1

2

Ion Ionescu-Dunăreanu

B U C E G I I

Călăuză turistică (1948)

Cuprins Prefaţă 5 Cap. I Prezentare 7 Cap. II Descriere geografică 16 Cap. III Itinerarii 43 A. Drumuri din Sinaia 52

1 Sinaia – Vf. cu Dor - Peştera 53 2 Sinaia – Piatra Arsă - Peştera 56 3 Sinaia – Piatra Arsă – Babele - Omul 58 4 Sinaia – Vânturiş - Bolboci 60 5 La Cascada Vânturişului 62 6 Brâul Pietrei Arse 64 7 Sinaia – Vf. cu Dor – Peştera (drum de

iarnă)

65 8 Sinaia – Vf. cu Dor – Babele (drum de

iarnă)

66 9 Sinaia – Vf. cu Dor – Bolboci (drum de

iarnă)

66 B. Drumuri din Buşteni 67

1 Buşteni – Jepi - Peştera 68 2 Buşteni – V. Jepilor - Peştera 71 3 Buşteni – V. Cerbului - Omul 74 4 Buşteni – Jepi - Bolboci 75 5 Buşteni – Jepi - Babele 77 6 Buşteni – V. Jepilor – Crucea Caraiman 78 7 Buşteni – Pichetul Roşu - Mălăeşti 79 8 Buşteni – Diham – Bucşoiul - Omul 84

3

9 Buşteni – Mălăeşti - Omul 86 10 Buşteni – V. Morarului - Omul 88 11 Brâul Jepilor (Brâna lui Răducu) 89 12 Brâul Portiţei (Caraiman) 90 13 Brâul Mare din Coştila 91 14 Brâil Mare din Moraru 92 15 Brâul Mare din Bucşoiu 93 16 Brâul Caprelor (Bucşoiu) 94 17 Valea Seacă dintre Clăi (Jepi) 95 18 Valea Seacă din Caraiman 96 19 Valea Albă 97 20 Valea Coştilei 99 21 V. Gălbenele – V. Scoruşi 100 22 V. Gălbenelelor – Hornul Coamei 101 23 Valea Mălinului 102 24 Valea Ţapului 103 25 V. Bujorilor – Creasta Morarului 105 26 Valea Adâncă 106 27 Buşteni – Jepi – Babele (drum de iarnă) 107 28 Buşteni – V. Jepilor – Babele (drum de

iarnă)

108 29 Buşteni – Pichetul Roşu – Mălăeşti

(drum de iarnă)

109 30 Buşteni – Diham – Buşteni (circuit,

drum de iarnă)

109 Trasee tehnice 111

C. Drumuri din Bran 117 1 Bran – Strunga - Peştera 118 2 Bran – Clincea - Omul 120 3 Bran – V. Gaura – Omul (Mălăeşti) 122 4 Bran – Ciobotea - Omul 125 5 Brâul Cioboţii – Brâul Gaurei 127 6 Bran – Strunga – Peştera (drum de

iarnă)

128 7 Bran – Poliţe – Şimon – Bran (drum de

iarnă)

129

4

D. Drumuri din Râşnov 130 1 Râşnov – Mălăeşti - Omul 130

E. Drumuri din Predeal 131 1 Predeal – Diham – Mălăeşti - Omul 132 2 Predeal – Clăbucet – Forban - Predeal 133 3 Predeal – Fetifoiul – Diham - Predeal 134

F. Drumuri din Pietroşiţa 135 1 Pietroşiţa – Scropoasa – Peştera - Omul 135

G. Drumuri din Peştera 138 1 Peştera – Obârşia - Omul 140 2 Peştera – Strunga - Omul 141 3 Peştera – Strunga - Bolboci 143 4 Peştera – V. Gaura - Omul 144 5 Valea Horoabei 145 6 Peştera – Omul – Strunga – Peştera

(drum de iarnă)

146 H. Drumuri de legătură 147

1 Bucegi – Piatra Craiului 147 2 Peştera - Giuvala 150 3 Buşteni – Predeal – Diham - Brăii 152

Prescurtări 155 Lucrări folositoare 155

5

PREFAŢĂ

Au trecut 12 ani de când, cu sprijinul unui statornic iubitor al munţilor, am putut da la iveală prima mea încercare de a înzestra literatura turistică românească, cu o lucrare de iniţiere şi îndrumare în tainele munţilor.

„Bucegii şi Piatra Craiului" (Ed. Bibl. Turistică - 36) a fost o carte destinată atât începătorilor, cât şi celor mai avansaţi în tehnica ascensiunilor alpine; ea a avut suficiente lipsuri şi destule erori pentru ca să ne gândim că haina ei învechită ar merita să fie schimbată cu vestmintele noi şi frumoase ale unei lucrări moderne, definitiv pusă la punct şi în pas cu ultimele desfăşurări de evenimente din vieaţa turistică a ţării noastre.

Am trecut la executarea acestei modernizări odată cu monografia „Piatra Craiului", apărută în 1944, azi epuizată.

Păstrând, în general, acelaşi plan pe care cititorii îl pot întâlni în toate lucrările mele turistice, rod al unei munci de peste 20 ani, am cernut in schiţe cu mai multă severitate materialul privitor la Bucegi, ca urmare a unei înţelegeri cu conducătorii alpinismului tehnic, cărora le revine sarcina întocmirii mult aşteptatului „Ghid alpin al Bucegilor".

Iată de ce - în afară de drumurile de interes general - destinate să promoveze turismul de munte în masele largi populare - călăuza de faţă se ocupă şi de câteva trasee alpine care au servit

6

de bază pentru marile cuceriri tehnice, dar se opreşte categoric la intrarea acestora din urmă, destinate unui număr restrâns şi selecţionat de amatori a căror îndrumare iese din cadrul prezentei lucrări.

Mişcarea turistică românească va fi recunoscătoare Editurii de Stat, pentru că a găsit oportun să pună la îndemâna mulţimii de iubitori ai munţilor unul din cele mai potrivite mijloace de răspândire a turismului, în condiţiuni optime şi în mase cât mai largi cu putinţă.

În ceea ce ne priveşte, suntem siguri că publicul cititor va răspunde cu aceeaşi însufleţire ca şi la apariţia volumului „Drumuri de munte", ceea ce va constitui un îndemn spre noi realizări, atât pentru autor, cât şi pentru editori.

I. Ionescu-Dunăreanu Mai 1948.

7

CAP. I. PREZENTARE

La prima vedere, s'ar părea că o prezentare a Bucegilor, chiar şi sub aspectul lor de leagăn al drumeţiei româneşti, ar fi inutilă şi lipsită de sens.

Mai pot fi prezentaţi Bucegii astăzi, după ce mii şi zeci de mii de drumeţi i-au străbătut în fiecare an potecile şi văile - s'ar întreba un sceptic. Iar un om cu judecată ar opina că ar fi mai potrivit să ne îndreptăm atenţia în altă parte, deoarece acest masiv a devenit excesiv de banal printr'o frecventare intensivă.

Şi totuşi, este necesar să ne întoarcem din când în când şi spre Bucegii aceştia atât de banalizaţi, căci o anumită mentalitate este pe cale să se formeze în lumea turistică şi anume printre aceia care, străbătând an de an mereu aceleaşi drumuri ale Bucegilor, au ajuns să uite trecutul glorios al acestora, trecând nepăsători sau chiar neştiutori pe lângă locuri ce ne vorbesc despre legendele trecutului sau despre fapte contemporane nouă.

Povestea Vârfului cu Dor, basmul Furnicii, poveştile Peleşului, zânele din Valea Cerbului, legenda Babei Dochia cu cele nouă cojoace ale ei şi cu oile ce s'au schimbat în stane de piatră. Omul cel cu capul veşnic înfăşurat în neguri, istoria umilă a Schitului Vechi dela Peştera sau cealaltă - mai nouă şi mai dureroasă - a bătăliilor de pe Strunga sau Căpăţâna Porcului, toate acestea şi multe altele sunt momente din vasta istorie a

8

Bucegilor, completată în epoca noastră cu măreţe fapte de alpinism pur.

* * * Cei ce cunosc şi alte regiuni din bogatul lanţ

al Carpaţilor pot afirma că, sub haina lor arhicunoscută, Bucegii ascund totuşi o mare bogăţie de elemente alpine contrastante, care au făcut din ei locul de naştere al alpinismului modern, după ce au fost leagănul drumeţiei de munte din ţara noastră.

Cine a rătăcit peste culmile şi custurile bolovănoase ale Retezatului, ştie câtă monotonie îmbracă mereu aceleaşi drumuri, lungi şi obositoare, aceeaşi pietrărie prăvălită deavalma peste piscuri ca şi peşte funduri de căldări.

Cel care n’a cutreiereat munţii Făgăraşului n’ar putea spune prea multe despre bogăţia de elemente alpine superioare, care ar fi putut aşeza acest masiv pe o treaptă mai înaltă decât Bucegii, în practică alpinismului de şcoală nouă.

Numai cei care cunosc Piatra Craiului în ascunzişurile abruptului ei apusean, au întâlnit aci o parte din acele elemente care au făcut din Bucegi locul de naştere al alpinismului modern, regiunea de maximă dezvoltare a drumeţiei de munte din ţara noastră. În Bucegi, poteca mare a caravanelor de drumeţi stă alături de brânele înguste pe unde caprele şi-au tăiat un hăţaş abia vizibil; văile largi şi accesibile celor mai proaspeţi începători în drumeţie, alături de şanţurile adânci şi povârnite ale văilor de abrupt pe unde grupurile trebue să se

9

restrângă şi să se selecţioneze cu mare atenţie pentru a putea răzbate; iar platoul nesfârşit şi monoton — paradisul skiorilor de toate categoriile — încununează pereţii verticali ai abruptului prahovean, paradisul marilor alpinişti ce se numără pe degete.

Oferind satisfacţii egale şi posibilităţi de parcurs potrivite tuturor categoriilor de iubitori ai munţilor, Bucegii pot fi consideraţi drept locul de întâlnire al celor mai diferite nuanţe de drumeţi, dela cel ce calcă pentru prima dată pe o potecă de munte îmbrăcat în haine de oraş, până la alpinistul încercat,

* * * Nici o regiune a Bucegilor nu este atât de

impresionantă ca abruptul prahovean. Aspecte similare întâlnim şi fie celelalte

laturi ale masivului, dar în timp ce abruptul Strungei este o miniatură foarte fotogenică, cel al Cioboţii, năpădit de păduri dese, este destul de sărac în elemente alpine; iar abruptul Bucşoiului, impunător ca înălţime, deşi redus ca întindere, s'a dovedit o mare de dezamăgire pentru căutătorii de noi posibilităţi alpine, deşi a fost multă vreme plin de făgăduieli.

Abruptul prahovean este, în schimb, cea mai caracteristică regiune alpină din ţara noastră, prezentând, pe o suprafaţă bine determinată, diferenţe de nivel atât de mari, o bogăţie de elemente alpine atât de variat dispuse, o rocă atît de nudă şi de sălbatecă.

10

Văi adânci şi înguste, comsttuind uneori adevărate succesiuni de trepte hornuri strâmte aşezate în poziţiile cele mai bizare şi inaccesibile, ţancuri izolate prin pereţi verticali şi înalţi, creste şi muchii înguste şi abrupte, cu unele porţiuni de asprime unică, pereţii ce se înalţă vertical, pe diferenţe de nivel de 300 m. şi pe ale căror suprafeţe aparent inaccesibile s'a clădit o adevărată şcoală de alpinism modern. Valea Seacă din Caraiman, Vf. Picătura, Circurile Văii Albe, Creasta Coştila-Gălbenele, Valea Mălinului sau a Coştilei, Peretele Gălbenelelor, Colţul Mălinului sau al Gălbenelelor, Hornul Coamei, Brâul mare al Coştilei, Acele Morarului, Valea Bucşoiului, etc.

Acestea şi multe altele sunt numiri pline de rezonanţă reprezentând elemente de primul ordin, care însufleţesc pustiul de piatră al abruptului prahovean cuprins între clasicul drum al Urlătorilor şi spinarea înaltă a Bucşoiului.

* * * Bucegii nu sunt numai locul de naştere al

alpinismului nostru modern, dar şi leagănul drumeţiei de munte din veacul trecut.

Primele case de adăpost aici au fost ridicate, cu infinite greutăţi; Casa Omul, cea mai veche şi mai înaltă cabană din munţii noştri, a cunoscut multe peripeţii în lupta ei de a se menţine pe îngusta platformă a celui mai înalt pisc din Bucegi.

Hanul. Drumeţilor, adăpost scump unor premergători ca Bucura Dumbravă, Mihai Haret sau Em. Bucuţa a constituit ani dearândul unicul

11

unicol loc de popas în marea singurătate a Bucegilor scutindu-i pe aceia care se „aventurau" pe potecile pustii ale acestora, de a se mai adăposti sub acoperământul, pe atunci ma ospitalier decât azi, al vreunei stâne, în chiliile pustnicilor dela Schit, sau de cele mai multe ori chiar la flacăra unui foc de bivuac, aşa cum facem noi azi în Retezat, de pildă.

Istoria drumeţiei româneşti a înregistrat epoci eroice iar aceste vremuri de mult apuse, aici în Bucegi s'au petrecut.

Mai târziu când turismul de munte a încetat de a mai fi un act de mare curaj, o plăcere rezervata celor avuţi sau o „expediţie în Tibet”, grupuri din ce în ce mai numeroase au prins să se îndrepte către bucuria înălţimilor; aci, în Bucegi, s'au desvoltat acele „colective" care au avut marele merit de a rupe vălul misterului de pe faţa încruntată a abruptului, realizând mult dorita apropiere dintre Om şi Natură.

* * * Valea superioară a Ialomiţei este o podoabă

a Bucegilor. Dacă Valea Prahovei a devenit azi ceea ce

trebuia să fie destinul ei şi anume o linie de vieaţă, aspră, frământată, Valea Ialomiţei — axă a întregului masiv al Bucegilor — nu poate spera la un atare destin; astfel ea îşi adună apele de sub brâul de piatră al Omului şi le poartă prin locuri unde nu pot fi întinse nici linii ferate, nici şosele de mare frecvenţă, unde nu pot fi ridicate nici

12

staţiuni climatice, nici centre industriale. În Cheile Urşilor şi ale Peşterii, Ialomiţa, devenită „râu" cu concursul unor mari torente, cântă povestea unui schit clădit pe un mal abrupt, în gura unei peşteri; în Cheile Tătarului, Zănoagei, Scropoasei şi Orzei, sunt tot atâtea „încuietori" a căror vraje apele Ialomiţei trebue să o rupă" pentru a se elibera din captivitatea milenară a Bucegilor. Aceasta este, în puţine cuvinte, povestea Ialomiţei superioare, a acestei văi de munte arhi-cunoscută, pe care şi astăzi unii continuă să o numească „Ialomicioara", crezând că orice apă trebue să poarte la obârşia ei sufixul diminutival; noi le amintim acestora — de câte ori avem prilejul — că adevărata Ialomicioara se află mult mai jos, acolo unde Ialomiţa este un râu mare, cam prin dreptul Moroenilor.

Câteva cuvinte despre împrejurimile Casei Peştera. Locurile acestea dela obârşia văii Ialomiţei, pe care le-am putea denumi „Staţiunea alpină Peştera ar putea deveni un important centru turistic, cu bunăvoinţa tuturor celor care pot şi trebue să facă tot ce este posibil pentru ca locurile să devină un bun obştesc.

Cu pricepere, cu cheltuială şi cu foarte multă muncă, ferindu-ne de planuri măreţe de genul acelora care ne făgăduiau, mai acum cîţiva ani, să ne plimbe cu „telefericul" dela Buşteni la Peştera sau dela Bran la Omul am putea ridica, în mijlocul unei Naturi binecuvîntate staţiune mândră şi unică, înlocuind magherniţele ce se

13

înghesuie pe malul Ialomiţei sau chiliile unor asceţi care au prins să uite pentru ce au venit aici.

Aşezată în centrul masivului la egală distanţă de marile staţiuni dela periferia acestuia, deservită de marea arteră turistică de pe Valea Ialomiţei, precum şi de alte câteva poteci devenite „bulevarde", înconjurată de bogate păduri de conifere ce ozonizează aerul, Staţiunea Peştera ar putea deveni în câţiva ani o realitate, o binefacere pentru colectivitate.

S'au găsit instituţiuni care au finanţat ridicarea unor mari case de adăpost în locuri mult mai grele, în masivi mai puţin frecventaţi; s'au găsit şi oameni care s'au angajat la realizarea unor proiecte atât de îndrăsneţe.

Ne referim la excepţionala operă constructivă a Băncii Naţionale a României, la Casa de Adăpost Podragul — din munţii Făgăraşului — şi la unele persoane al căror nume nu-l pomenim cunoscându-le modestia şi discreţia.

De ce nu s'ar găsi altă instituţie, care să-şi ia sarcina ridicării celei mai minunate aşezări omeneşti, acolo unde nici o piedică nu se pune în calea realizării şi unde locul este mai potrivit ca oriunde?

Aşteptăm de zeci de ani un drum de vehicule pe platoul Bucegilor, pe unde circulă azi carele cu boi în locul caselor de adapost particulare, care ocupă frumoasa poiană dela gura Horoabei, contrastând cu splendoarea locurilor prin spiritul lor speculativ, aspectul lor neestetic şi

14

destinaţia lor de multe ori prea puţin turistică, s'ar putea ridica pavilioane moderne, unde copiii lipsiţi de vlagă şi de soare ar găsi izvorul de sănătate la care au dreptul.

În locul magherniţelor care astupă gura Cheilor Peşterii şi unde s'au instalat diferite mici industrii de ocazie, s'ar putea construi edificii definitive, potrivite scopului de folos obştesc al staţiunii; cu puterea mereu tânără a apelor, s'ar putea produce energia electrică de care ar avea nevoie nu numai staţiunea, dar şi celelalte aşezări învecinate: Casa Peştera şi Casa Padina.

Un tratament special va trebui aplicat însă problemei celor două schituri, dintre care cel nou ar putea fi transformat în biserică a staţiunii, iar cel vechi, împreună cu peştera care îl adăposteşte, va trebui, înfine, să-şi găsească un regim de monument istoric şi natural la care are dreptul.

Iar călugării, oricât de simpatici sau de respectabili ar fi, vor trebui să înţeleagă că nu se poate să năzuieşti la vieaţa veşnică, bucurându-te din plin, poate mai mult ca noi cei păcătoşi, de toate cele lumeşti; trebue să recunoaştem că de vină sunt şi turiştii care, de dragul acestor schimnici şi dintr'o inexplicabilă dorinţă de a fi pe placul lor, îi împiedecă să rămână pe veşnicie rupţi din vieaţa de toate zilele, aşa cum poate mulţi dintre ei au dorit atunci când s'au refugiat în acest străfund de lume, odinioară atât de sălbatic. Din cele ce vedem că se petrec în jurul nostru, înţelegem că aceste dorinţe ale unei minţi stăpânite

15

de o iremediabilă dragoste pentru munte, ar putea trece foarte uşor din starea de proiect în aceea de realizare de căpetenie a eforturilor comune ale tuturor celor care se interesează de problemele alpine şi sociale ale ţării noastre.

16

CAP. II. DESCRIERE GEOGRAFICĂ 1. Aspect general. Mărginiţi la răsărit de adânca vale a

Prahovei, care-i desparte de culmea minoră a Gârbovei; la apus şi miazănoapte limitaţi de depresiunea largă a Branului şi a Ţării Bârsei, peste ale cărei văi şi dealuri trecem în zona masivului Piatra Craiului, Bucegii se învecinează la Nord-Est cu Postăvarul, de care-L despart văile Râşnoavei şi Ghimbavului, iar spre sud se prelungesc dincolo de Sinaia şi spre Moroeni-Pietroşiţa, printr'o serie de munţi lipsiţi de importanţă, ca: Păduchiosul, Dichiul, etc.

Masivul Bucegi alcătueşte un bloc alpin unitar, de formă aproape paralelipipedică, uniform ca structură geologică (conglomerat calcaros în proporţie de 90%), dar foarte diferit ca aspecte şi posibilităţi de ascensiune.

Ca înfăţişare generală, Bucegii seamănă foarte mult cu o tăblie înaltă, limitată din trei părţi de abrupturi impresionante, deşi diferite prin conţinutul lor alpin, spre deosebire de toţi ceilalţi masivi care se prezintă fie sub aspectul unor creste înalte şi izolate, (Piatra Craiului), fie ca un lanţ neîntrerupt de înălţimi majore (Munţii Făgăraşului), fie sub înfăţişarea haotică a unor îngrămădiri desordonate de piscuri şi văi colosale, ca Retezatul sau, în fine, ca nişte proeminenţe conice cum sunt: Parîngul, Păpuşa sau Leaota.

17

Blocul aproape regulat al Bucegilor nu este împodobit nici de fantezia lacurilor alpine, nici de acele vaste căldări glaciare, de tip clasic şi în număr mare care populează Făgăraşii sau Retezatul, cu excepţia văilor din jurul Omului dintre care doar v. Gaura şi v. Mălăeşti mai păstrează liniile unor căldări cu trecut geologic.

O examinare mai atentă a înălţimilor ce încununează acest vast patrulater alpin de circa 20 km. lungime, 15 km. lăţime şi 300 km.p. suprafaţă, ne va conduce la constatări interesante printre care şi aceea că Bucegii nu pot fi aşezaţi în linia întâia a marilor noastre unităţi alpine, sub raportul masivităţii. Observăm, mai întâi, că altitudinea de 2500 m., care dă unui munte caracterul alpin, nu se găseşte decât în două puncte foarte apropiate: Omul (2513 m.) şi Bucşoiul (2508 m.)1, în timp ce — în munţii Făgăraşului, de pildă — numărul piscurilor mai mari de 2500 m. este de cel puţin şase, răspândite pe toată lungimea masivului.

Mergând mai jos pe scara valorilor, vom mai constata în Bucegi, numai vreo zece puncte mai înalte de 2400 m., faţă de cel puţin 30 asemenea piscuri în munţii Făgăraşului; deasemenea nu vom identifica decât circa 20 vârfuri care depăşesc modesta altitudine de 2200 m., faţă de cel puţin 150 asemenea puncte în

1 Deşi cota oficială a Bucşoiului este 2497 m., noi preferăm cota 2508 m. ca mai veridică.

18

Făgăraş.

2. Alcătuire. Principalele cursuri de apă sau marile văi

seci care brăzdează acest voluminos masiv, îi delimitează unităţile alpine componente, printre care culmea propriu zisă a Bucegilor, cuprinsă între v. Prahovei şi v. Ialomiţei, este cea mai importantă sub toate raporturile (M. Haret).

La capătul nordic al masivului se găseşte marele nod alpin vf. Omul, unde pe o platformă de câteva sute de metri pătraţi, la o altitudine de 2513 m., se întâlnesc toate culmile din care este alcătuit blocul Bucegilor (Bucegii propriu zişi, Strunga Ţigăneşti - Bucşoiul şi Morarul), venind din diferite direcţii şi dând punctului „Omul" înfăţişarea aparentă a unei meduze.

3. Culmea Bucegilor.

Pleacă dela Omul spre Sud, cuprinsă între v.

Ialomiţei, v. Prahovei şi v. Cerbului; pe circa 14 km. lungime, culmea aceasta constitue adevărata cetate alpină a Bucegilor, atât prin înfăţişare cât şi prin bogăţia excepţională şi diversitatea elementelor de tehnică alpină.

Privit din Buşteni, Poiana Ţapului sau de pe Gârbova, abruptul prahovean al Bucegilor se înfăţişează ca un zid vertical, cu roca nudă şi spartă de o serie de'văi, căzând dela înălţimi de

19

2.000—2.400 m. până în fundul văii Prahovei, la hotarul staţiunilor Poiana Ţapului şi Buşteni, pe care le depăşeşte cu circa 1500 m. diferenţă de nivel.

Nimic nu trădează, însă, că dincolo de linia neregulată a abruptului (atât de impropriu confundată cu „creasta" inexistentă a Bucegilor), se întinde un platou bogat în păşuni, o adevărată stepă de altitudine, cu depresiuni şi mameloane ce dau ţinutului o nedesminţită vocaţie de a deveni „paradisul skiorilor"; acest platou monoton se înclină uşor, lărgindu-se, către Sud şi către Ialomiţa şi urcă, îngustându-se treptat, spre nodul alpin al masivului: vf. Omul.

Părţile componente ale culmii Bucegilor propriu zişi (dela care a primit denumirea generică de „Bucegi" întregul complex) se înşiră pe două fronturi ce se sprijină unul pe altul, prezentând o serie de munţi către v. Prahovei şi o alta spre V. Ialomiţei.

Din prima serie, enumerăm următorii componenţi, începând din dreptul Sinaiei până în v. Cerbului: a) Vârful cu Dor, cunoscut prin duioasa lui

legendă, se întinde între v. Izvorul Dorului şi v. Sgarburei - v. Stânei pe versantul prahovean, fiind limitat pe platou de cursul superior al v. Izvorul Dorului până la V. Scândurarilor (Valea Dorului); înălţimea maximă: 2006 m., elemente turistice: Cascada Vânturişului (60 rn.), Colţii lui Barbeş, Lacurile şi Cheile

20

Izvorului precum şi Casa de adăpost O.N.T. Vf. cu Dor (1920 m.).

b) Furnica, cuprinsă între v. Sgarburei - v. Stânei şi v. Peleşului, pe versantul prahovean, este limitată pe platou tot de v. Izvorul Dorului până în v. Călugărului; înălţimea maximă: 2.101 m. Elemente turistice: Stâncile „La Cetate", lângă Curmătura Vf. cu Dor, Valea lui Carp, paradisul skiorilor de mare clasă, cabana. O. N. T. cota 1.400, hotelul O..N. T. (impropriu numit „Vf. cu Dor") şi Stânca Sf-ta Ana (1.250 m.), vestit loc de excursii „grele" pe vremea înaintaşilor noştri.

c) Piatra Arsă (cunoscută în aceleaşi vremuri sub numele de „Pietrele Arse" din cauza carierelor de piatră de var) se întinde între v. Peleşului şi v. Babei pe versantul prahovean şi între v. Călugărului, Izvorul Dorului şi Vale. Jepilor, pe platou; înălţimea maximă: 2.041 m., cu un vârf secundar: Călugărul, 2.020 m. Elemente turistice: Poiana Văcăriei — cu marea stână-model, la 1.300 m. şi promontoriul de pe stâncile Clopoţelul, Peştera lui Bogdan din v. Piatra Arsă, Brâul Pietrei Arse la „Varsanufie" (1.650 m.) şi Cabana militară ,,Piatra Arsă", aşezată în mijlocul platoului (2.000 m. alt.).

d) Jepii mari, mai mărunţi decât Jepii mici, se întind între v. Babei şi v. Urlătoarea mare pe versantul prahovean şi între Valea Jepilor şi Izvorul Dorului, pe platou; înălţimea maximă: 2.075 m. Elemente turistice: Brâul Jepilor în

21

continuarea Brâului Pietrei Arse, şi Cantonul Jepi, aşezat chiar pe marginea abruptului.

e) Jepii mici, mai înalţi decât Jepii mari (numele lor vine dela statura mai măruntă a coniferelor „pini târîtori” jepi sau jnepeni), se întind între v. Urlătoarea mare şi V. Jepilor, pe versantul prahovean şi până la ultimele fire ale Izvorului Dorului, pe platou; înălţimea maximă: 2148 m. Elemente turistice: Claia mare (1.863 m.) şi Claia mică sau Clăiţa (1.850 m.), doi colţi perfect detaşaţi de masiv, Cascadele Urlătoarei şi a Caraimanului, Brâul Jepilor sau Brâul lui Răducu, v. Seacă dintre Clăi, prima vale de abrupt din Bucegi şi cea mai uşoară, Casa Caraiman, aşezată la marginea abruptului, deasupra cascadei Caraiman, la 2032 m. altitudine.

f) Caraimanul se întinde între v. Jepilor şi v. Albă, pe versantul prahovean, fiind delimitat pe platou de cursul superior al văii Jepilor; înălţimea maximă: 2.384 m.; Elemente turistice: Crucea de pe Caraiman (2.290 m.), Brâna mare a Caraimanului, Brâul Portiţei cu Portiţa Caraimanului, Valea Seacă a Caraimanului, cu trecutul ei glorios în istoria alpinismului românesc, Colţul Picăturei (1.905 m.) cu faimoasa lui creastă, Valea Albă cu „Albişoarele" ei şi încă multe din minunile de piatră, atât de cunoscute, ale Bucegilor.

g) Coştila, sau „Coştilele", cum îi ziceau cei bătrâni, este ultimul component al culmii

22

Bucegilor propriu zişi, pe latura răsăriteană, din spre Prahova; se întinde între V. Albă şi v. Cerbului, pe versantul prahovean, fiind delimitată pe platou de firele de origine ale Văii Albe, după care se confundă cu muntele Babele, până în Curmătura Sugărilor; înălţimea maximă: 2.497 m. Elemente turistice: Poiana Coştilei (1300 m), Brâna mare a Coştilei, Colţul Gălbenelelor (2.244 m.), cu coama lui atât de caracteristică, Hornul Coamei numit la începutul alpinismului românesc „Verticala Gălbenelelor", Colţul Mălinului (2.205 m.) cu cei trei dinţi ai lui, Peretele Gălbenelelor devenit în scurtă vreme şcoala alpiniştilor de mare clasă, precum şi seria neîntreruptă de văi şi creste de abrupt atât de cunoscute în istoria alpinismului, ca: v. Coştilei, v. Gălbenelelor, v. Mălinului, v. Urzicii, sau Creasta Coştila. - v. Albă, Creasta Coştila - Gălbenele, etc.

