a Comitentilor Pentru Faptele Prepusilor

5/17/2018 a Comitentilor Pentru Faptele Prepusilor - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/a-comitentilor-pentru-faptele-prepusilor 1/82

P L A N U L L U C R Ă R I I

RĂSPUNDEREA COMITENŢILOR PENTRU

FAPTELE PREPUŞILOR

CAPITOLUL I

REGLEMENTAREA LEGALĂ PRIVIND RĂSPUNDEREA

COMITENŢILOR PENTRU FAPTELE PREPUŞILOR ŞI DOMENIUL DE

APLICARE

1.1 Prevederile legale privind răspunderea comitentului pentru fapta

prepusului.

1.2 Domeniul de aplicare.

1.3 Temeiul de naştere a raportului de prepuşenie.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII COMITENTULUI PENTRU FAPTA

PREPUSUL

2.1 Consideraţii generale.

2.2 Teorii bazate pe ideea de culpă.

2.3 Teorii bazate pe ideea de risc.

2.4 Ideea de garanţie, fundament al răspunderii.

CAPITOLUL III

CONDIŢIILE RĂSPUNDERII COMITENTULUI PENTRU FAPTA

PREPUSULUI

3.1 Condiţii generale.

3.2 Condiţii specifice.

1. Existenţa raportului de prepuşenie.

2. Condiţia săvârşirii faptei „în funcţiile încredinţate”.

1



CAPITOLUL IV

EFECTELE RĂSPUNDERII COMITENTULUI PENTRU FAPTA

PREPUSULUI

4.1 Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima

prejudiciului

4.2 Efectele răspunderii în raporturile dintre comitent şi prepus. Acţiunea

în regres.

CAPITOLUL V

EXONERAREA DE RĂSPUNDERE A COMITENTULUI

5.1 Deosebiri faţă de alte cazuri de răspundere pentru altul.

5.2 Cauzele de exonerare de răspundere a comitentului.

5.3 Consecinţe ale înlăturării aplicării art. 1000 alin. 3 C.civ.

CAPITOLUL VI

CORELAŢIA RĂSPUNDERII COMITENTULUI CU ALTE FELURI DE

RĂSPUNDERE

6.1 Corelaţia cu răspunderea pentru fapta proprie.

6.2 Corelaţia cu răspunderea pentru lucruri.

CAPITOLUL VII

RĂSPUNDEREA COMITENŢILOR PENTRU FAPTELE PREPUŞILOR ÎN

DREPTUL COMPARAT

7.1 Consideraţii generale.

7.2 Reglementarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului în

legislaţia altor state.

7.3 Soluţii ale instanţelor judecătoreşti.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2



C A P I T O L U L I

REGLEMENTARE LEGALĂ PRIVIND RĂSPUNDEREA COMITENŢILOR

PENTRU FAPTELE PREPUŞILOR ŞI

DOMENIUL SĂU DE APLICARE

1.1. Prevederile legale privind răspunderea comitentului pentru fapta

prepusului

Articolul 1000 alin. 3 C. Civil cuprinde dispoziţia potrivit căreia comitenţii răspund

„de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”. Spre deosebire de

părinţi, institutorii şi meşteşugarii, comitenţii nu sunt menţionaţi în cuprinsul alin. 5 al art.1000 C. Civil, între cei care au posibilitatea să se exonereze de răspundere dovedind că „n-au

putut împiedica faptul prejudiciabil”.1

Prevederile legale privitoare la răspunderea comitenţilor au o foarte frecventă

aplicare în practică nu numai în faţa instanţelor civile, dar şi în faţa instanţelor penale – în

acest din urmă caz comitenţii fiind chemaţi să răspundă, ca părţi responsabile civilmente,

pentru faptele cauzatoare de prejudicii, cu caracter infracţional, săvârşite de prepuşii lor în

funcţiile încredinţate.Textele menţionate au determinat o varietate de soluţii si de opinii în literatura de

specialitate şi în practică, privitoare în special, la fundamentarea răspunderii comitentului şi

la condiţiile specifice ale acestei răspunderi.2

1.2. Domeniul de aplicare.

Pentru a stabili câmpul de aplicare a prevederilor art. 1000 alin. 3 C. Civil este

necesar să se stabilească înţelesul termenilor de „comitent” şi „prepus”.

Textele Codului Civil nu definesc noţiunile de comitent şi prepus; a revenit astfelliteraturii de specialitate sarcina de a preciza conţinutul lor.

Pornindu-se de la ideea că legea se referă la o răspundere pentru faptele prepusului

„în funcţiile încredinţate”, doctrina şi practica sunt unanim de acord în a considera că ceea ce

este definitoriu pentru calităţile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de

subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului lor de voinţă, o

persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice, o anumită funcţie, o anumită

însărcinare.

1 C.Stătescu, C. Bârsan, Dr. Civil, Teoria generală a obliţaiilor, Editura All, Bucureşti, 1997, pag.217.2 Idem.

3



Din acestă încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoană – denumită

comitent – de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte

persoane – denumită prepus – aceasta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi

directivele primite.

Această subordonare a prepusului faţă de comitent constituie nota caracteristică a

raportului de prepuşenie, care atrage aplicarea dispoziţiilor art. 1000 alin. 3 C. Civil, dacă

sunt întrunite condiţiile generale şi cele specifice ale răspunderii.

1.3. Temeiurile de naştere a raportului de prepuşenie

1. Raportul de prepuşenie se poate naşte:

Cel mai adesea un astfel de temei îl constituie contractul de muncă, din care se nasc

raporturi juridice cărora le este specifică subordonarea, în procesul desfăşurării activităţii, a

persoanei încadrate în muncă faţă de unitatea la care este încadrată. Existenţa contractului de

muncă face numai să se presume, până la proba contrarie, existenţa raportului de prepuşenie.

O subliniere necesară se cere făcută în privinţa subiectelor de drept care pot avea

calitatea de comitent întemeiată pe contractul de muncă, cu alte cuvinte interesează cine aredirect îndrumarea, supravegherea şi controlul prepusului.

Faţă de noile realităţi, şi în raport cu expresiile lor legislative, se încadrează în

această categorie: regiile autonome (constituite potrivit Legii nr. 15/1990 privind

reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale),

societăţile comerciale (reglementate de Legea 15/1990 şi Legea nr. 31/1990, aceasta din

urmă referitoare la societăţile comerciale), societăţile agricole (constituite potrivit Legii nr.

36/1991 referitoare la societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură).Alături de aceste noi entităţi juridice, orice alte persoane juridice sau fizice pot avea

calitatea de comitent izvorând dintr-un contract de muncă, dacă se situează în contract pe

poziţia celui care angajează.

Uneori între contractul de muncă şi acest raport are loc o disociere, în sensul că nu

întotdeauna raportul de la comitent la prepus există între unitatea care a încheiat contractul de

muncă şi cel încadrat pe baza acestui contract.1

a) o categorie de cazuri în care se produce o astfel de disociere cuprinde situaţiile în

care, deşi contractul de muncă este încheiat cu o anumită intreprindere, funcţiile

1 C.Stătescu, C. Bârsan, Dr. Civil, Teoria generală a obliţaiilor, Editura All, Bucureşti, 1997, pag.218.

4



exercitate de cel încadrat în muncă şi în legătură cu care s-a produs prejudiciul, i-au

fost încredinţate de o altă intreprindere.

O astfel de ipoteză este, de exemplu, aceea a detaşării în muncă; în acest caz, pentru

stabilirea raportului de prepuşenie trebuie avută în vedere nu intreprinderea cu care cel

detaşat a încheiat contractul de mună, ci trebuie să se determine intreprinderea la care s-a

făcut detaşarea şi care a încredinţat funcţia în îndeplinirea căreia a fost săvârşită fapta ilicită

cauzatoare de prejudicii. Interesază cine exercita efectiv îndrumarea, supravegherea şi

controlul activităţii, cine direcţionează efectiv activitatea prepusului. Aşa după cum s-a

precizat într-o decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem, în cazul detaşării „munca fiind

prestată în interesul noii unităţi, pe timpul cât cel încadrat lucrează în cadrul ei, el este

subordonat acesteia, trebuind să respecte condiţiile de muncă impuse de unitatea la care estedetaşat, care supraveghează, deci, munca sa”.1

Tot astfel, în cazul în care o intreprindere a închiriat alteia un utilaj, însoţit de

deserventul său, calitatea de comitent al deserventului se tranferă odată cu paza juridică a

utilajului, la intreprinderea care, primind cu chirie utilajul, dispune asupra lucrărilor ce

urmează a se executa şi are datoria să exercite îndrumarea şi supravegherea modului în care

acestea se execută. După cum s-a spus, „contractul de muncă nu implică în mod necesar

raportul de prepuşenie, pentru că pe acest temei, pentru paguba cauzată să răspundă unitateacare a închiriat utilajul”.2

În concluzie, aşa cum s-a afirmat cu valoare de principiu într-o decizie

judecătorească, „unitatea care a încheiat contractul de muncă cu autorul faptei ilicite nu

răspunde în calitate de comitent, în cazul în care se dovedeşte că fapta a fost săvârşită în

momentul în care activitatea făptuitorului era îndrumată, supravegheată şi controlată de o altă

unitate economică”.3

b) A doua categorie de cazuri în care avem de-a face cu o disociere a raportului de

prepuşenie faţă de contractul de muncă decurge din natura specifică a exercitării unor

1 Trib. Supr.dec.de îndrumare nr.4 din 18 ianuarie 1962, în C.D. pe anul 1962, pag. 152 P.A.S., dec.nr.439 din 28 februarie 1981, în „R.R.D.” nr. 11/1981, pag. 713 Trib.judeţean Botoşani, dec.pen.nr. 250 din 22 iulie 1981 în „R.R.D.” nr. 12/1981, pag. 105

5



profesii, din autonomia pe care o implică exercitarea profesiilor menţionate. S-a avut

în vedere situaţia medicului şi a modalităţilor specifice de exercitare a profesiei sale,

indiferent de faptul că acesta lucrează în spital, ori într-o altă unitate sanitară.

Deşi încadrat pe bază de contract de muncă, medicul asigură asistenţă medicală, nu

pe baza unor îndrumări de specialitate date de conducerea unităţii sanitare, ci în mod

independent, pe baza pregătirii sale profesionale.

Sub aspectul asistenţei medicale acordate, medicul nu este aşadar un prepus al

organizaţiei sanitare în care este detaşat, ci, răspunde singur şi personal, pe temeiul art. 998 –

999 C. Civil. Medicul acţionează însă ca prepus, în acele situaţii în care este pusă în discuţie

îndeplinirea ori neîndeplinirea unor îndatoriri de seriviciu, care chiar dacă nu sunt străine de

asistenţa medicală, sunt stabilite prin regulamentele sanitare, independent de natura

tratamentului prescris, cum ar fi, de exemplu, efectuarea vizitelor şi contravizitelor,respectarea programului de gărzi, etc. În aceste situaţii, dacă un prejudiciu s-a produs din

cauza neîndeplinirii acestor obligaţii, implicarea organizaţiei sanitare, în calitate de comitent,

este posibilă.1

În ceea ce priveşte infirmierii , se admite că aceştia au calitatea de prepuşi ai unităţii

sanitare, astfel încât prejudiciile pe care ei le cauzează, prin executarea necorespunzătoare ori

neexecutarea îndatoririlor ce le revin, vor pune în mişcare, pe lângă propria lor răspundere

întemeiată pe prevederile art. 998 – 999 C.civil şi răspunderea unităţii sanitare, în calitate decomitentă, pe temeiul art. 1000 alin. 3, C.civil.

2. Raportul de prepuşenie poate să se întemeieze şi pe calitatea de membru al

organizaţiei cooperatiste deoarece în procesul muncii se instituie un raport de

subordonare între membrii cooperativei şi aceştia din urmă.

Chiar dacă în agricultură această formă de organizare nu mai există, cooperaţia, ca

sistem de organizare economică se menţine: cooperativa meşteşugărească sau cea de

consum.

1 Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972, pag. 289

6



Pentru a înlătura unele divergenţe privind temeiurile răspunderii civile a

cooperativelor pentru prejudiciile cauzate de membrii cooperatori prin fapte ilicite, în

îndeplinirea unor atribuţii ce le-au fost încredinţate, Tribunalul Suprem a decis printr-o

decizie de îndrumare adoptată în anul 1968, că „răspunderea cooperativei pentru prejudiciile

cauzate terţilor, de membrii cooperatori care nu au calitatea de organe ale ei, prin fapte ilicite

săvârşite cu prilejul aducerii la îndeplinire a sarcinilor încredinţate, este o răspundere pentru

fapta altuia şi operează în condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. 3 C. Civil”.

În motivarea acestei soluţii s-a avut în vedere conţinutul raportului juridic ce se

stabileşte între organizaţia cooperatistă şi membrii săi. S-a pornit de la premise ca

„răspunderea comitentului pe baza raportului de prepuşenie nu presupune neapărat existenţa

unui contract de muncă, şi poate interveni şi în cadrul altor raporturi juridice”, astfel că

„întrucât membrii cooperatori sunt subordonaţi în munca lor organelor de conducere alecooperativei şi obligaţia să execute lucrările încredinţate şi dispoziţiile date de acestea, iar

organele de conducere sunt obligate să îndrume şi să supravegheze activitatea pe care

membrii o desfăşoară în cadrul cooperativei, este firesc ca şi cooperativa să răspundă pentru

prejudiciile cauzate terţilor săi, prin faptele ilicite săvârşite cu ocazia îndeplinirii sarcinilor

încredinţate”.1

3. În principiu, contractul de mandate nu se naşte dintr-un raport de prepuşenie. Înmod excepţional, un asemenea raport poate fi grefat pe un astfel de contract. Astfel,

din mandate se poate naşte un raport de prepuşenie, în măsura în care prin contract se

stabileşte o deplină subordonare a manatarului faţă de mandat, deci, mandatarul nu se

bucură de iniţiativă şi autonomie în exercitarea însărcinării primite şi acceptă să-şi

desfăşoare activitatea sub directa autoritate, îndrumare, control şi supraveghere ale

mandatului.2 Se susţine şi că mandatul exclude raportul de prepuşenie.3

4. În principiu, nu există un raport de subordonare în cadrul contractului de

antrepriză, deoarece antreprenorul, care s-a angajat să execute o anumită lucrare, se

bucură de autonomie în îndeplinirea obligaţiilor asumate, astfel încât beneficiarul

lucrării nu va putea să fie ţinut a răspunde pe temeiul art. 1000 alin. 3 C.civil. Nu este

exclus însă ca, în cazuri excepţionale, un raport de prepuşenie să se grefeze pe un

1 Trib.Supr., dec.de îndrumare nr. 8 din 5 septembrie 1968, în C.D. pe anul 1968, pag.21-222 C.Stătescu, C.Bârsan, op. cit., pag. 2213 I.M.Anghel, Fr.Deak, M.F.Popa, Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 165

7



contract de antrepriză, în măsura în care antreprenorul, renunţând la autonomia sa, să

se subordoneze efectiv autorităţii beneficiarului lucrării.1

Un exemplu îl găsim în „Sinteza teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti

din judeţele Suceava şi Botoşani” în domeniul dreptului civil (iulie – decembrie 1995) din

Revista Dreptului nr. 9/1996:

Raportul de prepuşenie izvorât dintr-o antrepriză de lucrări. Contribuţia proprie

a comitentului la producerea pagubei. Conscinţe.

În executarea unei convenţii de prestări de servicii, având ca obiect discuirea şi

însămânţarea cu porumb a unui teren agricol, pârâtul antreprenor a întors şi distrus recolta de

grâu de pe terenul reclamantei, fapta sa fiind determinată de omisiunea pârâtei client care,

direcţionându-i activitatea, a omis să-i indice locul şi felul lucrărilor. Pârâţii au fost obligaţiin solidum să repare prejudiciul adus reclamantei.

La cele mai sus menţionate se impun anumite precizări:

Prestările de serviciu sunt supuse regulilor referitoare la antrepriză. Într-o asemenea

ipoteză, dacă activitatea antreprenorilor este direcţionată de client, se naşte un raport de

prepuşenie de natură să atragă răspunderea prevăzută la art. 1000 alin. 3 C.civil. Drept

urmare, clientul este responsabil de prejudiciul cauzat de terţ de către antreprenor, dacă fapta

ilicită păgubitoare a acestuia din urmă a fost săvârşită din culpa antreprenorului, dacă fapta păgubitoare a acestuia din urmă a fost săvârşită din culpa şi în legătură directă cu funcţia

încredinţată.

Cu toate că motivarea din corpul considerentelor deciziei de recurs, n-a fost făcută

prin prisma acestor idei, sine dubio, ele întemeiază soluţia de admitere a acţiunii. Obligarea

in solidum a pârâţilor denotă, de asemenea, că instanţele au adoptat teza suportului de

garanţie subiectivă a răspunderii comitentului, în temeiul căreia datoria nu se împarte între

codebitori.

Ca atare, obligaţia a fost făcută la plata datoriei în întregime de către cei doi pârâţi.

Nu mai puţin s-a considerat că fapta proprie culpabilă a comitentului (în speţă, greşita

direcţionare a prepusului) rămâne fără importanţă în raporturile cu victima, dar în regresul

acestuia, presupune că va restitui partea corespunzătoare contribuţiei sale la producerea

prejudiciului.

1 Mihail Eliescu, op.cit.pag. 290

8



5. În principiu, nu există un raport de prepuşenie între locator şi locatar .

Astfel încât locatorul nu poate fi ţinut să răspundă pentru prejudiciile cauzate de

chiriaş unei alte persoane, datorită faptului că, de exemplu, acel chiriaş nu a executat

la timp reparaţiile locative care îl incubau. Tot astfel, nu există un raport de

prepuşenie între locatar şi sublocatar, în raporturile cu proprietarul, astfel încât

locatarul principal nu răspunde în temeiul art. 1000 alin. 3 C.civil pentru prejudiciile

aduse imobilului de către sublocator prin incendiere ori distrugere; în practica

judiciară s-a reţinut că răspunderea locatarului principal faţă de proprietarul

imobilului va fi angajată, nu însă pe temiuri contractuale, cum sunt cele indicate de

art. 1434 alin. 2 C.civil, conform căruia locatarul principal este răspunzător de

„stricăciunile şi pierderile căşunate de persoanele familiei sale sau sublocatar”.1

6. O situaţie distinctă este aceea a militarului în termen. După cum este cunoscut,

îndeplinirea serviciului militar constiutie o îndeplinire constituţională. Această

concluzie, justificată de art. 40 din Constituţia anterioară, este îndreptăţită şi azi

potrivit art. 52 alin.2 din Constituţia din 1991.

Avându-se în vedere faptul că trăsătura esenţială a raportului dintre comitent şi

prepus o constituie existenţa acordului de voinţă dintre aceştia şi îndeplinirea de către cel dinurmă a unei funcţii în interesul celui dintâi, în literatura de specialitate s-a tras concluzia că

între militarul în termen şi unitatea militară, ori între el şi stat, nu se constituie un raport de

prepuşenie. Aceasta întrucât militarul în termen îşi îndeplineşte serviciul militar „nu în

temeiul unui acord între părţi şi nu în interesul unităţii, ci în temeiul unei obligaţii legale ce

revine fiecărui cetăţean (....)”.2

Alta este situaţia în care militarului în termen i se încredinţează o atribuţie care

excede îndatoririle ce ţin de îndeplinirea serviciului militar; în această situaţie, cel ce i-a

încredinţat, în interesul său, o asemenea atribuţie, capătă calitatea de comitent şi este ţinut a

răspunde în conformitate cu prevederile art. 1000 alin. 3 C.civil. Într-o decizie a Tribunalului

Suprem s-a reţinut că un asemenea raport de prepuşenie există, printre altele , în situaţia în

1 Trib.Supr., Sect.pen.dec.nr. 853 din 27 februarie 1973, pag. 4632 Mihail Eliescu, op.cit.,pag. 290

9



care un ostaş în termen primeşte sarcina să conducă autoturismul proprietate personală a unui

ofiţer, în interesul acestuia din urmă, întrucât aceasta „nu constituie executarea unei obligaţii

ce decurge din satisfacerea serviciului militar, ci dă naştere unui raport de prepuşenie,

deoarece implică relaţii de subordonare cu caracter convenţional, diferite de raporturile dintre

militari, de la superior la inferior.”1

7. Raportul de prepuşenie poate să existe şi în afara unui contract prealabil între

comitent şi prepus – de exemplu, între părinte şi copil , între soţi , între şcoală şi

elevi, în acest caz, victima trebuie să facă dovada faptelor din care decurge raportul

de prepuşenie.2

8. Se poate conchide că existenţa elementelor constitutive ale raportului de

prepuşenie urmează a fi stabilită de la caz la caz de instanţa de judecată, pe baza

probelor administrate.

Esenţială este determinarea persoanei fizice sau juridice, în interesul căreia se

desfăşoară activitatea şi care, la momentul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii,

avea autoritatea de a da instrucţiuni şi directive celui care îndeplinea atribuţiile încredinţate,

de a-i supraveghea, îndruma şi controla activitatea desfăşurată în exercitarea acestor atribuţii.Comitent poate fi persoana fizică, persoana juridică, statul, judeţul, comuna, pentru

faptele funcţionarilor săi, stăpânul pentru oamenii de serviciu.

9. Neaplicarea art. 1000 alin. 3 C.civil, în cazul organelor persoanei juridice. Una

dintre manifestările calităţii de persoană juridică este răspunderea pentru acele acte şi

faptele sale juridice; răspunderea care apare ca o competenţă a participării persoanei

juridice, în nume propriu, în circuitul civil.

Persoana juridică poate să fie subiect atât al răspunderii contractuale cât şi al

răspunderii delictuale.

Lăsând de-o parte ipotezele de răspundere delictuală a persoanei juridice, pentru

lucrurile, animalele ori edificiile aflat în paza sa, reţinem sub asptectul care ne interesează

aici, că persoana juridică poate să apară, printre altele, în calitate de persoană ce răspunde

pentru fapta altuia, adică în calitate de comitent pentru fapta prepusului, când îi vor fi

1 Trib.Supr.,Sect.civ., dec.nr.2162 din 22 decembrie 1976, în C.D. pe anul 1976, pag.1372 I.P.Filipescu, Dr. Civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Adtami, Bucureşti, 1998, pag. 153

10



aplicabile prevederile art. 1000 alin. 3 C.civil, sau în calitate de persoană ce răspunde pentru

propria sa faptă, pe temeiul art. 998 – 999 C.civil.

Această ultimă ipoteză, care exclude aplicabilitatea art. 1000 alin. 3, este aceea în

care persoana juridică acţionează prin organele sale şi nu prin reprezentanţii săi.

Este cunoscut că fiinţa însăşi a persoanei juridice se exprimă prin organele sale, care,

spre deosebire de reprezentanţi, sunt părţi intrinseci ale acesteia. Când vorbim de organele

persoanei juridice, nu avem în vedere două entităţi juridice de sine stătătoare: persoana

juridică, pe de o parte, şi organele acesteia, pe de altă parte.

Ne aflăm în faţa unei singure entităţi – persoana juridică – ce se exprimă prin

organele sale.1

Această idee constituie fundamentul art. 35 din Decretul nr. 31/1954, în conformitate

cu care „actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au

fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi ” (alin. 2), iar „ faptele licite sau ilicite

săvârşite de organele sale, obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu

prilejul exercitării funcţiei lor ” (alin. 3).

Rezultă aşadar distincţia pe care legea o face între prepuşii persoanei juridice, care ne

apar ca subiecte distincte, pentru care poate fi angajată răspunderea persoanei juridice în

calitate de comitentă şi organele persoanei juridice, ale căror fapte ilicite cauzate de

prejudicii săvârşite cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, atrag răspunderea directă pentru propria faptă a persoanei juridice însăşi.2

Întrucât în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite de organele

persoanei juridice ne aflăm în faţa unei răspunderi pentru fapta proprie a persoanei juridice

urmează ca, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba

elementelor răspunderii – prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate, vinovăţia –

pornind de la fapta organelor persoanei juridice. Aceste elemente trebuie să fie dovedite după

regulile generale prevăzute la răspunderea pentru fapta proprie.

