73266061 Economia Sectorului Public Unlocked

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

- Suport de curs -

Conf. univ. dr. Liviu ANDREI

BUCUREŞTI

2011

3

Cuprins Modulul I. LECŢIE INTRODUCTIVĂ METODA GRAFICĂ ÎN STUDIUL ECONOMIEI Modulul II FUNCŢIA DE PRODUCŢIE. PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE

Modulul III CEREREA DE CONSUM

Modulul IV OFERTA ŞI ECHILIBRUL, VERSUS DEZECHILIBRUL PIEŢEI

Modulul V ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Modulul VI MICROECONOMIE.TEORIA FIRMEI

Modulul VII INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE Modulul VIII ECONOMIE PUBLICĂ

4

Informaţii generale • Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Liviu Cătălin Andrei Birou: Str. Povernei, nr. 6, S1, Cam. 102 Telefon: - Fax: 021.3122535 E-mail: [email protected] Consultaţii:joi, orele 10,00 – 14,00

Date de identificare curs şi contact tutori:

Economia Sectorului Public. Anul I. Sem. I Curs obligatoriu Tutori: Liviu C Andrei; Teodora Dinu

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Înscrierea şi parcurgerea cursului de faţă nu presupune obligaţia parcurgerii prealabile a altor cursuri.

• Descrierea cursului

Cursul de faţă are drept scop înzestrarea studentului cu noţiunile de bază ale economiei moderne contemporane, respectiv cu cele despre micro- şi macro-economie.

Cele două arii şi conceptele aferente sunt urmărite într-o ordine logică de percepere şi înţelegere. Concret, studentul va învăţa întâi despre funcţiile de bază ale economiei – producţia, costurile, cererea, utilitatea, oferta şi bunăstarea –, apoi planul studiului se va schimba cu economia la scară – micro şi macroeconomia propriuzise.

• Organizarea temelor în cadrul cursului

Bibliografia necesară cursului poate fi procurată de la Biblioteca SNSPA, Biblioteca Centrală Universitară şi chiar Biblioteca Academiei de Studii Economice, Bucureşti.

Cursul de Introducere în Economie şi Politici Economice este alcătuit din următoarele module:

Modulul I. LECŢIE INTRODUCTIVĂ METODA GRAFICĂ ÎN STUDIUL ECONOMIEI Bibliografie

• Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007 • Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988 • Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi

Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995

• Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979 • Guyot, F: Elements de Macroeconomie. Société des Editions Technip. Ecole

Supérieure du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979

mailto:[email protected]�

5

• Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992

• Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981

• Koopmans, Tjalig C: Trois Essays sur la Science Economique Contemporaine. Centre d'Econometrie de la Faculte de Droit et des Sciences Economiques. Paris. Dunod. 1970

• Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a. Philip Allan. New-York, Toronto, Sidney 1981

Modulul II FUNCŢIA DE PRODUCŢIE. PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE Bibliografie

• Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007 • Bannock, G&R.E. Baxter & R.Rees: A Dictionary of Economics. Peguin Blocks,

Londra, 1973 • Dolan, Edwin D & David E. Lindsay: Economics. The Dryden Press. Chicago.

1988 • Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988 • Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi


• Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979 • Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to

Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992 • Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York.

1981 Modulul III CEREREA DE CONSUM Bibliografie





1981 Modulul IV OFERTA ŞI ECHILIBRUL, VERSUS DEZECHILIBRUL PIEŢEI Bibliografie

• Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007 • Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988

6

• Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995



1981 Modulul V ECONOMIA BUNĂSTĂRII Bibliografie




Supérieure du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979 • Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to


1981 • Mossé, Robert L'Economie Collectiviste. Paris. Soufflot. 1939 • Murell, P: Neoclassical Economics Underpan. The Reform of Centrally Planned

Economies. în "Journal of Economic Perspectives", 5.4. 1991, p. 11 Modulul VI MICROECONOMIE.TEORIA FIRMEI Bibliografie



• Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979 • Goldman Sachs. (1997): EMU: Does Real convergence Matter? European

Economic Analyst. On line: www.euro-emu.co.uk/pubs/gs1realconvergence.shtml • Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to


1981 • Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a.

Philip Allan. New-York, Toronto, Sidney 1981 • Teilhac, E: Les Fondements Nouveaux de l'Economie. Ed. Riviere. 1932

7

• Van Horne, James C: Financial Market Rates and Flows. Ediţia a 3-a. Englewood Cliffs. NJ. Prentice Hall. 1990

• Van Horne, James C& Wachowicz, John M: Fundamentals of Financial Management Prentice Hall. 1990. P. 24-29; 575-599; 614

Modulul VII INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE Bibliografie

• Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007 • Faghiura, Georg Hanzi & Conf.dr.Marin Dumitru & Lect. Andrei Anca: Teoria

Echilibrului Economic. ASE, Facultatea de Cibernetică. Bucureşti. 1993 • Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988 • Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi



Supérieure du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979 • Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to


1981 • Keynes, John Maynard: Théorie de l'Emploi, du Credit et de la Monnaie. Paris.

1936 • Koopmans, Tjalig C: Trois Essays sur la Science Economique Contemporaine.

Centre d'Econometrie de la Faculte de Droit et des Sciences Economiques. Paris. Dunod. 1970

• Krugman P. & Obstfeld M. (1994): International economics, theory and policy. (3rd. Ed) New York: Harpercollins.

• Manqiw, Gregory : Macroeconomics, Worth Publishers.Ediţia a II-a. 1994 • Murell, P: Neoclassical Economics Underpan. The Reform of Centrally Planned

Economies. în "Journal of Economic Perspectives", 5.4. 1991, p. 11 • Myrdal, Gunar: Against the Storm. Critical Essays on Economics. New York.

Vintage. 1975 • Perroux, Francois: L'Economie du XX-eme Siècle Presse Universitaire de France.

1964 • Phelps, Edmund: The Golden Rule of Accumulation: A Fable of Growthmen"în

"American Economic Review", Nr. 51, Sept. 1961, p. 639-643 • Prahoveanu, Eugen & Ani Matei: Economie şi Politici Economice, Editura

Economică 2004, Ediţia a treia revizuită şi adăugită • Rueff, Jacques: L'Ordre Social. Ed. Sirey. Paris. 1945 • Stepczyznski, Marian: Dollar. Actualité et avenir de la monnaie impériale,

Ed.Favre 2002 • Teilhac, E: Les Fondements Nouveaux de l'Economie. Ed. Riviere. 1932 • Timbergen, Jan (1954) – International Economic Integration. Amsterdam.

Elsevier (1954)

8

• Tsoukalis, Loukas (2000) -- Noua economie europeană. Editura ABC, 2000. Traducere Irina Dogaru & Nicolae Negru

• Tucker, James F: Essentials of Economics. Prentice Hall Inc. New Jersey. 1975 Modulul VIII ECONOMIE PUBLICĂ Bibliografie

• Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007 • Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988 • Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to


1981 • Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

În ciuda cotiturii de după Revoluţie, economia este astăzi şi în România o disciplină matură, iar în cazul de faţă se adresează studentului începător.

Fapt pentru care respectarea calendarului disciplinei este condiţia obligatorie.

Obligaţiile studentului se referă la (1) audierea conştiincioasă a cursurilor şi parcurgerea în paralel a bibliografiei; (2) prezenţa activă la seminar (contribuţia la rezolvarea aplicaţiilor); (3) completarea Caietului de Seminar cu aplicaţiile paarcurse şi rezolvate, plus prezentarea acestuia la cererea conducătorului de curs şi/sau de seminar; (4) prezentarea la examenul oral, cu bilete conţinând subiecte atât din materia cursului, cât şi din cea a seminarului.

• Materiale bibliografice obligatorii Materialele bibliografice de bază sunt accesibile, cel puţin la Biblioteca SNSPA, Biblioteca ASE şi Biblioteca Centrală Universitară. La ora acestor rânduri, ele sunt accesibile în marile librării şi în depozitul de carte al Editurii Economice din Bucureşti.

Principalele materiale bibliografice sunt: (1) Andrei. Liviu C(2007): Economie, Editura Economică 2007; (2) Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992; (3) Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988 (4) Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981 (5) Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a. Philip Allan. New-York, Toronto, Sidney 1981 (6) Manqiw, Gregory : Macroeconomics, Worth Publishers.Ediţia a II-a. 1994 Primul oferă noţiunile de bază ale disciplinei economiei, la care studentul poate reveni pentru clarificări detaliate. Al doilea excelează pe metoda grafică în studiul economiei. Al treilea revine cu o viziune conţinând mai mult demers matematic. Cel de al patrulea conţine cam aceleaşi elemente cu precedentele, dar într-o manieră uşor contrasă. Ultimele două lucrări indică despărţirea studiului economiei, pe criteriul de scară deja

9

menţionat mai sus, referinţa lor comună fiind economia SUA, încărcată de mari experienţe, ca şi de cercetare de nivelul premiilor Nobel. • Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Materialele folosite în procesul educaţional şi asigurate, în acest sens de Facultate, sunt: (1) staţie de sonorizare; (2) laptop; (3) videoproiector şi (4) suport de curs.

• Calendar al cursului

interval Curs (predare modul) Seminar (aplicaţii)* (0) (1) (2)

Săptămânile I-II Modulul I Aplicaţii spre rezolvare. Săptămânile III-IV Modulul II : Aplicaţii spre rezolvare. Săptămâna V Modulul III Aplicaţii spre rezolvare. Săptămâna VI Modulul IV Aplicaţii spre rezolvare.

Săptămânile VII-VIII Modulul V Aplicaţii spre rezolvare.

Săptămânile IX-X Modulul VI Aplicaţii spre rezolvare.

Săptămânile XI-XII Modulul VII Aplicaţii spre rezolvare. Săptămânile XIII-XIV Modulul VIII Aplicaţii spre rezolvare. *Activitatea de seminar poate include teste şi scurte lucrări de control, la iniţiativa conducătorului de seminar. • Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor are loc după următoarele criterii ponderale: (1) Prezentarea Caietului de seminar şi respectarea calendarului disciplinei

(obligatorii, fără pondere în notare); (2) Prezenţa la curs şi seminar: 40%; (3) Contribuţia la rezolvarea aplicaţiilor de seminar (prezenţa „activă”): 40%; (4) Răspunsul la subiectele de pe biletul de examen: 20%.

• Cerinţe minime pentru nota 5: prezenţa aproape de 100% la curs şi seminar, prezentarea corespunzătoare a Caietului de seminar şi respectarea calendarului disciplinei.

• Cerinţeminime pentru nota 10: cele de mai sus, plus contribuţia la rezolvarea aplicaţiilor de seminar („prezenţa activă”) şi răspunsul corespunzător la subiectele de pe biletul de examen.

• Elemente de deontologie academică

Fraudarea examenului se va pedepsi în conformitate cu prevederile Cartei Universitare şi cu deciziile Catedrei şi Consiliului Facultăţii.

• Studenţi cu dizabilităţi

10

Suntem deschişi către astfel de situaţii, după cerinţele chiar ale normelor europene. Pot fi ajustate pretenţiile noastre în ce priveşte prezenţa la cursuri şi seminarii.

• Strategii de studiu recomandate să se acorde toată atenţia cursului şi noţiunilor dezbăture la curs şi seminar; să fie conştientizat accentul pe activitatea în timpul semestrului, în locul

învăţării exclusiv în perioada sesiunii, să fie conştientizat locul disciplinei economiei în formarea viitorului

funcţionar public, în locul căutării unei afinităţi (sau, dimpotrivă, a unei repulsii) speciale în materie;

să fie audiat cu atenţie fiecare curs, în scopul înţelegerii atât pe de-a întregul, cât şi a detaliilor;

să fie parcurs materialul bibliografic, în urma audierii cursului şi în prealabil participării la seminar;

să se încerce cele înţelese în materie de „prezenţă activă” la seminar şi să se completeze corespunzător Caietul de Seminar;

să fie astfel „bifată” activitatea la această disciplină, astfel disipând dintru început emoţiile la examinarea finală.

11

Modulul I

LECŢIE INTRODUCTIVĂ.

METODA GRAFICĂ ÎN STUDIUL ECONOMIEI

Planul lecţiei: 1. Funcţii. Definiţie 2. Grafice pe sistemul axelor rectangulare

În această lecţie, Luăm cunoştinţă de metoda de cercetare a economiei, proprie acestui suport de curs şi unei întregi categorii de manuale de economie actuale. Economia este văzută ca un context al corelaţiilor dintre fenomene şi procese de o anumită categorie, iar modelul acestor corelaţii este relaţia de tip funcţional.

Scopul modulului: fundamentarea unui tip de înţelegere a bazelor economiei, sugerând în subtext că există şi alte modalităţi de abordare a obiectului de studiu. Obiective: (1) relaţia de tip funcţional în economie; (2) funcţia şi graficul (de tip) rectangular; (3) funcţia mataematică şi funcţia economică; (4) varietăţi şi caracteristici ale funcţiilor. _______________________________________________________________________

Economia este înţeleasă concomitent drept activitate, ştiinţă şi politică. Evoluăm în domeniul ştiinţei, în ce ne priveşte, mai precis al studiului economiei, iar criteriul fundamental sau obiectivul lucrării de faţă este cel de a face înţeles obiectul ştiinţei noastre. Pe scurt, dar şi în maniera cea mai semnificativă, vedem economia ca un studiu al relaţiei (relaţiilor) între anume fenomene. Complexitatea relaţiei creşte odată cu numărul fenomenelor şi nu numai. Presupunem astfel, ca în schema următoare, relaţia între un fenomen socotit determinant (A) şi un număr de alte fenomene, notate cu majuscule de la (B) la (I).

Pentru complexitatea aici redată a relaţiilor între fenomene matematica a elaborat noţiunea de funcţie.

1. Funcţii. Definiţie În definiţie, funcţia presupune însă numai două mulţimi sau domenii în corelaţie.

O corelaţie pentru care mulţimea (A) (spre exemplu, ca în Figura I.1) este determinantă, astfel socotită domeniu de definiţie – domeniul detrminant -- , vizavi de (B), care este domeniul în care funcţia ia valori (co-domeniu) -- domeniul determinat. În stricteţea acestei logici, pentru oricare element (a), component al domeniului (A), va exista un singur corespondent funcţional, (b), component al domeniului (B).

(A)

(B) (C)

(D) (E) (F) (G) (H) (I)

12

Figura I.1 Se înţelege astfel libertatea ca, pentru un anume (b) ∈ (B) să poată exista mai

mulţi corespondenţi funcţionali de partea domeniului (A). Totodată, dacă există, nu mai mulţi, ci tot un singur corespondent (a) ∈ (A) al fiecărui (b) ∈ (B) apare ceea ce se numeşte caracteristica sau relaţia de biunivocitate a aceleiaşi funcţii, care corelează domeniile (A) şi (B) şi astfel corelaţia devine şi una reciprocă.

În ce priveşte studiul nostru, nevoile se limitează la aceste cunoştinţe matematice despre mulţimi – şi la aceste câteva rânduri, şi este bine că este aşa.

2. Grafice pe sistemul axelor rectangulare Mai precis, putem adăuga la schiţa de idei deja formulată în paragraful anterior,

că domeniile pe care le considerăm deja funcţionale, (A) şi (B), pot include mulţimi de numere, iar aceste numere pot fi şi continui, aşa cum este mulţimea numerelor reale (R), sau cea a numerelor reale pozitive (R+), cele mai uzitate domenii în studiul economiei.

O primă observaţie, care se ridică odată cu aplicarea funcţiilor (matematice) în studiul economiei este (cum bine am văzut deja) reducerea corelaţiilor fenomenologice specifice la numai două domenii, (A) şi (B), în alternativa cărei reduceri am putea considera corelaţia între domeniul (A) şi restul domeniilor (fenomenelor, dacă discutăm pe Figura 1) (B-I).

Metoda grafică – redusă astfel la graficul axelor rectangulare – va urma să considere: (i) cele două domenii, Ox (înlocuind pe A) şi Oy (înlocuind pe B) pe cele două

dimensiuni ale planului; (ii) plus felul corelaţiei, figurat grafic în acelaşi plan printr-o mulţime de puncte, cu

coordonate perechi, puncte regăsind astfel elemente (numere) corespondente între mulţimile X (A) şi Y(B), ca în Figura I.2.

y . yA .A(xA;yA) . . . O xA x . .

Figura I.2 Şi am exemplificat aici punctul A, oarecare, ca semnificând numărul (xA), inclus

în muţimea (X) şi corespunzător numărului (yA), inclus în mulţimea (Y). Altă observaţie se leagă de faptul că, dacă considerăm lucrurile ca în Figura I.2 –

şi astfel le vom considera de aici înainte --, mai apare detaliul după care cele două domenii funcţionale nici măcar nu diferă literalmente între ele, ci ambele aparţin mulţimii numerelor reale (R). Faptul este însă şi unul necontradictoriu, contrar aparenţelor, ca şi unul neesenţial, în partea interesului studiului nostru. Iar aceasta pentru că vom regăsi, în

13

spatele aceleiaşi mulţimi numerice – desfăşurate pe două dimenisuni, adică pe abscisă (Ox/orizontal) şi pe ordonată (Oy/vertical) – de cele mai multe ori mărimi fizice diferite, corespunzătoare unui fenomen sau altuia.

3.1 Grafice, funcţii şi non-funcţii Continuând însă şi ideea notată la prima observaţie, metoda noastră grafică se

vede suferindă vizavi de studiul economiei, odată ce ea face apel la funcţiile şi graficele matematicilor analitice – şi este bine să ţinem seama şi de acest lucru încă de la plecare. Totuşi, mai este bine să realizăm – aici rupându-ne de canoanele matematicilor şi matematicienilor – şi alte lucruri elementare, cum ar fi: • Faptul că în studiul nostru cele două mulţimi, (X) şi (Y), pot fi văzute mai mult sau

mai puţin în raporturile de determinare de la (X) către (Y), şi nu invers. (Y) poate fi tot atât de bine, la rândul său, determinant pentru (X). Iar dacă, spre deosebire de cele arătate în Figura I.2, funcţia apare sub forma curbelor (adică locurilor geometrice, calitate decurgând din continuitatea punctelor componente), studiile noastre pot viza şi ceea ce – plecând de la definiţie – matematica înţelege drept non-funcţie de (X) – Figura I.3/c.