Căminul Alpin din Buşteni şi Refugiul alpin dela Ţancul Ascuţit, se găsesc pe teritoriul muntelui Coştila.

A doua serie de munţi care intra în compunerea culmii Bucegilor propriu zişi, de astă dată cu faţa spre v. Ialomiţei, conţine următoarele unităţi: a) Obârşia, cuprinsă între Obârşia Ialomiţei şi v.

Sugărilor şi despărţită de Coştila prin Curmătura Sugărilor, iar de Omul, prin Curmătura Văii Cerbului; înălţimea maximă: 2.481 m.; elemente turistice: Cascada Obârşiei

23

pe cursul superior al Ialomiţei şi Brâul Obârşiei, pe unde trece drumul spre Omul.

b) Babele, între v. Sugărilor şi v. Cocorei, pe versantul ialomiţean şi izvoarele văii Jepilor pe platou; corespunde Coştilei şi Caraimanului; înălţimea maximă: 2.292 m.; Elemente turistice: Babele, ciuperci de piatră rezultate de pe urma acţiunii ploilor şi vânturilor (2.20$ m.), Sfinxul, (2.260 m) şi Casa de adăpost Babele, pe al cărei teritoriu se află stâncile cu acelaşi nume.

c) Cocora, între v. Cocorei şi v. Lăptici, pe versantul ialomiţean şi cursul superior al Izvorului Dorului pe platou; corespunde Jepilor mici şi mari; înălţimea maximă: 2.169 m., cu un vârf secundar de 2.017 m elemente turistice: Poiana Crucii (1.615 m) rezervaţie naturală în cuprinsul căreia se află Casa Peştera (T. C. R.), Pădurea Cocora, deasemenea rezervaţie naturală, Schitul Nou Peştera şi Cheile Cocorei, pe valea cu acelaşi nume.

d) Lăptici, între v. Lăptici şi v. Blana, pe versantul ialomiţean şi v. Izvorul Dorului, pe platou; corespunde muntelui Piatra Arsă; înălţimea maximă: 1.931 m. (Pietrosul), cu un vârf secundar de 1.882 m. (Lăptici); nimic, deosebit de semnalat din punct de vedere turistic, în afara marelui drum dintre Sinaia şi Peştera.

e) Blana (1.883), Nucetul (1.864 m.), Oboarele (1.712 m.), Dichiul (1.698 m.), Vînturişul (1.930 m.) şi Păduchiosul (1.414 m.), alcătuesc

24

o serie de munţi mărunţi, lipsiţi de clemente turistice deosebite, în afară de Casa de adăpost a Batalionului Vânătorilor de munte Sinaia, de pe muntele Vânturişul.

Între aceşti ultimi componenţi de pe versantul ialomiţean şi corespondenţii lor prahoveni (Piatra Arsă, Furnica şi Vf. cu Dor) se interpune lunga şi sinuoasa vale Izvorul Dorului, cu nume atât de poetic.

4. Culmea Strunga

Porneşte dela Omul spre S.V., fiind un

reflex minor şi apusean al versantului prahovean, prin abruptul ei de calcar strălucitor care se înalţă deasupra depresiunii Branului cu acelasi aspect de cetate, dar cu zidurile mult mai puţin înalte decât cele de pe versantul prahovean.

Culmea Strunga măsoară circa opt km. între Omul şi Pasul Strunga, unde aria turistică a Bucegilor ia sfârşit, deşi geografic ei continuă atât spre sud cât şi spre apus, pe încă 7—8 km. prin două serii de munţi mărunţi, până în Zănoaga sau Pietrele Albe.

Despărţită de Bucegii propriu zişi prin valea superioară a Ialomiţei, culmea Strunga prezintă şi ea două rânduri de înălţimi: unul, aliniat cu faţa spre Ialomiţa, iar celălalt, cu faţa spre depresiunea Branului (Moeciul-de-Sus).

Cu faţa spre Ialomiţa enumerăm: a) Doamnele, între Obârşia Ialomiţei şi v.

25

Doamnelor, constituind cu spatele ei abrupt, unul din pereţii căldării glaciare Gaura, o superbă rămăşiţă a foştilor gheţari; înălţimea maximă: 2483 m. elemente turistice: Mecetul Turcesc (2.290 m) şi Cascada Doamnelor.

b) Bătrâna, între v. Doamnelor şi v. Bătrânei; înălţimea maximă: 2.238 m. Elemente turistice: Horoaba, celebră prin trecutul ei turistic şi prin particularităţile ei naturale, Turnul Seciului, Peştera Ialomiţei, cunoscuta grotă săpată de ape, Cheile Urşilor şi Cheile Peşterii, pe cursul superior al Ialomiţei, casele de adăpost Decebal şi Bucegi din jurul Schitului vechi, precum şi cabanele Horoaba şi Colţii, aşezate în gura Horoabei.

c) Padina Strungii, între v. Bătrânei şi v. Colţilor; înălţimea maximă: 1.972 m. şi Coteanu, între v. Colţilor şi v. Văcăriei, sunt doi munţi lipsiţi de elemente turistice, în afară de Cabana Padina de pe cursul mijlociu al Ialomiţei.

d) Tătarul, între v. Văcăriei şi v. Tătarului; înălţimea maximă: 1.566 m.j elemente turistice: Cheile Tătarului, pe cursul mijlociu al Ialomiţei, Peştera Ursului şi Peştera Tătarului, pe valea Tătarului.

e) Plaiul Mircii, între V. Tătarului şi v. Bolboci, cu anexa lui: Piciorul Deleanului; înălţimea maximă: 1.872 m.; elemente turistice: Cabana Plaiul Mircii, la ieşirea din Cheile Tătarului mari.

f) Lucăcilă (1.703 m.), Lespezile şi Cetatea

26

Zănoagei (1.786 m.), sunt ultimii componenţi ce aparţin culmii Strunga, cu faţa spre v. Ialomiţei, la sud de Bolboci; Elemente turistice: Cabana O.N.T. Bolboci, Staţiunea forestieră Bolboci, Cheile Zănoagei, precum şi rezervaţiile naturale de pe muntele Zănoaga, la Podul cu flori, deasupra Cheilor Zănoagei.

Cu faţa spre depresiunea Branului, se aliniază o serie de munţi, cu înfăţişarea impozantă ca: a) Guţanul, cuprins între v. Gaura şi V. Guţanului şi sprijinit cu spatele pe muntele Doamnele; înălţimea maximă: 2.240 m., elemente turistice: abruptul Guţanului, dinspre valea Gaura, la „Fruntea Căţunaşului", „Moara Dracului", Colţii Ţapului, loc de trecere de pe un versant pe celălalt al culmii Strunga.

b) Strugile Mari, între v. Guţanului şi v. Grohotişului, sprijinindu-se cu spatele pe munţii Bătrâna şi Padina Strungii; înălţimea maximă: 2.164 m.; Elemente turistice: Colţii Strungii, abruptul Strungilor de un alb strălucitor şi bogat în colţi, hornuri şi pereţi, Pasul Strunga (1.909 m.), loc cu trecut bogat în istoria raporturilor dintre românii de pe cele două versante ale Carpaţilor.

c) Strungile Mici între v. Guţanului şi V. Grohotiş şi Dudele Mari (1854 m.), Dudele Mici, Pietrele Albe şi Sîntilie, reprezintă ultimele ramificaţii ale culmii Strunga, dirijate spre apus chiar din vârful Strungilor mici şi ieşind din

27

limitele turistice ale masivului Bucegi.

5. Culmea Ţigăneşti

Porneşte dela Omul către apus şi apoi către Nord, pe o lungime de circa 10 km., până în hotarul comunelor Sohodol şi Poarta-Bran. Culmea Ţigăneşti se prezintă ca o spinare voluminoasă şi înaltă, compusă din câteva unităţi alpine aşezate fie cu faţa către Nord, fie către apus, fie, în-sfârşit, către sud şi anume: a) Padina Crucii se desprinde către Nord din

spinarea înaltă a Ţigăneştilor, care pleacă din vf. Omul şi culminează cu vf. La Scară (2.421 m.); ea este cuprinsă între văile Mălăeşti şi Ţigăneşti şi ajunge cu ramificaţiile ei până aproape de Uzina Electrică Râşnov, în v. Ghimbavului; înălţimea maximă: 2.417 m. elemente turistice: Hornurile Mălăeştilor situate în peretele din fundul văii cu acelaşi nume şi Cabana ONT. Mălăeşti (1.578 m.).

b) Ţigăneşti, muntele care a dat numele lui întregului complet, îşi schimbă brusc direcţia spre Nord, imediat după vf. La Scară, prelungindu-se prin muntele Velicanul între v. Ţigăneştilor şi depresiunea Branului, până în hotarul Sohodolului; înălţimea maximă: 2.421 m.;.Elemente turistice: Colţii la Scară, formaţiune calcară situată lângă vârful cu acelaşi nume.

c) Clincea se desprinde din spinarea Ţigăneştilor

28

la cota 2.220 m. şi se îndreaptă spre N.V. Între vf. Sohodolului şi v. Urlătoarea Clincii; înălţimea maximă: 2.220 m., elemente turistice: Colţii Clincii şi stâncile La Biserică.

d) Ciobotea este un munte extrem de sălbatic şi foarte puţin umblat, formând abruptul nord-vestic al Bucegilor, deasupra Branului; face corp comun cu spinarea Ţigăneştilor, între v. Urlătoarea Clincii şi izvoarele văii Poarta; înălţimea maximă: 2.197 m. - vf. Lancia; Elemente turistice: Urlătoarea Clincii, mare cascadă pe valea cu acelaşi nume, Colţii Ciobotei, Brâul Ciobotei „La Poliţe" şi Casa de vânătoare Poliţe (1.623 m)

e) Gaura este ultimul component al culmii Ţigăneşti aşezat cu faţa spre sud şi făcând, ca şi Ciobotea, corp comun cu spinarea înaltă a Ţigăneştilor la Podul Spintecăturii, între izvoarele văilor Poarta şi Gaura; înălţimea maximă: 2.275m; elemente turistice: abruptul Găurii „La Gălbinari", circul glaciar al Găurii, situat imediat sub Omul, Cheile Găurii la „Moara Dracului" şi Căţunul mic.

6. Culmea Bucşoiului.

Este un triunghiu cu laturile de circa patru km. cuprins între v. Mălăeştilor şi v. Morarului; pornind din acelaşi mare nod alpin al Omului, ea prezintă spre Nord un abrupt destul de impresionant, deşi lipsit de elemente „tari",

29

încununat de o spinare înaltă care se prelungeşte către N.E, oprindu-se brusc în adâncurile văii Ghimbavului.

În acelaşi timp o altă ramură se îndreaptă spre Est, prelungindu-se dincolo de Pichetul Roşu cu înălţimile domoale ale Dihamului, care aparţine aşadar Bucşoiului şi nu Morarului, cum se susţine fără temei.

Aceste două ramuri care se desfac propriu zis din vf, Bucşoiu (2.508 m.) sunt: a) Bucşoiul mare, denumit şi „creasta nordică",

cuprins între v. Mălăeştilor şi v. Bucşoiului, conţine cele mai interesante elemente ale întregii culmi; înălţimea maximă: 2.508 m.; elemente turistice: Brâul Caprelor, prag îngust situat la 2.000 m. altitudine, pe peretele nordic; circul glaciar ale Mălăeştilor, abruptul nordic dinspre v. Mălăeşti şi „creasta nordică", înaltă şi ascuţită.

b) Bucşoiul mic sau „creasta estică", cuprins între v. Bucşoiului şi v. Morarului, prelungit dincolo de Pichetul Roşu, cu Dihamul şi înălţimile învecinate, până în valea Râşnoavei, unde începe teritoriul turistic al Postăvarului; înălţimea maximă: 2.508 m.; Elemente turistice: Colţii Bucşoiului, v. Bucşoiului, cu firele ei de abrupt de pe partea dreaptă, Portiţa Bucşoiului, Brâul mare al Bucşoiului.

30

7. Culmea Morarului.

Se desprinde din vf. Omul spre răsărit şi măsoară numai patru km. lungime, între v. Morarului şi v. Cerbului, unde se învecinează cu Bucegii propriu zişi, încheind astfel ciclul celor cinci culmi care compun împreună masivul Bucegi; înălţimea maximă: 2.367 m. Elemente turistice „Acele Morarului" (2.280 m.), cunoscute în trecut sub numele de „Colţii Babei", Portiţa Morarului, Brâna mare a Morarului, Poiana cu Urzici şi Poiana Morarului, precum şi văile de abrupt Râpa Zăpezii şi v. Adâncă.

Din faptul că este atât de redus ca suprafaţă, s'a tras concluzia greşită că Morarul ar putea să facă parte din culmea Bucegilor propriu zişi, care s'ar întinde astfel până în v. Morarului. Această părere este însă, geografic şi turistic, tot atât de greşită ca şi aceea a lui M. Haret care susţinea că Strunga, Omul şi Morarul fac un singur corp, fără să ţină seama de aşezarea lor şi, mai ales, de faptul că vf. Omul este „un nod" care nu poate fi integrat nici unei culm; din cele cinci care se desprind din el.

8. Omul - (2.513 m.)1 Este punctul cu care culminează masivul

1 Cota oficială este de 2.511 m. Noi folosim însă cota 2.513 m. rezultată de pe urma unor recente reambulări ale Institutului Geografic.

31

Bucegi în totalitatea lui şi de unde pornesc cele cinci mari unităţi care compun masivul, răspândite în diferite direcţii. O platformă îngustă adăposteşte în centrul ei un mare bloc monolitic de circa zece m. înălţime, la adăpostul căruia s'a construit Casa Omul, cea mai veche şi cea mai înaltă cabană din munţii noştri; în comparaţie cu alte piscuri din Carpaţi, Omul se situează cu doi m. deasupra celui mai înalt vârf din masivul Retezatului (vf. Peleaga - 2511 m.), cu 16 m. sub nivelul vârfului Mândra din Parîng şi numai cu 31 m. mai jos de piscurile Negoiului şi Moldoveanului, care contează drept cele mai înalte din ţara noastră.

Cinci văi largi, dintre care câteva reproduc în linii timide marile căldări glaciare din Făgăraş său Retezat, se deschid la picioarele acestui pisc solitar (v. Găurii Obârşia Ialomiţei, v. Cerbului, v. Morarului, v. Mălăeştilor), dându-i un deosebit aspect de măreţie şi izolare.

Orizontul este nesfârşit, dela satele din jurul Braşovului, pitulate chiar la poalele masivului, peste întinsa Ţară a Bârsei şi peste creasta prelungă a Pietrei Craiului, până către Făgăraş, spre apus, către Ciucaş şi Penteleu, spre răsărit sau către câmpia Dunării, spre sud.

Noaptea, cerul înstelat devine o feerie de lumini; sunt luminile regiunilor petrolifere dinspre sud şi cele ale satelor din jurul Braşovului, care se îngână cu pâlpâirile timide ale focurilor ciobăneşti de pe platoul sau văile bogate în păşuni.

Peisagiul de iarnă este deadreptul

32

senzaţional; te simţi mic în faţa imensităţii albului nepătat al nesfârşitei pânze de zăpadă care oboseşte puterea de apreciere a ochiului obişnuit cu limite precis determinate.

Iar linia de ruptură a platoului sau a crestelor, apare ca o enormă streaşină, de sub care se avântă în spaţiul fără margini, masive cornişe de zăpadă şi ghiaţă.

9. Văile. Voluminosul bloc al Bucegilor este brăzdat

de o reţea foarte deasă de văi dintre care însă nu toate au apă, în special cele de pe versantul prahovean; în general, văile din Bucegi aparţin celor trei principale cursuri de apă care, prin ramurile lor înfipte adânc în trupul masivului, determina însăşi aspectul lui geografic: Prahova, Ialomiţa şi Bârsa.

a) Bazinul Prahovei are ca axă v. Prahovei, care izvorăşte de sub înaltul pas al Predealului (1.033 m.) prin cele trei izvoare ale Joiţei, Teascului şî Râşnoavei, ultima venind şi cu apele văii Iadului şi Leucei, cunoscute de skiorii ce urcă dela Predeal la Diham.

Curgând la început între Clăbucetul Azugii şi Clăbucetul Baiului, Prahova primeşte primul său afluent mai mare în dreptul localităţii Azuga, iar pe al doilea abia la Buşteni.

Valea Azugii vine pe stânga din muntele Găvana (masivul Gârbovei), din preajma lacului

33

Roşu; după ce face o serie de mari cotituri pentru a ocoli ramificaţiile Pietrei Mari şi ale Clăbucetului şi după ce a trecut prin frumoasele „Chei ale Azugii", ea se varsă în Prahova, pe o întinsă plaje de prundiş şi nisip care se numea odinioară „Lunca între Prahove" şi unde se ridică azi Azuga.

Valea Cerbului vine pe dreapta Prahovei şi este primul din seria celor nouă mari afluenţi de pe teritoriul de interes turistic al Bucegilor şi anume: v. Cerbului, v. Albă, v. Jepilor, v. Urlătorilor, v. Babei, v. Piatra Arsă, v. Peleşului, v. Sgarburei şi v. Izvorul Dorului.

V. Cerbului îşi are originea în simulacrul de căldare glaciară de sub Omul, adunând apele — câte sunt — de pe ambele versante ale Morarului, cât şi de pe versantul abrupt al Coştilei, prin cei doi afluenţi ai ei: v. Morarului şi v. Coştilei; dacă v. Morarului îşi are originea într'o căldare destul de spaţioasă, dar tot atât de elementară, aşezată sub Omul, aducând cu ea puţinele ape ale unor văi anonime de pe versantul Bucşoiului (v. Şipotului şi v. Porcului) sau ale altora cu rezonanţe alpine din Morarul (v. Zăpezii, v. Adâncă, v. Poienii şi v. Bujorilor), în schimb v. Coştilei este o adevărată vale de abrupt care — acolo unde este mai frecvent vizibilă, adică pe cursul inferior — se înfăţişează ca una din cele mai banale văi subalpine, mlăştinoasă şi plină de vegetaţie.

În afară de v. Morarului, afluenţii de pe stânga văii Cerbului se rezumă la cele patru „şiştoace" seci care se prăvălesc din Morarul,

34

urmate de v. Comorilor şi v. Baiului, cunoscută celor care urcă dela Gura Dihamului spre cabanele de ski de pe Diham; pe dreapta, afluenţii văii Cerbului sunt mai numeroşi şi cu nume mai sonore ca: v. Priponului, v. Caprelor, v. Urzicii, v. Ţapului, v. Seacă (din Coştila), v. Verde şi V. Mălinului (cu v. Scoruşilor, v. Hornului şi v. Colţilor), după. care urmează v. Coştilei (cu v. Gălbenelelor) şi v. Gâlmei.

De remarcat că pe porţiunea dintre v. Ţapului şi Poiana Coştilei - (mai exact Poiana Văii Cerbului), apele ei se ascund sub albie printr'un fenomen specific văilor calcaroase şi reapar mult mai abundente pentru a face câteva mici cascade precum şi un cot pronunţat la Gura Dihamului, după care se varsă în Prahova în punctul cunoscut odinioară sub numele „La Buşteni", de unde s'a tras şi denumirea localităţii Buşteni.

Valea Albă îşi are originea pe platoul Bucegilor, între Coştila şi Caraiman, unde primeşte denumirea caracteristică de „Iadul Văii Albe"; după ce străbate o regiune pur alpină, căreia îi serveşte drept cale de acces, ea se varsă în Prahova, lângă gara Buşteni, aducând un debit apreciabil de apă pe care o colectează însă numai din zona împădurită, unde sunt de semnalat câteva mari săritori impracticabile. Abruptul din dreapta Văii Albe (Caraiman) prezintă cele şapte „albişoare" şi cele trei „vâlcele" care determină configuraţia nordică a crestei şi vârfului Picătura; pe aceeaşi parte, Valea Albă

35

mai primeşte Valea Seacă din Caraiman, cu seria ei de fire de abrupt răspândite în peretele de sub Crucea Caraiman, iar pe latura din stânga avem de semnalat numai o adâncă scobitură în abruptul Coştilei, denumită „Blidul Uriaşilor".

Valea Jepilor — al treilea afluent al Prahovei pe dreapta — izvorăşte tot de pe platoul Bucegilor, între Babele şi Podul Caraimanului şi are apă pe tot parcursul ei; după ce desparte Caraimanul de Jepii mici, făcând marea cascadă „Vânturişul Caraimanului", ea se varsă în Prahova, lângă Fabrica de Hârtie Buşteni, fără să primească pe lungul ei parcurs decât afluenţi foarte neînsemnaţi, printre care semnalăm Vâlcelul Spumos.

Valea Urlătorilor este rezultată din unirea celor două „Urlători" (mare şi mică) din Jepi cu firele sălbaticei văi a Comorilor, din jurul Clăii mari; ea se varsă în Prahova la Nord de gara Poiana Ţapului, după ce s'a mai unit şi cu V. Seacă dintre Clăi.

De menţionat „Cascada Urlătoarei", situată pe cursul Urlătoarei mici, în pădure, la baza abruptului.

Valea Babei - al cincilea afluent al Prahovei - pe dreapta şi Valea Pietrei Arse - al şaselea afluent - au un curs lipsit de orice element alpin, străbătând regiuni împădurite şi sălbatice.

Valea Peleşului - al şaptelea afluent al Prahovei - este o vale cu trecut istoric, cu rezonanţe romantice şi cu un mare debit de apă; ea

36

izvorăşte de sub buza platoului, între Furnica şi Piatra Arsă şi, după un parcurs aproape rectiliniu, se varsă în Prahova, mai sus de gara Sinaia.

De remarcat, pe dreapta, o serie de afluenţi ai Peleşului, cu trecut în istoria turismului ca: Valea cu Genune, Valea Peleşului (sau „V. cu şapte izvoare") şi Valea Sf-ta Ana, prelungă şi complicată, care se desface în două fire deasupra Cotei 14.00 şi anume: V. lui Carp (coborîri de ski) şi V. cu brazi.

Valea Sgarburei - al optulea afluent al Prahovei pe dreapta - are un curs lipsit de interes turistic.

Valea Izvorul Dorului este al nouălea şi ultimul afluent al Prahovei din cuprinsul zonei de interes turistic a Bucegilor; cursul ei este extrem de interesant atât pe platou, unde curge în direcţia N—S şi serveşte drept limită între seria de munţi prahoveni şi cealaltă — a munţilor ialomiţeni — ce alcătuesc culmea Bucegilor, cât şi în zona de abrupt unde face marea cascadă a ,,Vânturişului" şi o serie de lacuri, aducând Prahovei un foarte mare debit de apă.

Valea Izvorul Dorului — în porţiunea ei inferioară dintre lacuri şi confluenţă — serveşte drept limită naturală a zonei turistice a Bucegilor, purtând şi numele de „Valea Vânturişului".

b. Bazinul Ialomiţei este mai redus ca întindere şi importanţă, având ca axă v. Ialomiţei care izvorăşte de sub centura Omului, în punctul Mecetul Turcesc (2.290 m.) sau „Biserica" (în

37

limba turcă „mecet" = biserică); la izvoare, numele văii este Obârşia Ialomiţei, denumire de natură păstorească pe care o păstrează până la confluenţa cu v. Sugărilor (pe stânga) şi v. Doamnelor (pe dreapta), primii mari afluenţi ai Ialomiţei.

Pe acest scurt parcurs, Obârşia Ialomiţei face o cascadă de aproape 100 m. înălţime şi primeşte, pe ambele laturi, o serie de torente de mare inclinaţie rare dau versantelor Obârşiei şi Doamnelor înfăţişarea de mici abrupturi; în punctul de confluenţă cu v. Sugărilor, Ialomiţa se găseşte cu 550 m. mai jos decât nivelul izvoarelor sale, diferenţă pe care o parcurge pe o distanţă de numai patru km.

De aci înainte, până la ieşirea din perimetrul de interes turistic al Bucegilor, Ialomiţa primeşte pe ambele laturi o serie neîntreruptă de izvoare locale şi de afluenţi al căror debit abundent ridică volumul apelor ei la 30.000 m.c. pe zi, în punctul Bolboci, adică pe o distanţă de numai zece km. (M. Haret).

Valea Cocorei este — după v. Sugărilor şi V. Doamnelor — unul din aceşti afluenţi, venind pe stânga de sub piciorul Babelor şi de sub Cocora, de unde colectează nenumărate izvoare; de menţionat, pe parcursul ei, Cascada Cocorei şi Cheile Cocorei, ascunse într'o regiune sălbatică şi împădurită.

Între confluenţele văilor Doamnele şi Cocora, Ialomiţa trece prin Cheile Urşilor (1,5 km.), primele din seria celor şapte „chei" prin care

38

apele acestei văi trebue să treacă spre a ieşi din munţi către câmpie şi pe care localnicii le numesc „ganguri".

Spectacolul se repetă cu aceeaşi vigoare mai jos de v. Cocorei, în Cheile Peşterii (500 m.), unde avem de remarcat Peştera Ialomiţei cu celebrul ei „Schit".

Scăpată din strânsoarea acestor două “chei", Ialomiţa îşi lărgeşte valea şi primeşte pe dreapta Valea Bătrânei, cu celebrul „gang al Horoabei" (4 km.), cu „Turnul Seciului" şi cu nenumăratele cascade de pe parcurs.

Mai jos de gura largă a Horoabei, apele Ialomiţei se domolesc în mijlocul unei întinderi orizontale, terenul devine mlăştinos, iar izvoare abundente mustesc.

După ce a primit pe stânga v. Lăptici cu izvoarele tot atât de numeroase şi răspândite ca şi ale Cocorei, iar pe dreapta V. Colţilor, Ialomiţa intră în Cheile Tătarului mici şi apoi în Cheile Tătarului mari, mai puţin înguste şi sălbatice decât cele anterioare, având pe dreapta „Colţii Tătarului", iar pe stânga „Colţii Blana" din munţii cu aceleaşi nume.

În cuprinsul cheilor, Ialomiţa primeşte pe stânga v. Blana care este un afluent foarte bogat.

Scăpată şi din Cheile Tătarului, Ialomiţa primeşte pe dreapta v. Tătarului, un afluent foarte importam atât prin debitul lui de apă cât şi prin cele două grote de pe parcurs: Peştera Ursului şi Peştera Tătarului, cu al căror studiu s'a ocupat M.

39

Haret; pe aceeaşi parte urmează v. Mircii şi v. Bolboci sau „Bulboace" deasemenea abundente, iar pe partea stângă, V. Nucetului.

Pe o lungime de trei km., Ialomiţa şi-a lărgit din nou albia, pentru a intra apoi într'o nouă serie de chei gemene: Cheile Zănoagei; este însă interesant să ne oprim puţin în punctul Bolboci şi să stăruim asupra unor cercetări ale lui M. Haret din care rezultă o mare diferenţă între debitul de apă al Ialomiţei în acest punct şi relativ redusele cantităţi de apă aduse de afluenţii ei superiori.

Explicaţia o găsim în numeroasele şi abundentele “izvoare" locale pe care le întâlnim între Cheile Peşterii şi Cheile Zănoagei şi printre care M. Haret a identificat nu mai puţin de opt izvoare localizate astfel: două la ieşirea din Cheile Peşterii, unul la gura Horoabei, allul în dreptul văii Lăptici, două în Cheile Tătarului şi ultimele două la ieşirea din aceste chei; aceste izvoare se află exclusiv pe dreapta Ialomiţei şi ronstituesc un fenomen specific munţilor de formaţiune calcaroasă, aşa cum întâlnim şi în Piatra Craiului la ieşirea din Cheile Prăpăstiilor, în punctul „Fântânile Domnilor" său la „Gâlgoaie", spre Dâmbovicioara.

După ce face un mare ocol în jurul „Cetăţii Zănoaga", Ialomiţa intră în Cheile Zănoagei mici, unde face un mic lac; după câteva întorsături, ea intră în Cheile mari ale Zănoagei (doi km.), primind pe parcursul dintre cele două chei, v. Lucăcilei pe dreapta şi v. Oboarelor unită cu v.