1 Constantin Stătescu, Drept civil, Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1970, pag. 731 - 7322 C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1984

11



Odată această dovadă făcută, în cazul în care făptuitorul face parte din categoria

organelor de cercetare persoanei juridice, se va declanşa răspunderea directă a persoanelor

juridice, întrucât „ faptele ilicite săvârşite de organele sale ... obligă însăşi persoana

juridică”; în cazul în care făptuitorul este un prepus, dovada făcută de victimă va pune în

mişcare răspunderea persoanei juridice, ca o răspundere pentru fapta altuia, întemeiată pe

prezumţiile de răspundere instituite prin art. 1000 alin. 3 C.civil.

Chiar dacă pe temeiuri juridice diferite, în condiţiile identice de probă cât priveşte

întrunirea în persoana organelor ori a prepuşilor persoanei juridice a elementelor răspunderii

civile delictuale pentru propria faptă, victima prejudiciului va putea pretinde despăgubiri de

la persoana juridică.

S-ar putea pune problema dacă situaţia persoanei juridice, care a plătit despăgubirile,

nu este dezavantajată, în cazul în care răspunderea sa a fost declanşată ca o răspunderedirectă, prin fapta ilicită a organelor sale, în comparaţie cu situaţia în care ea a răspuns pentru

fapta prepusului, deci pentru fapta altuia, în condiţiile art. 1000 alin. 3 C.civil. Dar

comitentul care a plătit despăgubirile, răspunzând pentru fapta altuia, are o acţiune de regres

împotriva prepusului pentru care a răspuns.

Este posibil un asemenea regres şi în cazul în care fapta ilicită cauzatoare de

prejudicii, fiind comisă de organele persoanei juridice, să angajeze nu o răspundere pentru

fapta altuia, ci o răspundere directă, pentru propria faptă, a persoanei juridice?Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Instituirea prin lege a răspunderii persoanei

juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârşită de organele sale, constituie o

măsură de protecţie pentru victima prejudiciului, care are posibilitatea să obţină despăgubiri

de la persoana juridică.

Asta nu înseamnă că persoana ori persoanele fizice care intră în componenţa

organelor persoanei juridice sunt scutite de răspundere: dimpotrivă, ele poartă o răspundere

proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, răspundere care funcţioneză şi faţă de

persoana juridică, cât şi faţă de victima prejudiciului. Răspunderea personală a celor care fac

parte din organele de conducere ale unei persoane juridice constituie un principiu

fundamental de organizare şi în deplină concordanţă cu acest principiu general, referitor la

12



răspunderea personală pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, prin art. 35 alin. utlim

din Decretul nr. 31/1954 se instituie principiul conform căruia „ faptele ilicite (ale organelor

persoanei juridice) atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de

persoana juridică, cât şi faţă de cel de al treilea”.

Două consecinţe decurg din acest principiu:

a) victima prejudiciului poate, la alegerea sa, să cheme în judecată pentru

despăgubiri:

- fie persoana juridică singură;

- fie persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care, acţionând ca

organe ale persoanei juridice au săvârşit fapta ilicită;

- fie numai aceste persoane fizice; b) persoana juridică, plătind despăgubirile are dreptul să se întoarcă, printr-o

acţiune în regres, împotriva persoanelor fizice din componenţa organelor

de conducere care au săvârşit fapta ilicită. Ne aflăm în faţa unei

posibilităţi, care constituie însă nu numai un drept, dar şi o obligaţie a

persoanei juridice, întrucât suportarea prejudiciilor cauzate trebuie să

revină, în cele din urmă, celor vinovaţi de producerea lor.

În ceea ce priveşte natura răspunderii persoanelor fizice din componenţa organelor faţă de persoana juridică, se poate discuta opţiunea între două soluţii: cea a răspunderii

materiale, de drept al muncii, care implică, printre altele divizibilitatea între debitori a

obligaţiei de restituire a despăgubirilor plătite, dacă la cauzarea pagubei au concurat mai

multe persoane; soluţie care implică, printre altele, păstrarea solidarităţii şi faţă de persoana

juridică – nu numai faţă de victimă – a celor vinovaţi de cauzarea prejudiciului.

S-a opinat pentru caracterul de drept civil al acţiunii de regres, similar cu cel al

acţiunii de regres pe care persoana juridică o are faţă de prepuşii săi. S-a considerat, de

asemenea, că această răspundere trebuie să se aplice fără distincţie după modul în care

persoanele fizice au fost desemnate să facă parte din organele de conducere.1

1 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Tratat de drept civil, pag. 219

13



Analogia dintre această soluţie şi cea aplicată în cazul acţiunii în regres a

comitentului împotriva prepuşilor se întemeiază pe temeinice argumente.1

Un argument este dedus din împrejurarea că nu există nici un motiv ca, în raporturile

cu persoana juridică, răspunderea simplilor prepuşi, care nu fac parte din organele de

conducere, să fie o răspundere agravată, integrală şi solidară, iar răspunderea membrilor

organelor de conducere – pentru care exigenţele trebuie să fie sporite – să fie atenuată, prin

aplicarea regimului răspunderii materiale de drept al muncii, care presupune divizibilitatea

obligaţiei de restituire a despăgubirilor plătite.

Un alt argument este acela că plătind despăgubirile datorate victimei, persoana

juridică se subroga în drepturile creditorului plătit. Această subrogaţie operează de drept –

întradevăr, în conformitate cu prevederile art. 1108 pct.3 C.civ.

Subrogaţia operează în folosul celui ce „fiind obligat cu alţii sau pentru alţii” aefectua plata datoriei. Aşa fiind, plătind despăgubirile, persoana juridică va dobândi acţiunea

pe care victima o avea direct împotriva autorului prejudiciului, pe temeiul art. 35 alin. final

din Decretul nr. 31/1954. Această acţiune este neîndoielnic fondată pe prevederile art. 998 –

999 C.civil.

În sfârşit un alt argument în sprijinul aplicării unei soluţii unitare, atât pentru prepuşi,

cât şi pentru membrii organelor de conducere ale persoanei juridice, se întemeiază pe art. 36

din Decretul nr. 31/1954, care definesc cadrul juridic al poziţiei ce revine organelor deconducere faţă de persoana juridică. Conform acestui articol, „raporturile dintre persoana

juridică şi cei ce alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor

mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau statut .”

În doctrină nu s-a exclus posibilitatea aplicării, în unele cazuri, în raporturile dintre

persoana juridică şi persoanele fizice care fac parte din organele de conducere, a răspunderii

reglementate de Codul muncii. O asemenea ipoteză este aceea în care, prin fapta ilicită

persoana sau persoanele fizice, care fac parte din organele de conducere, au cauzat un prejudiciu în patrimoniul intreprinderii – persoana juridică – din vina şi în legătură cu munca

lor, în condiţiile prevăzute de art. 102 (1) C. muncii.

Astfel, deşi în ipoteza în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită de

organele juridice nu se aplică dispoziţiile privind răspunderea pentru fapta proprie cuprinse

în art. 998 – 999 C.civil, soluţiile finale sunt în fond aceleaşi atât în ce priveşte sarcina ce

revine victimei prejudiciului privind paguba, cât şi în ce priveşte acţiunea în regres pe care

1 Constantin Stătescu, în op.cit.pag. 219 - 220

14



persoana juridică a daunelor o are împotriva celor ce au săvârşit fapta ilicită cauzatoare de

prejudicii.2

C A P I T O L U L I I

FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII

COMITENTULUI PENTRU FAPTA PREPUSULUI

2 Cu privire la întreaga problemă a răspunderii persoanei juridice pentru faptele ilicite ale organelor sale;Mihail Eliescu, op.cit.pag. 233 – 243; Petre Anca, în op.cit.pag. 228 – 229; Ion M.Anghel, Francisc Deak,Marin F.Popa, op.cit.pag. 243 – 245; Constantin Stătescu, în op.cit.pag. 217 - 220

15



2.1. Consideraţii generale. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului a

primit, în decursul timpului, o diversitate de fundamentări, care şi-au propus să

explice şi să susţină prevederile art. 1000 alin. 3 C.civil.

Această diversitate îşi are sursa în cel puţin două împrejurări: prima este aceea că,

tradiţional, se consideră că întregul sistem al răspunderii civile delictuale, atât cel al

răspunderii pentru fapta proprie, cât şi cel al răspunderii pentru fapta altuia, se bazează pe

ideea de culpă – de vinovăţie – în care se exprimă atitudinea subiectivă a făptuitorului faţă de

fapta ilicită şi de urmările ei; cea de-a doua este împrejurarea că, în anumite cazuri de

răspundere, printre care şi cel al răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, nuexistă posibilitatea înlăturării răspunderii prin simpla dovada a lipsei de vinovăţie. În cazul

comitenţilor, art. 1000 alin. 3 C.civil, nu prevede posibilitatea exonerării de răspundere „dacă

probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”, posibilitatea pe care o au părinţii,

institutorii şi meşteşugarii; o situaţie similară este şi aceea a răspunderii pentru lucruri (art.

1000 alin. 1C.civ.), pentru animale (art. 1001 C.civ.) şi pentru ruina edificiului (art. 1002

C.civ.).

Faţă de această contradicţie dintre principiul răspunderii pentru culpă, afirmat pe planul întregului sistem al răspunderii, şi neputinţa de a se înlătura răspunderea în unele

cazuri, chiar dacă se face dovada lipsei de culpă, în literatura de specialitate a fost pusă în

discuţie însăşi fundamentarea generală a răspunderii civile delictuale.

Astfel, fără a se contesta justeţea, în general, a principiului răspunderii pentru culpă,

numeroşi autori au săvârşit prin a propune o disjungere a temeiurilor răspunderii civile

delictuale, pornind de la ideea că răspunderea civilă nu este întotdeauna întemeiată pe ideea

de culpă – deşi aceasta este regula – şi că există cazuri, cum sunt cel al răspunderiicomitentului pentru fapta prepusului, cel al răspunderii pentru lucruri, animale ori pentru

ruina edificiului, în care răspunderea poate fi angajată chiar în lipsa culpei, pe temeiuri

obiective.

Alături de acestă orientare care comportă disjungerea temeiurilor răspunderii,

continuă să fie afirmată concepţia potrivit căreia, unicul temei al răspunderii delictuale, în

toate ipotezele, îl constituie culpa, dovedită sau prezumată, după caz, a făptuitorului ori a

celui chemat să răspundă pentru el.

16



În limitele acestor două tendinţe majore cu privire la fundamentarea generală a

răspunderii civile delictuale au fost formulate diferite teorii, privind fundamentarea

răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Încercând o sistematizare generală a acestora reţinem că ele se încadrează în

următoarele categorii principale:

a) teorii bazate pe ideea de culpă;

b) teorii bazate pe ideea de risc;

c) teorii bazate pe ideea de garanţie.

Dacă prima se încadrează evident în concepţia răspunderii subiective, celelalte două

teorii se înscriu, în liniile lor esenţiale, în concepţia răspunderii obiective.

2.2. Teorii bazate pe ideea de culpă. Consecvenţa ideii că unicul temei legal alrăspunderii civile delictuale îl constituie culpa, aceste teorii fundamentează

răspunderea comitentului pe acest temei.

Teoriile menţionate nu sunt însă unitare. Principala trăsătură care le deosebeşte îşi are

izvorul în punctul lor de pornire: potrivit unor asemenea teorii, răspunderea comitentului este

o răspundere pentru fapta altuia, cu toate consecinţele care decurg din această caracterizare;

alte teorii apreciază că ne aflăm în faţa unei răspunderi a comitentului pentru propria safaptă.

1. În prima grupă de teorii s-au afirmat mai multe orientări. Iniţial s-a avut în vedere

ideea unei culpe a comitentului în alegerea prepusului, - o culpă in eligendo – ori

ideea unei culpe în alegere, unite cu o culpă în supraveghere – culpa in vigilando.

Astfel, făcându-se aplicarea acestei fundamentări într-o hotărâre judecătorească se

menţionează printre altele că „dacă lipsa de supraveghere şi greşita alegere a prepusului este... baza răspunderii reglementate de art. 1000 alin .3 C.civil ...în

cadrul unei acţiuni recursorii prepusul nu se va putea preleva de prezumţia de

culpă stabilită în sarcina comitentului, prezumţie care îşi are aplicaţia exclusivă

în raporturile dintre comitent şi partea prejudiciată”.1

Din ce în ce mai mult această fundamentare a evoluat spre ideea unei prezumţii legale

absolute numai de culpa în supraveghere, îndrumare şi control din partea comitentului, cu

atât mai mult cu cât, în condiţiile sistemului de recrutare şi încadrare a forţei de muncă, nu se

1 Trib. Supr., Col.civ.dec.nr. 739 din 17 iunie 1958, în C.D. pe anul 1958, pag.200

17



poate vorbi de o „culpă în alegere” din partea comitentului, care, cel mai adesea, este o

societate comercială. Ceea ce s-ar putea reţine în aceste cazuri în sarcina comitentului ar fi

insuficienţele în supraveghere, îndrumare şi control, de care a dat dovadă în conducerea

activităţii prepusului. Astfel de motivări apar frecvent în deciziile instanţelor judecătoreşti.

De exemplu, într-o decizie a Tribunalului Suprem, reţinându-se răspunderea comitentului

într-o ipoteză în care prepusul său folosise abuziv autoturismul ce-i fusese încredinţat, s-a

motivat soluţia pe temeiul arătat, în următorii termeni: „într-o asemenea situaţie,

menţinându-se subordonarea prepusului faţă de comitent ...există şi dreptul

comitentului de a da prepusului său dispoziţii şi instrucţiuni privitoare la modul cum

trebuie să-şi îndeplinească activitatea, precum şi posibilitatea de a exercita un control

permanent asupra lui, iar orice omisiune în legătură cu aceasta atrage după sine

răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. 3 C.civil ...”.1 Sau, după cum s-a spus într-oformulare sintetică „în conformitate cu dispoziţiile art. 1000 alin. 3 C.civil, răspunderea

comitentului este, deopotrivă, angajată atât atunci când prepusul şi-a desfăşurat

activitatea în limitele sarcinilor sale de serviciu, câd şi atunci când el şi-a depăşit aceste

sarcini, chiar fără aprobarea comitentului care se află în culpă, pentru insuficienta

instruire şi supraveghere a prepusului său”.

Indiferent de conţinutul îndatoririlor ce reveneau comitentului, toate aceste motivăridau expresie concepţiei reţinute în mare măsură de practica noastră judecătorească şi anume

aceea că răspunderea comitentului, privită ca o răspundere pentru altul, este întemeiată pe o

prezumţie de culpă.

Evoluţia practicii judiciare şi a teoriei judiciare a fost de la afirmarea caracterului

relativ al menţionatei prezumţii, spre afirmarea caracterului său absolut, irefragabil.

2. Cea de-a doua grupă de teorii bazate pe culpă are ca premisă ideea că răspunderea

comitentului este o răspundere pentru propria sa faptă. În justificarea acestei idei s-a

conturat fundamentarea, care şi-a găsit un anume ecou în practica judecătorească,

potrivit căreia prepusul acţionează ca un adevărat reprezentant al comitentului şi,

1 Trib.Supr.Sect.pen.dec.nr. 2442/1972, în C.D. pe anul 1972, pag. 411

18



drept urmare, fapta sa ilicită este fapta comitentului însuşi. După cum s-a spus „în

conformitate cu dispoziţiile art. 1000 alin. 3 C.civil, comitentul răspunde numai de

pagubele provocate de prepuşii săi în exerciţiul atribuţiilor încredinţate, răspundere

care se întemeiază pe ideea că prepusul, lucrând în numele comitentulu şi pentru

acesta, fapta sa chiar ilicită, trebuie considerată ca fiind fapta proprie a

comitentului.”1

Această fundamentare este susceptibilă de importante rezerve. Mai întâi, nu poate fi

vorba de reprezentare decât în cazul actelor juridice şi nu în cazul faptelor juridice, cum sunt

faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

În al doilea rând, răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu

o răspundere pentru propria sa faptă; chiar dacă în fundamentarea acestei răspunderi ne-am

referi la o prezumţie de culpă în sarcina comitentului, aceasta se referă la omisiunea sa de a fisupravegheat sau îndrumat bine pe prepus, la faptul că nu a înlăturat, datorită acestei

omisiuni posibilitatea săvârşirii de către prepus a faptei ilicite direct cauzatoare de

prejudicii.2

Ideea că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu pentru

propria sa faptă, justifică în fond, dreptul pe care acesta îl are ca, în cazul în care a plătit

despăgubirile către victimă, să se regreseze împotriva prepusului vinovat, prepus care, în cele

din urmă, trebuie să suporte consecinţele faptei sale proprii, dacă această faptă a fost ilicită.Împrejurarea că fapta a fost comisă „în funcţiile încredinţate” nu este de natură, prin ea

însăşi, să înlăture răspunderea personală a celui ce a comis-o.

2.3. Teorii bazate pe ideea de risc. Grija faţă de apărarea intereselor victimei

prejudiciate, ca şi afirmarea caracterului absolut al prezumţiei de culpă a comitentului,au constituit elemente determinate în afirmarea de către unii autori, din ce în ce mai

mulţi, a caracterului obiectiv, independent de culpă, al răspunderii comintentului.

După cum s-a arătat în literatura juridică „excluderea probei contrare înlătură ideea

unei prezumţii de culpă, care nu este decât un înveliş verbal ”, ceea ce „revine a zice că

noţiunea de culpă corespunde nu cu o realitate, ci cu o ficţiune a legii .”3

1 Trib. Supr., Col.civ.dec.nr. 886 din 7 iunie 1957, în C.D. pe anul 1957, pag. 161; idem dec. Nr. 855 din 8

iulie 1959 şi dec. Nr. 1061 din 31 octombrie 1966 (nepublicate), menţionate în Ioan Mihuţă, AlexandruLesviodax, Repretoriu de practică judiciară în material civilă, pe anii 1952 – 1969, Editura Ştiinţifică,Bucureşti, 1970, pag. 402 şi 418.2 C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit.pag.2243 Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, pag. 435

19



Direcţia în care s-au dezvoltat teoriile privind răspunderea, pe temeiuri obiective, a

comitentului, a fost aceea a afirmării răspunderii pentru risc, completată cu concepţia riscului

de activitate şi unită, într-o anumită concepţie, cu ideea de garanţie.

Teoria riscului apărută în Franţa la sfârşitul secolului trecut, şi-a propus să aşeze ca

fundament al răspunderii în general deci şi al celei ce revine comitentului, noţiunea de risc,

care să fie substituită aceleia de culpă.1 Primind o anumită consacrare în practica noastră

judecătorească în perioada interbelică, în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de

lucruri 2, teoria riscului nu poate fi reţinută astăzi, ca fundament al răspunderii civile

delictuale.

În adevăr, în formularea iniţială a teoriei riscului, răspunderea ar decurge din

împrejurarea ca cel ce trage foloasele unei activităţi, în cazul analizat – cel ce trage foloasele

activităţii prepusului, trebuie să suporte şi conscinţele nefavorabile ale acestei activităţi – ubi

emolumentum ibi onus.

De altfel, sub aspect juridic, dacă s-ar admite că fundamentarea menţionată are drept

premise riscul propriu al comitentului, risc ce ar decurge din dreptul de a culege beneficiile

activităţii, această fundamentare ar fi incompatibilă cu dreptul indiscutabil pe care îl are

comitentul de a se întoarce împotriva prepusului, pentru recuperarea daunelor plătite în locul

acestuia.3

Negarea teoriei riscului-profit, s-a concretizat într-o reformulare a concepţiei privind

răspunderea comitentului, a cărei idee centrală este aceea a riscului de activitate.

Folosirea prepuşilor de către comitent, s-a spus, sporeşte câmpul acestuia deactivitate, introduce în societate o primejdie sporită de păgubire, crează un anumit „risc de

activitate” pe care comitentul trebuie să îl suporte, căci paguba a fost cauzată de această

extindere, prin prepuşi, a propriei activităţi.4

În concepţia unora dintre autorii care acceptă ideea riscului de activitate, această

fundamentare nu este luată separat, ci unită cu ideea de graţie, prin care este definitivată

poziţia comitentului, atât în raporturile cu victima cât şi în cele cu prepusul său.

1

Aurelian Ionaşcu, Examen teoretic al practicii judiciare, pag. 29 - 302 Curtea de Casaţie, Sect. II, dec.nr. 333 din 17 ianuarie 1939, în „Pandectele romane” nr. 1/1939, pag. 152,notă de Ilie Stoenescu3 M. Elinescu, Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Ed. Academiei, pag. 2844 Mihail Eliescu, op.cit.pag. 284

20



2.4 Ideea de garanţie, fundament al răspunderii. Doctrina şi practica au

constatat că insuficienţele diferitelor teorii care au încercat să fundamenteze

răspunderea comitentului, simţind nevoia unei înlăturări a lor, spre a explica şi

satisface în întregime efectele urmărite prin instituirea acestei răspunderi.

Două sunt direcţiile cărora le dau expresie aceste efecte: pe de o parte, asigurarea

intereselor victimei, care trebuie să fie pusă în situaţia de a putea urmării un debitor

insolvabil, care să-i acopere prejudiciile produse de prepus, iar acest debitor solvabil este, în

primul rând, comitentul însuşi; pe de altă parte, normal este ca prejudiciul să fie suportat, în

cele din urmă, de către cel care l-a produs efectiv, adică de prepus.

Dacă simpla afirmare a teoriei de activitate, ori simpla afirmare a prezumţiei de culpăîn sarcina comitentului se dovedeşte a fi suficiente spre a aşeza pe comitent, ca parte

răspunzătoare, alături de prepus, în raporturile cu victima prejudiciului, ele nu mai pot fi

suficiente spre a explica posibilitatea pe care trebuie să o aibă comitentul plătitor de daune,

de a se întoarce pe calea regresului, împotriva prepusului vinovat de săvârşirea faptei ilicite

cauzatoare de prejudiciu.

S-a impus aşadar, găsirea unei completări a fundamentărilor date răspunderii

comitentului. Această completare a fost găsită în ideea de garanţie.

Aşa după cum s-a remarcat într-una din importantele lucrări apărute la noi îndomeniul răspunderii civle delictuale şi în care este adoptat punctul de vedere al riscului de

activitate „teoria riscului de activitate, în principiu exactă ....privită izolat este însă

neîndestulătoare.... . Răspunderea comitentului trebuie aşadar să se poată sprijini pe o altă

justificare. Ea a fost găsită în ideea atât de fecundă a garanţiei... Este raţiunea pentru care,

într-un interes general, codul din 1864, prin art. 1000 alin. 3 C.civ. face din comitent

cauţiunea legală a celui care a suferit urmările negative ale activităţii... . Astfel, calitatea de

garant al prepusului îi dă dreptul, după despăgubirea victimei, să se întoarcă împotriva

prepusului pentru întreg, căci comitentul nu este decât o cauţiune în interesul terţului păgubit,

21



astfel că până la urmă, sarcina reparaţiunii revine şi trebuie să revină în întregime

prepusului... „.1

Aderând la ideea de garanţie care este chemată să completeze şi să ofere o concepţie

unitară în fundamentarea răspunderii comitentului, mulţi autori au considerat că garanţia

instituită prin art. 1000 alin. 3 C.civ. este o garanţie pentru fapta altuia, deci pentru o faptă

care trebuie să fie de natură să angajeze prin ea însăşi, răspunderea personală a prepusului.

Cu alte cuvinte, răspunderea comitentului va fi angajată numai dacă, şi în măsura în care, în

persoana prepusului sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru

fapta proprie.2

În ceea ce priveşte aplicarea acestei garanţii prevăzute de lege în sarcina

comitentului, în literatura de specialitate şi în practica judecătorească s-au conturat două

tendinţe: potrivit unei tendinţe – concepţia garantării obiective - ne-am afla în faţa uneigaranţii „întemeiate pe riscul de activitate”, care, în acestă concepţie este detaşată de orice

idee de culpă prezumată a comitentului.3; potrivit unei alte tendinţe, care a fost considerată

mai apropiată de sistemul codului civil în vigoare – concepţia garanţiei subiective – ne-am

afla în faţa unei garanţii care nu se detaşează, ci se grafează pe ideea unei prezumţii de culpă

în sarcina comitentului.