Oy Oy Oy f(a) f(b) f(c) O Ox O Ox O Ox (a) (b) (c)

Figura I.3

• Astfel, dacă şi studiul economiei conţine rigoarea după care un fenomen este cel

determinant, totuşi domeniul de definiţie nu este totdeauna figurat pe abscisă, ci poate apare şi pe axa ordonatelor.

• În următorul rând, aşa cum vom dezvolta şi în cele ce urmează, graficul din economie mai păstrează şi alte resurse în favoaarea extinderii studiului de la relaţia restrânsă între numai două mulţimi de elemente: (i) fie, prin calitatea sa de loc geometric, curba (funcţia) poate corespunde unui

singur număr, contabilizat într-o terţă dimensiune (Z, alta decât X şi Y);

Exemplu: costurile de producţie se exprimă, în ultimă instanţă, în unităţi fizice aparţinând factorilor de producţie – adică capitalului (k), prin care înţelegem deocamdată dotarea tehnică a producţiei, şi muncii (L), ca în Figura I.4. Ceea ce nu poate însă pierde din vedere expresia costurilor şi în unităţi monetare, unificatoare şi făcând comparabile unităţile fizice ale diferiţilor factori între ele. Pe de altă parte, factorii de producţie au în vedere şi inter-substituţia lor (Modulul II), respectiv maniera în care o unitate de capital (k) este (poate fi) înlocuită de un număr de unităţi

14

de muncă (L) pentru a lăsa invariabil nivelul aceluiaşi cost total (C) – vezi Figura I.4/a & b.

k C (a) (b) k1 C1 kA A k1 k kB B (Z) (Z) O LA LB L1 L O L1 L

Figura I.4 (ii) fie, având în vedere întregul itinerar determinant din Figura I.1 (la care astfel

revenim), o terţă determinare asupra corelaţiei între elementele lui (X) şi lui (Y) poate aduce “deplasarea” curbei – către stânga, respectiv dreapta, cu regăsirea unei curbe perfect paralele, pe care coordonatele (Ox) şi (Oy) sunt şi ele altele.

Exemplu: funcţia cererii unui bun oarecare, (x), adică (Dx), Modulul III, este

văzută ca o relaţie descrescătoare între cantitatea (oferta) de bun (x), (Qx), şi preţul aceluiaşi bun pe piaţă, (Px). Economiştii văd, de fapt, determinarea preţului asupra cantităţii, în vreme ce uzanţa face ca (Px) să fie notat pe ordonată, iar (Qx) pe abscisă. Cu toate acestea, indiferent care dimensiune variază, avem de a face cu mişcarea de-a lungul curbei cererii – vezi Figura 5/a – între punctele A(Qa;Pa) şi B(Qb;Pb). Dacă însă are loc iniţial o creştere a venitului consumatorului (↑Y), iar venitul consumatorului, ca mărime, nu este inclus în dimensiunile (domeniile) graficului, vom regăsi deplasarea curbei cererii către dreapta – vezi Figura I.5/b – respectiv inducerea de creştere atât pentru cantitate cât şi pentru nivelul preţului.

P P

PA A (D) (D’) (D) PA’ A’

PA A PB B O QA QB Q O QA QA’ Q (a) (b)

Figura I.5

2.2 Forma funcţiei

15

Dacă, prin cele arătate, metoda grafică aplicată în economie se desparte de matematică atât pe calea simplificărilor, cât şi pe aceea a plusului de concreteţe, totuşi să subliniem simplificările care rămân ale noastre. Lăsăm astfel să se confunde metoda grafică cu graficele rectangulare, ca şi funcţia cu graficul care o reflectă pe planul axelor rectangulare. Graficul va reflecta, de aici încolo, puncte, curbe şi suprafeţe semnificative – aceeaşi ordine şi pentru inter-determinarea acestor componente. Curbele, ca şi suprafeţele, determinări ale punctelor componente, capătă forme, aşa cum vom dezvolta încontinuare.

2.2.1 Drepte şi non-drepte Suntem în faţa primei sub-împărţiri, care apare drept una de bun simţ vizionar –

astfel, criteriul nici nu mai merită numit – iar mai apoi una de substrat matematic evident. Evident, în planul axelor rectangulare, orice dreaptă – în altă expresie, funcţie rectilinie – apare ca o funcţie explicită de felul:

y = ax + b

iar implicită de felul: mx + ny +p = 0 Stricteţea funcţiei rectilinii se vede, de cealaltă parte, adică de partea curbelor propriuzise – funcţiilor non-rectilinii, în cealaltă exprimare – în faţa unei liste mai lungi a tipurilor de funcţii (matematice), tipologie care urmează firesc o lungă discuţie matematică. Studiul grafic al economiei urmează însă o altă cale decât cea matematică. În cazul de faţă, funcţiile rectilinii (dreptele) şi non-rectilinii (curbele) sunt considerate pe picior de egalitate, despărţirea între cele două categorii având loc pe cel puţin trei criterii mai interesante pentru economie (Tabelul I.1). Tabelul I.1

Funcţii rectilinii şi non-rectilinii NR. CRITERIU FUNCŢIA

RECTILINIE NON-RECTILINIE 1. Variaţia legăturii între variabile Strânsă Relaxată 2. Panta (tangenta unghiului cu axele) Fixă Variabilă 3. Intersecţia cu axele Obligatorie Cazuală

16

y y C (f) (f) A B α α1 α2 α3 O (a) rectilinie x O (b) non-rectilinie x (dreaptă) (curbă propriuzisă)

Figura I.6 Forma funcţiilor A pune pe picior de egalitate cele două tipuri de funcţii reprezintă, fără doar şi poate, o simplificare colosală din punctul de vedere al matematicii. Odată cu acest lucru, esenţa studiului economiei prin metoda grafică se fundamentează pe geometrie şi vizualizare, mai mult decât prin explicitare prin formule matematico-analitice. Cu toate acestea, am putea zăbovi puţin asupra numai câtorva formalizări – cu atât mai mult cu cât o facem numai aici, vezi Figura I.7.

3.2.2 Alte aspecte legate de forma funcţiilor În acest sub-paragraf discutăm despre ceea ce formează intimitatea studiului

grafic al curbelor – suplinind simplificarea faţă de viziunea matematică. Mai întâi, forma funcţiilor se conectează obligatoriu şi semnificativ la ceea ce se numeşte panta, respectiv tangenta la funcţie. Înţelegem aici ambele semnificaţii ale tangentei (pantei): (i) valoric -- valoarea raportului între latura opusă şi cea alăturată, în cadrul triunghiului dreptunghic, o valoare crescătoare, odată cu unghiul propriuzis; (ii) grafic -- dreapta care intersectează curba (funcţia), într-un punct anume, în speţă, punerea în evidenţă a unghiului acesteia cu axa absciselor.

Panta apare:

(i) crescătoare – punând în evidenţă corelaţia între mărimile (X) şi (Y) în creştere concomitentă – respectiv descrescătoare – aspect care sugerează creşterea uneia dintre mărimi pe seama descreşterii celeilalte;

(ii) abruptă, respectiv lentă – indicând creşterea / descreşterea drept mai evidentă (aproape de verticală) sau mai lentă (aproape de orizontală).

În rândul următor, apare un aspect legat tot atât de pantă, cât de forma curbelor,

cel al consecvenţei sau inconsecvenţei în caracterul crescător sau descrescător al pantei, în translaţia acesteia de-a lungul (punctelor) curbei. Deosebim astfel curbele monotone -- care rămân crescătoare sau descrescătoare în totalitate – de cele nemonotone – care

17

prezintă, în puncte diferite, creşteri urmate de decreşteri şi-sau invers. Dreptele (funcţiile rectilinii) formează chiar primul exemplu de curbe monotone, cu particularizarea că ele se prezintă nu numai monoton crescătoare sau descrescătoare, ci şi egal crescătoare-descrescătoare. Curbele propriuzise pot fi monotone, păstrânduşi creşterea sau descreşterea pe întregul parcurs, dar, spre deosebire de drepte, creşterea-descreşterea le este, la rândul ei, crescătoare sau descrescătoare.

Figura I.7 Diverse funcţii non-rectilinii tipice y y y (f/a) (f/b) (f/c) O x O x O x (a) (b) (c) y y O x O x (d) (e) (a) Parabole: y = ax2+bx+c (b) Curbă polinomială de gradul

trei: y= ax3+bx2+cx+d

(c) Hiperbolă dublă: ax2+by2 = 0 (d) Curbă exponenţială: y= ax

(e) Curbă logaritmică: y=logx a

În distincţia curbelor nemonotone de cele monotone operează de facto diferenţierea formalizărilor matematice, surprinsă mai sus în Figura I.7. Respectiv, un singur tip de funcţii se expune grafic crescător-(şi)-descrescător – am numit funcţia

18

polinomială1. Specificul acestei funcţii se leagă şi de aspecte ce urmează, deasemenea, să le discutăm2

Astfel, un al treilea aspect în ordine defineşte tot legătura dintre pantă şi formă, făcând-o într-un mod încă mai subtil – am numit aici convexitatea versus concavitatea funcţiilor monotone. O curbă este convexă, când vârful (mai corect bombeul) ei este către origine, după cum este concavă când acelaşi bombeu se prezintă în partea opusă originii. Convexitatea şi concavitatea indică modul în care evoluează panta monoton crescătoare / descrescătoare de-a lungul curbei. Respectiv, aspectul este important atât prin accelerarea sau decelerarea creşterii, cât şi pentru funcţiile care indică substituţii între domenii.

.

De observat din nou că aceleaşi funcţii ne-monotone sunt – odată cu definiţia care le face succesiv crescătoare şi descrescătoare – şi succesiv convexe şi concave – am numit din nou funcţiile polinomiale.

2.3 Alte aspecte ale funcţiilor Discutăm despre alte două aspecte, anume punctele importante şi dinamica

grafică. 2.3.1 Punctele importante Ordinea în care discutăm despre puncte importante ţine din nou de diferenţierea

metodei grafice de matematica analitică. Pentru cea din urmă, fiecare punct al curbei este unul important. Pentru analiza pur grafică, dimpotrivă, interesează prioritar vizualizarea curbelor – sau ceea ce numim graficul abstract. Fapt pentru care operează şi a doua distincţie, aceea între curbele monotone şi cele nemonotone, apoi aceea între curbele care intersectează şi cele care nu intersectează axele. Însfârşit, intersecţiile se pot regăsi, nu numai cu axele, ci şi între curbe diferite.

Ca atare, regăsim pe grafice distincţia esenţială a puţinelor puncte importante, după cum prezenţa punctelor importante este una facultativă, pe graficele rectangulare de studiu al economiei.

În ce priveşte probelmele (aplicaţiile) de construcţie grafică, identificarea punctelor importante este prioritară trasării curbelor – ele vor funcţiona drept “puncte de fixare” a acestora. Corespunzător, construcţia curbelor date drept lipsite de puncte importante este una cu atât mai liberă de orice constrângere dimensională – cu excepţia, bunînţeles, a constrângerii date de forma curbei.

2.3.1.1 Intersecţiile şi non-intersecţiile Intersecţiile sunt, aşa cum este deja sugerat, de două feluri. De o parte,

intersectările axelor rectangulare, de cealaltă intersectările curbelor (funcţiilor) între ele – pentru situaţia curbelor multiple pe unul şi acelaşi grafic rectangular. Intersectările cu axele (Figura I.9) sunt obligatorii cel puţin pentru drepte (curbe rectilinii), dar şi pentru alte curbe. Concomitent, este totuşi posibil ca dreapta să formeze două intersecţii cu axele (cazurile uzuale), sau numai una, atunci când ea este paralelă la una dintre axe.

2.4 Alte aspecte ale funcţiilor

1 În redactare matematică: y (x) = a xn + bx(n-1) + …+ mx + n 2 Am numit aici, cel puţin: convexitatea versus concavitatea şi punctele importante.

19

Discutăm despre alte două aspecte, anume punctele importante şi dinamica grafică.

2.4.1 Punctele importante Ordinea în care discutăm despre puncte importante ţine din nou de diferenţierea

metodei grafice de matematica analitică. Pentru cea din urmă, fiecare punct al curbei este unul important. Pentru analiza pur grafică, dimpotrivă, interesează prioritar vizualizarea curbelor – sau ceea ce numim graficul abstract. Fapt pentru care operează şi a doua distincţie, aceea între curbele monotone şi cele nemonotone, apoi aceea între curbele care intersectează şi cele care nu intersectează axele. Însfârşit, intersecţiile se pot regăsi, nu numai cu axele, ci şi între curbe diferite.

Ca atare, regăsim pe grafice distincţia esenţială a puţinelor puncte importante, după cum prezenţa punctelor importante este una facultativă, pe graficele rectangulare de studiu al economiei.

În ce priveşte probelmele (aplicaţiile) de construcţie grafică, identificarea punctelor importante este prioritară trasării curbelor – ele vor funcţiona drept “puncte de fixare” a acestora. Corespunzător, construcţia curbelor date drept lipsite de puncte importante este una cu atât mai liberă de orice constrângere dimensională – cu excepţia, bunînţeles, a constrângerii date de forma curbei.

2.4.1.1 Intersecţiile şi non-intersecţiile Intersecţiile sunt, aşa cum este deja sugerat, de două feluri. De o parte,

intersectările axelor rectangulare, de cealaltă intersectările curbelor (funcţiilor) între ele – pentru situaţia curbelor multiple pe unul şi acelaşi grafic rectangular. Intersectările cu axele (Figura I.9) sunt obligatorii cel puţin pentru drepte (curbe rectilinii), dar şi pentru alte curbe. Concomitent, este totuşi posibil ca dreapta să formeze două intersecţii cu axele (cazurile uzuale), sau numai una, atunci când ea este paralelă la una dintre axe.

Or, din nou, diferenţa între dreptele ordinare şi cele paralele cu axele este deosebit de semnificativă – o dreaptă paralelă cu una dintre axe practic anjulează corelaţia funcţională între domeniile (X) şi (Y); în vreme ce, fireşte, dreptele ordinare păstrează corelaţia cu specificul constanţei valorii acesteia.

Aspectul intersecţiei simple versus duble, de care am vorbit aici, este însă unul specific dreptelor. În realitate, intersectarea axelor înseamnă altceva în termenii general semnificativi – termeni prioritari faţă de forma curbelor în discuţia intersecţiei cu axele: (i) Intersectarea axei Ox este totuna cu anularea valorii de pe axa Oy(Y), respectiv cu

soluţiile ecuaţiei (Y=0). Aceste intersecţii se vor regăsi în puncte de coordonate (x) (soluţiile lui Y=0) şi respectiv zero – exemplu: A (a;0).

(ii) Dimpotrivă, intersectarea axei Oy echivalează anulării valorii de pe axa Ox (X), respectiv termenului (coeficientului) liber de (x) şi (y) din expresia matematică a curbei (funcţiei). Aceste intersecţii se vor regăsi în puncte de coordonate zero şi respectiv valoarea termenului (coeficientului) liber al funcţiei – exemplu: A(0;a).

20

Figura I.8 Forme şi pante ale funcţiilor y y y (a) O x O x O x (a1) (a2) (a3) y y y (b) O x O x O x (b1) (b2) (b3) Oy (c) O x

(a) crescătoare (a1) dreaptă (a2)abruptă (a3)încetinită (b) descrescătoare (b1)dreaptă (b2) abruptă (b3) încetinită

(c) crescătoare - descrescătoare Semnificaţia grafică priveşte însă în altă parte. Dacă considerăm, ca în situaţiile uzuale, domeniul (X) drept determinant (exogen) faţă de (Y) determinat (endogen), atunci vom căuta în intersecţia cu axa Ox valoarea exogenei care induce anularea endogenei, iar în intersecţia cu Oy pe aceea a endogenei neinfluenţate de exogenă.

21

Y y y O x O x O x

Figura I.9 Intersecţii cu axele

Intersectările inter-funcţii, la rândul lor, sunt atribuite exclusiv curbelor multiple, respectiv a două sau mai multe funcţii reflectate pe acelaşi grafic. Punctele (importante) de intersectare a funcţiilor se vor regăsi, fireşte, în coordonate (x;y) satisfăcând ambele funcţii, practic egalând cele două expresii funcţionale, atât pentru (x) cât şi pentru (y). Într-o astfel de ordine, intersectarea axelor devine un caz particular al intersecţiilor inter-funcţii, în sensul în care funcţia dată (intersectată) este adusă la echivalenţa cu curbele y = 0, sau x = 0, după caz. Intersecţiile inter-funcţii identifică, uzual, puncte – identificate prin perechi de coordonate – de echilibru sau eficienţă.

Non-intersecţiile identifică situaţiile de comportament asimptotic. Curbele, la extremităţi, se pot apropia tendenţial de o dreaptă oarecare, respectiv de una dintre axe. Pot fi asimptotice chiar de ambele axe, dovedind comportament asimptotic la ambele extremităţi. Regăsim în comportamentul asimptotic funcţii care tind către anume coordonate, respectiv valori, fără însă a (putea) fi definite exact pentru acestea. Exemplele cele mai la îndemână ţin tot de raporturile faţă de axe. O curbă asimptotică faţă de Oy este, în ordinea logico-matematică în care am identificat intersectarea aceleiaşi axe, una a imposibilităţii (matematice) a anulării valorii (x) exogenei; aceeaşi situaţie pentru anularea valorii (y) la asimptotica faţă de axa Ox. În limbaj matematic, funcţia nu este definită pentru intersectarea axei (axelor), respectiv în limbaj mai concret intersecţia (axei) nu are loc pentru valori finite ale acestei axe.