40

Dichiului pe stânga; pe această parte apare o nouă serie de izvoare extrem de abundente (subterane de data aceasta) care, tot după calculele lui M. Haret, măresc debitul Ialomiţei până la 70.000 m.c. pe zi.

Punctul principal de colectare a acestor viguroase vine de apă este Scropoasa, câţiva km. mai jos de Cheile Zănoagei, unde s'a construit de altfel un mare lac de baraj care alimentează Uzina Hidroelectrice Dobreşti, situată mai jos, către Moroeni.

Deşi regiunea de interes turistic şi alpin a Bucegilor se poate considera sfârşită odată cu Scropoasa, notăm totuşi că, mai departe, Ialomiţa străbate o ultimă serie de „chei" şi anume: Gangul Orzei, lung de 2,5 km. şi străjuit de pereţi înalţi de 100—300 m., după care reuşeşte să răzbată în regiunea de dealuri din jurul localităţii Pietroşiţa.

c) Bazinul Bârsei are foarte slabe legături cu Bucegii pe care îi atinge numai prin câteva văi de interes alpin ce înconjoară de ambele părţi capătul nordic al masivului şi anume prin afluenţii văii Turcului şi ai văii Ghimbavului; în timp ce v. Turcului atinge Bucegii pe trei căi diferite şi anume prin v. Poarta, v. Şimonului şi v. Moeciului, firele de origine ale văii Ghimbavului nu ajung în Bucegi decât dintr'o singură direcţie, prin văile alpine ale Mălăeştilor, Ţigăneştilor şi Bucşoiului.

Valea Poarta îşi ramifică izvoarele pe tot întinsul abruptului Clincii şi Ciobotei, brăzdând

41

versantul nord-vestic al culmii Ţigăneşti până aproape de creastă cu adâncile fire ale Urlătoarei Clincii, Steioarei, Ciobotei, Portiţei şi Clincii, văi de abrupt foarte sălbatice şi puţin cunoscute; ea se varsă în v. Turcului puţin mai jos de Castelul Bran, după ce a străbătut satul Poarta-Bran şi a primit pe dreapta v. Portiţei.

Valea Şimonului porneşte de sub centura Omului purtând numele de Valea Găurai fiind cunoscută prin caracterele alpine ale acesteia şi anume: circul glaciar al Găurii, singurul circ de formă clasică din Bucegi, abruptul cu zeci de colţi şi vâlcele de pe ambele laturi ale Găurii (muntele Guţanul pe stânga şi muntele Găura, pe dreapta) şi, în fine, cascadele dela Moara Dracului.

Din punctul unde părăseşte zona de abrupt (Stâna din Gaura), valea primeşte numele de v. Căţunului unindu-se cu văile Dumbravei, Căţunului mic şi Guţanului, pe stânga, şi cu v. Gălbinărilor, pe dreapta; mai jos de confluenţa v. Guţanului, ea capătă numele de v. Şimonului, denumire pe care o păstrează până la vărsarea în v. Turcului, după ce străbate interminabilul sat Şimon aparţinând comunităţii Branului şi după ce a primit din dreapta v. Predeluşului şi V. Tisei, iar din stânga v. lui Lambă, pe unde trece drumul spre Strunga, pe Plaiul lui Lom.

Valea Moeciului nu atinge decât periferia Bucegilor prin firul ei de origine numit v. Bângăleasa care vine chiar de sub pasul Strunga, culegând torentele ce dau abruptului apusean al

42

Strungei aspectul lui atât de caracteristic; v. Bângăleasa, unită cu v. Moecelului, dă naştere văii Moeciului care se varsă în v. Turcului puţin mai sus de gura Şimonului, după ce a străbătut pitoreştile sate Moeciul de sus şi Moeciul de jos, precum şi micile chei ale „Cheiţei".

Valea Ghimbavului atinge latura nordică a Bucegilor, către Râşnov, prin v. Bucşoiului unită cu v. Glăjăriei până la confluenţa cu v. Mălăeştilor, al cărei circ superior este una din podoabele Bucegilor; unită cu v. Ţigăneştilor şi v. Velicanului, pe stânga, şi cu v. Proviţei, pe dreapta, v. Glăjeriei dă naştere văii Ghimbavului, denumire sub care o întâlnim pe tot parcursul dintre uzina electrică şi localitatea Râşnov.

Prezentarea bazinului Bârsei se încheie cu câteva văi ce brăzdează versantul nordic al Bucegilor pe distanţa dintre Uzina Electrică şi Bran şi anume: v. Sohodolului şi cele trei Pănicere, peste care trece drumul de legătură dintre Buşteni-Diham-Bran; toate aceste văi sunt afluenţii Turcului care, la rândul lui, este unul din principalii componenţi ai bazinului Bârsei ce afectează în principal Piatra Craiului.

43

CAP. III. ITINERARII

1. Centre turistice. Dealungul Prahovei, la poalele Bucegilor, se

găsesc câteva staţiuni climatice de primul ordin, dintre care însă numai Sinaia şi Buşteni pot fi considerate centre de turism alpin, urmate dela distanţă de Predeal.

Pe latura nordică a masivului, localitatea Bran este singurul centru turistic al regiunii, urmată într'o mică măsură de Râşnov; iar dinspre sud, un singur drum pleacă dintr'o localitate ce nu poate fi considerată drept un centru turistic pentru Bucegi: Pietroşiţa.

Am crezut, potrivit cu scopul prezentei lucrări, să considerăm punctul Peştera Ialomiţei drept un centru turistic, datorită strălucitului viitor de „staţiune alpină" pe care îl întrevedem întregului ansamblu de monumente ale Naturii şi elemente turistice din jurul Peşterei.

Din punctul de vedere al turismului de munte, Buştenii sunt, desigur, centrul cel mai frecventat, urmat de Sinaia şi Predeal; este deci cazul să menţionăm opera de susţinere a mişcării turistice şi alpine pe care a realizat-o aici Clubul Alpin Român prin cele două construcţii ale sale: Căminul Alpin din Buşteni şi Refugiul metalic Coştila, ambele ridicate cu grele sacrificii, în cursul anilor 1938—1939.

44

2. Clasificarea drumurilor. Este dela sine înţeles că într'un masiv atât de

bogat în elemente alpine, atât de variat ca aspecte şi atât de întins ca suprafaţă, vor exista diverse categorii de trasee, accesibile unei foarte întinse game de drumeţi.

O clasificare a acestor drumuri este, deci, cu atât mai necesară, cu cât — ţinând seama că această călăuză se adresează unor foarte largi şi variate mase de drumeţi care vin fiecare cu puterile lor fizice şi cu experienţa lor turistică — materialul arhicunoscut al Bucegilor trebue sistematizat cu mare atenţie, pentru ca fiecare categorie de turişti să poată fi îndrumată pe traseul cel mai potrivit.

În prima mea lucrare Bucegii şi Piatra Craiului, (1936), încercasem o clasificare a drumurilor din Bucegi în trei categorii: itinerarii de interes general, itinerarii alpine şi itinerarii tehnice. Experienţa ulterioară şi marea desvoltare a turismului de munte, care a atins punctul culminant în anul 1939, ne-au arătat că nu pot fi cuprinse în aceste trei categorii toate traseele extrem de variate din Bucegi.

Am împărţit, deci, aceste trasee în patru mari categorii, la care am adăugat, potrivit împrejurărilor, încă două categorii auxilăre unde vom întâlni, în parte sau în total, drumuri din primele două categorii.

a) Drumurile de pătrundere pornesc

45

dintr'un centru turistic situat la poalele masivului şi se opresc în punctele centrale: Staţiunea Peştera, sau Omul servind în condiţiuni optime la cunoaşterea masivului şi la iniţierea în practica turismului de munte pentru toate categoriile de drumeţi.

b) Drumurile de interes general constituesc o categorie foarte bogată cuprinzând toate celelalte trasee accesibile oricui; aceste trasee, pentru a căror parcurgere se cere numai echipament şi rezistenţă fizică, fără să fie nevoie de materiale sau de o tehnică specială, folosesc marile poteci marcate care străbat masivul fără alte dificultăţi de teren decât diferenţele de nivel considerabile dintre punctele de plecare şi sosire.

Aceste trasee - ca şi cele din prima categorie - pot fi străbătute de orice categorie de turişti, fără nici o pregătire specială şi în orice număr; ele constituesc marea şcoală de drumeţie a Bucegilor şi vor folosi în principal promovării turismului de munte în marile mase.

În acest scop însă, trebue să recomandăm atât participanţilor, cât şi organizatorilor sau conducătorilor de „caravane", să nu treacă cu vederea indicaţiunile date de noi în primele

46

pagini ale volumului „Drumuri de munte" (EDITURA DE STAT ed. II. 1947) şi care sunt rezultatul unei experieiiţe de peste 20 ani.

c) Traseele alpine grupează acele rute de stâncă, de o succesivă dificultate, pentru a căror efectuare se cere nu numai un echipament special şi o rezistenţă fizică deosebită, dar şi o experienţă alpină pe care nu o putem căpăta decât prin participarea activă şi repetată la ascensiunile colective organizate în acest scop.

Traseele alpine folosesc firele văilor de abrupt sau brânele de altitudine; grupurile nu mai pot fi nelimitate, bocancii cu ,,tricouni" devin necesari, iar frânghia şi espadrilele vor fi şi ele obligatorii cel puţin pentru conducător, pe parcursul unora din aceste trasee.

Prezentarea acestora o vom face în ordine geografică, deoarece este greu de stabilit o gradaţie absolută; unele din ele au constituit pe vremuri fala alpinismului nostru, dar au fost depăşite de traseele tehnice cărora le servesc astăzi de bază.

În descrierea acestor trasee va apare pentru prima dată noţiunea de „escaladă"; grupurile vor fi cât mai restrânse şi mai selecţionate, putând însă

47

depăşi numărul de 2—3 persoane; ele vor fi puse — în mod obligatoriu — sub conducerea unei persoane cu o notorie experienţă alpină.

Nu ne luăm nici o răspundere pentru urmările neplăcute ce ar decurge din organizarea sau conducerea unor grupuri pe aceste trasee, fără respectarea indicaţiunilor de mai sus, precum şi a celor de detaliu din volumul Drumuri de munte (EDITURA DE STAT ed. II. 1947).

d) Traseele tehnice constituiesc o categorie de rute alpine cu care se pot mândri numai Bucegii şi într'o mai mică măsură Piatra Craiului; aceste trasee de mare clasă alpină afectează părţile cele mai expuse din zonele de abrupt, pornind în general de pe un traseu alpin, odinioară „celebru", care le serveşte de traseu de bază.

Pentru explorarea şi stabilirea acestor trasee cu un caracter tehnic superlativ, s'au depus eforturi considerabile, au fost puse la contribuţie nu numai priceperea şi experienţa, dar şi îndrăsneala alpiniştilor noştri puţini la număr; spiritul lor de sacrificiu a mers adesea până la jertfa supremă (N. Comănescu, ing. Coman, A. Petriu, etc.), iar numele „aşilor" noştri va rămâne

48

definitiv legat de progresul acestei nobile dar temerare discipline: alpinismul pur.

Pentru cucerirea acestor trasee, au fost puse în practică metodele de tehnică alpină şi materialele cele mai noi şi mai perfecţionate, care au ridicat alpinismul din ţara noastră la nivelul marilor realizări din alte ţări, graţie unor spirite întreprinzătoare, pornite din rândul celor mulţi: N. Dimitriu, Emil Cristea, fraţii Coman, N. Baticu, ing. Frim, I. Şincan, etc.

Deşi traseele tehnice nu au nici o legătură cu răspândirea turismului de munte în marile mase, nu puteam totuşi să nu aducem aci un meritat omagiu acestei restrânse ramuri de activitate din cadrul larg al drumeţiei de munte.

În lucrarea de faţă nu vom face decât să evocăm aceste trasee, pe care nu avem nici dreptul, nici dorinţa de a le pune la îndemâna cititorilor noştri; sperăm că un viitor „ghid alpin" se va ocupa în amănunt de aceste trasee de o restrânsă frecvenţă turistică.

e) Drumurile de iarnă constituesc o categorie auxiliară în care vom întâlni o parte din traseele de marc circulaţie turistică însoţite de acele observaţii speciale devenite în ultimul timp foarte necesare — în urma desvoltării

49

turismului de iarnă — şi care vor interesa pe cei ce le vor parcurge în timp de iarnă; desvoltarea la care a ajuns turismul de iarnă în Bucegi, precum şi atenţiunea specială pe care o merită traseele de iarnă, ne vor obliga să revenim pe larg asupra lor înainte de a începe prezentarea itinerariilor.

f) Drumurile de legătură sunt o categorie auxiliara în care am introdus acele rute combinate care servesc la străbaterea marilor spaţii dintre Bucegi şi regiunile învecinate.

3. Denumiri de drumuri. Există în tradiţia drumeţiei de munte din

ţara noastră, ale cărei începuturi de organizare au apărut în Bucegi, frumosul obiceiu de a se păstra şi folosi vechi denumiri sub care au fost cunoscute, în trecut, câteva din marile artere de circulaţie turistică şi pe care generaţiile viitoare trebue să le cunoască şi să le perpetueze.

În afară de Drumul lui Butmăloiu de pe platoul Bucegilor, sau de Drumul Deubel care urcă pe spinarea înaltă a Bucşoiului, vom reactualiza în această lucrare alte vechi denumiri, azi uitate, ca: Drumul Eforiei pe Vârful cu Dor, Drumul Urlătorilor cunoscut sub denumirea improprie de „Drumul Schiel", apoi Drumul Munticelului, între Buşteni şi Poiana Coştilei, Drumul Mălăeştilor,

50

veche arteră de pătrundere în Bucegi, plecând din Râşnov sau Drumul Grănicerilor de pe Strunga.

Am socotit, însă, că nu ar fi rău ca generaţia de azi să ducă mai departe această tradiţie drumeţească, desvoltând-o prin introducerea altor denumiri menite să perpetueze memoria celor care, prin sacrificiile şi strădaniile lor, au contribuit la desvoltarea turismului în Bucegi.

Voi propune şi voi folosi, deci, în prezenta lucrare, denumirile următoare, pe care cred că lumea turistică nu va avea niciun motiv să nu le adopte: Drumul Mihai Haret între Sinaia şi Omul, Drumul Bucura Dumbrava între Peştera şi Omul, pe Obârşia Ialomiţei şi Drumul Nestor Urechia dela Buşteni la Omul pe v. Cerbului.

4. Drumurile de iarnă. Lucrarea de faţă nefiind o călăuză de ski,

suntem obligaţi să arătăm în ce măsură ne vom ocupa de drumurile de iarnă, pentru a nu fi bănuiţi că am intenţiona să încălcăm un teritoriu ce nu ne aparţine.

Până în toamna anului 1946, când un accident alpin mi-a interzis definitiv practicarea skiului, am putut gusta, timp de câţiva ani, plăcerile acestui sport de iarnă, apreciind însă îndeosebi foloasele pe care le aduce desvoltării turismului de munte.

Cu acest prilej, mi-am dat seama că numai cine a cunoscut înfăţişarea aspră dar superbă a

51

iernii alpine, poate afirma că este un turist complet; am mai constatat, deasemenea, că fără o cât de aproximativă folosire a skiurilor nu pot fi încercate acele mari „curse" care prilejuesc cunoaşterea aspectului hivernal al muntelui.

Bucegii sunt masivul cel mai bogat în drumuri de iarnă, datorită atât întinderii şi caracterului lor, cât şi numărului mare de adăposturi; pentru ca lucrarea ele faţă să fie cât mai completă, vom prezenta, pentru fiecare centru turistic, acele drumuri de iarnă care — fără să fie nici rute speciale de ski, nici ascensiuni de iarnă cu caracter tehnic alpin — vor cuprinde elemente care vor uşura străbaterea hivernală a Bucegilor.

5. Marcajele. În urma adoptării de către Oficiul Naţional

de Turism a proiectului de sistematizare a marcajelor în munţi, întocmit de Federaţia de specialitate, aproape întreaga reţea de marcaje din Bucegi a fost refăcută în cursul anilor 1946—1949, fixându-se stâlpi şi tabele de marcaj, reînnoindu-se şi — pe alocuri — schimbându-se semnele de marcaj potrivit schemei de sistematizare a marcajelor din Bucegi, stabilită de aceeaşi Federaţie şi adoptată de O.N.T. care a susţinut din bugetul său realizarea ei pe teren.

Harta generală care însoţeşte prezenta lucrare, reproduce noile semne de marcaj şi va avea darul să lămurească pe cititori asupra

52

progresului considerabil ce se poate realiza prin cooperarea forurilor conducătoare ale turismului cu elementele ce constituesc iniţiativa particulară.

6. Dizolvarea asociaţiilor turistice.

În vremea când această lucrare se afla sub

tipar, asociaţiile de turism şi alpinism au fost disolvate printr'un Jurnal al Consiliului de Miniştri, iar patrimoniul lor a fost trecut la O.N.T. Fără să intrăm în amănuntele acestui eveniment turistic, vom observa numai că neputând anticipa asupra viitoarei înfăţişări a mişcării turistice, vom indica în dreptul cabanelor denumirea actuală a asociaţiei sau clubului cărora aparţin în prezent aceste.

A. DRUMURI DIN SINAIA Indicaţiuni generale Sinaia este cea mai mare staţiune climatică

din ţara noastră, fiind totodată, deşi nu în aceeaşi măsură, şi un mare centru turistic.

Situată la o altitudine de 798 m. (Gara), staţiunea se ridică în pantă pronunţată, căţărându-şi vilele pe flancurile muntelui Furnica, până către 1000 m. alt.

Hoteluri şi restaurante se găsesc în mare număr atât în staţiunea propriu zisă, cât şi în suburbiile Izvor şi Cumpătul; pentru turiştii în trecere, nici o adresă specială.

53

127 km. dela Bucureşti şi 43 km. până la Braşov, pe şoseaua internaţională; 62 km. până la Târgovistc, pe şoseaua turistică, peste muntele Păduchiosul.

Plimbări variate şi numeroase în cuprinsul staţiunii (Calea Codrului, Valea Peleşului, etc.) cât şi în împrejurimi (Piscul Câinelui;

Cai de povară, călăuze şi Birou ONT. lângă Parc.

Climat dulce, dar foarte umed; sporturi de iarnă.

I. DRUMURI DE PĂTRUNDERE

1. Sinaia - Vf. cu Dor - Peştera. (Drumul Eforiei; marcaj roşu vertical pe fond alb; timp necesar: 7—8 ore; pe hartă No. 1). Ieşirea din Sinaia se face prin str. Furnica,

după care se foloseşte şoseaua de automobile ce leagă Sinaia de Cota 14.00, până dincolo de Sf. Ana (ramificaţie la stânga), la un canton de pădurar; aci lăsăm la dreapta drumul spre Piatra Arsă şi urmăm spre stânga şoseaua tot atât de largă şi bine întreţinută (vedere frumoasă spre v. Prahovei şi Sinaia).

Şoseaua sfârşeşte la Hotelul Furnica (splendidă construcţie nepusă încă în funcţiune), aşezat lângă Cabana O. N. T. Cota 1400 (apă, telefon, restaurant), atât de cunoscută skiorilor şi

54

construită de Oficiul Naţional de Turism pe locul unui vechi chioşc; pe vremea când şoseaua era doar o potecă, iar munţii dimprejur o marc necunoscută, se aventurau până aci doar „îndrăzneţii care considerau justificată denumirea de ,,Poiana Sfârşitului Lumii” dată acestor locuri.

Până aci se mai poate veni fie scurtând serpentinele şoselei pe o potecă mai directă, fie folosind „vechiul drum de pe plai" din capul străzii Furnica, foarte recomandabil iarna — la urcuş — din care cauză îl vom prezenta în amănunt în capitolul „drumuri de iarnă din Sinaia".

Mai sus de Cota 1400, poteca înlocueşte şoseaua, începând să urce pantele Furnicii, între Valea cu brazi şi Valea Sgarburei (în dreapta, deasupra limitei pădurii, Valea lui Carp cu celebrele coborîri de ski); ieşind pe plaiurile deschise ale Furnicii, poteca trece pe la Piatra Turcului (reminiscenţă de pe timpul invaziilor turceşti) şi urcând domol către Sud, traversează v. Sgarburei (Şipot), atinge coama dintre aceasta şi v. Stânei (hotarul muntelui Vf. cu Dor) şi apoi, dealungul acestei ultime văi, se opreşte la casa de adăpost Vârful cu Dor (construită în 1935—36 de fosta soc. S.K.V.; azi propr. O. N. T., 1920 m. alt.; apă, telefon, restaurant), având tot timpul în stânga pantele Vârfului cu Dor, iar în dreapta, stâncile „La Cetate" de pe Furnica.

De notat, pe parcurs, ramificaţia spre „Brâul Vf. cu Dor", pe coama dintre v. Sgarburei şi v.

55

Staţiei, iar la cabană, ramificaţia spre Piatra Arsă - Babele pentru ski.

După un scurt urcuş prin spatele cabanei, drumul Eforiei ajunge în Curmătura Vf. cu Dor (1950 m.; punctul de maximă înălţime de pe întregul traseu cu ramificaţie pe spinarea Furnicii, spre Piatra Arsă-platou).

Dincolo de Curmătură (vedere splendidă spre Leaota-Strunga-Doamnele), drumul coboară puţin şi apoi se bifurcă: o variantă (numai de vară) coboară pieziş pe spinarea Furnicii, spre dreapta, până în fundul văii Izvorul Dorului, sub linia funicularului aerian (Monumentul Arh. Câmpeanu), cealaltă variantă (drum de iarnă clasic) coboară direct şi vertiginos - Valea Scândurarilor (Vâlcelul Dorului), ajunge la confluenţa cu v. Izvorul Dorului, se angajează pe fundul acesteia, spre dreapta şi întâlneşte prima variantă sub linia funicularului.

De aci, traseul urcă direct spre N.V. — în Curmătura Lăptici (1825 m.) şi coboară fără întrerupere peste pantele muntelui Lăptici, cu nenumăratele lui viroage şi prin pădurea de o excepţională frumuseţe; pentru ea, ajungând la o foarte mică diferenţă de nivel faţă de albia Ialomiţei, în dreptul Casei Padina, să se dirijeze spre miazănoapte, traversând pădurea Cocorei până în Poiana Crucii, la Casa Peştera, (T. C. R., 1615 m. alt. apă, telefon, restaurant, bibliotecă) ridicată în anul 1942 în stil de hotel de altitudine,; pe locul fostului Han al Drumeţilor clădit în anul

56

1926 şi distrus de un incendiu, în luna Februarie 1940.

Pentru cunoaşterea locurilor ce compun „Staţiunea Alpină Peştera", se va consulta capitolul special (vezi pag. 113—115).

2. Sinaia - Piatra Arsă - Peştera (Drumul Butmăloiu; marcaj albastru vertical pe fond alb; timp necesar: 6—7 ore; pe hartă No. 4). Se foloseşte traseul anterior A.I. 1 până la

cantonul unde şoseaua de automobil se ramifică spre Cota 1400; de aci, continuând la dreapta dealungul poeticei văi a Peleşului, trecem peste o serie de afluenţi ai ei şi apoi peste firul principal, ajungând în Poiana Văcăriei sau Poiana Slanei, — (1300 m. alt.) De vizitat Stâncile Clopoţelul, de unde se prezintă o splendidă şi ameţitoare privelişte asupra Sinaiei, pe o platformă îngustă de câţiva metri suspendată deasupra văii.

Începând urcuşul pe Piatra Arsă, trecem deseori de pe un versant pe altul (vedere splendidă, asupra brânelor de abrupt din Piatra Arsă şi Jepi) şi ajungem în punctul „Varsanufie" (cota 1650 m.), unde notăm ramificaţia spre Brâul Pietrei Arse (atenţiune specială, iarna).

Mai departe, ajunşi la capătul serpentinelor, trecem pe deasupra pantei excesive a Peleşului, pe sub primul vârf al Pietrei Arse (2007 m.) (atenţiune deosebită, iarna) şi ieşim pe platou,

57

lăsând în stânga vârful principal -4- 2041 m. — şi adâncitura şeii Pietrei Arse; punctul cel mai înalt de pe parcurs: după puţin timp, drumul se ramifică: spre dreapta - marcaj galben - către Omul, iar spre stânga - marcaj albastru - către Peşteră.

Prinzând ramura din stânga, mergem puţin dealungul vâlcelei Jepilor, trecem pe sub linia funicularului aerian şi ajungem imediat la Cabana militară Piatra Arsă , 2000 m. alt., apă, telefon), aşezată în centrul platoului Bucegilor şi înconjurată de splendide pante pentru ski.

Mai departe, Drumul Butmăloiu traversează albia mlăştinoasă a văii Izvorul Dorului şi prinde versantul domol al Cocorei, pe care îl ocoleşte printr'un mare arc de cerc, trecând de-a-coasta peste toate firele uscate ce alcătuesc începuturile văii Lăptici (vedere frumoasă spre v. Ialomiţei — Leaota — Strungii; se trece apoi pe „Vârfurile Mari" (vf. cu Jnepeni — 1850 m.) se face un ocol spre apus ,se trece pe „Vârfurile mici" (vf. La Mese — 1780 m.) şi se intră în vasta pădure a Cocorei, pe care poteca o străbate pe o pantă foarte înclinată şi pe un teren adesea umed şi clisos.

Suntem în Gangul Cocorei (a nu se confunda cu „Cheile Cocorei") şi la capătul inferior al pantei ne oprim în spatele Casei Peştera T. C. R.; detalii la pag. 46).

58

3. Sinaia - Piatra Arsă – Babele - Omul (Drumul M. Haret; marcaj galben vertical pe fond alb; timp necesar: 8—10 ore; pe hartă No. 3). Se foloseşte traseul A. I. 2 până la

ramificaţia dintre vârfurile Pietrei Arse; de aci, lăsând în stânga Drumul Butmăloiu spre Peşteră, prindem ramura dinspre dreapta (Nord), coborîm în firul terminal al văii Babei, urcară printr'o pădurice de jnepeni (Jepi), lăsăm în dreapta vf. Jepilor mari (2075 m.) şi trecem în curând pe sub linia funicularului aerian al Fabricii de Hârtie Buşteni (În stânga ramificaţia spre Cabana militară Piatra Arsă, în dreapta Cantonul Jepi).

Drumul M. Haret trece curând dealungul firului terminal al Urlătoarei mari şi, lăsând la dreapta o ramură spre Casa de adăpost Caraiman (C.C.R. se îndreaptă spre stânga către Babele care încep să fie vizibile din depărtare un scurt urcuş pe, coama dintre v. Jepilor şi Izvorul Dorului ne aduce la poalele monticulului pe al cărui versant apusean se găseşte excepţionalul monument al Naturii, cunoscut sub denumirea colectivă de „Babele" şi compus din trei grupe de stânci în formă de ciupercă, aşezate la intervale regulate pe panta dinspre v. Ialomiţei (la baza grupei inferioare, izvor).

Lângă grupul principal — din mijloc — se găseşte casa de adăpost Babele (ridicată în 1938 de Asoc. A. D. M. I. R.; 2206 m. alt.; apă, telefon,

59

restaurant); în apropiere, spre Nord, Sfinxul din Bucegi (2260 m. alt.).

Îndreptându-se către Omul, drumul M. Haret trece pe sub Baba Mare (22()2 m.), lasă în dreapta începuturile văii Jepilor cu drumul spre Crucea Caraiman şi intră pe nesimţite în zona văii Sugărilor; vederea se închide definitiv spre platoul Bucegilor, lăsând liberă o vastă perspectivă spre Obârşia, Leaota şi v. Ialomiţei, până departe spre Cheile Zănoagei.

Ajungând la începuturile văii Sugărilor (Curmătura Sugărilor — (2360 m.), drumul face un ocol spre stânga, urcă puţin pe muntele Obârşia (vedere frumoasă înapoi spre valea Priponului-Coştila) şi trece imediat pe pantele dinspre v. Cerbului, pe Brâul Obârşiei (vara) sau pe sub brâu (iarna), ocolind astfel jumătatea sudică a circului final al văii Cerbului (în stânga vf. Obârşiei, 2.485 m.); în dreapta, impresionantă vedere peste circul văii Cerbului cu vf. Omul şi serpentinele potecii.

De pe Brâul Obârşiei, drumul coboară uşor în Curmătura Văii Cerbului (2350 m.), de unde, urcând din greu o diferenţă de nivel de circa 150 m., se opreşte pe platforma vârfului Omul (2513 m, la casa de adăpost Omul) (T. C. R.).