Aceasta din urmă concepţie consideră că garanţia comitentului pentru fapta proprie a

prepusului derivă din împrejurarea că, în virtutea raportului de prepuşenie, comitentulexercită supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului.

Fără a se suprapune integral cu existenţa unei vini a comitentului în exercitarea

acestor atribute ale autorităţii sale, ideea de garanţie subiectivă nu este total desprinsă deideea de vină a comitentului. Întradevăr, chiar dacă nu întotdeauna, totuşi de multe ori,

săvârşirea de către prepus a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii se poate explica şi prin

existenţa unor insuficienţe în exercitarea de către comitent a acestor atribute.4

Ideea de garanţie depăşeşte însă, în extensiune, ideea de vină a comitentului, ceea ce

face ca prezumţia de răspundere a acestuia să nu poată fi înlăturată prin simpla probă

1 Mihail Elinescu, op.cit. pag. 284 - 2862 C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit. pag. 2253 Mihail Elinescu, op. cit. pag. 2254 C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit. pag. 225

22



contrarie a lipsei de vinovăţie în exercitarea supravegherii, îndrumării şi controlului. În acest

punct se întâlnesc cele două concepţii – cea obiectivă şi cea subiectivă – despre garanţie.

Astfel, în literatură şi în practică se vorbeşte adesea de o prezumţie legală absolută de

culpă în sarcina comitentului. Afirmarea caracterului absolut al prezumţiei urmăreşte să

acopere, în acest context, atât ideea de vină în exercitarea atributelor comitentului, cât şi

ideea de garanţie generală privind fapta prepusului.

Fără a părăsi ideea de culpă prezumată absolut a comitentului în exercitarea

supravegherii, idee care s-a regăsit adesea în deciziile instanţei noastre supreme, practica

judecătorească a adoptat, în mod explicit, drept fundament al răspunderii comitentului pentru

fapta prepusului, ideea de garanţie. Aşa cum s-a arătat în decizia de îndrumare nr. 2/1960 a

Plenului Tribunalului Suprem1, legea obligă pe comitent să răspundă pentru întreaga pagubă

cauzată de prepuşii săi, în funcţiile ce li s-au încredinţat „a vrut să acorde părţii păgubite posibilitatea de a urmării, pentru întreaga sumă reprezentând despăgubirile, fie pe angajatul

care a cauzat paguba, fie intreprinderea civilmente responsabilă. Această organizaţie, deşi

este ţinută să despăgubească integral partea păgubită, nu se află în aceeaşi situaţie cu cei

vinovaţi de săvârşirea pagubei, care trebuie, până la urmă să suporte consecinţele faptei lor.

În ultima analiză, responsabila civilmente nu are decât rolul de a asigura părţii păgubite

recuperarea pagubei”.

C A P I T O L U L I I I

CONDIŢIILE RĂSPUNDERII


3.1. Condiţii generale

1 C.D. 1960, pag. 11

23



Întrucât răspunderea comitentului este şi rămâne pentru fapta altuia, ea nu va fi

angajată decât dacă în persoana prepusului sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii

civile delictuale revăzute de art. 998 – 999 C.civ.

Drept urmare, victima prejudiciului trebuie să facă dovada acestor condiţii, şi anume:

• Existenţa prejudiciului;

• Existenţa faptei ilicite a prepusului;

• Existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;

• Existenţa vinei prepusului în săvârşirea faptei ilicite.

Cvasiunanimitatea autorilor consideră că o condiţie esenţială pentru punerea în

mişcare a prezumţiilor instituite prin art. 1000 alin. 3 C.civ., o constituie întrunirea

cumulativă, în persoana prepusului, a tuturor elementelor răspunderii pe care le-am

menţionat, mai sus. Un exemplu în acest sens, este art. 20 alin. 2 din Legea nr. 52/94 privind

valorile mobiliare şi bursele de valori, care prevede că, Comisia Naţională a Valorilor

Mobiliare, persoana juridică de dr. public; este distinct răspunzătoare pentru prejudiciile

cauzate prin orice înlcălcare a obligaţiei de păstrare a confidenţialităţii de către sau din vina

oricărui membru sau angajat al său. Un singur punct al acestor elemente este controversat cel

privind vina, culpa prepusului.

Controversa. În literatura de specialitate a fost exprimată opinia, neîmpărtăşită de

practica judecătorească, potrivit căreia pentru angajarea răspunderii comitentului nu este

necesar ca victima să facă dovada vinei prepusului, fiind necesar, dar şi suficient, să fie

dovedite numai celelalte elemente ale răspunderii pentru fapta proprie – prejudiciul, fapta

ilicită şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.1

În sprijinul acestei opinii, se susţine, printre altele, că prin nicio dispoziţie legală nu

se prevede condiţia culpei prepuslui.

Se susţine, totodată, că dacă vinovaţia prepusului ar fi o condiţie a angajării

răspunderii comitentului, nu ar mai fi disponibil ca, într-o acţiune de regres a comitentuluiîmpotriva prepusului, acesta din urmă să se exonereze, dovedind că în realitate culpa

integrală în cauzarea prejudiciului a aparţinut în întregime comitentului; ori, se arată, de

îndată ce se admite că răspunderea comitentului este condiţionată de prealabila dovedire a

culpei prepusului, nu se întrevede cum ar fi posibil ca, în acţiunea de regres a comitentului

plătitor al daunelor, prepusul să se exonereze de răspundere dovedind culpa integrală a

comitentului.2

1 În sensul acesti opinii, Ion M.Anghel, Francisc Deak, Marin F.Popa, op.cit.pag.167- 169; Dan Chirica, Estegreşeala prepusului o condiţie a răspunderii comitentului, în R.D. nr. 4/1983, pag. 292 Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F.Popa, op.cit. pag. 167 - 169

24



S-a considerat că argumentele aduse în sprijinul opiniei conform căreia condiţia

vinovăţiei prepusului nu este necesar a fi îndeplintă, nu sunt peremtorii.1

Punctul de vedere al concepţiei la care s-a aderat, îl constituie faptul, netăgăduit, că

răspunderea comitentului nu este o răspundere pentru fapta altuia. Aşa fiind, răspunderea

comitentului poate să devină aplicabilă, aşa cum am arătat şi mai înainte, dacă premisa sa

esenţială există: răspunderea directă a prepusului pentru fapta proprie. Autorii care susţin că

nu este necesară dovedirea culpei prepusului, adimit şi ei, că răspunderea comitentului este o

răspundere pentru fapta altuia.2

În ceea ce priveşte argumentele invocate de autori împotriva necesităţii culpei

prepusului, împrejurarea că prin lege nu se prevede expres condiţia culpei acestuia, nu este

prin ea însăşi, decisivă; de vreme ce ne aflăm în faţa unei răspunderi pentru fapta prepusului,

înseamnă că în privinţa acestuia nu trebuie făcută aplicarea prevederilor art. 998 – 999, prevederi care implică întrunirea tuturor condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii civile

delictuale, deci şi a culpei.3

Nici argumentul dedus din împrejurarea că prepusul se poate exonera de răspundere

în acţiunea de regres, dovedind lipsa sa de culpă şi, deci, culpa exclusivă a comitentului, nu

este hotărâtor.

Întreaga problemă a regresului şi a exonerării de răspundere a prepusului în cadrul

acestui regres, se reduce la problema de autoritate de lucru judecat, după cum „stabilireaculpei este sau nu opozabilă acestuia cu autoritate de lucru judecat”

Astfel, dacă acţiunea a fost introdusă de victimă atât împotriva comitentului cât şi a

prepusului şi dacă culpa prepusului a fost stabilită în mod exlusiv în sarcina sa în

contradictoriu cu el, hotărârea respectivă căpătând autoritate de lucru judecat, desigur că prepusul nu va mai putea ulterior – cu ocazia judecării acţiunii în regres – să dovedească

culpa comitentului, de vreme de cauza prejudiciului – fapta culpabilă exclusivă a prepusului

- a fost deja stabilită cu autoritate de lucru judecat.4

Pe aceeaşi linie de gândire, aşadar, dacă stabilirea culpei prepusului s-a făcut în lipsa

acestuia, fără ca el să fie chemat în proces, hotărârea nu-i va fi opozabilă; aşa fiind, în

1 Aurelian Ionaşcu, Contribuţia practicii judecătoreşti, pag. 82 - 852

În lucrarea citată, autorii Ion M. Anghel, Francisc Deak şi Marin F.Popa, cuprind răspunderea comitenţilor ca o secţiune subsumată capitolul II din parte a II-a a lucării, capitol intitulat „Răspunderea pentru faptaaltuia” (pag. 71, 162).3 Aurelian Ionaşcu, op.cit.pag.824 Ibidem

25



acţiunea de regres, nu se va putea invoca autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, şi

deci, prepusul va putea să facă dovada lipsei sale de culpă şi, eventual, culpă exclusivă a

comitentului.1

În această din urmă ipoteză, când deci prepusul va reuşi să facă dovada culpei

exclusive a comitentului, ieşim de sub incinta art. 1000 alin. 3 C.civ. şi ne situăm, chiar în

privinţa comitentului, pe terenul răspunderii direct instituite prin art. 998 – 999 C.civ;

comitentul plătitor, nu mai are, în fond, calitatea de „comitent” ci a plătit pentru sine, pentru

propria faptă. În asemenea ipoteze s-ar putea, eventual pune o problemă de răspundere

directă, a persoanei juridice, determinate de o dispoziţie ilegală dată unui prepus, de către un

organ al acestuia.

Într-o singură ipoteză dovada culpei prepusului nu este necesară: ipoteza în care

prepusul a cauzat prejudiciul prin utilizarea unui lucru ce intră sub incidenţa prevederilor art.1000 alin. 1 C.civ. În măsura în care problema răspunderii este examinată pe temeiurile art.

1000 alin. 1 C.civ, nu ne aflăm în faţa unei răspunderi pentru fapta altuia, aşa cum acesta este

reglementată prin art. 1000 alin. 3 C.civ, ci în faţa unei răspunderi directe a aşa numitului

comitent, care este chemat să răspundă, în realitate, în calitatea pe care o are de paznic juridic

al lucrului. Prezenţa prepusului în proces este determinată de calitatea sa de paznic material

al lucrului.

Răspunderea celui ce are paza juridică a lucrului pe temeiurile art. 1000 alin .1 C.civ.este însă o răspundere distinctă de cea prevăzută în alin. 3 al aceluiaşi articol, o răspundere

directă, obiectivă, independentă de culpă şi în orice caz sub aspectele care ne interesează aici,

independent de culpa celui ce a pus în mişcare lucrul, având calitatea de paznic material al

acestuia.2 Este cert că dacă ne plasăm pe terenul art. 1000 alin. 1 C. civil, folosirea termenilor

de „comitent” şi „prepus” este improprie, aceşti termeni fiind caracteristici răspunderii

instituite prin art. 1000 alin. 3, care prin ipoteză, în cazul analizat, nu a fost avută în vedere.

În concluzie, faţă de concepţia generală pe care am adoptat-o cu privire larăspunderea comitentului pentru fapta prepusului, concepţie care prezidează întreaga noastră

practică judecătorească şi care este reţinută de covârşitoarea majoritate a autorilor,

considerăm şi noi că pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prevăzută este

necesar ca, în persoana acestuia din urmă, toate condiţiile răspunderii civile delictuale

prevăzute de art. 998 – 999 C.civ, inclusiv deci condiţia vinovăţiei, trebuie să fie reţinută.3

1

Ibidem. pag. 83 - 842 Aurelian Ionaşcu, op.cit. pag. 853 În acelaşi sens, vezi de ex. Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 2/1960 în C.D. pe anul1960, pag. 12; idem, dec. de îndumare nr. 10/1975, pag.159; Trib. Supr.Sect. pen.dec.nr.522 din 6 februarie1973, în C.D. pe anul 1973, pag. 449, ş.a.

26



3.2. Condiţii specifice

Pe lângă condiţiile generale şi împreună cu acestea, pentru angajarea răspunderii

comitentului în temeiul art. 1000 alin.3 C.civil, două condiţii specifice se cer a fi întrunite:

• Raportul de prepuşenie. Acesta trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei

ilicite de către prepus;

• Fapta ilicită să fie săvârşită în funcţiile ce i s-au încredinţat.

Sarcina dovedirii acestor condiţii reţine victimei prejudiciul care numai pe acestă

bază va putea să beneficieze de prezumţiile instituite prin prevederile menţionate mai înainte.

1. Existenţa raportului de prepuşenie.

Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată trebuie ca raportul de prepuşenie

să existe la momentul săvârşirii faptei ilicite. Cu alte cuvinte, răspunderea prevăzută de art.

1000 alin. 3 nu va acţiona dacă la data săvârşirii faptei ilicite, nu mai exista calitatea de

comitent, fie datorită faptului că atributele specifice acestui raport – subordonare, conducere,

îndrumare, supraveghere, control – trecuseră, chiar şi numai temporar, asupra altei persoane;

în această din urmă ipoteză evident că răspunderea va aparţine persoanei care exercita efectiv

aceste atribuţii.

Comitentul va continua însă să răspundă, chiar dacă la data acţiunii în daune, celui ce

a săvârşit fapta ilicită îi încetase calitatea de prepus; important este ca acestă calitate ăs fi

existat la data săvârşirii faptei.

2. Condiţia săvârşirii faptei „în funcţiile încredinţate”.

Această condiţie a prilejuit în practică şi în literatură o diversitate de interpretări,

pornind de la o interpretare restrictivă, în care răspunderea este angajată numai dacă fapta

ilicită s-a înscris în limitele funcţiei încredinţate, până la interpretarea extensivă, potrivit

căreia răspunderea comitentului urmează să fie angajată şi în ipoteza în care prepusul,

abuzând de funcţia sa, a depăşit limitele acesteia, funcţia constituind un simplu „prilej”, „osimplă ocazie”, care a făcut posibilă săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

27



În literatura juridică de specialitate au fost exprimate, atât opinii în sensul aprobării

interpretărilor restrictive date condiţiei referitoare la definirea „funcţiilor încredinţate”, cât şi

opinii, cele mai multe în sensul aprobării interpretărilor extensive date acestei condiţii, cu

motivarea generală, în aceste din urmă opinii, că numai astfel se asigură o mai bună protecţie

a intereselor victimei prejudiciate.1

În legătură cu aceasta se impun unele precizări:

a) Nu poate fi problema răspunderii comitentului pentru fapta ilicită cauzatoare de

prejudicii săvârşită de prepusul său, dacă fapta nu are nici un fel de legătură cu

exerciţiul funcţiunii încredinţate, cum ar fi de exemplu, fapta ilicită comisă de prepus

în timpul concediului de odihnă, ori cea comisă în timp ce venea la serviciu, ori în

drum spre casă, înapoindu-se de la serviciu, ori în calitate de locatar, chiar dacă

prepusul locuia într-un imobil pus la dispoziţie de către comitent.Într-o decizie a Tribunalului Suprem, în cazul când cel ce a cauzat prejudiciul, locuia

într-un imobil al unităţii în care era încadrat, provodând un incendiu care distruge bunuri ale

unui terţ, răspunderea revine numai celui încadrat în muncă, nu unităţii, întrucât fapta

generatoare de prejudiciu nu are nimic comun cu sarcinile sale de serviciu.2

b) Răspunderea comitentului trebuie să fie angajată, fără nici un fel de îndoială,

atunci când prepusul acţionează în cadrul normal al funcţiilor îndeplinite, dacă prin

nedibăcie, neglijenţă sau imprudenţă a cauzat un prejudiciu. La fel răspunderea

comitentului trebuie să fie angajată când prepusul a lucrat pentru comitent, în limitele

scopului în vederea căruia i-au fost conferite funcţiile, chiar fără a avea instrucţiunilecomitentului, ori chiar împotriva acestor instrucţiuni.

Există decizii ale instanţelor, în care se precizează că răspunderea comitentului

trebuie să fie angajată numai în aceste situaţii, şi că ea nu trebuie să funcţioneze dacă

prepusul, profitând sau abuzând de funcţie, a depăşit limitele competenţei pe care i le

conferea funcţia, ori a lucrat pentru propriul interes, fără legătură cu interesele comitentului,

sau a acţionat chiar împotriva intereselor comitentului.

1 Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op.cit.pag.169 – 173; Petre Anca, în op.cit.pag.225 – 226; M.Elinescu, op.cit.pag. 291 – 293; R. Sanilevici, op.cit.pag.171 – 172; Aurelian Ionaşcu, op.cit. pag. 91 - 952 T.S. Col.Pen.dec.nr. 1821/1959

28



S-a reţinut, de exemplu, că intreprinderea nu răspunde dacă paznicul, din propria sa

initiativă, fără cunoştinţa intreprinderii, a intrat în serviciul de pază cu propria sa armă de

vânătoare, pe care a utilizat-o, deşi nu avea nici o abilitate în acest sens, trăgând asupra

victimei, pe care a rănit-o „situându-se în această privinţă în afara îndatoririlor sale de

serviciu”1, ori că intreprinderea nu răspunde de prejudiciul cauzat de un şofer, pe care îl avea

încadrat, care, fiind trimis să ridice o cantitate de anvelope auto de la un furnizor, profitând

de neatenţia şefului de depozit, a furat şi apoi a vândut, pe contul său, un număr de anvelope.

După cum s-a precizat în decizie, „inculpatul însuşindu-şi cele 21 de anvelope .... a

acţionat ilicit pentru realizarea unor scopuri exclusiv personale ... aşa fiind el nu a

săvârşit această faptă în funcţia încredinţată, funcţie în atributele căreia a intrat

efectuarea transportului legal al mărfii, potrivit comenzii ”.2

c) Divergenţele de opinii şi soluţiile adesea contradictorii, apar în cazurile în care

prepusul, profitând ori abuzând de funcţie, acţionează în propriu său interes, sau în

cazurile în care, cu ocazia exercitării funcţiei, dar fără legătură cu aceasta uneori

chiar fără nici o simplă aparentă legătură cu funcţia săvârşeşte o faptă ilicită

cauzatoare de prejudicii.

Opiniile exprimate în aceste situaţii au mers de la excluderea totală a răspunderii

comitentului în aceste cazuri până la admiterea aproape fără limită a acestei răspunderi.

În ce priveşte limitele în care trebuie să răspundă pentru fapta prepusului, s-au propus

diferite criterii pentru precizarea lor. Astfel, se vorbeşte de necesitatea ca între exercitarea

funcţiei şi săvârşirea faptei ilicite – chiar prin abuz de funcţie – să exite o legătură de

cauzalitate sau cel puţin o conexiune necesară.

1 T.S. Sect. pen.dec.nr.594/19772 T.S. dec. nr. 82/1976

29



Este de observat, însă, că definiţia care li se dă este atât de largă şi atât de apropiată

de limitele maxime ale teoriei condiţionării (condiţion sine qua non) încât, practic, prin

aplicarea lor, se ajunge la o extindere excesivă a răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului.

În literatura de specialitate s-a arătat că, răspunderea comitentului trebuie să

funcţioneze în toate cazurile în care, săvârşirea faptei ilicite „nu ar fi fost cu putinţă dacă nu

s-ar fi încredinţat prepusului funcţia respectivă, fiind deci fără însemnătate împrejurarea că

faptele păgubitoare nu corespund exerciţiului normal al funcţiei, ci constituie un exerciţiu

abuziv al ei1; s-a arătat, de asemenea, că „trebuie să existe între exerciţiul funcţiunii şi fapta

păgubitoare o legătură de cauzalitate sau cel puţin de conexitate, astfel încât funcţia să fi

procurat instrumentul faptei ilicite – maşina, vagonul, avionul – sau prilejul, care a înlesnit

săvârşirea faptei ilicite, cum ar fi, spre pildă – în cazuri desigur cu totul rare – o bătaiesurvenită la locul de muncă, fie chiar în timpul unui repaus” 2. Aceste criterii sunt corelate,

uneori, cu timpul producerii faptei ilicite, fiind necesar ca această faptă să se fi produs de

regulă – cu excepţia cazului când funcţia a procurat prepusului instrumentul faptei ilicite – în

timpul serviciului.

Anumite restrângeri ale răspunderii comitentului, ori chiar excluderea acestei

răspunderi au fost deduse din împrejurarea că victima însăşi a contribuit la producerea

prejudiciului, ori din faptul că victima ştia că prepusul acţionează cu depăşirea funcţiei, în

mod abuziv.3

În esenţă, însă, de cele mai multe ori, se ajunge să se identifice cerinţa ca fapta ilicităsă fi fost săvârşită „în funcţiile încredinţate”, cu simpla împrejurare că fapta a fost săvârşită

„cu ocazia”, „cu prilejul” exercitării funcţiei.4

La această extindere a răspunderii comitentului a contribuit, printre altele, şi

împrejurarea că, în unele situaţii, în cazul unor fapte cauzatoare de prejudicii săvârşite de

prepuşi se interferează două temeiuri ale răspunderii şi anume, răspunderea comitentului

prevăzută de art. 1000 alin. 3, cu răspunderea celui ce are paza juridică a lucrului pentru

1 M.Elinescu, op.cit.pag.2922 M.Elinescu, op.cit.pag.2923 Mihail Elinescu, op.cit.pag.2924 Idem.

30



prejudiciul cauzat de acesta, prevăzută de art. 1000 alin. 1, C.civ. Acest din urmă temei

instituie o răspundere mai severă decât cea prevăzută în art. 1000 alin. 3 C.civil.

Această interferenţă apare mai ales în cazul accidentelor auto cauzate de şoferii

încadraţi în muncă în anumite unităţi economie, cu deosebire în cazurile în care aceştia s-au

folosit, în mod abuziv, de autovehicul, în interes propriu, chiar fără ştirea unităţii care avea

paza juridică a autovehiculului. În aceste cazuri s-a pus problema dacă, faţă de victimă,

urmează să răspundă, pe lângă şofer, şi comitentul, care avea, concomitent, şi calitatea de

„paznic juridic” al lucrului.

Sub aspectul aplicării stricte a condiţiilor răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului, răspunsul trebuia să fie în principiu negativ, deoarece era limpede că şoferul

acţionase în propriul său interes, uneori fără nici un fel de conexiune necesară cu funcţia. Sub

aspectul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri pe temeiul art. 1000 alin. 1, potrivitunor opinii, cel ce avea paza juridică a lucrului – în speţă comitentul – trebuia să răspundă.

Din unirea celor două temeiuri şi confundarea lor, în practica judiciară, cu deosebire

în cauzele penale şi în literatura de specialitate, s-a ajuns ca răspunderea comitentului să

absoarbă răspunderea pentru lucruri, consacrându-se soluţia că pentru fapta evident abuzivă a

şoferului să se instituie o răspundere a comitentului, întemeiată pe art. 1000 alin. 3 C.civ.

Practica instanţelor noastre judecătoreşti este constantă în acest sens. După cum s-a

spus într-o decizie a Tribunalului Suprem, răspunderea comitentului este angajată şi în

situaţia în care prepusul a exercitat abuziv sarcinile încredinţate, deoarece unitatea

(comitentul) este obligată să exercite controlul şi supravegherea activătăţii desfăşurate de el.

De asemenea, într-o altă decizie s-a reţinut răspunderea comitentului pentru faptaabuzivă a prepusului şofer care, în stare de ebrietate folosind în mod abuziv basculanta

unităţii, a condus cu viteză excesivă şi a accidentat mortal două persoane. Instanţa a arătat

printre altele că „este lipsit de relevanţă faptul că inculpatul a luat autobasculanta fără

aprobare, deoarece acest act poate constitui pentru inculpat o abatere disciplinară sau chiar o

infracţiune de abuz în serviciu, însă aceasta nu este opozabilă părţii vătămate, care nici n-a

cunoscut-o – şi nu este de natură să înlăture răspunderea civilă a unităţii pentru fapta

prepusului sau săvârşirea în exercitarea funcţiei încredinţate.

Sub un aspect practic, soluţiile menţionate dau soluţiile victimei prejudiciului,

acoperindu-i prejudiciul.

