Analele UVT-Seria EFS, No.3 Fascicola 1 – Mai 2001

COMUNICAREA NONVERBALA – COMPONENTA A PROCESULUI DE RECUPERARE –

Ana-Maria MUNTEANU1 Adrian TEGHIU2

REZUMAT : Cu toate ca aparitia comunicarii verbale a jucat un rol foarte mare in dezvoltarea comunicarii omenesti, a sistemelor de transmitere si de preluare a informatiei, acesta nu a monopolizat sistemul de comunicare uman, o mare parte a acestuia fiind bine reprezentata de asptecte sau moduri de comunicare diferite de limbajul articulat. Comunicarea prin cuvinte nu este, asadar, singurul mod in care oamenii pot schimba informatii, intr-o conversatie de exemplu, oamenii comunicand si prin intermediul expresiei faciale, prin tonul vocii, prin gesture, prin pozitie si chiar prin felul de a se imbraca. Prin gesturi, tinuta, pozitie a corpului si prin distanta mentinuta se realizeaza o cantitate mai mare de comunicari interumane decat pe orice alta cale. Albert Mehrabian a constatat ca din totalul mesajelor 7% sunt verbale (numai cuvinte), 38% sunt vocale(incluzand tonalitatea vocii, inflexiunile si alte sunete guturale), iar 55% sunt mesje non-verbale. Profesorul Ray Birdwhistell afirma ca si Mehrabian ca in conversatiile dintre doua persoane componenta verbala este sub 35% in timp ce comunicarea non-verbala reprezinta peste 65%. Majoritatea cercetatorilor sunt de accord cu constatarea ca comunicarea verbala este utilizata cu precadere pentru transmiterea informatiilor in timp ce canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinilor interpersonale si in anumite cazuri pentru a inlocui mesajele verbale. Nu incercam aici sa privim datele referitoare la comportament sau comunicare ca o metoda aparte sau ca o metoda alternative de recuperare, ci accentuam faptul ca o astfelde abordare se inalneste oricum peparcursul recuperarii prin kinetoterapie – prin simplul fapt ca exista o relatie interumana ce se stabileste intre pacient si recuperator. In aceasta situatie, consideram ca o cunoastere mai aprofundata a datelor oferite de biologia comportamentului uman, si in particular a elementelor comunicarii, poate dezvolta procesul de recuperare, crescandu-i complexitatea si, evident performantele.Cuvinte cheie : comunicare, nonverbal, pacient, kinetoterapeut

1.ArgumentCu toate ca aparitia comunicarii verbale a jucat un rol foarte mare in

dezvoltarea comunicariiomenesti, a sistemelor de transmitere si de preluare a informatiei, acesta nu a monopolizat sistemul de comunicare uman, o mare parte a

1 Student Kinetoterapie, FEFS Universitatea de Vest Timişoara2 Student Kinetoterapie, FEFS Universitatea de Vest Timişoara

113

Analele UVT-Seria EFS, No.3 Fascicola 1 – Mai 2001

acestuia fiind bine reprezentata de aspecte sau moduri de comunicare diferite de limbajul articulate. Comunicarea prin cuvinte nu este, asadar, singurul mod in care oamenii pot schimba informatii, intr-o conversatie, de exemplu, oamenii comunicand si prin intermediul expresiei faciale, prin tonul vocii, prin gesture, prin pozitie si chiar prin felul de a se imbraca. Prin gesturi, tinuta, pozitie a corpului si prin distanta mentinuta se realizeaza o cantitate mai mare de comunicariinterumane decat pe orice alta cale (Birdwhistell, apud Pease, 1997) Sub raportul ponderii cantitatii de semnale (informatie) bazate pe elemente ale comunicarii nonverbale, parerile unor autori difera variind intre 55% (A.Mehrabian) si 65% (R.Birdwhistell) in cursul transmiterii unui mesaj. Data fiind deci ponderea mare a acestui tip de comunicare nonverbala este important sa cunoastem modul de comunicare si semnalele ce stau la baza acestui process, deoarece presupunem ca limbajul articulat - ca tip de comunicare - este suficient de clar in a putea transmite (fara a pune prea multe probleme in ceea ce priveste sensul si continuturile mesajului original) date exacte referitoare – in cazul nostru, la disfunctiile, tulburarile de orice natura si problemele pe care pacientul le acuza pe parcursul interelatiei ce se stabileste intre el si terapeut in timpul procesului de recuperare medicala. Prin cunoasterea elementelor nonverbale ale comunicarii vom putea intervenii astfel mult mai complex si in recuperarea fizica propriu-zisa putandu-se completa, fara a viza in mod special acest lucru, cu o (pre) recuperare comportamentala ce va pregati pacientul, atunci cand este cazul, pentru intrarea intr-un tratament de terapie ocupationala. In tratamentul bolilor psihicese folosesc psihoterapiile care pot fi verbale si non-verbale; primele utilizand cuvantul, celelalte alte forme de mesaje. Dintre mesajele non-verbale cel mai mult folosite in psihoterapie sunt desenele (mesajul plastic) desenul fin o creatiecare contine o informatie psihologica. Astfel art-terapia este o psihoterapie non-verbala care reuneste psihoterapia cu ergoterapia, fiind o forma de psihoterapie ocuparionala complexa si specifica, ocupand un loc aparte in special in reabilitarea si recuperarea bolnavului psihic. Terapia ocupationala prin arta ofera sensul unei auto satisfaceri a pacientului de ordin estetic si psihologic. Dupa C.G Yung, utilizarea artea in psihoterapie duce la corectarea tulburarilor mentale printr-un proces de reechilibrare a bolnavilor. Abordarea laturii comportamentale a tratamentului, latura de foarte mare importanta, din punctual nostrum de vedere, necesita din partea terapeutului o cunoastere a elementelor ce stau la baza acestuia, precum si capacitatea de a observa si “sorta” acele semnale si componente ce pot adduce informatii utile sau pot fi folosite in terapie. Nu incercam aici sa privim datele referitoare la comportament sau comunicare ca o metoda aparte sau ca o metoda alternativade recuperare,ci accentuam faptul ca o astfel de abordare se intalneste oricumpe parcursul