În Curmătuni Văii Cerbului se întâlneşte drumul Bucura Dumbravă care urcă dinspre Peştera pe Obârşia Ialomiţei, iar mai sus, dincolo de Vf. Ocolit (sau Vf. Bucura Dumbravă, 2490 m.), se mai adaugă şi Drumul N. Ureche care urcă dinspre Buşteni, pe v. Cerbului, precum şi Drumul

60

Grănicerilor, pe Strunga. Casa Omul este cel mai vechi şi cel mai

înalt refugiu din munţii noştri; aşezată la adăpostul unui voluminos bloc calcaros de circa zece m. înălţime, cabana aceasta a trecut prin multe încercări şi prefaceri, începând din anul 1880 când era un refugiu de piatră, până în 1926 când a fost ridicată actuala cabană T. C. R., amenajată şi adăugită ulterior; în 1906—1913, a fost aci o casă de lemn ridicată de „Societatea Carpatină" din Sinaia.

Apa lipseşte; restaurant foarte sumar; staţie meteorologică şi de T. F. F.; locuri limitate.

II. DRUMURI DE INTERES GENERAL 4. Sinaia – Vânturiş - Bolboci (Marcaj roşu orizontal, timp necesari 5-6 ore). Se urmează Drumul Eforiei (A. I. 1) din

Sinaia până în dreptul coamei dintre v. Sgarburei şi v Stânei, unde se lasă la dreapta drumul către Casa Vf. cu Dor şi se prinde ramificaţia care traversează v. Stânei şi se angajează pe Brâul Vf. cu Dor.

Timp de peste o oră mergem pe sub peretele înalt şi abrupt al Vârfului cu Dor, trecând pe lângă o celebră colonie de „irişi alpini", minunat de frumoşi în epoca înfloririi (Iunie); trecem apoi pe sub Colţii lui Barbeş, în dreptul cărora brână ia

61

sfârşit, iar de pe pragul lat şi ierbos, privirea rătăceşte spre sud până în colinele Comarnicului şi Câmpinei. La picioarele noastre, se înfăşoară serpentinele şoselei Sinaia-Târgoviste, spre Păduchiosul, şi se înghesuie, casele din Sinaia, în timp ce, sub noi, sgomotul care se ridică din Cascada Vânturiş stărue ca o imagine auditivă de fond.

Dincolo de Colţii lui Barbeş, drumul începe să coboare spre v. Izvorul Dorului, după ce poteca a trecut printr'o mică „portiţă" şi traversează apa în dreptul celui mai mare dintr'o serie de mici „lacuri" situate mai sus de potecă şi pentru a căror vizitare merită să sacrificăm circa o jumătate de ora (se poate prelungi abaterea din drum până în Cheile Izvorului, miniaturale, foarte frumoase).

Revenind în potecă, urcăm puţin pe Vânturişul, cobo rîm dealungul văii Oboarelor până la limita pădurii şi apoi, îndreptându-ne către Nord (dreapta), trecem valea pe partea Nucetului şi urcăm uşor până sub linia funicularului, trecând pe lângă stâna din Nucet.

Urmând linia funicularului spre stânga, traversăm câteva vâlcele şi ne oprim pentru a arunca o scurtă privire de ansamblu asupra Ialomiţei, din punctul unde începe coborîrea spre Staţiunea Bolboci care se vede la picioarele noastre.

În stânga, se ghiceşte intrarea în Cheile Zănoagei; în dreapta, valea Ialomiţei până în Cheile Tătarului, iar în faţă se ridică, mândră,

62

Cetatea, cu flori de pe Zănoaga; ascunsă după o perdea de brazi, ceva mai fleparte de staţia funicularului, găsim casa de adăpost O. N. T. dela Bolboci (1468 m. alt.; restaurant; ridicată în 1926 de fosta Soc. S. K. V.).

Staţiunea Bolboci (1385 m.) este o aglomerare de clădiri aparţinând fabricii de hârtie din Buşteni; cei ce nu doresc să rămână la cabana O. N. T. Bolboci, vor trebui să mai meargă timp de două ore până la Peşteră sau alte două ore până la Scropoasa (traseul F. I. 1).

Se mai poate veni la Bolboci peste muntele Blana, trecând pe la cabana Vf. cu Dor; acesta fiind însă un minunat drum de iarnă, îl vom descrie la capitolul respectiv (traseul A. IV. 9).

5. La Cascada Vânturişului (Drum nemarcat; timp necesar: 3—4 ore). Cascada Vînturişului este o cădere de circa

60 m. înălţime pe care o fac apele spumoase ale văii Isvorul Dorului în punctul unde panta domoală a platoului se frânge până la verticală în abruptul de sub Colţii lui Barbeş şi muntele Vânturişul (traseul A. II. 4).

La această extrem de interesantă cascadă ajungem în cadrul unei plăcute excursii de câteva ore, plecând din Sinaia pe Calea Codrului, la întretăierea cu str. Furnica; după ce trecem pe sub linia funicularului aerian care deserveşte carierele de piatră de var ale întreprinderilor metalurgice

63

din Sinaia, lăsăm în urmă Fântâna lui Gătej şi ne oprim la Podul Zgarburei, în plină pădure.

Aci, părăsind şoseaua, prindem o potecă destul de neînsemnată care trece peste v. Sgarburei şi se îndreaptă oblic spre stânga prin pădurea deasă, lăsând la dreapta o ramură mai vizibilă care urcă spre Poiana Pusnicului şi spre Cota 1400, pe un drum astăzi abandonat.

În curând, poteca noastră se transformă într'o sălbatică alee şi apoi într'o cărare părăsită care însoţeşte vechile lucrări de apeduct al căror capăt se află exact sub cascada Vânturişului, în valea Izvorul Dorului, unde cărarea se pierde pentru a face loc unui hăţaş care urcă dealungul malului drept al văii, pestr interesante praguri de piatră colorată şi lustruită.

Se trece pe lângă o serie de blocuri de piatră, deasemenea lustruite, pe lângă o săritoare umedă şi după vreo două ore dela Podul Sgarburei, se ajunge în punctul de unde Cascada Vânturişului (.1350 m. alt.) se oferă privirilor noastre uimite în toată splendoarea jerbelor ei de apă; debit maxim în Mai-iunie).

Suntem cam la 350 m. dedesubtul brâului Vf.-ului cu Dor, pe care l-am putea atinge în circa două ore de urcuş; locurile sunt însă foarte rele, aşa că recomandăm întoarcerea în Sinaia, pe acelaşi drum.

64

III. TRASEE ALPINE

6. Brâul Pietrei Arse (Traseu nemarcat; timp necesar: 5—6 orc). Se foloseşte traseul A. I. 2 sau A. I. 3 pe

Piatra Arsă până în punctul „La Varsanufie" (alt. 1650 m., inscripţie), circa o oră mai sus de Poiana Văcăriei; de aci, un hăţaş destul de vizibil ne conduce pe Brâul Pietrei Arse, dirijându-se spre Nord (dreapta) pe lângă un fost bordei traversând începuturile văii Piatra Arsă.

Ieşim pe creasta dintre v. Piatra Arsă şi v. Babei (splendidă vedere panoramică) şi schimbăm direcţia spre stânga vest) pe una din feţele dinspre v. Babei, luptând cu desimea pădurii; hăţaşul coboară mult în fundul văii Babei şi urcă apoi o mare diferenţă de nivel pe malul opus, pentru a prinde din nou brâul pe care l-a părăsit din cauza terenului nefavorabil.

Suntem pe Brâul Jepilor mari, iar coama spre care urcăm desparte v. Babei de v. Urlătoarea mare; pe coamă avem punctul cel mai înalt de pe parcurs (superbă vedere panoramică).

Hăţaşul se strecoară pe sub stâncile înalte ale Jepilor mari (2.075 m. alt.) şi începe să coboare spre vasta incintă a Urlătoarei mari, situată sub buza platoului şi străbătută de linia funicularului aerian al fabricii de hârtie Buşteni; pe fundul acestei incinte întâlnim serpentinele largi ale drumului de cai care coboară dela Cantonul Jepi

65

(vizibil în stânga, pe platou) spre Buşteni. Traseul sfârşeşte pe Coama Urlătorilor

situată între cele două Urlători, în dreptul punctului „La Spannbock" de pe linia funicularului; de aci începe coborîrea spre Buşteni, pe larga potecii a Urlătorilor.

Fracţiunea finală a brâului, până în v. Jepilor (Brâul lui Răducu) o vom descrie în cadrul drumurilor din Buşteni.

IV. DRUMURI DE IARNĂ 7. Sinaia - Vf. cu Dor - Peştera (Drum de ski şi de picior; timp necesar: 6-8 ore). Se urmează în linii generale traseul de vară

A. I. 1, cu următoarele abateri: a. Sinaia — Cota 1.4.00 — se urcă pe

varianta de ski (vechiul drum pe plai) începând dela încrucişarea str. Furnica — Calea Codrului, până sub hotelul Furnica; se coboară pe şosea, foarte indicată, începătorilor.

b. Curmătura Vf. cu Dor — v. Izvorul Dorului, Se lasă la dreapta drumul de vară pe spinarea Furnicii şi se coboară prin v. Scândurarilor în firul văii Izv. Dorului, apoi dela confluenţă spre dreapta până sub linia funicularului, iar de aci pe drumul de vară până la Peşteră.

66

8. Sinaia - Vf. cu Dor - Babele (Drum de ski şi de picior; timp necesar: 7—

8 ore) Este cel mai frecventat drum de acces spre

platoul Bucegilor, deoarece ascesiunea Pietrei Arse pe zăpadă impune nu numai un efort excepţional, dar implică mari riscuri, în special la ieşirea din abrupt, ceeace face traseul nerecomandabil.

Folosim indicaţiunile traseului A. I. 1 pe distanţa Sinaia-Cabana Vf, cu Dor, iar de aci folosim spre Nord linia telefonică, trecând deacoasta pe sub creasta Furnicii (marcaj roşu-albastru) şi ieşind în şeaua Piatra Arsă, după ce am traversat toată scria de fire foarte înclinate, printre care menţionăm renumita Valea lui Carp (campionate de ski); pericol de avalanşe în timpul zilelor călduroase din Aprilie-Mai.

Din şeaua Pietrei Arse folosim în continuare traseele de vară A. I. 2 spre Peşteră sau A. I. 3 spre Babele-Omul cu o scurtă oprire la Cabana -militară Piatra Arsă, centru important pentru ski.

9. Sinaia - Vf. cu Dor - Bolboci (Marcaj proiectat: triunghiu galben; timp nece-ar: 5—6 ore; pe hartă No. 2). Se foloseşte drumul de vară A. I. 1 cu

indicaţiunilc speciale de pe varianta de iarnă A. IV. 7 pe distanţa Sinaia-Curmătura Vf. cu Dor - v.

67

Isvorul Dorului; dela confluenţa acesteia cu v. Scândurarilor se lasă la dreapta varianta spre Peşteră şi se urcă pantele domoale ale muntelui Blana — spre Vest — lăsând în dreapta atât cantonul Blana cât şi vf. Nucetului (1.864 m.) şi intrând astfel pe pantele Nucetului.

Drumul trece apoi deacoasta dealungul văii Oboarelor (stânga, jos face un mare ocol spre dreapta şi întâlneşte traseul de vară A. II. 4 în dreptul stânei din Nucet; de aci, pe traseul de vară, până la Bolboci.

B. DRUMURI DIN BUŞTENI Indicaţiuni generale Buşteni, una din principalele staţiuni

climatice din ţara noastră, în acelaşi timp cel mai mare centru turistic şi alpin.

Altitudinea variază dela 883 m. (Gara) până la 940 m. (Căminul C. A. R.).

135 km. dela Bucureşti şi 35 km. până la Braşov, pe şoseaua internaţională.

Hoteluri, restaurante şi Birou O. N. T., pe bulevardul principal.

Pentru turiştii în trecere, recomandăm Căminul Alpin de pe str. Coştilei.

Mare centru de ascensiuni; climat dulce şi uscat; călăuze alpine nu recomandăm; se va face apel, cu mai multe garanţii, la membrii locali ai Clubului Alpin Român, prin Oficiul Local de Turism.

68

I. DRUMURI DE PĂTRUNDERE 1. Buşteni – Jepi - Peştera

(Drumul Urlătorilor: marcaj triunghiu albastru pe fond alb; timp necesar: 6—7 ore; pe hartă No. 6) Intr'o scrisoare datată 23 Iulie 1936,

defunctul M. Haret mi-a atras atenţia că numele autentic al „Drumului Schiel" este „Drumul Urlătorilor”; am acceptat sfatul său de a folosi pe viitor această denumire şi am rezervat numele de “Drumul Schiel" pentru porţiunea care leagă cantonul Jepi de staţiunea Bolboci, mergând paralel cu linia funicularului aerian al fabricii de hârtie (fostă „Schiel") din Buşteni.

Plecând din Buşteni, de lângă această fabrica, trecem în curând prin dreptul fabricii de celuloză, părăsim drumul de căruţe de pe valea Jepilor, prindem o potecă la stânga pe sub linia funicularului şi — după o pantă dură dar scurtă — ieşim la cantonul la „La Grătar".

De aci, până la „Staţia de Curbură" de pe aceeaşi linie de funicular (Winkelstation sau „La Vinclu”, se poate merge fie pe jos pe la Cascada Urlatoarei, fie pe sus, prin pădure.

Prima variantă — mai lungă — foloseşte fără întrerupere canalul de colectare a apelor Urlătoarei ce livrează forţa motrică necesară celor două fabrici menţionate mai sus la puterea apelor Urlătoarei, aduse printr'un jghiab de lemn, se

69

adaugă cea a apelor captate din Valea Jepilor şi aduse printr'o mare conductă cilindrică; ambele surse se întâlnesc la „Grătar" de unde cad pe o mare diferenţă de nivel, în turbinele fabricilor.

O potecuţă depăşeşte prin dreapta Cascada Urlătoarea (zece m. înălţime) şi iese curând la staţia „Vinclu" trecând pe lângă un şipot.

A doua variantă — mai scurtă trece dela „Grătar" pe sub linia funicularului şi urcă uşor prin pădure până la „Vinclu".

De aci înainte „Drumul Urlătorilor" se transformă într'o potecă foarte lată şi bine întreţinută de organele fabricii de hârtie Buşleni, având pe tot parcursul podeţe, cabluri, scări şi bănci; poteca aceasta, care a devenit de un uz excesiv, se împleteşte mai întâi pe deasupra Urlătoarei mici şi a văii Comorilor, iar în partea finală a urcuşului, Urlătoarea mare; între „Vinclu" şi punctul „La mese", situat chiar pe muchea care desparte cele două Urlători (loc de popas), linia funicularului pe sub care şerpueşte poteca, este suspendată în spaţiu, făcând ceeace se numeşte în termeni tehnici „Marele balans".

Priveliştea este fermecătoare, atât spre v. Prahovei şi Buşteni, cât şi asupra pereţilor din faţă, ai Clăii mari.

Dela „Mese" panta începe să devină mai pronunţată şi afectează versantul nordic al Coamei Urlătorilor, peste care poteca va trece în valea Urlătoarea mare, în punctul „La Şpanboc" („Spannbock" sau staţia de întindere a cablului),

70

unde întâlnim şi capătul traseului A. III, 6, din Sinaia, pe brâul Pietrei Arse (1810 m. altitudine; panoramă splendidă).

De notat, aproape de acest punct, lângă un pâlc de jnepeni, intrarea pe Brâul Jepilor sau Brâna lui Răducu (M. Haret).

Mai sus de „Şpanboc", poteca urcă o serie de trepte săpate în stâncă şi prevăzute cu un cablu metalic („La scări") după care, traversând capătul superior al Urlătoarei mari, ajungem la Cantonul Jepi (2^060 m. alt.; apă, telefon, cameră pt. turişti) aşezat chiar pe marginea platoului, deasupra vastei cavităţi a Urlătoarei mari (foarte frumoasă vedere de ansamblu), pe fundul căreia se zăresc serpentinele „drumului cailor", amenajat pentru folosinţa animalelor de povară.

Între „Şpanboc" şi primul stâlp de lângă canton, linia funicularului face cel de al doilea „balans", trecând la o înălţime de câteva sute de metri peste fundul văii.

Dela cantonul Jepi, drumul marcat lasă la stânga linia funicularului, întretaie drumul Haret (A. I. 3) în punctul de maximă înălţime de pe întregul traseu, şi coboară uşor la Cabana militară Piatra Arsă, unde marcajul triunghiu albastru sfârşeşte; în continuare spre Peştera, se foloseşte traseul A. I. 2 din Sinaia (drumul Butmăloiu), atât vara, cât şi iarna.

Amănunte despre cabana militară Piatra Arşă la pag. 47, iar despre Casa Peştera la pag. 46.

71

2. Buşteni - V. Jepilor - Peştera (Marcaj cruce albastră pe fond alb; timp necesar: 7—8 ore; pe hartă No. 7). Se pleacă din Buşteni pe lângă fabrica de

hârtie, iar dincolo de fabrica de celuloză se lasă la stânga drumul Urlătorilor şi se urmează drumul de căruţe pe valea Jepilor, trecând printre locuinţele carierelor Caraiman şi prinzând apoi poteca lată şi bine întreţinută de pe malul drept al văii (stânga cum urcăm).

Trecem astfel prin faţa carierelor, cu frumosul Vâlcel Spumos ale cărui ape se sparg sgomotos pe pereţii Caraimanului; mai sus, poteca părăseşte malul drept al văii şi trece pe cel stâng pentru ca, după puţin timp, să revină pe versantul Jepilor mici; mai sus, ea trece din nou pe Caraiman şi revine pentru mai mult timp pe Jepi, întâlnind deasupra lizierei pădurii, într'o frumoasă poiană, hăţaşul care coboară din stânga, de pe Brâul Jepilor (sau Brâul lui Răducu; 1.600 m. alt.).

Mai sus, poteca trece definitiv pe malul stâng, urcă mai întâi în serpentine dese, apoi trece peste câteva trepte de piatră amenajate ,în locul celor doua scări de lemn pe care le ştiam în aceeaşi stare deplorabilă încă dinainte de 1924.

Poteca, rămasă definitiv pe acest versant, ne oferă o impresionantă viziune asupra Cascadei „Vânturişul Caraimanului" (circa 40 m. înălţime) pe care o fac bogatele ape ale văii Jepilor în trecerea lor peste lespezile Jepilor mici, la o

72

altitudine de circa 3000 m.; în aceeaşi zonă întâlnim şi hăţaşul care vine de pe Brâul Portiţei, dela Portiţa Caraimanului, după care, angajându-ne pe serpentinele finale ce ocolesc „Vâlcelul Zăpezilor" (foarte periculos iarna), ieşim pe marginea abruptului, la casa de adăpost Jepi (fost C. C. R.) 2115 m. alt.; apă, telefon, restaurant ridicată în 1936—1937 pe locul fostei Case Caraiman din care — prin 1924 — nu se mai puteau vedea decât temeliile şi câteva bârne; înaintea primului război mondial, exista aici o cabană construită prin 1907 de Eforia Spitalelor Civile cu paznic permanent — vara — şi cu un mic bufet (cf. Mihai Haret).

De notat — în faţa casei — spre Sud, ramificaţia spre cantonul Jepi şi spre platou, iar în dreapta, puţiv mai sus, poteca spre Crucea Caraiman.

Fragmentul Casa Caraiman-Buşteni e drumul clasic de coborîre al tuturor celor care preferă un traseu scurt (deşi mai obositor) unuia mai lung dar mai odihnitor, cum ar fi, de exemplu, Drumul Urlătorilor.

Coborîrea pe v. Jepilor devine, dealtfel, din ce în ce mai scurtă pe măsură ce turiştii grăbiţi, lipsiţi de disciplină şi de respect pentru lucrările făcute în folosul lor, distrug serpentinele cu o pasiune demnă de scopuri mai înalte; cu timpul, „scurtăturile" potecii vor colabora cu apele din ploi şi zăpezi pentru a face ca poteca să devină aproape rectilinie şi să dispară în cele din urmă,

73

transformându-se într'un şanţ impracticabil. Dela Casa Caraiman spre Babele urmăm

malul stâng al văii Jepilor, cu frumoasele ei cascade şi bulboane în miniatură, după care, trecând pe malul opus, urcă uşor spre Casa Babele (ADMIR) după ce lasă spre dreapta Drumul M. Haret (A. I. 3) către Omul.

La „Babele", largă perspectivă spre v. Ialomiţei şi Leaota; se vor vizita cele trei grupe de stânci ale Babelor — 2.206 m. alt.; (înălţimea maximă de pe parcurs), precum şi Sfinxul (detalii, pag.

Coborîrea spre Peşteră se face pe o veche potecă a Eforiei, care foloseşte versantul apusean al muntelui Babele, trece printre stâncile de pe Piciorul Babelor,S; iese pe muchea dintre v. Sugărilor (dreapta) şi v. Cocorei (stânga), splendidă vedere asupra amfiteatrului Obârşiei, spre Omul; după un mic ocol spre stânga (Sud), se trece prin faţa stânei din Cocora şi se ajunge la Casa Peştera T. C. R., din Poiana Crucii (1615 m. alt.; detalii, pag. 46), având tot timpul, pe dreapta, v. Ialomiţei cu Cheile Urşilor, iar pe stânga, valea Cocorei cu deasa pădure de conifere care îmbracă întregul versant al muntelui.

74

3. Buşteni - V. Cerbului - Omul (Drumul Nestor Urechia; marcaj galben vertical pe fond alb; timp necesar: 8—9 ore; pe hartă No. 9). Deşi, dela o vreme, distanţa Buşteni-Poiana

Coştilei nu mai este străbătută de nimeni pe vechiul drum de pe Plaiul Fânului, ci numai pe Munticelul, vom prezenta totuşi Drumul Nestor Urechia aşa cum era cunoscut odinioară şi anume cu plecarea din Buşteni prin Bulev. Ureche şi cu folosirea şoselei de automobil spre Gura Dihamului până la al treilea pod peste apa văii Cerbului (circa doi km.), după care se desface la stânga poteca pe Plaiul Fânului.

Se urcă potrivit prin pădure, se ocoleşte Gâlma (1428 m.) şi, înainte de a se intra în Poiana Coştilei, se va observa singurul punct de pe traseu, de unde se poate vedea vf. Omul şi căldarea finală a văii Cerbului.

Din Poiana Coştilei (vedere impresionantă asupra a-bruptului Gălbenelelor şi Mălinului), trecem în Poiana văii Cerbului, situată chiar pe malul acestei văi; aci se întretaie Drumul Munticelului, care urcă din Buşteni spre v. Morarului şi Pichetul Roşu.

Părăsind poiana, trecem peste un podeţ pe malul opus al văii, străbatem o porţiune de pădure deasă, ieşim la gol odată cu trecerea pe malul drept şi ajungem în punctul „Piatra Pârlită" unde apele adunate din partea superioară a văii dispar sub

75

albia ei calcaroasă pentru a reapare mai abundente puţin mai jos de Poiana văii Cerbului.

Continuând să urce uşor pe malul drept, poteca trece în revistă seria ultimelor văi de abrupt din Coştila (v. Ţapului, v. Urzicii şi v. Caprelor); în dreptul acesteia din urmă v. Cerbului se îngustează obligând poteca să se strecoare pe la „Numărătoarea Oilor", loc strâmt unde grupurile sunt obligate să se înşire „în monom".

Deasupra, valea se lărgeşte din nou, din faţă apare vastul ci circ final, iar poteca urcă mereu pe acelaşi versant (malul drept) pe serpentine largi, până dincolo de gura văii Priponului, care coboară din stânga; mai sus, ea trece definitiv pe malul stâng, întâlneşte hăţaşul de pe Brâna de sus a Morarului, şi urcă apoi pe serpentine dese şi pe un grohotiş nestabil, diferenţa de nivel de circa 300 m. până la platforma Omului.

Din stânga, apare traseul A. I. 3 dinspre Sinaia, precum şi cel de pe Strunga; detalii despre Casa Omul Ia pag. 50. Drumul pe v. Cerbului este foarte indicat ca traseu de coborîre pentru cei ce urcă la Omul din regiunile nordice ale Bucegilor.

II. DRUMURI DE INTERES GENERAL 4. Buşteni – Jepi - Bolboci (Drumul Schiel; timp necesar: 7—8 ore). Din Buşteni folosim Drumul Urlătorilor (B.

76

I. 1) până la Cantonul Jepi (marcaj triunghiu albastru), iar de aci până la Bolboci, pe poteca Schiel, dealungul funicularului aerian, traseu nemarcat. Este cel mai scurt drum dintre Buşteni şi Bolboci, permiţând traversarea platoului Bucegilor, dela o margine la alta, atât vara cât şi iarna.

Începând dela cantonul Jepi, lăsăm la dreapta poteca spre Cabana militar» Piatra Arsă (triunghiu albastru) şi urmând linia funicularului întâlnim mai întâi Drumul M. Haret (A. I. 3) din Sinaia spre Omul - linie galbenă), apoi Drumul Butmăloiu (A. I. 2) din Sinaia spre Peşteră; după aceea urcăm pe spinarea Pietrei Arse printr'o pădurice de jnepeni (în stânga vf. Piatra Arsă, 2041 m.; înălţimea maximă de pe traseu) pentru a coborî în valea Izvorul-Dorului, după ce am trecut pe lângă Cantonul Piatra Arsă (iarna închis).

În fundul văii întâlnim Drumul Eforiei (A. I. i) din Sinaia spre Peştera (în stânga „Monumentul Câmpeanu"), după care urcăm uşor pe malul opus al văii (muntele Blana), trecem pe la Cantonul Blana, (închis iarna) facem un mic ocol prin Curmătura Blana, revenim la linia funicularului şi coborîm accentuata pantă a muntelui Nucetul, folosind traseul A. II. 4) din Sinaia până la staţiunea Bolboci (detalii asupra acestei staţiuni, pag. 51).

Traseul ar fi foarte indicat pentru drumuri lungi de ski dacă, exceptând Cantonul Jepi şi staţiunea Bolboci, restul cantoanelor nu ar fi

77

închise tocmai pe porţiunea cea mai interesantă pentru skiori.

5. Buşteni – Jepi - Babele (Timp necesar: 5—6 ore; marcaj combinat; pe hartă No. 6 şi 3). Se foloseşte Drumul Urlătorilor (B. I. i) din

Buşteni până dincolo de „Scări" unde lăsăm la stânga ramura dinspre Cantonul Jepi şi urmăm firul final al Urlătoarei mari (porţiune nemarcată) până la platou unde întâlnim Drumul M. Haret (A. I. 3 Sinaia) pe care îl urmăm până la Casa Babele.

Este cel mai frecventat şi cel mai scurt drum între Buşteni şi Babele, foarte indicat celor care nu vor sau nu pot să urce pe v. Jepilor (B. I. 2); ar putea fi şi un bun traseu de iarnă dacă nu ar prezenta dificultăţi între „Mese" şi „Scări", pe Drumul Urlătorilor, ceeace a determinat ocolirea acestei porţiuni (vezi “Drumuri de iarnă din Buşteni" B. IV. 27).

Detalii asupra „Babelor", pag. 49. Dela Babele spre Omul (cel mai indicat

pentru cei ce pleacă din Buşteni) se foloseşte Drumul M. Haret A. I. 3) din Sinaia; — încă 2—3 ore; spre Peşteră — traseul B. I. 2 , încă două ore.

78

6. Buşteni - V. Jepilor - Crucea Caraiman (Timp necesar: 5—6 ore; marcaj cruce albastră; pe hartă No. 7). Este una din cele mai interesante ascensiuni

de grup din Buşteni, foarte recomandabilă pentru cunoaşterea abruptului Caraimanului.

Se foloseşte traseul B, I. 2 din Buşteni până la Casa Brav; puţin mai sus, pe dreapta cum urcăm, se găseşte o potecă lată ale cărei serpentine se încolăcesc pe sub abruptul final al Caraimanului, identificându-se cu Brâna mare a acestuia până la Crucea de pe Caraiman.

Lărgită cu ocazia ridicării acestui monument, poteca exista însă dinainte şi reprezenta unul clin cele mai dificile trasee cu caracter alpin din Bucegi, înaintea primului război mondial; astăzi ea este o foarte bună şcoală pentru ascensiunile în grup, obişnuindu-i participanţi cu „prăpăstiile"; dat fiind că brâul străbate abruptul Caraimanului pe la 2.100—2200 m. altititudine, fără să prezinte însă nici un punct periculos.