31



Este de remarcat că prin această confundare a celor două temeiuri – art. 1000 alin. 3

şi art. 1000 alin. 1 C.civ. – s-a ajuns la o anumită deformare a sensului răspunderii

comitentului pentru faptele prepusului prin extinderea excesivă a acesteia. Soluţia extensivă

este de frecvenţa aplicării practice, mai ales în cazurile menţionate, de accident auto.

Restrânsă numai la aceste accidente soluţia nu prezintă inconveniente dată fiind existenţa

asigurărilor în virtutea legii, de răspundere civilă.

Ni se pare însă discutabilă extinderea acestei soluţii de la alte situaţii, angajarea

răspunderii comitentului pentru fapta prepusului chiar în acele situaţii în care între exerciţiul

funcţiei şi fapta ilicită există o legătura fragilă, de simplă conexiune ocazională,

întâmplătoare – cum ar fi de exemplu: lovirile între două persoane la locul de muncă, furtul

unor produse săvârşit de vânzătorul de magazin, de la o altă unitate şi vânzarea acelor

produse în magazinul în care este încadrat acel vânzător, sustragerea de către un vânzător a banilor unui client aflat la cumpărături, şi alte asemenea.

Au fost exprimate rezerve faţă de o hotărâre judecătorească prin care o unitate a fost

obligată să răspundă, în calitate de comitent alături de persoana încadrată în muncă şi care la

terminarea schimbului, aflându-se în vestiar, dorind să facă o glumă, a încercat să se urce pe

unul din dulapurile metalice aflate în încăpere, încercare ce a provocat căderea dulapului şi

rănirea unui coleg de muncă aflat în apropiere.

Instanţa a reţinut că „pentru a stabili dacă răspunderea intreprinderii poate fi angajată

în calitate de comitent ... esenţială este împrejurarea dacă există, pe de o parte autoritate şi,

de celalaltă, subordonare, în temeiul unui acord între părţi, prin care prepusul primeşte să

desfăşoare o activitate, supunându-se directivelor comitentului ... în speţă inculpatul ... a

săvârşit fapta în incinta unităţii, cu dulapul aparţinând acesteia şi cu prilejul pregătirii pentru

a pleca de la locul de muncă, respectiv în timp ce se îmbrăca în vestiarul unităţii, deci înmomentul când calitatea de comitent al unităţii şi de prepus al susnumitului nu încetase să

existe”1.

Este de observat faptul că instanţa nu a pus problema dacă, în cazul soluţionat, fapta

ilicită era sau nu în legătură cu funcţiile încredinţate, reţinând ca decisive numai împrejurarea

că fapta s-a produs în incinta unităţii.

Ne aflăm în faţa unei interpretări extensive a condiţiei ca fapta ilicită a prepusului să

fi fost săvârşită „în funcţiile încredinţate”, determinată desigur de preocuparea de ocrotire a

intereselor prejudiciate.

1 Trib.Supr.Sect.pen.dec.nr. 1698 din 9 iulie 1982, pag. 311

32



Soluţiile preconizate pentru rezolvarea acestei controverse se înscriu în unele

principii afirmate deja în literatura de specialitate şi în practică. Aceste principii sunt

următoarele:

• comitentul să răspundă pentru tot ceea ce prepusul săvârşeşte în cadrul

normal al funcţiei, când a lucrat pentru comitent, în limitele scopului în

vederea căruia i-au fost conferite funcţiile;

• comitentul să răspundă şi pentru tot ceea ce depăşeşte funcţia, deci chiar

pentru exerciţiul abuziv, dar cu condiţia ca între acest exerciţiu şi funcţie să

existe, dacă nu o legătură de cautalitate, cel puţin o corelaţie necesară – nu o

simplă corelaţie ocazională – iar fapta ilicită să fi fost în interesul

comitentului. În orice caz, dacă victima prejudiciului, încercând să tragă

anumite folose proprii din fapta ilicită şi-a dat seama de caracterul abuziv al

exercitării funcţiei, comitentul nu trebuie să răspundă.

Înlăturarea aplicării art. 1000 alin. 3 C.civ, în cazurile menţionate – cu prezumţia şi

garanţia pe care acest articol le oferă – nu exclude dreptul victimei de a urmări pe prepus pe

temeiul art. 998 – 999 C.civ. pentru fapta proprie, după cum nu exclude nici posibilitatea de a

urmări tot pe baza art. 998 – 999 C.civ, în condiţiile elementelor răspunderii, pe însuşi

comitent.

Mai recent se observă tendinţa de limitare a condiţiilor în care se aplică răspunderea

comitentului pentru fapta prepusului.

Astfel, într-o decizie de principiu a Tribunalului Suprem, s-a arătat printre altele că,

în temeiul art. 1000 alin. 3 C.civ, „răspunderea comitenţilor este angajată în primul rând

pentru daunele cauzate de prepus când acesta îşi realizează atribuţiile derivând din funcţia

încredinţată, conform indicaţiilor date de comitent, în limitele funcţiei şi în interesulcomitentului; de asemenea, răspunderea acestuia intervine şi în cazul în care prepusul,

acţionând în cadrul funcţiei încredinţate, în interesul comitentului ori într-un mod de natură a

crea convingerea că acţionează în interesul acestuia, săvârşeşte o faptă cauzatoare de

prejudicii, prin realizarea în mod necorespunzător a indicaţiilor primite, ori prin depăşirea lor

abuzivă.

Răspunderea comitentului nu-şi găseşte temei legal şi deci, nu poate, printre altele şi

în cazurile în care a luat măsurile necesare spre a preveni fapta păgubitoare a prepusului său,când cel păgubit a ştiut că prepusul nu acţionează în folosul comitentului, ci în interesul său

propriu ori cu depăşirea atribuţiilor decurgând din funcţia încredinţată, precum şi în cazurile

33



în care activitatea prepusului a ieşit din sfera comitentului are obligaţia de a-şi exercita

supravegherea, acesta revenind însuşi celui de a suferit paguba.

De asemenea, comitentul nu răspunde pentru pagubele cauzate de prepus prin fapte

ce nu au legătură cu funcţia încredinţată chiar dacă ele nu au fost săvârşite în timpul

exercitării acesteia.1

C A P I T O L U L I V

EFECTELE RĂSPUNDERII


4.1. Efectele răspunderii în raporturile cu victima prejudiciului

Dreptul de opţiune al victimei. Victima prejudiciului are posibilitatea de a se adresa

la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului şi

prepusului odată ori succesiv, fie numai prepusului.

„Garanţia legală, sub forma răspunderii civile delictuale a comitentului pentru faptele

ilicite şi culpabile ale prepusului, se precizează într-o decizie a Tribunalului Suprem, a fost

instituită prin art. 1000 alin. 3 C.civil, în interesul exclusiv al victimei.

1 T.S. dec. nr. 49/77 în C.D. pag. 314

34



Această dispoziţie derogatorie, care îmbunataţeşte situaţia juridică a celui păgubit, nu

se substituie dreptului comun, ci se adaugă acestuia. Fiind o dispoziţie de favoare pentru

victimă, acesteia nu i se poate răpi dreptul de a pretinde, direct de la prepus, repararea

pagubei, conform art. 998 – 999 C.civil, de vreme ce prepusul este acela care a cauzat

prejudiciul, prin propria sa faptă ilicită şi culpabilă. Victima se poate îndrepta deci direct

împotriva prepusului, potrivit dreptului comun, fără a fi nevoită să cheme în judecată,

concomitent sau în prealabil, pe comitent; deoarece ea poate, potrivit interesului său, să

folosească ori nu favoarea pe care legea i-o face prin dispoziţiile art. 1000 alin.3 C.civil.”1

Poziţia juridică a comitentului şi prepusului faţă de victima prejudiciului . Pe

temieiuri şi cu fundamente diferite – comitent, ca garant răspunzător pentru fapta prepusului,

(art. 1000 alin. 3, C.civil), iar prepusul, ca răspunzător pentru fapta proprie, (art. 998 – 999

C.civ.) – faţă de victima prejudiciului există o răspundere solidară a comitentului împreunăcu prepusul, solidaritate dedusă din art. 1003 C.civ, potrivit căruia „când delictul sau

cvasidelictul este imputabil mai multor persoane aceste persoane sunt ţinute solidar pentru

despăgubire”.

Elementul generator al acestei solidarităţi este fapta ilicită a prepusului care

antrenează întregul sistem al răspunderii, punând în mişcare, deopotrivă, aplicarea atât a art.

998 – 999, cât şi a art. 1000 alin.3 C.civil.

Unii autori consideră că răspunderea comitentului şi prepusului este solidară, iar alţi

autori neagă solidaritatea vorbind de o obligaţie in solidum. Efectele sunt asemănătoare, nu

însă identice.S-a arătat, astfel, că pentru a susţine existenţa solidarităţii prevăzute de art. 1003

C.civil, trebuie să pornim de la premisa că în temeiul răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului îl constituie culpa – în alegere, supraveghere, etc. Numai într-o asemenea ipoteză

s-ar putea vorbi de imputabilitate, şi deci s-ar putea aplica art. 1003 C.civil care

fundamentează solidaritatea faţă de victimă pe ideea că „delictul sau cvasidelictul este

imputabil mai multor persoane”. Dacă, însă, după cum se arată, fundamentarea răspunderii

comitentului este întemeiată nu pe ideea de culpă, ci pe ideea unei răspunderi obiective

întemeiată pe garanţia riscului unei activităţi atunci nu se mai poate vorbi de imputabilitate în

1 Trib.Supr.Sect.civ.dec.nr.402 din 402 din 17 martie 1981, în R.R.D. nr. 12/1981, pag. 105

35



privinţa comitentului şi, deci, nici de solidaritatea prevăzută la art. 1003 C.civ. În această

situaţie, se spune, trebuie să ne raportăm la instituirea asemănătoare a obligaţiei in solidum.

Denumirea de obligaţie in solidum „desemnează diferite cazuri când, fără solidaritate

legală sau convenţională, se recunoaşte că fiecare dintre mai mulţi debitori, chiar dacă până

la urmă trebuie să contribuie pentru cote diferite, poate fi urmărit de către creditor pentru

acelaşi întreg, dacă un principiu care decurge din natura proprie a unor asemenea obligaţii

reclamă acestă soluţie. Aşadar, din punct de vedere pasiv, o pluralitate de legături de sine

stătătoare, care pot avea natură şi întinderi deosebite, iar din punct de vedere activ, o singură

creanţă, care îndreptăţeşte pretenţia de plata intregului.”1

După cum argumentează profesorul Mihail Elinescu, „garanţia datorată pentru riscul

de activitate, creat prin folosirea de prepuşi, este datorată cu acest titlu, celui păgubit, şi prin

urmare, chiar în raporturile cu cel care a suferit paguba, comitentul nu răspunde pentru o prepusă greşeală ce ar fi săvârşit-o în alegerea şi supravegherea prepusului, ci numai în

calitate de garant al acestuia. De vreme ce acestă garanţie, instituită în afară de orice idee de

greşeală, este îmbrăcată în forma unei răspunderi delictuale, comitentul datorează victimei,

potrivit art. 1000 alin. 3, reparaţiune integrală, întocmai ca şi debitorul principal, prepusul,

care răspunde pentru propria faptă săvârşită cu greşeală în temeiul art. 998 – 999 C.civi.

Cel ce a suferit paguba, va cere, la alegerea sa, această reparaţiune integrală fie

comitentului ... doi debitori ţinuţi, aşadar, faţă de victimă, la întreg, nu la solidar, ci in

solidum. Întradevăr, socotim că art. 1003 C.civ, nu este aplicabil, de vreme ce comitentul nu

a săvârşit nici un delict sau cvasidelict care să-i poată fi imputat şi de care să răspundă

împreună cu prepusul căci, nici măcar o culpă prezumată nu-i poate fi pusă în sarcină.....

Comitentul nu este ţinut „împreună cu prepusul” ci „pentru prepus”. Fiind ţinuţi faţă de

victimă, fiecare pentru întreg, dar nu solidar ci in solidum”.2

Argumentele contrare ale doctrinei au fost de ordin istoric, iar altele ce ţin de

fundamentarea însăşi a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Ideea unei răspunderi in solidum, faţă de victimă, a apărut în doctrina jurisprudenţă

franceză, ca un remediu al faptului că în codul civil francez nu există un text similar

articolului 1003 din codul civil român, care să instituie solidaritatea celor cărora le este

imputabilă cauzarea unui prejudiciu. Spre a veni totuşi în sprijinul victimei, s-a apelat la

categoria obligaţiei in solidum, care permite victimei să urmărească pe fiecare dintre

1 M. Elinescu, op.cit.pag.2982 M. Elinescu, op.cit.pag.306

36



coautorii prejudiciului, ori pe cel răspunzător pentru fapta altuia, pro toto, pentru acoperirea

întregului prejudiciu.

Codul nostru civil a cuprins, încă de la adoptarea sa, prevederea art. 1003 care a

instituit solidaritatea între cei cărora le este imputabil delictul sau cvasidelictul.

Este îndoielnic că intenţia originară a legii a fost aceea că art .1003 C.civ. să acopere

întregul sistem al răspunderii civile delictuale, pentru fapta proprie ca şi pentru fapta altuia,

astfel cum această răspundere este reglementată prin articolele ce-i precedă, adică prin

articolele 998 – 999 C.civil.

În concepţia originară a codului civil răspunderea este bazată pe imputabilitate, adică

pe vinovăţie.

Împrejurarea că evoluţia ulterioară a marcat tendinţa desprinderii din trunchiul

general al sistemului, astfel instituit, a unei răspunderi fundamentale pe temeiuri obiective-răspunderea comitentului pentru prepus, răspunderea pentru lucruri, animale şi edificii – nu

este de natură să înlăture concepţia iniţială care a prezidat adoptarea art. 1003 C.civ. termen

care a devenit mai cuprinzător, incluzând şi cazurile în care fundamentul răspunderii a fost

mutat de pe terenul subiectiv al vinovăţiei, pe terenul obiectiv al raportului de cauzalitate.

De altfel, s-a arătat că ideea de garanţie, care fundamentează răspunderea

comitentului, nu exclude total în concepţia profesată de practica noastră judecătorească,

ideea vinei acestuia, şi deci nu exclude total ideea imputabilităţii, în sensul strict al acestei

noţiuni. Aşa cum am arătat mai înainte în secţiunea consacrată fundamentării răspunderii

comitentului, practica noastră judecătorească, promovând ideea de garanţie, nu desprinde

această idee de împrejurare că, în virtutea raportului de prepuşenie, comitentul exercităsupravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului şi nici de împrejurarea că în

această exercitare au putut exista anumite carenţe imputabile comitentului. Existând această

imputabilitate condiţiile art. 1003 C.civ. privind instituirea solidarităţii întrunite.

Nu s-a considerat hotărârea, în sprijinul tezei obligaţiei in solidum, nici argumentul

dedus din împrejurarea că răspunderea comitentului este o răspundere în calitate de garant,

care este ţinut pentru şi nu împreună cu prepusul. Între calitatea de garant şi aceea de

răspunzător solidar nu există nici o antinomie, deîndată ce, în sistemul garanţiilor,

solidaritatea dintre fidejusor şi debitorul pentru care garantează nu este principal

incompatibilă cu dreptul nostru civil.

37



Nici faptul că răspunderea comitentului şi cea a prepusului au temeiuri juridice

diferite - art. 1000 alin. 3, respectiv art. 998 – 99 C.civ. – nu este decisiv.

Decisivă este împrejurarea că, indiferent de temeiul chemării la răspundere întregul

sistem al răspunderii menţionate este pus în mişcare de o unică faptă, care este fapta ilicită

cauzatoare de prejudicii pe care prepusul a săvârşit-o în funcţiile ce i-au fost încredinţate de

către comitent.

Pentru motivele arătate mai înainte, s-a socotit că prevederile art. 1003 C.civ. sunt

suficiente spre a afirma existenţa în raporturile cu victima, a unei solidarităţi între comitent şi

prepusul său.

Lipsa unei ordini în chemarea la răspundere. Nu există nici o ordine prestabilită în

care victima să cheme la răspundere pe comitent sau pe prepus. Totuşi întrucât răspundereacomitentului este condiţionată de întrunirea în persoana prepusului a condiţiilor răspunderii

pentru fapta proprie, comitentul, el însuşi, are interesul să cheme în granţie, alături de el, pe

prepus, chiar dacă victima prejudiciului nu l-a acţionat în judecată şi pe acesta din urmă.

Acestă chemare în garanţie va avea un dublu avantaj: pe de o parte se vor putea stabili în

mod temeinic, în cadrul unui singur proces, toate elementele răspunderii, iar pe de altă parte

această stabilire va fi opozabilă şi prepusului, ceea ce va uşura acţiunea în regres a

comitentului, dacă acesta va achita despăgubirile către victimă.

Întinderea răspunderii comitentului. Cuantumul maxim al echivalentului daunelor

datorate de comitent este acela al întinderii efective a pagubei cauzată de prepus. De altfel,

acesta este cuantumul pentru care operează obligaţia de garanţie ce revine comitentului.

Prepusul nu poate să agraveze această obligaţie, angajându-se faţă de victimă să plătească

daune într-un cuantum superior prejudiciului real. Dacă totuşi o face, suma suplimentară la

care s-a angajat cade în sarcina sa exclusivă, angajamentul pentru această sumă nefiindopozabil comitentului

În acestă ordine de idei Secţia Militară a Tribunalului Suprem a decis ca în cazul în

care prepusul se angajează să plătească o sumă mai mare decât prejudiciul real, „partea

civilmente responsabilă nu poate fi obligată să plătească împreună cu inculpatul decât suma

ce reprezintă prejudiciul real suferit.”

Probleme de ordin procedural. Este foarte important ca în litigiul dintre victima

prejudiciului şi comitent, să poată fi chemat şi prepusul – autor direct al prejudiciului – fie şi

pentru motivul că în acest mod se vor putea stabili, cu autoritate de lucru judecat, pentru

38



toate părţile în litigiu, elementele răspunderii civile delictuale, în primul rând elementele

răspunderii prepusului pentru propria sa faptă şi în strânsă legătură de dependenţă cu această

răspundere, elementele răspunderii comitentului pe temeiul art. 1000 alin. 3 C.civil

Dacă victima, în virtutea dreptului la opţiune pe care îl are, poate să nu manifeste

întotdeauna interes să acţioneze împreună atât pe comitent, cât şi pe prepusul acestuia,

comitentul este interesat, aşa cum am arătat mai sus, ca împreună cu el, să fie prezent în

litigiul prepusul, care a cauzat în mod direct prejudiciul.

Răspunderea în cazul prejudiciului cauzat unui terţ, de prepuşii unor comitenţi

diferiţie. În practica judecătorească s-a pus problema modului în care se va aplica

solidaritatea dintre comitent şi prepus în ipoteza în care prepuşii unor comitenţi diferiţi au

săvârşit împreună o faptă ilicită, prin care au cauzat prejudicii unor terţe persoane. Deexelmplu, prepusul intreprinderii A, împreună cu prepusul intreprinderii B, au cauzat un

prejudiciu victimei C. Este sigur că cei dor prepuşi vor răspunde solidar, pentru întregul

prejudiciu faţă de victimă.

Solidaritatea prepuşilor, în cazul analizat, va atrage şi o solidaritate a comitenţilor

între ei, pentru totalitatea daunelor? Cu alte cuvinte, victima prejudiciului va putea să obţină,

de la oricare dintre cei doi comitenţi, plata integrală a daunelor cauzate de cei doi prepuşi,

urmând ca, ulterior să aibă loc o desocotire privind repartizarea şi localizarea daunelor între

ei?

Două răspunsuri sunt posibile: potrivit unei opinii, victima ar avea posibilitatea să se adreseze oricăruia

dintre comitenţi pentru întregul prejudiciu. Astfel, în această opinie „dacă

sunt mai mulţi comitenţi, ei răspund solidar pentru integralitatea prejudiciului,

iar nu fiecare pentru propriul prepus, căci şi prepuşii lor – pentru care ei

răspund – sunt obligaţi solidar la integralitatea prejudiciului produs” 1. În

acest sens s-a pronunţat şi Tribunalul Suprem în unele decizii ale sale; astfel,

într-o decizie mai veche a instanţei supreme criticându-se o hotărâre

1 Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F.Popa, op.cit.pag.174; aceeaşi opinie este susţinută şi de Petre Anca,în nota (cricită) a Trib.judeţean Timiş, dec.pen.nr.274 din 5 iunie 1978, în R.R.D. nr. 8/1980, pag.45 – 46.

39



judecătorească „deoarece în mod greşit a fost proporţionalizată răspunderea

responsabililor civilmente” pentru daunele cauzate împreună de prepuşi, au

fost date următoarele îndrumări: „potrivit dispoziţiilor art. 1000 alin. 3 C.civ,

răspunderea civilă a comitentului pentru fapta prepusului, priveşte

integralitatea prejudiciului produs de acesta. Ca atare, dat fiind că în speţă

fiecare dintre inculpaţi este ţinut la repararea întregului prejudiciu, prin aceea

că obligarea lor la despăgubiri este solidară, tot aşa şi fiecare dintre cei care

răspund civilmente alături de inculpaţi urmează să fie alături de prepuşii lor la

acoperirea integrală a daunelor”1.

Într-o a doua soluţie2 s-a susţinut că, dacă fiecare dintre comitenţi este

garantul propriului prepus, atunci, pentru fiecare comitent în parte, se instituie

solidaritatea cu propriul său prepus, în limitele părţii de prejudiciu cauzate de

acest prepus. Drept urmare, faţă de victimă numai prepuşii sunt solidar

răspunzători pentru întregul prejudiciu, în vreme ce fiecare comitent este

solidar cu propriul său prepus doar în limitele părţii de prejudiciu ce decurge

din fapta acestui prepus. S-ar părea că, în ultimii ani, această opinie câştigă

teren în deciziile Tribunalului Suprem, marcând o nouă orientare a practicii

judecătoreşti. Astfel, de exemplu, într-o situaţie în care prepuşii unor comitenţi diferiţi au cauzat un prejudiciu unui terţ, s-a indicat instanţei de

trimitere ca, la rejudecarea cauzei „să pună în discuţia părţilor introducerea în

cauză a celor două unităţi (comitente) ca părţi responsabile civilmente, în

ceea ce priveşte paguba cauzată părţii civile ... în măsura culpei prepuşilor

lor”3.

Prepuşi ai unor comitenţi diferiţi. Prejudiciul suferit de unul dintre comitenţi. O

altă problemă care s-a pus în practica judecătorească a fost aceea în care mai mulţi prepuşi,

subordonaţi unor comitenţi diferiţi, au săvârşit împreună o faptă ilicită, prin care au cauzat un

prejudiciu unuia dintre comitenţi. De exemplu, prepusul intreprinderii A, împreună cu

prepusul intreprinderii B, au comis un accident auto, prin care au fost cauzate prejudicii în

patrimoniul intreprinderii B. În situaţiile de acest gen, Tribunalul Suprem a decis în mod

constant că faţă de comitentul victimă a prejudiciului, celălalt comitent va răspunde solidar

1 Trib.Supr.Col.pen.dec.nr. 2463 din 22 septembrie 1958, în C.D. pe anul 1958, pag. 3012 Constantin Stătescu, în op.cit.pag.263 - 2343 Trib.Supr.Sect.pen.dec.nr. 2442 din 14 iunie 1972, în C.D. pe anul 1972, pag. 411

40



numai cu propriul său prepus. În ceea ce priveşte prepuşii, indiferent de subordonarea lor,

aceştia vor fi ţinuţi solidar faţă de victima prejudiciului, pentru întregul prejudiciu.

„Atunci ... când la cauzarea prejudiciului a contribuit şi prepusul părţii civile se spune

într-o decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem – răspunderea civilă a părţii civilmente

responsabile nu poate fi angajată decât numai în raport cu fapta prepusului său, în acestă

situaţie operând principiul culpei comune. Unitatea parte civilmente responsabilă, ...

răspunzând numai în parte de prejudiciul cauzat, cuantumul despăgubirilor urmează a fi

stabilit ... în raport de gradul de vinovăţie al fiecărui prepus ... „1.

