îi amuză pe cei din jur, le repetă mereu şi mereu. Copiii mai mari stăpanescmai bine întelesul cuvintelor şi le pot folosi cu mai multă abilitate, aşa încatsursa lor principala de amuzament sunt jocurile de cuvinte, dar şi umorul desituaţie, pornind de la “abaterile” de la normal privind comportamentul,îmbracamintea, înfaţişarea. De acum înainte înteleg şi umorul subtil, utilizeazăsarcasmul şi sunt capabili să depăşească o situaţie dificilă folosindu-se de umor.

4.3.Utilitatea umorului în leadership

67

Pentru un lider umorul poate fi foarte util, îl ajuta la crearea coeziuniigrupului, aspect foarte important în multe organizaţii, excepţie nu face nici, ceamilitară, aici coeziunea, solidaritatea şi înţelegerea nevoilor celuilalt sunt aspectefoarte importante fără de care nu poţi face faţa cu succes.În misiunile solicitantepsihic este utilă folosirea umorului tocmai spre a creşte coeziunea şi solidaritateaşi pentru a detensiona relaţiile.

Aşa cum un pictor nu poate face nimic fără a avea la dispoziţie culori, pânzăetc. tot aşa un lider fără comunicare nu îşi poate conduce subordonaţii.

Comunicarea este foarte importantă în procesul de leadership iareficientizarea ei este o chestiune deloc de neglijat. Experţii au stabilit că una dincele mai importante aptitudini ale unei persoane din conducere este comunicarea.Managerii de top petrec 94% din zi implicaţi fiind în activităţi de comunicare, ceide mijloc aproximativ 80%, iar cei de primul nivel 70%. În cadrul aptitudinii decomunicare, abilitatea de a folosi umorul este una din cele mai importante şiversatile.

O primă valoare a umorului în comunicare este abilitatea de a capta atenţiaaudiţiei, de a-i pregăti pentru receptarea mesajului propus a fi transmis. Umoruleste un puternic instrument al leadership-ului prin faptul că aduce umanitatea înlider. Odată stabilite valorile şi aptitudinile necesare unui lider bun, umorul nuface altceva decât să adauge beneficii, să inspire şi să motiveze pe cei conduşi.Aşa cum Harvey Mindess spunea: „ Nu este necesar să înveţi oamenii să fieamuzanţi, trebuie doar să le dai permisiunea”.

Înainte de a spune ceva glumeţ, trebuie să se asigure liderul ca acesta va fiutil. Trebuie folosite glume practice, ce implică o experienţă comună cusubordonaţii, el trebuie să cunoască informaţii despre aceştia, despre vârsta,condiţiile în care a trăit, etc., numai astfel umorul este util.

Când se spune o glumă, trebuie să fii entuziast, totul trebuie să vină dinsuflet, trebuie să arăţi sinceritate. Trebuie să iubeşti meseria pe care o faci, nutrebuie să îţi fie frică, altfel subordonaţii îţi vor exploata slăbiciunile şi frica.Liderul trebuie să converseze cu subordonaţii, trebuie să spună glume despre ceeace ştie el, despre ceea ce ştiu subordonaţii. Este uşor să fii amuzant, dar audienţapoate înţelege ceva? Poate toată cauza folosirii umorului este de a deveni un bunlider.Poate, deşi folosesc umorul, liderii nu găsesc efectul scontat în acţiunile lor,nu trebuie să se descurajeze, practica în viitor cu siguranţă îi va face să devinămult mai buni.

Ca în orice alt domeniu şi umorul poate fi învăţat. Un lider poate citi cărţi,materiale umoristice, spectacole, etc. şunt cărţi foarte bune despre cum să înveţisă foloseşti umorul în activitatea de leadership.

Baza genetică asigură într-o oarecare măsură simţul umorului, dar şi ceilipsiţi de natura biologca a simţului pot ajunge foarte buni în folosirea umorului,

68

învăţând mereu, exersând şi perseverând. Orice lider trebuie să acorde permanentatenţie acestui aspect, asta din prisma multora beneficii pe care le poate aduce. Operspectivă funcţională a umorului explică apropierea prin comunicare prinfolosirea umorului. Sunt numeroase situaţii în care se discută despre naturacomunicaţională a umorului în cadrul grupului, în relaţii interpersonale sau însituaţii organizaţionale. Folosirea umorului de către membrii grupului pentrurezolvarea unor probleme este de asemenea prezentă.

Deoarece umorul depinde de mici detalii, oamenii nu îşi mai îndreaptăatenţia asupra mesajului ci căuta umorul. Potrivit unor studii dacă unui evenimenttragic îi este asociata o glumă, atunci în timp doar gluma va mai rămâne înmintea oamenilor. În domeniul publicităţii acolo unde mesajul este seva reclamei,umorul este foarte puţin folosit tocmai pentru a nu monopoliza evenimentul iarobiectivul să nu fie atins.

Umorul este util unui lider şi prin faptul că deşi este pus într-o ipostazăneplăcută, o simplă gluma poate îndrepta imediat situaţia. O situaţie jenantă poatefi uşor salvată dacă liderul ştie să folosească într-adevăr umorul, ştie să-lmanevreze în folosul propriu.

Deasemeni umorul are un potenţial uriaş în domeniul comunicării.Atuncicând se foloseşte umorul în cazul unor discursuri, sau prezentări trebuie să se ţinăseama de 3 mari direcţii:

a)fii atent cu audienţab)fă-ţi discursul posibil de a deveni conversaţie (dialog)c)maximizarea elementului surpriză.Atunci când îţi pregăteşti un discurs trebuie să acorzi o atenţie deosebită

caracteristicilor celor ce asculta – vârsta sau sex. Umorul util într-un cadru micpoate fi dezastros în prezenţa unor străini. Poveştile pe care colegii le plac atât demult îi pot irita pe superiori.

Cel mai important pas pe care trebuie să îl faci în cazul unui discurs este săcreezi o punte de legătură între tine şi audienţă.

Trebuie să se folosească limba cu care audienţa este obişnuită. Vocabularultrebuie ajustat în funcţie de grupul avut în faţă, sunt multe aspectele importante şinici unul nu trebuie neglijat.

Cele mai credibile şi influenţabile discursuri sună ca o conversaţie de obicei.Chiar dacă se vorbeşte în general, liderul trebuie să-i facă pe fiecare dinsubordonaţi să se simtă parte a comunicării.

4.4.Liderul autoritar şi umorul

69

Liderul autoritar nu-şi are rădăcinile în secolul XX. Trebuie să cautăm cumii de ani în urmă. Masculul dominant era cel ce conducea grupurile de primateşi mamifere în general. Când doi masculi se întâlnesc, unul îşi va impune putereaiar celălalt se va lăsa dominat.

În existenţa umană acest sistem ia forma paradigmei generale a leadership-ului.Un mascul puternic conduce grupul până când un altul îl înfrunta şi îi ialocul. Până cu câteva secole în urmă, majoritatea gupurilor considerau ca singurăcale de organizare:dictatura;liderul politic şi religios fiind figura centrală, iargrupul i se supunea.

Chiar şi în timpul nostru, în cadrul naţiunilor democratice, avem tendinţa dea-i atribui Preşedintelui aceleeasi reguli ca şi unui împărat. După ce a aruncat oglumă cu Regele George al III-lea din timpul Războiului de Secesiune, mulţidintre americani l-au supranumit pe George Washington- Regele. Washington ainsistat ca America are nevoie de democraţie, nu de King George al IV-lea dartotuşi societatea nu a încetat să-l numească “ Părintele “ .

În concepţia paradigmei generale a leadership-ului acţiunile umanereprezintă doar primiri sau executări de ordine. Leadership-ul stăpâneşte puterea,iar oamenii importanţi caută să cunoască în ce mod îi pot stăpânii pe alţi.

Pentru a-şi maximize puterea şi statusul, liderul accentuează diferenţa dintreel şi subordonaţi. O cale este aceea de a avea mai multe niveluri de autoritate înierarhie. Armata şi alte organizări birocratice au de obicei aceste caractersitici.

Puterea liderilor asupra subordonaţilor este accentuată deasemeni defolosirea corecţiei şi pedepsei şi luarea deciziei fără a-i consulta.

Liderii autoritari maximizează importanta propriilor cunoştinţe, când iau odecizie, dau minimul de informaţii celor ce trebuie să îndeplinească sarcina.Astfel dacă se dovedeşte că decizia luată a fost greşită, are şansa ca greşeala săfie acoperită.

Liderul autoritar vrea înţelegere şi obedienţă din partea tuturor iar cu ajutorulmanipulării pretinde a fi atot-ştiutor. Hitler a creat mitul Furerului invincibil,acceptat de germani până aliaţii au ocupat Berlinul.

Pentru a maximize deasemeni puterea, liderul autoritar,caută să preia toateresponsabilităţile, caracteristica specifică organizatilor birocratice. În general,liderii autoritari au o mentalitate rigidă ,fiind lipsiţi de simţul umorului ,evităfolosiea lui .Lui Hitler îi era frică de umor, a înfiinţat curţi speciale pentruînchiderea şi pedepsirea celor ce făceau glume despre nazişti.

Umorul nu este un instrument de leadership al unui lider autoritar. Acesta îlneagă, evită să-l folosească şi îi pedepseşte pe cei ce îl utilizează.

4.5.Efectele negative ale umorului

70

În explorarea beneficiilor pe care le are umorul în leadership, am analizatumorul pozitiv. Dar pentru a avea o imagine completă despre cum umorultonifiază leadership-ul, trebuie amintit câte ceva despre umorul negativ.

Prin umorul negativ nu se înţelege acel umor care se concentrează pe cevanegativ, ca greşala, eşecul, pierderea. Umorul pozitiv apare când atitudinea nu enegativă iar acesta nu are un efect negativ asupra oamenilor.

Numim umor negativ, acea aptitudine ce implică o atitudine negativă asupraoamenilor cu efecte negative. Acest tip de umor poate avea ca efect descurajarea,umilirea, lucruri deloc pozitive în activitatea de leadership.

Între umorul pozitiv şi negativ este o atitudine diferită faţă de întreaga viaţă.Umorul pozitiv apare la oamenii deschişi la schimbare, în timp ce cel negativ lacei rigizi mintal.Umorul rasist nu deschide minţile oamenilor către alte grupuri, cicreează sentimentul de negare.