114

Analele UVT-Seria EFS, No.3 Fascicola 1 – Mai 2001

recuperarii prin kinetoterapie, prin simplul fapt ca exista o relatie interumana ce se stabileste intre pacient si recuperator. In aceasta situatie, consideram ca o cunoastere mai aprofundata a datelor diferite de biologia comportamentului uman, si in particular a elementelor comunicarii, poate dezvolta procesul de recuperare, crescandu-i complexitatea si, evident,performantele.

In cele ce urmeaza vom incerca o prezentare sumara a datelor ce privesc *diferitele aspecte legate de procesul comunicarii, fara a intra prea mult in detalii care, credem noi, nu sunt utile la acest nivel. In acelasi timp,vom insista asupra eventualelor elemente a caror cunoastere ni se va parea importanta,in eventualitatea ca unii dintre cititorii acestei lucrari ar fi interesati de aplicarea sau de abordarea din acest punct de vedere a procesului de recuperare. 2.Scurt istoric privind comunicarea nonverbala Primele date privind existenta unor observatii in ceea ce priveste expresia fetei au existat in China inainte de Confucius, în vechiul Egipt, precum si in Arabia. In Grecia se pare ca cel care a studiat primul acest aspect a fost Pitagora. Hippocrates si Galen studiaza rolul si expresia fetei cu aplicabilitate in dignosticarea diferitelor boli. Aristotel ofera lumii stiintifice primele lucrari in anul 340 i.e.n. in Physiognomonica si Historia animalium; el compara caracterele fizice si psihice ale diferitelor popoare - ca egipteni, daci, sciti - incercand sa le determine psihologia. In timpul Evului Mediu studiul expresiei fetei capata un nou aspect - cel occult - punctul de vedere natural (biologic, psihologic) fiind abandonat. Acum fizionomia nu mai descrie temperamental, ci prefigureaza soarta, destinul. In lucrarea sa din 1810, istoria naturala, unul dintre cei mai mari cercetatori in domeniul anatomiei comparate de la inceputul sec. XIX – Lorenz Oken – afirma urmatoarele: “miscarile expresiei fetei, mimica, nu sunt decat o repetare a miscarilor membrelor, avind drept cauza o anumita stare psihologica”. Astfel, el arata ca bratele deschise in semn de prietenie sunt insotite de deschiderea gurii, zambet, ras. In 1806, Ch.Bell explica mimica doar pe baza analogiei placere-neplacere, sentimentele sau starea de confort relaxand muschii faciali, iar starea de discomfort avand efecte opuse. In anul 1872 apare o lucrare de referinta a lui Darwin – Exprimarea emotiilor la om si animale . Dupa Darwin , cu exceptia catorva actiuni rezultate in urma selectiei sexuale, expresiile, expresivitatea nu au avut la baza un process evolutiv, astfel ele fiind considerate ca accidente sau ca vestigii si nu ca adaptari. Prin acesta Darwin a a vut grija sa aduca in sprijinul afirmatiilor lui privind emotiileargumente” neadaptationiste” - fapt ce a fost si criticat ulterior, Darwin fiind acuzat ca si-a fundamentat aceasta teorie inainte de a porni la strangerea datelor necesare argumentarii afirmatiilor sale.

115

Analele UVT-Seria EFS, No.3 Fascicola 1 – Mai 2001

Dupa o pauza de aproximativ 100 de ani, studiile asupra comunicarii nonverbale revin in actualitate prin lucrarile lui tinbergen, care, dupa observatiile efectuate asupra relatiilor sociale, deschide drumul unui studio etologic al comunicarii. Timbergen afirma ca multe tipuri de comunicare sociala depind de selectivitatea raspunsului la un semnal emis de un alt individ.

Aspecte moderne privind studiile asupra expresiilor fetei sunt tratate de catre Oskar Heinroth si Huxley dupa anul 1900. Este introdus termenul de “ritualizare”, desemnand elementele unui comportament ce vor functiona ca semnal , pastrandu-si doar fenologia nu si functia.