4.2. Efectele răspunderii în raporturile dintre comitent şi prepus. Acţiunea în

regres.

Pentru determinarea consecinţelor ce decurg, între comitent şi prepus, din efectuarea

de către comitent al plăţii despăgubirilor, următoarele premise trebuie să fie avute în vedere:

Răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu pentru

propria sa faptă şi acesta chiar dacă reţinem ca fundament al răspunderiicomitentului o prezumţie de vină;

Răspunderea menţionată, inclusiv solidaritatea dintre comitent şi prepus sunt

prevăzute în folosul victimei, constituind, măsuri de garantare a intereselor

acesteia. Plătind despăgubirile comitentului nu face altceva decât să avanseze,

în locul prepusului, despăgubirile pe care acesta din urmă le datorează

victimei;

În cele din urmă, ceea ce prevalează este răspunderea pentru fapta proprie, şi,deci, este drept şi echitabil ca, în final, făptuitorul singur să suporte repararea

prejudiciului pe care l-a cauzat prin fapta sa.

Din toate aceste premise decurge, în mod necesar, dreptul comitentului care a plătit

despăgubirile, de a se regresa împotriva prepusului pentru recuperarea sumelor plătite2.

Referitor la dreptul de regres al comitentului, în practica judecătorească şi în

literatura de specialitate au fost concretizate câteva principii.

1 Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 10 din 18 mai 1961, cu privire la răspundereacivilă a autorului unui fapt ilicit, pentru prejudiciul cauzat prin culpa comună, în C.D. pe anul 1961, pag. 65.2 C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit.pag.235 - 236

41



Natura juridică a acţiunii în regres. Referitor la natura acţiunii de regres a

comitentului împotriva prepusului, atunci când prepusul este încadrat în

muncă la comitent, s-a pus problema dacă ne aflăm în faţa unei răspunderi

materiale de drept al muncii sau în faţa unei acţiuni de drept civil .

În practica noastră judecătorească s-a decis că ne aflăm în faţa unei acţiuni civile, de

drept comun, cu toate consecinţele care decurg din aceasta, cât priveşte condiţiile de fond şi

întinderea răspnderii, procedura jurisdicţională şi căile de urmărire silită a recuperării pe care

comitentul le-a plătit victimei ca despăgubire.

Principalul argument al acestei soluţii îl constituie faptul că victima prejudiciului are

dreptul să acţioneze, pentru despăgubiri, printr-o activitate civilă atât pe comitent, cât şi pe

prepus, la alegerea sa, pe amândoi, concomitent ori succesiv – sau numai pe unul dintre ei.

Comitentul care, ca girant al prepusului, plăteşte despăgubirile pentru prepusul vinovat,

preia, prin derogare, drepturile şi acţiunile victimei, în măsură în care a efectuat plata

despăgubirilor. Cum victima avea dreptul la o acţiune civilă împotriva prepusului, acestă

acţiune este preluată de către comitent.1

După cum s-a precizat într-o decizie de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem,

răspunderea „organizaţiei faţă de partea păgubită îşi are temeiul în dispoziţia art. 1000 alin. 3din C.civ., iar prepusul vinovat de săvârşirea faptei păgubitoare rămâne obligat faţă de

intreprinderea comitentă la fel cum era obligat faţă de partea păgubită, în drepturile căreia

intreprinderea se subroga după ce a plătit despăgubirile ... În atare situaţie, dat fiind că

paguba a fost cauzată printr-o faptă ilicită, intreprinderea care a plătit nu-şi va putea recupera

paguba pe calea prevăzută de codul muncii, ci subrogându-se împotriva propriului său

prepus, numai pe calea aţiunii civile în regres, pentra a obţine restituirea a ceea ce a plătit,

adică a ceea ce reprezintă pentru ea o pagubă efectivă.”Temeiul juridic al acţiunii comitentului împotriva prepusului îl constituie art. 998 –

999 C.civ., adică acelaşi temei pe care îl avea şi acţiunea victimei împotriva prepusului.

Întinderea dreptului de regres al comitentului. Comitentul are dreptul să

recupereze de la prepusul său integral despăgubirile efectiv plătite.

Împrejurarea ca faţă de victimă comitentul a răspuns solidar cu prepusul său,

nu este de natură să ducă la o divizare a acţiunii de regres a comitentului, în

1 Idem

42



raporturile cu acest prepus, potrivit regulilor privind recursul contra

codebitorilor solidari, instituite prin art. 1052 şi 1053 C.civ.1

Aceste prevederi legale nu sunt aplicabile, întrucât poziţia comitentului nu este

poziţia unui codebitor solidar pur şi simplu. Solidaritatea comitentului apare numai în

raporturile cu victima şi decurge nu dintr-o răspundere împreună cu prepuşii, ci dintr-o

răspundere pentru prepuşi. Comitentul ca garant al prepusului faţă de victimă, se găseşte într-

o poziţie similară fidejusorului său, mai exact, în poziţia prevăzută de art. 1057 C.civ. a unui

codebitor solidar care plăteşte o datorie făcută în interesul exclusiv al unui alt debitor solidar

– în cazul notru, o datorie exclusivă a prepuslui, născută din propria faptă cauzatoare de

prejudicii a acestuia. Aşa fiind, regresul codebitorului solidar care a plătit nu se mai divide,

întrucât, potrivit art. 1055 C.civil, „dacă datoria solidară este făcută numai în interesul unuiadintre debitorii solidari, acesta în faţă cu ceilalţi codebitori răspunde pentru toată datoria, căci

în raport cu el ei nu sunt priviţi decât fidejusori.”2

Apărările prepusului. Împotriva regresului comitentului prepusul nu se

poate apăra invocând prezumţia de răspundere instituită prin art. 1000 alin. 3

C.civ; el se poate apăra numai dovedind fapta proprie a comitentului, faptă

care ar fi determinat total sau parţial producerea prejudiciului.

Articolul 1000 alin. 3 C.civ., consacrând răspunderea comitentului pentru fapta

prepuslui, instituie o garanţie exclusiv în folosul victimei referitoare la acoperirea

prejudiciului. Char dacă se admite în fundamentarea acestei răspunderi o prezumţie de vină a

comitentului, în supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului, această

prezumţie este prevăzută în interesul victimei. Aşadar prepusul nu se poate exonera de

răspundere în raporturile cu comitentul, invocând prevederile art. 1000 alin. 3 C.civ.Pentru a se exonera, total sau parţial, de răspunderea sa, prepusul trebuie să facă

dovada directă a faptei proprii a comitentului, care ar fi concurat la săvârşirea, de către el, a

faptei ilicite cauzatoare de prejudicii; astfel, de exemplu, el ar putea face dovada că

activitatea ilicită pe care a desfăşurat-o a fost determinată, total sau parţial, de ordinele ori

instrucţiunile primite de la comitent.3

1 În conformitate cu art. 1052 C.civ. „obligaţia solidară în privinţa creditorului, se împarte de drept între

debitori; fiecare dintre ei nu este dator unul către altul decât numai cu partea sa”. Potrivit art. 1053, alin.1C.civ., „codebitorul solidar care a plătit debitul în totalitate nu poate repeta de la ceilalţi decât numai de lafiecare parte a sa”.2 În sensul acestei soluţii, dec.de îndrumare a Plen.Trib. Supr. Nr. 2/1960, pe anul 1960, pag.113 Trib.jud.Constanţa, dec.civ.nr.4 din 7 ianuarie 1969, în R.R.D. nr. 10/1969, pag. 174

43



Într-o decizie a Tribunalului Suprem s-a arătat că „atunci când obligarea unităţii la

plata despăguririlor ... se justifică atât în baza răspunderii pentru fapta dăunătoare a

prepusului (art. 1000 alin. 3 C.civ.), cât şi în baza propriei culpe în producerea daunei (art.

998) subrogarea ei în drepturile părţii prejudiciate se produce faţă de prepus, numai pentru

suma corespunzătoare contribuţiei avute prin activitatea lui culpabilă la producerea daunei.

În acestă situaţie unitatea ... având o culpă proprie care a concurat cu aceea a

prepusului ... va trebui ca, între ei, să se împartă răspunderea în raport de contribuţia

fiecăruia la producerea daunei.

Unitatea care va răspunde pentru diferenţă va putea să se îndrepte eventual împotriva

altor prepuşi ai ei, vinovaţi că prin activitatea lor au determinat reţinerea răspunderii sale

pentru pagubă.1

Pluralitatea de prepuşi ai aceluiaşi comitent. Dacă sunt mai mulţi prepuşi

ai aceluiaşi comitent, care au cauzat împreună prejudiciul, în regresulcomitentului se menţine răspunderea solidară a prepuşilor. Soluţia are o

aplicare constantă în practica judecătorească2. În doctrină a fost exprimat

punctul de vedere conform căruia, dacă sunt mai mulţi prepuşi, care au cauzat

împreună prejudiciul, regresul comitentului plătitor împotriva acestora ar

trebui să fie divizat după gravitatea culpei ori întinderea participării fiecărui

prepus în parte. Argumentul principal al acestui punct de vedere îl constituie

prevederile art. 1052 şi 1053 C.civ., care, în materia solidarităţii, instituieregula divizibilităţii urmăririi între codebitorii solidari, atunci când un

codebitor solidar a plătit întreaga datorie.3

Practica judecătorească opinând în sensul că intreprinderea ”poate cere ca oricare

dintre angajaţii vinovaţi de producerea pagubei să fie obligat să-i restituie întreaga sumă

plătită drept despăgubiri, faţă de ea angajaţii rămânând obligaţi solidar 4, a avut în vedere

următoarele considerente:

1 Plenul T.S. dec.de îndrumare nr. 2/1960 în C.D. 1960, pag.112 Dec.de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 2 din 30 ianuarie 1950, în C.D. pe anul 1960, pag.113 Ion M. Anghel, Francis Deak, Marin F.Popa, op.cit.pag.178 - 1794 Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem, nr. 2/1950, în C.D. pe anul 1960, pag.11

44



- comitentul fiind chemat solidar cu prepuşii, răspunde în locul şi pentru

prepuşii vinovaţi şi nu alături de ei;

- comitentul are rolul să asigure, adică să garanteze părţii păgubite

repararea daunei;

- deşi ţinut se repare integral prejudiciul, el nu se află în aceeaşi situaţie cu

cei vinovaţi de cauzarea pagubei, care trebuie să suporte, în cele din urmă,

consecinţele faptelor lor;

- aşa fiind comitentul nu ar avea în raporturile cu prepuşii „poziţia unui

codebitor solidar” şi, deci, nu îi sunt aplicabile prevederile art. 1052 şi

1053 – potrivit cărora obligaţia solidară se împarte între debitori,

codebitorul solidar, care a plătit datoria în totalitate, neputând pretinde de

la fiecare codebitor decât partea acestuia;- după plata despăgubirilor, comitentul se subroga, integral, în drepturile

victimei, prepuşii rămânâd solidar obligaţi, aşa cum erau şi faţă de

victima prejudiciului.

În cazul analizat, mai mulţi prepuşi au comis împreună o faptă ilicită cauzatoare de

prejudicii, care a dat naştere unei obligaţii solidare, a lor, de reparare a prejudiciului (art. 998 – 999 şi art. 1003 C.civ.). Pentru a garanta această obligaţie, care este exclusiv a prepuşilor,

se instituie, în raporturile cu victima, solidaritatea comitentului cu aceşti prepuşi; este însă o

solidaritate la baza căreia se află nu o răspundere a comitentului, pentru propria sa faptă –

chiar dacă nu exclude ideea unei prezumţii de culpă în supraveghere, prezumţie care însă, nu

poate fi invocată de către prepuşi – ci ideea unei garanţii oferite victimei pentru acoperirea

prejudiciului.

Adevăraţii debitori solidari, adevăraţii responsabili sunt prepuşii. Comitentul, deşieste obligat solidar cu aceştia, este, totuşi, un garant al lor care urmează a fi privit ca un

adevarat fidejusor, deci în poziţa prevăzută de art. 10055 C.civ.

Dacă aceasta este adevărata poziţie a comitentului, nu se poate face abstracţie de

prevederile art. 1671 C.civ. care, în privinţa efectelor fidejusiunii, dispune ca atunci „când

sunt mai mulţi debitori principali solidari pentru una şi aceeaşi datorie, fidejusorul ce a

garantat pentru ei toţi are regres în contra fiecăruia dintre ei pentru repetiţiunea sumei totale

ce a plătit.

În literatura de specialitate au fost exprimate şi alte opinii, în sensul aprobării soluţiei

la care s-a oprit practica judecătorească privind dreptul comitentului de a urmării pe oricare

45



dintre prepuşii săi pentru întreg, argumentându-se însă această soluţie nu pe ideea

solidarităţii, ci pe ideea existenţei unei „obligaţii in solidum a prepuşilor”. S-a considerat că,

întrucât în legislaţia noastră sunt suficiente argumente pentru susţinerea, pe baza solidarităţii,

a soluţiilor date de practica noastră judecătorească, nu este necesară o altă fundamentare.

Această altă fundamentare poate fi reţinută, eventual, ca o verificare a justeţei soluţiilor şi

argumentelor la care ne-am referit mai sus.

Pluralitatea de prepuşi ai unor comitenţi diferiţi. Probleme mai deosebite

se ridică în legătură cu acţiunea în regres, în ipoteza în care prepuşii unor

comitenţi diferiţi au cauzat unui terţ.

În această privinţă există o diversitate de opinii, adesea contradictorii, atât în

literatura de specialitate, cât şi în practica judecătorească.

- potrivit uneia, în ipoteza dată, solidaritatea tuturor prepuşilor faţă de

victimă atrage şi solidaritatea tuturor comitenţilor, pentru întreaga

despăgubire;

- potrivit altei opinii, numai prepuşii, indiferent de subordonare, sunt

solidari pentru întreg faţă de victimă, în vreme ce fiecare comitent în parte

este solidar cu propriul sau – după caz – cu proprii săi prepuşi, numai înlimita părţii de prejudiciu care este imputabilă acestor prepuşi.

În funcţie de concepţia adoptată privind poziţia comitenţilor, diferă concluziile pe

care autorii le adoptă referitor la dreptul de regres al comitenţilor faţă de prepuşi.

Deosebim mai multe situaţii:

a) O primă situaţie este aceea în care fiecare dintre comitenţi a plătit despăgubiri

victimei, în limita părţii de despăgubire aferente propriilor prepuşi. În acestă

situaţie, fiecare dintre comitenţi se va putea întoarce împotriva propriului său,după caz, a propriilor săi prepuşi, pentru recuperarea sumelor plătite. Dacă sunt

mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi comitent, aceştia vor fi ţinuţi solidar la restituirea

faţă de comitentul respectiv;

b) A doua situaţie este aceea în care numai unul dintre comitenţi a plătit victimei

despăgubiri, însă tot în limita părţii de despăgubire aferente participării

propriilor săi prepuşi, care vor fi ţinuţi solidar. Astfel, după cum s-a arătat într-o

decizie a Tribunalului Suprem, „cum... între comitentul respectiv şi angajaţii

unei alte unităţi, coautori ai prejudiciului, nu există nici un raport de prepuşenie,

de care este legat în mod necesar rolul său de garant este limpede de ce acest

46



comitent, în cazul în care a plătit victimei numai despăgubirea corespunzătoare

culpei prepusului său, nu este îndreptăţit să ceară de la acei coautori restituirea

sumei plătite”. Desigur că victima prejudiciului va putea să urmărească restul

nerecuperat din despăgubire fie de la celălalt comitent, fie de la oricare dintre

prepuşi, indiferent de subordonarea acestora; aceasta întrucât faţă de victimă,

absolut toţi prepuşii, fără deosebire, sunt ţinuţi solidar pentru întreaga

despăgubire.

c) O a treia situaţie, mai complexă, este aceea în care unul dintre comitenţi a plătit

mai mult decât partea din despăgubire aferentă propriilor prepuşi. Mai multe

întrebări se vor pune:

1) Va putea acest comitent să urmărească pe celălalt, sau, după caz, pe

ceilalţi comitenţi, pentru partea aferentă propriilor prepuşi ai acestora dinurmă?

2) Pentru cât va putea să urmărească pe proprii săi prepuşi?

3) Va putea să urmărească practica judecătorească, si anume pentru cât, pe

prepuşii celuilalt comitent (celorlalţi comitenţi) ?

La aceaste întrebări practica judecătorească, urmată de o parte a literaturii de

specialitate, a dat următoarele răspunsuri1:

1) Comitentul plătitor poate să urmărească pe celălalt comitent (pe ceilalţi

comitenţi), pentru ceea ce a plătit peste partea aferentă prepuşilor săi; în acest

cadru, el poate pretinde să i se restituie de către celălalt comitent (ceilalţi

comitenţi) partea corepunzătoare prepuşilor care le sunt subordonaţi2.

Această soluţie, nu este acceptată de o parte de autori, care neagă dreptul

comitentului plătitor de a se întoarce împotriva celorlalţi comitenţi.

Principalul argument al acestora este acela că plătitorul nu se poate subroga îndrepturile victimei spre a urmări pe ceilalţi comitenţi, deoarece garanţia instituită în sarcina

comitenţilor prin art. 1000 alin.3 C.civ. nu funcţionează decât în raporturile cu victima

prejudiciului, nu şi între comitenţi. Astfel, dacă unul dintre comitenţi a plătit mai mult decât

partea sa, ori a plătit integral despăgubirea, în această măsură obligaţia de garanţie a

celorlalţi comitenţi încetează definitiv. Singura posibilitate de regres a comitentului plătitor

ar fi, în aceste cazuri, împotriva prepuşilor – a prepuşilor săi şi a prepuşilor celorlalţi

comitenţi. Un regres împotriva celorlalţi comitenţi ar fi posibil, în mod excepţional, c u

1 I.P. Filipescu, op.cit.pag.1592 Dec. de îndrumare nr. 10/1961, pag. 65

47



condiţia de a se face dovada directă, pe baza art. 998 – 999, a unei culpe a acestora în

alegerea şi în supravegherea propriilor prepuşi.1

Soluţia preconizată de aceşti autori a fost criticată şi considerată excesivă în special

datorită faptului că face ca riscul insolvabilităţii prepuşilor, inclusiv a unor prepuşi cu care nu

se afla în nici un raport, să fie suportat exclusiv de comitentul plătitor. O asemenea soluţie,

face ca în gestiunea proprie a unei intreprinderi să se reflecte o serie de consecinţe

nefavorabile, care nu-i sunt in nicio măsură imputabile. Sub raportul echitării, argumentul

dedus de autori, referitor la încetarea obligaţiei de garanţie a comitenţilor prin plata, numai

de către unul dintre ei a despăgubirilor, nu este în afară de orice obiective.2

Mai întâi este de observat că garanţia ce apasă pe fiecare dintre comitenţi faţă de

victimă, are cauze separate, care rezidă în raporturile de prepuşenie dintre fiecare comitent,

cu prepuşii săi proprii. De aceea, plata de către unul dintre comitenţi a întregii despăgubiri,

nu poate să anihileze cauzele care au declanşat obligaţia de garanţie a fiecăruia dintre ceilalţicomitenţi. Acesta înseamnă că garanţia lor rămâne, putând fi preluată prin subrogare, de

către comitentul plătitor.

În al doilea rând, dacă este adevărat că, aşa cum a decis Tribunalul Suprem în ultimii

ani, fiecare comitent este ţinut faţă de victimă numai pentru partea de despăgubire datorată

de propriul său prepus, înseamnă că plătind mai mult decât atât, comitentul a făcut o plată

pentru altul, care în realitate, nu îi incumba. Fie şi pentru acest motiv, ar trebui să-i

recunoaştem un alt drept de regres împotriva celor pentru care a plătit, dacă nu pe temeiulsubrogaţiei legale, cel puţin pe temeiul gestiunii intereselor altuia (gestiunii de afaceri)3.

2) Referitor la cuantumul despăgubirilor pe care comitentul plătitor îl poate

recupera de la proprii săi prepuşi, în ipoteza în care a plătit mai mult decât

partea sa, în practica judecătorească şi în literatura de specialitate s-a arătat că

regresul comitentului este integral, pentru toate sumele plătite, nu numai

pentru partea aferentă prepuşilor respectivi.

1 Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op.cit.pag.180; Mihail Elinescu, op.cit.pag.3072 C.Stătescu, C. Bârsan, op.cit.pag.2413 Idem

48



După cum s-a arătat într-o decizie a Tribunalului Suprem, „în raport cu dispoziţiile

art. 1000 alin. 3 şi 1108 pct. 3 C.civ., comitentul are dreptul la acţiune în regres împotriva

prepuşilor săi care au săvârşit prejudiciul. Cu excepţia cazului când el însuşi este vinovat

comitentul poate solicita de la prepusul său întreaga sumă plătită cu titlu de despăgubiri...

Comitentul are un asemenea drept şi împotriva persoanelor care nu sunt prepuşii săi, dar care

au pricinuit, împreună cu aceştia, prejudiciul. În acest din urmă caz însă, acţiunea de regres

nu poate avea drept obiect întreaga răspundere plătită si numai suma care corespunde din

paguba pe care au pricinuit-o1.

3) Referitor la regresul pe care comitentul ce a plătit mai mult decât partea sa, îl

are împotriva prepusului (prepuşilor) altui comitent (altor comitenţi), se admite

în mod unanim, în practică şi în literatură, că acest regres va avea ca obiect

numai suma care corespunde părţii din pagubă, pe care aceştia au pricinuit-o2

.

Se pune întrebarea: va beneficia comitentul plătitor, de solidaritatea prepuşilor

celuilalt comitent, dacă aceştia sunt mai mulţi?

S-a apreciat că plătind victimei, în locul acestor prepuşi, comitentul plătitor a făcut

oficiul pe care trebuia să-l facă comitentul prepuşilor respectivi. Aşa fiind, comitentul

plătitor trebuie să dobândească, să se substituie în ceea ce priveşte regresul, în toate

drepturile pe care acel comitent le-ar fi avut dacă plătea el însuşi partea prepuşilor săi. Ori,unul dintre aceste drepturi este menţinerea solidarităţii prepuşilor în raport cu comitentul

Aceasta înseamnă că dacă au fost mai mulţi prepuşi ai altui comitent, în limitele

totalului părţilor ei vor fi ţinuţi solidar faţă de comitentul plătitor, aşa cum solidar ar fi fost

ţinute şi în ipoteza în care însuşi propriul lor comitent ar fi fost acela care ar fi plătit către

victimă partea aferentă lor din paguba totală.

1 T.S. col.civ.dec.nr.612/1962 în C.D. pe anul 1952, pag. 1592 T.S. col.civ.dec.nr.612/1962

49



C A P I T O L U L V

EXONERAREA DE RĂSPUNDERE A COMITENTULUI

5.1. Deosebiri faţă de alte cazuri de răspundere pentru altul.

Deşi răspunderea comitentului este reglementată în cuprinsul aceluiaşi articol în care

sunt consacrate şi alte ipoteze de răspundere pentru fapta altuia, şi anume răspunderea

părţilor pentru copiii minori şi cea a instructorilor şi meşteşugarilor pentru elevi şi ucenici, în

cazul comitentului nu este prevăzută posibilitatea, admisă prin alin. 5 al art. 1000 C.cvi. pentru celelalte ipoteze, de a se exonera de răspundere dovedind că nu a putut impiedica

faptul prejudiciabil.

Art. 9 alin. 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale prevede

o excepţie de la regula lipsei posibilităţii de exonerare de răspundere a comitentului. Textul

prevede că fapta de concurenţă neloială săvârşită de un salariat în cursul atribuţiilor sale de

serviciu, atrage răspunderea comerciantului în solidar pentru pagubele pricinuite „în afară de

cazul în care comerciantul va putea dovedi că, potrivit uzanţelor, nu era în măsură să prevină

50



combaterea faptelor”. Rezultă deci, posibilitatea de exonerare de răspundere a comitentului

comerciant, ceea ce art. 1000 alin. 5, C.civ, nu permite.1

În aceste condiţii, înlăturarea răspunderii instituite prin art. 1000 alin. 3 C.civ. va fi

posibilă numai prin înlăturarea condiţiilor generale şi a celor specifice ale răspunderii


5.2. Cauzele de exonerare de răspundere a comitentului

O primă categorie de cauze care pot exonera de răspundere pe comitent, sunt acelea

care sunt apte să înlăture răspunderea prepusului pentru fapta proprie, cum ar fi cauzele care

înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii ori cauzele care înlătură vinovăţia

celui ce a săvârşit fapta ilicită. De îndată ce vor fi înlăturate elementele răspunderii civiledelictuale pentru fapta proprie, nu va putea să să subziste, în mod autonom, nici răspunderea

comitentului pentru fapta altuia.