În Figura I.10(a), curba izocuantă (izo-producţie în materia factorilor capital /k şi muncă/L combinaţi) este prin definiţie asimptotică faţă de ambele axe – intersectarea axelor ar fi însemnat ca o producţie să poată fi, realmente, sau complet automatizată (Ok), sau complet manuală (OL). În cazul (b), curba cererii faţă de preţ a bunului (x) ar intersecta axa preţului (OPx) pentru un nivel finit al preţului care ar face bunul nevandabil, iar axa cantităţii (OQx) pentru o ofertă a bunului (x) capabilă să anuleze acestuia valoarea (preţul) pe piaţă etc.

22

k Px (Q) (Dx) O L O Qx

Figura I.10 Non-intersecţii cu axele 2.4.1.2 Punctele de extrem (minim şi maxim) şi de inflexiune Acestea aparţin funcţiilor ne-monotone – în speţă, restrânse la expresia

polinomială (Figura I.11). y O x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x

Figura I.11 Funcţie cu minime şi maxime (polinomială)

Care expresie conferă însă funcţiei, aşa cum am descoperit mai sus, dubla calitate

de crescătoare-descrescătoare şi convexă-concavă. Punctele de extrem sunt cele de maxim şi respectiv minim. Ceea ce identifică

coordonate pentru care funcţia îşi schimbă panta crescătoare în descrescătoare (maxim), respectiv panta descrescătoare în crescătoare (minim)3

Rudenia între cele două categorii de puncte importante este una care începe cu situarea lor pe una şi aceeaşi curbă şi continuă cu descoperirea lor drept soluţii ale derivatelor funcţiei – de ordinul întâi pentru punctele de extrem; de ordinul al dilea pentru

. Punctele de inflexiune, de cealaltă parte, aparţin în exclusivitate aceleiaşi categorii de curbe, iar coordonatele lor alternează celor ale punctelor de extrem, atât pe dimensiunea Ox, cât şi pe cea Oy. Sunt acele puncte în care funcţia devine din convexă concavă şi invers.

3 De observat, astfel, că maximele şi minimele: (i) nu identifică valori nedepăşite de aceeaşi funcţie, atât în partea superioară cât şi în cea inferioară; (ii) valorile maxime şi minime se referă exclusiv la dimensiunea de pe ordonată, independent de faptul

că aceasta identifică sau nu domeniul endogen.

23

punctele de inflexiune4

. Din Tabelul I.2 extragem astfel comportamentul funcţiei polinomiale.

Tabelul I.2 Caracterizarea comportamentului funcţiei cu maxime şi minime

din Figura I.11

X x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 y’(x) + + 0 - 0 + 0 y’’(x) + 0 - 0 + 0 - y(x) (0)&↑ ↑ M(1) ↓ m(1) ↑ M(2) y(x) (0) & Cx I(1) Cv I(2) Cx I(3) Cv

Legendă: • ↑ -- funcţie crescătoare • ↓ -- funcţie descrescătoare • Cv – funcţie concavă • Cx – funcţie convexă • I(i) – puncte de inflexiune, în ordinea (i) • m – puncte de minim • M (i) – puncte de maximm în ordinea (i) • (0) – anularea valorii y(x) / intersecţia cu axa Ox

2.4.2 Dinamica grafică Este, în general, de două feluri:

(a) de-a lungul curbei date – dinamică indusă de variaţia exogenă a uneia dintre dimensiunile date de axe. De o parte, dinamica pe una dintre dimensiuni induce automat pe aceea a celeilalte dimensiuni, de cealaltă, această (deja) dublă dinamică respectă regula dictată asupra configuraţiei curbei (Figura I.12).

(b) a curbei în întregime – dinamică indusă de variaţia unei terţe variabile. Curba “se

deplasează” în sensul în care ia naştere (pe direcţia deplasării ei) o altă curbă, perfect paralelă şi astfel paralelă şi izomorfă cu cea dintâi. După modul în care s-a exercitat deplasarea curbei, astfel, fiecărui punct de pe curba iniţială îi va corespunde altul, aflat pe noua curbă.

4 Pentru o funcţie polinomială de forma:

y = axn + bx(n-1) + …+ mx + n derivata de ordinul întâi este de forma:

y’ = na x(n-1) + b(n-1) x(n-2) + …+ jx + m cu soluţii (y’=0) indicând coordonatele (x) – coordonatele (y) vor rezulta din introducerea soluţiilor (x) ale lui (y’=0) în expresia (y). Derivata de ordinul al doilea este de forma:

y’’ = an(n-1) x(n-2) + b(n-1)(n-2) x(n-3) + …+ix + j cu soluţii de (x) indicând coordonatele pe abscisă ale punctelor de inflexiune – coordonatele (y) ale aceloraşi puncte vor necesita introducerea aceloraşi soluţii (x) în expresia funcţiei (y).

24

y yA A yB B O xA xB x

Figura I.12 Dinamica de-a lungul curbei

Ceea ce necesită a adăuga faptul că funcţia redată aici prin curbă cunoaşte şi alte

exogene decât ceea ce indică dimensiunile axelor. Astfel, de o parte, dinamica prin deplasarea curbei se abate de la regulile deplasării de-a lungul curbei în materie de dinamică a coordonatelor punctelor, de cealaltă, metoda grafică dobândeşte aici calitatea redării unei dimensiuni adăugate celor două deja explicitate pe axele graficului (Figura I.13).

y O x

Figura I.13 Dinamica curbei în întregime Concret, este deosebit de important ca, înspre exemplificare: • curba producţiei pe termen scurt, redată în raport direct de factorii variabili (muncă

sau capital variabil, Modulul II), să poată fi văzută concomitent în legătură cu capitalul constant;

• curba producţiei pe termen lung (izocuantă) să apară redată alături de dimensiunile factorilor muncă şi capital tot pe graficul cu numai două dimensiuni (Modulul II);

• idem, nivelul costurilor să poată apărea şi el alături de reprezentarea sa directă în unităţi ale celor doi factori de producţie (curba izocost, Modulul II);

• curba cererii, faţă de preţ, să poată fi studiată concomitent şi în raport de alte variabile (Modulul III) etc. Dinamica curbei în întregime se defineşte, în aceste condiţii, în directă legătură cu

ceea ce s-ar putea numi reprezentarea indirectă a terţei dimensiuni pe graficul plan (de două dimensiuni).

2.5 Precizări finale, simplificări şi clarificări metodologice

25

În cele de mai sus am pus bazele metodologice ale abordării grafice a fenomenelor economice. Suntem, de aici încolo, capabili să înţelegem un grafic deja construit şi să construim un grafic la indicaţii literale, după care să tragem concluziile ce se impun. Am pornit de la premisele matematice ale chestiunii (metodei) noastre, apoi ne-am despărţit de rigorile matematice. Această din urmă strategie – vezi aici: (i) despărţirea de expresia matematică a funcţiei; (ii) indiferenţa de principiu în situarea mulţimilor (X) şi (Y) în poziţia de

exogen/endogen; (iii) considerarea pe picior de egalitate a curbelor rectilinii (dreptelor) cu cele

curbilinii propriuzise (toate funcţiile matematice elementare); (iv) abstracţia de caracterul polinomial al funcţiilor cu puncte de extrem şi de

inflexiune a mers în favoarea a ceea ce oferă metodei grafice mai multă individualitate, rivalizând cu aceea a matematicii. Din perspectivă matematică, graficul se lasă calculat şi determinat, în vreme ce din perspectivă vizuală el se personalizează, “explică” şi se lasă citit, simplifică viziunea în favoarea observaţiei ştiinţifice, dar şi concrete şi astfel corecte.

Ruperea de rigorile matematice îşi plăteşte preţul, printre altele, şi cu descoperirea altor rigori, nu tocmai simple nici acestea. Iar lipsa rigorilor lasă să se descopere şi unele imperfecţiuni, lipsuri şi limite, uneori inducând în eroare pe observator. Nicio metodă de studiu nu e perfectă, nici metoda grafică nu este.

Dar o certitudine rămâne pe partea favorabilă a lucrurilor. Dacă cel ce studiază economia prezintă deficienţe, sau chiar “alergie”, la dezvoltările matematice – lipsuri tot atât prezente la unii oameni de specialitate – el are totuşi o şansă. Am numit aici alternativa de a înţelege această specialitate după rigori (totuşi) ştiinţifice şi logice – respectiv altfel decât după expunerile tradiţionale din manualele de economie. Iar virtuţile metodei grafice au şi făcut-o pe aceasta deosebit de aplicabilă în universităţile occidentale.

Continuând însă ideea după care şi metoda grafică mai poate – fie şi prin capacitatea ei vizionară – complica lucrurile pe alocuri, puţinele generalităţi ce le mai avem de adăugat aici se vor referi mai întâi la câteva operaţii simplificatoare, apoi la câteva silogisme de principiu nelipsite instrumentarului observatorului. După toate aceste clarificări finale nu ar mai putea urma decât aplicaţiile propriuzise, cu particularităţile fiecăreia.

2.5.1 Precizări şi simplificări metodologico-grafice Ideea de la care pornim este aceea că un grafic expus corect este şi unul complet,

ân sensul în care acesta să conţină toate elementele, atât date (exogene) cât şi rezultate (endogene). Să facem însă o paralelă între acest studiu, destinat celor ce se iniţiază, şi demersul ştiinţei economice, în profunzimea cercetării ei. Din acest ultim punct de vedere, să ne amintim că economia ca ştiinţă nu beneficiază de instrumentarul riguros şi nu o dată direct al ştiinţelor exacte. Respectiv, îi rămâne apropierea de obiectul ei de cercetare prin teorii şi modele. Modelul este simplificarea unei realităţi mult mai complicate ca principiu şi realitate. El lucrează astfel în favoarea explicitării sale şi înţelegerii unei esenţe fenomenologice.

26

Tot atât putem înţelege metoda grafică simplificând, prin sine-însăşi, aceeaşi realitate pentru a o explica. După care, grafica se simplifică şi pe sine-însăşi, în absolut acelaşi scop şi aceeaşi ordine. În lipsa a astfel de simplificări avansate, graficele ar fi expuse să devină complicate, greu de descifrat şi riscând să îşi piardă chiar propriul principiu de concepere.

2.5.1.1 Graficul abstract Subînţelege o limită a studiului grafic, după care:

• în loc de a porni vreodată de la puncte de referinţă pentru a deduce forma şi felul funcţiei – ceea ce face obiectul unei discipline separate şi bine individualizate, am numit econometria;

• dimpotrivă, pornim de la funcţii de formă cunoscută, de specificitate şi rigoare tot atât cunoscute în prealabil, şi suntem mai puţin interesaţi de dispunerea punctelor proprii curbei (coordonatelor exacte ale acestora).

Acesta este principiul aplicabil până la limita existenţei punctelor importante – vezi intersecţii, non-intersecţii, puncte de extrem şi de inflexiune, ca în subparagraful 3.3.1, de mai sus.

2.5.1.2 Graficul “nord-est” A fost deja operată în cele mai multe dintre graficele exemplificative deja expuse

până aici. Este o altă simplificare mergând în profunzimea definirii domeniilor (X/Y), pe aceeaşi mulţime a numerelor reale (R). Apoi ea ţine seama şi de situarea evaluărilor economice în valori pozitive, în partea lor covârşitoare, destul de rar negative. Tot în parte covârşitoare, deci, graficele noastre îşi vor defini axele pe mulţimea numerelor reale pozitive (R+).

2.5.1.3 Abstragerea intersecţiilor cu axele Poate avea loc ori de câte ori aceste intersecţii sunt lipsite de conţinut şi

semnificaţie concrete, în contextul aplicaţiei. Nu se confundă, bineînţeles, cu comportamentul asimptotic, respectiv cu non-intersecţia cu axele (Figura I.14), ci abstragerea operează asupra semnificaţiei intersecţiilor – a valorii endogenei neinfluenţate de exogenă (Oy), respectiv a valorilor exogenei care o anulează pe cea a endogenei (vezi şi 3.3.1.1, de mai sus).

y y (fa) (fb) O x O x (a) (b) Figura I.14 Intersectarea axelor (a) şi abstragerea intersecţiei cu axele (b)

27

Implicit, această abstragere este înţeleasă în sensul în care, în acelaşi context al aplicaţiei, semnificaţia vizează alte aspecte. Limita aplicării acestei simplificări este dată de funcţiile pentru care intersecţiile cu axele sunt caracteristica esenţială – vezi exemplul hiperbolei concave pentru limita producţiilor (Modulul V).

2.5.1.4 Înlocuirea curbei propriuzise prin dreaptă Este posibilă pe acelaşi criteriu al eludării importanţei formei curbe a funcţiei –

respectiv a relaxării legăturii dintre variabile, mai concret eludarea, ca neesenţială, a situaţiei în care o variabilă creşte /scade mai accentuat decât cealaltă (Figura I.15). Ideea este aceea că dreapta este mai lesne de observat şi de studiat atât grafic cât şi geometric şi numeric (matematic).

y y (fa) (fb) O (a) x O (b) x Figura I.15 Înlocuirea curbei propriuzise (a) prin dreaptă (b)

Limitele şi ale acestui tip de simplificare se fac simţite acolo unde, fireşte,

convexitatea /concavitatea sau nemonotonia curbei, însoţită de identitificarea obligatorie a punctelor de extrem şi de inflexiune, sunt esenţiale.

2.5.1.5 Excepţii de la indiferenţa (X/Y) asupra domeniilor Plecând de la indiferenţa asupra expunerii domeniului de definiţie pe abscisă şi a

celui în care funcţia ia valori pe ordonată – procedură obligatorie în partea matematică – economiştii s-au obişnuit să noteze:

(i) cantităţile, pe abscisă; (ii) preţurile, pe ordonată; (iii) dimensiunea timpului pe graficele de timp, pe abscisă etc.

2.5.2 Câteva conexiuni şi corelaţii descriptive obligatorii

Să vedem mai întâi Planşa I, recapitulativă pentru ceea ce am studiat în această parte.

28

Planşa I

SINTEZA studiului economiei cu ajutorul graficelor rectangulare

Nr. Ordine

BAZA DESCRIPTIVĂ

DETALII COMENTARIU

I Felul reflectării curbe individuale multiple reflectare directă se cere concretizare

(inaplicabilă graficului abstract)

indirectă matematic funcţii

nonfuncţii (x)

II Forma dreaptă non-dreaptă tipică funcţii elementare

atipică monotone III Forma + panta crescătoare

descrescătoare mixtă ne-monotone

IV Puncte importante intersecţii cu axele inter-funcţii non-intersecţii asimptote puncte extrem minim-maxim puncte inflexiune numai pentru curbe mixte

După care putem însfârşit redacta conexiunile simple şi obligatorii, sub forma unui îndreptar elementar al studiului.

29

Planşa II Îndreptar elementar al studiului grafic al economiei

(i) Curba rectilinie (dreaptă): • Obligatoriu monotonă şi prezintă pantă constantă • Intersectează obligatoriu axele, afară de situaţia abstragerii intersecţiilor: • Cu ambele axe – când funcţia este descrescătoare în cadranul NE • Cu o singură axă – când funcţia este crescăroare, perfect elastică sau

perfect inelastică în cadranul NE (ii) Curbele (tipic) convexe (cadranul NE):

• Un domeniu creşte în detrimentul celuilalt (curbă descrescătoare) • Curbe tipice relaţiei de substituţie • Domeniul care creşte prezintă creştere crescândă • Domeniul care descreşte descreşte încetinit • Intersecţia cu axele este mai puţin prezentă şi/sau relevantă

(iii) Curbele (tipic) concave (cadranul NE): • Curbă descrescătoare – un domeniu creşte în detrimentul celuilalt • Curbe tipice relaţiei de substituţie • Caracteristici opuse curbeilor convexe, de-a lungul curbei, cu excepţia

pantei descrescătoare şi concretizărilor în substituţii • Intersecţia obligatorie şi relavantă cu axele rectangulare

(iv) Curbe ne-monotone (mixte): • Derivă exclusiv din funcţii polinomiale • Prezintă intersecţii cu Ox, reale sau imaginare, după gradul polinomului • Prezintă puncte de extrem (minime plus maxime) după gradul polinomului

minus unu • Prezintă puncte de inflexiune după gradul polinomului minus doi • Regulă importantă: un punct de inflexiune se asociază la două puncte de

extrem şi se trasează pe curbă între cele două puncte de extrem succesive • Astfel, polinomul de gradul doi se redactează (parabolic) cu un singur

punct de extrem şi fără puncte de inflexiune

30

Planşa III Câteva tipuri de grafice exemplificative

Oy Oy Oy (a) (b) (c) O Ox O Ox O Ox Oy Oy Oy (d) (e) (f) O Ox O Ox O Ox Oy Oy Oy (g) (h) (i) O Ox O Ox O Ox

31

Oy Oy Oy (j) (k) (l) O Ox O Ox O Ox Oy (m) O Ox (a) Dreaptă crescătoare / intersecţii cu axele abstrase (b) Dreaptă descrescătoare / intersecţiile cu axele abstrase (c) Dreaptă perfect elastică (orizontală) (d) Dreaptă perfect inelastică (verticală) (e) Curbă accelerat descrescătoare (f) Curbă încetinit crescătoare (g) Curbă ăncetinit descrescătoare (h) Curbă descrescătoare-crescătoare (i) Curbă accelerat crescătoare (j) Curbă atipică, cu evoluţie în spirală dreaptă, convergentă (k) Câmp de curbe tipic convexe (hiperbole) descrescătoare, paralele (l) Curbă tipic convexă (hiperbolă) descrescătoare, intersectată de două drepte

descrescătoare, dintre care dreapta din stânga formează intersecţie tangentă cu curba

(m) Câmp de curbe atipice, rectangulare, dublu paralele cu ambele axe şi paralele între ele

Sumarul modulului : Înţelesul conceptului de economie se desparte între : (1) activitate, (2) studiu (ştiinţă) şi (3) politică. Pe partea studiiului economiei, găsim ca apropriată nivelului acestui curs metoda grafică, concret cu ajutorul graficului de tip rectangular.