Umorul pozitiv ne aduce aproape, ne face să ne simţim bine. Cel negativ netransformă în victime, în persoane solitare. În timp ce umorul pozitiv creştemoralul şi spiritul de echipă, cel negativ le doboară.Umorul negativ poate creagluma dar şi frica şi încordarea.

Freud, fondatorul psihiatriei spunea că gluma proastă poate fi o cale deexprimare a emoţiilor ce nu pot fi direct exprimate.Este o cale bună de a ataca ungrup, acolo unde violenţa nu ne lasa, de a-i ataca psihic.

Folosirea deficitară a umorului poate duce la prejudicii imaginii unui lider,părerii de sine. Trebuie minimizată natura ofensivă a umorului, prin renunţarea laglume cu tentă rasială, discriminatoare. Umorul trebuie să fie relevant pentrucontectul în care are loc discuţia, trebuie încurajat umorul reciproc, trebuie săreflecte umbrele şi limba subordonaţilor.

Liderul trebuie să ia mesajul serios, dar nu foarte serios. Folosind umorul,liderul nu ntrebuie să atace demnitatea unei persoane, ci ipostaza în care aceastase afla, el trebuie să renunţe la umorul inconsistent pentru că altfel riscă să secreadă despre el că nu are simţul umorului, că vrea doar să-l aibă.

4.6.Umorul în îndeplinirea sarcinilor de grup

Teoriile grupurilor reduse ca număr recunosc interdependenţa dintre lider şimembrii grupurilor. În plus leadership-ul este considerat a fi proprietatea unuigrup şi multe din sarcinile şi activitatea socială a grupului. Procesul de decizie îngrupurile mici şi rezolvarea problemelor creative sunt interese particulare pentrucă sunt cele mai importante activităţi care grupul le poate exercita. Există douătipuri de sarcini comune pentru grupuri: luarea deciziei şi rezolvarea problemelorcreative. Luarea deciziilor presupune un singur răspuns asemeni unei problemematematice sau logice şi are o gândire convergentă. Rezolvarea problemelor

71

creative se referă la procese de explorare alternative generatoare de idei. Ambeletipuri de sarcini, de obicei se cer când grupul tinde să-şi îndeplineascăobiectivele. În cele ce urmează voi exemplifică rolul umorului în timpul luăriideciziei şi rezolvării problemelor creative.

Umorul poate avea două efecte pe timpul luării deciziei într-un grup: pe de oparte glumele şi râsul pot fi privite ca şi cale de reafirmare a obiectivelor comuneale grupului, de reducere a tensiunii astfel permiţându-le indivizilor să lucrezemult mai performant. Pe de altă parte umorul poate distrage grupul de la sarcinăprin canalizarea atenţiei spre o direcţie comună sau la persoană ce face remarcarespectivă.

O altă concepţie spune că: remarcile umoristice servesc la îndeplinireasarcinilor, irelevant fiind faptul că acestea distrag grupul sau că îi scad eficienţa.În plus s-a mai considerat că dacă îndeplinirea sarcinilor cere un interes ridicat şimultă atenţie la detalii, comportamentele umoristice nu facilitează eficacitateamuncii; dar dacă sarcina cere un interes scăzut, de scurtă durată, atuncicomportamentele umoristice, în special râsul, facilitează eficacitatea. Tot aceastăconcepţie consideră că glumele şi râsul pot fi funcţionale în mod diferit: glumeleîntrerup şi distrag grupul, sau servesc la realizarea grupului socializant.

În prima fază s-a descoperit folosirea negative a umorului ca şi dezvoltaregreşită a relaţiilor. A doua fază, o fază de tranziţie a fost marcată de consensulrâsului provocat de umor ce pare să faciliteze comunicarea. Râsul pare să asistegrupurile în perioada de tranziţie prin simţirea tensiunii şi asigurarea siguranţei şiîncrederii. În faza a treia , cea de rezolvare a problemelor, eforturile sunt orientatespre sarcină de către un umor neutru său pozitiv. Umorul poate fi un antidotîmpotriva stresului în faza de început şi poate facilita tranziţia către eficientizareasarcinilor constructive. Ziv 41 teoretizează cum că umorul serveşte lademonstrarea libertăţii de moment prin îngustarea regulilor uzuale sau gândiriilogice. Idei alternative, promovează ambiguitatea neobişnuită de idei, şi permiteca regulile convenţionale să fie schimbate. Umorul promovează de asemeneariscul comportamental şi ajută la reducerea tensiunii amândouă fiind esenţialerezolvării problemelor creative, astfel umorul poate fi util şi este recomandat săse folosească în promovarea creativităţii în cadrul grupului

Numeroase studii arată că angajaţii care în faţa unei situaţii stresante au puterea să râdă nu sunt numai mult mai sănătoşi decat ceilalţi, ci şi cu mult mai productivi pe termen lung.

Orice manager este conştient că satisfacţia angajaţilor este un factor esenţialpentru randamentul acestora la locul de munca. Este curios însa faptul că foartepuţini acordă importanţa cuvenită umorului ca modalitate de îmbunatatire a41 Ziv, A., Facilitating effects of humor on creativity,Journal of Educational Psychology, 1976

72

atmosferei din organizaţii.Râsul este foarte sanatos atât pentru indivizi, cât si pentru afaceri. De aceea tot

mai multe firme occidentale au adoptat umorul ca tehnică de a mari performanţeleangajaţilor.

Companii precum General Electric, AT&T, Kodak, IBM au apelat la ajutorulspecialiştilor pentru a destinde atmosfera la locul de munca, ceea ce a sporit gradulde fidelitate al angajaţilor şi le-a mărit simţitor performanţele.

Pentru mulţi oameni serviciul este o corvoadă, un loc unde se duc denevoie,obosiţi şi tracasaţi ca să înfrunte o rutină fară nici un fel de satisfacţiepsihică. Chiar dacă le place ceea ce fac, în scurt timp se plafonează şi acţioneazădin inerţie cu minimum de implicare în problemele care apar zilnic.

Un grup de cercetători americani au realizat un studiu într-o mare companieunde au introdus umorul la locul de munca sub diferite forme: de la un buletinumoristic editat o data pe săptămână şi distribuit tuturor angajaţilor, până la ziletematice (de exemplu "ziua pălariilor trăznite" în care fiecare angajat trebuia săpoarte o palarie cât mai hazlie). Rezultatul a fost că dupa un an de la începereaprogramului fluctuaţia personalului a scazut cu 21% şi absenteismul de vineri s-adiminuat cu 38%.

S-a observat şi o scădere drastică a cazurilor de îmbolnavire. Dacă râsul esteun medicament foarte bun, stresul este duşmanul major al sănătăţii oricareipersoane.Astfel prin crearea unei atmosfere destinse la serviciu, cauzele stresuluiaproape dispar şi zilele de concediu medical pe care trebuie să le plăteascăangajatorul sunt tot mai puţine.

Râsul te face să te simţi bine, destinde atmosfera şi face ca problemele să parămai uşor de rezolvat. Cercetătorii au constatat că preşcolarii zâmbesc în medie de400 de ori pe zi, pentru ca aceasta cifră să scadă treptat, încat la 35 de ani un om săzâmbească în medie de 15 ori pe zi.

În strânsă legatură cu buna dispoziţie sunt şi relaţiile cu ceilalţi oameni, pentrucă se observă că numărul persoanelor din anturaj scade o data cu vârsta. Umorul lalocul de munca este tonic şi favorizeaza relaţiile de camaraderie în colectiv.

Astfel sunt evitate problemele legate de lipsa de comunicare dintre angajaţi,iar competiţia dintre ei devine mai degraba amuzantă decât o lupta pe viaţa şi pemoarte. Membrii unei echipe au în comun o istorie şi glumele care le aparţin,momentele vesele îi unesc foarte bine şi le sporesc randamentul.

Un şef prea sobru este incomod, greu de abordat şi provoacă angajaţilor ostare de nelinişte permanentă.Cei mai apreciaţi lideri sunt cei care au capacitatea dea râde de ei înşişi. Dacă nu eşti autoironic din când in când, oamenilor li se pare căai permanent o critică la adresa lor în timp ce pe tine te consideri perfect.

Situaţiile hazlii nu trebuie inventate pentru că ele se ivesc la tot pasul în viaţacotidiană. Orice şef are o binemeritată porecla şi este maimutărit de un subordonat

73

mai vesel, dar acest lucru nu trebuie privit ca pe o subminare a autorităţii.Există doua posibilităţi de a reacţiona astfel încat subordonaţii să nu considere

că seful lor este un încuiat: ori şeful se preface că nu ştie de poreclă şi nici deglumele care se fac pe seama lui, ori le răspunde cu aceeaşi monedş, în glumă,câştigând astfel simpatia tuturor.

Există însa şi nişte limite privitoare la umorul de la locul de munca. Oriceglumă are farmec până în momentul în care supără pe cineva. Glumele care nu suntadaptate audienţei căreia îi sunt adresate devin foarte uşor ofensatoare.

Bancurile făra perdea nu sunt interzise, dar se potrivesc unui anume tip decolectiv (se stie că în meseriile cu risc maxim oamenii sunt mai slobozi la gurăpentru ca asta îi face să işi înfrangă teama şi corespunde gradului de nebunienecesar pentru a pilota un avion, a conduce un tren sau o masină foarte mare etc.)

Trebuie evitate în orice condiţii glumele care iau în râs un grup fie el rasial,sexual, etnic sau de altă natură. Nu întotodeauna oamenii işi declara apartenenţa laun anumit grup.

Dar în momentul în care membrii acestuia sunt luaţi în râs grupul devine unreper identitar foarte important şi gluma poate fi o sămânţă de scandal nedorită. Înfond, trebuie să râzi cu ceilalţi şi nu de ei.De altfel, nu oricine poate să spunăbancuri şi acestea nu sunt întotdeauna amuzante.

Există câteva idei preconcepute referitoare la umorul de la locul de muncă cetrebuie depăşite. Mulţi cred că dacă sunt glumeţi oamenii nu îi vor mai lua înserios. De fapt, singurul lucru de luat în serios la serviciu este munca şi nu trebuiesă fii solemn pentru a avea performanţe deosebite.Râsul are darul să ne păstrezecapul limpede atunci când rezolvăm probleme complexe sau când luam deciziigrele.

Am mentionat efectele pozitive ale râsului la locul de munca şi faptul că neeliberează de stres. Apoi moralul ridicat al personalului este esenţial pentruatingerea obictivelor companiei.