Dupa anii 1900 se dezvolta si studiile referitoare la aspectele comportamentului uman. Acestea iau amploare intre 1948 si 1966 in urma cercetarilor lui Harlow-Izolarea in timpul copilariei(1958) - si Morris (1964-1966). Comportamentul stereotip - acestia dezbatand in lucrarile lor teme privind explorarea, modul si activitatea de manifestare specifice ale aceseia în raport cu preajma / mediul.

Ulterior, Lorentz, student al lui Heinroth, studiaza aspecte umane legate de tiparele fixe de actiune cu accent pe caracterul innascut al comportamentului.

Studiile privind comunicarea nonverbala in cadrul speciei umane se bucura de un mare interes prin unele lucrari aparute dupa anul 1960. Astfel Julius Fost (1970) efectueaza o analiza asupra acestui aspect. In 1960, antropologul Edward T. Hall introduce termenul de proxemics desemnand apropierea, vecinatatea. Acest proxemics reprezinta nevoia de spatiu a omului, spatial aerian din jurul acestuia. Proxemics-ul este variabil in functie de varsta, cultura, educatie, context si se poate subdiviza in zone utilizate pentru a desfasura diferite activitati.

Sub aspect statistic, A. Mehrabian evalueaza la 7% mesaj verbal, 38% vocale, 55% mesaj nonverbal in cadrul comunicarii. La fel si Ray Birdwhistell care apreciaza ca, intr-o comunicare, 35% din semnale (informatii) se transmit verbal, pe cand 65% se transmit nonverbal (apud Pease,1998)..

Eibl Eibesfeldt efectueaza observatii la copiii orbi si surzi pentru a stabili caracterul genotipical unor anumite componente comportamentale. Alti autori demni de amintit ar fi Ekmann, Friesen, Sorenson si, nu in ultimul rand S. Freud - parintele psihanalizei - care interpreteaza substratul psihologic al anumitor laturi ale comportamentului uman.

Referitor la aspectele legate de mimica si gestica mai apar lucrarile Limbajul Fetei a lui Robert L. Whiteside si Limbajul Trupului (1998) a lui Allan Pease. Acesta din urma face o descriere amanuntita a tipurilor de miscari, a gesturilor, a semnelor, grupandu-le in functie de acea parte a corpului care transmite semnalul. Cartea prezinta aspecte practice al cunoasterii aspectelor si influentelor etologice in viata de zi cu zi. In acelasi context amintim lucrarea lui Van Hoff : Expresii ale fetei (1962).

116

Analele UVT-Seria EFS, No.3 Fascicola 1 – Mai 2001

3. Emiterea si receptionarea de mesaje

Emitator → Mecanism de codificare → Mecanism de decodificare → Receptorvizual ┴ auditiv

canal de transmisie vizual ┴ auditiv

Procesul comunicarii, comunicarea in sine, presupuneexistenta unui schimb, unui transfer de informatie intre un emitator si un receptor, prin intermediul unui canal sau a unei cai de comunicare. Emiterea si receptionarea mesajelor si existenta unui mecanism de codificare si respectiv de decodificare a mesajului.

Comunicare mesajeIntregul act al comunicarii se bazeaza pe semen (abstracte sau concrete), un

semn fiind reprezentat de orice poate transmite o informatie, inclusive obiecte fizice, culori, sunete, miscari, si chiar tacere.

Comunicarea umana este bazata pe simboluri, un simbol desemnand un semn al carui sens este arbitrar. Semnificatia lui nu este determinate de un program genetic ci de o conventie sociala si de invatare. Un sistem de comunicare simbolic este astfel un sistem deschis, unde simbourile, semnele se pot combina intre ele dand nastere unor noi sensuri. In usoara antiteza cu varietatea de semne si de capacitatea acestora de a se combina danad nastere unei diversitati de sensuri aparecomunicarea nonverbala, materializata prin expresivitatea faciala si prin adoptarea unor posturi corporale, care are un “repertoriu” relative fix, limitat de mijloacele pe care le poate utilize sau combina pentru a exprima anumite sentimente, stari emotionale, nevoi etc. Datorita varietatii conventiilor sociale - care sunt foarte mobile intre anumite limite - si ritualizarii (fenomen prin care un comportament isi pastreaza fenologia dar va determina un cu totul alt comportament decat cel initial - biologic) putem insa aprecia ca si comunicarea nonverbala are capacitatea de a se modela si modifica, continuturile pe care aceasta le va transmite fiind influentate, pe langa factorul cultural, conventiile sociale etc. si de contextual in care apar (asa cum vom vedea mai jos).

Studiul comunicarii prin gesturi sau posturi este fundamentat de Birdwhistell in 1960,el denumind acest mod de comunicare “limbajul trupului” sau kinesics. Multe din elementele acestei”modalitati” de comunicare sunt universale , dar unele dintre acestea sufera adesea si o influenta culturala, putand exista situatii in care mai multe elemente diferite vor determina acelasi proces sau momente in care acelasi element va putea desemna aspecte diferite culturi.