32

Acesta realizează legătura între corelaţia de tip funcţional între fenomene, procese şi fapte de natură economică şi o redare abstractă, dar transparentă vizual a acesteia. Câteva noţiuni matematice ajută la fundamentarea graficului, iar acesta din urmă capătă câteva caracteristici accesibile şi urmează, la rândul lui, să fundamenteze cele ce vor fi studiate în modulele următoare.

Chestiuni :

(1) Să recapitulăm diferenţierea specifică între funcţiile liniare şi cele non-liniare.

(2) Care sunt elementele fundamentale înţelegerii (citirii) funcţiei de tip liniar ?

(3) Ce are în comun funcţia liniară cu cele non-liniare, în totalitate ?

(4) Care sunt diferenţierile principale ale funcţiilor non-liniare ?

(5) Ce este graficul « nord-est » şi ce indică el în materia diferenţierilor specifice ?

(6) Ce fel de grafic(e) este (sunt) caracteristic(e) fenomenelor de tip substituţie ?

(7) Detaliaţi despre funcţiile de tip polinomial, în economie.

Bibliografie Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007 Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988 Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995 Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979 Guyot, F: Elements de Macroeconomie. Société des Editions Technip. Ecole Supérieure du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979

Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992 Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981

Koopmans, Tjalig C: Trois Essays sur la Science Economique Contemporaine. Centre d'Econometrie de la Faculte de Droit et des Sciences Economiques. Paris. Dunod. 1970 Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a. Philip Allan. New-York, Toronto, Sidney 1981

33

Modulul II

FUNCŢIA DE PRODUCŢIE. PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE

Planul lecţiei:

1. Funcţia şi factorii de producţie 2. Combinarea factorilor 3. Problematica costurilor de producţie

De revăzut, în prealabil: Metoda grafică în studiul economiei /Modulul I ______________________________________________________________________

În această lecţie, Vom acumula, pe componente prima şi cea mai importantă funcţie a economiei. Paralel, vom reţine şablonul funcţiilor economice fundamentale, o structură ă pentru care ne vom putea servi de aceea a funcţiilor matematice. Ulterior, însă, şi producţia, ca şi celelalte funcţii ce vor fi abordate în lecţiile următoare, revin la specificul propriu. Spre exemplu, tot producţia se studiază atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, are exogene care interacţionează între ele şi se studiază împreună cu o altă funcţie, aceea a costurilor. Din lecţie vor rezulta şi construcţii grafice care vor servi şi altor lecţii. Scopul modulului : se concretizează studiul prin metoda grafică pe activitatea cea mai importantă din economie, producţia. Obiective : (1) de la activitate la funcţia de producţie ; (2) factori de producţie şi timpi specifici ; (3) producţia şi combinarea factorilor, ca specific al funcţiei economice ; (4) producţia şi bazele costurilor ; (5) costuri, randamente şi creştere economică. _______________________________________________________________________

1. Funcţia şi factorii de producţie Producţia exprimă o esenţă a fenomenului economic – sau procesului, având în

vedere aqici cel puţin criteriul implicării conştiente a factorului uman, la nivel social. Economic şi matematic, funcţia de producţie îşi identifică variabilele exogene în factorii de producţie – componente materiale determinate ale funcţiei (procesului) de producţie, din toate punctele de vedere, vezi aici în special pe cel cantitativ şi respectiv calitativ-funcţional.

Aşadar, putem exprima funcţia de producţie cel puţin prin: Qx = f (k, L, Ld)

unde Qx este funcţia propriu-zisă, exprimându-se în unităţi specifice, pentru care indicele “x” poate face referire la un reper de bunuri (servicii), cu implicaţia că, astfel, acelaşi Q poate lua forma unităţilor materiale, dar şi valorice (monetare). Celelalte notaţii identifică chiar factorii propriu-zişi şi unanim recunoscuţi la care facem referire.

(1) Pământul (Ld de la “land”/engl.) a fost presupus, în primele scrieri de economie, drept unicul factor de producţie, astfel purtător al substanţei valorii existente şi transmisibile noului produs. Până şi mîntr.o astfel de opinie, însă,

34

s-a putut reflecta, de fapt, determinarea activităţii asupra studiului, în economie, prin orgnizarea încă rudimentară a producţiei şi prin nivelul tehnic rudimentar.

În actualitate, rolul acestui factor nu este totuşi considerat perimat, cu amendamentul că studiile scientiste preferă să ţină seamă mai mult de implicarea celorlalţi factori, mai “calculabili”. Dimpotrivă, acest factor este considerat în sensul său larg, ceea ce înseamnă: • recunoşterea caracterului inepuizabil şi neconsumabil, dar şi nepurtător de costuri al

factorului pământ, ca o caracteristică ce îl deosebeşte în special de factorul capital; • includerea, alături de ceea ce reprezintă terenul propriu-zis de desfăşurare a

producţiei, a bogăţiilor solului şi subsolului, apoi tuturor resurselor naturale primare, prin extensie;

• în fine, inepuizabilitatea fundamentală a pământului este asociată limitării resurselor naturale, de la care porneşte economia atât ca activitate, cât şi ca studiu şi politică.

(2) Munca şi forţa de muncă (L/ de la “labour”/engl.) este un factor cu unele specificităţi. Are caracter consumabil, dar un consumabil apaprte: munca, odată depusă, este totuşi presupusă a-şi reface automat propria resursă, pe termene scurte. Este, deasemenea, un factor supus unor controverse teoretice, după care ar exista sau

nu o piaţă specifică a muncii, parte a pieţei derivate a factorilor de producţie – o piaţă neacceptată de şcoala keynesistă.

Categoria de muncă este, însă, importantă în sens micro şi macro-economic, atât în ceea ce ţine, cât şi în ceea ce nu ţine de definirea sa ca factor, sau de existenţa pieţei proprii. Astfel, din punct de vedere macro-economic, categoria forţei de muncă se leagă de aceea a şomajului, fenomen care, din nou, poate fi sau nu legat de existenţa pieţei muncii (LECŢIA VII).

Din nou ca factor de producţie, apar aici nu numai conexiunile pe termen scurt şi respectiv lung – dezbătute ceva mai jos, în această lecţie --, dar şi raporturi pe termene foarte lungi, cu nivelul şi progresul tehnic.

(3) Capitalul (k) este dezbătut, în Lecţia de faţă, înţelegându-se:

(a) înzestrarea tehnică (nivelul tehnic) a producţiei; (b) subîmpărţirea capitalului după criteriul timpului (timpilor) de implicare materială şi

valorică în procesul de producţie în: (b1) capital variabil -- care îşi transferă întreaga valoare produsului (producţiei) nou pe parcursul unui singur ciclu productiv; (b2) capital fix – care îşi transferă valoarea către noul produs: • parţial – valoarea amortizării periodice specifice – pe termenul scurt, al unui

singur ciclu de producţie; • integral – pe termen lung, respectiv pe parcursul mai multor cicluri de producţie,

în condiţii convenite asupra lungimii acestui termen. Două sunt aspectele care reies din acest comportament aparte al factorului capital, în afara:

♦caracterului convenit al transferului de fcto al valorii capitalului fix asupra noului produs;

35

♦considerării şi a capitalului – ca şi, în cazul de mai sus, a forţei de muncă – în sensul larg, micro- şi respectiv macro-economic – vezi piaţa capitalului sau conectarea la procesul investiţional. Acestea aspecte sunt: (A) considerarea factorului timp, în procesul producţiei – de care ne vom ocupa mai pe

larg în paragraful următor; (B) asimiloarea parţială a comportamentului muncii şi capitalului variabil pe acelaşi

criteriu.

2. Combinarea factorilor 2.1 “Factorul” timp Primul lucru care se cere definit este, fără îndoială, chiar “factorul” timp.

În cazul de faţă, timpul se raportează şi se va exprima în unitatea specifică, atribuită ciclului de producţie. La rândul lui, ciclul de producţie este definit mod variabil: ♦avem de a face cu transformarea unui lot de factori de producţie – considerat la capacitatea de prelucrare totală a unei unităţi de producţie într-o unitate dată de timp – în produs nou şi expunerea acestuia pe piaţă; ♦sau, la o scară extinsă, trecerea unui lot de factori de producţie – extins la întreaga economie prin totalitatea fazelor de prelucrare – până la transformarea lui în bun de consum final. Observaţie: Din acest din urmă punct de vedere macro, avem în vedere nu numai extinderea lotului de factori (materii prime, energie etc.) la capacitatea întregii industrii, dar şi conectarea dinamică a unităţilor de producţie în sensul în care produsul final de consum al uneia constituie materia primă a alteia. După acelaşi principiu, factorul timp se atribuie nu numai producţiei, ci şi altor activităţi şi procese economice: investiţiile, dezvoltarea, procesele monetare etc. Drept rezultat, se va departaja timpul scurt – atribuit ciclului individual de producţie, indiferent de scara economică, căreia I se atribuie – de timpul lung – care, fireşte, consideră o succesiune de timpi scurţi şi cicluri de producţie. 2.2 Combinarea propriu-zisă Revenind însă la procesul şi funcţia de producţie – în speţă, la distincţia timpului specific producţiei – o definire mai clară a implicării factorului timp rezultă în Diagrama II.1.

Diagrama II.1 Factorul “timp” şi relaţia dintre factorii de producţie

în funcţie de: TIMPUL SCURT TIMPUL LUNG (1) creşterea producţiei măcar un singur factorde

producţie este fix & ceilalţi factori sunt variabili

toţi factorii de producţie sunt variabili

(2) relaţia: capital (k) - muncă (L)

complementaritate faţă de capitalul fix & asociere: capital variabil-muncă

substituţie (curbe izocuante)

2.2.1 Combinarea factorilor şi comportamentul producţiei pe termen scurt

36

Să lămurim, totuşi, mai întâi, ce înţelegem prin producţie, ca o funcţie deja definită mai sus. Există funcţia de producţie în sens larg: Qx = f (k, L, Ld) şi funcţia de producţie în sens restrâns, lipsită de factorul pământ: Qx = f (k, L) Factorul pământ fiind nepurtător de costuri de producţie. În următorul rând, timpul (termenul) scurt regăseşte definirea cantitativă a (nivelului ) producţiei în trei mărimi de bază: (a) producţia totală (propriuzisă sau primară/Q) – cum menţionam deja mai sus,

comensurată în mărimi absolute, valorice (monedă) sau fizice (unităţi naturale). La care mărime se adaugă cele două productivităţi:

(b) productivitatea medie (QM) – raportul între producţia primară şi mărimea absolută a factorului variabil (Fv).

Qa = Q / Fv Valoarea ei se va măsura în unităţi de producţie / unităţi de factor şi, fireşte, va indica

două chestiuni separate ca productivitate a muncii şi respectiv a capitalului variabil şi/sau componentelor sale; (c) productivitatea marginală (QMG) – acelaşi raport între producţia primară şi

cantitatea de factori implicaţi, de astădată, însă, în termenii variaţiilor corespunzătoare. Cu alte cuvinte, productivitatea marginală măsoară “reacţia” producţiei (primare) la creşterea cu o unitate a factorului variabil.

Qm = ∆Q /∆ Fv Valoarea ei se va măsura, ca şi în cazul productivităţii medii, tot în unităţi de

producţie / unităţi de factor şi, fireşte, va indica aceleaşi două chestiuni separate ca productivitate a muncii şi respectiv a capitalului variabil şi/sau componentelor sale. Comportamentul producţiei pe termen scurt este definit de ceea de a fost numit legea creşterii-descreşterii randamentelor: creşterea cu o unitate a factorilor variabili (capitalul variabil & munca) poate determina creşterea, stagnarea sau descreşterea producţiei şi productivităţilor. O descriere relevantă a acestei legităţi are loc în Graficul II.1. (Q; QMa; QMG) QB’ B’ QA’ A’ (Q) A (QMG) B (QM) O FVA FVB (FV)

Graficul II.1 (legea creşterii-descreşterii randamentelor)

37

În concret, creşterea producţiei poate fi dată de creşterea factorilor variabili – vezi aici angajarea unei cantităţi mai mari de materii prime, materiale etc., dar şi a unui număr mai mare de unităţi de forţă de muncă (de lucrători direct angajaţi) --, dar creşterea producţiei pe această cale este una limitată: atât în mărimea producţiei propriuzise, cât şi în termenii timpului scurt. Dacă nu ar fi aşa, atunci producţia ar putea creşte constant sau accelerat, urmare implicării factorilor varaibili, aceşti factori ar fi unicii determinanţi ai creşterii producţiei, nelăsând loc altor factori – în speţă factorului fix, care este capitalul fix. Dacă nu ar fi aşa – dacă acumularea materiilor prime şi angajaţilor ar fi capabilă să aducă creşterea nelimitată a producţiei – atunci creşterea producţiilor şi creşterea economică totală (agregată) ar fi putut fi performată de firme care nu s-ar fi extins niciodată, neexistând nevoia unei astfel de extinderi.

În realitate, o creştere a producţiei care să depăşească randamentul descrescător al factorilor variabili este una care implică obligatoriu capitalul fix – în concret, investiţiile în extinderea bazelor producţiei. Graficul II.1 lasă nevăzute atât implicarea capitalului fix în creşterea nivelului producţiei – în speţă, consideră curba producţiei corespunzătoare unuia şi aceluiaşi nivel al capitalului fix, respectiv corespunzătoare uneia şi aceleiaşi talii a firmei producătoare --, cât şi combinarea factorilor de tip asociere -- faptul că creşterea lotului materiilor prime de prelucrat are loc obligatoriu în legătură cu creşterea numerică a angajaţilor. Rămâne însă loc pentru redarea implicării capitalului fix în creşterea producţiei, în Graficul II.2.

(Q) (Q3) (Q2) (Q1) O FVo (FV)

Graficul II.2 Implicarea capitalului fix în creşterea producţiei pe termen scurt Complementaritatea – ca modalitate a combinării factorilor de producţie pe teremnul

scurt – este o relaţie de creştere directă între variabile, se exercită între factorul fix (capitalul fix) şi fiecare dintre factorii variabili (capitalul variabil şi respectiv forţa de muncă) şi este ceva mai complexă decât asocierea – care “asociază” simplu valori unice ale factorilor.

Complementaritatea şi asocierea fiind cele două modalităţi de combinare a factorilor de producţie pe termen scurt, putem conclude aici deja o particularitate unică pe care o are tot producţia, ca funcţie economică fundamentală de exogenele-factori de producţie: producţia este singura funcţie economică fundamentală ale cărei variabile se combină între ele pentru a face să rezulte configuraţia funcţiei. Toate celelalte funcţii (cererea,

38

utilitatea, oferta, bunăstarea şi chiar costurile5

♦ asocierea se manifestă pe termen scurt, este o relaţie simplă şi directă între factorii variabili şi determină toate variaţiile producţiei;

) evoluează, în raport cu exogenele proprii, în mod separat. într-o altă expresie, funcţia de producţie este alcătuită din două părţi (zone ) funcţionale, respectiv (1) combinarea factorilor şi (2) relaţia propriu-zisă între factori şi producţie. Iar aceasta în sensul în care un anumit tip de combinare a factorilor determină un anumit comportament al producţiei – iar acest fapt este valabil atât pe termenul scurt, cât şi pe termenul lung, despre care vorbim în paragraful următor. Deocamdată, am putut observa că:

♦ complementaritatea se manifestă tot pe termen scurt, între factorul fix şi cei variabili, este o relaţie tot directă între factori, dar ceva mai complexă – între un nivel al factorului fix şi un interval de variaţie a fiecărui factor variabil în parte şi determină cel puţin creşterea producţiei în prelungirea termenului scurt – în realitate, va trebui să studiem şi situaţia producţiei pe termen lung pentru a putea descoperi evoluţia completă a producţiei, urmare complementarităţii relaţiei între factori. 2.2.2 Combinarea factorilor pe termen lung. Curbele izocuante Revenim la Diagrama I.1, de mai sus, care indică relaţia de (inter) substituţie dintre factorii de producţie. La nivelul termenului lung, însă, toţi factorii sunt – după comportament – consideraţi variabili, factorul capital rămâne de considerat în întregimea sa, iar celălalt factor considerat rămâne totuşi munca (forţa de muncă). La acelaşi nivel al termenului lung, producţia îşi schimbă şi ea expresia – vorbim aici, nu de un nivel al producţiei însumate pe o succesiune de perioade scurte, ci tot de o producţie aferentă, ca şi pe termenul scurt, unei perioade (fie ea şi un ciclu de producţie), dar este vorba de o valoare medie periodică, iar aceasta se face aferentă taliei firmei – creşterea producţiei pe termen lung echivalează, deci, creşterii taliei firmei, prin creşterea asociată a factorilor de producţie (capital şi muncă) implicaţi.