Creativitatea depinde în cea mai mare masură de starea de spirit a angajatilor,iar umorul este cea mai bună muza cu putinţă.

Şi, nu în ultimul rând, umorul le permite liderilor să obţină de la subordonaţiun feed-back onest, deschis, în baza unei relaţii de prietenie şi a unei comunicărifoarte bune subordonat-lider.

Puţini oameni sunt conştienţi că poţi munci şi să te amuzi în acelaşi timp. Îngeneral, cei mai veseli devin reţinuti la locul de muncă datorită convingerii că"bufonul" este sărit de la primă pentru că pierde vremea râzând şi făcându-i şi peceilalţi să râdă.

Un lider care întelege rolul esenţial al umorului în funcţionalitatae organizaţieipe care o conduce trebuie să aibă grijă ca astfel de prejudecăţi să dispară şi oameniisă se desfaşoare în voie.

74

Sunt mai multe modalităţi de a introduce umorul la locul de munca.O metodădestul de răspândită sunt posterele amuzante care împanzesc birourile. Secretul loreste însa sa fie schimbate periodic pentru că odată integrate în peisaj nu maiprezintă nici un interes. Întamplarile personale, pline de haz sunt cele mai reuşiteglume la locul de munca. Oamenii işi împărtaşesc experientele şi devin din ce in cemai legaţi unul de celălalt.

Un avizier cu bancuri poate fi o idee bună dacă se îngrijeşte cineva să leschimbe permanent şi dacă este plasat într-un loc circulat sau de staţionare, cum arfi un oficiu sau un fumoar.

Pot fi editate lunar scrisori umoristice pe baza unor întamplari din interiorulorganizaţiei, care să fie distribuite tuturor angajaţilor. Aceste scrisori devin o bazăcomună de discuţie între colegi şi un motiv bun pentru a se destinde.

Una dintre marile companii care a pus mare preţ pe umor ca metodă decreştere a satisfacţiei angajaţilor faţa de locul de munca este Kodak.

Aici există o "camera de râs" unde angajaţii se pot retrage pentru a scăpa depresiunea activitaţii zilnice. Pereţii sunt împânziţi cu imagini cu Charlie Chaplin şialţi comici celebrii. Există şi o mulţime de "papuşi-şef" cu care angajaţii pot iniţiadiscuţii care este foarte puţin probabil să apară în cadrul relaţiilor de serviciu.

De asemenea, în ideea că râsul şi creativitatea merg mână în mână, angajaţiiau la dispoziţie computere pe care pot să lucreze şi să se joace în acelaşi timp.

Rezultatul este o atmosfera destinsă şi nişte angajaţi extrem de creativi - oconfirmare a faptului că munca poate fi luată în serios şi cu zambetul pe buze.

4.7.Importanţa umorului în mediul politic

Fiecare funcţionar public spre exemplu în America, de la preşedintele Bushla primarii marilor oraşe au în jurul lor în timpul campaniilor electorale secretaride umor, asta pentru că s-a constatat că îţi poate aduce un profit de simpatie uriaşdacă este un tip popular cu simţul umorului.

Umorul lor avea două obiective: să ironizeze adversarul sau să umanizezevorbitorul în special prin autodepreciere. Bush a folosit un astfel de umor cusucces în 2004. Umorul este metoda cea mai acceptabilă de caracterizare aadversarului ca un: pămpălău, căţeluş, prost, tiran. În politica umorul s-atransformat mult de la un umor genul uman s-a ajuns la unul crud, nemilos.

Mark Cotz a fost scriitorul umorist oficial al fostului preşedinte al StatelorUnite, Clinton. De câteva ori pe an, Cotz îi pregătea discursurile cu caracterumoristic ale lui Clinton cu ocazia diferitelor evenimente ,ca cinaCorespondenţilor Casei Albe. Umorul poate fi o parte mică a oricărui discurs darde obicei el apare în punctele esenţiale ale acestuia. Roosvelt descria adversarulpolitic, Tom Dewey ca „un om mic într-un tort de nuntă”. Când Clinton lupta

75

împotriva lui Bush, guvernatorul de Texas, All Richalds îl descria pe cel din urmăca fiind „născut cu un picior de argint în gura”.

Kenedy a ironizat machiajul negru facial al lui Nixonspunand: „Nixon aoferit 2 mii de dolari lui Schick pentru a face o reclamă la Grilette”.

Indiscutabil dintre toţi preşedinţii S.U.A., reagon Reagon a fost cel mai abilîn a exploata acest tărâm.

În timpul campaniei din 1984 împotriva lui Walter Mondale, umorul luiReagan a distrus complet cel mai bun atac al democraţilor – vârsta înaintată a luiReagan. Subiectul i-a fost propus spre discuţie acestuia de un reporter. Reagan areplicat cum că va fi un clasic în viaţă pentru generaţii. Rezultatul “Newsweek” aconsiderat ca duritatea glumelor lui Reagan a fost reală.

Când Adlai Stevenson se afla în cursa la Preşedenţie în 1956, el a fost acuzatde ofensaţii homosexuale. Dacă publicul credea acest lucru atunci el nu ar fi avutnici o şansă în alegeri, totuşi el avea câteva şanse. Echipa de pregătire acampaniei electorale dorea să atragă adversarul în aceeaşi situaţie – pentru că maiapoi să se renunţe la acuzaţii.

Cei ce lucrează în campaniile electorale şi se ocupa de aspectul umoristic aldiscursurilor sunt permanent monitorizaţi. Chiar destituiţi ei sunt supravegheaţide C.I.A. pentru ca publicul să nu ştie niciodată cum s-a lucrat în campaniarespectivă.

Aşadar umorul este folosit la nivelul cel mai înalt dintr-un stat,orice lider destat trebuie să ştie să folosească umorul, să se apere de atacuri îndreptateîmpotriva lui. Umorul apare deci că fiind o cale excelentă de depăşire a situaţiilordificile, de aducere a popularităţii printre oameni .

CAPITOLUL 5.APLICAŢII PRACTICE

5.1.Studiu privind corelaţia între simţul umorului şi eficienţa înleadership

76

5.1.1.Obiectivele şi ipoteza cercetării

5.1.1.1.Obiectivele

a)Obiectiv general:

-Lucrarea intenţionează să studieze importanţa umorului în procesul de leadership.

b)Obiective specifice:-identificarea unei corelaţii pozitive între folosirea umorului de catre liderii

militari consideraţi buni de proprii subordonaţi şi eficienţa procesului deleadership.

-identificarea comportamentelor umoristice folosite de catre liderii militari-identificarea posibilităţilor de îmbunătăţire a proceesului de

leadership,pentru o mai bună desfăşurare a procesului de instruire a militarilor.

5.1.1.2.Ipoteza cercetării:

Ipoteza, ca element cheie al problemei, reprezintă o interogaţie a esenţeiproblemei şi exprimă esenţialul, generalul, precum şi relaţiile dintre elementelecomponente ale fenomenului studiat. Definită foarte sumar, ipoteza de cercetarereprezintă ceea ce trebuie aflat, folosindu-ne de procedee şi metode ştiinţifice.Deci ipoteza trebuie să aibă un obiectiv, un ţel, care trebuie atins prin metodelecercetării ştiinţifice, specifice domeniului de investigat. Ipoteza acestui studiu afost aceea potrivit căreia un lider militar eficient foloseşte mult mai mult simţulumorului ,decât cel perceput ca ineficient,în activitatea de leadership.

5.1.2.Metodologia cercetariiÎn demersul meu am aplicat două tipuri de chestionare(Anexa 1,Anexa

2)Unul urmarea stabilirea nivelului de eficienţă a leadershipului exercitat de lideriar al doilea pe cel al simţului umorului.Chestinarul ce urmărea eficienţaleadershipului se bazează pe teoria leadershipului transformaţional şi carismatic,fiind alcătuit din 10 itemi.Cei zece itemi consideraţi reprezentativi pentrusubiectul chestionat sunt :

-loialitatea-coeziunea-creativitatea-satisfacţia muncii-stresul redus

77

-comunicarea-nivelul scăzut al conflictelor-performanţa-nivelul scăzut al tensiunii-încredereaAceste criterii specifice de evaluare au fost alese fiind considerate părţi

componente atât ale leadershipului transformaţional cât şi ale celui carismatic.Chestionarul ce urmăreşte stabilirea nivelului simţului umorului este alcătiut

din 29 de afirmaţii la care participanţii răspund afirmativ sau negativ.Deasemenicele 29 de întrebări au fost structurate pe 5 părţi corespunzătoare unui anumitcomportament umoristic.

5.1.2.1.Eşantionul

Eşantionul este reprezentat de 80 de studenţi ai Academiei ForţelorTerestre,,Nicolae Bălcescu’’.Participanţii la această cercetare au fost aleşi astfelîncât populaţia statistică să fie omogenă din toate punctele de vedere.Studenţii aureprezentat proporţional cei patru ani de studiu, de la toate specializările.Deasemeni au răspuns la chestionarele aplicate 12 fete, 15% dineşantion,echivalent şi cu procentul de fete din Academie , adică 12%.

5.1.2.2.Metodele şi instrumentele de colectare a datelor

Ca metodă de colectare a datelor am folosit chestionarul.Chestionarele au fost date fără a avea alte instrucţiuni decât cele prin care se

cerea să se completeze cu atenţie şi să se returneze după completare.Cei 60 destudenţi au fost împărţiţi în patru grupuri egale numeric.Studenţilor din primul şial doilea grup li s-a cerut să identifice câte un lider ce are o influenţă pozitivăasupra lor(acestea au fost numite,,grupurile liderilor buni’’)iar celor din grupuriletrei şi patru unul cu influenţă negativă(acestea au fost numite,,grupurile liderilorrai’’).Instrucţiunile sugerau că liderul ales poate fi orice profesor,instructor saucomandant din Academie.Au fost rugaţi să scrie iniţialele numelui şi statusulcelui ales pe ambele chestionare,pentru a se realiza o investigare cât maiclară,existând riscul asocierii altei persoane la a doua chestiune investigată.

Grupurile 1 şi 3 au completat mai întâi chestionarul ce investiga simţulumorului iar apoi pe ce de eficintă a leadershipului în timp ce grupurile 2 şi 4 aucompletat în ordine inversă.

5.1.3.Prezentarea şi interpretarea datelor.