Crucea Caraiman (221)0 m. alt.) este un monument ridicat în anii 1926—1928, în cinstea Eroilor Patriei; podoabă a tehnicii inginereşti autohtone, monumentul este înalt de 40 m., construit din bare de fier pe un soclu de piatră; înăuntrul acestuia se găseşte un generator de curent electric cu ajutorul căruia, de câteva ori pe an, crucea apare luminată de sute de becuri electrice, oferind un impresionant spectacol celor

79

din vale. Casa Caraiman, V Jepilor şi Crucea, sunt

cele trei obiective care se perindă succesiv prin faţa ochilor noştri, pe măsură ce perdelele de piatră ale Caraimanului se închid sau se deschid dealungul Brâului Mare; în schimb, de pe platforma crucii, vederea se întinde nestingherită peste Gârbova până dincolo de Ciucaş, spre stânga, până dincolo de Postăvarul şi Piatra Mare, iar către dreapta, dealungul Prahovei, până spre Câmpina şi Ploeşti.

Dedesubt, imediat sub barele grilajului, se cască abisul Văii Seci din Caraiman, vale sălbatică şi abruptă, cu un bogat istoric în evoluţia alpinismului nostru.

În spatele crucii, un drum de căruţă urcă pe Podul Caraimanului (în dreapta vf. Caraiman, 2384 m., punct de maximă înălţime de pe traseu) şi apoi, făcând un larg ocol spre stânga, pe deasupra începuturilor văii Jepilor, se îndreaptă spre Casa Babele, după ce a întâlnit Drumul M. Haret (A. I. 3. Sinaia) dela sau spre Omul.

7. Buşteni - Pichetul Rosu - Mălăeşti (Drumul Munticelului; marcaj triunghiu roşu pe fond alb; timp necesar: 4—5 ore; pe hartă No. 8). Este clasicul traseu de bază al Bucegilor,

servind ca drum de acces pentru întreaga gamă de trasee de abrupt dintre v. Albă şi Bucşoiul.

80

Poteca pleacă dela Căminul Alpin din Buşteni — str. Coştilei (940 m. alt.) şi pătrunde imediat în pădurea deasă a Munticelului, urcând pronunţat până în poieniţa dela „cota 1310" unde lasă la stânga ramificaţia I spre valea Albă (marcaj galben vertical); de aci înainte drumul urmează cu fidelitate curba de nivel, trecând peste toate văile de abrupt mai cunoscute din Coştila şi Morarul.

Imediat după ramificaţia I, se lasă tot la stânga ramificaţia II spre Refugiul metalic Coştila (marcaj roşu vertical), se trece peste fundul umed al văii Coştilei, apoi peste cel al văii Gălbenelelor, după care se lasă la stânga ramificaţia III spre valea Mălinului (marcaj roşu-orizontal); câţiva metri mai departe ne aflăm în „Poiana Coştilei" (1400 m. alt.) splendid ochi de verdeaţă în mijlocul desei păduri dela poalele abruptului pe care l'am trecut în revistă până aci.

Trecând peste firul aproape invizibil al văii Mălinului (în dreapta Gâlma, 1428 m.), intrăm în Poiana Viii Cerbului, unde întâlnim Drumul Nestor Urechia (B. I. 3) care vine dinspre Buşteni şi traversează poiana pentru a se îndrepta spre Omul (ramif. IV — marcaj galben vertical); părăsind poiana, drumul Munticelului trece peste vadul uscat al văii Cerbului şi intră pe teritoriul muntelui Morarul, luptând cu rămăşiţele unei păduri recent defrişată, până în Poiana Bătrânilor, unde lasă la dreapta o veche potecă de legătură cu punctul Gura Dihamului (ramif. V — marcaj pătrat roşu gol, azi abandonat).

81

Dincolo de Poiana Bătrânilor, poteca traversează v. Bujorilor (ascensiune spre Creasta Morarului) şi după un scurt urcuş, pătrunde în Poiana Morarului (1550 m. alt.) vastă golişte în mijlocul deselor păduri care îmbracă tot ţinutul.

Lăsăm la stânga ramificaţia VI spre v. Morarului şi spre Acele Morarului (marcaj pătrat roşu plin) şi trecem prin vadul uscat al văii Morarului, intrând pe teritoriul Bucşoiului, pe care nu-l vom mai părăsi până la Mălăeşti; din poiana de pe acest mal, privirile întoarse înapoi întâlnesc splendidul peisaj alpin al Acelor Morarului cu firele abrupte care le separă; este unul din cele mai copleşitoare tablouri din Bucegi, în special primăvara şi toamna târziu, când zăpada acoperă viroagele şi îmbracă superficial pereţii abrupţi şi brânele subţiri ale Morarului.

Coborîm uşor în poiana Pichetul Roşu unde drumul Munticelului sfârşeşte făcând loc Potecii Take Ionescu; aci se găsea odinioară un pichet de grăniceri şi apoi o stână, amândouă distruse cu timpul.

Înainte de a părăsi punctul „Pichetul Roşu spre Mălăeşti, suntem datori să ne oprim puţin asupra semnelor de marcaj; deşi Drumul T. Ionescu este azi o arteră de circulaţie turistică suficient de importantă pentru a nu mai avea nevoie de vreun marcaj, totuşi problema se pune pentru acea categorie de drumeţi care se mai conduc încă după acari semne.

În planul de sistematizare a marcajelor din

82

Bucegi - propus de Federaţia de Turism şi realizat pe teren prin îngrijirea O.N.T. — se prevede suprimarea semnului triunghiu roşu pe porţiunea Pichetul Roşu-Casa Mălăeşti şi înlocuirea lui cu actualul semn linie roşie verticală (care astăzi se poate vedea în paralel cu triunghiul roşu) până la Prepeleag, iar de acolo, până la cabană, cu un semn nou: triunghiu galben.

Turiştii ar urma deci să se folosească de trei semne diferite dealungul uncia din cele mai mari şi mai frecventate artere; mărturisim că nu am putut înţelege raţiunea acestei măsuri — din fericire încă nepusă în practică şi care va crea o mare confuzie în noua orânduire a semnelor de marcaj atât de fericit realizată.

Pentru buna întocmire şi simplificarea la maximum a semnelor, supunem celor în drept sugestia de a lăsa lucrurile în starea actuală, adică seninul triunghiul roşu să meargă neîntrerupt din Buşteni până la Casa Mălăeşti, iar semnul linie roşie verticală să-l însoţească pe distanţa Pichetul Roşu-Prepeleag, de unde se dirijează în sus, spre Omul.

Plecăm, deci, dela Pichetul Roşu pe Drumul Take Ionescu (triunghiu roşu) şi, după un scurt urcuş, ne găsim în pitoreasca Poiană a Bucşoiului (1650 m. alt.) unde se deschide prăpăstioasă vale cu acelaşi nume, cu fantasticul decor al firelor ei de abrupt, al colţilor ei şi al blocurilor de piatră prăvălite la gura văii.

După un parcurs destul de capricios, poteca

83

atinge creasta nordică a Bucşoiului, trecând peste văile Bucşoaia (confundată foarte des cu firul secundar al Bucşoiului, v. Rea şi vale. Îndrăcit, fire foarte înclinate, peste care trecerea pe zăpadă devine de multe ori o problemă.

În punctul „La Prepeleag" (1770 m. alt.), poiana largă şi luminoasă situată pe piciorul nordic al Bucşoiului, la cumpăna dintre cele două versante, suntem în punctul de maximă înălţime de pe întregul parcurs cca 1800 m; aici lăsăm la stânga Drumul Deubel spre vf. Omul (marcaj roşu vertical) şi continuăm spre valea Prepeleagului, prin locuri cu trecere dificilă când sunt acoperite de zăpadă (pe aceste feţe nordice zăpada rămâne până târziu în Aprilie-Mai); ajunşi sub ultima şea înainte de coborîrea finală spre cabană, mai lăsăm o ultimă ramură a potecii spre dreapta (marcaj roşu orizontal) pe unde ducea Drumul Take Ionescu înainte de a se fi construit poteca nouă.

Această variantă — azi părăsită — duce la dreapta pe sub abrupt, ocoleşte pe curba de nivel şi coboară în v. Mălăeştilor mult sub nivelul cabanei; coborîrea pe poteca nouă, amenajată prin anul 1935, nu durează mai mult de 20 minute pe un povârniş vertiginos, de pe care vederea se întinde peste v. Mălăeştilor şi Padina Crucii, până în culmea înaltă a Ţigăneştilor.

Casa de adăpost Mălăeşti (azi propr. O.N.T., 1580 m. alt.; apa şi telefonu1, lipsesc; restaurant permanent) este una din cele mai vechi cabane din Bucegi, cunoscută încă dinaintea

84

primului războiu mondial sub numele de „Cârciuma Mălăieşti'' (M. Haret) şi reclădită în 1925—1926.

Ea este aşezată în unul din cele mai potrivite puncte din Bucegi, având în faţă fantasticul decor al pereţilor abrupţi ai Bucşoiului, în mare parte neexplorate; regiunea a căpătat o tristă faimă, în urma numeroaselor accidente grave ce s'au produs în căldarea Mălăeştilor şi care întrunesc cea mai mare frecvenţă din întregul masiv al Bucegilor.

8. Buşteni – Diham – Bucşoiul - Omul (Marcaj roşu vertical pe fond alb; timp necesar: 8—9 ore; pe hartă No. 15 şi 8). Deşi pe porţiunea Buşteni - Pichetul Roşu

avem la îndemână traseul mult mai comod al diurnului ele pe Munticelul (B. II. 7), totuşi, fiindcă semnele de marcaj pornesc din Buşteni dintr'un punct diferit şi parcurg o regiune deosebită pe această porţiune, vom face .aci o prezentare fidelă a acestui traseu, cel mai convenabil pentru a urca la Omul pe creasta Bucşoiului, lăsând la latitudinea drumeţilor de a ajunge la Pichetul Roşu pe Munticelul.

Vom pleca, deci, din Buşteni, prin Bulev. Urechia şi vom merge în paralel cu Drumul Nestor Urechia (B. I. 3) până când acesta se va desprinde spre stânga, către Omul; vom continua pe şosea până la Gura Dihamului (980 m. alt.; restaurant particular) unde şoseaua se termină.

85

Din spatele casei, prindem poteca marcată roşu vertical şi urcăm puţin în paralel cu semnele albastre către cabanele de pe Dihamul.

De aci ne îndreptăm spre stânga şi urcăm printr'o regiune mlăştinoasă ascunsă în mijlocul unei dese păduri de fagi, cu câteva frumoase deschideri spre abruptul sălbatic al Coştilei şi Morarului; în „Poiana Izvoarelor" trecem pe lângă Casa de odihnă BNR. (1540 m. alt.; nu primeşte turişti, şi tot urcând spre stânga, ajungem la Pichetul Roşu lăsând în dreapta Căpăţâna Porcului (1597 m.).

Dacă la urcuş această porţiune de traseu nu mai este astăzi folosită, în schimb ea este foarte mult frecventată de către cei care coboară dinspre Bucşoiul şi Mălăeşti, evitându-se oboselile drumului de pe Munticelul.

Dela Pichetul Roşu folosim în continuare traseul B. II. 7 până la Prepeleag (marcaje paralele, triunghiu roşu şi linie roşie verticală); aci începe Drumul Deubel propriu zis, reprezentând porţiunea cea mai grea de pe întregul traseu.

Profesorul Friederich Deubel — din Braşov a stabilit acest traseu încă înaintea primului război mondial (cf. M. Haret), aşa cum l-a mai stabilit şi pe cel din Piatra Craiului, pe la „Lanţuri", care îi poartă deasemenea numele.

Din punctul „Prepeleag", lăsăm, deci, poteca Take Ionescu să se îndrepte spre Casa Mălăeşti şi începem să urcăm către stânga, pieptiş, pe creasta nordică a Bucşoiului şi pe feţele dinspre

86

miazăzi, lăsând sub picioarele noastre atât spre sud (v. Bucşoiului), cât şi spre Nord (v. Mălăeşti), diferenţe de nivel considerabile, care fac din Drumul Deubel unul din cele mai spectaculoase trasee de grup din Bucegi.

Urcuşul continuă aspru până în vf. Bucşoiului (2507 m.), timp de peste două ore, trecând pe marginea abruptului nordic şi pe la începuturile prăpăstioasei văi a Bucşoiului; coborîm după aceea în Curmătura Bucşoiului, atingem un vârf secundar (treceri foarte dificile: a nu se aventura iarna), coborîm într'o şea mai larga (Curmătura Morarului) care desparte circul final al Morarului de adâncitura Mălăeştilor şi urcăm uşor către platforma Omului pe care o atingem din direcţia Nord, după ce am întâlnit drumurile ce vin dinspre Mălăeşti (linie albastră) şi dinspre Bran (linie roşie).

9. Buşteni – Mălăeşti - Omul (Timp necesar: 8—10 ore; marcaj combinat;

pe hartă No. 8).

Este un traseu compus, pentru a cărui parcurgere sunt necesare două zile, dintre care prima va fi rezervată traseului Buşteni — Casa Mălăeşti — Omul, iar a doua va servi pentru întoarcerea dela Omul prin v. Cerbului, sau pe platou, la Buşteni sau Sinaia.

Prima parte a acestui traseu se identifică, desigur, ru itinerarul B. II. 7 (triunghiu roşu) prin

87

Munticelul — Pichetul Roşu — Prepeleag — Casa Mălăeşti.

Dela Casa Mălăeşti spre Omul (timp necesar 3—4 ore) se poare urca în aceeaşi zi, dacă se intenţionează a se face coborîrea în Buşteni pe altă parte decât pe v. Cerbului.

Poteca largă şi foarte vizibilă (marcată cu linie al bastră pe fond alb) urcă prin vasta căldare, a Mălăeştilor începând chiar dela cabană şi tinând în permanenţă malul stâng, adică versantul Padinei Crucii; după trecerea primului prag, lăsăm în stânga ,,Cota 1700" de unde se desprinde hăţaşul ce urcă prin abruptul Bucşoiului pe Brâul Caprelor (B. III. 16), (bordei pe fundul căldării), depăşim apoi pragul al doilea şi continuăm urcuşul trecând pe sub povârnişurile Padinei Crucii (dreapta) şi prin faţa minunatului spectacol al perdelelor de piatră care cad din creasta Bucşoiului; în fundul căldării (circa 2100 m. alt.) se deschid pe dreapta intrările celor două Hornuri ale Mălăieştilor dintre care numai cel din dreapta este recomandabil - vara - pentru scurtarea drumului - iar iarna, cu foarte multe precaţiuni, deoarece în ultimul timp accidentele s'au cam înmulţit.

Dela baza hornurilor, serpentinele largi ale potecii - marcată foarte vizibil - trec definitiv pe Bucşoiul şi ies pe spinarea lată a Ţigăneştilor, reva mai sus de Curmătura Hornurilor.

De aci, până la Omul, se merge împreuna cu semnele ce vin dinspre Bran - pe Clincea (sau pe

88

Gaura şi dinspre Buşteni - pe Bucşoiul, având, în dreapta, căldarea finală a Găurii.

10. Buşteni - v. Morarului - Omul (Traseu nemarcat; timp necesar: 6—7 ore). Valea Morarului, deşi lipsită de acele largi

şi frecventate poteci de mare circulaţie turistică pe care le-am întâlnit până acum, este totuşi o arteră foarte recomandabilă grupurilor care au străbătut traseele mai uşoare prezentate până aci; lipsită de obstacole serioase, cu tot caracterul ei alpin, v. Morarului poate fi considerată drept cel mai uşor traseu de abrupt sau cel mai greu drum pentru ascensiunile în grup.

Porţiunea Buşteni - Poiana Morarului o parcurgem pe traseul B. II 7 (Drumul Munticelului, marcaj triunghiu roşu), după care ne angajăm spre stânga, pe v. Morarului, pe care o vom străbate neîntrerupt până la Omul.

Semnele de ramificaţie pătrat roşu plin (ramif. VI) ne conduc până în Poiana cu Urzici, la picioarele interesantului versant nordic al Morarului, ale cărui impresionante „Ace" sunt acum mult mai vizibile decât erau de pe Drumul Munticelului.

În poiană, o inscripţie pe un bloc de piatră, indică, la stânga V. Adâncă - Râpa Zăpezii, iar la dreapta, V. Morarului; ne vom feri să confundăm indicaţiunile şi vom prinde potecuţa care se vede - dealtfel - pe malul opus al văii, urcând uşor pe

89

versantul ce aparţine Bucşoiului. Ţinând mereu acest mal, poteca nemarcată

se transformă treptat într'un hăţaş ciobănesc, depăşeşte primul prag al vastei căldări glaciare ce abia începe, întretaie mai sus Brâna Mare a Morarului (1900 m. alt.) în dreptul punctului numit „La Obuz", apoi trece pe malul opus, pentru a reveni în curând pe malul stâng, depăşeşte al doilea prag şi intră în cele din urmă pe fundul căldării finale, situată cam la 400 m. sub vf. Omul.

Pentru a atinge acest punct final al itinerarului, prindem pantele ierboase din dreapta noastră, aparţinând Bucşoiului urcăm potrivit până în Curmătura Morarului, iar de aici folosind Drumul Deubel pînă ajungem la Omul.

Valea Morarului nu are apă.

III. TRASEE ALPINE 11. Brâul Jepilor (Brâna lui Răducu) Timp necesar: 4-5 ore; accesibil grupurilor Se foloseşte traseul IV B.I. 1 din Buşteni pe

drumul Urlătorilor până sub „Spannbock", de unde se prinde în dreapta - spre v. Urlătoarea mică + un hăţaş care intră imediat pe brâu şi străbate cea mai interesantă regiune alpină a Jepilor.

După trecerea Urlătoarei mici şi a văii Comorilor, se atinge Şeaua Clăii -Mari (1850 m. alt.), lată şi bogată în vegetaţie (hăţaş foarte dificil spre vf. Claia Mare); se traversează apoi Valea

90

Seacă dintre Clăi, se iese în Şeaua Clăiţei (în stânga, hăţaş foarte dificil spre platou), iar după câteva treceri rele pe un teren stricat de ape, se atinge ultima creastă dinspre V. jepilor; este Creasta cu Zâmbri (1840 m.), cu numeroasa ei colonie de Pinus Cembra (Zâmbru), identificată în 1935 de naturaliştii Al. Beldie şi P. Cretzoiu.

De aci începem coborîrea spre v. Jepilor ţinând contactul cu peretele din stânga (pe vâlcele, în sus, ieşire posibilă la platou); atingem poteca din v. Jepilor în punctul menţionat pe traseu B. I. 2 (poiană pe malul drept al văii — 1600 m. alt.) şi coborîm în Buşteni pe acest traseu în maximum o oră.

Apa lipseşte; nu este nevoie de material alpin.

12. Brâul Portiţei (Caraiman) (Timp necesar, dus-întors: 5—6 ore; traseu recomandabil numai celor ce nu suferă de „vertige", grupuri mici, preferabil cu conducător). Intrarea pe traseul B. I. 2 (Valea Jepilor),

mai jos de Cascada Caraiman; se prinde la dreapta hăţaşul care merge pe deasupra pantelor foarte înclinate ale Caraimanului (alt. 1700—2000 m.), pe un brâu foarte îngust şi cu treceri dificile.

Punctul terminus - Portiţa Caraimanului (2010 m. alt,) - una din minunile Bucegilor - este o fereastră săpată în peretele ce desparte v. Jepilor

91

de v. Seacă din Caraiman (cu afluentul ei v. lui Zangur), pe unde cei foarte bine antrenaţi pot coborî în Buşteni.

Recomandăm întoarcerea pe acelaşi traseu şi coborîrea pe v. Jepilor.

Apa lipseşte; frânghia, facultativă.

13. Brâul Mare din Coştila (Timp necesar: 7—8 ore; accesibil grupurilor Intrarea pe traseul B. III. 19 (v. Albă) mai

sus de Blidul Uriaşilor (2.100 m. alt., circa trei ore din Buşteni). La început se urcă potrivit, către dreapta, cu o trecere mai delicată la traversarea Blidului Uriaşilor; se iese apoi pe coama înaltă dintre v. Albă şi V. Coştilei, după un urcuş pronunţat (splendidă vedere de mare altitudine, circa 2300 m.).

Mai departe, se traversează, pe curba de nivel, viroagele finale ale Coştilei (în stânga Hornul lui Gelepeanu cu ieşire la platou şi inscripţie amintind catastrofa alpină din Martie 1936) şi se ajunge la Coama de Piatră (2405 m.), punct la maximă înălţime de pe traseu; ieşirea din Hornul Coamei, imediat în dreapta).

De aci înainte, Brâul Mare trece prin dreptul Umărului Gălbenelelor, peste pantele Scoruşilor şi coboară în v. Mălinului, unde se întrerupe; pentru continuare, coborîm puţin firul văii şi pe malul opus urcăm o porţiune destul de dificilă, cu treceri

92

înguste pe deasupra „canionului" Mălinului (Odinioară era aci un cablu bine ancorat).

Se atinge din nou Brâul Mare în dreptul Colţilor Mălinului (splendidă vedere panoramică) şi se trece peste V. Ţapului şi apoi a Urzicii;. urmează o trecere foarte dificilă pe un prag de. 15 m. lungime şi circa un m. lăţime, pe deasupra abisului Urzicii inferioare.

De aci înainte brâul reintră în normal, trece peste v. Caprelor şi sfârşeşte în v. Priponului, ultimul afluent al v. Cerbului, în căldarea de sub Omul.

Coborîrea se face pe v. Priponului (hăţaş vizibil , pe la „priponul" din v. Cerbului şi apoi pe traseul BI 3. spre Buşteni (încă două ore).

Apa lipseşte; material alpin: frânghia.

14. Brâul Mare din Morarul (Timp necesar: 7—8 ore; accesibil

grupurilor.

Dăm aci numai traseul de pe Brâul Mare, singurul lipsit de dificultăţi de ordin tehnic şi accesibil grupurilor mai numeroase, ca şi cel din Coştila.

Intrarea se face pe traseul B. I. 3, (v. Cerbului; 1800 m. alt.; patru ore din Buşteni), mai sus de „Priponul", unde coborîm de pe Brâul Mare al Coştiliei.

Prima porţiune (versantul sudic) deşi urcă o diferenţă de nivel de 300 m., se trece uşor,

93

traversând cele patru fire ale văii Cerbului, foarte înclinate şi bolovănoase (Şiştoaca de sub cruce, Şiştoaca Dracilor, Şiş toaca Roşie şi Şiştoaca Fântâniţei), după care se iese pe creasta care desparte, v. Cerbului de v. Morarului.

Trecând pe versantul nordic prin dreptul văii Bujorilor, brâul începe să coboare, îngustându-se simţitor şi trecând prin dreptul văilor Râpa Zăpezii şi Adâncă, după care atinge firul Morarului, la circa 1900 m. alt. În dreptul punctului ,,La Obuz", menţionat pe traseul B. II. 10.

Coborîrea în Buşteni pe acest traseu (încă două ore); apa lipseşte; frânghia facultativă.

15. Brâul Mare din Bucşoiu (Timp necesar: 5—6 ore; accesibil grupurilor mijlocii, cu conducător). Intrarea se face pe traseul B. II. 10 (v.

Morarului), în dreptul punctului „La Obuz", în continuarea Brâului Mare al Morarului; brâul urca uşor şi destul de lat, iar aproape de creasta Bucşoiului mic se desface în două ramuri; se va folosi ramura superioară, deoarece cealaltă se înfundă.

După trecerea crestei, ramura de sus traversează firele de pe dreapta Bucşoiului, se îngustează simţitor şi străbate o zonă mai accidentată, situată deasupra gangului îngust al Bucşoiului; apoi trece peste două „vâlcele" foarte

94

înclinate (Valea Portiţelor şi Valea Grohotişului), prin dreptul „Turnului" Bucşoiului şi atinge versantul opus al văii, trecând prin dreptul adâncului „canion" sau ,,gang" al Bucşoiului.

Trecut pe malul stâng al văii, brâul urcă potrivit pe faţa sudică a Bucşoiului mare, traversează v. Buc-şoaia şi v. Rea şi întâlneşte pe linia crestei nordice Drumul Deubel, într'un punct situat mult deasupra Prepeleagului.

Coborîrea pe acest drum (traseul B. II. 8) până în Buşteni (încă 2—3 ore); apa lipseşte.

16. Brâul Caprelor (Bucşoiu) (Timp necesar: 2—3 ore; accesibil grupurilor; marcaj roşu-albastr orizontal)

Este un traseu ceva mai dificil, care poate fi

folosit de cei ce urcă dela Casa Mălăeşti spre Omul şi nu doresc să străbată lunga căldare a Mălăeştilor.

Se foloseşte traseul B. II. 9 dela Casa Mălăeşti până la „cota 1700" (terasa a doua), unde se desface la stânga hăţaşul marcat, care - după câteva serpentine repezi dealungul Vâlcelului Colţilor (zăpadă permanentă) - intră pe Brâul Caprelor pe care îl foloseşte străbătând abruptul nordic al Bucşoiului pe la 2000 m. altitudine.

Brâul este suficient de lat (1-2 m.), oferă cele mai interesante şi mai complete vederi de ansamblu din regiunea nordică a Bucegilor, dar prin izolarea lui, prin diferenţele de nivel şi prin

95

pereţii verticali pe sub care se strecoară, lasă turistului o impresie deosebit de puternică.

După ce trece peste Valea Caprelor, în dreptul Casei Mălăeşti, brâul iese în curând pe linia crestei nordice a Bucşoiului întâlnind Drumul Deubel (traseul B. II. 8) pe care îl vom folosi fie urcând către Omul (încă 2-3 ore), fie coborînd către Pichetul Roşu şi Buşteni (încă 2-3 ore). Apa lipseşte.

17. Valea Seacă dintre Clăi (Jepi) (Timp necesar: 3-4 ore; grupe mici; frânghie şi conducător, necesare).

Intrarea pe traseu se face de pe Drumul

Urlătorilor (B. I. 1), pe varianta de deasupra „Grătarului", prima vale la dreapta, cu o bogată vegetaţie.

Traseul prezintă două părţi distincte: prima, prin pădure, până la marea săritoare (25 m. înălţime), este un hăţaş uşor; partea de deasupra săritoarei prezintă o serie de cinci săritori foarte uşoare, urmate de o altă serie de şase săritori mai dificile, fără să fie însă periculoase (se va folosi frânghia).

Se va evita în orice caz malul drept al văii (stânga cum urcăm).

Valea sfârşeşte pe Brâul Jepilor, între cele două „Clăi”; în continuare, vom folosi traseul B III. n, fie spre dreapta, către v. Jepilor şi Buşteni, fie spre stânga, către Drumul Urlătorilor şi

96

Buşteni; vom mai putea urca pe un fir al văii Comorilor, spre platou, (Casa Caraiman).

Apa lipseşte; pentru coborîre, timp necesar încă 2-3 ore.

18. Valea Seacă din Caraiman Timp necesar: 8-10 ore; grupe mici, frânghie obligatorie). Traseul conta odinioară drept unul din cele

mai „tari" din Bucegi, dar azi este depăşit cu mult de alte trasee de stâncă.

Pentru intrarea în firul văii se va folosi hăţaşul (marcat cu cruce roşie) care pleacă din Buşteni, de lângă Şcoala Primară şi Farmacie, iar după o oră intră pe vale într'o regiune de mari blocuri, după ce a lăsat la dreapta un alt hăţaş (marcat cu roşu vertical) spre Vf. Picătura.

Traseul prezintă două părţi succesive: prima, până la Poiana Frumoasă, mai uşoară, caracterizată prin patru săritori, dintre care primele trei uşoare, iar a patra (Săritoarea lui Zangur), ceva mai dificilă, poate fi ocolită; pe acest parcurs, notăm pe stânga Valea lui Zangur, iar pe dreapta vf. Picătura.

Imediat sub Poiana Frumoasă, se găseşte marea „săritoare prelucie-1' (40 m. i care nu se escaladează.

După traversarea Poienii Frumoase; vedere impresionantă spre fundul Văii Seci, spre Ţancul Uriaşului (stânga) şi spre Creasta Picăturii

97

(dreapta) se reintră în firul văii pe un brâneag şi se escaladează săritorile de pe partea a doua a văii, mult mai dificile şi mai înalte, fiind obligatorie prezenţa unui şef de echipă bine antrenat şi folosirea permanentă a frânghiei şi espadrilelor.

Sunt în total şapte săritori: Săritoarea Portiţei (10 m.), Săritoarea Neagră (30 m.), Săritoarea lui Rafael (12 m.), Săritoarea dela Hornul Adânc (15 m.), Săritoarea mare (25 m.) şi Săritoarea de sub Straşină (10 m,), după care se iese pe sub o boltă sau „straşină de piatră", spre stânga, pe feţele de miazăzi ale Caraimanului şi apoi, pe un hăţaş, direct la Crucea Caraiman.

De notat pe parcurs, Crucea lui Rafael în dreptul săritoarei cu acelaşi nume.

Întoarcerea în Buşteni pe traseele B. II 6 şi B. I. 2,

19. Valea Albă Timp necesar: 4-5 ore; accesibilă grupurilor mijlocii; materialul tehnic nu este necesar, fiind cca mai uşoară dintre văii de abrupt din Bucegi). Intrarea în firul văii se face pe traseul B. II.