Ajungem astfel şi la a treia modalitate de combinare a factorilor – substituţia – diferit situată şi în sensul despărţirii de asociere şi complementaritate, ca şi de termenul scurt, dar şi în acela că ea nu mai este aferentă variaţiei (creşterii) producţiei, ci unuia şi aceluiaşi nivel al producţiei – în speţă al taliei firmei. Dintru început, deci, relaţia de substituţie între (inter) factori nu mai este conectată la creşterea producţiei şi, mai departe, substituţia nu mai este o relaţie directă, ci o relaţie tipic descrescătoare: unul şi acelaşi nivel al taliei firmei echivalează unor niveluri asociate de capital şi muncă, în situaţia în care: (a) abundenţa factorului muncă corespunde predominanţei aceluiaşi factor asupra

capitalului (dotării tehnice); (b) gradul înalt de tehnicitate echivalează, dimpotrivă, reducerii corespunzătoare a

numărului angajaţilor; (c) rezultând un adevărat loc geometric al asocierilor cantitative capital muncă, al

raporturilor de substituţie – ratelor marginale de substituţie – între factori. Acestea sunt caracteristicile curbelor numite izocuante ( Q1 /Graficele II.3) – reprezentând unul şi acelaşi nivel al producţiei (izo-producţie, sau izo-cantitate) pentru asocieri diferite ale cantităţilor de factori capital (k) şi muncă (L). 5 Parţial studiate în acestă Lecţie; restul de studiat în Modulul VI.

39

k Q (Q1) Q1 k (Q1) O L O L (a) (b)

Graficele II.3

k (Q1) (Q2) (Q3) O L

Graficul II.4 3. Problematica costurilor de producţie

Urmare celor deja prezentate mai sus, costurile sau costul total(C) de producţie se identifică valorii factorilor de producţie consumaţi – exclusiv factorul pământ -- pentru obţinerea unei producţii – unităţi specifice acesteia (naturale) sau unităţi valorice. C = (L)c + (k)c De astădată, fireşte, costurile pe factori diferiţi se vor totaliza exclusiv în unităţi monetare, adică în unitatea de măsură comună şi factorilor individuali, şi bunurilor produse. Comportamentul costurilor va ţine însă seamă de aceeaşi individualizare a factorilor şi de raporturile care se nasc la combinarea lor, ca şi de ceea ce determină asupra “factorului” timp. Pentru termenul scurt, revenind la Graficul I.1, este lesne de înţeles o simplărăsturnare poziţională a categoriilor (curbelor) productivităţilor medie şi marginală. 3.1 Curbele izocost Ne rămâne pentru studiul costurilor -- atât cât va avansa el în Lecţia de faţă, a funcţiei de producţie – observarea comportamentului costului total (Ct), care, la rândul lui, face apel la viziunea producţiei pe termen lung, mai precis, din nou, la Graficul II.4, al câmpului de izocuante. Factorii muncă (L) şi capital (k) sunt văzuţi în raport de inter-substituţie, cu diferenţierea specifică că avem de a face cu o altă categorie de curbe decât izocuanta. Iar

40

aceasta pentru simplul motiv că practic şi teoretic este de imaginat, dar mai ales de verificat în mod simetric că: (a) unul şi acelaşi nivel al producţiei (curba izocuantă) poate fi atribuit unei diversităţi de

niveluri ale costurilor – combinaţii/asocieri de unităţi de factori; (b) unul şi acelaşi nivel al costurilor – curba izocost – poate corespunde mai multor

niveluri ale producţiei. Câtă vreme nivelul dat al producţiei (poate şi chiar) corespunde unei diversităţi de

combinaţii ale factorilor, tot astfel unul şi acelaşi nivel al costurilor poate fi atribuit unui număr tot atât de semnificativ de combinaţii ale factorilor – este vorba de mulţimea corespunzătoare de puncte de pe curbă. Măsura monetară unică poate fi atribuită tuturor factorilor, dar şi producţiei. În următorul rând, nu numai că curbele izocuante şi izocost îşi pot găsi locul pe acelaşi grafic (Graficul I.5), dar în cazul izocost raportarea cantităţilor de factori este şi ceva mai simplă decât în cazul convexităţii izocuantelor. Curbele izocost: • sunt, la rândul lor, descrescătoare ( ↑k→↓L &↑L→↓k); • dar, spre deosebire de izocuante, de formă dreaptă (rectilinie), ceea ce semnifică

caracterul constant, ne-gradual şi omogen al subsituţiei factorilor în contextul costurilor. În concretul economic, spre deosebire de raportarea substituţiei factorilor la nivelul producţiei, raportarea aceleiaşi substituţii la costuri ţine seamă de preţul de piaţă al fiecărui factor la unul şi acelaşi moment dat – la unul şi acelaşi moment dat, toate preţurile sunt constante, iar această situaţie de piaţă rămâne şi total independentă de cele întâmplate în oricare producţie individuală. Ca atare, pentru costuri una şi aceeaşi cantitate dintr-un factor va substitui una şi aceeaşi cantitate din celălalt factor – aceasta fiind traducerea literală a formei rectilinii a curbei.

k k

(Q3) (Q2) A A (Q1) O B C L O B C L

(a) (b) Graficele II.5

În legătură cu concretizarea aceluiaşi Grafic II.5, dar revenind la comparaţia cu titlu general între izocost şi izocuantă, forma rectilinie a izocostului mai spune ceva. La extremităţile izocuantei, să ne amintim, comportamentul era asimptotic – în contextul substituţiei neomogene, specifice hiperbolei convexe, nefiind de conceput producţia dată de un singur factor (manualizarea sau mecanizarea completă), erau tot mai dificil de substituit ultimele unităţi din factorul subsituit. Pentru extremităţile izocostului, cele întâmplate şi semnificaţia lor sunt sensibil diferenţiate: dreapta

41

intersectează obligatoriu axele (sau măcare una dintre axe, în cazul în care este paralelă cu cealaltă axă). Aşadar, pentru o substituţie perfect omogenă (proporţională) nici nu se pune

problema că nu se substituie şi ultima unitate din factorul substituit, iar aceasta în aceleaşi condiţii cu precedentele unităţi. Intersecţia (punctul de intersecţie al) izocostului cu axa fiecărui factor păstrează regula tuturor punctelor (locului geometric) izocostului, regulă după care costul rămâne constant, reprezentat fiind concomitent de coordonatele exprimate în unităţi specifice celor doi factori. Oricare punct al izocostului: (a) are coordonate exprimate în factorii muncă (OL) şi capital (Ok); (b) exprimă unul şi acelaşi cost, în plan valoric. Intersecţiile izocostului cu axele – vezi punctele A, B sau C – indică unul şi acelaşi cost, exprimat, însă, în unităţile unui singur factor: ♦punctul A este reprezentativ, mai degrabă, prin segmentul OA şi reprezintă nivelul costului specific izocostului AB, exprimat exclusiv în utilaje sau unităţi convenţionale tehnice de utilaje; ♦la fel, punctele B şi C reprezintă segmentle OB şi OC, indicând, pentru, respectiv, izocosturile AB şi AC, costurile exprimate exclusiv în costul specific unităţii de muncă angajate (salarii etc.). O ultimă chestiune rezultând din cele de mai sus este, deci, variaţia costurilor propriuzisă. Şi în concret (practică), costurile variază – cresc, respectiv scad – în două moduri: (1) în unităţi naturale – adică în cantitatea factorilor. Pentru curba izocost, este vorba de

deplasarea (către dreapta, pentru creştere; către stânga, pentru descreştere) paralelă (Graficul I.6 a);

(2) urmare variaţiei preţurilor factorilor – mai corect, al modificării preţului unui factor în raport cu preţul celuilalt factor (Graficul II.6 b).

(3) k k

(Z2) (Z2) (Z1) (Z1) O L O L

(a) (b) Graficele II.6

3.2 Minimizarea costurilor şi randamentul la scară Reflectarea producţiei pe termen lung şi costurilor pe unul şi acelaşi grafic lasă loc studiului unei chestiuni cruciale pentru economia de totdeauna: concomitenţa creşterii producţiei cu minimizarea relativă a costurilor. Se implică aici conceptul de randament – capacitatea de valorificare, în producţie, a unităţii de factori de producţie. Cu alte cuvinte, imaginăm aici variaţia performanţei uneia şi aceleiaşi cantităţi de factori. Randamentul la scară (Rs):

42

Rs = ∆Q / ∆C este propriu situaţiei pe termene prelungite a funcţiei de producţie, vizavi de cea a costurilor, şi analizează eficienţa extinderii unităţii de producţie (Graficul I.7).

k C B (Q1) A (Q2) (Q3) O L Graficul II.7 Observaţie: Randamentul la scară (Rs) este de trei feluri (Diagrama II.2).

Diagrama II.2 Felul randamentului la scară (Rs)

Descrescător <1 Proporţional =1 Crescător >1

___________________________________________________________________ Sumarul modulului: Producţia dispune de funcţia matematică – cea care o apropie de înţelegerea comună şi celorlalte funcţii de bază, după cum se va studia în modulele următoare --, darşi pe cea economică – cea care îi indică specificitatea. Are factori mai puţini decâtalte fucţii de bază, dar şi o caracteristică absolute specifică: interacţiunea (combinarea) acestora. Aceasta din urmă determină (cazualizează) relaţia producţiei cu factorii proprii. Timpul de producţie (scurt şi, respective, lung) revine, la rândul lui, în determinarea producţiei prin combinarea factorilor. In fine, costurile de producţie sunt studiate separat de producţia propriuzisă, iar raportul producţie-costuri determină felul randamentului la scară. _______________________________________________________________________ Chestiuni: (1) Care este confuzia care se poate naşte în practică între factorii naturali (legaţi de

pământ) şi cei reprezentând capitalul variabil ? (2) De ce nu putem vorbi de de “uzura factorului pământ”, aidoma uzurii capitalului fix ? (3) Cu ce se identifică valoric noţiunile de uzură şi respectiv amortizare ale capitalului

fix şi care este diferenţa specifică dintre acestea ? (4) Câte feluri de proceduri de amortizare cunoaşteţi şi care sunt fundamentele conceperii

lor (în moduri diferite) ? (5) Explicaţi cele două niveluri fenomenologice şi de valori rezultate din procesul de

producţie. (6) Explicaţi contextul combinării factorilor de producţie, începând cu caracteristicile

acestei combinări, în materia următoare:

43

Felul combinării Între factorii Pe termen: scurt /lung

Pentru nivelul producţiei

1 Asociere 2 Complementaritate 3 Substituţie

_______________________________________________________________________ Bibliografie Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007

Bannock, G&R.E. Baxter & R.Rees: A Dictionary of Economics. Peguin Blocks, Londra, 1973 Dolan, Edwin D & David E. Lindsay: Economics. The Dryden Press. Chicago. 1988 Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988 Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995 Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979 Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992 Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981

44

Modulul III

CEREREA DE CONSUM

Planul lecţiei: 1.Definiţia cererii de consum 2 Funcţia cererii 3. Elasticitatea cererii 4. Surplusul consumatorului 5. Utilitate şi cerere

De revăzut, în prealabil: • Metoda grafică în studiul economiei / Modulul I • Curbele izocuante şi izocost /Modulul II În această lecţie, Vom păstra aceaşi structură funcţională, ca în cazul producţiei (cu exogene şi o singură endogenă), pentru a recepţiona prima trecere din domeniul producţiei şi producătorului în cel al consumului şi respectiv consumatorului. Determinările, conceptele, chiar jargonul se schimbă, revenind chiar într-o zonă de iraţional, tot specifică consumatorului şi deosebindu-se de producător. Producţiei, costurilor şi, mai târziu, ofertei şi venitului îi vor corespunde aici cererea, utilitatea şi consumul. Teoria tilităţii ocazionează şi un nou contact cu şcoala marginalistă a finelui secolului al XIX-lea. Cocomitent, lecţia de faţă pregăteşte terenul pentru înţelegerea realităţii complexe în care producătorul şi consumatorul coexistă – aici, deocamdată, ei sunt studiaţi şi condiţionaţi separat. Scopul modulului : Se concretizează noţiunile din Modulul I şi pe cererea de consum, care redevine la rândul ei o funcţie economică. Funcţia matematică dispune de mai mulţi factori decât producţia, dar cu acţiuni individuale ale acestora aparent mai simple. Economic, cererea indică, aidoma producţiei, endogena unei cantităţi, dar, în contextul studiului economiei, ea desparte metodologic pe consumator de producţie, producător şi ofertant, ca şi de costuri şi randamente – consumatorul dispune de comandamente diferite. Obiective : (1) factorii cererii şi individualitatea consumatorului; (2) cererea, ca funcţie matematică (comuniunea cu producţia şi celelalte funcţii economice fundamentale) şi economică (specificitate); (3) caracteristici ale funcţiei cererii ; (4) utilitatea, altă funcţie din domeniiul consumatorului şi corelarea ei cu funcţia cererii. _______________________________________________________________________

1. Definiţia cererii de consum Se numeşte cerere de consum:

(i) o cantitate de bun (serviciu) individual, pe care (ii) un individ, un grup sau o totalitate de indivizi (iii) doreşte şi poate să o achiziţioneze (procure, cumpere)

45

(iv) într-o periodă dată. Se deosebeşte cererea de consum (1) individuală de cererea (2) de piaţă, exclusiv

după criteriul (ii) al definiţiei, în sensul în care (2) cererea de piaţă reprezintă compunerea totalităţii cererilor individuale gravitând pe aceeaşi piaţă.

Este la fel de important de observat situarea cererii -- ca funcţie economică de bază – într-un domeniu restrâns la: • sfera consumatorului individual, final şi privat – distincţia se va clarifica complet în

mi multe dintre lecţiile viitoare; • respectiv drept numai o componentă – parţial reprezentativă – a cererii agregate

(Lecţia VI).

2. Funcţia cererii În calitate de funcţie economică fundamentală , cererea de consum se prezintă, cu

unele diferenţieri specifice între (1) cererea individuală şi (2) cea de piaţă. (1) Cererea individuală (dx) are drept variabile independente cel puţin:

(1) preţul bunului (Px); (2) preţurile altor bunuri (Pa); (3) venitul consumatorului individual (y); (4) preferinţa specifică a consumatoruli pentru acelaşi bun “x” (Π); (5) aşteptările consumatorului faţă de nivelul general al preţurilor (E); (6) nivelul reclamei comerciale (A); (7) alţi factori (Z):

dx = f (Px, Pa, y, Π, E, A, Z) (2) Cererea de piaţă (Dx) prezintă, diferenţiat faţă de cererea individuală:

(3’) venitul total (Y) al consumatorilor, în locul celui individual (y), plus o funcţie de distribuţie a aceluiaşi venit total (G). Concret, gradul de egalitate-inegalitate a distribuţiei venitului total conferă cererii de consum comportamente îndeajuns de diferite – între extremele distribuirii perfect egale şi, respectiv, însuşirii venitului total de către un singur consumator dintr-o totalitate. Dx = f (Px, Pa, Y, G, Π, E, A, Z) În rândul următor, cele deja expuse aici se atribuie funcţiei extinse a cererii – purtătoare a tuturor varaibilelor independente enumerate mai sus. Dimpotrivă, funcţia restrânsă a cererii a rezultat din nevoile: • adaptării la posibilităţile grafice (bi-dimensionale); • reflectării concomitente, pe acelaşi grafic, a cererii, împreună cu oferta, ca două

funcţii simple, în vedere studiului echilibrului cerere-ofertă, de semnificaţie economică crucială. Funcţia restrânsă a cererii exprimă dependenţa negativă a nivelului ceererii de

consum (cantităţii cerute) de nivelul preţului bunului (Px), “ceteris paribus”/celelalte variabile rămânând constante.

Dx = f (Px) Practica indică acest fel de dependenţă a cererii faţă de preţ pentru imensa majoritate

a bunurilor (şi serviciilor): ↑Px→↓Qx // ↓Px→↑Qx

ceea ce identifică funcţia restrânsă cu termenul mai popularizat de legea cererii.

46

Observaţie: Legea cererii exprimă regula dinamicii inverse a cantităţii cerute, faţă de nivelul preţului, dar îngăduie o libertate de formă a curbei destul de mare – o rigurozitate formală mult redusă faţă de cazurile curbelor producţiei pe teremn scurt (obligatoriu crescătoare-descrescătoare), izocuante (hiperbolic-convexe) sau izocost (rectilinii). La această regulă, mai sunt identificate, în masa bunurilor, bunurile speciale (excepţionale): (a) bunurile “Giffen” – sau inferioare6

• sunt percepute drept “barometru” pentru starea şi dinamica pe termen scurt a nivelului general al preţurilor;

-- (re)prezintă un consum important la nivelul societăţii, de aceea:

• respectiv ca “indice al puterii de cumpărare”, • în fine, ca semnal al viitoarelor penurii de bunuri sau deteriorări ale nivelului de trai.

Iar toate acestea reprezintă percepţii, ca atare au mai puţin legătură cu adevărul ştiinţific. (b) bunurile “Veblen” – sau de lux7

Astfel, reflectarea grafică a funcţiei restrânse a cererii se observă în Graficele III.1.

-- sunt percepute ca semnal al deprecierii monedei autohtone. Creşterea preţului lor poate atrage creşterea cererii, urmare nevoii de înlocuire a economiilor în monedă cu stocuri de valori mai stabile.

Px Px

(DX) (Dx) O Qx O Qx (a) bunuri ordinare (b) bunuri speciale (Giffen & Veblen)

Graficele III.1

Dinamica grafică -- a curbei cererii -- este aspectul care lămureşte influenţa dinamică a fiecărei variabile independente (exogene) asupra funcţiei restrânse – egal curba cererii. Rezultă, astfel, două feluri de dinamici:

(a) de-a lungul curbei cererii – pentru variaţia exclusivă a preţului bunului; (b) a curbei cererii în totalitate – aceasta însemnând:

(b1) spre dreapta sau spre stânga; (b2) cu păstrarea formei (izomorfismul) curbei cererii originare. Diagrama III.1 enumeră câteva variaţii determinante pentru deplasarea curbei

cererii (în întregime).

6 După numele lui Sir Robert Giffen, economis britanic al secolului al XIX-lea. 7 După numele economistului american de origine suedeză Torsten Veblen.