5.1.3.1.Analiza şi prelucrarea datelor rezultate din grila de observare.

78

Partea de ,,eficienţă a liderului’’ cerea participanţilor să acorde liderului aleso notă de la 1 la 10 pentru fiecare item.1 reprezentând nivelul minim iar 10nivelul maxim de validitate a itemului.Scala de măsurarea a umorului cerea doaro bifare a afirmaţiilor considerate adevărate în cazul liderului ales.

Codificarea informaţiilor pentru analiza statistică presupune că pe fiecarechestionar aparţinând unui lider bun să fie trecuta cifra 1 iar pe cel al unui liderrau cifra 2.Această codificare a fost făcută pentru a separa informaţiile ulterioareîn analiza statistică.

Am creat scoruri pentru umor în două moduri.Pentru 14 itemi aflaţi încorelaţie pozitivă cu comportamentul umoristic analizat s-a acordat 1 dacărăspunsurile erau considerate reprezentative pentru liderul ales şi 0 dacănu.Pentru alţi 15 itemi aflaţi în corelaţie negativă cu comportamentul umoristicanalizat s-a acordat 1 dacă răspunsurile erau considerate nereprezentative şi 0dacă erau considerate reprezentative pentru liderul ales.Afirmaţiile corelatepozitiv cu comportamentul umoristic primeau ca identificare 1 iar cele încorelaţie negativă -1.

Am creat cinci factori,fiecare cu un scor,pentru a aborda cinci stiluri comportamentale umoristice.Deasemeni într-un tabel separat am indicat care estecorelaţia între cele cinci tipuri de umor.

5.1.3.2.Interpretarea rezultatelor şi formularea de concluzii.

Procentajele liderilor asociaţi fiecărei afirmaţi pe cele cinci tipuricomportamentale umoristice sunt redate în tabelele de mai jos.

În tabelele corespunzătoare fiecărui tip de umor se observă şi scorurileobţinute de lideri pe fiecare afirmaţie.

Procentajele obţinute pot fi surse utile în reliefarea anumitoraspecte,referitoare la preferabilitatea umorului în diferite situaţii,în diferitecondiţii,sub presiuni diferite şi nu numai.

Deasemeni dintr-o analiză amănunţită pot reieşii multe concluziiinteresante,cum ar fi aceea că un lider bun pune un accent ridicat pe cultivarearelaţiilor umoristice .

FACTORUL 1.Umorul revigorant

AFIRMAŢIA TIPUL DE CORELAŢIE AL

LIDERI BUNI

LIDERIRĂI

79

AFIRMAŢIEI1 Dezvoltă permanent mediul umoristic. 1 55% 5%2 Are un simţ al umorului bine dezvoltat. 1 55% 5%3 Foloseşte glume naturale pentru a-i

pune pe cei din jurul lui în situaţiirelaxante.

1 85% 5%

4 Are un râs contagios pentru cei din jur. 1 52,5% 5%5 Îi place să folosească umorul în

comunicare.1 55% 5%

6 Întreţine moralul grupului prin umor. 1 65% 5%7 Înţelege în mod eronat glumele altora. -1 0% 55%8 Râde fals. -1 2,5% 45%9 Foloseşte rar anecdotele. -1 5% 50%10 Nu poate râde de propriile defecte. -1 10% 75%11 Râde fără a o face cu sinceritate. -1 0% 50%12 Este glumeţ doar în preajma prieteniilor

apropiaţi.-1 0% 40%

FACTORUL 2.Umorul necioplit

AFIRMAŢIA TIPUL DECORELAŢIEALAFIRMAŢIEI

LIDERIBUNI

LIDERI RĂI

13 Are reputaţia unui glumeţ -1 35% 5%14 Are un stil de umor ce denotă

colaborare-1 25% 15%

15 Spune glume însoţite de gesturi -1 35% 10%16 Imită umorul comedianţilor

profesionişti.-1 20% 5%

17 Spune glume ce îl fac ridicol sau trivial. 1 55% 20%18 Implcă grupul în discuţii deocheate. 1 30% 5%

FACTORUL 3.Umorul competent

AFIRMAŢIA TIPUL DECORELAŢIEAL

LIDERIBUNI

LIDERI RĂI

80

AFIRMAŢIEI19 Arată spontaneitate şi inteligenţă

ridicată.1 65% 10%

20 Este stânjenit când eforturile umoristicenu sunt primite cu entuziasm.

-1 5% 20%

21 Pare să nu înteleagă esenţa glumei -1 0% 50%22 Chiar şi râsul din orice depinde de

dispoziţia de moment-1 2,5% 40%

FACTORUL 4.Umorul pământesc

AFIRMAŢIA TIPUL DECORELAŢIEALAFIRMAŢIEI

LIDERIBUNI

LIDERI RĂI

23 Râde la remarci stânjenitoare.. -1 30% 70%24 Este plictisit de umorul grosolan. 1 50% 25%25 Îi plac parodiile obscene. -1 30% 65%

FACTORUL 5.Umorul spiritual

AFIRMAŢIA TIPUL DECORELAŢIEALAFIRMAŢIEI

LIDERIBUNI

LIDERI RĂI

26 Foloseşte umorul pentru a obţineaprobarea altora

1 40% 5%

27 Spune glume naive şi nesofisticate. -1 10% 95%28 Este batjocoritor,râde de ceilalţi şi nu

cu ceilalţi.-1 5% 40%

29 Ocazional face remarci ce îi trădeazădispreţul.

-1 15% 40%

Procentajele obţinute în cazul eficienţei leadership-ului defalcate pe cele 10

VARIABILA LIDERIBUNI

LIDERIRĂI

81

1 -loialitatea 76 462 -coeziunea 87 333 -creativitatea 75 604 -satisfacţia muncii 79 605 -stresul redus 87 256 -comunicarea 90 207 -nivelul scăzut al conflictelor 84 308 -performanţa 81 409 -nivelul scăzut al tensiunii 82 3910 -încrederea 76 41

Scorultotal

81,7 39,4

Se observă aşadar că este o corelaţie pozitivă între liderii aleşi de studenţi şiscorurile ce caracterizează eficienţa în leadership.Asta denotă că persoanele aufost alese în mod corect,era normal ca un lider considerat bun să obţină scorurimai mai la caracteristiciile eficienţei în leadership decât cel rău.

Procentajele obţinute la eficienţa leadershipului şi a umorului

VARIABILA ANALIZATĂ LIDERIBUNI

LIDERIRĂI

Eficienţa leadership-ului 81,7 39,4Umorul revigorant 79,1% 26,5%Umorul necioplit 61,6% 65%Umorul competent 89,3% 50%Umorul pământeasc 63,3% 30%Umorul spiritual 77,5% 32,5%Scorul total al simţului umorului 74,1% 40,8%

Reprezentarea grafică a procentajelor obţinute la eficienţa leadershipului şi aumorului

82

Reprezentarea grafică a procentajelor obţinute la eficienţei leadership-ului

83

O analiză atentă a rezultatelor arată o diferenţă semnificativă între cele douătipuri de lideri în ceea ce priveşte eficienţa leadership-ului exercitat dar şi încazul celor cinci comportamente umoristice.

Liderii răi au obţinut un scor mediu de 39,4,mai bun decât era minim,adică10.Liderii buni au obţinut un scor de 81,7 aproape de maximul 100,existândtotuşi loc de îmbunataţire a atributelor ce caracterizează eficienţa în leadership.

Atât liderii buni cât şi cei răi tind să fie caracterizaţi ca având un stilumoristic necioplit dar şi competent.Liderii buni sunt însă mult mai buni înfolosirea umorului:revigorant,competent şi spiritual.Liderii buni folosesc multmai mult umorul în exercitarea leadership-ului decât ce consideraţi răi,lucrudestul de neaşteptat.

Rezultatele confirmă aşadar ipoteza cercetării: potrivit căreia un lider militareficient foloseşte mult mai mult simţul umorului ,decât cel perceput caineficient,în activitatea de leadership.

S-a constatat desemeni că liderii buni au un comportament umoristic maientuziast decât cei răi.O altă concluzie a studiului este aceea că între simţulumorului şi eficienţa în leadership este o corelaţie pozitivă.Un simţ al umoruluidezvoltat conducând catre creşterea eficienţei unui lider.

Liderii buni îi depăşesc pe cei răi în folosirea umorului: revigorant,competent, pământesc şi spiritual,fiind depăşiţi doar în cazul celui necioplit.Acestaspect denotă că liderii buni sunt mult mai centraţi pe cultivarea umorului de

84

calitate,nu spun glume doar de dragul de a spune glume ci pentru a promovaînţelegerea,voia-bună,pentru a creşte coeziunea grupului şi pentru a scădeanivelul tensiunilor inerente oricărui grup.

5.2.Studiu privind corelaţia între simţul umorului folosit de lider şiperformanţele obţinute de subordonaţi

5.2.1.Obiectivele şi ipoteza cercetării

5.2.1.1.Obiectivele

a)Obiectiv general:

-Lucrarea intenţionează să studieze importanţa folosirii umorului de către

lideri în procesul de eficientizare a activităţiilor subordonaţiilor

b)Obiective specifice:-stbilirea nivelului simţului umorului comandanţiilor de pluton-identificarea corelaţiei între simţul umorului liderului şi performanţele

obţinute de subordonaţi.Ca lider, folosirea regulată a umorului este utilă pentru: orientare

subordonatilor catre sarcină, reducerea stresului inutil, incurajarae obţinerii unorînalte nivele de performanţă.

Studenţii implicaţi în cercetare vor fi priviţi din punctul de vedere al celor 8plutoane din care fac parte.

5.2.1.2.Ipoteza cercetării:

Ipoteza, ca element cheie al problemei, reprezintă o interogaţie a esenţeiproblemei şi exprimă esenţialul, generalul, precum şi relaţiile dintre elementelecomponente ale fenomenului studiat. Definită foarte sumar, ipoteza de cercetarereprezintă ceea ce trebuie aflat, folosindu-ne de procedee şi metode ştiinţifice.Deci ipoteza trebuie să aibă un obiectiv, un ţel, care trebuie atins prin metodelecercetării ştiinţifice, specifice domeniului de investigat. Ipoteza reprezintă oformă specifică a gîndirii ştiinţifice care dă posibilitatea trecerii de lacunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor de producere a acestor fapte, sau cumpreciza Theodor Caplow, „o ipoteză este enunţul unei relaţii cauzale într-o formăcare permite verificarea empirică”.