117

Analele UVT-Seria EFS, No.3 Fascicola 1 – Mai 2001

Este cea a lui Allan Pease, numita Limbajul trupului.Exemplu: majoritatea gesturilor de baza ale comunicariisunt cam aceleasi

in intreaga lume.Astfel, cand oamenii sunt fericiti ei zambesc, cand sunt tristi se incrunta

sau devin posaci.S-au facut o serie de studii pentru a se stabilii daca semnalele non-verbale

sunt innascute, insusite, transferate genetic sau dobandite pe alta cale. S-au adunat dovezi din observarea nevazatorilor care nu pot deprinde

semnalele non-verbale pe cale vizuala sau auditiva, din analiza comportamentului genetic propriu diferitelor culture, precum si din studierea comportamentului maimutelor. Rezultatele acestor cercetari arata ca anumite gesturi apartin fiecareia dintre aceste categorii. Spre exemplu zambetul aparut la copii nascuti orbi si surzi duce la concluzia ca acesta este un gest innascut. De asemenea datorita folosirii acelorasi gesturi de baza in exprimarea emotiilor la culturi diferite a dus la cocluzia ca aceste gesturi sunt innascute. Totusi exista unele gesturi care difera de la o cultura la alta, in timp ce un gest intr-o cultura are o inerpretare clara, in alta cultura e un gest lipsit de sens sau poate avea un inteles total opus.

4.Redundanta Redundanta este un termen ethnic ce desemneaza un surplus de informatie fata de strictul necesar, surplus transmis pentru a a asigura exactitatea transmiterii informatiei. Acest termen, utilizat de regula in telecomunicatii, a fost folosit in explicarea comunicarii interumane de catre M.C. Howard in lucrarea sa Contemporary cultural anthropology (1989). Dupa Howard, acest process apare datorita faptului ca pentru ambii parteneri la discutie (emitator si receptor) exista posibilitatea neintelegerii in comunicare. Nici emitatorul si nici receptorul nu au un control complet al sensurilor informatiei pe care o schimba, aparand astfel posibilitatea potentiala a intelegerii gresite a semnalului. Pentru a inlatura acest neajuns al posibilitatii transmiterii gresite ,insuficiente sau alterate, comunicarea a dobandit doua aspecte,s-a orientat in doua directii, in raport cu capacitatea indivizilor de a receptiona mesajul original:

a. mesajul transmis poate fi inteles si din franturi de fraze, din cuvinte disparate;

b. mesajul transmis este dublat, insotit de o actiune comportamentala de a intari sensul informatiei transmise (Howard,1989).

Daca ne raportam la interrelatia pacient-terapeut, vom aprecia ca rolul redundantei este important, darn u hotarator, in transmiterea dorintelor terapeutului, a cerintelor pe care acesta le pretinde din partea pacientului.

Credem ca redundanta poate completa atat comunicarea verbala cat si pe cea nonverbala, aceasta tocmai in ideea intaririi sensului informatiei transmise,

118

Analele UVT-Seria EFS, No.3 Fascicola 1 – Mai 2001

asigurandu-ne ca exista cel putin un canal de transmitere viabil, prin intermediul caruia informatia poate ajunge la receptor in forma ei originala. Am facut precizarea ca redundanta nu este hotaratoare deoarece ea este utila doar in momentele in care pe traseul canalului de comunicare apar interferente care pot modifica mesajul original, in situatia in care nu exista nici un fel de astfel de interferente utilizarea elementelor redundante poate deveni destul de deranjanta si va duce, in final, la suprasolicitarea atentiei pacientului datorita faptului ca va creste concentrarea in vederea decelarii mesajelor de baza. De asemenea se va apela la mesaje redundante in raport de gradul de dezvoltare intelectuala, de pregatirea pacientului acesea variind - asa cum e si firesc - in cazul in care pacientul este un copil, un adolescent, un adult cu o pregatire superioara in domeniu etc. Si nu in ultimul rand, vom avea in vedere si sexul celui care joaca rolul de receptor.

Dar daca acceptam implicatiile redundantei in ceea ce-l priveste pe terapeut ca emitator, trebuie sa apreciem si situatia inverse in carepacientul este cel care emite. In acest caz ne lovim de de aceleasi elemente pe care le-am intalnit si in celalaltcaz, cu mentiunea ca, uneori, terapeutul poate solicita dublarea mesajelor care-i sunt transmise tocmai pentru a putea urmari evolutia tratamentului, pentru a se asigura ca directia pe care o urmeaza este cea buna. 5. Contextul si rolul sau in comunicare

Un rol hotarator in stabilirea sensurilor mesajului il are contextual declansatorilor sociali fiind intelesi sub aspectul sensurilor comunicativ in raport cu contextual in care apar.

Lorenz si Timbergen arata in studiile lor de inceput ca declansatorii sociali-stimuli cheie-provoaca un raspuns particular ca si cheia ce deschide un lacat. Ulterior, W.J. Smith discuta efectul unui semnal particular ce variaza in functie de context. El se referă la factorii comuni care, in unele situatii, cand semnalul e emis impreuna cu o alta informatie devine purtator de mesaj. Sensul depinde astfel de context si poate fi dedus prin raspunsuri receptorului (Hinde, 1982).

Mesaj + Context = Sens

Daca ne raportam la interrelatia pacient-terapeut, vom aprecia ca rolul redundantei este important, dar nu hotarator, in transmiterea dorintelor terapeutului, a cerintelor pe care acesta le pretinde din partea pacientului.