47

Diagrama III.1 Determinantele deplasării curbei cererii

Către stânga: Către dreapta: tendinţele inverse ale factorilor din coloana dreaptă

creşterea venitului naţional creşterea preţurilor la înlocuitorii bunului

schimbări ale gustului consumatorului, în favoarea bunului

scăderea preţurilor bunurilor complementare întărirea reclamei aşteptări de creştere a preţului bunului

3. Elasticitatea cererii Elasticitatea cererii este mişcarea de răspuns (reacţia) cererii la mişcarea (fluctuarea) variabilelor independente ale funcţiei. Este o mărime (cantitativă) caracterizează prin coeficientul de elasticitate: εi = (∆Q / Qo) / (∆i /i0) unde εi este coeficientul de elasticitate a cererii faţă de mărimea (exogena) i; ∆Q este variaţia (indusă a) cantităţii cerute; Qo cantitatea de la care are loc variaţia (detereminată); i0 şi ∆i sunt, respectiv, mărimea de bază a variabilei exogene şi, respectiv, variaţia ei. Observaţie: Raportul între variaţia cantităţii cerute şi cantitatea iniţială, ca şi raportul între variaţia exogenei şi valoarea ei în acelaşi moment reuşesc să facă din mărimea elasticităţii o mărime abstractă – se raportează între ele şi astfel se anulează unităţile de măsură specifice endogenei şi exogenei.

Elasticitatea cererii faţă de preţ (εp) capătă importanţă deosebită pentru funcţia restrânsă a cererii: εp = (∆Q / Qo) / (∆P /P0) după cum rămân de reţinut: • atât faptul că şi restul exogenelor funcţiei extinse se caracterizează, fiecare, prin

propria elasticitate, coeficient de elasticitate şi comportament al acestuia, • cât şi faptul că elasticitatea caracterizează şi alte funcţii decât cererea de consum,

astfel formula coeficientului de elasticitate de mai sus este una universală – iar elasticitatea este (asemeni indicilor) o mărime abstractă (fără unităţi specifice de măsură).

Observaţie: Cererea poate fi elastică în raport cu o variabilă, respectiv inelastică în raport cu altele. Elasticitatea cererii este strict legată de fiecare dintre exogene şi nu există elasticitate “coroborată” (între variabile) sau “agregată”, ca în cazul altor mărimi. Aici observăm cel mai bine diferenţa între funcţia cererii şi funcţia producţiei, spre cel mai bun exemplu: variabilele cererii nu se combină între ele şi nu îi deteremină funcţia în mod corelat.

3.1 Elasticitate, versus inelasticitate În formula arătată, elasticitatea – respectiv coeficientul de elasiticitate εi – ia valori

între zero şi infinit – chestiunea semnului algebric negativ al elasticităţii cererii este una separată, în speţă indică, pentru relaţia cantitate cerută-preţ, panta negativă a curbei, echivalentă enunţului legii cererii.

48

(a) εp < 1 defineşte starea de inelasticitate – variaţia exogenei (i) induce variaţii inferioare ale endogenei;

(b) εp =1 defineşte starea de elasticitate unitară – variaţiile exogenei şi endogenei sunt echivalente;

(c) εp >1 defineşte starea de elasticitate (propriuzisă) – exogena induce, prin variaţiile ei, variaţii mai mari (importante) ale endogenei.

3.2 Elasticitate, versus inelasticitate perfectă Revenim la funcţia restrânsă – astfel la legea cererii şi respectiv la elasticitatea

cererii faţă de preţ (εp), intervalul de variaţie a elasticităţii include cele două extremităţi, care sunt şi importante: ♦Valoarea nulă a elasticităţii faţă de preţ (εp = 0) exprimă, de fapt, variaţia de anvergură infinită a preţului, vizavi de variaţia nulă a cantităţii cerute – inelasticitatea perfectă. ♦După cum valoarea infinită a aceleiaşi elasticităţi faţă de preţ (εp = + ∞) exprimă variaţia nulă a preţului, vizavi de variaţia de anvergură infinită a cantităţii cerute -- elasticitatea perfectă. Observaţie: Spre deosebire de restul intervalului de valori (ordinare) pe care este definită elasticitatea cererii, aceste două valori – elasticităţi – “extreme” exprimă, fiecare, în măsură egală sau simetrică, de facto, lipsa corelaţiei – corelaţia nulă – între preţul bunului şi cantitatea cerută pe piaţă (preţul bunului nu influenţează cantitatea cerută).

Astfel, odată fixate şi capetele intervalului de variaţie a elasticităţii, Graficul III.2 vizualizează cele explicate în aceste ultime două subparagrafe. Px Do (εp < 1) inelasticitate elasticitate 450

(εp > 1) elasticitate perfectă D∞

(εp = + ∞) (εp =1) elasticitate unitară (εp = 0) inelasticitate perfectă O Qx

Graficul III.2 Observaţie: Dinamica grafică a curbei cererii – reprezentată până aici de (a) mişcarea de-a lungul curbei şi (b) deplasarea curbei în întregime, cu păstrarea formei şi pantei în cazul noii curbe – se completează aici cu (c) torsiunea – echivalentă variaţiei elasticităţii.

În afara definirii raportului de variaţie între cerere (cantitatea cerută) şi exogenele sale funcţionale, elasticitatea cererii are şi factori de influenţă. În favoarea elasticităţii operează: (din nou) (i) preţul (propriuzis al) bunului, la ofertă, (ii) existenţa (versus

49

inexistenţa) înlocuitorilor, (iii) venitul consumatorului (individual, total şi cheltuit pentru bunul “x” respectiv), respectiv (iv) timpul.

4. Surplusul consumatorului Surplusul consumatorului (Sc) reprezintă valoarea diferenţei între:

(1) producţia (utilitatea) totală a bunului “x”, oferit societăţii – până la nivelul cantităţii şi preţului existene la momentul considerat;

(2) valoarea corespunzătoare preţului real al bunului “x” – la momentul considerat Grafic, surplusul consumatorului se identifică:

(i) la stânga curbei cererii; (ii) deasupra preţului la momentul considerat (Graficul III.3). Px B (Sc) PA A (Dx) O QA Qx

Graficul III.3 Observaţie: Surplusul consumatorului este un concept cu valoare teoretică (teoretico-didactică). Importante sunt însă două lucruri. Mai întâi, faptul că motivul pentru care prezentăm acest concept este relaţia sa directă cu bunăstarea consumatorului – poate fi considerat drept un adevărat indicator (indicativ) al bunăstării consumatorului, cel puţin în lipsa altora, mai practici şi mai precişi. Astfe, vom avea mai multe aplicaţii ale surplusului consumatorului în alte lecţii. În al doilea rând, chiar şi pentru un concept cu valoare teoretică este nevoie de explicat semnificaţia concretă – cantitatea QA este aşteptată la nivelul unui preţ al bunului “x”, PA , inferior preţului primei unităţi de bun cerute, aflat respectiv în vecinătatea preţului PB. Multiplicarea (opţiunilor) consumatorilor pentru bunul “x” se dezvăluie, prin intermediul acestui concept, realmente paradoxală: în loc să, sau înainte ca consumatorii să concure între ei la obţinerea bunului de pe piaţă, ia naştere un fel de “solidaritate” a lor care concură la reducerea preţului de cerere (opţiune).

5. Utilitatea şi cererea În definiţie, utilitatea este satisfacţia obţinută de către un consumator individual,

urmare consumului unui anume bun. Utilitatea alimentează cererea, tot atât cât producţia alimentează oferta, la rândul

ei – având în vedere, cel puţin, perspectiva confruntării funcţionale între cerere şi ofertă8

8 Modulul IV.

. Utilitatea, asemeni producţiei, ofertei sau cererii, este şi ea o funcţie economică fundamentală complexă.

50

5.1 Aspectul istoric

În cazul utilităţii, nu avem de a face cu un concept unanim acceptat în gândirea economică. Acceptarea categoriei de utilitate este, mai întâi – înainte de aspectul economic şi de gândire economică --, o chestiune de principiu filozofic: echivalează cu acceptarea existenţei autonome a nevoii specifice (individuale), în afara, absenţa sau înaintea existenţei bunului / bunurilor care o satisfac(e). Acceptând utilitatea, ca un concept valabil, înţelegem, încă o dată, că există:

(a) utilităţi individuale, de atribuit unuia sau mai multor bunuri, în mod concomitent – aceste bunuri urmează să fie substitute, în consum;

(b) corespunzător, bunuri individuale, individual purtătoare a mai multor utilităţi – numite şi niveluri de utilitate.

Promotorul utilităţii a fost curentul de gândire economică marginalist, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În opoziţie cu marginalismul, marxismul – un curent de aceeaşi vârstă şi, oarecum, de aceeaşi origine în ceea ce a fost numit “Ideologia Germană” – neagă existenţa utilităţii, înlocuind-o cu “valoarea de întrebuinţare”, atribuibilă fiecărui bun în parte -- ca unica dimensiune care individualizează bunul, în raport cu celelalte.

5.2 Teoria utilităţii De origine marginalistă, aşadar, gândirea asupra utilităţii se sintetizează în teoria

utilităţii marginale, care conţine două părţi principale: (1) partea sau postulatele considerate de bază – respectiv, unanim acceptate în interiorul curentului marginalist; (2) dimpotrivă, partea care a reprezentat “sciziunea intra-marginalistă”.

(1) postulatele de bază unanim acceptate sunt, la rândul lor, două la număr: (a) creşterea cantităţii (ofertei) unui bun generează descreşterea utilităţii sale

marginale; invers, în cazul descreşterii cantităţii bunului. A se deosebi aici cele două mărimi ale utilităţii, de care vorbim: (i) utilitatea marginală (Um), surprinsă ca descrescătoare, odată cu creşterea cantităţii bunului, şi (ii) utilitatea totală (Ut), care se maximizează – respectiv indică acea cantitate integral necesară – în momentul în care utilitatea marginală scade până la anularea ei;

(b) pentru bunuri reciproc substitute (x, y, z, …) egalitatea multiplă de raporturi între cantităţile oferite şi utilităţile marginale corespunzătoare defineşte o stare normală şi de echilibru a economiei:

Um(x) / Px = Um(y) / Py = Um (z) /Pz = … (2) sciziunea a avut loc între marginaliştii care s-au numit (a) cardinalişti şi (b)

ordinalişti. (a) Cardinaliştii (Stanley Jevons, Alfred Marshall, …) consideră utilitatea drept,

concomitent: • comensurabilă – atribuind astfel şi o unitate de măsură comună tuturor utilităţilor; • iar pentru utilităţile individuale, purtând un punctaj individual, respectiv o calificare

(ordonare) cifrică notată 1, 2, …

51

Într-un cuvânt, cardinaliştii consideră pe consumator suficient de riguros -- în opţiunea sa faţă de utilităţi şi faţă de bunurile corespunzătoare acestora – şi capabil, în final, a ordona toate bunurile într-o ierarhie opţională unică. (b) Ordinaliştii (Vilfredo Pareto, John Hicks, I. Allen…) consideră, dimpotrivă că: • utilitatea nu poate primi o unitate de măsură unică – comună tuturor utilităţilor

individuale; • şi dacă o astfel de comensurare comună ar exista, ea ar rămâne neesenţială teoriei.

În aceeaşi înţelegere curentă, ordinaliştii văd un consumator mai puţin riguros sau capabil de a ordona totalitatea bunurilor care fac obiectul opţiunilor sale în materie de utilitate – consumatorul raţional se limitează la ierarhizarea utilităţilor. Observaţie: Faptul că ierarhizarea utilităţilor este ceva mai simplă şi la îndemână decât cea a bunurilor ţine mai puţin de raportul numeric dintre bunurile de pe piaţă şi utilităţile individuale, cât de faptul că ierarhizarea utilităţilor (în vederea marginalistă) este prioritară -- ierarhizarea bunurilor este şi ea, prioritar, una a utilităţilor. U (a) UA A X UB B O QA QB Qx Qy Qy (U3) (b) UA A (U2) UB B (U1) O QA QB Qx O Qx

cardinalişti ordinalişti Graficele III.4

Graficele II.4 vizualizează diferenţa de viziune dintre cele două componente ale

curentului marginalist, asupra conceptului de utilitate. Observaţie: Toate curbele hiperbolic-convexe din aceste grafice – (a) sau (b); cardinalişti sau ordinalişti -- identifică utilitatea marginală – utilitatea totală rămâne invizibilă acestui demers. • În opoziţie cu cardinaliştii, pentru ordinalişti nu există comensurarea utilităţii

bunului “x” (a) – există numai (b) substituţia bunurilor în consum, care:

52

(1) face vizibile, de-a lungul curbelor (Ui), cele două postulate marginaliste, ca şi la cardinalişti;

(2) dar, mai important, lasă să se individualizeze curbele (Ui) într-o manieră proprie (ordinalistă), cu câştigul conceptual a ceea ce numim de aici curbele de indiferenţă (Ui).

Se numeşte curbă de indiferenţă locul geometric al cantităţilor de bunuri substitute

(x, y…) care indică indiferenţa consumatorului (în consumul unei cantităţi de “x”, faţă de consumul celeilalte cantităţi de “y”) în ce priveşte satisfacerea unei utilităţi – unui nivel de utilitate. Observaţie: În condiţiile în care toate curbele din Graficele III.4 sunt similare (izomorfe), putem vorbi şi de similaritatea între curba de indiferenţă şi izocuantă. Deosebirea între cele două este una de semnificaţie: alături de situările în zona utilitate-cerere (curba de indiferenţă), respectiv producţie-costuri (izocuanta): (i) punctele curbei de indiferenţă indică indiferenţa de tip: “sau cantitatea… din

bunul “x”, sau cantitatea … din bunul “y”; (ii) în vreme ce punctele izocuantei indică asocierea de cantităţi de factori de

producţie, una de tip: “numărul de … unităţi de muncă (angajate), combinate cu numărul de … unităţi convenţionale de capital”.

Corolar: Marginalismul şi marxismul, aparent contrazicându-se conceptual, reuşesc să schiţeze împreună conceptul de utilitate în gândirea economică contemporană. La două extreme: (i) marxismul neagă utilitatea, pe o bază filozofică strict materialistă; (ii) cardinalismul marginalist afirmă utilitatea până la unitatea de măsură comună

tuturor bunurilor şi pâ a atribui fiecărui bun, prin intermediul ei, o valoare pe aceeaşi scală unică. Dimpotrivă, vizavi de acestea:

(iii) ordinalismul marginalist afirmă utilitatea în mod limitat -- ca noţiune abstractă sau ca satisfacţie a consumatorului independentă de existenţa bunului – apropiind-o atât de concretul bunurilor inter-substitute, cât şi de diversitatea materială a acestora care respinge orice scalarizare (apropie utilitatea marginalistă de valoarea de întrebuinţare marxistă). Câştigul teoretic de partea ordinaliştilor nu se opreşte, însă, la definirea şi

reprezentarea curbelor de indiferenţă, în maniera sintetic arătată până aici. Corespondenţa principial-metodologică între curba de indiferenţă şi izocuantă continuă cu “câmpurile” – de izocuante şi respectiv curbe de indiferenţă, ca în aceleaşi Grafice II.4. Ca şi în cazul izocuantelor individuale, curba de indiferenţă individuală observă mai îndeaproape cantităţile asociate ale celor două bunuri, adică însăşi “indiferenţa” emanând de la consumator.

Câmpul curbelor de indiferenţă – curbe hiperbolic-convexe, izomorfe şi perfect paralele – mută accentul, de la indiferenţa în consumul unei cantităţi dintr-un bun sau altei cantităţi din celălalt bun, pe diferenţierea între curbe. În cazul izocuantelor de producţie, erau individualizate nivelurile producţiei pe termen lung (diferenţierea de talie a producţiei) – pentru curbele de indiferenţă, diferenţierea lor în cadrul câmpului pune în evidenţă nivelurile de utilitate. Ordinaliştii, mai mult decât colegii lor cardinalişti şi decât

53

alte curente care au studiat utilitatea, rămân în vizorul gândirii economice contemporane prin aceea că au lăsat aici loc acelor bunuri complexe şi multifuncţionale, produse deliberat pentru a servi, nu o singură satisfacţie a consumatorului, ci un adevărat set de utilităţi. Se poate astfel întâmpla ca două sau mai multe bunuri să fie inter-substitute pe setul de utilităţi dictat de consumator.

5.3 Constrângerea bugetară şi utilitatea Şi dată fiind aceeaşi corespondenţă principial-metodologică între curba de

indiferenţă şi izocuantă, dusă mai departe la nivelul câmpurilor de curbe corespondente, putem gândi în continuare şi la complementaritatea izocuantă-izocost, ca pentru o presupusă corespondenţă în planul utilităţii.

5.3.1 Linia buget Reprezintă, în mod raţional-economic, maximul venitului (bugetului) individual al

consumatorului, posibil de alocat satisfacerii unei utilităţi (unui nivel de utilitate). Grafic, este vorba de o tangentă la curba de indiferenţă, ca în Graficul III.5 (pct. A, pe a doua curbă de indiferenţă, linia-buget (B)).

Qy (U3) (U2) QyA A (B)

(U1)

O QxA Qx

Graficul III.5

Observaţie: Egalitatea între raportul variaţiilor cantităţilor şi raportul preţurilor, la cele două bunuri, rezultă simplu din echivalenţa valorilor (veniturilor) totale implicate, de o parte şi de cealaltă: ∆Qy /∆Qx = Px / Py ⇔ ∆Qy Py = ∆Qx Px ⇔ ∆Vy = ∆Vx 5.3.2 Determinantele venit şi preţ

Luând rata marginală de substituţie ca în definiţia şi formula de mai sus, atunci ea -- în calitate de raportor al variaţiei cantităţilor de bunuri substitute – revine esenţial la influenţa exogenelor (determinantelor): (1) venitul consumatorului şi respectiv (2) preţurile de piaţă ale bunurilor inter-substitute – practic, raportul între preţuri.