7 (Drumul Munticelului) în Buşteni - Căminul Alpin - până la ramificaţia I (cota 1310); de aci, spre stânga - în sus - pe marcajul galben vertical, prin pădure, se iese în poiana ,,La Verdeaţă", pe firul superior al Văii Albe, ocolindu-se marile săritori din pădure.

98

Sunt caracteristice tuturor văilor de abrupt din Bucegi aceste mari rupturi de pantă, praguri uriaşe aflate exclusiv în zona de pădure; singura dintre aceste mari săritori care se poate escalada, este cea din v. Seacă dintre Clăi; cele din v. Albă, v. Coştilei, v Gălbenelelor sau v. Mălinului, nu sunt accesibile decât când le acoperă zăpada.

De notat pe parcursul inferior al traseului, aproape de poiana „La Verdeaţă", un promontoriu care oferă o splendidă vedere spre vf. Picătura şi pereţii aflaţi pe partea opusă a văii Albe.

În Poiană (1560 m. alt.) marcajul sfârşeşte; în dreapta, pereţii golaşi ai Coştilei, la „Gălbinari". Firul superior al Văii Albe se urcă pe un hăţaş vizibil, care iese pe platou în dreptul Crucii Caraiman, după ce a depăşit Săritoarea Cârnului, Crucea lui Antonio Palma, Săritoarea Mare şi, în fine, hornurile finale ale văii (obstacole elementare).

De notat pe parcurs, în dreapta, deasupra „Blidului Uriaşilor", intrarea pe Brâul mare al Coştilei (traseul B. III. 13), iar pe platou, Iadul Văii Albe, continuare a văii spre dreapta (Nord).

Întoarcerea pe traseele B. II. 6 şi B. I. 2 pe la Crucea Caraiman şi Casa Caraiman, încă 2-3 ore.

Valea păstrează zăpada; apa lipseşte.

99

20. Valea Coştilei (Timp necesar: 6-8 ore; grupe mijlocii cu

conducător, frânghie şi espadrile). Traseul lipsit de farmec şi prea obositor, dar

necesar pentru cunoaşterea abruptului Coştilei. Intrarea în firul văii se face pe traseul B. II.

7 (Drumul Munticelului), din Buşteni - Căminul Alpin, până la ramificaţia II (V. Coştila - Gălbenele), iar de aci, spre stânga, pe marcaj roşu vertical, către valea Coştilei (izvoare pe potecă, în pădure) până la Refugiul alpin (1610 m.) dela Ţancul Ascuţit, situat pe malul opus al văii (stânga), pe o terasă care oferă o splendidă vedere panoramică asupra Prahovei.

Marcajul continuă mai sus de refugiu pâna în v. Gălbenelelor; se lasă acest marcaj spre dreapta şi se urmează firul văii Coştila, se intră obligatoriu pe un vâlcel din stânga Vâlcelul Negrul pentru a se ocoli „Săritoarea mare" (25 m.) a cărei escaladare directă cere eforturi deosebite şi o mare dexteritate.

Firul superior al Coştilei, deasupra opritoarei mari, prezintă obstacole elementare până la ramificaţia firelor finale ale văii: Vâlcelul Lespezilor (dreapta) - inaccesibil - şi Valea Hornului (stânga) - cu săritori enorme.

Traseul afectează de aci înainte coama dintre aceste două vâlcele (pantă de 50-60° înclinaţie) până în Brâul mare al Coştilei, pe care îl atingem sub „Hornul lui Jilipeanu"; pe acest

100

horn larg ieşim pe platou în dreptul Iadului Văii Albe (în horn, placa comemorativă a accidentului din 15 Martie 1936 - N. Comănescu şi alţi şapte alpinişti).

Întoarcerea pe traseele B. II. 6 şi B. I. 2, pe la Crucea Caraiman - V. Jepilor sau peste platou, pe la Casa Babele - Casa Caraiman, la Buşteni (încă 3—4 ore).

21. V. Gălbenele - V. Scoruşi (Timp necesar: 6—8 ore; grupuri mijlocii, cu conducător, frânghie şi espadrile).

Intrarea prin traseul anterior B. III. 20 până

la Refugiul Coştila, iar de aci pe marcajul roşu - vertical în continuare, pe hăţaşul vizibil; se trece din v. Coştilei în v. Gălbenelelor (Ţancul Ascuţit) şi se coboară la punctul de ramificare a celor două fire ale văii: principal, în stânga, secundar în dreapta (alt. 1750 m.).

Firul secundar este mult mai interesant, prezentând cinci „săritori" care nu pun însă probleme deosebite pentru alpiniştii de grad mijlociu; la capătul superior, firul secundar sfârşeşte în dreptul unui brâu cu jnepeni care ocoleşte capătul final al firului principal, conducând în Strunga Gălbenelelor, poartă de trecere spre v. Scoruşi - v. Mălinului şi platou.

De notat, pe parcurs, surprinzătoarea viziune de un covârşitor aspect alpin, a Hornului Coamei şi Peretelui Gălbenelelor (pe malul opus),

101

precum şi abisul Mălinului, privit din strunga situată imediat în dreapta capătului firului secundar (Strunga Colţilor - 2160 m.).

Continuarea traseului elementară până la platou; fără frânghie şi espadrile, extrem de instructivă. Pe un brâu cu jnepeni ieşim în Strunga Gălbenelelor (2200 m.); aci vedere spre v. Mălinului-Scoruşi sau înapoi - spre v. Gălbenelelor şi Coama Gălbenelelor.

Coborîm în firul Scoruşilor şi urmăm acest fir, pe pantele lui ierboase, până la platou, elementar. Întoarcerea, ca şi pe traseul anterior; apa lipseşte.

22. V. Gălbenelelor - Hornul Coamei (Timp necesar: 6—8 ore; grupe mici cu

conducător, frânghie şi espadrile). Intrarea ca şi pe traseul anterior, până la

ramificaţia celor două fire ale Gălbenelelor; de aci se prinde firul către stânga (principal), ce trece printr'un haos de bolovani şi ocolind câteva săritori, se ajunge la baza Hornului Coamei (2060 m. alt.), la picioarele imensului zid al Peretelui Gălbenelelor.

Intrăm direct în îngustul jghiab al hornului denumit odinioară Verticala Gălbenelelor şi îl urmăm cu fidelitate până la capăt, evitând în mod obligatoriu ieşirea pe feţele din dreapta; depăşim astfel o serie de săritori elementare deşi destul de înalte, ne odihnim pe câteva platforme ce întretaie

102

hornul, privim, interesanta Coamă a Gălbenelelor cu perspectiva ei atât de răsturnată, ne strecurăm prin Săritoarea cu fereastră (ultima) şi ieşim pe un grohotiş obositor la capătul hornului, pe Coama de Piatra (2413 m.) unde întâlnim Brâul mare al Coştilei.

De aci, spre stânga, pe brâu, folosim traseul B. III. 20 pentru a ne întoarce în Buşteni, peste platou. Apă se găseşte uneori pe platforme; de reţinut că firul principal al Gălbenelelor este indicat şi pentru coborîrea din zona Scoruşi-Mălin.

23. Valea Mălinului (Timp necesar: 8—10 ore; grupe mijlocii cu conducător şi frânghie). Se intră pe traseul B. II. 7 (Drumul

Munticelului) din Buşteni-Căminul Alpin, până la ramificaţia III (Poiana Coştilei), iar de aci, la stânga, pe marcaj roşu orizontal, dealungul Vâlcelului Poieniţei, prin Hornul mare dela Scară şi Hornul cu Urzici, se atinge firul Mălinului, deasupra marilor săritori din pădure sub confluenţa văii Colţilor (stânga).

Se foloseşte v. Colţilor până dincolo de Hornul mic dela Scară (stânga) şi apoi se urmează hăţaşul ce trece din nou în v. Mălinului peste coama dintre aceasta şi v. Colţilor, ocolind astfel o altă mare săritoare aflată pe firul Mălinului.

Partea superioară a Mălinului este caracterizată printr'o serie de nenumărate săritori,

103

în parte umede, care se depăşesc mai mult sau mai puţin elementar până la intrarea în Canionul Mălinului, gang îngust strâns între Colţii Mălinului (dreapta) şi Scoruşi (stânga); de notat, pe parcurs, v. Hornului şi v. Scoruşilor, ambele pe stânga cum urcăm.

Se străbate gangul pe toată lungimea lui sau se ocoleşte pe feţele din stânga, pe deasupra, începând chiar dela gura inferioară a canionului; în orice caz, se ajunge în dreptul punctului „La Cablu" cunoscut de pe traseul B. III. 13 (Brâul mare al Coştilei) astfel că, de aci, se poate folosi acest traseu fie spre dreapta, fie spre stânga.

În continuare, spre platou, se urmează tot firul văii, fie direct, fie pe feţele din stânga (malul drept al văii, între aceasta şi vâlcelul Mălinului); se mai poate ieşi la platou şi pe, v. Scoruşilor, pe traseul B. III. 21.

Apa lipseşte; valea păstrează zăpada fiind vizibilă astfel pe toată întinderea ei, dela mare depărtare (din Predeal, de ex.).

Se poate reveni în Buşteni fie peste platou, Casa Babele - Casa Caraiman, fie prin Strunga Gălbenelelor, (încă 3-4 ore).

24. V. Ţapului (Timp necesar: 6-7 ore; grupe mijlocii cu

conducător şi frânghie). Seria văilor de abrupt de pe partea dreaptă a

văii Cerbului (Coştila) continuă cu V. Verde şi V.

104

Seacă despre care nu ne vom ocupa în acest capitol, deoarece nu constitue itinerarii alpine de sine. stătătoare, ci sunt numai anticamera unor ascensiuni de ordin tehnic ce vor fi enumerate în capitolul respectiv.

În schimb, V. Ţapului, prin contactul ei direct cu Brâul mare al Coştilei, poate fi escaladată - nu cu prea mari dificultăţi - ascensiunea putând fi continuată cu traseul de pe acest brâu, accesibil grupurilor mijlocii.

Pentru a intra în V. Ţapului, ne folosim de traseul B. I 3 (Drumul Munticelului şi Drumul Ureche) până în punctul unde poteca de pe V. Cerbului iese din pădure şi trece pe malul drept al văii, la „Piatra Pârlită", (inscripţie: V. Ţapului).

Se evită enormele blocuri care astupă gura văii şi se merge mai întâi pe malul drept al văii (stânga cum urcăm), apoi pe cel stâng; se ocoleşte o mare săritoare şi se reintră în fir sub zidul înalt al Crestei Frumoase care se ridică în stânga şi separă V. Ţapului de V. Seacă (M. Haret: Creasta Viilor Senzaţii).

De aci, mereu în sus, fie pe fir, fie pe feţele din dreapta, bogate în brâne cu iarbă şi cu jnepeni, se traversează o regiune de medie dificultate şi se iese în Brâul Mare al Costilei unde prima parte a traseului ia sfârşit (alt. 2240 m.).

În faţa noastră, Colţii Mălinului şi, mai departe, spre Sud, Strunga şi Colţul Gălbenelelor.

Se foloseşte în continuare traseul B. III. 13, pe Brâul Mare şi apoi spre Buşteni pe v. Cerbului

105

(încă 3—4 ore), traseul B. I. 3. Restul afluenţilor Văii Cerbului (v. Urzicii,

v. Caprelor), constituind încercări mult prea dificile pentru grupurile de alpinişti mijlocii, le vom prezenta în capitolul special; V. Priponului (ultima pe partea dreaptă) face parte integrantă din traseul B. III. 13 (Brâul mare din Coştila).

Cu aceasta am epuizat seria văilor de abrupt din Coştila şi trecem în Morarul.

25. V. Bujorilor - Creasta Morarului (Timp necesar: 7—8 ore; grupe mijlocii cu

conducător şi frânghiei.

Este un traseu de traversare a întregii creste a Morarului, cu minimum de dificultăţi.

Se foloseşte traseul B. II. 7. (Drumul Munticelului) până în punctul de traversare a Văii Bujorilor, situată între Poiana Bătrânilor şi Poiana Morarului.

De aci se foloseşte valea însăşi, pe hăţaşul care atinge succesiv ambele ei feţe; se iese la gol în punctul de bifurcaţie a văii, se prinde firul din stânga şi se iese la creasta Morarului, pe feţele acesteia dinspre Sud, cu privire spre v. Cerbului şi abruptul Coştilei.

Suntem pe Brâul mare al Morarului; urmează singura porţiune mai dificilă a traseului (Creasta Ascuţită) ce traversează şi Brâul de mijloc şi, odată ajunşi pe Brâul de sus, la baza Acelor, facem o deviaţie spre stânga, pe acest din

106

urmă brâu, ocolind toată regiunea Acelor şi numărând în stânga noastră trei şistoace ce coboară vertiginos spre v. Cerbului.

Pe cel de al treilea sau chiar al patrulea vâlcel, urcăm din nou către creastă, pe care o atingem mai sus de Ace, în regiunea Crucii lui Alexandrescu, unde creasta se lăţeşte, îşi domoleşte înclinaţia şi ne oferă un hăţaş ciobănesc pe care îl urmăm până la Casa Omul.

Coborîrea pe v. Corbului (traseul B. I 3) încă 2—3 ore.

26. Valea Adâncă (Timp necesar: 7—8 ore); echipe mijlocii cu

conducător şi frânghie Se folosesc traseele B. II. 7 şi B. II. 10

(Drumul Munticelului şi v. Morarului) până în Poiana cu Urzici, situată mai sus de Poiana Morarului; de aci se urmează la stânga semnul pătrat roşu plin până la confluenţa Văii Adânci cu Râpa Zăpezii, unde se lasă această din urmă vale (de un categoric aspect tehnic alpini să se îndrepte spre stânga, către Acele Morarului.

În continuare, semnele se opresc într'un gang de pe V. Adâncă; ascensiunea acesteia se face face pe fir, peste săritori lipsite de importanţă, fie pe feţele din dreapta, şi ieşim pe creasta Morarului în regiunea Crucii lui Alexandrescu, de unde, pe coamă, ajungem la Casa Omul, ca şi pe traseul anterior. Apa lipseşte.

107

Coborîrea pe v. Cerbului (traseul B. I. 3) încă 2—3 ore.

IV. DRUMURI DE IARNA În general, drumurile de iarnă din Buşteni

sunt grele şi pline de riscuri, din cauza marii înclinaţii a abruptului prahovean, care face ca orice traseu, oricât de simplu s'ar prezenta vara, să aibe de înfruntat, pe lângă dificultăţile proprii drumurilor de iarnă, şi pe cele impuse de străbaterea unui abrupt de talia celui al Bucegilor.

Nu ne referim desigur decât la drumurile care pe timpul verii au un caracter general, căci străbaterea traseelor alpine sau tehnice în timpul iernii, devine o întreprindere deadreptul periculoasă; numărul mare al accidentelor din Bucegi - în proporţie de 90% întâmplate iarna - este o dovadă a afirmaţiei noastre.

27. Buşteni – Jepi - Babele (Timp necesar: 6—8 ore; drum de ski şi de

picior; pe hartă No. 6 şi 3).

Este singurul drum mai frecventat din Buşteni. fiind preferat de cei care sunt obligaţi să urce din această localitate pe platoul Bucegilor, deoarece, în mod normal se vor folosi numai drumurile de iarna din Sinaia.

Se urmează, în general, traseul B. 1. 1 (Drumul Urlătorilor) cu singura abatere dintre

108

„Winkelstalion" şi „Scări", unde poteca de vară devine impracticabilă din cauza maselor de zăpadă, folosindu-se, atât pentru urcuş, cât şi pentru coborîş, aşa zisa „şiştoacă" adică treptele săpate în zăpadă (skiurile pe umăr) pe firul văii Urlătoarea mică (a doua dela ,,Vinclu") şi apoi, pe un afluent al acesteia, care se abate spre stânga, oprindu-se sub Coama Urlătorilor, la baza ,,Scărilor".

De aci până la Cantonul Jepi, pe drumul obişnuit, iar dela canton, pe traseul B. 1. 1, spre cabana militară Piatra Arsă şi Peştera, pe traseul B. II. 4 spre Bolboci sau pe traseul B. II. 5 spre Casa Babele şi Omul (drumuri de ski).

28. Buşteni - V. Jepilor - Babele (Timp necesar: 6—8 ore; drum de ski şi de

picior; pe hartă No. 7.)

Se urmează traseul de vară B, I. 2 urcându-se V. Jepilor cu piciorul, iar porţiunea cabana Caraiman-Babele cu skiurile.

Atragem atenţiunea asupra urcuşului pe ultima porţiune a văii Jepilor cuprinsă între ,,scări" şi cabana Caraiman: dacă zăpada nu e destul de bine prinsă de teren (la începutul şi sfârşitul iernii, pericolul unei alunecări (avalanşe) este iminent.

109

29. Buşteni - Pichetul Roşu - Mălăeşti (Timp necesar: 6—8 ore; drum de ski; pe

hartă No. 8). Se urmează traseul de vară B. II. 7 fără nici

o abatere, dar dându-se maximă atenţiune la trecerea peste firele foarte înclinate ale văilor cuprinse între Poiana Bucşoiului şi Prepeleag; de aci se va folosi - de preferinţă - vechea potecă Take Ionescu la Mălăeşti, deşi este mai lungă.

Drum foarte lung şi obositor, care necesită o marc cheltuială de energie; peisagiul răsplăteşte însă eforturile.

30. Buşteni – Diham - Buşteni (circuit) (Timp necesar: două zile; drum de ski; pe

hartă No. 15 şi 19). Este drumul clasic pentru ski, cu plecarea

din Buşteni; regiunea Dihamului, cu cele trei case de adăpost şi cu minunatele pante pentru skiorii de toate categoriile, a devenit în ultimii ani - paradisul skiorilor.

Traseul indicat aci face ocolul întregii regiuni, conducându-ne pe la toate cabanele.

Se urmează traseul B. II. 8 până la Casa dela Gura Dihamului, (restaurant particular, alt. 980 m.), iar de aci pe marcaj albastru orizontal (în proiect: cruce albastră), se urcă dealungul văii Baiului, lăsând la stânga, imediat deasupra casei, traseul de vară B. II. 3 - marcaj roşu vertical - spre

110

Pichetul Roşu şi Omul. Se iese în Curmătura Baiului (1361 m.) şi

imediat la dreapta apare Cabana Diham a Batalionului Vânătorilor de Munte din Predeal (1360 m. alt.; restaurant, telefon); în spatele căreia se înalţă vf. La Cleşte 1473 m.) cu pante de ski minunate.

Dela cabană, drum de întoarcere la Buşteni pe Muchea Lungă (Clăbucetul Baiului), cu frumoase perspective spre abruptul Bucegilor.

În continuarea circuitului (marcaj albastru orizontal în proiect) ocolim vf. La Cleşte şi muntele Forban (vedere excepţională spre Bucşoiul şi Morarul) şi ajungem la Cabana Forban (alt. 1200 m.; particulară; restaurant), în faţa căreia se deschid minunate pante de ski; în spate, vf. Urzicaru (1223 m.). Revenim în Curmătura Baiului pe acelaşi drum, facem un unghiu către dreapta, lăsând în stânga Cabana Diham şi ne îndreptăm către Cabana Skiorilor de pe Măgura cenuşie (ONT; 1350 m. alt.: restaurant), în faţa căreia se deschid deasemenea, frumoase pante de ski (marcaj de legătură în proiect: cruce roşie).

Urcând aceste pante, ieşim în V. Dihamului (1386 m.) de unde continuăm spre dreapta (marcaj triunghiu roşu până la pichetul Roşu, având de urcat pe parcurs, numai vf. Căpăţâna Porcului (1597 m.).

Dela Pichetul Roşu până la Casa dela Gura Dihamului, drum de coborîre; trecem pe la Casa

111

de Odihna BNR. din Poiana Izvoarelor, folosind traseul B. II. 8 în sens invers (marcaj roşu vertical).

V. TRASEE TEHNICE

Trecem aci în revistă numai enumerativ principalele trasee de mare clasă alpină din abruptul prahovean al Bucegilor şi facem acest lucru nu pentru a îndemna pe cititori să încerce escaladarea unora din acestea, ci numai din datoria ce credem că o avem de a face o cât mai completă prezent are a turelor cu caracter alpin din Bucegi.

Sfătuim pe cititori să recitească paginile în care am dat câteva lămuriri asupra însemnătăţii acestor realizări pentru progresul alpinismului românesc şi să admire împreună cu noi pe cei ce le-au înfăptuit.

a) Trasee tehnice în abruptul Jepilor 1. Claia mare a Jepilor (1863 m.); traseu de baza B. III. 17; afectează faţa nordică a clăii, dinspre v. Scară. Detalii în Buletinul Alpin No 4/033. b) Trasee tehnice din abruptul

Caraimanului 2. Vf. Picătura (1905 m. alt.); pe linia de separaţie dintre v. Albă şi v. Seacă a Caraimanului. Traseu de bază B. III. 18; detalii în Buletinul Alpin No. 3—4/934. S'a propus denumirea: Piscul Comănescu.

112

3. Creasta Picăturii, coamă ce desparte v. Seacă a Caraimanului de v. Albă; foarte înclinată, u o serie de platforme înguste şi feţe verticale. Traseu de bază: B. III. 18; detalii în Buletinul Alpin No. 3—4/935 4. Ţancul Uriaşului (1900 m. alt.) pe linia de separaţie dintre v. Seacă a Caraimanului şi v. lui Zangur. Traseu de bază B. III. 18; detalii în

Buletinul Alpin No. 2/934. 5. Spălătura v. Seci. vâlcel pe stânga văii

Seci a Caraimanului, sub Cruce. Traseu de bază B. III. 18; detalii în

Buletinul Alpin No. 1/933. 6. Albişoarele, o serie de cinci afluenţi seci ai văii Albe, în peretele Picăturii, pe partea dreaptă a văii şi anume, de sus în jos: Alb. Brânei, confluenţa mai sus de Blidul Uriaşilor şi Brâul mare din Coştila; Alb. Crucii, începe din Creasta Picăturii, lângă Crucea Caraiman; Alb. Geminelor, confluenţa sub Săritoarea Cârnului; Alb. Hornurilor şi Alb. Turnurilor, confluenţa mai sus şi, respectiv, în faţa poienii „La Verdeaţă". Traseu de bază B. III. 19; detalii în

Buletinul Alpin No. 3—4/935 c) Trasee tehnice din abruptul Coştilei 7. Peretele Văii Albe, versantul de pe stânga văii, deasupra poienii „La Verdeaţă"; traseu de bază B. III. 19; detalii în Bul. Alpin No.

113

2/937 şi No. 4/959. 8. Creasta Coştila-V. Albă, linie de separaţie între v. Albă şi v. Coştilei. Traseu de bază B. III. 19; detalii în

Buletinul Alpin No. 3—4/935 9. Creasta Coştila-Gălbenele, linie de separaţie între v. Coştilei şi v. Gălbenelelor (firul principal). Traseu, de bază: B. III. 22; detalii în

Buletinul Alpin No. 3/936. 10. Colţul Gălbenelelor (2244 m. alt.), pe linia de separaţie dintre v. Gălbenelelor (firul secundar; şi v. Mălinului, în prelungirea Coamei Gălbenelelor Traseu de bază: B. III. 21; detalii în

Buletinul Alpin No. 1—2/933. 11. Colţul Strungii (2224 m. alt.), în fundul văii Gălbenelelor (firul principal) de o parte a Strungii Gălbenelelor, de cealaltă parte aflându-se Umărul Gălbenelelor. Traseu de bază B. III. 21 sau B. III. 22;

detalii în Buletinul Alpin No. 2/935. 12. Umărul Gălbenelelor, în prelungirea coamei care desparte v. Scoruşilor de Hornul Coamei, deasupra Strungii Gălbenelelor. Traseu de bază B. III. 22; detalii în Buletin

Alpin No. 3—4/935 13. Peretele Gălbenelelr, imens zid de piatră (circa 300 m. înălţime) care formează versantul drept al firului principal al

114

Gălbenelelor, lângă Hornul Coamei: au fost stabilite pe acest perete mai multe trasee. Traseu de bază B. III. 22; detalii în

Buletinul Alpin No. 3—4/935 şi următoarele. 14. V. Colţilor, afluent al Mălinului pe dreapta; debuşează în Strunga Colţilor (2160 m. alt.1) pe Coama Gălbenelelor. Traseu de bază: B. III. 23; detalii în

Buletinul Alpin No. 1—2/933. 15. V. Hornului, afluent al Mălinului tot pe dreapta, între V. Colţilor şi V. Scoruşilor; debuşează în Strunga Hornului, pe toana Gălbenelelor. Traseu de bază: B. III. 23; detalii în Buletin

Alpin No. 2/934. 16. Coiful Mălinului (2203 m. alt.), pe linia de separaţie dintre v. Mălinului şi v. Ţapului, imediat sub Brâul mare din Coştila, de unde este foarte bine vizibil. Traseu de bază: B. I. 3, până dincolo de Poiana văii Cerbului, apoi pe marcajul roşu prin V. Seacă din Coştila până la capătul acesteia; aci se prezintă în hornuri pe unde se poate atinge colţul şi anume Hornul Central, Hornul Ascuns şi Hornul Strungii Negre, toate trei ascensiuni de ordin tehnic superior. Complexul de trei colţi: Colţul mare (2205 m.), Dintele dintre Colţi şi Colţul Brânei, se atinge mai uşor prin Hornul Ascuns. Detalii în Buletin Alpin No. 1/934.

115

17. Hornul Central, spărtură verticală în Colţul Mălinului, cu faţa spre v. Seacă din Coştila; traseu de bază B. I. 3 cu adăugirile de mai sus. Detalii în Buletin Alpin No. 1/935. 18. Feţele Mălinului, versantele dinspre v. Seacă - v. Ţapului şi V. Mălinului; traseu de bază B. I. 3, cu completările de mai sus. Detalii în Buletinul Alpin No. 1/934, No. 3—4/934 Şi No. 3—4/935. 19. V. Urzicii, afluent al văii Cerbului pe partea dreaptă (inscripţie pe potecă, traseul B. I. 31; prezintă două porţiuni diferite: Urzica inferioară, între confluenţa cu v. Cerbului şi Brâul Mare din Coştila, mai uşoară, deşi foarte bogată în accidente de teren; intrarea pe traseul B. I. 3); Urzica superioară, între Brâul mare din Coştila şi platou, extretn de dificilă (intrarea pe traseul B. III. 24). 20. V. Caprelor, penultimul afluent al văii Cerbului, pe dreapta, în dreptul punctului ,.Numărăioarea Oilor"; intrarea indirect prin traseul B. I. 3 şi apoi prin v. Priponului. Valea debuşează în platou. d) Trasee tehnice în abruptul Morarului 21. Râpa Zăpezii, afluent al văii Morarului pe dreapta, confluenţa în Poiana cu Urzici, împreună cu v. Adâncă. Traseu de bază: B. II. 10 şi apoi B. III. 26. 22. Acele Morarului, pe linia de separaţie a

116

crestei Morarului, dintre v. Morarului şi v. Cerbului complexul de ace cuprinde: Acul mare, Degetul Roşu, Degetul Prelungit şi Acul de sus, în ordine, dela E. la V., între ele situându-se trei fire abrupte, afluenţi ai Râpei Zăpezii; traseu de bază B. II. to, B. III 26 şi B. III. 13. Pentru ascensiunea Acului mare, detalii în

Buletinul Alpin No. 3—4/935 23. Firele Morarului, afluenţi ai Râpei Zăpezii despărţind cele patru ace ale Morarului: Firul Degetului Roşu, între Acul Mare şi Degetul Roşu, şi Firul Degetului Prelungit, între Degetul Prelungit şi Acul de Sus. Traseu de bază: B. II. 10, B. III. 26 şi B. III.

13. e) Trasee tehnice în abruptul Bucşoiului 24. V. Bucşoiului - mare vale ce separă cele două ramuri ale Bucşoiului: Bucşoiul mic (estic) şi Bucşoiul mare (nordic). Traseu de bază: B. II. 7; ascensiunea

sfârşeşte în creasta nordică a Bucşoiului. 25. Firele Bucşoiului, afluenţi ai văii Bucşoiului pe dreapta, debuşând în creasta estică a Bucşoiului; ele sunt în număr de patru: V. Bucşiată, Vâlcelul Portiţelor, Vâlcelul Grohotişului şi Vâlcelul Bucşoiului. Traseu de bază B. II. 7; detalii în Buletinul

Alpin No. 3—4/934

117

26. Abruptul nordic al Bucşoiului - perete imens şi puţin explorat, situat pe partea dreaptă a văii Mălăeştilor, sub creasta nordică a Bucşoiului, traseu de bază B. II. 9. Pentru Vâlc. Colţilor şi Vâlc. Caprelor (singurele explorate), detalii în Buletinul Alpin No. 2/937. C. DRUMURI DIN BRAN Indicaţiuni generale Bran este denumirea colectivă sub care este

cunoscută comunitatea celor 13 sate aşezate dealungul vechiului drum dintre Braşov şi Câmpulung şi care populează depresiunea Branului, cuprinsă între abruptul apusean al Bucegilor şi cel răsăritean al Pietrei Craiului.