85

Ipoteza acestui studiu este aceea potrivit căreia simţul umorului unui lider este corelat pozitiv cu performanţa subordonaţilor,folosirea simţul umorului în preajma subordonaţilor ducând la creşterea performanţelor obţinute de aceştia.

5.2.2.Metodologia cercetarii

Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos+logos ) desemneazaştiinţa metodelor.In sens literal, metodologia este „ştiinţa integrata a metodelor,metoda fiind demersul raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului saupentru rezolvarea unei probleme. Metodologia in ştiinţele sociale şicomportamentale are doua laturi:analiza critică a activitaţii de cercetare şiformularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activitaţi.

Cercetarea nostru s-a desfăşurat , în practică, pe o arie de investigaţie relativrestrânsă. Dat fiind faptul că este un studiu explorativ, am dorit ca el să capeteadâncime, şi am restrâns cadrul, la spaţiul social determinat, la un grup demuncă, utilizând în acest context ca metodă, studiul de caz.

Am considerat că cu cât aria de investigaţie va fi mai restrânsă cu atâtmijloacele noastre de control pot fi mai complexe. În cadrul studiului de caz amfolosit ca tehnici de colectare şi de analiză a datelor chestionarul şi foaia deobservaţie.

Chestionarul reprezintă un instrumentul esenţial al investigaţiei noastre.Septimiu Chelcea defineşte chestionarul ca fiind “o succesiune logică şipsihologică de întrebări scrise sau de imagini grafice cu funcţii de stimuli, înraport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea de către un operator deanchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui anchetat uncomportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.”(S.Chelcea, 1975). Chestionarul reprezintă în acelaşi timp tehnică şi instrumentde investigare şi culegere a datelor obiective (vârstă, sex, etc.) cât şi a celorsubiective – opinii, motivaţii, interese, atitudini ale membrilorgrupului.Chestionarele sunt teste compuse dintr-un număr mai mare sau mai micde intrebări prezentate în scris subiecţilor şi se referă la opiniile, preferinţele,sentimentele, interesele si comportamentele lor in circumstanţe precise.

Chestionarul ales este unul cu o singură temă, ce urmăreşte să să identificenivelul simţului umorului pentru cei opt comandanţi de plutoane care auparticipat la această cercetare.

Chestionarul este compus din 24 de afirmaţii ce urmăresc a clarifica diferiteaspecte ale umorului.Am avut în vedere să elimin pe cât posibil ”efectul listei” şi“efectul halo”.

86

Studiul de caz presupune şi observarea directă a realităţii, obţinerea şiprelucrarea informaţiiilor obiectiv verificate, in vederea construirii unorexplicaţii ştinţifice ale faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale.

5.2.2.1.Eşantionul

Eşantionul este reprezentat de 8 comandanţi de pluton şi 8 plutoane fiecarea câte 15 studenţi ai Academiei Forţelor Terestre,,Nicolae Bălcescu’’din anii I şiII de studiu.Participanţii la această cercetare au fost aleşi astfel încât populaţiastatistică să fie omogenă din toate punctele de vedere. Cercetarea s-a făcut peplutoane de anul I şi II întrucât structura acestora nu a fost niciodată de laadmitere schimbată.

5.2.2.2.Metodele şi instrumentele de colectare a datelor

În demersul meu am aplicat un tip de chestionar(ANEXA 3) în careurmăream să identific un coeficient al simţului umorului la cei 8 comandanţi depluton.După evaluarea simţului umorului am trecut la prelucrarea datelorreferitoare la variabilele:media la comportare,media finalului de an laînvăţământ,media la E.F.M,media modulului PMG pentru fiecare din cele 8plutoane.

Scorul obţinut reprezintă coeficientul simţului umorului.Cel mai mic scor cese poate obtine este 24 iar cel mai mare 168.Un scor considerat adecvat este unulde peste 120

Chestionarul ce urmăreşte stabilirea nivelului simţului umorului este alcătiutdin 24 de afirmaţii la care participanţii răspund cu note de la 1 la 7.Deasemenicele 24 de întrebări au fost structurate pe 6 părţi corespunzătoare mai multoraspecte ale umorului.

5.2.3.Prezentarea şi interpretarea datelor

5.2.3.1.Analiza şi prelucrarea datelor rezultate din grila de observare

Cele 8 plutoane alese din anii I şi II aveau medii aproape egale la :IQ,media de admitere,performanţele sportive la admitere,asta arătând că plutoanele aveau un potenţial asemanător de dezvoltare.

Pentru chestionarul aplicat identificării simţului umorului ,comandanţiitrebuiau ca la fiecare afirmaţie se acorde o nota de la 1 la 7,considerînd nota 1pentru dezacord total iar 7 pentru accord total.

87

5.2.3.1.Interpretarea rezultatelor şi formularea de concluzii

Situaţia iniţială a celor 8 plutoane

Var.Pl Pl.1 Pl.2 Pl.3 Pl.4 Pl.5 Pl.6 Pl.7 Pl.8Mediaadmitere

8,88 8,57 8,63 8,54 8,60 8,92 8,50 8,37

Media lapregatirefizică

9,10 8.90 9,20 8,80 9,00 9,20 8,90 9,00

Se observă că cele 8 plutoane sunt foarte omogene ,având rezultate atât laadmitere cât şi la probele fizice iniţiale foarte apropiate.Asta denotă că iniţialexistă un punct de plecare comun celor 8 plutoane.

Repartizarea scorurilor pe cele 6 variabile ce urmăresc stabilirea unui coeficient al simţului umorului,la cei opt comandanţi de plutoane este redată în tabelul de mai jos.

Var.Pl. Cdt .Pl.1

Cdt. Pl.2

Cdt. Pl.3

Cdt. Pl.4

Cdt. Pl.5

Cdt. Pl.6

Cdt. Pl.7

Cdt.Pl.8

Placereaprovocată derâs

20 14 21 21 12 13 23 21

Râsul 21 15 23 22 13 11 23 19Umorulverbal

25 17 24 21 14 14 24 20

Umorulzilnic

22 16 25 24 13 13 21 18

Râsul desine

17 13 20 23 17 15 24 21

Umorul subinfluenţastresului

22 14 24 21 13 13 25 20

Coeficientulsimţuluiumorului

127 89 137 132 82 79 140 119

88

Scorurile obţinute de cei 8 comandanţi la aplicarea scării pentru identificareasimţului umorului sunt cele redate în tabelul de mai jos.

Cdt.Pl.1

Cdt.Pl.2

Cdt.Pl.3

Cdt.Pl.4

Cdt.Pl.5

Cdt.Pl.6

Cdt.Pl.7

Cdt.Pl.8

Coeficientulsimţuluiumorului

127 89 137 132 82 79 140 119

Reprezentarea grafică a coeficienţilor simţului umorului

89

Mediile obţinute de cele 8 plutoane la sfârşitul anului universitar sunt celeredate în tabelul de mai jos.Media este rezultatul performanţelor obţinute desubordonaţi la materiile universitare,la pregătire fizică,la pregătire militară dar şila comportare.

Var.Pl Pl.1 Pl.2 Pl.3 Pl.4 Pl.5 Pl.6 Pl.7 Pl.8MEDI

AGENERALĂ

8,80 8,54 8,96 8,87 8,62 8,58 9,02 8,72

Reprezentarea grafică mediilor obţinute de cele 8 plutoane

Tabel de corelare a simţului umorului comandantului de pluton cu mediagenerală a subordonaţiilor

Var.Pl NIVELULSIMŢULUIUMORULUICOMANDANTULUIDE PLUTON

MEDIAGENERALĂ

Pl.1 127 8,80Pl.2 89 8,54Pl.3 137 8,96Pl.4 132 8,87Pl.5 82 8,52Pl.6 79 8,58Pl.7 140 9,02

90

Pl.8 119 8,72Reprezentare grafică a corelaţiei dintre umorul liderului şi performanţelegrupului condus

Se observă că este o corelaţie pozitivă între simţul umorului comandantuluide pluton şi performanţa obţinută de subordonaţi.Cu cât e mai mare simţulumorului cu atâr cresc şi performanţele.Cel mai înalt scor la umor aduce şi celemai mari performanţe,în timp ce simţul cel mai mic înregistrează şi cea maiscăzută performanţă.

Ierarhizarea pe plutoane în funcţie de simţului umorului comandantului depluton dar şi a performanţelor obţinute de subunităţi ar arăta astfel:

1-cdt.pl.7, pl.72-cdt.pl.3, pl.33-cdt.pl.4, pl.44-cdt.pl.1, pl.15-cdt.pl.8, pl.86-cdt.pl.2, pl.27-cdt.pl.5, pl.68-cdt.pl.6, pl.5

Se observă aşadar o simetrie perfectă,doar în cazul plutoanelor 5 şi 6 careîmpart ultimul loc pe rând,unul în cazul simţului umorului unul în cazul

91

performanţelor obţinute de pluton.În rest toate celelelte plutoane ocupă acelaşiloc în ambele situaţii evaluate.

5.1.Program pentru dezvoltarea simţului umorului

Sunt numeroase situaţiile în care umorul este privit ca un beneficiu atât lalocul de muncă cât şi în cercurile informale.

Tocmai de aceea, consider foarte utilă crearea pentru dezvoltarea acestuiveritabil instrument al leadership-ului – umorul. Ipoteza este reprezentată deposibilitatea de a dezvolta simţul umorului; aceasta fiind dată de parcurgerea maimultor paşi ce alcătuiesc un program foarte util pentru dezvoltarea simţuluiumorului.

Acest program este benefic comandanţilor de pluton dar ar trebui să fieurmat şi de subordonaţi pentru a creea feed-back-ului; creşterea simţuluiumorului depinzând doar de implicarea acestora în program

Fiecare etapă a programului începe cu o scurtă descriere urmată de„exerciţii pentru acasă”. Aceste exerciţii constă în lucruri pe care trebuie ca ceice urmează programul, să le realizeze pe o perioadă de 1-2 săptămâni pentru aîmbunătăţi aptitudinile asociate etapei respective.

Înainte de începerea programului şi după terminarea acestuia se aplică untest pentru măsurarea simţului umorului.