Cum se stabilesc aceste influenţe, fiecare în parte ? (A) Efectul variaţiei venitului (mai precis, al creşterii acestuia) îl observăm în Graficul III.6.

54

Qy (U3) (U1) (U2) C B (B3) A (B2) (B1)

O Qx Graficul III.6 (B) Efectul variaţiei preţurilor (Graficul II.7) este ceva mai complex Graficele III.7). Qy Qy (U2) (U1) (U2) A A B B C (B1) (U1) (B2) (B1) (B’2) (B2)

O Qx (a) (b)

Graficele III.7 5.4 Corespondenţa cerere-utilitate Graficele III.8 încearcă să stabilească o astfel de corespondenţă prin procedeul numit

compunere grafică.

55

Qy Qy (B3) (U1) (U3) (a) (U1) (U3) (B2) C (U2) (U2) A B C (B1) B (B1) (B2) (B3) A O QA QB QC Qx O Qc QB QA Qx Px Px A (Dx) B (b) C A B (Dx) C O QA QB QC Qx O Qc QB QA Qx

bunuri ordinare bunuri “Giffen-Veblen” Graficele III.8

________________________________________________________________________ Sumarul modulului: Cererea se prezintă în funcţia sa matematică, cu mulţimea de

factori determinanţi. Este specifică fiecărui bun în parte, aidoma producţiei, şi determină un comportament de piaţă individual. Timpul de exercitare se reduce aici la un singur reper, iar acesta chiar mai puţin bine determinat, decât în cazul producţiei. Studiul întreprinde însă şi o depaartajare în raport du factorul preţ al bunului, pentru a apropia studiul cererii de cel al ofertei. Dintre caracteristicile funcţiei economice se despreinde elasticitatea. Utilitatea revine în studiu alături de cerere, esenţa legăturii dintre cele două identificându-se în constrângerea bugetară a consumatorului.

Chestiuni:

(1) Ce exprimă panta negativă a curbei cererii ? Dar cea pozitivă, pentru bunurile speciale ?

(2) Care este diferenţa de fond între forma rectilinie şi cea curbilinie a funcţiei cererii ? (3) Care sunt raţiunile restrângerii funcţiei cererii la “legea” cererii (raportul cu preţul

bunului) ?

56

(4) Dată fiind forma rectilinie a curbei cererii, studiaţi valoarea elasticităţii, pe exemplificări, de-a lungul curbei cererii.

Studiu de caz:

(5) Să trasăm şi să explicăm graficul funcţiei elasticităţii, faţă de preţ, a cererii de curbă rectilinie şi curbilinie propriuzisă.

___________________________________________________________________ Bibliografie Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007 Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988 Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995 Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979 Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992 Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981

57

Modulul IV

OFERTA ŞI ECHILIBRUL,

VERSUS DEZECHILIBRUL PIEŢEI

Planul lecţiei: 1.Oferta. Definiţie şi funcţie 2.Alte explicaţii asupra funcţiei restrânse 3.Elasticitatea ofertei 4.Echilibrul cerere-ofertă

De revăzut, în prealabil: Funcţia cererii /Modulul III În această lecţie, Revenim în zona producţiei şi producătorului, deşi studiem mai întâi oferta tot pe elemente funcţionale, dar mai ales în comparaţie cu funcţia cererii de consum, tot pe elemente funcţionale. În partea a doua, lecţia are referire la echilibrul cerere-ofertă, ca sinteză a cunoştinţelor despre cerere şi ofertă, la definirea, dar şi la dinamica acestuia. Reies elemente care conduc atât la realizarea echilibrului cerere-ofertă (al consumului), cât şi la îndepărtarea de acesta, după cum este de admis că starea de echilibru nu este nici continuă, nici automat recâştigată. Scopul modulului: Cunoştinţele din Modului I şi celelalte concretizează aici asupra ofertei. Există şi aici funcţia matematică, după înţelesul comun, revenind tot în postura unei cantităţi de bunuri (aidoma producţiei şi cererii), iar funcţia economică, de o parte, revine în domeniul producţiei şi costurilor, de cealaltă, îl defineşte pe ofertant, cu locul acestuia în realizarea activităţii economice, de la extragerea şi prelucrarea resurselor, la dispoziţia consumatorului. Obiective: (1) funcţia matematică a ofertei; (2) înţelegerea ofertei în parallel cu funcţia cererii; (3) caracterisiticile ofertei şi acţiunii ofertantului; (4) echilibrul cerere-ofertă. ______________________________________________________________________ Într-o primă parte a expunerii de faţă, putem considera oferta în simetrie cu elementele caracteristice funcţiei cererii de consum.

1. Oferta. Definiţie şi funcţie Oferta este cantitatea dintr-un bun individual “x” pe care producătorii şi

ofertanţii doresc şi pot să o prezinte spre vânzare, într-o perioadă considerabilă. Astfel, spre deosebire de cererea de consum, oferta prezintă mai puţină relevanţă ca ofertă individuală, a ofertantului individual – cu alte cuvinte, ea se prezintă în mod relevant numai ca ofertă de piaţă (totală sau cumulată).

În schimb, ca şi în cazul cererii, se distinge la fel de bine şi în cazul ofertei (1) funcţia extinsă şi (2) funcţia restrânsă.

(1) Funcţia extinsă a ofertei prezintă variabilele exogene: • obiectivele producătorului (B) – inclusiv în sensul organizării acestor obiective pe

scheletul unui obiectiv individual, considerat dominant, cu dominanţă în luarea deciziei de ofertă;

58

• preţul bunului (Px) – cu influenţă asupra ofertei de acelaşi calibru cu influenţa asupra cererii;

• preţurile altor bunuri (Pg); • preţuri ale factorilor de producţie (Pf); • nivelul tehnic şi tehnologic al producţiei (T); • alţi factori (Z).

Drept urmare, luăm în considerare o funcţie a ofertei – de piaţă -- de forma: Sx = f (B, Px, Pg, Pf, T, Z)

(2) Funcţia restrânsă a ofertei exprimă – perfect similar cu cazul fncţiei cererii – dependenţa cantităţii oferite de nivelul preţului bunului (Px), “ceteris paribus”. Forma funcţiei restrânse devine:

Sx = f (Px) Observaţie: Mult căutata corespondenţă cerere-ofertă – adică între cele două funcţii fundamentale în economie – se regăseşte exclusiv la nivelul funcţiei restrânse. În realitate, studiul economiei a forţat conceptul funcţiei restrânse, pentru ambele funcţii, în acest sens – rezultatele studiului asupra echilibrului cerere-ofertă, în ultima parte a Lecţiei de faţă, vor veni să justifice această opţiune.

Pe ce se fundamentează, însă, practic corespondenţa cerere-ofertă, la nivelul funcţiilor restrânse, de o parte (cererea) şi de cealaltă (oferta) ? (i) preţul bunului (Px) este variabila exogenă comună cantităţii cerute şi respectiv

oferite; (ii) deşi cele două cantităţi se individualizează astfel pentru cerere şi ofertă, sunt

înlesnite şi analiza şi comportamentul interactiv al celor două funcţii prin aducerea lor pe graficul comun cantitate (Qx) – preţ (Px).

În fine, rezultă aici corespunzător legea ofertei – şi ea cu expresie perfect

asemănătoare legeii cererii – oferta (cantitatea oferită) creşte, la creşterea preţului bunului, în oricari condiţii. Ceea ce înseamnă, pentru ofertă: (i) influenţa preţului (Px) asupra cantităţii oferite (Qx) -- similară cu cazul cererii; (ii) coroborată, în schimb, cu aceeaşi libertate a formei curbei ofertei – ca în cazul

cererii; (iii) lipsesc bunurile (considerate) speciale – care s-ar fi abătut de la legea specifică

ofertei şi deci ar fi modificat panta curbei; (iv) curba ofertei este una crescătoare în toate cazurile (Graficul IV.1). Px (Sx) Ox Qx Graficul IV.1

59

2. Alte explicaţii asupra funcţiei restrânse

2.1 Mişcări specifice (i) de-a lungul curbei ofertei este imaginată variaţia cantităţii oferite, urmare

(exclusiv) variaţiei preţului bunului – similaritatea cu curba cererii este din nou una perfectă;

(ii) mişcarea curbei ofertei, în întregime indică, corespunzător, influenţa variaţiei altei / altor variabile, decât preţul bunului (Px), asupra curbei ofertei / funcţiei restrânse. Mişcarea (deplasarea) curbei ofertei în întregime semnifică, mai întâi, păstrarea formei curbei originare. În al doilea rând, şi pentru curba ofertei pot fi desprinse – din nou, ca şi în cazul

curbei cererii – determinantele deplasării curbei (Diagrama IV.1).

Diagrama IV.1 Determină deplasarea curbei ofertei:

Către stânga: Către dreapta: tendinţele inverse ale factorilor din coloana dreaptă

schimbarea de obiectiv a producătorului, de la maximizarea profitului la maximizarea vânzărilor scăderea preţurilor bunurilor substitute (înlocuitoare).

creşterea preţurilor factorilor de producţie aferenţi bunului “x”

ameliorările tehnologice operate asupra bunului “x”

2.2 Surplusul producătorului Regăsim aici un alt concept-replică la altul specific curbei cererii. Surplusul

producătorului (Sp) reprezintă, prin definiţie economică, valoarea totală a bunului “x”, oferită de producător, de la preţul primei unităţi de bun oferite. Grafic, surplusul producătorului se regăseşte: (i) la stânga curbei ofertei; (ii) sub preţul ofertei la momentul considerat (Graficele IV.2b). Px Px B (Sx) (Sc) PA A PA A’ (Sp) (Dx) O QA Qx O QA’ Qx

(a) (b) Graficele IV.2

60

3. Elasticitatea ofertei Şi în cazul elasticităţii, lucrurile sunt perfect similare în cazurile cererii şi ofertei --

elasticitatea ofertei este capacitatea de extindere-restrângere a ofertei (cantităţii oferite), urmare variaţiei exogenelor acestei funcţii. Coeficientul de elasticitate (εi) a ofertei se determină după aceeaşi formulă a elasticităţii -- valabilă în cazul cererii, dar şi în cazurile altor funcţii posesoare de elasticitate:

εi = (∆Q / Qo) / (∆i /i0) unde ∆Q este variaţia cantităţii oferite, Qo oferta corespunzătoare la momentul iniţial, iar ∆i şi i0, corespunzător, variaţia şi valoarea iniţială a variabilei exogene.

Sau, în cazul elasticităţii ofertei faţă de preţ: εp = (∆Q / Qo) / (∆P /P0) ea este aferentă fucţiei restrânse. Ca şi în cazul curbei cererii, coeficientul de elasticitate (εp) a ofertei faţă de preţ ia valorile mulţimii numerelor reale pozitive (Diagrama IV.2) – în plus, semnul algebric al coeficientului de elasticitate, spre deosebire de cazul curbei cererii, cu pantă negativă, este pozitiv.

Iar Graficul IV.3 vizualizează aceeaşi evoluţie a elasticităţii cererii (coeficientului de elasticitate) faţă de preţ.

Diagrama IV.2 Valorile coeficientului de elasticitate a ofertei (εp)

şi semnificaţii specifice

• εp = 0 -- valoarea nulă a elasticităţii faţă de preţ -- exprimă, de fapt, variaţia de anvergură infinită a preţului, vizavi de variaţia nulă a cantităţii cerute – inelasticitatea perfectă.

• εp < 1 defineşte starea de inelasticitate – variaţia exogenei induce variaţii inferioare ale endogenei;

• εp =1 defineşte starea de elasticitate unitară – variaţiile exogenei şi endogenei sunt echivalente;

• εp >1 defineşte starea de elasticitate (propriuzisă) – exogena induce, prin variaţiile ei, variaţii mai mari (importante) ale endogenei.

• εp = + ∞ -- valoarea infinită a aceleiaşi elasticităţi faţă de preţ -- exprimă variaţia nulă a preţului, vizavi de variaţia de anvergură infinită a cantităţii cerute -- elasticitatea perfectă. Din nou, ca şi în cazul cererii, elasticitatea ofertei are – pe lângă variabilele exogene,

cele aparţinând funcţiei ofertei – propriii factori de influenţă: (1) timpul – care operează tot în favoarea elasticităţii astfel:

(a) pentru momentul dat, este favorizată inelasticitatea perfectă; (b) termenul scurt aduce spor de elasticitate, atrăgând alţi factori ai funcţiei ofertei; (c) termenul lung sporeşte elasticitatea, odată ce face loc manifestării integrale a

setului de exogene al funcţiei ofertei; (2) excesul de capacitate productivă – diminuează elasticitatea ofertei, punând problema

epuizării resurselor de factori; (3) stocurile de bunuri – pun, la rândul lor, problema deficienţelor racordării cererii la

ofertă;

61

(4) capacitatea de mobilizare/mobilitate a factorilor între industrii – operează, din nou, în favoarea elasticităţii ofertei.

Px ( So) (εp < 1) (εp =1) elasticitate unitară inelasticitate 45o elasticitate (εp > 1) (εp = + ∞) elasticitate perfectă (S+∞) (εp = 0) inelasticitate perfectă O Qx

Graficul IV.3 4. Echilibrul cerere-ofertă 4.1 Definiţie De primă importanţă este de menţionat că echilibrul se numără printre categoriile

(conceptele) din economie cu cel mai bogat conţinut. Vom trata aici numai un fel de echilibru din zona pieţei şi consumului.

Echilibrul cerere-ofertă priveşte: • domeniul consumului, detaliul acestuia, respectiv un anume bun sau categorie de

bunuri • şi implică actorii economici interesaţi de acesta: consumatorul şi ofertantul.

Se înţelege astfel prin echilibru cerere-ofertă punctul, momentul sau conjunctura în care, concomitent: (a) ofertanţii sunt dispuşi şi capabili să ofere bunul “x” pe piaţă; (b) consumatorii sunt, de asemenea, dispuşi şi capabili să achiziţioneze bunul “x” de pe

piaţă (Graficele IV.4). (c) Px (Dx) (Sx) Px (Sx) (Dx) PE1 E1 PE2 E2 O QE1 Qx O QE2 Qx (a) (b)

Graficele IV.4

62

Felul echilibrului este dictat unilateral de curba (funcţia) cererii, în detaliu de detaşarea bunurilor speciale, în ansablul general şi vizavi de legea cererii. Este prima asimetrie evidentă între celoe două funcţii fundamentale concurente pe piaţă.

Dimpotrivă, pentru bunurile ordinare, comportamentul opus al cererii, faţă de ofertă, asigură un grad înalt de tensiune în jurul echilibrului, şi tocmai aceasta asigură echilibrului performanţa stabilităţii.

4.2 Echilibru şi dezechilibre Dincolo de departajarea echilibrelor, rămâne identificarea oricărui echilibru drept un singur punct, astfel prin coodonatele sale cantitate-preţ. Echilibrul de tip punctiform sugerează un caracter static de principiu – echilibrul poate deveni dinamic, urmare dinamicii celor două curbe, ceea ce înseamnă acţiunea factorilor specifici cererii şi ofertei, respectiv preţului de piaţă. Timpul revine, în concordanţă cu aceiaşi factori, dublu influent: • determinând elasticităţile cererii şi, respectiv, ofertei, în creştere pentru alungirea

intervalului; • determinând şi forma curbelor cererii şi ofertei, în sensul că acestea se apropie de

forma dreaptă cu atât mai mult cu cât sunt analizate pe termene mai scurte sau la un singur moment dat – alungirea intervalului curbează cele două funcţii. Un alt factor dinamic al echiibrului şi dezechilibrelor se leagă de dezechilibrele

persistente – caracteristice unor industrii sau sectoare de bunuri şi servicii. Cauze ale acestora se regăsesc în exemplele: (1) restricţiilor guvernamentale – plafonări ale ofertei şi/sau preţului; (2) echilibrului nestabil – ceea ce poate însemna şi multiplicarea lui între aceeaşi cerere

şi aceeaşi ofertă (Graficul IV.5). Px (Sx) (Dx) E2

E1 O Qx Graficul IV.5 (3) neatingerea obiectivelor producătorilor – atât cât se poate transforma într-un

fenomen generalizat, înseamnă supra-estimarea performanţelor sau capacităţilor de producţie ale unei anume industrii;

(4) inadecvările persistente între cerere şi ofertă – ţin concomitent şi specific de ambele funcţii. Pe partea cererii, schimbarea gustului şi preferinţelor consumatorului este, principial, un factor de îndepărtaarea trendului reechilibrării. Pe partea ofertei, imperfecţiunea informaţiei de piaţă conduce la un efect similar.

63

4.3 Analiza dezechilibrelor În fine, desprindem şi semnificaţia dezechilibrului, vizavi de echilibru. Primul

element important de desprins este acela că, vizavi de un echilibru unic, punctiform în spaţiul graficului cantitate-preţ, dezechilibrul cerere-ofertă este replica dată de infinitatea punctelor planului (Graficul IV.6). Cu alte cuvinte, pe cât un singur punct – pereche de coordonate, respectiv un singur nivel al preţului şi, corespunzător, unul singur al cantităţii – satisface interesele comune consumatorilor şi ofertanţilor, pe atât toate celelalte niveluri de preţ şi cantitate se regăsesc în dezechilibru. Aria dezechilibrului cerere-ofertă este, însă, nu numai cu mult mai întinsă decât cea identificată de echilibru, ci şi multiplu semnificativă.

Px (Dx) (Sx) (I) PE (III) E (IV) (II) O QE Qx Graficul IV.6

4.4 Reechilibrarea cerere-ofertă. Modelul “cobweb” Date fiind cele din sub-paragrafele precedent, majoritatea covârşitoare a teoreticienilor şi specialiştilor cade de acord că situaţia de echilibru, pe piaţa unui bun sau altuia, în cadrul unei economii la rândul ei localizate şi specifice, nu este nici principial obligatorie, nici permanentă, în practică. Părerile sunt însă împărţite, între autori şi curente de gândire, în ce priveşte existenţa sau nu a trendului de reechilibrare. Nu vom intra în detalii asupra acestui aspect, în cele de faţă, ci preferăm o teorie a dezechilibrelor şi reechilibrării, numită modelul “cobweb” (pânzei de păianjen).