Pe mai mult de 15 km. lungime, dintre Bran-Castel 1796 m. alt.; 27 km. dela Braşov, 198 km. dela Bucureşti şi 109 km. dela Câmpulung) şi Giuvala (1200 m. alt.; 42 km. dela Braşov şi 94 km. dela Câmpulung, sunt grupate cele două Branuri: de sus şi de jos, cuprinzând comunele: Sohodol, Poarta, Predeluţ şi Şimon, Bran-Castel, Moeciul de jos şi de sus, Măgura, Peştera, Şirnea, Fundata, Fundăţica şi Giuvala. Excelentă staţiune climatică, indicată pentru convalescenţi şi anemici; centru turistic pentru Bucegi şi Piatra Craiului.

Puţine hoteluri şi restaurante, multe pensiuni particulare; pentru turiştii în trecere, recomandăm Căsuţa Albă din Bran-Poarta.

118

I. DRUMURI DE PĂTRUNDERE 1. Bran – Strunga - Peştera. (Timp necesar: 7—8 ore; marcaj roşu vertical pe fond alb; pe hartă No. 11).

Este singura cale de acces din regiunile de

Nord ale Bucegilor (Ţara Bârsei şi depresiunea Branului; către staţiunea alpină Peştera, fiind în acelaşi timp şi cel mai lung traseu din Bucegi (25 km.) din care un sfert îl ocupă străbaterea satului Şimon.

Pornim din Bran pe şoseaua naţională Braşov-Câmpulung (punct de plecare Căsuţa Albă din Bran-Poarta, părăsim localitatea la podul peste apa Şimonului; ne îndreptăm către stânga pe o şosea laterală care străbate în întregime satul Şimon, aşezat dealungul văii cu acelaşi nume; în dreptul ultimelor case din satul Valea lui Lambă), se desface spre dreapta o potecă lată, care urcă pe Plaiul lui Lom şi străbate în lungime muchea Pleaşa, printr-o frumoasă alee de brazi, ieşind la gol în apropierea Cârciumii din Guţanul 1459 m.

În stânga - v. Guţanului; în dreapta, v. Bângăleasa, iar în faţă spinările ondulate ale Strungilor Mari, Guţanul şi Strunga); departe, dincolo de v. Guţanului, se deschide largă intrarea în v. Gaura, cu crestele din jurul Omului, în fund.

Lângă cârciuma din Guţanul (deschisă pe tot timpul verii şi servind drept loc de popas pentru brănenii care fac foarte des drumul acesta,

119

fie cu poveri către Peştera sau Moroeni, fie cu treburi pe la numeroasei stâni din regiune) se găsesc ruinele fostei vămi ungureşti Guţanul, care corespundea vămii româneşti ale cărei ruine le vom afla în Pasul Strunga.

Dela cârciumă începe adevăratul drum de munte de o excepţională frumuseţe, răsplătind oboseala distanţelor excesiv de lungi şi monotonia primului sfert din drum. Poteca părăseşte, puţin mai sus de cârciumă, muchia Pleşei, se îndreaptă spre Sud (dreapta), intră pe muntele Grohotişul (în limbaj curent ciobănesc „greotişul" şi traversează o frumoasă pădure de brad; ieşirea la gol ne aduce surpriza minunatului spectacol al abruptului Strungii, de un alb covârşitor, identic cu cel din Piatra Craiului, versantul apusean, dar numai ca aspect.

Urcăm uşor şi prelung pe la picioarele acestui abrupt, luptând cu bolovanii desprinşi din pereţii lui descompuşi, până în Pasul Strunga (1909 m.).

Aci, vedere panoramică asupra Branului de sus, cu linia de creastă a Pietrei Craiului pe orizontul de apus.

Din Pasul Strunga începe coborîrea spre valea Ialomiţei, lăsând în dreapta drumul grăniceresc care străbate spinările domoale ale Pietrelor Albe şi Dudelor către Leaota, iar spre stânga, poteca de graniţă, care urcă spre Omul.

În faţă avem V. Coteanului, dealungul căreia coborîm până la confluenţa ei cu Ialomiţa,

120

puţin mai jos de Casa Padina, pe lângă care trecem urcând încet spre Peştera Ialomiţei (Casa Padina, 1520 m. alt., particulară restaurant).

Pe stânga mai sus de Casa Padina, la gura Horoabei, întâlnim alte două cabane particulare: Casa Horoaba şi Casa Colţii (1550 m. alt., restaurant), iar în Cheile Peşterii, puţin mai jos de Schitul Peştera, trecem pe lângă alte două cabane: Bucegi şi Decebal (1580 m. alt.; restaurant).

Trecând peste apele învolburate ale Ialomiţei, pe un îngust podeţ de lemn, urcăm pe lângă Schitul Nou şi ne oprim, la capătul celor 25 km. parcurşi într'o zi, la Casa Peştera (1615 m. alt.; restaurant, telefon, bibliotecă);

2. Bran – Clincea - Omul (Timp necesar: 7—-8 ore; marcaj roşu vertical pe fond alb; pe hartă No. 10). Drumul începe din Poarta-Bran („Căsuţa

Albă", şi străbate în parte acest sat până la o răscruce de drumuri, mai sus de biserică; aci se urmează la stânga, în sus, un drumeag care urcă pe Dealul Orbului sau Muchea Buricii, (una din cele mai turburătoare vederi asupra Pietrei Craiului), părăseşte ultimele case ale satului Poarta, pătrunde în zona de pădure şi iese la gol pe spinarea Clincii, deasupra punctului „La Biserică" (1466 m.), după ce se uneşte cu Plaiul Ioneştilor, mai sus de „Bradul înalt".

În dreapta, valea adâncă a Porţii şi abruptul

121

Cioboţii, iar în stânga, depresiunea Sohodolului, cu o puzderie de vâlcele şi coline. De aci poteca, urcă în permanenţă pe linia de creastă a Clincii, trece pe la „Stâncile de pe Clincea" (1916 m.) şi prin şeaua (2071 m.) şi se opreşte pe înaltul acoperiş al Ţigăneştilor (cota 2220 m.) unde face un unghiu drept spre Sud (dreapta) şi începe să urce spre Omul, trecând pe versantul opus al Ţigăneştilor.

Atenţiune la coborîrea Omul-Bran: în şeaua 2071 m., după trecerea de pe Ţigăneşti pe Clincea, se va lăsa la dreapta poteca pe Velicanul şi se va păstra contactul cu linia de creastă a Clincii (important pe ceaţă: cota 2220 m. este ultima de pe Ţigăneşti şi deci orice pas dincolo de ea, în coborîre, ne va depărta de drumul real; ea trebue ocolită pe la Nord, în unghi drept spre stânga).

Continuând urcuşul pe Ţigăneşti (în stînga valea Ţigăneştilor), trecem printre ,,Colţii La Scara", imenşi dinţi de piatră care străjuesc intrarea într'un horn îngust care coboară până în fundul văii - pe vreo 200 m. diferenţă de nivel şi a cărui parte finală trebue să o urcăm pentru a ieşi din nou pe spinarea Ţigăneştilor, ocolind astfel Vf. La Scara (2421 m.) Iarna, trecerea imposibilă.

Vedere superbă peste vale, către abruptul Bucşoiului, cu poteca Mălăeşti; în fundul văii, apare micul lac Ţigăneşti, a cărui originii glaciară este foarte îndoielnică.

Ieşind pe Podul Spintecăturii, urcăm uşor spre Omul, trecem pe la gura Hornurilor Mălăeşti

122

(stânga), întâlnim din dreapta marcajul ce urcă pe v. Gaura (imens circ glaciar), apoi puţin mai sus, din stânga, marcajul ce urcă dinspre Casa Mălăeşti (B. II. 9) şi ajungem în curând la casa de adăpost Omul M. Haret).

II. DRUMURI DE INTERES GENERAL 3. Bran - V. Gaura - Omul (Mălăeşti) Timp necesar: 7—8 ore: marcaj punct roşu, în proiect.: cruce roşie; pe hartă No. 12). Drumul începe tot din Poarta-Bran („Căsuţa

Albă") şi străbate în întregime acest sat, înşirat dealungul văii Poarta, pe mai mult de 4km.

La răscrucea de lângă biserică lăsăm la stânga marcajul roşu vertical spre Clincea şi continuăm pe malul drept al apei, ieşind din sat în dreptul unui fierăstrău; drumul de căruţă se mai menţine încă puţin, trece peste apa Porţii şi sfârşeşte pe malul opus, continuându-se cu un drum de exploatare forestieră care nu ne mai interesează, deoarece pătrunde către dreapta, în muntele Noaghia.

Puţin mai sus de punctul acesta, se iveşte o poiană unde se simte nevoia unei orientări: în stânga, un drum de exploatare coboară în firul Văii Poarta (vezi traseul C. III. 4) şi o însoţeşte către izvoarele ei; iar în dreapta, traseul nostru foloseşte un alt drum de exploatare care la început urcă pieptiş, pentru ca, mai târziu, să se transforme

123

într'o alee cu splendide perspective către abruptul Cioboţii, peste adâncitura izvoarelor văii Poarta.

Suntem acum pe muntele Goga şi urcam din greu pantele defrişate de curând până în şeaua Poliţe (16.23 m.), unde ne întâmpină o mică dar minunată poiana în mijlocul unor codri de brad; găsim aci o fostă casă de vânătoare pe care o ştim de mulţi ani, în aceiaşi mizerabilă stare şi care, transformată în refugiu, ar oferi drumeţilor nu numai un util adăpost pe acest lung şi obositor parcurs, dar şi o splendidă vedere asupra întregului abrupt al Cioboţii, cu nenumăraţii lui colţi de cele mai diverse forme, depăşiţi de vf. Lancia (2197 m.)

Din şeaua Poliţelor1 coborîm prin pădure pe versantul opus şi, întâlnind după puţin timp o potecii mare, transversală, o folosim către stânga, ocolind o serie de mici vâlcele al rupte care străbat feţele muntelui Gaura, pe al cărui teritoriu ne găsim acum; după câteva urcuşuri şi coborîşuri (vedere frumoasă spre Pleaşa Guţanului, până departe spre Piatra Craiului intrăm în valea Gaurei, oprindu-ne la stâna din Gaura (1484 m.) sub pereţii despuiaţi ai „Gălbinărilor Gaurei".

De aci înainte începe partea cea mai grea a traseului, constând din ascensiunea continuă a Văii Gaura, până la Omul.

Părăsind firul văii, urcăm uşor pe brâul din 1 „Poliţe" este un termen generic întâlnit pretutindeni unde muntele prezintă un abrupt cu mai multe brâne în trepte sau „poliţe".

124

dreapta, pe o potecă de ciobani, trecând în revistă minunatele înfăţişări ale abruptului Guţanului; suntem în Cheile Gaurei, la Fruntea Căţunaşului, strânse între pereţii înalţi ai Gălbinărilor Gaurei şi cei ai munţilor Guţanul şi Doamnele.

Valea face aci o cascada pe care o ocolim trecând pe la Moara Dracului gang îngust aşezat chiar pe firul văii şi unde apele spumoase ale primăverii fac o serie de cascade înlănţuite, depăşind Moara Dracului, străbatem prima terasa a văii, trecem peste două sărituri elementare, traversăm din nou pe malul stâng îndreaptă cum urcăm) şi folosind un hăţaş în serpentine, atingem fundul plat al terasei finale - Căldarea Gaurei propriu-zisă.

Străbătând fără eforturi mai mult de jumătate din lungimea destul de apreciabila a acestei căldări şi ţinând contactul numai cu versantul din stânga, marcajul face un unghi drept către stânga şi se pierde pe pantele ierboase care urcă pieptiş, oprindu-se pe spinarea Ţigăneştilor, în dreptul Hornurilor Mălăeşti; aci întâlnim şi semnele roşii de pe traseul C. I. 2, pe care-l vom folosi în continuare, spre drumul pâna la Omul.

Am redat în amănunt traseul pe porţiunea Stâna din Gaura - Hornurile Mălăeştilor spre a servi celor care ar fi surprinşi fie de ceaţă, fie de un viscol şi s'ar simţi tentaţi să profite de aparentă lipsă de dificultăţi a terenului, pentru a se aventura prin locuri de unde cu greu ar mai putea ieşi.

Din Curmătura Hornurilor (2324 m.),

125

putem să ne îndreptăm spre Casa Mălăeşti, fie coborînd hornul accesibil (Hornul interzis este cel dinspre Omul), fie urcând foarte puţin către Omul şi coborînd la Mălăeşti poteca turistică de pe traseul B. II.9).

4. Bran – Ciobotea - Omul (Timp necesar: 6—7 ore; marcaj în proiect; triunghiu galben; pe hartă No. 13) Se foloseşte traseul C. II 3 până în poiana de

sub muntele Goga aci luăm în dreapta drumul care urcă spre Poliţe - v. Gaura şi coborîm în firul Văii Poarta spre stânga, pe un alt drum de exploatare.

Însoţind apa Porţii, drumul acesta se afundă către izvoarele ei, servind unei defrişări masive care a schimbat mult înfăţişarea locurilor.

După vreo jumătate oră dela ramificaţie, lăsăm drumul şi urcăm pieptiş spre stânga, ieşind imediat în Poiana Cioboţii (1261 m.) la stâna cu acelaşi nume.

În cazul când ne-am lăsat antrenaţi prea mult pe drumul de exploatare, ne vom opri, — în orice caz, în punctul unde acesta traversează pentru ultima dată apa Porţii; de aci ne vom întoarce către stânga, puţin înapoi, pe alt drum de exploatare, vom trece peste o podişcă şi, urcând puţin, vom ieşi tot în Poiana Cioboţii.

De aci, în sus, folosim un hăţaş ciobănesc care, făcând un ocol către stânga, se îndepărtează de sgomotul văii, lasă o ramură spre stânga (lângă

126

un şipot) şi apoi revine treptat către dreapta, urcând pieptiş printr'o pădure de brazi, deasă şi încâlcită, pentru a ieşi la gol pe un splendid „picior de plai" aşezat în mijlocul unui imens amfiteatru (v. Urlătoarea) înconjurat de pereţi maiestoşi (Poiana de sus a Cioboţii).

Aci, o stână părăsită (fost adăpost de vânătoare) ar putea constitui un refugiu alpin ideal dacă ar fi reconstruită (alt. circa 1650 m.)

De aci înainte intrăm pe Brâul Cioboţii, traversăm o serie de văi de abrupt, dintre care Urlătoarea Porţii, Urlătoarea Cioboţii şi Urlătoarea mare, sunt cele mai importante, iar după un ultim promontoriu cu largi perspective spre Branul de sus şi Piatra Craiului, începem din nou şi urcăm pieptiş circa 100 m., oprindu-ne în Valea Steioarei (1780 m.) la o ramificaţie, în mijlocul unei poieni cu tufe de jnepeni.

În continuare, traseul nostru urcă din greu peste grohotişul Sleioarei, lăsând hăţaşul de pe Brâul Cioboţii către dreapta.

Suntem la „Grohotul Dracului", iar la capătul văii ieşim pe Podul Spintecăturii, având în dreapta ,,vf. Lancia" al Cioboţii.

Urcând fie direct, înspre NV, fie de-a-coasta către apus, ieşim după puţin timp pe spinarea Ţigăneştilor, sub „Vf. La Scară" şi ne îndreptăm către Omul (dreapta) folosind de aci înainte, traseul C. I. 2 până în Casa Omul sau traseul C. II 3 spre casa. Mălăeşti.

127

III. TRASEE ALPINE 5. Brâul Cioboţii - Brâul Gaurei (Timp necesar: 4—5 ore; traseu nemarcat). Se foloseşte traseul anterior C. II 4 pe

distanţa Bran-V. Steioarei, iar de aci, lăsând la stânga poteca spre Podul Spintecăturii-Omul, ne angajăm pe a doua parte a Brâului Cioboţii, a cărei primă parte am străbătut-o pe distanţa Poiana de sus a Cioboţii – v. Steioarei.

Din v. Steioarei brâul se prelungeşte subţire şi înalt, traversând v. Urlătoarea mare, trecând pe deasupra casei de vânătoare dela Poliţe (hăţaş de legătură prin pădure), precum şi pe sub seninările şi ţancurile Cioboţii, străjuite de piscul Lancia (2197 m.); o serie de nenumărate fire de abrupt ne oferă tot atâtea prilejuri de mici escalade de un aspect inedit.

Trecând pe la baza piscului Gaurei (2275 m.), brâul intră în ţinutul muntelui Gaura, traversează o zonă foarte sălbatică pe deasupra „Gălbinărilor Gaurei" şi începe să se apropie treptat de fundul văii Gaura, pe care îl atingem cam la dreptul stânii cu acelaşi nume, după ce am avut o turburătoare imagine asupra căldării finale a acestei văi.

Întoarcerea dela stâna Gaura-Bran (Căsuţa Albă) pe traseul C. H. 3 (încă trei ore),

Accesibil şi iarna.

128

IV. DRUMURI DE IARNĂ 6. Bran – Strunga - Peştera (Timp necesar: 7—8 ore; drum de ski; pe

hartă No. 11). Branul este o localitate climatică, ale cărei

însuşiri de staţiune pentru sporturile de iarnă nu au fost puse în valoare; nenumărate pante pentru şcoalele de ski se găsesc pe dealurile pe care sunt aşezate satele Poarta, Şimon, Moeciu sau Sohodol, ce fac parte din comunitatea Branului.

Pe munţii mai mici dimprejur (Măgura, Preduşul, Guţanul, etc.) se pot stabili trasee mai lungi, dintre care vom prezenta aci un drum de ski de mare distanţă, către Peştera, şi un ,,circuit de ski" în jurul Branului.

Traseul du iarnă Bran-Strunga-Peştera foloseşte fără nici o abatere drumul de vară C. I. 1, fiind o tură de ski recomandabila amatorilor de curse lungi, variate şi suficient de spectaculoase; parcurgerea rutei Peştera-Strunga-Bran în sens invers este preferabilă, fiind constituită în mare majoritate din coborîri minunate.

Se va da o deosebită atenţiune porţiunii dintre Pasul Strunga şi Vama Guţanul, unde se produc avalanşe în zilele călduroase sau în perioadele cu zăpadă proaspătă, căzută pe un strat vechiu şi întărit.

129

7. Bran – Poliţe – Şimon - Bran (Timp necesar: 7—8 ore; traseu de ski; pe

hartă No. 12). Se foloseşte traseul C. II. 3 fără nicio

abatere, pe distanţa Bran - Poliţe (circa trei ore), după care, coborînd prin pădure către v. Gaura, vom întâlni poteca lată menţionată şi pe traseul C. II. 3, pe care însă o vom folosi către dreapta, lăsând la stânga semnele roşii să continue coborîrea către stâna din Gaura.

Pornind, deci, către dreapta (vest) pe această potecă, vom parcurge de-a-coasta o serie de pante şi contrapante de ski, vom trece pe lângă stâna din Vlădoaia şi ne vom opri la stâna din Preduşul, pentru a privi „cel mai minunat tablou al Pietrei Craiului", cum spunea M. Haret.

Imediat lângă stână vom lăsa în dreapta o potecă lată care se înfundă în pădure, vom cobori, direct dela stână către firul văii ce se iveşte sub ea (V. Tisei) şi ne vom angaja într'o continuă coborîre dealungul acestei văi care ne va conduce în valea Şimonului, la capătul de sus al satului cu acelaşi nume. De aci, străbătând satul în toată lungimea lui, vom încheia circuitul la podul peste apa Şimonului unde intrăm din nou în Bran.

130

DRUMURI DIN RÂŞNOV Indicaţiuni generale Râşnovul este o localitate situată în Ardeal,

la poalele muntelui Postăvarul, 14 km. dela Braşov şi 184 km. dela Bucureşti.

Staţiune climatică de mică importanţă. Localitatea datează din secolul XIV în jurul

unei cetăţi medievale înălţată pe un monticul de 120m din sec. XIII, ca şi cea din Bran.

Punct de plecare în Postăvarul şi Bucegi, numai pentru localnici. I. DRUMURI DE PĂTRUNDERE

1. Râşnov – Mălăesti - Omul Drumul Mălăeştilor; marcaj albastru, vertical pe fond alb; timp necesar 8—10 ore; pe hartă No. 8). Folosim mai întâi o şosea turistică din

Râşnov (Piaţa) spre Uzină, prin str. Dorobanţilor, îndreptându-ne către Sud pe v. Ghimbavului mare, după ce lăsăm spre stânga o potecă marcată roşu orizontal, pe valea Ghimbăşelului, către Postăvarul.

Şoseaua se strecoară printre dealurile Runcului (stânga), aparţinând muntelui Postăvarul, şi Velicanului (dreapta), aparţinând muntelui Ţigăneşti şi se opreşte la Uzina Electrică Râşnov (alt. 795 m., distanţă dela Râşnov circa 12

131

km.) Mai sus de uzină, drumul de căruţă, care ia

locul şoselei, se bifurcă, trimiţând o primă ramură la stânga, pe v. Proviţei şi o a doua ramură, tot la stânga, pe Strempeni (Căpăţâna Strâmbului), ambele de reţinut în legătură cu accesul spre Diham şi Predeal.

Angajându-se pe v. Glăjăriei, drumul mai lasă o ramură, tot spre stânga, pe această vale, şi apoi, îndreptându-se către Mălăeşti, traversează v. Velicanului şi v. Mălăeştilor şi se angajează pe versantul drept al acesteia din urmă (stânga cum urcăm), pe o pantă destul de înclinată.

În curând, poteca intră pe firul v. Mălăeştilor pe care nu o va mai părăsi până la casa de adăpost Mălăieşti după ce s’a unit şi cu vechea potecă Take Ionescu (marcată roşu orizontal) ce vine dinspre stânga.

Dela casa Mălăeştii până la Omul, se va folosi traseul B. II. 9

E. DRUMURI DIN PREDEAL Indicaţiuni generale Predeal este o mare staţiune climatică şi un

principal centru pentru turism şi mai ales pentru sporturi de iarnă (ski); 1033 m. alt., 148 km. dela Bucureşti şi 20 km. până la Braşov, pe şoseaua internaţională; 20 km. şosea turistică până la Râşnov sau 32 km. până la Bran.

Centru turistic special pentru Piatra Mare şi

132

Postăvarul, mai puţin pentru Bucegi. Hoteluri, restaurante, case de odihnă. Pentru turiştii în trecere, nimic special. Birou O. N. T. În centru. Climat uscat şi foarte însorit.

Iarna, concursuri de ski pe Vestea şi Clăbucetul Taurului; cursuri speciale de ski.

Plimbări pe v. Timişului şi pe Fetitoiul.

I. DRUMURI DE PĂTRUNDERE 1. Predeal – Diham - Mălăeşti - Omul (Timp necesar: 6—8 ore; marcaj triunghiu

roşu pe fond alb; hartă No. 17). Ieşim din Predeal pe V. Râşnovei, iar în

dreptul fostei Şcoalei Normale prindem la stânga, peste apă, drumul de exploatare care urcă mai întâi pe v. Leuca, apoi pe v Jadului, ieşind pe muchea Clăbucetului Baiului chiar lângă casa de adăpost Diham a Bat. V. M. Predeal

De aci, trecem prin Curmătura Baiului ( traseul B. V. 30), urcăm pe vf. Dihamului (1586 m), apoi pe istoricul vârf Căpăţâna Porcului (1597 rn.) şi coborîm în poiana Pichetul Roşu, dealungul fostei linii de graniţă.

De aci până la casa Mălăeşti ,se va folosi traseul B. II. 7, marcaj triunghiul roşu, iar pentru Vf. Omul, traseele B II 8 (sau B. II 9): respectiv doua sau patru ore.

Fragmentul Predeal - Pichetul Roşu a devenit un drum de ski clasic, în special pe

133

porţiunea Predeal-Dihnmul, datorită prezenţei a trei cabane în centrul regiunii Diham.

2. Predeal – Clăbucet – Forban - Predeal (Timp necesar: 4—5 ore; marcaj albastru

vertical pe fond alb; pe hartă No. 16). În dreptul fostei Şcoale Normale, prindem la

stânga poteca de vară care urcă prin pădurea Clăbucetului, lăsând în dreapta traseul pe v. Leuca şi v. Iadului.

După un urcuş obositor, ieşim la gol pe spinarea Clăbucetului ; (cota 1438 m.), facem un unghiu către dreapta, urcăm pe vârful Clăbucetului (1441 m.) şi coborîm uşor către Casa Diham, unde întâlnim şi traseul de pe v. Iadului.

De aci, ocolind prin stânga vf. La Cleşte şi Forbanul, după ce lăsăm în stânga v. Curmătura Baiului, coborîm la Casa Forban, (particulară), facem un mic ocol la stânga şi apoi la dreapta, intrăm din nou în pădurea pe care o străbatem pe un larg drum de exploatare în pantă repede şi atingem şoseaua de pe v. Râşnoavei, puţin mai jos de Pasul Râşnov, pe unde se trece către Pârâul Rece-Râşnov.

Pe şosea, lăsând fosta graniţă la stânga către Fetifoiul - coborîm în permanenţă, până la Şcoala Normală şi încheiem circuitul trecând pe la celebrul restaurant „Crăcănel" (Pichetul Râşnovului), apoi, prin faţa Sanatoriului T. B. C. „Bucegi" şi prin faţa Cimitirului Eroilor din

134

războiul 1916-1918. Circuit de ski; poate fi prescurtat pe varianta

Casa Forban - Muchea Brădetului - Sanatoriul Bucegi (marcaj proiectat - cruce roşie pe fond alb).

3. Predeal – Fetifoiul – Diham - Predeal (Timp necesar: 4—5 ore; marcaj combinat;

pe harta No. 18). În faţa gării Predeal, se desface din şoseaua

naţională un drum marcat cu cruce albastră pe fond alb care urcă destul de repede spre vf. Fetifoiului (1283 m.), dealungul fostei graniţe, pentru a coborî apoi, tot dealungul acesteia, până în şoseaua de pe V. Râşnoavei, la restaurantul „Crăcănel" (Pichetul Râşnovului), aşezat imediat sub Pasul Râşnov, cumpănă de ape între bazinul Prahovei (v. Râşnovei) şi bazinul Bârsei (V. Ghimbăşelului) şi punct de trecere din spre Predeal spre Râşnov.

La “Crăcănel”1, marcajul cruce albastră ia sfârşit; urcăm circa 200 m. către dreapta, pe şosea, apoi prindem la stânga marcajul albastru vertical şi mergem de-a-coasta, urcând uşor, spre Forban; în punctul unde poteca ocoleşte începuturile văii Râşnoavei, pregătindu-se să urce din greu spre Casa Forban (vezi traseul anterior), părăsim acest marcaj - şi ne îndreptăm către Cabana Skiorilor O. N. T., de pe Măgura Cenuşie, pe marcajul de

1 Şipote (nota în text)

135

legătură punct roşu pe fond alb (cota 1100 m.) Coborîm astfel în V. Proviţei, pe un drum

de exploatare, trecem pe malul opus şi, după un urcuş potrivit, ajungem la Casa O. N. T. (detalii la traseul B. IV. 30., pag. 91).

De aci până la Cabana Diham, maximum 15 min., pe marcajul de legătură cruce roşie pe fond alb; în continuare, spre Predeal, folosim traseul E. V 1 sau E. II. 2 în sens invers. (Circuit de ski foarte indicat pentru varietatea peisagiului şi uşurinţa traseului).

F. DRUMURI DIN PIETROŞIŢA Indicaţiuni generale Pietroşiţa este o localitate lipsită de

importanţă turistică din nordul jud. Dâmboviţa; cap de linie ferată, 67 km. dela Bucureşti; 27 km. până la Sinaia pe şoseaua turistică Târgovişte-Păduchiosul-Sinaia; 14 km. şosea până la Uzina electrică Dobreşti.

I. DRUMURI DE PĂTRUNDERE 1. Pietroşita – Scropoasa – Peştera -

Omul (Timp necesar: 6—8 ore; marcaj cruce

albastră pe fond alb; pe hartă No. 2 )

Este singurul drum de pătrundere din spre sud către centrul Bucegilor şi unica arteră de

136

circulaţie turistică dintre localităţile din nordul jud. Dâmboviţa şi masivul Bucegi.