Credem ca redundanta poate completa atat comunicarea verbala cat si pe cea nonverbala, aceasta tocmai in ideea intaririi informatiei transmise, asigurandu-ne ca exista cel putin un canal de transmitere viabil, prin intermediul caruia informatia poate ajunge lareceptor in forma ei originala. Am facut precizarea ca redundanta nu este hotaratoare deoarece ea este utila doar in momentele in care pe traseul canalului de comunicare apar interferente care pot modifica mesajul

119

Analele UVT-Seria EFS, No.3 Fascicola 1 – Mai 2001

original, in situatia in care nu exista nici un astfel de interferente utilizarea elementelor redundante poate deveni extreme de deranjanta si va duce, in final, la suprasolicitarea atentiei pacientului datorita faptului ca va creste concentrarea in vederea decelarii mesajelor de baza.

De asemenea, se va apela la mesaje redundante in raport de gradul de dezvoltare intelectuala, depregatirea pacientului, acestea variind – asa cum e firesc – in cazul in care pacientul este un copil, un adolescent, un adult cu o pregatire superioara in domeniu etc. si, nu in ultimul rand, vom avea in vedere si sexul celuia care joaca rolul de receptor.

Dar daca acceptam implicatiile redundantei in ceea ce-l priveste pe terapeut ca emitator, trebuie sa apreciem si situatia inversă, in care pacientul este cel care emite. In acest caz ne lovim de aceleasi elemente pe care le-am intalnit si in celalalt caz, cu mentiunea ca, uneori, terapeutul poate solicita dublarea mesajelor care-i sunt transmise tocmai pentru a putea urmari evolutia tratamentului, pentru a se asigura ca directia pe care o urmeaza este cea buna.

O exemplificare a rolului contextului in transmiterea semnalului o ofera Allan Pease (1997) in lucrarea sa “Limbajul Trupului” in care autorul pune accentual, in analizarea comunicarii nonverbale, pe context. Dar tot aici el analizeaza si faptul ca gesturile, pentru a fi interpretate corect, trebuie privite in ansamblul lor, pe grupe de gesturi ce interactioneaza intre ele si / sau cu preajma / mediul, in functie de situatie.

Pentru a argumenta afirmatiile sale, Pease ne descrie urmatoarea situatie: daca un om sta asezat la un capat al liniei de autobus cu maninile si picioarele incrucisate si stranse unele peste altele, cu barbia lasata in jos , intr-o zi friguroasa de iarna, dupa toate probabilitatile el nu a luat aceasta pozitie defensiva (pentru ca bratele incrucisate semnifica o bariera, un scut de protectie al subiectului in raport cu influentele de orice fel venite din preajma) pentru a se apara, ci pentru a reproduce suprafata corpului expusa temperaturii scazute, preintampinand astefel o pierdere mare de caldura. Dar daca aceeasi pozitie este adoptata intr-o situatie cand in jur exista alti oameni, cand nu e nevoie de o protectie a corpului impotriva pierderii de caldura, atunci interpretarea acestui grup de gesture ar fi urmatoarea : bratele incrucisate pe piept desemneaza o pozitie defensive, capul si barbia lasate in jos presupun existenta unei stari de ostilitate, iar picioarele incrucisate reprezinta aceeasi pozitie defensive ca si in cazul mainilor, reflectatnd o pozitie inchisa a trupului si in general o atitudine ostila.

Iata de ce in stabilirea interpretarii unor anumite comportamente, este nevoie sa tinem seama de toate aceste aspecte caracteristice ale comunicarii nonverbale pentru a elimina posibilele interpretari gresite, pe baza carora s-ar putea fundamenta teorii la fel de neadevarate.

S-a observat in exemplele de mai sus cum un anumit grup de gesturi variaza ca sens in functie de felul in care privim, cât si de context. Dar. sa nu uitam

120

Analele UVT-Seria EFS, No.3 Fascicola 1 – Mai 2001

ca pe langa context pot interveni si cultura, sexul, varsta, gradul de pregatire profesionala, situatia sociala, starea fiziologica, precum si o serie mare de alti parametric, ce trebuie luati in considerare, in momentul analizei comportamentului uman.

6.Activitatea de ingrijire ca model de relatie interumana si mijloc de stabilire a contactelor sociale In ziua de azi nu mai prea exista o relatie intre cantitatea de murdarie a acoperamantului corpului timp afectata ingriirii reciproce. Activitatile de ingrijire sociala par sa fi devenit aproape independente de stimuli lor initiali. Desi ele au ca sarcina principala mentinerea curateniei tegumentului si fanerelor, motivatia lor pare a fi acum mai mult sociala decat cosmetica.

Prin faptul caele fac ca doi indivizi sa stea unul langa altul intr-o dispozitie neagresiva, de cooperare, activitatile de ingrijire sociala ajuta la intarirea legaturilor personale dintre indivizii grupului.

Din acest sistem de de semnalizare prietenoasa s-au dezvoltat doua mijloace de remotivare, unul legat de aplanarea, inhibitia,agresivitatii,iar celalalt de (re)castigarea increderii.