O a doua categorie de cauze ce pot fi invocate spre a se înlătura răspunderea

comitentului pentru fapta prepusului sunt cele care vizează infirmarea existenţei condiţiilor

specifice ale acestei răspunderi, şi anume lipsa raportului de prepuşenie la momentul

săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, ori săvârşirea acestei fapte fără legătură cufuncţiile pe care comitentul le-a încredinţat prepusului. Desigur că atitudinea pe care, sub

aspect teoretic, o adoptăm în definirea acestor condiţii specifice ale răspunderii şi, cu

deosebire, concepţia adoptată cu privire la limitele în care se admite că abuzul de funcţie din

partea prepusului nu înlătură răspunderea comitentului, vor constitui criterii esenţiale privind

exonerarea de răspundere a comitentului.

În măsura în care cele două categorii de condiţii ale răspunderii comitentului nu vor

fi înlăturate, prevederile art. 1000 alin. 3 C.civ., rămân operante, comitentului nefiindu-irecunoscută posibilitatea să înlăture răspunderea ce îi revine pentru fapta ilicită cauzatoare de

prejudicii a prepusului său. Aceasta este de altfel şi motivul pentru care, în concepţia unor

autori, răspunderea comitentului este considerată a fi o răspundere obiectivă, iar, în concepţia

altora, ea fiind o răspundere întemeiată pe o prezumţie irefragabilă de culpă.

5.3. Consecinţe ale înlăturării aplicării art. 1000 alin. 3, C.civ.

1 I.Filipescu, op.cit.pag.157 - 158

51



Principala consecinţă a înlăturării condiţiilor de aplicare a art. 1000 alin. 3 C.civ, o

constituie înlăturarea răspunderii, în calitate de comitent, a celui chemat să răspundă pentru

prepusul său.

Aceasta nu echivalează însă, întotdeauna, cu exonerarea definitivă de răspundere, în

măsura în care un alt temei juridic ar justifica, totuşi, cu menţiunea unei răspunderi civile.

Astfel, de exemplu, înlăturarea răspunderii prepusului pentru propria faptă se poate

dovedi insuficientă spre a înlătura răspunderea celui care avea calitatea de comitent; este

posibil, cu alte cuvinte, ca pentru prejudiciul produs să fie angajată răspunderea acestuia din

urmă, însă nu în calitate de comitent, ţinut să răspundă pentru fapta prepusului, ci ca o

răspundere pentru propria sa faptă, pe temeiul art. 998 – 999 C.civ.

De asemenea, înlăturarea răspunderii comitentului pe temeiul art. 1000 alin. 3 C.civ.

nu înlătură posibilitatea răspunderii pe temeiul art. 1000 alin. 1, pe când instrumentul princare a fost cauzat prejudiciul era un lucru din categoria celor pentru care poate fi angajată

răspunderea pe menţionatul temeiu juridic.

Definirea limitelor răspunderii comitentului pentru fapta prepusului necesită, aşadar,

o precisă delimitare a acestei răspunderi faţă de alte feluri de răspundere cu care se află, celmai adesea, în corelaţie.

52



C A P I T O L U L V I

CORELAŢIA RĂSPUNDERII

COMITENTULUI CU ALTE FELURI DE RĂSPUNDERE

6.1. Corelaţia cu răspunderea pentru fapta proprie.

Este posibil ca înlăturarea totală sau parţială a răspunderii prepusului pentru propria

faptă să aibă drept temei existenţa unei fapte proprii a comitentului însuşi, cum ar fi în cazulîn care îndrumările necorespunzătoare date de comitent au constituit elementul determinant

la săvârşirea de către prepus a faptei cauzatoare de prejudicii.

Astfel, de exemplu, o dispoziţie ilicită de comitent prepusului său, ori neluarea de

către comitent a unor măsuri prealabile de pregătire a unei anumite activităţi ce trebuia să fie

îndeplinită de prepus, pot să fie tot atâtea cauze de exonerare de răspundere a prepusului, fără

însă ca în această situaţie să fie înlăturată răspunderea comitentului pentru propria faptă.

Interesul stabilirii exacte a răspunderii şi a temeiului acestei răspunderi poate să

aparţină nu numai victimei prejudiciului, dar şi prepusului însuşi, acesta din urmă fiind

interesat ca, dovedindu-se fapta proprie a comitentului, să prevină eventualul regres pe care

53



comitentul l-ar avea împotriva sa, în cazul în care temeiul plăţii despăgubirilor de către

comitent l-ar fi constituit art. 1000 alin.3 C.civ.

Este posibil ca în acelaşi litigiu, făcându-se dovada existenţei unei fapte proprii a

comitentului, să nu se înlăture total nici condiţiile răspunderii sale pentru fapta prepusului.

Ne vom afla, în această situaţie, în faţa unui cumul de temiuri juridice ale răspunderii

comitentului faţă de victimă: pro parte, comitantul va răspunde pe temeiul art. 998 – 999

C.civ., o răspundere din care nu va naşte un drept de regres faţă de prepus; pro parte,

comitentul va răspunde pe temeiul art. 1000 alin.3 C.civ., pentru fapta prepusului, cu

consecinţa unui drept de regres, pe care comitentul plătitor al daunelor îl avea faţă de prepus.

Problema solidarităţii comitent – prepus, în cazul faptei proprii a comitentului.

Problema se pune numai în ipoteza în care s-a reţinut că la producerea prejudiciuluiau concurat atât fapta proprie a comitentului, cât şi fapta prepusului, ambele fapte producând

un anumit prejudiciu victimei.

Întrebarea care se pune este aceea de a se ştii dacă, faţă de victimă, operează o

solidaritate între comitent şi prepus şi anume în ce limite valorice ale prejudiciului?

De exemplu, într-o speţă cu care a fost confruntat Tribunalul Suprem şi cel care a

prilejuit pronunţarea unei soluţii de principiu: şoferul unei intreprinderi de transport,conducând cu viteză neadecvată pe un drum acoperit cu polei, a răsturnat autovehiculul pe

care îl conducea, provocând scurgerea unei cantităţi de vin ce aparţinea unei intreprinderi

comerciale; s-a reţinut, alături de culpa şoferului şi culpa concurentă a intreprinderii de

transport, în limita a 30%, întrucât în lipsa verificării tehnice a autovehiculului, acesta a fost

trimis în cursă cu pneurile uzate.

Cu alte cuvinte, în speţa analizată s-au întâlnit fapta culpabilă proprie a comitentului,

cu fapta culpabilă proprie a prepusului; prima faptă angaja răspunderea intreprinderii detransport, nu în calitatea acesteia de comitent, ci pe temeiul art. 998 – 999 C.civ; cea de-a

doua faptă, angaja nu numai răspunderea prepusului pentru propria sa faptă, dar şi

răspunderea intreprinderii de transport, de data aceasta în calitate de comitent al şoferului,

deci pe temeiul art. 1000 alin. 3 C.civ.

Cât priveşte intinderea solidarităţii faţă de victima prejudiciului, două soluţii au fost

luate în considerare:

a) Potrivit unei prime soluţii, însuşite de Secţia penală a Tribunalului Suprem, s-a

considerat că, pornindu-se de la gradul de participare, prin fapta proprie, a

comitentului şi prepusului, prepusul trebuie să fie ţinut solidar cu comitentul,

54



numai în limita părţii sale de contribuţie la procedura prejudiciului. S-a apreciat

astfel, ca o altă soluţie, în sensul obligării solidare a prepusului împreună cu

comitentul, la întregul cuantum al prejudiciului „ar echivala cu instituirea

răspunderii prepuslui pentru fapta comitentului, ceea ce ar contraveni

prevederilor art. 1000 alin. 3 C.civ, prin care este reglementată numai

răspunderea comitentului pentru fapta prepusului”.1

Nu aceasta a fost opinia completului de şapte judecători ai Tribunalului Suprem, care

pornind de la prevederile art. 1003 C.civ., conform căruia în cazul în care „delictul sau

cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru

despăgubire” , a decis că ambii coautori ai prejudiciului, intreprinderea de transport şi şoferul

său, urmează a fi ţinuţi solidar, în raporturile cu victima, pentru întregul prejudiciu şi nu în

limitele părţilor lor de contribuţie2.

Desigur că în raporturile directe dintre ei, în cadrul regresului, urmează a se face

distincţie între temeiurile răspunderii şi deci să se ţină seama de gradul de participare la

cauzarea prejudiciului.

S-a considerat că soluţia la care s-a oprit Tribunalul Suprem este corectă, fiind

conformă principiilor generale care cârmuiesc răspunderea faţă de victimă a celor ce au

cauzat împreună un prejudiciu.

Probleme de ordin procedural. Definirea temeiului juridic al chemării la

răspundere a celui ce avea calitatea de comitent prezintă interes nu numai sub aspectul

dreptului material, dar şi sub acela al dreptului procesual, cu deosebire al dreptului procesual

penal.

Potrivit art. 14 din Codul de procedură penală, „acţiunea civilă are ca obiect tragerea

la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente”.Aşadar, în ipoteza săvârşirii de către prepus a unei infracţiuni, al cărui rezultat a fost

producerea unui prejudiciu, în acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, va putea fi chemat să

răspundă şi comitentul, ca parte responsabilă civilmente.

Dacă în cursul dezbaterilor se va constata că temeiul răspunderii comitentului îl

constituie nu numai art. 1000 alin. 3 C.civil, dar, pro parte, şi art. 998 – 999 C.civ., se va

pune o problemă de competenţă a instanţei penale: va putea instanţa penală să oblige pe

1 Cosiderentul Sect.pen.a Trib.Supr. este citat după dec. nr. 9 din 8 februarie, în C.D. pe anul 1982, pag. 3082 Nota anterioara

55



comitent la plata despăgubirilor pentru ambele temeiuri, deîndată ce numai art. 1000 alin. 3

C.civ. îl defineşte ca fiind „parte responsabilă civilmente”?

În această privinţă s-a decis că instanţa penală nu se va putea pronunţa decât pornind

de la calitatea de parte responsabilă civilmente. După cum s-a pronunţat Tribunalul Suprem

„fiind introdusă în procesul penal ca parte responsabilă civilmente ... (intreprinderea

comitentă) poată să răspundă în proces în conformitate cu prevederile art. 1000 alin. 3 C.civ.

numai de prejudiciul cauzat prin fapta săvârşită de prepusul ei inculpat, în funcţia ce i-a

încredinţat-o, iar nu şi pentru culpa proprie”.

Soluţia este conformă practicii curente a instanţelor judecătoreşti, care în esenţă, nu

admit ca în procesul penal să fie chemat, ca responsabil civilmente , un codebitor, chiar solidar care, deşi a contribuit direct prin fapta sa proprie la producerea prejudiciului, nu este

răspunzător sub aspect penal, ci răspunderea alăturată acţiunii penale va fi soluţionată numai

faţă de învinuitul trimis în judecată, acesta urmând să oblige la întreaga despăgubire,

pretenţiile sale ulterioare faţă de ceilalţi codebitori – eventual regres, etc. – putând fi luate în

considerare separate în cadrul unui proces civil.

Este ceea ce în esenţă s-a reţinut şi în decizia pe care am menţionat-o mai înainte,

când inculpatul a fost condamnat că acopere întregul prejudiciu, fiind considerat că răspundesolidar cu comitentul său, căruia îi revenea răspunderea directă pentru o parte din prejudiciu;

aflându-ne însă într-un proces penal, comitentul nu a fost obligat să răspundă decât pentru

fapta prepusului învinuit, adică pentru 70% din prejudiciu, reţintându-se că răspunderea

pentru propria sa faptă pe temeiul art. 998 – 999 C.civ. nu poate fi stabilită în procesul penal.

Soluţia astfel conturată nu este la adăpost de critică, în primul rând, pentru

consecinţele sale practice, pentru caracterul complicat al procedurilor ulterioare ce vor trebui

să fie urmate. Aceste consecinţe se reflectă mai întâi în situaţia victimei prejudiciului, care va

trebui să pună în mişcare o nouă acţiune pentru stabilirea răspunderii, pentru propria faptă, a

comitentului. Ele se reflectă şi în situaţia prepusului condamnat penal, care este, şi el,

56



interesat să determine propriei sale răspunderi în relaţie cu cele ale răspunderii directe ce

revine comitentului său.

Este indiscutabil că între faptele coautorilor unor fapte ilicite, de natură să atragă

răspunderea solidară, există o strânsă conexiune. Separarea judecării lor, pe motiv că numai

unele dintre fapte sunt penale, iar altele nu au acest caracter este de natură să creeze

dificultăţi evidente, întârzie soluţionarea definitivă a cauzei în întregul său.

Înlăturarea tuturor acestor dificultăţi se poate face printr-o reexaminare a noţiunii de

parte responsabilă civilmente.

Observaţii privind răspunderea comitentului persoană juridică pentru fapta

proprie. După cum s-a arătat într-o secţiune anterioară, în cazul persoanelor juridice fapta

proprie echivalează cu fapta ilicită a organelor sale săvârşită „cu prilejul exercitării funcţiilor lor” (art. 35 din alin. 3 din Decretul nr. 31/1954. În consecinţă, toate elementele răspunderii

civile implicate de art. 998 – 999 C.civ. trebuie să fie examinate în persoana organelor

persoanei juridice.

Este adevărat că faptele ilicite ale organelor juridice atrag şi răspunderea persoanlă a

celui ce le-a săvârşit „atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea” (art. 35

alin. 4 din Decretul nr. 31/1954).Chiar dacă în final soluţiile la care se ajunge sunt similare cu cele ale răspunderii

comitentului pentru fapta prepuslui, trebuie să observăm că răspunderea pentru fapta

organelor persoanei juridice are o altă natură juridică.

Punctul de legătură între cele două răspunderi – cea întemeiată pe art. 1000 alin. 3

C.civ. si cea dedusă din art. 35 alin. 3 şi 4 din Decretul nr. 31/1954 - , care face ca între ele să

existe un anumit concurs, îl constituie împrejurarea ca însăţi fapta cauzatoare de prejudicii

săvârşită de prepus a fost determinată de dispoziţia ilicită dată de comitent – de obicei prinorganele sale.

Acest concurs dintre cele două răspunderi poate să aibă drept consecinţă substituirea

răspunderii comitentului şi organelor sale, în locul răspunderii comitentului şi prepusului, în

măsura în care prepusul a fost exonerat de răspundere, făcându-se dovada că fapta sa este

imputabilă direct şi nemijlocit comitentului însuşi, adică organelor sale.

6.3 Corelaţia cu răspundere pentru lucruri

57



Înţelesul distincţiei. Foarte adesea cauzarea prejudiciului de către prepus are loc prin

utilizarea unui lucru din categoria celor ce intra sub incidenţa prevederilor art. 1000 alin. 1

C.civ.

Două posibilităţi se află la îndemâna victimei în această situaţie: fie tragerea la

răspundere a comitentului pentru fapta prepusului în temeiul art. 1000 alin. 3 C.civ.; fie

chemarea la răspundere, pe temeiul art. 1000 alin. 1 C.civ., a celui ce are paza juridică a

lucrului, în cazul luat în considerare a comitentului în calitate de paznic juridic al lucrului.

Ne aflăm fără îndoială în faţa unui concurs de temeiuri juridice ale răspunderii, ce pot

fi invocate pentru acoperirea aceluiaşi prejudiciu.

Este evident că nu se vor putea obţine două despăgubiri: despăgubirea victimei

trebuie să fie una singură şi integrală.

Deosebirea de temei juridic dintre cele două răspunderi poate pune o problemă deautoritate de lucru judecat între hotărârea judecătorească pronunţată pe un anumit temei şi

acţiunea ulterioară introdusă pe un alt temei.

De asemenea, sub aspectul competenţei de judecată a acţiunii civile alăturate acţiunii

penale, se va pune problema temeiului juridic al acţiunii introduse în faţa instanţei penale în

aplicarea art. 14 din Codul de procedură penală.

Invocarea art. 1000 alin. 3 C.civ. În cazul în care victima prejudiciului optează

pentru o acţiune întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. 3 C.civ., ea va trebui să se supună

exigenţelor acestui articol, cît priveşte condiţiile generale şi cele specifice ale răspunderii


Este de observat că ori de câte ori acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale, în

ipoteza în care fapta prepusului constituie infracţiune, temeiul acţiunii civile, în cadrul căreia

comitentul este chemat să răspundă ca parte responsabilă civilmente, va trebui să fieîntotdeauna art. 1000 alin. 3, chiar dacă lucrul aflat în paza materială a prepusului şi prin care

a fost cauzat prejudiciul face parte din categoria celor de intră sub incidenţa prevederilor art.

1000 alin. 1 C.civ.

Aceasta întrucât instanţa penală chemată să soluţioneze şi latura civilă, trebuie să se

pronunţe asupra caracterului infracţional al faptei ilicite a prepusului, vinovăţia acestuia

constituie un element esenţial. Or problema vinovăţiei prepusului este esenţială numai în

ipoteza aplicării art. 1000 alin. 3, nu şi în cazul art. 1000 alin. 1 C.civ.

58



În lipsa vinovăţiei în forma cerută de prevederile codului penal, nu poate să existe

infracţiune şi, aşa fiind, dispare temeiul juridic al competenţei instanţei penale de se pronunţa

asupra acţiunii civile.

Existenţa vinovăţiei prepusului care a comis fapta ilicită cu caracter infracţional, prin

utilizarea lucrului ce-i fusese încredinţat, va atrage în mod automat, bineînţeles dacă şi

celelalte condiţii generale şi specifice sunt întrunite, răspunderea comitentului chemat în

proces ca parte responsabilă civilmente.

Cu excepţia ipotezelor în care, din oficiu, acţiunea civilă trebuie să fie alăturată

acţiunii penale – avem în vedere ipotezele înscrise în art. 17 din Codul de procedură penală –

nimic nu va împiedica victima prejudiciului să intenteze acţiunea sa în despăgubiri,

întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. 3 C.civ., la alegerea sa, fie în faţa instanţei penale,

fie în faţa instanţei civile.Dacă fapta ilicită, a prepusului care a avut în paza materială a lucrului nu a avut

caracter penal, numai instanţa civilă va fi competentă să soluţioneze acţiunea în despăgubiri.

În toate cazurile, fie în instaţa penală fie în cea civilă, acţiunea întemeiată pe

prevederile art. 1000 alin. 3 C.civ, va fi supusă regimului juridic pe care le-am întăţişat în

secţiunile anterioare, fiindu-i aplicabile, deci, şi cauzele de exonerare de răspundere pe carele-am menţionat.

În mod special, ne reţine atenţia posibilitatea de înlăturare a răspunderii comitentului

dacă se va face dovada că în persoana prepusului nu sunt întrunite condiţiile răspunderii

acestuia pentru fapta proprie; interesează aici, în analiza corelaţiei răspunderii întemeiate prin

art. 1000 alin. 3, cu cea întemeiată pe art. 1000 alin. 1 C.civ., condiţia vinovăţiei prepuslui.

În măsura în care se face dovada lipsei vinovăţiei prepusului inutilizarea lucrului ce i-

a fost încredinţat de către comitent, prevederile art. 1000 alin. 3 devin inoperante şi, înconsecinţă, comitentul nu va putea fi obligat să acopere prejudiciul cauzat de lucrul aflat în

paza materială a prepusului.

Cauzele de exonerare de răspundere, care, înlăturând răspunderea proprie a

prepusului, înlătură implicit şi răspunderea comitentului, sunt mai largi decât cele care sunt

admise pentru exonerarea de răspundere a paznicului juridic al lucrului pentru care

prejudiciile cauzate de lucrări.

În cazul aplicării prevederilor art. 1000 alin. 3 C.civ., lipsa de vinovăţie a prepusului

poate fi stabilită prin dovedirea, după caz, a faptei proprii a victimei prejudiciului, a faptei

59



unei terţe persoane pentru care prepusul nu era ţinut să răspundă, a unui caz fortuit, ori a unui

caz de forţă majoră.

Invocarea art. 1000 alin. 1 C.civ. Situaţia este diferită în ipoteza în care victima

prejudiciului preferă să acţioneze pe temeiul art. 1000 alin. 1 C.civ. În acest caz acţiunea este

îndreptată împotriva celui ce are paza juridică, iar întregul sistem al răspunderii este

examinat prin prisma calităţii de paznic juridic a celui ce are autoritatea asupra lucrului,

autoritate în virtutea lucrului căreia exercită puterea independentă de stăpânire şi de utilizare

a lucrului.

Răspunderea are drept temei raportul obiectiv de cauzalitate, dintre ceea ce în mod

obişnuit este denumită „fapta lucrului” şi prejudiciu. Sub aspectul aplicării art. 1000 alin. 1

C.civ., nu interesează, aşadar, dacă prepusul, care avea paza materială a lucrului, a acţionatsau nu cu vinovăţia sa; această chemare va avea, în ceea ce-l priveşte pe prepusul – paznic

material, drept temei juridic, articolele 998 – 999 C.civ. Vinovăţia lui nu constituie însă o

condiţie pentru angajarea răspunderii comitentului – paznic juridic, deoarece altele sunt

condiţiile de aplicare a art. 1000 alin. 1, în comparaţie cu cele ale art. 1000 alin. 3 C.civ.1

Există apoi, deosebiri între posibilităţile de exonerare de răspundere, pe care le are

comitentul, în comparaţie cu posibilităţile pe care le are, sub acelaşi aspect, cel ce are paza

juridică a lucrului.Astfel, în cazul răspunderii comitentului, dovada lipsei de vinovăţie a prepusului este

exoneratoare de răspundere, iar proba lipsei de vinovăţie se poate face, printre altele, prin

dovedirea unui caz fortuit, care, prin el însuşi, înlătură imputabilitatea faptei prepusului.

În cazul acţiunii pornite pe temeiul art. 1000 alin. 1 C.civ., paznicul juridic al

lucrurilor nu se va putea exonera de răspundere invocând şi probând cazul fortuit, deoarece

în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri numai forţa majoră nu şi cazul

fortuit este exoneratoare de răspundere.2

Fiind o răspundere în care vinovăţia celui ce are paza materială nu constituie o

cerinţă pentru angajarea răspunderii celui căruia îi aparţine paza juridică, urmează ca

acţiunea întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. 1 – prevederi ce instituie o răspundere,

pentru lucruri şi o răspundere civilă pentru fapta altuia – va putea fi soluţionată numai de

instanţa civilă şi nu de instanţa penală, care aşa cum am arătat mai sus, se preocupă în mod

special de vinovăţia celui ce a comis fapta, în lipsa vinovăţiei fapta neputând avea caracter

infracţional (art. 17 C.pen.).

1 C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit. pag. 279 - 3032 Cu privire la deosebirile dintre cazul fortuit şi forţa majoră, C.Stătescu, în op.cit.pag.296 - 298

60



Problema autorităţii de lucru judecat. Presupunând că o acţiune în despăgubiri

întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. 3 C.civ. a fost respinsă de o instanţă civilă sau

penală, se pune problema dacă o nouă acţiune, pentru acelaşi prejudiciu, ar putea să fie

intentată de victima prejudiciului împotriva celui ce are paza juridică a lucrului, pe temeiul

art. 1000 alin. 1.

În principiu răspunsul este afirmativ, avându-se în vedere lipsa de identitate în ceea

ce priveşte „cauza” pe care se întemeiază fiecare dintre cele două acţiuni, identitate la care se

referă prevederile art. 1201 C.civ. în definirea autorităţii de lucru judecat.