ETAPA I – Descoperirea naturii propriului simţ al umorului.Pentru îmbunătăţirea simţului umorului nu trebuie decât să facem un efort

minim, să fim amuzaţi de lucrurile ce nouă ni se par astfel. Primul lucru pe caretrebuie să-l facem este să determinăm natura simţului umorului: ce fel de filme,glume, întâmplări ne par amuzante? Ce tipuri de umor ne sunt indiferente, etc.Astfel timp de două săptămâni nu facem decât să căutăm astfel de exemple şi săle clasificăm. O altă modalitate de a identifica starea simţului umorului esteaceea a situaţiilor în care-i facem pe alţii să râdă spunând glume în care facemremarci spontane sau împărtăşim povestiri amuzante celor din jur. Timp de douăsăptămâni ne vom gândi la următoarele întrebări (avem un simţ al umoruluiînchis? Acţionăm amuzant? Suntem capabili să ne autoironizăm?) pe care vonîncerca mai apoi să le scriem într-un carnet şi să le căutăm răspunsul. Vomobserva că astfel nivelul comunicării creşte atât cu prietenii, familia, dar şi cu ceicu care intrăm în contact. Ve trebui să cerem părerea celor din jur despre propriulnostru simţ al umorului iar apoi le vom compara cu ceea ce am considerat noi înprealabil. Permanent trebuie să căutăm să intrăm în lumea umorului: urmărireacomediilor TV, spectacole umoristice, citirea glumelor, etc.

Exerciţii pentru etapa I Exerciţiile sunt deja incluse în descierea etapei 1

92

ETAPA II – Cultivarea unei atitudini optimiste

Se observă că tinerii râd mai mult decât adulţii. Nu este o coincidenţă, mulţicercetători arătând că pe măsură ce omul îmbătrâneşte îşi pierde calitatea de bazăa simţului umorului. Baza simţului umorului este reprezentată de optimism,careprezent în comportamentul individului ajută la introducerea umorului în viaţa dezi cu zi.

Înainte de a se dezvolta abilităţile umoristice trebuie mai întâi să se dea frâuliber unor manifestări copilăreşti. Deşi poate părea prostesc, neintelectual pentruo persoană matură, cu o anumită prestanţă, acestă eliberare stă la baza evoluţieisimţului umorului. Această importanţă a jocului este observată şi la animale careîncă de la naştere, deşi par a se juca între ele, nu fac decât să creeze bazaviitoarei lor subpavieţuiri (exemplu: lupta în joacă, săriturile, urmărirea, etc).

Aşadar, deşi jocul este o joacă intelectuală în care ne jucăm cu idei, aceastăatitudine copilărească trebuie uneori activată, benefiile sesizându-se imediat în:creterea bucuriei de viaţă, plăcerea de a lucra mai mult, etc

Exerciţii pentru etapa IIa)Gândeşte-te la ce fel de atitudine zilnică ai. Eşti tot timpul serios sau sunt

şi momente când spiritul vesel iese la suprafaţă. b)Gândeşte-te la cere dintre situaţii eşti mai mereu serios dar şi la cele în

care poţi fi optimist. Creşte timpul implicării în situaţii optimiste stând în prejmacelor care aduc buna dispoziţie pentru o perioadă mai lungă de timp.

c)Scrie în carneţel care ar fi beneficiile unei vieţi acoperite integral deoptimism, asta neînsemnând că trebuie să fim tot timpul astfel, obiectivul fiindacela de a dezvolta abilitatea de control a optimismului.

d)Când apare oportunitatea petrecerii timpului cu copii nu ezitaţi să văimplicaţi, coborâţi la nivelul lor de înelegere al lucrurilor.

e)Fă zilnic o listă cu lucrurile amuzante făcute.f)Lipeşte pe birou, frigider, .. afişe care să-ţi amintească să fii optimist

permanent.g)Cere-le prietenilor şi familiei să te ajute să fii o persoană mai optimistă.

ETAPA III – Promovarea râsului mai des şi mai sănătosMulte dintre beneficiile aduse sănătăţii de către umor apar ca rezultat al

activităţii fizice a râsului. Problema este că nu putem râde permanent; de obiceirâdem când găsim ceva amuzant, foarte rar amuzându-ne în situaţii stresante.Râsul este foarte strâns legat de temperament, intensitatea este diferită de la o

93

perosană la alta, deasemeni unii oameni râd foarte uşor în timp ce alţii abiazâmbesc.

Zen Buddtist crede că dacă începe o zi cu un zâmbet vom fi optimişti toatăziua, chiar dacă nu se va păstra pe tot parcursul zilei buna dispoziţie, cel puţindirecţia va fi una optimistă. În cadrul acestei etape trebuie să ne gândim la cât detare şi de des râdem când găsim ceva amuzant dar şi la ce trebuie să facempentru a dezvolta aceste aspecte.

Exerciţii pentru etapa IIIa)Încearcă să râzi mai des şi mai intens ca de obicei. Forţează-te să râzi în

situaţiile în care şi ceilalţi o fac. Deşi la început pare jenant, mai târziu ţi se vapărea normal.

b)Pune afişe ce îţi amintesc să râzi în situaţii adecvate: în maşină, la birou,la servici, etc

c)Petrece mai mult timp în preajma oamenilor ce râd cu poftă.d)Ascultă casete cu comedii în timp ce conduci sau la muncă şi forţează-te

să râzi când apar segmente amuzante.e)Încearcă să râzi în situaţii stresante iar apoi notează în carneţel efectele

apărute.

ETAPA IV – Practicarea glumelor.Chiar dacă nu suntem buni naratori de glume atunci în această etapă va trbui

totuşi să începem să dezvoltăm şi acest aspect.Gluma poate fi scrisă undeva,reţinută iar apoi ea poate fi spusă unui grup apropiat de prieteni,pentru ca îneventualitatea unui eşec stânjeneala să nu fie aşa ridicată.Nu trebuiesc învăţateprea multe glume de odată pentru a evita încurcarea la început când încă nustăpâneşte prea bine povestirea glumelor. Pentru ca o glumă să fie utilă, eatrebuie să respecte câteva condiţii:

- nu râde de cei ce ascultă gluma;- nu încerca să spui glume pe care nu le stăpâneşti bine;- nu anticipa ceea ce urmează;- nu te scuza dacă ceilalţi nu râd;- nu încerca să explici gluma;- nu folosi umorul ce ar putea afecta interesele celor ce ascultă gluma;- dă dovadă de empatie şi foloseşte la timpul potrivit umorul;- ştii când să opreşti gluma şi să fii serios (nimic nu e mai frustrant decât să

încerci să comunici cu cineva care refuză acest lucru).Exerciţii pentru etapa IV

a)Învaţă şi spune glume noi zilnic. Spune la cât mai mulţi oameni cuputinţă.

94

b)Cerele prietenilor să-ţi spună glumele lor preferate. Dezvoltă mediulumoristic întrebându-i pe cel din jur dacă au auzit glume noi, asta-ţi va deschidecalea spre a spune propriile glume.

c)Când auzi o glumă ce ţi se pare amuzantă, noteaz-o undeva, reţine-o iarapoi spune-o celor apropriaţi cu prima ocazie.

d)Ascultă comedii pe casete cu comedianţii tăi preferaţi. Alege câteva dinglumele lor considerate amuzante şi spune-le şi prietenilor imitând în modintenţionat stilul acesteia.

ETAPA V – Crearea propriului umor verbalGlumele implică de obicei jocul de cuvinte. Motivul pentru care apare în

cadrul programului o etapă separată pentru jocul de cuvinte este pentru căglumele sunt de obicei memorate necerând spontaneitate în crearea umorului.

Umorul verbal devine cu adevărat util când este dezvoltată acea abilitate dea spune glume foarte uşor. Bancurile seci sunt utile atunci când am avut o ziproastă şi avem nevoie de un râs bun. De multe ori se întâmplă să râdem laglume ce nu sunt aşa de amuzante pentru ca mai apoi să ne dăm seama desituaţie. Dezvoltarea abilităţilor de utilizare a cuvintelor duce la creştereasimţului umorului resimţită pe parcursul a 2,3 săptămâni de exersare.

Nu trebuie să ne ferim să facem remarci amuzante când suntem în preajmacelor apropiaţi ce ne fac să ne simţim în largul nostru.

Exerciţii pentru etapa V a)Caută în conversaţii cuvinte cu mai multe înţelesuri. Nu te îngrijora că

ceea ce spui nu este amuzant.b)Caută cuvinte ambigue în conversaţiile zilnice, iar apoi notează-le în

carneţel.c)Caută cuvinte cu înţelesuri duble şi fă eforturi să faci cât mai multe

remarci amuzante.

ETAPA VI. Găsirea umorului în fiecare zi.Una dintre cele mai importante căi de a beneficia de efectele umorului este

reprezentat de dezvoltarea în permanenţă a unui mediu umoristic în special lalocul de muncă. În mediul militar este puţin mai dificil însă în permanenţă existăşi aici situaţii ce stârnesc hilaritatea.

Exerciţii pentru etapa VIa)Lipeşte prin casă afişe ce amintesc despre „ce e amuzant aici”. Câteodată

asta ajută la dezvoltarea imaginaţiei iar după ce petrecem două săptămâniîntrebându-ne acest lucru, cu siguranţă ne va intra în automatism să căutămsituaţiile amuzante zilnic.

95

b)Întreabă colegii şi prietenii despre umorul văzut. Întreabă-i care este celmai amuzant lucru văzut de curând şi roagă-i să ţi-l povestească.

c)Scrie tot timpul în carneţel când observi situaţii amuzante; asta nu va ajutadoar la reţinerea lor, dar şi la împărtăşirea către alţii.

ETAPA VII – Dezvoltarea abilităţilor de autoironizareAbilitatea de autoironizare, de a râde de propriile slăbiciuni este recunoscută

ca aparţinând oamenilor maturi. Acest aspect este probabil şi cel mai greu deobservat pentru creşterea simţului umorului.

Oscar Wilde considera că „viaţa este prea importantă pentru a fi luată înserios”, nereferindu-se aici la a renunţa la: responsabilităţi, promisiuni, idealuri,muncă şi la calitatea vieţii care suferă când totul este abordat într-o manierămereu serioasă. Uneori există caracteristici fizice şi comportamentale ce duc lapierderea simţului umorului: înălţimea, greutatea, un nas mai puţin perfect, etc.

Găsirea unei căi prin care putem râde de propriile defecte şi cea mai bunăsoluţie pentru readucerea zâmbetului pe buze, pentru reducerea stresului şitensiunii.