Modelul comportamental al vorbirii a evoluat la origine din nevoia crescanda de schimb reciproc de informatii. El s-a dezvoltat din fenomenul comun si larg raspandit in lumea animala al vocalizarii neverbale a starii afective a animalului .Din repertoriul tipic, innascut al mamiferelor, de maraieli si tipete s-a dezvoltat o serie mai complexa de semnale sonore invatate. Aceste unitativocale-alaturi de combinarea si recombinarea lor- au devenit baza a ceea ce numim vorbireinformationala(Morris,1991).Pana azi, vorbirea informationala a ramas cea mai importanta formade comunicare vocala intre indivizii speciei noastre. Dar, evoluand, nu s-a oprit aici, prin acumularea de functii suplimentare dand nastere unei noi laturi a vorbirii- cea mai afectiva (Morris,1991).La drept vorbind aceasta nu era necesaradeoarece semnalele non-verbale prin care se exprima starea afectiva nu s-au pierdut. Putem inca-si chiar o facem- sa ne exprimam senzatiile dand glas stravechilor tipete si maraieli ale primatelor dar amplifica aceste mesaje prin confirmarea verbala a simturilor noastre.

O a treia forma a verbalizarii este vorbirea exploratoare Morris (1991). Aceasta este - daca ne putem exprima astfel - vorbirea de dragul vorbirii sau vorbirea estetica. Dar ceea ce ne intereseaza in mod special in aceasta lucrare este cel de-al patrulea tip de vorbire - cea de intretinere (Morris,1991). Ea nu are menirea de a asigura un schimb de idei sau informatii importante - cel putin nu la prima vedere - si nu creeaza o placere estetica, nu dezvaluie adevarata stare sufleteasca a vorbitorului.

Functia sa este de a sustine in continuare zambetul de salut si de a mentine coeziunea sociala, contactul social. El a devenit inlocuitorul nostru pentru ingrijirea

121

Analele UVT-Seria EFS, No.3 Fascicola 1 – Mai 2001

sociala. Furnizand o preocupare sociala neagresiva ea ne permite sa ne expunem unii altora pe perioade relativ indelungate, in felul acesta dand posibilitatea aparitiei si intaririi unor pretioase suduri si prietenii de grup.O alta tendinta mult mai importanta care s-a dezvoltat din simpla ingrijire a pielii este ingrijirea medicala. Lumea medicala de azi a ajuns la o asemenea complexitate incat a devenit, in termeni sociali, expresia majora a comportamentului nostru de ingrijire sociala. De la tratarea unor neplaceri minore ea s-a dezvoltat ajungand sa se ocupe de principalele boli ca si de vatamarea corporala grava. Ca fenomen biologic, realizarile sale sunt unice,dar, devenind rationala,elementele sale empirice au fost oarecum desconsiderate. Pentru a intelege acest lucru este esential sa facem o distinctie intre cazurile de indispozitie grave si cele banale. Ca si membrii altor specii, omul isi poate rupe un picior sau se poate contamina cu un parazit rebel in urma unui accident propriu-zis sau din intamplare. Dar in cazul bolilor banale, ceea ce se vede nu e totul. Infectiile si bolile minore sunt de obicei tratate rational ca si cum ar fi variante blande ale unor boli grave, desi exista dovezi puternice care sa ateste ca , in realitate, ele sunt mai multe legate de „nevoile de ingrijire” primitive.simptomele medicale reflecta mai curand o problema comportamentala ce a luat forma fizica decat o adevarata problema fizica.

Exemplele obisnuite de „neplaceri care invita la ingrijire”- cum le-am numi”- includ tusea,racelile,gripa, durerea de spate durerea de cap , deranjamentele stomacale, eruptiile pielii, durerile de gat etc. Starea suferindului nu este grava, dar este suficient de rea pentru a justifica atentia sporita a companionilor sociali. Simptomele actioneaza ca si semnalele de invitati la ingrijire sociala, determinand un comportament ce vizeaza din partea personalului medical,rudelor, prietenilor etc. Cel ce trebuie ingrijit starneste simpatia si dorinta prietenoasa de alinare si chiar si numai atat este uneori suficient pentru a-i vindeca boala. Administrarea de pilule si medicamente inlocuieste stravechile actiuni de ingrijire si furnizeaza un ritual de activitate ce sustine relatia ingrijit-ingrijitor de-a lungul acestei faze speciale de interactiune sociala (morris,1991).

Astfel, noi afirmam ca e important ca, din punct de vedere al comunicarii intre pacient si terapeut,nevoii de ingrijire semnalate sauetalate de pacient (fenomen ce apare in situatiile normale). Terapeutul trebuie sa-i raspunda, transmitand- pe toate canalele de comunicare posibile si viabile in acele momente-disponibilitatea lui de a participa la actiunea de ingrijire.