Deosebirea dintre cele două condiţii cerute în cazul art. 1000 alin. 3 şi cele cerute de

art. 1000 alin. 1, înlătură identitatea celor două acţiuni, aşa încât, în principiu, nimic nu se

poate opune ca, după respingerea acţiunii îndreptate împotriva comitentului pe motiv că prepusul nu a fost vinovat, o nouă acţiune pentru acoperirea aceluiaşi prejudiciu să fie

intentată împotriva paznicului juridic, pe temeiurile răspunderii instituite pentru prejudicii

cauzate de lucruri.

S-a considerat că, în măsura în care iniţiala, întemeiată pe prevederile art. 1000 alin.

3, C.civ. a fost respinsă pentru alte motive decât vinovăţia prepusului cum ar fi, de exemplu,

lipsa prejudiciului1, hotărârea pronunţată ar putea să fie invocată cu autoritatea de lucru

judecat într-o nouă acţiune, întemeiată de data aceasta pe prevederile art. 1000 alin. 1;aceasta întrucât condiţia prejudiciului este identificată în fiecare dintre cele două acţiuni.

Tot astfel, anumite împrejurări stabilite de instanţa sesizată iniţial cu acţiunea

întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. 3, cum ar fi vinovăţia proprie a victimei, ar putea fi

invocate în acţiunea ulterioară întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. 1 C.civ.

Încercând formularea unei reguli, am putea să conchidem că în cazul acelor elemente

care sunt identice pentru cele două acţiuni, hotărârea rămasă definitivă în prima acţiune

constituie autoritate de lucru judecat pentru acţiunea ulterioară chiar dacă temeiul juridicgeneral al acesteia din urma acţiunii este altul.2

1 Avem în vedere evident acelaşi prejudiciu cu cel solicitat iniţial şi nu un alt prejudiciu, care n-a făcutobiectul acţiunii iniţiale.2 C. Stătescu, op.cit.

61



C A P I T O L U L V I I

RĂSPUNDEREA COMITENŢILOR PENTRU

FAPTELE PREPUŞILOR ÎN DREPTUL COMPARAT

7.1. Consideraţii generaleLiniile generale ale evoluţiei răspunderii. Faptul de a trăi în societate determină

pentru fiecare individ, o sferă de activitte, care este limitată în mod necesar, prin activitatea

celorlalţi şi drepturile lor considerate din punct de vedere subiectiv. În societăţile moderne,

limitarea activităţii şi libertăţii individuale în folosul obştesc rezultă mai mult sau mai puţin

precis din regulile dreptului pozitiv care odată cu drepturile omului, arată şi limitele lor.

Îndată ce omul trece dincolo de aceste limite, el intră în domeniul faptului ilicit, al delictului

şi devine răspunzător de urmările actelor pe care le comite.Delictul de traduce printr-o încălcare a drepturilor terţilor, care suferă prejudicii de pe

urma comiterii faptului ilicit; imediat ce individul trece peste sfera proprie de activitate, el

vatămă în mod implicit şi automat prerogativele similare ale terţilor. Acestă depăşire ilicită

dă naştere responsabilităţii care se traduce în fapt prin obligaţia de a separa prejudiciul ce l-a

cauzat.1

Legea nu limitează răspunderea numai la faptul personal al autorului.

1 C. Hamagiu, I.Rosetii – Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, Editura All, Bucureşti, 1998, pag. 466 - 467

62



Enunţarea problemei răspunderii pentru fapta altuia poate părea, la prima privire,

paradoxală. Orice răspundere nu poate fi decât proprie. Omul nu poate răspunde decât pentru

faptele sale. Acest adevăr nu este contrazis decât în aparenţă prin enunţarea existenţei unei

responsabilităţi pe care omul trebuie s-o suporte pentru fapta săvârşită de altul, dat fiind că,

în realitate această răspundere se răsfrânge asupra responsabilităţii proprii prin consecinţa

faptei personale care se află la originea altuia şi care rezultă fie dintr-o nesupraveghere, fie

dintr-o greşită alegere a agentului cauzator de prejudiciu.

Textul art. 1000 C. civ. instituie responsabilitatea pentru fapta altuia în sarcina

următoarelor persoane:

1. a părinţilor pentru prejudiciile provocate prin fapta copiilor lor minori;

2. a institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile provocate prin fapta elevilor şi

ucenicilor lor, săvârşită în timpul cât aceştia se află sub supravegherea lor;3. a stăpânilor şi comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de servitorii şi prepuşii

lor în funcţiile ce li s-au încredinţat.

Într-o formă sau alta, toate sistemele de drept cuprind o reglementare a ceea ce în

dreptul nostru denumim „răspunderea comitentului pentru fapta prepusului”. Denumirea de

prejudiciu a fost săvârşită în îndeplinirea unei funcţii ce fusese încredinţată făptuitorului de

altcineva, răspundere pentru cauzarea prejudiciului să revină nu numai făptuitorului direct,

dar şi celui care a încredinţat acestuia funcţia ce a prilejuit, într-o măsură sau alta, cauzarea prejudiciului.

Instituită în aproape toate legislaţiile civile, adoptate la începutul şi în cursul

secolului al XIX –lea, preluată în legislaţiile adoptate ulterior, având precedente şi în

reglementările ce au precedat adoptarea codurilor civile, răspunderea comitentului pentru

fapta prepusului a cunoscut o evoluţie care s-a concretizat, în special, în modificările de

concepţie şi fundamentare, modificări determinate la rândul lor, de dezvoltarea marii

industrii şi, în general, de amplificarea activităţii intreprinderilor.

Aceste modificări nu au fost izolate. Ele s-au corelat cu instituirea în sistemele de

drept a răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri, cu concepţiile referitoare la

63



această răspundere, precum şi cu dezvoltarea paralelă a diferitelor forme de asigurări de

răspundere civilă. Legătura dintre răspunderea comitentului pentru fapta prepusului şi

răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrui, decurge din faptul că, de foarte multe ori,

prejudiciile cauzate de prepuşi se produc prin folosirea de către ei, în funcţiile încredinţate, a

unor lucruri – maşini, utilaje, etc., aparţinând intreprinderilor comitente.

Asistăm astfel, la afirmarea unor fundamentări diferite privind răspunderea, la

trecerea de la concepţia potrivit căreia răspunderea comitentului pentru prepus este

întemeiată pe ideea de culpă, prezumată relativ ori absolut, - culpa în alegere, în

supraveghere, în instruire, etc. – spre concepţia unei răspunderi obiective, independente de

ideea de culpă, întemeiate, într-o formă sau alta, pe ideea de risc – riscul profit, riscul de

activitate, etc.

Nu se poate generaliza acestă linie de evoluţie, diferitele sisteme de dreptconservându-şi anumite particularităţi, ce nu se încadrează în întregime în tendinţa

menţionată.

Accentuarea răspunderii comitentului pentru fapta prepuslui nu poate fi ruptă de

contextul social-economic existent în orice stat unde această accentuare este adesea rezultatul

unei confruntări sociale, dintre intreprinderi şi angajaţi, şi în general, marea masă a

cetăţenilor. Pe de o parte, interesele victimelor prejudiciilor impunea găsirea unui debitor

solvabil, care să fie chemat să acopere daunele provocate de prepuşi, în funcţiile încredinţate. Nu trebuie omis că în rândul acestor victime se aflau, foarte adesea, însăşi angajaţi,

componenţi ai personalului intreprinderii, care puteau să devină victime ale unor accidente

de muncă. Pe de altă parte, chiar prepuşii autori ai prejudiciilor erau interesaţi spre în

stabilirea unei răspunderi a comitenţilor pentru faptele săvârşite de ei în funcţiile încredinţate

spre a evita unele consecinţe patrimoniale negative ce decurg din urmărirea numai a lor, de

către victimele prejudiciilor.

Paralel cu accentuarea răspunderii, intreprinderile comitente au luat o serie de măsuride difuzare a riscului plăţii despăgubirilor. O primă categorie de măsuri s-a concretizat în

sistemul de formare a preţurilor produselor şi serviciilor realizate de intreprinderi, astfel încât

preţul acestora să cuprindă o cotă aferentă acestor despăgubiri; acest sistem se traduce, în

ultima analiză, într-o difuzare a suportării riscului răspunderii civile asupra marii mase a

consumatorilor. O altă categorie de măsuri s-a concretizat în sistemul asigurărilor de

răspundere civilă, prin care riscul este difuzat, în diferite proporţii, atât asupra masei ce

plătesc primele de asigurare, cât şi asupra masei de consumatori.

64



Caracterizarea generală a sistemelor de reglementare. Independent de conţinutul

social-economic al răspunderii, conţinut a cărui importanţă este decisivă pentru

caracterizarea sistemelor de drept în ceea ce au ele esenţial, în modalităţile tehnice de

reglementare adoptate de diferitele sisteme de drept, găsim nu numai asemănări dar şi

deosebiri adesea importante.

Mai întâi este de observat că însăşi noţiunile de „comitent-prepus” nu sunt comune

pentru toate sitemele de drept.

Astfel, unele sisteme de drept – cum ar fi de exemplu, sistemul francez şi cele ce au

urmat acest model – fac distincţie între răspunderea comitentului pentru fapta prepusului,

concepută ca o răspundere indirectă, pentru fapta altuia, şi răspunderea persoanei juridice

pentru faptele organelor, considerate drept o răspundere directă, pentru propria sa faptă.

Alte sisteme, cum este sistemul german, deşi admit deosebirea dintre răspunderea

pentru faptele organelor persoanei juridice şi răspunderea pentru fapta prepuşilor, consideră

prin fundamentarea dată acestei din urmă răspunderi, că şi ea este în ultimă analiză, tot o

răspundere pentru fapta proprie a comitentului.În fine, sistemul de drept de common law nu face distincţia între răspundera

presoanei juridice pentru fapta organelor şi răspunderea comitentului pentru fapta prepuşilor,

considerând în toate cazurile, că ne aflăm în faţa unei răspunderi indirecte, pentru fapta altei

persoane.

7.2. Reglementarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului înlegislaţiile altor state.

Dincolo de unele deosebiri de reglementare, codurile civile ale altor state urmează în

general două soluţii cu privire la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

7.2.1. O primă soluţie este aceea care are drept fundament concepţia că

răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este o răspundere indirectă

„pentru fapta altei persoane”.

65



Această soluţie se regăseşte în sistemul common law, în codurile francez, italian şi

altele care au urmat exemplul codului civil francez.

Caracteristica acestei soluţii este aceea că ea pune în centrul preocupărilor persoana

prepusului; deîndată ce în persoana prepusului au fost întrunite condiţiile răspunderii pentru

propria sa faptă, este angajată răspunderea comitentului, care nu are posibilitatea să se

exonereze de răspundere chiar dacă face dovada lipsei totale a culpei sale. În acestă soluţie

răspunderea comitentului o presupune pe aceea a prepusului, sau după cum s-a spus „limitele

răspunderii comitentului sunt determinate de limitele răspunderii prepusului.”

In acest sitstem răspunderea comitentului nu poate fi angajată, dacă nu s-a făcut

dovada prealabilă a răspunderii personale, cu deosebire a culpei proprii a prepusului.

7.2.2. Cea de-a doua soluţie specifică pentru Germania şi Austria secaracterizează prin faptul că porneşte de la premise că răspunderea

comitentului este o răspundere directă pentru propria sa neglijenţă în alegerea,

înstruirea şi supravegherea prepusului – culpa sa in eligedo, instruendo şi

inspiciendo.

Acestă soluţie pune, aşadar în centrul preocupărilor, persoana comitentului. În

concepţia care fundamentează această soluţie nu este necesar să se facă dovada culpei propriia prepusului. După cum s-a remarcat, în acest caz „limitele răspunderii comitentului sunt

definite prin limitele culpei sale specifice”.

Ca principiu, comitentul are posibilitatea să se exonereze de răspundere făcând

dovada lipsei sale de culpă în alegerea, instruirea şi supravegherea prepuslui.

Este de observat că şi în cadrul acestei soluţii, care, permiţând comitentului să se

exonereze de răspndere în cazul menţionat, pare a restrânge dreptul victimei la despăgubiri,

au fost adoptate unele procedee prin care răspundera comitentului este totuşi menţinut.

Astfel, în dreptul german, printre procedeele menţionate pot fi citate: reţinerea de către

instanţele judecătoreşti în deciziile pronunţate, a unei culpe fictive a comitentului în alegerea,

66



instruirea şi supravegherea prepusului; extinderea sferei organelor persoanei juridiceşi

cuprinderea în această sferă a unor prepuşi, spre a se angaja, pe această cale, o răspundere

directă a persoanei juridice pentru fapta organelor sale; aplicarea unor prevederi legale de

agravare a răspunderii, atunci când prepusul a cauzat prejudiciul prin utilizarea unor lucruri

periculoase aparţinând comitentului, etc.

Sistemul de drept eleveţian cuprinde o relementare întrucâtva asemănătoare celei din

dreptul german. Astfel, în conformitate cu art. 55 (revizuit după novela din 25 iunie 1971)

„cel ce angajează este răspunzător de prejudiciul cauzat de lucărtorii săi sau de alţi auxiliari

în îndeplinirea muncii lor, dacă nu face dovada că a luat toate măsurile impuse de împrejurări

pentru a evita un asemenea prejudiciu sau ca diligenţă sau nu ar fi putut să împiedice

producerea prejudiciului”. După cum se arată în doctrina elveţiană, răspunderea comitentului

se bazează pe ideea că cel ce utilizează forţele altuia adaugă la riscul producerii, prin propriasa faptă, a prejudiciului, riscului faptelor auxiliarilor săi. Se consideră că răspunderea

comitentului este obiectivă, în sensul că ea nu presupune o culpă din partea prepusului, fiind

suficient ca aceasta să fi cauzat ori să fi contribuit la cauzarea prejudiciului prin acţiunea sau

omisiunea sa. Comitentul este ţinut să răspundă chiar dacă a fost împiedicat, fără voia sa, să

exercite supravegherea, ori dacă lipsa de supraveghere s-a datorat faptei unui alt prepus.

Legea îl exonerează de răspundere numai în ipoteza în care face dovada că şi-a îndeplinit

îndatoririle ce-i reveneau, ori că diligenţa sa nu ar fi putut împiedica producerea prejudiciului.1

De la cele două soluţii principale referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta

prepusului, pe care le-am menţionat, sunt cunoscute o serie de variante rezultate fie din

modul de aplicare a reglementărilor adoptate, fie din modul în care a fost configurată

reglementare în diferitele coduri civile.

Astfel, de exemplu, deşi sistemul japonez a adoptat reglementarea cuprinsă în codul

civil al Germaniei, în practica instanţelor judecătoreşti s-a decis contra legem că exonerareade răspundere a comitentului nu este posibilă prin simpla dovadă a lipsei sale de culpă in

eligendo, instruendo şi inspiciendo, considerandu-se că exonerarea de răspundere este

posibilă numai dacă se face dovada lipsei de culpă a prepusului.

Pe de altă parte, codul civil spaniol, deşi adoptă formularea franceză a răspunderii

comitentului pentru fapta prepusului, permite comitentului să se exonereze dovedind lipsa sa

de culpă, împrumutând sub acest aspect soluţia germana.

O caracterisită generală a tuturor sistemelor menţionate constituie aceea că în

raporturile cu victima prejudiciului atât comitentul, cât şi prepusul sunt ţinuţi împreună

1 Pierre Engel, Traite des obligations es droit suisse, Editions Ides et Calend Neuchatel, 1973, pag. 359

67



răspunzători pentru prejudiciul cauzat. Victima are posibilitatea de a opta pentru urmărirea

comitentului şi cea a prepusului pentru acoperirea prejudiciului pe care l-a suferit.

Comitentul care a plătit despăgubirile are un regres integral împotriva prepusulu. Desigur că

în acest regres va trebui să fie examinată în persoana prepusului îndeplinirea condiţiilor

răspunderii pentru propria faptă.

Domeniul de aplicaţie

1. Stabilirea domeniului de aplicaţie a răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului implică o primă demarcaţie ce trebuie făcută între aceastărăspundere şi răspunderea directă a persoanei juridice pentru faptele ilicite ale

organelor sale.

O asemenea demarcaţie nu se face în sistemul de common law, care include atât

răspunderea comitentului pentru prepus, cât şi răspunderea persoanei juridice pentru organele

sale, în categoria răspunderii indirecte, pentru fapta altei persoane.

Distincţia este făcută însă în celelalte sisteme de drept, cum sunt sistemul francez şi

altele similare, ori în sistemul adoptat în Germania, Elveţia, Austria, ş.a.Această distincţie prezintă o mai mare sau mai mică importanţă, în funcţie de

soluţiile adoptate în cele două ipoteze de răspundere. Aceste soluţii pot fi diferite, după cum

se recunoaşte sau nu victimei prejudiciul, dreptul la o acţiune directă atât împotriva persoanei

juridice ori a comitentului, cât şi a persoanei fizice investite cu calitatea de organ ori de

prepus; soluţiile pot fi diferite după modul în care este conceput regresul persoanei juridice

ori al comitentului, împotriva persoanei ce a avut calitatea de organ sau, după caz, de prepus.

Astfel, de exemplu, în dreptul francez, au fost exprimate atât opinii în sensul că în

cazul faptelor ilicite săvârşite de organe numai persoana juridică ar trebui să răspundă faţă de

victima prejudiciului, cât şi opinii în sensul că victima are acţiune nu numai împotriva

68



persoanei juridice, dar şi a persoanei fizice, care a săvârşit fapta ilicită în calitatea ce-i

revenea de organ al persoanei juridice. În Belgia se opinează în sensul că persoanele fizice

care au acţionat în calitate de organ al persoanei juridice pot fi ţinute să răspundă faţă de

terţele persoane şi faţă de acţionari, numai dacă şi-au depăşit funcţiile.

În soluţiile adoptate în Germania şi Austria, distincţia dintre răspunderea pentru fapta

organului şi aceea pentru fapta prepusului are importante conscinţe, deoarece în cazul

răspunderii persoanei juridice pentru fapta organului sau temeiul îl constituie fapta ilicită şi

culpabilă organului, considerate a fi propria faptă a persoanei juridice, pe când în cazul

răspunderii pentru prepus temeiul răspunderii îl constituie culpa in eligendi, instruendo şi

insipicendo. De aici decurg deosebiri în privinţa probei culpei, a exonerării de răspundere, a

acţiunii victimei, a regresului, etc.

2. Stabilirea în diferitele sisteme de drept, a domeniului de aplicaţie a răspunderii

comitentului pentru fapta prepusului implică de asemenea, definirea însăşi a

noţiunilor de comitent şi prepus.

În general, definirea raportului dintre comitent şi prepus, se consideră că elementulesenţial îl constituie relaţia de subordonare. Se admite că această relaţie poate fi continuă sau

numai intermitentă, întemeiată pe consimţământul, chiar şi tacit al celor doi, indiferent de

faptul că această relaţie este cu titlu oneros sau gratuit. Se admite că raportul dintre comitent

este direct, actual şi real, dar şi atunci când, datorită lipsei de comunicare între comitent şi

prepus, din cauza distanţei sau altor împrejurări, dreptul de comandă al comitentului se

înfăţişează ca o simplă posibilitate abstractă. Cu excepţia legislaţiilor care fundează

răspunderea comitentului pe culpa in eligendo (Germania, Austria, ş.a.), se admite cărăspunderea comitentului pentru prepus operează chiar şi atunci când el nu şi-a ales prepusul,

ci a fost obligat să-l angajeze pe baza înştiinţării trimise de oficiul de plasare în muncă.

Este de observat că cerinţa existenţei unui contract din partea comitentului asupra

prepusului, ca element al răspunderii indirecte, a cunoscut o evoluţie, în condiţiile marilor

intreprinderi, în care acest control nu poate fi suficient de concret. Astfel, în sistemul de

common law se remarcă tendinţa de a se înlocui cerinţa controlului exercitat de comitent

asupra prepuslui, cu cerinţa ca prepusul „să facă parte din structura organizatorică a

comitentului”. În această concepţie, după cum s-a remarcat, chiar cei mai calificaţi

69



profesionişti, de exemplu medicii au ajuns să fie consideraţi prepuşi, deîndată ce se află sub

controlul administrativ.

În S.U.A. pentru definirea raportului comitent – prepus, sunt menţionate, cu titlu de

exemplu, o serie de criterii, cum sunt: calificarea, cine furnizează instrumentele ori uneltele,

metoda de plată, dacă munca desfăşurată de prepus face parte din activitatea regulată a celui

ce angajează, dacă părţile se consideră, între ele, drept comitent şi prepus („master and

servant”).

Elementele asemănătoare pentru definirea raportului dintre comitent şi prepus se

regăsesc şi în statele scandinave.

În general se admite că raporturile dintre comitent şi prepus pot să aibă temeiuri

diferite, cum ar fi: contractul de muncă, raporturile juridice ale unei persoane care deşi nu se

află în relaţii contractuale de muncă cu comitentul, este subordonată acestuia, sau activităţilesale se află sub controlul comitentului; în mod excepţional, raporturile unor contractanţi

autonomi, în mod excepţional, alte categorii de raportori, cum ar fi raporturile de familie,

raporturile de prietenie.

O problemă specială este aceea a definirii noţiunii de comitent, în condiţiile unor

structuri organizatorice bazate pe un anumit sistem ierarhic. Această problemă se pune în

acele state în care răspunderea este fundată pe ideea culpei in eligendo. Întradevăr, în marile

intreprinderi „comitentul selecţionează în regulă pe angajaţii cu funcţii de conducere, şinumai aceştia se află sub directa sa supraveghere şi control. În rest, după cum s-a observat, în

raporturile dintre „comitent” şi cea mai mare parte a angajaţilor, acestă culpă constituie o

pură ficţiune.

În această privinţă sunt de reţinut soluţiile deosebite adoptate de două sisteme de

drept asemănătoare.

Astfel, în Germania prevederea 831 alin. 2 C.civ. conform căreia răspunderea pentru

prejudiciile cauzate de prepus revin comitentului sau în egală măsură celui care arecompetenţa conform contractului să selecţioneze pe angajaţi, a generat aşa numita doctrină”

a exonerării descentralizate „(deszentralisierter Entlastungsbewis)”. Acestă doctrină permite

intreprinderii comitente să se exonereze de răspundere în acele ipoteze în care face dovada că

sarcina selecţionării angajării, instruirii şi supravegherii prepusului a revenit unui angajat cu

funcţii de conducere, de exemplu, şefului unei secţii, maistrului, etc; acestă dovadă strămută

răspunderea pentru fapta prepusului, asupra celui ce a avut menţionata sarcină. După cum s-a

observat în literatura de specialitate, aplicarea acestei doctrine, „nu numai că generează o

situaţie injustă pentru funţionarii intermediari pe scara ierarhică, dar ea favorizează pe

proprietarii marilor intreprinderi, în comparaţie cu micii proprietari”.

70



Dreptul elveţian nu cunoaşte „doctrina exonerării descentralizate”, ci consideră pe

comitent drept răspunzător pentru faptele prepuşilor, deşi selectarea, instruirea şi

supravegherea acestora revine unor funcţionari intermediari, aflaţi într-o anumită poziţie

ierarhică organizatorică. Premisa acestei concepţii o constituie faptul că aceşti funcţionari

sunt consideraţi, a avea poziţia de „cvasi-organe ale comitentului.”

3. O problemă specială, care a primit soluţii controversate, este aceea a răspunderii

spitalelor pentru prejudiciile cauzate de medicii angajaţi ai acestora, cu prilejul

acordării asistenţei medicale.

Deşi în sistemul de common law s-a pornit de la concepţia că spitalul nu răspunde

pentru prejudiciile cauzate de medicul angajat, atât în Anglia cât şi în Statele Unite seremarcă tendinţa crescută de a cuprinde, şi pe medic, în categoria prepuşilor.

În Franţa şi Belgia se admite că spitalul nu răspunde pentru medic, însă este

răspunzător pentru prejudiciile cauzate de personalul auxiliar (infirmiere, etc.).

În dreptul austriac clinicile aparţinând asigurărilor sociale nu răspund pentru medic,

chiar dacă acesta are calitatea de angajat.