Exerciţii pentru etapa VIIa)Fă o lită cu lucrurile ce nu-ţi plac la tine. Scopul este crearea unei baze

pentru alegerea ţintei de autoironizare din fiecare zi.b)Împarte lista în lucruri „minore” sau „cu gravitate ridicată”, dar şi în

lucruri pe care le poţi sau nu schimba.c)Începe să împarţi lucrurile de pe listă cu cei dragi începând cu cele

minore.d)Dezvoltă permanent autoironizarea fără teamă de eşec.e)Începe să glumeşti despre gafe, lucruri ce nu-ţi plac la tine.f)Aminteşte-ţi că nimeni nu este perfect şi învaţă să faci glume pe seama

propriilor imperfecţiuni.

ETAPA VIII – Găsirea umorului în situaţiile stresanteDacă până acum am petrecut una sau două săptămâni în rezolvarea temelor

pentru fiecare etapă anterioară, acum trebuie să dezvoltăm un mediu umoristiccel puţin în zilele în care avem o bună dispoziţie. Scopul real al acestui programeste să ne aducă la capacitatea de a folosi simţul umorului în zilele cu stres foarteridicat. Multe persoane ajung la sfârşitul programului, în etapa a opta, ca un modautomat să folosească umorul pentru reducerea stresului. În exerciţiile pentruacasă vor fi prezentate liniile generale pentru dezvoltarea abilităţilor de folosire aumorului împotriva stresului.

Exerciţii pentru etapa VIIIa)Fă o listă cu problemele şi situaţiile stresante ce apar zilnic.

96

b)Gândeşte-te ce înseamnă în aceste situaţii „jumătatea plină” şi „jumătateagoală” a paharului.

c)Cere colegilor şi prietenilor să te ajute în a găsi o soluţie de a reacţionaîntr-o situaţie stresantă.

d)Găseşte umorul în problemele altora şi fă conexiuni cu propriile taleconflicte interioare.

e)Caută umorul în situaţiile stresante anterioare. Este uşor să vezi parteaamuzantă când nu eşti implicat direct emoţional în situaţiile stresante.

f)Menţine un mediu amuzant acasă, în maşină ce să-ţi amintească de parteapozitivă a situaţiilor stresante.

g)Caută desene ce sunt conectate în mod direct cu stresul propriei slujbe.Asta te va ajuta să-ţi păstrezi o atitudine pozitivă, entuziastă în situaţiilestresante.

În cadrul acestui program de dezvoltare a simţului umorului am căutat săofer câteva soluţii practice pentru dezvoltarea acestui veritabil instrument alleadership-ului.Pe lângă aceste soluţii mai pot fi folosit şi alte modalităţi pentrucreşterea simţului umorului studenţilor ,pe timpul desfaşurării unor perioadeconsiderate ca având un nivel al stresului mai ridicat.

O soluţie practică pentru depaşirea starilor de pesimism, mai ales înmomentele de criză este Concursul de imaginaţie .Este o modalitate de stimularea umorului ce presupune prezenţa mai multor persoane, a unui grup.în mediulmilitar ,grupul poate fi foarte uşor reprezentat de un pluton.

Acesta se poate realiza astfel :a)Vă alegeţi de o temă cât mai neplăcută pentru dumneavoastră., atunci când

sunteţi în starea de spirit obişnuită: crizele de isterie ale şefului, examenelerestante care vă aşteaptă, o ceartă în familie etc.

b)Vă lăsaţi cinci minute de gândire, timp în care veţi inventa fiecare întacere câte un scenariu cât mai haios, de rezolvare a situaţiei neplăcute. Deexemplu, dacă este vorba de crizele de isterie ale şefului, imaginaţi-vă cum ar fidacă şi-ar pierde postul şi ar ajunge într-un post foarte mic în aceeaşi instituţie,dacă printr-un concurs de împrejurări ar trece la budhism şi ar veni la serviciu cuo robă portocalie şi predicând doctrina compasiunii şi renunţării la cele lumeşti,dacă ar fi capturat de un trib de canibali, cărora se va strădui să le dea indicaţiipreţioase...

c)Spuneţi fiecare, în ordine alfabetică, scenariul vostru, iar la sfârşit, prin vot„secret”, alegeţi cel mai bun şi cel mai slab scenariu.

d)Cel care a pierdut va da urmatoarea temă pentru un nou scenariu comic. Marele avantaj al acestui exerciţiu este că apelează la o calitate pe care mulţi auîncercat să o cenzureze şi din acest motiv au pierdut-o: creativitatea. Stimularea

97

creativitaţii comice de acest gen, în ciuda aparentei sale naivităţi, constituie otehnică de întinerire a sufletului extrem de eficientă.

O altă modalitate de revigorarea a atitudinii,de creştere a nivelului simţuluiumorului este reprezentată de exagerarea stării de spirit.

Acest exerciţiu, foarte simplu în aparenţă, presupune să facem un act extremde curajos: să ne detaşăm de tiparele psihologice cu care ne-am obişnuit. Dupăani sau zeci de ani în care am jucat cu convingere rolul unor persoane sobre,critice, pedante, ironic-pesimiste sau grave, este greu să ne transformăm brusc înnişte bonomi joviali, care râd ţinându-se cu mâinile de burtă. Ce-i de făcut?Psihologul american Enda Junkins, supranumită guru-ul râsului, ne da solutia:exageraţi-vă emoţiile. Sunteţi o fire sobra - duceţi-vă în faţa oglinzii şi daţisobrietăţii dumneavoastră un aer imperial, de parca aţi fi în pielea lui Napoleon,Ramses al II-lea şi Petru cel Mare al Rusiei la un loc. Sunteţi trist - văicariţi-văcu voce tare, căutând să nu scăpaţi nici un detaliu picant din postura de victimă adestinului în care vă aflaţi acum. Sunteti melancolic - mergeţi cu paşi mari silegănaţi, lăsaţi-vă capul într-o parte si recitaţi cu o voce peltică două trei strofedintr-o melopee. Orice emoţie care vă blochează râsul exageraţi-o la maximum şi„împodobiţi-o” până când îi sesizaţi din plin latura comică, dupa care ea vadispărea de la sine într-un hohot de râs sau măcar un zâmbet eliberator.

O altă soluţie practică este aceea de a râde pe silabe.Este o metodă banală, dar care are o eficienţă de aproape 100%, chiar si

atunci când suntem singuri şi nu avem o dispoziţie prea veselă. Trebuie sărelaxăm abdomenul şi să respirăm profund (aproape toate exercitiile de râs sefolosesc de respiraţia abdominală), după care vom rosti cu voce tare, eventualuitându-ne în oglindă, următoarea însiruire de silabe: „HA-HA-HA-HI-HI-HI-HU-HU-HI-HI-HA-HA”. Acest exerciţiu este bine să-l faceţi câte cinci minute,de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Cele mai „tari” efecte le are când îl faceti încuplu sau cu mai multe persoane, participanţii trebuind să dea dovada talentuluilor oratoric, citind combinaţia de silabe sus menţionată cât mai convingător.

98

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Umorul joacă un rol deosebit în leadership, liderii trebuie să înveţe săîncorporeze umorul în repertoriul abilitaţilor de comunicare, mai trebuie să înveţesă motiveze şi să gestioneze activităţile umoristice din cadrul organizaţiilor înfruntea cărora se află.

Cercetările legate de relaţia dintre folosirea umorului şi exercitarealeadership-ului sunt foarte rare de aceea am considerat că un demers în acest senseste bine venit .Majoritatea studiilor realizate pe această temă deşi corespundcriteriului cantitativ la cel calitativ nu stau la fel de bine,neputându-se trageconcluzii pertinente.

Spre exemplu,care este efectul folosirii umorului asupra eficientizăriiprocesului de leadership?Este o importantă întrebare ,al cărei răspuns ar fi pututajuta liderii din toate domeniile şi în special pe cei din mediul militar.

Importanţa studierii simţului umorului este de necontestat.Manualul deleadership al armatei Statelor Unite considera că ,,având un simţ al umoruluidezvoltat’’ este un aspect foarte impotant pentru liderii militari.Într-un studiurealizat la Academia West Point s-a constatat că studentii care folosesc umorul întimpul taberelor de instrucţie au un nivel al stresului mult mai scazut decât cei cenu îl folosesc.

Printre studiile ce demonstrează şi indică efecte psihologice ale umoruluisunt şi cele ale lui Moreall,în care se sugerează că umorul la locul de muncădezvoltă atât sănătatea fizică şi psihică,imunitatea la stres dar şi flexibilitateamentală.

Davies şi Kleiner considerau că umorul este utilizat de manageri pentru aatinge trei obiective:

-reducerea stresului-motivarea subordonaţilor-creşterea comunicăriiOrben considera că folosirea umorului are un efect direct asupra nivelului de

satisfacţie individuală. În timp ce Malone,considera că majoritatea liderilor eraude acord cu ideea potrivit căreia folosirea umorului are un impact imens asuprareducerii conflictelor sociale, asupra eliberării tensiunii şi asupra promovăriiordinii. Au mai fost şi alţi cercetători care au demonstrat că umorul are un efectbenefic,fiind foarte util în orice împrejurare.

Ca şi lider sau ascultător trebuie să alegem cazurile optime în care umoruleste permis, cazurile în care el nu intră în contradicţie cu situaţia. Sunt puţine

99

cercetările şi aproape nici una din perspectivă funcţională care să studiezediferenţa dintre folosirea umorului dintre femei şi bărbaţi, dintre diferitele grupurientice; asta ducând la concluzia că este nevoie de o cercetare mai amănunţită înceea ce priveşte diferenţele dintre modul în care aceste categorii enumerate maisus folosesc umorul. Se ştie că femeile apreciază atât umorul sexual cât şi pe celostil mai puţin decât bărbaţii. În mod asemănător bărbaţilor le place mai multdecât femeilor umorul sexual, agresiv.

În cadrul exercitării leadership-ului un lider trebuie să se ferească în a folosiurmătoarele tipuri de umor: sexual, rasist, etnic şi de gen.

Râsul aduce oamenii împreună, creşte încrederea şi ajută să uite deprobleme, el distruge acele elemente ce te apasă, ajută la creşterea cooperării,încrederii şi a team-workului. Râsul este de asemeni şi un bun medicament, s-aconstatat că reduce stresul- o cauză destul de răspândită în producerea morţii.