7. Jena, dezinvoltura si stigmatizareCodurile de comportament se inregistreaza in doua sisteme distincte de

memorizare. O memorie individuala,inmagazinata nu in memoria constienta, ci in comportamentele, in obisnuintele corpului si o memorie sociala, inscrisa in roluri, legatura dintre cele doua sisteme fiind asigurata de norme. Jena poate fi provocata de unul sau de celalalt dintre mecanisme, cel individualsau cel social. Ea este uneori rezultatul unei istorii personale care a imprimat corpului rigiditatea sau

122

Analele UVT-Seria EFS, No.3 Fascicola 1 – Mai 2001

suplete. De asemenea, jena este direct legata de capacitatea de adaptare la rolurile, de plasticitatea con-portamentala de care da dovada individul, de abilitatea lui de a s e integra in anumite contexte sociale. Acest cadru de productie a fost analizat de Erwin Goffman (1974), el analizand ivirea jenei, in diferite configuratii, pornind de la o anumita distanta fata de rol. Fie ca intervine absenta unei familiaritati fata de un nou rol, fie ca individul s-a angajat intr-un rol pe care nu e in stare sa si-l asume, fie ca rolul intra in contradictie cu alte roluri care au fost deja jucate. Coffman adauga (1974) ca dezinvoltura este dirent legata de certitudinea ca activitatea efectuata este normala , cu alte cuvinte, ca rolul e confirmat si legitimat de normele in vigoare.

Principiul e simplu, cu cat intra mai complet in rol, fara nici o detasare sau ezitare , cu atat mai mult individul se defineste prin rolul pe care si-l asuma, cu cat acest rol este mai normal cu atatriscul resimtirii jenei se diminueaza. Nu este vorba despre o mecanica de ajustare exterioaraindividullui. Norbert Elias (1975, apud Kaufman, 1998)analizeaza aparitia jenei plecand de la conflictul intim dintre cele doua laturi ale eului: cea care s-ar lasa mai usor manuita si cea care asiguraautocontrolul. Aceste doua identitati corespund celor doua pozitii posibile in raport cu acelasi rol: jena depinde asadar si de felul in care se face alegerea pentru a adera la roluri. Tocmai de aceea cauta individul sa selectioneze si sa simplifice mesajele pe care le primeste, fiind orice ambiguitate diminueaza dezinvoltura (Picard,1983). In acest sens nu este de minimalizare rolulredundantei in etalarea unui anumit comportament , in sensul realizarii unei certitudini in ceea ce-l priveste pe cel informat, fie oferind cat mai putine elemente ce ar putea denatura continutul originalal mesajului initial, fie intarindu-le pe cele esentiale.

Totusi,eforturile nu converg intotdeauna spre unitatea armonioasa dintre eu si dezinvoltura,jena putand fi intretinuta in mod voit. Ea semnaleaza atunci existenta unei rezerve de identitate, a unui eu care refuza sa fie definit in intregime de rol (Goffman,1974). De exemplu, femeia cu o eticaipocrita nu poate avea gesturi prea dezinvolte dezbracandu-se in fata doctorului ei –desi regulile sociale il abiliteaza pe acesta sa priveasca si sa interpreteze, ii permit, si chiar ii faciliteaza, accesulin zona intima si personala si etalarea unor atingeri de tip personal. Oricat de legitim ar fi contextul, ea se simte obligata sa marcheze o anumita retinere, pentru a indica distanta fata de indentitatea-i obisnuita, ea va mentine deiberat putina stanjeneala(Heath, 1986, apud Kaufmann, 1998)

Aceasta stanjeneala apare atat mai pregnant in cazul unui pacient care, prin natura afectiunii lui su a sechelelorpe care acesta le-a determinat, prezinta elemente care pot determinaaparitia la nivelul semenilor a fenomenelor de marginalizare sau de excludere sociala. Mai precizam ca aceste fenomene pot fi reale sau pot fi doar percepute de pacient prin autosugestie si vordetermina, in final sentimentul stigmatizarii.

123

Analele UVT-Seria EFS, No.3 Fascicola 1 – Mai 2001

Sursa principala a stigmatizarii este tot ce are legatura cu corpul (Le Breton,1990, apud Kauffman,1998), caci el este suportul cel mai apropiat al identitatii, cel a carui exigenta de normalitate este cea mai puternica. Persoanele handicapate isi pierd conditia umana obisnuita, fara sa aibe acces la un alt statut recunoscut: ele sunt situate in negativ fata de norma centrala( Calvez,1994, apud Kaufmann, 1998). Stigmatul se formeaza zi dupa zi, in infinitatea de priviri si de mici fraze ucigatoare.Punctul lui de plecare este un stereotip, o morfologie sau un comportament ce sunt reparate ca fiind particulare in activitatea de punere la punct a regulilor jocului.

In ciuda obligatieide a fi indulgent dorinta de a critica nu este un anarhism, nici o pura intoleranta: ea indeplineste o functie esentiala. Mai intai pentru persoana insasi, deoarece, pe cat indiferenta fata de ceilalti iti poate permite sa nu ai nici o parere despre nimic, pe-atat parerile transante sunt necesare pentru a-ti contrui identitatea. Apoi, la un nivel social, nbici o legatura relationala nu va putea sa existe efectiv fara un schimb normativ. In orice interactiune, chiar cea mai distanta si efemera, individul propune un sistem de comportament si de valori pe care partenerul il accepta sau il reformuleaza si asa mai departe: astfel, putem spune ca exista o „presiune normativa cu dublu sesn” (Pharo,1991)

ConcluziiCredem, in urma datelor sumare prezentate in randurile de mai sus, ca am

reusit sa in familiarizam pe cititor cu unii din termenii pe care biologia comportamentului il utilizeaza in abordarea, descrierea si prezentarea elementelor ce caracterizeaza o relatie interumana.