Potrivit dreptului norvegian, danez şi egiptean, spitalul răspunde pentru prejudiciile

cauzate prin tratamentul necorespunzător aplicat de medic.În dreptul Candian (provincial Quebec) s-a statutat că spitalul nu răspunde, în calitate

de comitent, pentru medicul angajat. Se admite totuşi că întrucât contractul privind acordarea

asistenţei medicale se încheie între spital şi pacient, spitalul va putea fi ţinut răspunzător, pe

temei contractual, pentru acele acte medicale ale personalului său.

4. În stabilirea domeniului de aplicaţie a răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului interesază şi determinarea persoanei prejudiciate. În această privinţătoate sistemele de drept admit că răspunderea menţionată se aplică în raporturile

cu o terţă persoană.

Prin terţă persoană se admite însă că se înţelege nu numai o persoană complet străină

de comitent, ci şi un alt angajat al comitentului, care a fost prejudiciat prin fapta ilicită a unui

prepus.

Condiţia funcţiei încredinţate. Neîndoielnic că stabilirea domeniului de aplicaţie a

răspunderii comitentului pentru fapta prepusului este strâns legată de determinarea condiţiilor

specifice în care această răspundere poate deveni operantă. Dintre toate aceste condiţii pe

71



primul plan se află aceea a legăturii dintre fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a prepusului

şi funcţia pe care i-a încredinţat-o comitentul.

În definirea acestei condiţii există o diversitate de opinii şi soluţii, adesea

contradictorii, care au fost şi sunt promovate în diferitele sisteme de drept, aşa încât cu greu

se poate face o sinteză a lor.

O privire globală asupra diferitelor sisteme de drept ne permite să observăm atât

tendinţe de interpretare extensivă a menţionatei legături, cât şi tendinţe de interpretare

restrictivă, cu toate consecinţele de decurg din această interpretare în privinţa răspunderii

comitentului.

Însăşi formulările legale ale acestei condiţii sunt diferite. Astfel, de exemplu, potrivit

unor formulări fapta prepusului trebuie să fi fost comisă „cu prilejul exercitării funcţieiîncredinţate”.

Adesea, chiar în prezenţa unor formulări diferite soluţiile adoptate în diferitele

sisteme tind să se apropie.

În utlima analiză, divergenţele de opinii în inerpretarea condiţiei funcţiei încredinţate

apar nu atunci când prepusul a acţionat în limitele funcţiei îndeplinite, ci atunci când el a

depăşit aceste limite comiţând ceea ce se chemă un „abuz de funcţie”, cauzând prin aceasta

un prjudiciu unei terţe persoane.O trăsătură generală care se regăseşte în toate sitemele de drept este aceea că abuzul

de funcţii nu înlătură ipso facto răspunderea comitentului, ci se admite că această răspundere

trebuie să fie reţinută; preocupările teoriei şi practicii judiciare sunt concentrate spre găsirea

unor criterii care să precizeze măsura în care abuzul de funcţie nu este exonerator între fapta

ilicită şi funcţia încredinţată prepusului.

În schimbul acestor preocupări se întâlnesc opiniile contradictorii pe care le-am

evocat mai sus, dintre care unele tind spre extinderea răspunderii comitentului, iar altele sprerestrângerea ei numai la acele cazuri în care se reţine o legătură foarte bine caracterizată între

fapta ilicită şi funcţia încredinţată prepusului.

Criteriile folosite pentru angajarea răspunderii comitentului chiar în cazul abuzului de

funcţie sunt variate. Se vorbeşte de existenţa „unui raport de cauzalitate” între funcţia

încredinţată şi fapta ilicită, ori de existenţa unei „conexiuni necesare” sau a unei „ocazii

necesare”. Se utilizează drept criteriu de sine stătător ori numai complementar criteriul

locului şi timpului comiterii faptei ilicite, afirmându-se că răspunderea comitentului ar trebui

să fie angajată, după caz, dacă fapta a fost comisă în timpul lucrului, sau la locul de muncă.

Se foloseşte de asemenea, criteriul apartenenţei instrumentului folosit de prepus –

72



autovehicul, utilaj, etc. – în căutarea prejudiciului. Se face apel uneori la criteriul interesului

în care a fost săvârşită fapta ilicită ce exced limitele funcţiei încredinţate, făcându-se

distincţie după cum fapta a fost săvârşită fapta ilicită ce exced limitele funcţiei încredinţate,

făcându-se distincţie după cum fapta a fost săvârşită în interesul comitentlui sau, dimpotrivă,

era evident că prepusul se afla în afara funcţiei sale. În strânsă legătură cu criteriul

apartenenţei se ia în considerare împrejurarea ca victima prejudiciului a cunoscut sau nu că

prepusul abuzează de funcţiile sale, precum şi împrejurarea că victima însăşi sau nu anumite

interese proprii legate de abuzul de funcţie al prepusului.

Soluţii deosebite se întâlnesc în cazul săvărşirii de către prepus a unei fapte cu

caracter intenţionat, prin care s-a cauzat un prejudiciu unei terţe persoane; uneori în aceste

situaţii este angajată răspunderea comitentului, alteori sunt exprimtate rezerve cu privire la

oportunitatea angajării acestei răspunderii.Criteriile menţionate mai înainte – care nu sunt caracteristice numai pentru unele

sisteme, ci se întâlnesc, într-o formă sau alta, în aproape toate sitemele de drept – sunt luate

în consideraţie, de cele mai multe ori, împreună sau sunt adaptate în raport de natura faptei

ilicite şi a funcţiei prepusului.

Pentru exemplificare, în cele ce urmează a reţinut într-o primă etapă o interpretare

extensivă a răspunderii comitentului în caz de abuz de funcţie.

După cum se remarcă în literatura de specialitate în special camera criminală a Curţiide Casaţie a mers foarte departe în acest sens. S-a reţinut, de exemplu, răspunderea

comitentului pentru funcţionarul căilor ferate care a făcut contrabandă, sau pentru şoferul

care a folosit în scopuri personale automobilul ce-i fusese încredinţat, ori pentru funcţionarul

comercial care a săvârşit un atentat la pudoare sau un omor asupra unui client; s-a angajat, de

asemenea, răspunderea ce a avut loc în timpul pauzei. S-a afirmat în unele decizii ale

Camerei criminale că exonerarea mandatului poate opera numai dacă fapta păgubitoare nu a

fost legată în nici un fel de mandatul încredinţat prepuslui.Tendinţa interpretării extensive a răspunderii a fost urmată multă vreme şi de

camerele civile ale Casaţiei franceze, până în anul 1954, când o nouă orientare marcând

tendinţa unei interpretări restrictive a fost conturată.

În spiritul acestei noi interpretări au fost precizate unele criterii pentru definirea

legăturii ce trebuie să existe între fapta ilicită şi funcţia încredinţată.

Astfel, după cum s-a arătat printr-o decizie dacă în afara prejudiciului cauzat de

prepus în exercitarea funcţiilor sale, comitentul poate fi declarat răspunzător şi de

consecinţele prejudiciabile ale activităţii prepusului său, când această activitate se exercită

spre realizarea scopului ce i-a fost fixat, sau, în mod excepţional, şi potrivit împrejurărilor,

73



când prepusul a utilizat, în scopuri străine, mijloacele pe care i le-a pus la dispoziţie

comitentul, în toate aceste cazuri răspunderea va fi angajată cu condiţia ca faptul

prejudiciabil să fie legat, printr-o relaţie de cauzalitate sau de conexitate cu exerciţiul

funcţiilor şi că prepusul să fi considerat că a acţionat pe contul comitentului; continuându-se

această idee s-a precizat că această soluţie nu este intrunită „dacă actul prejudiciabil şi-a aflat

sursa într-un abuz de funcţie din partea prepusului, acest abuz presupunând în mod necesar

că actul prejudiciabil este străin de funcţie”.

În sensul interpretării restrictive a răspunderii este de reţinut de asemenea deciziaCamerelor reunite ale Casaţiei franceze din 9 martie 1960, prin care s-a dispus exonerarea de

răspundere a unui comitent pentru accidentul cauzat de un prepus al său care, cu încălcarea

ordinelor şi fără ştirea comitentului şi-a însuşit un autovehicul al acestuia, pe care l-a folosit

în scopuri personale. S-a considerat că nu este suficient, pentru angajarea răspunderii

comitentului, ca prepus să fi avut acces, în virtutea funcţiei, la garajul unde se afla

autovehiculul, deîndată ce fapta sa ilicită a fost „independentă de raportul de prepuşenie ce-l

lega de comitent.”Evoluţia jurisprudenţei franceze de la intreprinderea extensivă la cea restrictivă a

determinat pe unii autori să concidă, la momentul respectiv, că „s-ar părea ca în viitor

comitentul nu ar trebui să răspundă deloc când prepusul acţionează împotriva ordinelor care

i-au fost date, sau, chiar, se pare, atunci când actul prepusului se îndepărtează de scopul

funcţiei sau de raportul de prepuşeni, în aşa fel încât nu are nici măcar o relaţie aparentă cu

acestea, chiar dacă acestea au putut să faciliteze obţinerea mijloacelor sau instrumentelor

care au permis cauzarea prejudiciului”.Examinarea jurisprudenţei franceze ulerioare demonstrează însă că evoluţia

interpretării date legăruii cu funcţia încredinţată nu este încheiată şi că, în contradicţie cu

decizia Camerelor reunite, Camera criminală şi chiar unele Camere civile continuă să meargă

pe calea unei interpretări extensive „ocazia şi mijloacele pentru cauzarea prejudiciului” că

săvârşirea faptei a avut loc „cu ocazia şi în timpul îndeplinirii funcţiei”, etc.

Preocupări pentru delimitarea legii dintre fapta ilicită şi funcţia să existe „nu o simplă

legăruă – prilej”, ci o „ocazionalitate necesară (occasionalita necessaria). Astfel Casatia

italiană a decis că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este angajată chiar dacă

intre funcţiile încredinţate şi faptul păgubitor nu ar exista un raport riguros de la cauză la

74



efect”, între acestea există o legătură logică: funcţiile încredinţate au fost ocazia necesară a

actului ilicit sau au angajat în mod notabil la săvârşirea”. Pentru a se distinge între „ocazia

necesară” şi „cea simplă” se consideră că faptul ilicit trebuie să derive dintr-o activitate care

să se raporteze la funcţia prepusului şi nu la o activitate automată a acestuia. „Ocazionalitatea

necesară” nu se confundă cu raportul de cauzalitate, ci are un conţinut mai puţin riguros, deci

mai larg: este nevoie ca funcţiile încredinţate să fi a avut „o influenţă decisivă” asupra

comiterii faptei ilicite.

În toate cazurile, comitentul nu răspunde dacă victima cunoştea abuzul de funcţie din

partea prepuslui şi adresate la acest abuz.

În dreptul spaniol comitentul răspunde dacă fapta ilicită a prepusului a fost săvârşită„cu ocazia” executării funcţiilor sale, chiar dacă prepusul a acţionat cu „neglijenţă temerară”.

Se precizează încă că răspunderea comitentului nu va fi angajată „dacă fapta nu a fost

săvârşită cu ocazia funcţiei, cum ar fi de exemplu, cazul în care şoferul foloseşte vehiculul

încredinţat, împreună cu proprii săi prieteni”.

În dreptul elveţian, autorii admit că între munca angajatului şi fapta iliciă cauzatoare

de prejudicii trebuie să existe „o relaţie funcţională” şi nu numai o legătură de loc şi timp. Se

consideră în general că răspunderea comitentului este angajată dacă prepusul a acuzat paguba„în exercitarea funcţiilor şi a muncii sale”.

În această concepţie art. 55 din Codul elveţian al obligaţiilor privind răspunderea

comitentului se aplică de exemplu, în ipoteze cum ar fi: scăparea de către un muncitor a

ciocanului cu care lucra la repararea unui acoperiş şi rănirea unui pieton; incendierea cauzată

de lampa de sudură a unui muncitor care lucra la un client al comitentului; cauzarea unui

accident cu bicicleta de către funcţionarul comercial al unui comitent, în timp ce livra marfa

vândută la domiciliul unui client. În schimb se consideră că art. 55 nu se aplică şi deci că nueste angajată răspunderea comitentului pentru lucrătorul care fură un obiect aparţinând

clientului la care efectua o reparaţie; pentru lucrătorul de pe un şantier care omoară pe un

coleg al său cu o lovitură de cuţit; pentru şoferul de pe un camion care se opreşte cu

vehiculul într-o pădure şi comite un delict de vânătoare; pentru pilotul de linie, care plecând

în vacanţă este transportat cu avionul, ca pasager, şi în timpul călătoriei sustrage un obiect

aparţinând unui alt pasager.

75



Ca şi în dreptul elveţian, în dreptul german săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de

prejudicii numai cu ocazia (bei Gelegenheit) exercitării funcţiei nu este suficientă pentru

angajarea răspunderii comitentului.În shimb, jurisprudenţa egipteană interpretează pe larg art. 174 alin. 1 din codul civil,

conform căruia comitentul răspunde pentru fapte ilicite ale prepusului săvârşite „în cursul

sau ca rezultat (din cauza) funcţiilor”, considerând că răspunderea comitentului operează

pentru faptele ilicite săvârşite cu ocazia exercitării acelor funcţii.

Varietatea soluţiilor adoptate de diferitele sisteme de drept, confirmă constatarea pe

care am învederat-o mai înainte şi anume că întreaga doctrină şi jurisprudenţă oscilează între

interpretări extensive şi restrictive date condiţiei că fapta ilictă şi funcţia încredinţată de prepus, subliniindu-se astfel, una dintre condiţiile principale ale răspunderii comitentul

pentru fapta prepusului.

7.3 Soluţii ale instanţelor judecătoreşti

1. Comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiunile ce li s-au

încredinţat.

Motivul acestei responsabilităţi fiind o greşeală ce legea prezumă că e proprie a

comitenţilor, ei pot fi acţionaţi direct prin o acţiune principală de către cei care au suferit

paguba prin faptul prepuşilor lor şi fără ca să cheme în judecată pe aceştia.

Atât persoanele fizice, cât şi cele morale, când sunt obligate de lege a răspunde

pentru pagubele pricinuite prin faptele altuia (art. 1000), ele răspund pentru o greşeală

76



prezumă că este a lor proprie şi astfel în cazul responsabilităţii stăpânilor şi comitenţilor

pentru paguba cauzată de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat, greşeală

prezumată de lege este că stăpânii şi comitenţii au făcut o rea alegere în persoana servitorilor

şi prepuşilor şi prin urmare responsabilitatea lor este directă şi principală, şi tocmai de aceea

legea dispune că ei răspund de prejudiciul cauzat.1

2. Deşi legiuitorul, prin art. 1000 face pe stăpâni şi comitenţi responsabili de

prejudiciul cauzat prin faptele prepuşilor lor, acestă responsabilitate însă

încetează când stătânul sau comitentul încredinţează unui antrepreonor saulucrător, de o profesiune recunoscută şi determinată, o lucrare străină propriei

sale condiţii şi, prin urmare, bazându-se pe acest lucrător pentru toate grijile

acestei lucrări.2

3. Dacă este adevărat că art. 1000 declară responsabili pe comitenţi de

prejudiciul ce cauzează prepuşii lor, în exerciţiul funcţiunii ce li s-a

încredinţat, acest principiu nu poate fi invocat de către cei ce se cred prejudiciaţi, decât în cazul când ei au fost de bună credinţă.

Dacă cel prejudiciat a fost de o imprudenţă şi o neglijare atât de mare încât îl face să

cadă într-o culpa lata, în atare caz comitentul nu mai poate fi responsabil faţă cu dânsul3

4. Prin prepus în sensul art. 1000 C.civ. se înţelege orice persoană care lucrează

sub ordinele şi ascultarea unui comitent fără a se distinge dacă lucrează cu plată sau fără plată, cu termen sau fără termen.

Prin urmare, Tribunalul violează art. 1000 C.civ. când respinge acţiunea de daune

intentată în contra patronului unui magazin către o vânzâtoare din acel magazin, pe motiv că

aceasta nu a dovedit calitatea de prepus a aceluia care i-a cauzat daunele, deşi Tribunalul

constată că acela care a cauzat daunele avea, fie temporar, un serviciu de supraveghere în

magazin în numele patronului, căci prin aceasta implicit constata că acea persoană era

1 Curtea de Casaţie, sect.I, dec.nr. 158/1877 în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit.vol.II pag.5042 Trib.Ilfov, sect.com.dec.nr.20/1883 în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit. pag.5053 Curtea de Casaţie, sect.I,dec.nr.24/1886 în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit. pag.505

77



prepusul patronului, el fiind în drept a-l îndepărta şi a pune capăt relelor tratamente pe care le

suferă vânzătoarea de la prepus.1

5. În principiu, militarii sub arme şi în timpul serviciului nu pot fi consideraţi

prepuşi ai Ministerului de război, pentru ca acesta să fie răspunzător de faptele

lor, ca concomitant, în baza art. 1000 C.civ., însă acest principiu întetează de aavea aplicaţie ori de câte ori se va constata că între Minister şi militar au

intervenit fapte noi care stabilesc un raport juridic de la comitent la prepus,

cum ar fi atunci când militari au fost însărcinaţi de Minister cu o gestiune

particulară sau cu un act, care nu deriva direct şi imediat din obligaţia de

instrucţie militară sau de apărare a ţării.

Prin urmare, Curtea de Apel face o justă aplicare a art. 1000 C.civ., când constată că paza penitenciarului, cu care a fost însărcinat soldatul care a împuşcat pe sublocotenentul ce

face rondul sentineţlor, constituie un act de gestiune particulară din care rezultă un raport de

la comitent la prepus şi când obligă Ministerul de război, ca comitent, să plătească daunele

cauzate de acel soldat.2

6. Faptul unui conducător de tramvai care mergând cu viteză mare, a refuzat să

oprească la timp vagonul ce conducea din care cauză a izbit şi răsturnat uncamion ucigând cu rea voinţă şi un cal, întruneşte toate elementele delictului de

distrugere şi constituie în acelaşi timp şi o contravenţie la art. 389 alin. 4

C.pen.

1 Curtea de Casaţie, sect.I,dec.nr.336/1915 în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit. pag.55

2 Curtea de Casaţie, sect.I,dec.nr.422/1915 în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit. pag.515

78



Prin urmare, instanţa de fond făcând faţă de acel conducător care era prepusul

Societăţii comunale a tramvaielor, aplicarea art. 352 şi 389 Cod penal era în drept, conform

art. 1000 C.civ., să condamne pe societate la despăgubiri civile.3

C O N C L U Z I I

În condiţiile vieţii moderne, în activitatea persoanelor fizice se exercită adesea în

cadrul unor funcţii ce le sunt încredinţate de anumite entităţi investite cu personalitate

juridică, considerăm că tema lucrării „răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor”

prezintă o importanţă tot mai mare odată cu multitudinea de relaţii social – economice ce auintervenit în cadrul societăţii noastre.

Lucrarea aleasă se doreşte a fi o aprofundare a problemelor teoretice şi practice

referitoare la răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor.

După o expunere a prevederilor legale privind răspunderea comitentului pentru fapta

prepusului şi a domeniului de aplicare, am încercat o schiţare a temeiurilor din care se nasc

raporturile de prepuşenie, precum şi a celor două cazuri de neaplicare a art. 1000 alin.3C.civil.

În cadrul Capitolului II am încercat o calsificare a diversităţii de fundamentări pe care

a primit-o răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, în decursul timpului, precum şi

a teoriilor ce stau la baza acestei fundamentări.

Încercând o sintetizare generală a acestor teorii, reţinem că ele pot fi grupate în două

mari categorii:

1. teorii subiective întemeiate pe ideea de culpă;

3 Curtea de Casaţie, sect.II,dec.nr.1449/1915 în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit. pag.515

79



2. teorii obiective care explică această răspundere pe alte temeiuri decât culpa în

cadrul cărora se află teoriile bazate pe ideea de risc precum şi cele bazate pe ideea

de garanţie.

După o tratare pe larg a acestor teorii, în capitolul al – III-lea al lucrării am realizat

condiţiile în care este angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, şi anume

condiţiile generale prevăzute de art. 998 – 999 pe care victima trebuie să le dovedească

pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului:

a. existenţa prejudiciului;

b. existenţa faptei ilicite a prepusului;

c. existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;

d. existenţa vinei prepusului în săvârşirea faptei ilicite precum şi condiţiile specialereieşite din analiza art. 1000 alin.3 C.civ.;

e. existenţa raportului de prepuşenie;

f. săvârşirea faptei în funcţiile încredinţate.

În Capitolul al IV-lea, am realizat o prezentare a efectelor răspunderii comitenului

pentru fapta prepusului şi anume efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima

prejudiciului şi efectele răsunderii în raporturile dintre comitent şi prepus – acţiunea înregres.

În cadrul exonerării de răspundere a comitentului tratată în Capitolul V, am făcut o

analiză a deosebirilor faţă de alte cazuri de răspundere pentru atlul, precum şi cele două

categorii de cauze care exonerează de răspundere comitentul:

a. cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii ori cauzele

care înlătură vinovăţia celui ce a săvârşit fapta ilicită;

b. cauzele care vizează infirmarea existenţei condiţiilor specifice ale acesteirăspunderi, şi anume, lipsa raportului de prepuşeni la momentul săvârşirii faptei

ilicite cauzatoare de prejudicii, ori săvârşirea acestei fapte fără legătură cu

funcţiile pe care comitentul le-a încredinţat prepusului.

Capitolul VI al lucrării analizează corelaţiile răspunderii comitentului cu alte feluri de

răspundere şi anume corelaţia cu răspunderea pentru fapta proprie pe care comitentul le-a

încredinţat prepusului.

În Capitolul VII am încercat să facem o analiză a răspunderii comitentului pentru

faptele prepusului în dreptul comparat şi o caracterizare a diferitelor sisteme de reglementare,

ca apoi să realizăm o schiţă a soluţiilor adoptate de codurile civile ale altor state.

80



În expunerea problemelor analizate am făcut referire la practica judiciară în măsura în

care am considerat că rezolvările aduse de practica judiciară unor probleme controversate

referitoare la materia tratată, sunt de natură a aduce o interpretare judiciară unor probleme

controversate referitoare la materia tratată, sunt de natură a aduce o interpretare creatoare

normelor de drept.

În expunerea problemelor am făcut referiri la doctrină, prin trimiteri la sfărşitul

fiecărei pagini la lucrările folosite pentru documentare. Materia bibliografică folosită este

sintetizată în finalul lucrării într-o bibliografie selectivă în care sunt expuse lucrările de bază

folosite pentru documentare.

B I B L I O G R A F I E

1. C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, cu textul corepunzător

fracez, italian şi belgian, cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi

jurisprudenţa completă de la 1868 – 1925, Editura Librăriei „Universală”

Alcalay&Co, Bucureşti, 1925, vol.II

2. M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. ALL Educaţional S.A.Bucureşti, 1988;

3. C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil

român, Editura ALL, Bucureşti, 1998, vol.II;

4. T.R.Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1968;

5. I.M.Anghel, Fr. Deak, M.F.Popa, Răspunderea civilă Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1970;6. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti 1972;

7. R. Sanilevici, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea Iaşi,

1976;

8. C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor,

Ed. Academiei, Bucureşti, 1981;

9. A. Ionaşcu, M.Costin, Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea

principiilor dreptului civil român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978;

10. C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1984;

81



11. I. Albu, Drept civil, Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia Cluj-

Napoca, 1948;

12. L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

13. C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor Editura

ALL, Bucureşti, 1998;

14. I. Filipescu, Dr. civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti,

1998;

15. M. Gaiţa, Dr. civil. Obligaţii, Institutul European, Bucureşti, 1999,

16. Fl. Ciutacu, Dr. civil, Teoria generală a obligaţiilor, Culegere de speţe, Ed.

Oscar Print Bucureşti, 1999;

17. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii: 1955, 1956, 1958, 1960,

1961, 1963, 1964, 1970, 1972, 1978, 1980, 1981, 1985.18. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe

anul 1990 – 1992, 1993, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998

19. Revista Dreptului nr. 2/1992, nr. 9/1996

82

a Comitentilor Pentru Faptele Prepusilor

Documents

Transcript of a Comitentilor Pentru Faptele Prepusilor