Umorul în leadership asigură succesul unui lider carismatic învingând oaudienţă prin remărci isteţe şi prin anecdote. Studiile de specialitate desprefolosirea umorului în leadership făcute cu peste 50 de ani în urmă, sugerează căeste utilă folosirea lui în facilitarea comunicării în situaţii de relaţionare dificilăprecum şi în limitarea stresului.

Cercetând cum umorul influenţează aceste lucruri vom fi capabili să-lfolosim într-un mod mai eficient. Numeroase studii privesc umorul ca pe o calede reducere a stresului, glumele reprezentând o cale pentu a demonstra relaxareamembrilor echipei când activitatea pare prea stresantă, totodată ele reprezintă şiun instrument de manageriere a emoţiilor interpersonale. Umorul poate induce deasemeni o stare bună de dispoziţie ce reduce stresul indus de reacţii negative,poate îndepărta atenţia de la sursa de stres, şi de asemeni poate fi şi un indicatorpentru procesele de grup.

Un studiu raţional descoperă importantă umorului în asigurareafuncţionalităţii grupului, în exercitarea lidership-ului. Liderii îşi pot îmbunătăţiisimţul umorului şi prin aplicaţii practice ale acestuia, acest instrument înexercitarea lidership-ului este imperativ pentru un lider.

Majoritatea studiilor de specialitate din domeniul laedership-ului auevidenţiat rolul umorului ca şi instrument indispensabil pentru un lider, mult maipuţine sunt acelea ce consideră că importanăa umorului pentru un lider estelimitată, asta pentru că glumele şi râsul sunt reprezentative pentru funcţionareapozitivă a emoţiilor sau pentru detensionarea situaţiilor încordate.

Liderii trebuie să realizeze că este responsabilitatea lor să creeze un mediuhazliu de lucru. Duncan a arătat că în circumstanţe ierarhice liderii pun accentmult mai mare pe umor decât subordonaţii, asta nu deoarece liderii ar folosi înmod exagerat umorul ci din cauză că subordonaţii se tem de o eventuală reacţienegativă din partea superiorilor. Liderii trebuie să ştie cum să creeze o atmosferă

100

ce conduce la umor şi de asemeni ce tip de umor să folosească raportat la situaţiaexistentă. Ei trebuie să recunoască riscurile ce le implică umorul, asta pentru căumorul are şi aspecte negative, folosirea în exces ducând la interferenţe neplăcutecu munca.

Umorul poate fi util, chiar folositor în timpul întâlnirilor informale, dar sepoate dovedi neadecvat în cadrul unor conferinţe riguroase ce necesită odisciplină ridicată. Un lider are nevoie să măsoare toleranţa acordatăsubordonaţilor pentru umor, asta pentru că o exagerare duce la neîndeplinire asarcinilor. Liderii trebuie să fie foarte atenţi la tipurile de umor folosite existândcâteva ce trebuie cu precădere evitate: umorul sexist, rasist, etnic, sexual, deprejudecăţi.

O eventuală neconcordanţă între alegerea tipurilor de umor şi gradul deacceptantă al subordonaţilor poate duce nu doar la neîndeplinirea obiectivelor darşi la apariţia unor tensiuni între lider şi subordonaţi. Deşi umorul este riscant aşacum şi leadership-ul este de asemeni, liderul trebuie să utilizeze toateinstrumentele ce îl pot ajuta în a deveni mai eficient, ce ajută la motivarea celorce îl urmează, la îndeplinirea obiectivelor şi la dezvoltarea relaţiilor decomunicare.

Râsul împreună cu cei din jur poate aduce oamenii împreună, poate scădeagrijile, creşte încrederea şi îi poate face pe oameni să uite de problemele pe carele au. Râsul de alţii dimpotrivă, poate distruge ceea ce cu greu a fost creat, şianume: munca în echipă, cooperarea, încrederea, deci nu e util să te ridici pespinarea altora, să-i ironizezi ca tu să ieşi în faţă.

101

BIBLIOGRAFIE

1.Adams,Scott, The Dilbert Principle: A cubicle’s-eye view of basses,meetings, management fads & other workplace afflictions, Editura, New York,United Media, 1996

2.Bales,R. F., Personality and interpersonal behavior, New York,19703.Barge,J. K., Leadership: Communication skills for organizations and

groups,New York,19944.Barreca,Regina,They Used to Call Me Snow White—but I Drifted:

Women's Strategic Use of Humor , New York, Viking,19915.Bennis,W., On becoming a leader. Boston, 19946.Bergson,Henri, Laughter: An Essay on the Meaning of the Comic,

Translated by Cloudesley Brereton and Fred Rothwell, New York, Macmillan,1911

7.Berlyne, D. E.Rasul,umorul şi jocul. Vol. 3. Individul în context social ,1969

8.Boskin,Joseph. Rebellious Laughter: People's Humor in AmericanCulture. New York, Syracuse University Press, 1997.

9.Buckley, F. H., The Morality of Laughter,Ann Arbor,University ofMichigan Press, 2003

10.Casper,R., Laughter and humor in the classroom: Effects on testperformance. Dissertation Abstracts International, 1999

11.Chapman A. J., & Foot H. C., Introduction, Humour and laughter:Theory, research, and applications ,New York,1976

12.Cohen, Ted, Jokes: Philosophical Thoughts on Joking Matters. Chicago:The University of Chicago Press, 1999

13.Consalvo,C., M.,Humor în management: No laughing matter.International Journal of Humor Research,1989

14.Cornett, C. E., Learning through laughter: Humor in theclassroom,1986

15.Cousins, Norman, Anatomy of an Illness as Perceived by the Patient:Reflections on Healing and Regeneration. New York, W.W. Norton, 1979

16.Critchley, Simon, On Humour. New York, Routledge, 2002 17.Davies, Christie, Ethnic Humor around the World: A Comparative

Analysis, Bloomington,Indiana University Press, 199018.Davis, Murray S., What's So Funny?: The Comic Conception of Culture

and Society,Chicago, The University of Chicago Press,1993

102

19.Dennett, Daniel, The Philosophical Lexicon, American PhilosophicalAssociation, 1978

20.Duncan W. J., L. R. Smeltzer, & T. L. Leap, Humor and work:Applications of joking behavior to management. Journal of Management, 1990

21.Freud, Sigmund, Jokes and Their Relation to the Unconscious,Translatedand edited by James Strachey,New York, W.W. Norton, 1960

22.Fry, William F., Sweet Madness: A Study of Humor. Palo Alto, PacificBooks, 1963.

23.Gates, Henry Louis, Jr. The Signifying Monkey: A Theory of Afro-American Literary Criticism, New York: Oxford University Press, 1988

24.Gruner, Charles R, The Game of Humor: A Comprehensive Theory ofWhy We Laugh. New Brunswick, N.J,Transaction Publishers, 1997

25.Gruner, Charles R,Understanding Laughter : The Workings Of Wit &Humor,Chicago,Nelson-Hall, 1978

26.Helitzer Mel şi Shatz Mark,Comedy Writing secrets,Ohio,200527.Hutcheon, Linda,A Theory of Parody: The Teachings of Twentieth-

Century Art Forms, New York, Methuen, 198528.Irwin, William, Seinfeld and Philosophy: A Book about Everything and

Nothing,Chicago,La Salle, IL: Open Court, 2000 29.Jacobson David, Using Humor to Navigate the Road to Authentic

Leadership University of Arizona, Tucson, 2006.30.Koestler, Arthur, The Act of Creation. New York, Macmillan, 196431.Lauter, Paul, ed. Theories of Comedy. Garden City, NY: Anchor Books,

1964.32.Lederer, Richard, Anguished English: An Anthology of Accidental

Assaults upon Our Language, Charleston, Wyrick, 198733.Marmysz, John, Laughing at Nothing: Humor as a Response to Nihilism,

Albany,State University of New York Press, 2003. 34.Martineau W. H., Modele de funcţii sociale ale umorului,197235.McFadden, George, Discovering the Comic,Princeton, N.J.,Princeton

University Press, 198236.Morreall ,John,Humor works,Editura HRD Press,200337.Morreall,John, The Philosophy of Laughter and Humor,Albany,State

University of New York Press, 198738.Morreall, John, Taking Laughter Seriously,Albany,State University of

New York, 198339.Nilsen, Alleen Pace, Don L. F. Nilsen. Encyclopedia of Twentieth-

Century American Humor,Phoenix, Arizona,Oryx Press/Greenwood, 200040.Panaitescu, Val.,Humorul, VolI,Editura Polirom,Bucureşti ,200341.Palmer, Jerry,Taking Humour Seriously,London , Routledge, 1994

103

42.Paulos, John Allen,I Think, Therefore I Laugh: An Alternative Approachto Philosophy, New York,Vintage Books, 1990

43.Paulos, John Allen, Mathematics And Humor,Chicago,The University ofChicago Press, 1980

44.Powell, Chris; Paton, George E.C.,Humour in Society: Resistance andControl,New York,St. Martin's Press, 1988

45.Radcliffe-Brown,A.R.,Structură şi funcţie in societatea primitivă,EdituraPolirom,Bucureşti,2000

46.Raskin, Victor,Semantic Mechanisms of Humor,Dordrecht, Reidel, 198547.Rishel, Mary Ann, Writing Humor: Creativity and the Comic

Mind,Detroit,Wayne State University Press, 200248.Simon, John, Paradigms Lost: Reflections on Literacy and Its

Decline,New York,Potter/Crown, 198049.Simon, Richard Keller, The Labyrinth of the Comic: Theory and

Practice from Fielding to Freud, Tallahassee,University Presses of Florida,Florida State University Press, 1985

50.Spalding, Henry D,Joys of Jewish Humor,New York,Jonathan David,1985

51.Suls, J. M., Cognitive processes in humor appreciation,198352.Vinton, K. L., Humor in the workplace: It is more than telling jokes.

Small Group Behavior, 198953.Weeks, Mark. "Beyond a Joke: Nietzsche and the Birth of 'Super-

Laughter'," Journal of Nietzsche Studies, 2004

Site-uri web

http://www.union.uiuc.edu/involvement/RSO/leader_readers/humor.htm

http://www.degruyter.de/journals/humor/2002/pdf/15_169.pdf

http://www.leadership.ro/

http://www.leaders.ro/leadership/

http://www.grantland.net/leadership2.htm

http://www.harpers.org/subjects/MilitaryLeadershipHumor

104

ANEXE

105