In ceea ce priveste utilitatea cunostintelor privind etologia sau stiinta comportamentului in cadrul unei relatii terapeut-pacient credem ca aceasta se desprinde din datele amintite pana acum,subliniind inca o data faptul ca acest tip de relatie presupune prin insasi natura sa un schimb de informatii si o etalare de comportamente care, trebuie sa fim de acord, sunt interpretabile si analizabile in termeni etologici. Mai mult, cunostintele privind descifrarea semnalelor non-verbale ne pot ajuta sa descoperim elemente noi, care pot scapa initial unei analize primare sau unei priviri insuficient de atente sau de exersate, fie datorita lipsei de concentrare a celui care realizeazaobservatia, fie incapacitatii9sau jenei) celui observat de a traduce in cuvinte starile emotionale din momentul respectiv.

In alta ordine de idei, am definit si prezentat fenomenul redundantei, precum si rolul acestuia in comunicare,specificand acele situatii in care acest fenomen este util sau cand poate deveni obositor, inutilitatea acestuia resfringandu-se ,implicit, asupra celorlalte elemente ale comunicarii.In ceea ce priveste abordarea procesului terapeutic ca derivat al comportamentelor de ingrijire prin care se stabilesc contacte sociale intre indivizi, credem ca datele prezentate sunt suficient de clare pentru a nu mai necesita lamuriri.Un ultim aspect asupra caruia

124

Analele UVT-Seria EFS, No.3 Fascicola 1 – Mai 2001

putem sa ne oprim atentia este fenomenul de jena si de stigmatizare, primul devasandu-l pe al doilea in evolutia normala si in ordinea de aparitie.Precizam aici ca jena este un sentiment, o traire,ce favorizeaza instalarea stigmatizarii (mai ales atunci cand exista un teren propice) membrii societatii si, in primul radu, cercul apropiatilor unui pacient cu o infirmitate suficient de severa sau cu un fond psihic labil trebuind fi intruiti in sensul eliminarii comportamentelor care ar putea favoriza instalarea unor astfel de manifestari,care nu pot avea un rol benefic nici asupra individului ca atare, dar nici asupra procesului de recuperare si reintegrarea sociala. In acelasi timp bolnavul (mai ales cel cazul caruia se prefigureaza instalareaunor sechele suficient de importante ca sa conduca la alterari- temporare sau permanente- ale staticii sau ale miscarilor normale, utilizate in viata de zi cu zi) trebuie asistat si pregatiti in vederea evitarii sau depasirii unei astfel de stari, reeducarea lui in sensul modificarii gestualitatii normale – in vederea adaptarii acesteia la posibilitatile actuale- trebuind sa fie un proces complex, de durata, evitand lasarea pe seama terapiei ocupationale a problemelor ce pot fi rezolvate inca din primelefaze ale recuperarii fizicale. Afirmam aceasta deoarece multi pacienti la care s-a instalat deja o stare de jena sau , mai grav, un fnomen de stigmatizare, de excludere sociala, cu siguranta nu vor mai apela la alte servicii de recuperare (cu atat mai putin la terapia ocupationala), in aceste cazuri fiind pusa sub semnul intrebarii chiar continuarea tratamentului medical sau a recuperarii.

Consideram, in incheiere, ca , pe parcursul acestui articol, au fost prezentate suficiente date pentru a trezi interesul celor ce lucreaza in aceasta ramura a recuperarii medicale in vederea acceptarii elementelor biologice comportamentului nu ca o alternativa la metodele de recuperare deja utilizate, ci ca pe un adjuvant al procesului de recuperare.

BIBLIOGRAFIE1. ENACHESCU,

ConstantinPsihologia activitatii patoplastice, Bucuresti, 1992

2. GOFFMAN, E. Les rites d’interaction, Paris, Minuit,19743. HINDE, A. Robert Ethology, Fontana Paperbacks, 19824. HOWARD, C. Michael Culture and communications, Contemporary Cultural Anthropology, Harper Collins

Publishers,1988,pag 68-805. KAUFMAN, J-K. Trupuri de femei-Priviri de barbati, Sociologia sanilor goi, EdituraNemira,

Bucuresti 19986. MORRIS, D. Maimuta goala, Editura Enciclopedica, Bucuresti,19917. PEASE, A. Limbajul trupului- Cum pot fi citite gandurile altora din gesturile lor, Editura

Polimark, Bucuresti, 19978. PHARO, P. Politique et savoir-vivre les fondements du lien civil, L’harmattan,Paris,19919. PICARD, D. Du code au desir, le corps dans la representation sociale, Paris, Dunod,198310. RENSBERGER, B. On becoming human, Anthropology, Contemporary Perspectives, Harper Collins

Publishers 1989, pag. 49-5411. THRAYER, S. Close encounters, Antropology, Contemporary Perspectives, Harper Collins

Publishers, 1989, pag.128-131

125