Distanţa de 16 km. dintre Pietroşiţa şi Scropoasa (cabană) se parcurge în parte pe şoseaua care leagă Tîrgovişte de Sinaia, trecând prin Moroeni, după care părăseşte V. Ialomiţei şi urcă în serpentine peste muntele Păduchiosul pentru a coborî în Sinaia; pe restul traseului se foloseşte o potecă de cal, care se ramifică din această şosea şi străbate regiunea de pe stânga Ialomiţei (dreapta cum urcăm) până în punctul Scropoasa.

De aci începe adevăratul aspect alpin al traseului, din care aproape jumătate este reprezentat prin porţiunea Pietroşiţa-Scropoasa, lipsită de orice interes turistic.

Se mai poate parcurge această porţiune direct pe firul Ialomiţei, în care caz nu se poate face uz de nici un vehicul pentru transportul bagajelor; se va putea vizita marea uzină electrică dela Dobreşti şi se va trece prin Cheiţa Orzea, primele din seria de „chei" sau “ganguri" ce se succed dealungul Ialomiţei, până dincolo de Peşteră.

Punctul „Scropoasa este însemnat prin marele lac construit aci pentru alimentarea uzinei hidroelectrice de la Dobreşti; pe malul lacului se găseşte casa de adăpost Scropoasa (particulară); 1205 m. alt; restaurant), cunoscută de multă vreme sub numele de Arzoiu.

Între Scropoasa şi Bolboci, mergând

137

dealungul Ialomiţei, trecem mai întâi prin Cheile mari ale Zănoagei (circa doi km. lungime: şi apoi prin Cheile mici ale Zănoagei, a căror intrare superioară se deschide puţin mai jos de Staţiunea Bulboci (1358 m alt.).

Lăsând în urmă aşezările dela Bolboci sau ,,Bulboace" cum erau denumite în trecut iar în stânga, pe un versant împădurit, Casa Bolboci O. N. T. (1460 m. alt), urcăm în continuare foarte domol, pe malul drept al Ialomiţei, lăsăm în stânga valea Bolboci, trecem pe la casa de adăpost Plaiul Mircii (1.400 m. alt.; particulară, restaurant) aşezată la poalele muntelui cu acelaşi nume şi, trecând pe malul opus al Ialomiţei, intrăm în Cheile mari ale Tătarului, ai căror pereţi înalţi contrastează cu albia destul de largă a Ialomiţei dela Bolbori până aici.

Colţii Tătarului, pe stânga, şi Colţii Blana, pe dreapta, se înalţă de o parte şi de alta a apelor învolburate ale Ialomiţei în timp ce, din stânga, îşi adună apele ei spumoase, valea Tătarului, sălbatică, strânsă şi ea între pereţii înalţi ai muntelui cu acelaşi nume.

Pe nesimţite trecem din Cheile mari în Cheile mici ale Tătarului, despărţite printr'o pauză aproape imperceptibilă.

La ieşirea din aceste chei, trecem pe malul drept al Ialomiţei, pe care nu-l vom mai părăsi până la Peşteră; urcând foarte domol, valea se lărgeşte considerabil, oferindu-ne o vastă perspectivă către coamele ce închid zarea între

138

Bătrâna şi Cocora, având în mijloc Doamnele, Obârşia şi Babele, iar în fund, învăluit aproape totdeauna în neguri, Omul.

Pe acest parcurs trecem pe la casa de adăpost Padina (1520 m. alt., restaurant) şi apoi - ajungând în gura Horoabei - trecem pe la casele de adăpost învecinate, Horoaba şi Colţii (1550 m particulare, restaurant).

Cheile Peşterii închid din nou apele Ialomiţei într'o încleştare de piatră; drumul trece pe lângă alte două case de adăpost, Decebal şi Bucegi (1580 m. alt., restaurant), făcând parte din aglomeraţia de locuinţe călugăreşti ale Schitului vechiu, aflat puţin mai sus.

De aici, traversând Ialomiţa, urcăm uşor pe lângă Schitul nou şi ne oprim în Poiana Crucii, la casa de adăpost Peştera T. C. R. (1615 m. alt., restaurant, telefon), unde traseul nostru ia sfârşit.

Detalii despre Casa Peştera la pag. 46, iar despre staţiunea alpină Peştera, la pag. 113-11;

G. DRUMURI DIN PEŞTERA Indicaţiuni generale Staţiunea alpină Peştera este denumirea sub

care înţelegem aşezările din jurul Peşterii Ialomiţei, situate la circa 1600 m. alt. pe valea superioară a Ialomiţei.

Înainte de primul războiu mondial, erau aici numai chiliile călugărilor dela Schitul Vechiu (ridicat în 1816) din gura vastei excavaţiuni

139

naturale denumiţii şi Peştera Decebal; mai târziu, au apărut căsuţele din jurul Schitului nou (ridicat în 1905) pe stânga văii.

Au apărut ulterior: Hanul Drumeţilor (1926) şi în locul lui hotelul de altitudine Casa Peştera (1942); apoi alte două mici cabane, mai jos de Schitul vechiu (Decebal şi Bucegi), precum şi două cabane particulare la ieşirea din cheile Peşterii (Horoaba şi Colţi).

Peştera Ialomiţei, centru de atracţie turistică al staţiunii, este o mare excavaţie săpată prin acţiunea îndelungată a apelor în calcarul moale al muntelui Bătrâna, la 1600 m. alt., circa 30 m. mai sus de cursul Ialomiţei.

Peştera era cunoscută încă din sec. XVI şi se crede că Mihnea Vodă cel Rău ar fi zidit aici primul schit.

Grota are mai multe compartimente: grota Mihnea Vodă (20 m. înălţime, 115 m. lungime) adăposteşte schitul vechiu, grota Decebal, grota Sf-ta Maria (opt m. înălţime), grota La Răspântie, grota La Lacuri conţine două lacuri foarte limpezi), Grota Urşilor (30 m. înălţime, 76 m. lungime) unde s'au găsit pe vremuri schelete de „ursul cavernelor", grota Fundul Peşterii (30 m. lungime), cea mai frumoasă şi mai bine conservată, grota Apelor trei m. înălţime, 75 m. înălţime) şi, în fine, grota La Altar, unde peştera se înfundă la 400 m. depărtare dela intrare şi la 6 m. deasupra nivelului acestei intrări;

Peştera Ialomiţei a fost desfundată şi

140

amenajată în anul 1897 de „Soc. Carpatina" din Sinaia, fiind de atunci accesibilă turiştilor pe care îi conduc exclusiv călugării.

Astăzi aceste amenajări (punţi, poduri, scări) sunt aproape distruse şi parcurgerea este destul de anevoiasă, impunându-se urgente măsuri de modernizare care ar face din această peşteră una din frumuseţile ţării noastre.

Detalii asupra geologiei, faunei şi florei întregii regiuni găsim în lucrarea Peştera Ialomiţei de M. Haret, azi epuizată.

II. DRUMURI DE INTERES GENERAL 1. Peştera – Obârşia - Omul (Drumul Bucura Dumbravă; timp necesar: 4—5 ore: marcaj albastru vertical pe fond alb: pe hartă No. 5). Traseul marcat începe chiar din faţa Casei

Peştera şi iese din Poiana Crucii pe latura ei nordică, traversând imediat valea Cocorei şi începând să urce pe o pajişte largă; în curând lăsăm la dreapta marcajul cruce albastră către Babele şi trecând către stânga, dealungul Ialomiţei, ajungem la confluenţa cu V. Sugărilor, pe care o lăsăm la dreapta, după ce am lăsat jos - în stânga - gura văii Doamnele.

De aici înainte, ne angajăm pe firul de origine al Ialomiţei, numit valea Obârşiei, pe care o însoţim pe malul ei stâng (dreapta cum urcăm),

141

pe sub pereţii înalţi ai muntelui Obârşia; în faţă, peste vale, hornurile şi pereţii Doamnelor, ne ţin tovărăşie multă vreme.

Ocolind marea cascadă a Obârşiei (circa 100 m. înălţime) situată în fundul văii (2145 m. altitudine la capătul superior), ieşim pe fundul terasei finale a văii. situată chiar sub Omul.

Aici se ridică, vertical, peretele alb şi neted al stâncilor dela „Mecetul Turcesc" (2200 m. alt.; circa 70 m. înălţime), pe care le lăsăm în stînga, începând apoi greul urcuş de sub Omul.

Poteca iese în Curmătura văii Cerbului, unde întâlneşte semnele galbene ce vin din spre Sinaia (Drumul M. Haret - A. I. 3), apoi urcă din nou pieptiş pe lângă Vf. Bucura Dumbravă sau vf. Ocolit (2490 m.) şi întâlneşte imediat sub Casa Omul semnele galbene care vin din spre Buşteni pe v. Cerbului (Drumul Nestor Ureche, B. T. 31, precum şi Drumul Grănicerilor de pe Strunga.

Traseul ia sfârşit la casa de adapost Omul -2505 m. ah.); detalii la pag. 50.

2. Peştera – Strunga - Omul (Timp necesar: 5—6 ore; traseu nemarcat; Drumul Grănicerilor; pe hartă No. 14). Pe distanţa Casa Peştera-Pasul Strunga vom

folosi traseul C. I. 1 în sens invers, trecând pe la gura Horoabei şi pe lângă Casa Padina, după care vom urca din greu pe Padina Strungii şi v. Coteanului până în Pasul Strunga.

142

Ajungând în acest punct (1909 m), lăsăm drumul către Bran să coboare drept în faţă, iar în stânga lăsăm alte două drumuri ce se îndreaptă unul către Pietrele Albe - Leaota şi celălalt către Bolboci.

Vom prinde poteca (Drumul Grănicerilor) din dreapta noastră şi vom începe să urcăm pe spinările lungi ale culmii Strunga, având în stânga, în permanenţă, abruptul Strungilor mari şi mici, iar apoi, pe acela foarte înalt şi inaccesibil, al Doamnelor şi Guţanului.

Trecem mai întâi prin dreptul Colţilor Strungii, lăsăm apoi în dreapta v. Bătrânei cu începuturile Horoabei, trecem pe vf. Ţapului (2157 m) şi apoi pe Colţii Ţapului pe unde se poate coborî - printre colţi - către Guţan-Bran; urcăm domol pe. Colţii Guţanului (2174 m.) având în dreapta începuturile văii Doamnelor, ocolim pe dreapta Vf. Guţanului (2240 m.) părăsind linia de creastă, continuăm să urcăm domol pe sub creastă, pe la începutul văii Obârşiei, pe deasupra Mecetului Turcesc şi, apoi pe vf. Doamnelor (2484 m.), ajungem la casa de adăpost cu acelaşi nume.

Traseul pe distanţa Pasul Strunga - vf. Omul, însoţeste fosta linie de graniţă şi era folosit pe vremuri de grănicerii care asigurau paza; el a fost apoi abandonat, iar astăzi este foarte puţin umblat de turişti, deşi perspectivele largi pe care le oferă şi splendidele tablouri alpine, ce se perindă prin faţa ochilor, fac din acest traseu o copie

143

aproape fidelă a unei porţiuni din creasta Făgăraşilor, în regiunea mai potolită dintre Ludişor şi Urlea.

3. Peştera – Strunga - Bolboci (Timp necesar: 4—5 ore; traseu nemarcat;

pe hartă No. 11 şi 14). Pe distanţa Peştera - Pasul Strunga vom

folosi traseul C. I. 1 în sens invers, ca şi pe traseul anterior. De aici înainte, poteca se dirijează spre stânga Sud), urmând coama munţilor din dreapta Ialomiţei şi coborînd neîntrerupl până la cabana Bolboci ONT.

Se merge mai întâi dealuugul coamei muntelui Tătarul, lăsând în dreapta Strungile mici cu poteca grănicerească şi în stânga vf. Tătarului; după ocolirea largului amfiteatru al începuturilor văii Tătarului, trecem pe Piciorul Deleanului, lăsăm în dreapta marea potecă ciobănească de pe Deleanu şi ne îndreptăm către stânga Sud Est prinzând piciorul Plaiul Mircii care se ridica împădurit, între v Mircii şi v. Bolboci.

Traversăm v. Bolboci aproape de vărsarea ci în Ialomiţa şi pe malul opus ne oprim la Cabana Bolboci O. N. T. (1461 m.).

Circuitul acestei frumoase şi uşoare excursiuni se încheie pe traseul F. I. 1, pe care îl vom folosi pe porţiunea dintre Casa Bolboci şi Peştera, pe v. Ialomiţei.

144

4. Peştera - V. Gaura - Omul (Timp necesar: 7—8 ore; marcaj combinat;

pe hartă No. 11 şi 12). Pe distanţa Peştera-Vama Guţanul se va

folosi traseul C. I. 1 (marcaj roşu şi vertical pe fond alb); de aici până la stâna din Gaura, traseu nemarcat; în continuare, până la Omul, marcaj punct roşu (în proiect, cruce roşie pe fond alb).

Dela Vama Guţanul (cârciumă, 1459 m. alt.;, trecem către Nord, peste v. Guţanului şi pe lângă stâna din Guţanul ,după care intrăm în pădurea încâlcită dela poalele Guţanului (potecă vizibilă), pe care o străbatem de-a-coasta, trecând peste seria de viroage ce vin din spre dreapta, din abruptul Guţanului, dintre care menţionăm v. Căţunul mic şi v. Dumbravei.

În dreptul văii Căţunul mic, avem o splendidă vedere asupra Pietrei Craiului către Apus; în curând coborîm în v. Gaura, la stâna cu acelaşi nume, de unde urcăm către Omul, pe traseul C. II 3.

Întoarcerea la Peşteră, pe traseul G. II. 1 (circa două ore),

145

III. TRASEE ALPINE 5. Valea Horoabei Timp necesar: 3—4 ore; traseul nemarcat; Intrarea în vale se face pe la punctul de

confluenţa cu Ialomiţa, puţin mai jos de Cheile Peşterii, pe traseul de bază de pe v. Ialomiţei; se trece spre dreapta, pe versantul muntelui Bătrâna, pe lângă casele de adăpost „Colţii" şi „Horoaba" şi se urcă cu destule dificultăţi întregul fir al Horoabei, cu faimosul ei „gang" de circa patru km. lungime.

Se va observa să nu se confunde v. Horoabei cu vreunul din afluenţii ei de pe dreapta (stânga cum urcăm) şi anume: v. Leşniţei, v. Oarbelor sau v. Parhănilor, aparent asemănătoare ca aspect cu Horoaba; se va ţine contactul cu pereţii de pe dreapta văii (stânga cum urcăm) şi, după multe eforturi, răsplătite însă de sălbăticia şi variaţia de înfăţişări a văii, se va ieşi din „gang" sub culmea Strungii, unde valea îşi recapătă aspectul obişnuit şi numele ei originar: v. Bătrânei.

Întoarcerea pe traseul G. II. 2, încă 2—3 ore, în sensul invers, pe la pasul Strunga şi casa Padina.

146

IV. DRUMURI DE IARNĂ 6. Peştera – Omul – Strunga - Peştera (Timp necesar: 8—10 ore; drum de ski; pe

hartă No. 5 şi 14). Staţiunea Peştera este un mare centru de

ski, beneficiind de zăpadă favorabilă şi de nenumărate pante, pe toată durata anotimpului alb; ar fi deci o lacună să nu indicăm amatorilor de curse lungi, un circuit de ski care, departe de a prezenta dificultăţi constitue un clasic exemplu de tură de ski, în teren variat.

Circuitul cuprinde două părţi diferite ca aspect; prima parte - urcuş neîncetat - pe v. Obârşiei până la Omul, foloseşte traseul G. II. 1, fără nicio abatere, dela Casa Peştera până la Casa Omul.

Partea a doua a traseului - coborîre permanent pe culmea Strungei - foloseşte traseul G. II. 2 în sens invers, lăsând skiorului libera alegere a locurilor, bineînţeles cu evitarea liniei de creastă unde se pot forma cornişe şi oferindu-i o serie neîntreruptă de pante şi contrapante pe toată distanţa de circa opt km. dintre Omul şi Pasul Strunga.

De aci, coborîred directă până la Casa Padina şi urcuş uşor pe v. Ialomiţei până la Peştera unde circuitul se închide.

Recomandăm de asemeni, coborîrea dela Omul pe v. Sugărilor (cu trecerea mai delicată de

147

pe Brâul Obârşiei), precum şi coborîrea pe v. Doamnelor, de pe Strunga - direct către Peştera

V. TRASEE TEHNICE 1. Turnul Seciului Situat pe versantul muntelui Bătrâna, din

spre Horoaba; este o piramidă de calcar complet separată de restul muntelui. Detalii în Bul. Alpin No. 1—2 /1933

H. DRUMURI DE LEGĂTURĂ l. Bucegi - Piatra Craiului (Timp necesar: 12—14 ore; traseu

nemarcat). Legătura dintre Bucegi şi Piatra Craiului

poate fi stabilită din trei puncte diferite ale Bucegilor, Babele, Peştera sau Omul; indiferent însă de punctul de plecare, toate aceste trei trasee de legătură vor trece obligatoriu prin punctul Vama Guţan (cârciumă), unde părăsim teritoriul turistic al Bucegilor pentru a străbate regiunile intermediare până la baza masivului Piatra-Craiului.

Vom avea deci trei variante: a) Babele-Guţanul: vom folosi traseul B. I 2, pe porţiunea Casa Babele - Piciorul Babelor, iar în punctul unde poteca se îndreaptă spre stânga (sud)

148

către Casa Peştera, vom face un unghiu spre dreapta, coborînd printr'o pădurice de jnepeni la confluenţa dintre v. Sugărilor şi v. Obârşia Ialomiţei (1740 m).

Trecând peste apa Obârşiei, prindem un hăţaş care urcă pieptiş, drept în faţă, pe piciorul Doamnelor şi după puţin timp se angajează pe o mică brână care însoţeşte v. Doamnelor pe malul ei stâng (dreapta cum urcăm), trecând prin dreptul frumoasei Cascade a Doamnelor.

Hăţaşul se apropie treptat de firul apei, îl depăşeşte în dreptul unei târle şi se angajează pe un afluent al Doamnelor pe care îl urcă până la origine, pe spinarea muntelui Bătrâna, unde întâlneşte Drumul Grănicerilor (traseul G. II. 2,) în dreptul unei cruci înfipte chiar pe marginea abruptului culmii Strunga.

Ne găsim în zona numită Colţii Ţapului, iar în faţă noastră se iveşte un alt hăţaş care coboară vertiginos printre aceşti nenumăraţi „colţi", până în preajma Casei Guţanul, după ce a străbătut una din cele mai interesante regiuni ale întregului abrupt apusean. b) Peştera - Guţanul: se poate veni fie prin Pasul Strunga (mai lung) folosind traseul C. I. 1 în sens invers, fie - mult mai scurt - urcând dela Casa Peştera pe traseul G. II. I numai pînă la confluenţa v. Obârşiei - v. Sugărilor, de unde vom folosi în continuare varianta a pe v. Doamnelor - Colţii Ţapului. c) Omul - Guţanul: se va folosi traseul G. II. 2,

149

mergând în sens invers dela Omul, pe spinarea Doamnelor şi Guţanului, până în dreptul Colţilor Ţapului (cruce); de aici, în coborîre, către Casa Guţanul, pe varianta a.

Dela Vama Guţanul, în continuare către Piatra Craiului, vom folosi numai pe câteva sute de metri Plaiul lui Lom (vezi traseul C. I. 1) până în dreptul unei troiţe, iar de aici vom începe să coborîm la stânga, pe o potecă de o deosebită frumuseţe, până în fundul văii Bîngăleasa, la capătul superior al satului Moeciul de sus (diferenţa de nivel este de circa 400 m.).

Vom străbate acest sat în toată lungimea lui de câţiva km. şi ajungând la capătul lui inferior, în punctul unde valea Moeciului se pregăteşte să intre în „chei", vom trece pe malul opus şi vom prinde a urca pe valea Grădiştei, pe o potecă foarte bună şi prin locuri sălbatice, continuând urcuşul numai pe vale până la izvoarele ei, în dreptul km. 97 de pe şoseaua naţională Bran-Câmpulung.

De aici înainte intrăm în domeniul turistic al masivului Piatra Craiului sfârşind de străbătut zona intermediară; vom parcurge un km. pe şosea, iar la km. 96, vom prinde la dreapta „Drumul Şirnii", drum de căruţă care trece prin satul Şirnea şi pătrunde în masivul Piatra Craiului, oprindu-se la casa de adăpost Radu Negru.

Detalii în călăuza „Piatra Craiului", Biblioteca Turistică H. L. D.", No. 3, pag. 55 şi 63.

150

2. Peştera - Giuvala (Timp necesar: 8—10 ore; traseu nemarcat). Un alt drum de legătură cu regiunile dela

apus de Bucegi este cel care trece în prelungirea culmii Strunga peste Pietrele Albe, prin cătunul Fundata, oprindu-se în şoseaua naţională Bran-Câmpulung, pe care o atinge în zona pasului Giuvala, punându-ne în legătură cu masivul Piatra Craiului sau cu Leaota.

Porţiunea Peştera - Pasul Strunga o străbatem pe traseul C. I. 1, după care ne îndreptăm spre apus (stânga), folosind Drumul Grănicerilor care vine dinspre Omul pe spinarea Strungii - vezi traseul G. II. şi trece spre apus, pe marginea abruptului.

Însoţind fosta linie de graniţă, acest drum urcă pe Strungile Mici (în stânga vf. Strungăriţa - 1931 m. şi poteca spre Bolboci, traseul G. II. 3), face un ocol către dreapta lăsând o ramură în coborîre pe v. Dudelor, trece prin stânga vârfului Bucşea (1846 m.), lăsând o altă ramură către dreapta spre v. Bângăleasa - Moeciu; apoi, ocolind vf. Lacului (1835 m.) tot prin stânga, drumul se lasă mult sub spinarea muntelui Dudele mici, ocolindu-i vârful (1846 m.) tot prin stânga.

Vedere largă asupra regiunilor sudice şi asupra masivului Leaota. Vârful următor, Pietrele Albe (1889 m.), este un important nod geografic între Strunga, Leaota şi Simtilie (Sf. Ilie); aici, chiar pe vârf, se află şi punctul unde graniţa

151

politică se ramifică despărţind cele trei judeţe învecinate: Braşov, Dâmboviţa şi Muscel.

Pentru a continua drumul către Giuvala, vom lăsa ramura din stânga a potecii grănicereşti să se îndrepte către Leaota, pe spinarea Pietrelor-Albe, vom urca direct la vârful Pietrelor-Albe (splendidă vedere spre apus asupra Pietrei Craiului şi spre Sud asupra Leaotei) şi vom prinde pe versantul opus Drumul Grănicerilor care a ocolit vârful pe dedesupt şi prin stânga.

Drumul de graniţă se dirijează către Nord, trece prin Curmătura Fiarelor, lasă în stânga o ramură către Zacote şi Cheile Crovului, ocoleşte prin dreapta vf. Şirnii (1792 m) cu o neaşteptată privelişte spre răsărit, către V. Gaura şi abruptul Guţanului şi începe să piardă din înălţime trecând prin minunatul loc numit Şleul Mândrilor, unde se ţineau de Sft. Ilie târguri sau „nedeie" de altitudine, în genul târgului de azi de pe muntele Găina.

Localnicii sunt plini de amintiri despre acele vremuri de mult apuse.

Drumul de graniţă străbate apoi cătunul Funduţica - Sîmtilie, trecând chiar prin curţile oamenilor, lasă la dreapta satul Fundata şi iese în şoseaua naţională Bran - Câmpulung în punctul Crucea Pajurei (fosta vamă ungurească dela Giuvala), la km. 04.

De aci ne vom putea îndrepta către Bran, Dâmbovicioara şi Rucăr sau vom pătrunde direct în masivul Piatra Craiului (detalii în volumul

152

Piatra Craiului Ed. H. L. D. Biblioteca Turistică, No. 3, pag. 57).

Traseul este foarte indicat iarna pentru skiorii amatori de curse lungi şi variate, iar vara pentru cei ce preferă turele lungi, dar pline de perspective largi, acelora mai scurte — dar mai monotone - de pe platoul Bucegilor, de pildă.

3. Buşteni – Predeal – Diham - Brăii (Timp necesar: 5—6 ore; traseu nemarcat). Este cel mai indicat traseu pentru cei ce

merg la Bran, fie din Buşteni, fie din Predeal, scutindu-le ocolul şi schimbările de tren prin Braşov.

Până la Diham se poate veni pe trasee separate, din Buşteni pe traseul B. V. 30, pe la Casa Forban, iar din Predeal pe v. Râşnoavei, pe la “Crăcanel”.

În primul caz se va parcurge şi porţiunea Casa Forban - Crăcănel, după care ambele trasee se contopesc îndreptându-se către Bran.

Despărţirea de şoseaua Râşnovului se face în ambele cazuri puţin mai sus de „Crăcănel" şi anume în punctul unde o potecă larga, forestieră, se desface spre stânga, lăsând serpentinele şoselei să coboare spre Pârâul Rece.

Prinzând această potecă, se merge de-a-coasta, direct către apus, ocolindu-se începuturile văii Proviţa care formează depresiunea nordică a Dihamului.

153

Ieşind din pădurea care acoperă această zonă, pe Plaiul lui Stanică, ne apare din stânga măreţul spectacol al abruptului Bucşoiului, cu v. Mălăeştilor vizibilă până la hornuri; acesta este şi motivul care ne-a determinat să aducem pe aci traseul de legătură cu Branul, oferind drumeţului o serie întreagă de peisagii alpine al căror decor se schimbă mereu, când către stânga Bucşoiul; când către dreapta (Postăvarul).

De pe Dealul lui Stănică, drumul coboară în fundul văii Ghimbavului, la Uzina Electrică Râşnov (795 m. alt.), după ce a primit din stânga drumul, din spre Mălăeşti (traseul D. I. 1) şi un alt, drum din spre Dihamul.

Despre acesta din urmă, putând servi deopotrivă pentru legătura cu Branul, nu putem avea aceleaşi cuvinte ca pentru varianta de mai sus; deşi mai scurt, el este însă foarte monoton, deoarece pe porţiunea dintre Cabana Skiorilor O. N. T. de pe Măgura Cenuşie şi Uzina Râşnov, el întoarce spatele splendidelor peisagii ale Bucşoiului.

Interesant de reţinut este că ambele variante ocolesc adânca depresiune a văii Proviţa, despărţindu-se în Curmătura Baiului şi reunindu-se abia la Uzina Electrică.

Dela Uzină către Bran, parcurgem câteva sute de metri pe şoseaua care leagă uzina de Râşnov şi prindem în dreptul casei unui cantonier, o potecă largă care începe să urce spre stânga, mai întâi pieptiş, apoi din ce în ce mai domol şi

154

traversează întreaga serie de afluenţi ai Ghimbavului ce vin de pe Velicanul, al cărui picior inferior îl depăşim (vedere largă spre Ţara Bârsei şi Măgura Codlei).

Ajungând la primele case ale salului Sohodol, urcăm marea pantă a muntelui Diţa şi traversăm Sohodolul (de sus) pe o serie de ulicioare, urcând şi coborînd câteva mici dealuri.

De pe penultimul deal (ca şi de pe spinarea înaltă a Diţei, de altfel) avem cea mai cuprinzătoare vedere panoramică asupra întregii creste a Pietrei Craiului, imagine care rămâne neştearsă în amintire, constituind o nouă răsplată a drumeţului care s'a ostenit să străbată aceste frumoase locuri.

De pe ultimul deal al Sohodolului, coborîm direct în satul Poarta-Bran, circa 100 m. mai sus de Căsuţa Albă (detalii la pag. 96).

Traseul este foarte indicat şi pentru curse lungi pe skiuri.

Cunoscătorii folosesc în anumite puncte ale traseului unele prescurtări pe care nu le putem indica aci pentru a nu îngreuia materialul; o scurtă urmărire a indicaţiilor noastre pe o hartă 1125.000 (de ex. Bucegii ed. O.N.T.) ne va face să ghicim aceste puncte.

155

PRESCURTĂRI A.D.M.I.R. (Asoc. drumeţilor din munţii României) C.A.R. (Clubul Alpin Român), C.C.R. Clubul Car. patin Român), H.L.D. (Asoc. „Hai la Drum"), O.N.T. (Oficul Naţional de Turism), T.C.R. (Turing Clubul României).

LUCRĂRI FOLOSITOARE

Cartea Munţilor, de Bucura Dumbravă Drumuri de munte, de I. Ionescu-Dunăreanu, Editura de Stat, 1947, Ed. II.a Piatra Craiuiui, de I. Ionescu-Dunăreanu, Ed. Biblioteca Turistică . 3. H. L. D. - 1946 Buletinul Alpin, revistă de alpinism, ed. C.A.R. şi A.D.M.I.R. Buletinul Clubului Alpin Roman, Ed. C.A.R. Enciclopedia Turistică, Ed. T.C.R. Ghidul României, 1940 Harta Bucegilor, de I. Ionescu-Dunăreau, Scara 1:25000. Ed. O. N. T. - 1937