În explicaţia sa non-matematică (grafică), modelul “cobweb” ţine seamă mai întâi de

sub-împărţirea semnificativă a ariei de dezechilibru cerere-ofertă din Graficul IV.6. Apoi, între situaţia anilor precedent şi curent are loc legătura multiplă – corespunzătoare mai multor perioade succesive – de forma “pânzei de păianjen” din Graficul IV.7.

64

Px (Dx) (1) (Sx) Po (5) (2) PE (4) (6) (3) O QE Qx Graficul IV.7

Pot fi aduse critici acestui model, şi s-au şi adus – în principal, el vede o piaţă de-a dreptul primitivă, fără comunicaţii subtile între cerere şi ofertă, în primul rând sub aspect informaţional. Totuşi, nici calităţile lui nu sunt de neglijat. În primul rând, să re-examinăm Graficul IV.7, împreună cu Diagrama IV.3.

Diagrama IV.3 Schiţa reechilibrării “cobweb”

Felul: Pe segmentul: (1) ↓ (2) ↓ (3) ↓ (4) ↓

dezechilibrului supra-preţ supra-cantitate sub-preţ sub-ofertă ajustării creşterea ofertei scăderea preţului scăderea ofertei creşterea preţului rezultatului supra-cantitate sub-preţ sub-ofertă supra-preţ

Remarcăm că segmentele (1), (2), (3), … procedează fiecare la rezolvarea unui dezechilibru de felul preţului prin ajustarea cantităţii, şi invers – ceea ce înseamnă că modelul evită capcana tratării discriminatorii a preţului împotriva cantităţii, sau invers. Este încă o dată un merit al acestei teorii, cu atât mai mult cu cât curentele de gândire cele mai bine poziţionate la această oră (neoclasici şi (neo)keynesişti) fac astfel de tratări discriminatorii.

În al doilea rând, modelul vede cu destulă claritate două lucruri, în concluzia sa: (i) (re)echilibrarea, ca proces de durată, respectiv etapizată – “tatonare” (expresia

autorilor); (ii) aceeaşi (re)echilibrare nu este obligatorie, ci condiţionată – în favoarea

reechilibrării ( “cobweb” convergent) operează (1) elasticitatea cererii şi (2) inelasticitatea ofertei; caracteristicile opuse (“cobweb” divergent) determină, dimpotrivă, îndepărtarea accelerată a echilibrului cerere-ofertă (Graficul IV.8).

65

Px (Dx) (Sx) Po PE O QE Qx Graficul IV.8 ___________________________________________________________________ Sumarul modulului: Oferta redevine o funcţie economică fundamentală, asemenea

cererii, şi chiar este parţial studiată pe coordonate similare. Cu toate acestea, ea revine în domeniul producţiei, producătorului şi costurilor, în diferenţă specifică faţă de consumator, consum şi utilitate. Echilibrul cerere-ofertă este o chesiune esenţială pentru studiul economiei, iar aceasta se clarifică tocmai aici.

Chestiuni:

(1) Enumeraţi corespondenţele caracteristice înte “legea cererii” şi “legea ofertei” (de aşteptat un răspuns complet).

(2) Pe un grafic rectangular cantitate (Qx) – preţ (Px), trasaţi o curbă a cererii (Dx) şi cealaltă a ofertei (Sx) oarecare. Localizaţi şi numiţi echilibrul cerere-ofertă şi dezechilibrele specifice.

(3) Care este elementul dominant al caracterului “convergent”-“divergent” al reechilibrării de tip “cobweb”.

Bibliografie Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007 Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988 Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995 Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979 Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992 Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981

66

Modulul V

ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Planul lecţiei:

1 Specificul funcţiei bunăstării 2 Bazele studiului bunăstării: optimul de tip Pareto 3 Modelul dinamic 4 Conceptul de echitate 5 Inegalitatea economică

De revăzut, în prealabil: • Curbe izocuante şi izocost, curba de expansiune (Modulul II) • Curbe de indiferenţă şi linii buget (Modulul III) În această lecţie, Intâlnim o altfel de funcţie, decât producţia, costurile, cererea, utilitatea, şi oferta, ca auto-determinate. Bunăstarea necesită, mai întâi, definirea unanim acceptată, sau ceea ce se numeşte funcţie-obiectiv : producţia la standardele cele mai ridicate şi consumul integral al produsului. Are imagine (ipo)statică, versus dinamică. Inţelegerea ei necesită înţelegerea tuturor funcţiilor învăţate până aici, după care se poae afirma că studiul bunăstării este chiar studiul economiei. Această lecţie este ea-însăşi o aplicaţie, de genul celor parcurse deja ca exemple, dar rezultatul acesteia este pe cât de interesant, pe atât discutabil. Rămânem tot timpul atât de departe de discursurile politice despre bunăstare. Scopul modulului : definirea bunăstării în economie, a coordonatelor ştiinţifice ale acesteia, dar tocmai în acest context şi ca funcţie generală a economiei, şi ca o funcţie individuală, alături de celelalte funcţii economice fundamentale. Obiective : (1) bunăstarea, ca funcţie matematică şi economică ; (3) caracteristicile aceleiaşi funcţii ; (4) definirea obiectivelor funcţiei, tot ca specificitate: eficienţa şi echitatea ; (5) alte caracteristici ; (6) inegalitatea economică. _______________________________________________________________________

Avem de a face, în această lecţie, cu o funcţie calitativ diferită de cele studiate mai sus9

, cu rezerva că cunoştinţele ei se fundamentează totuşi pe cele deja studiate în cele de mkai sus.

1. Specificul funcţiei bunăstării Trei puncte de vedere individualizează acestă nouă funcţie:

(A) Variabilele independente (exogene) – după care, în aceeaşi ordine ca în cazurile funcţiilor deja studiate, funcţia bunăstrării (Sw) apare drept:

Sw = f (Q; D; H; L; P; S; R; Z) 9 De funcţia de producţie şi costuri, de cerere, utilitate şi ofertă.

67

unde: • Q este cantitatea (oferta) totală de bunuri şi servicii; • D este distribiţia socială a lui Q; • H este gradul de sănătate publică; • L este timpul liber general (social); • P este gradul de poluare a mediului; • S este stabilitatea politică; • R sunt condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului etc. • Z sunt, ca şi pentru celelalte funcţii, alţi factori de mai mică importanţă. (B) Indivizii sociali – este vorba aici, mai precis, de utilităţi individuale (u1, 2,…, n):

Sw = f ( u1, 2, …, n) considerându-se şi un număr finit de indivizi – întrucâtva, funcţia bunăstării se referă la indivizi, colectivităţi şi comunităţi asemănător funcţiei cererii. (C) Static, versus dinamic, respectiv: • folosind formalizările (A) şi (B) de mai sus (static); • având în vedere şi schimbarea acestor date (dinamic), ceea ce:

(a) exemplifică starea economică de tranziţie; (b) îmbunătăţeşte sau dimpotrivă starea materială a indivizilor sociali, ca referinţă.

2. Bazele studiului bunăstării: optimul de tip Pareto Vilfredo Pareto10

este notat ca părinte al unor studii dezvoltate până astăzi pe o bază necontrazisă funcamental.

2.1 Obiectivele modelului Regăsim în dreptul funcţiei bunăstării şi o altă distincţie – semnificând raportarea

subiectivă la realitatea economică (obiectivă) sau realitatea aşteptată (din nou subiectivă) de la economie. Funcţia bunăstării, emanând de la Vilfredo Pareto şi marginalişti, îşi păstrează două obiective (funcţii-obiectiv): (1) eficienţa şi (2) echitatea. Eficienţa -- în definiţia tipic marginalistă, respectiv “eficienţa (de tip) Pareto” – este înţeleasă drept acea stare economică care nu mai suportă îmbunătăţiri sau ameliorări. Cu alte cuvinte, oricare redistribuire materială de la momentul eficienţei Pareto nu poate avea decât efect negativ, respectiv acela de pierdere a stării de eficienţă Pareto. Eficienţa Pareto se va localiza pe trei niveluri, anume: (a) nivelul combinării factorilor; (b) nivelul producţiei propriuzise – rezultând bunuri şi servicii; (c) nivelul consumului – aceloraşi bunuri şi servicii. Observaţie: Cele trei niveluri ale eficienţei Pareto păstrează în comun, două câte două: • zona producţiei – pentru nivelurile (a) şi (b); • categoria bunurilor şi serviciilor: (b) şi (c).

10 Fondator al uneia dintre cele trei şcoli marginaliste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, localizate la Lausanne, Elveţia.

68

La rândul ei, echitatea – un concept studiat ceva mai târziu, în literatura economică – va veni, totuşi, să se grefeze pe acelaşi model Pareto şi va căuta reconcilierea tehnică cu acesta.

2.2 Ipoteze şi restricţii metodologice

Diagrama V.1 listează ipotezele şi restricţiile caracteristice modelului de bază Pareto – în partea următoare, concluziile modelului vor fi confruntate şi cu înlăturarea (relaxarea) acestor restricţii.

Diagrama V.1 Modelul eficienţei Pareto:

ipoteze şi restricţii metodologice

denumire explicaţii 1 economia reală fără monedă şi implicaţiile ei, începând cu cele asupra nivelului

preţurilor. 2 economia închisă fără fluxuri materiale de intrare/ieşire în/din sistem 3 2 bunuri x & y (oarecare şi substitute) 4 2 factori de producţie capital (k) & muncă (L) 5 2 indivizi sociali A & B 6 oferta fixă de bunuri

2.3 Raţionamentul modelului

Graficele V.1 figurează separat producţiile pe termen lung (izocuante-izocosturi eficiente şi curbe de expansiune eficientă a producţiei) ale celor două bunuri, (x) şi (y), presupuse de model. kx ky

(x3) (y3) (x2) (y2)

(x1) (y1)

Ox Lx Oy Ly

(a) (b)

Graficele V.1 Explicaţie grafică:

Date fiind cele două grafice de formă binecunoscrută din Lecţia I, urmează ca în Graficele V.2, următoare, să aibă loc mai întâi răsturnarea Graficului V.1 (b) peste Graficul V.1 (a), cu re-localizarea celor două perechi de axe rectangulare. Metoda se numeşte “Edgeworth-Bowley (EB)”, două nume de autori care au continuat şi clarifica

69

demersul început de Vilfredo Pareto – Caseta Edgeworth-Bowley (EB) constituie fundamentul de studiu al Graficului V.2. (Ly) LyA Oy (kx) kxA A kyA (ky)

Ox LxA (Lx) Graficul V.2 (a)

(kx) (Ly) LyA /A’ Oy kxA’ A’ kyA’ kxA A kyA (ky)

Ox LxA/A’ (Lx)

Graficul V.2 (b)

(kx) (Ly) LyA LyA’ Oy (y) (x) kxA’ A’ kyA’ kxA A kyA (ky)

Ox LxA LxA’ (Lx)

Graficul V.2 (c)

Situaţia acestui Grafic este una imposibilă – cel puţin vizavi de ipotezele-restricţiile modelului (vezi ipoteza-restricţia economiei închise ( Diagrama V.1 / 2).

(kx) (Ly) LyA LyA’ Oy (y) kxA’ (x) A’ kyA’ kxA A kyA (ky)

Ox LxA LxA’ (Lx)

Graficul V.2 (d)

70

Situaţia acestui Grafic este una posibilă, dar de ineficienţă Pareto.

(Ly) LyA Oy (kx) (y1) (x3) (x1) (y2) (x2) C (y3) B A (Z3) (Z1) (Z2) (ky)

Ox LxA (Lx)

Graficul V.2 (e) 2.4 Concluziile modelului

2.4.1 Eficienţa în combinarea factorilor Eficienţa Pareto în combinarea factorilor este dată de comuniunea ratelor marginale de substituţie între factorii de producţie, pentru producţiile diferitelor bunuri:

(1) Rms (L→k) (x) = Rms (L→k) (y) unde, fireşte, avem ratele marginale de substituţie (Rms) între factorii de producţie în explicitările arătate.

Alte observaţii: • Am înlocuit în Graficul V.2(e) perechea de puncte A&A’ cu punctele A, B şi C,

asociate pe cu totul alt principiu: este pentru a arăta că eficienţa Pareto în combinarea factorilor este o stare multiplă, iar aceasta acoperă, de facto, întregul parcurs al curbei comune de expansiune eficientă pentru producţiile (x) şi (y).

• Starea multiplă indică şi faptul că o industrie poate ceda alteia factori de producţie păstrând eficienţa Pareto pe ansamblu,

• ca şi faptul că, incluzând cele două origini (Ox şi Oy) în mulţimea punctelor de eficienţă, aceeaşi eficienţă Pareto se păstrează şi pentru atribuirea unilaterală a factorilor unei producţii, pe seama eliminării alteia.

2.4.2 Eficienţa în nivelul producţiilor Graficul IV.3 se cere considerat în corespondenţă grafică cu Graficul V.2(e).

(y) Ox A

B

C

O Oy (x) Graficul V.3

71

Observaţii: (1) Mulţimea punctelor de eficienţă nu este una infinită, dar destul de

semnificativă teoretic; şi limitele sale se fac însă evidente vizavi de mulţimile punctelor care arată ineficienţa şi/sau imposibilitatea combinaţiilor producţiilor.

(2) Eficienţa în nivelul producţiei este complet determinată de aceea în combinarea factorilor – astfel criteriul eficienţei decurge obligatoriu în această ordine.

(3) Odată cu punctele A, B, C şi cu totalitatea punctelor de eficienţă – în speţă cu mulţimea de coordonate ale acestora pe cele două Grafice --, începem să observăm felul în care se defineşte – în concepţia funcţiei bunăstării – ceea ce se numeşte o stare economică – am început doar cu valori ale celor doi factori şi ale celor două producţii, (x) şi (y).

(4) Stările economice eficiente include punctele Ox şi Oy, respectiv distribuirea integrală a factorilor pe una singură dintre produccţii.

(5) Totalitatea punctelor de eficienţă înseamnă o totalitate de stări eficiente ale economiei – trecerea economiei dintr-un punct în altul (dintr-o stare în alta) va corespunde eficienţei Pareto (a producţiei) în dinamică, respectiv în tranziţie.

(6) Tocmai de aceea curba limitei producţiei este descrescătoare – identificând fondul păstrat constant al factorilor de producţie, distribuit între producţii astfel încât, obligatoriu, creşterea uneia are loc pe seama diminuării celeilalte. În astfel de condiţii, limita producţiilor nu figurează creşterea economică, ci restructurarea producţiilor.

Limita producţiilor este o curbă de formă hiperbolic-concavă – în comparaţie

cu izocuanta sau curba de indiferenţă, care sunt hiperbolic-convexe – sau “tipic” concavă.

Curba tipic concavă – partea sau zona nord-est a hipebolei concave: • este descrescătoare, aidoma hiperbolei convexe (izocuantei şi curbei de indiferenţă); • spe deosebire de hiperbola convexă, hiperbola concavă intersectează obligatoriu

axele rectangualre; • din nou în asemănare cu curba tipic convexă, pe nord-est figurează cel mai apropriat

o relaţie de substituţie sau altele similare între variabile; • regula concavităţii exprimă inversa convexităţii: variabila care creşte, pe seama

celeilalte (în contextul pantei descrescătoare), creşte mai încet; variabila care scade scade mai intens. În fine, pentru a studia regula determinantă eficienţei Pareto în producţie, să revedem

cele ce se întâmplă la trecerea – tranziţia – între puncte de eficienţă diferite – bunînţeles, între punctele ipotetice A şi B, şi/sau mai departe: la trecerea din A în B, are loc creşterea producţiei (x) pe seama producţiei (y), iar aceasta pe seama deplasării corespunzătoare a factorilor de producţie dinspre producţia (y) spre producţia (x).

Concomitent, însă, trebuie ţinut seama şi de poziţionarea exactă şi limitarea numerică a stărilor economice eficiente – în speţă, stările economice corespunzătoare punctelor A, B etc. sunt unele şi aceleaşi; ceea ce înseamnă, altfel exprimat, că trecerea din starea A în starea B este echivalentă trecerii inverse, din B în A, în materia cantitativă a factorilor

72

de producţie; diferă numai semnul algebric, respectiv creşterea, versus descreşerea factorilor pentru o producţie, vizavi de cealaltă.

Trecerea între stări economice (eficiente) diferite se aseamănă atât redistribuirii, cât şi substituţiei – se poate exprima, însă, şi prin transformarea unei producţii în altă producţie, la nivelul societăţii economice.

Însfârşit, eficienţa în nivelul producţiei – echivalentă eficienţei transformărilor reciproce între producţii – înseamnă comuniunea ratelor marginale de substituţie-transformare între producţii:

(2) Rmt (x→y) = Rmt (y→x) = Rmt unde Rmt sunt ratele marginale de transformare cu explicitările arătate între nivelurile producţiilor, astfel ultima Rmt este unică pentru fiecae dintre punctele de pe curba limitei producţiilor – corespunzător, pentru fiecare stare economică eficientă.

2.4.3 Eficienţa în consum

Până la un punct, eficienţa de tip Pareto în zona consumului îşi are descripţia aidoma eficienţei din zona factorilor şi producţiei (alţi actori, aceeaşi piesă / Graficul V.4). De la utilităţile individuale ale fiecăruia dintre indivizii [A] şi [B] se procedează la Caseta Edgeworth-Bowley comună. Tot aidoma rezultă regăsirea eficienţei multiple de-a lungul diagonalei (Graficele IV.4.b), în punctele exemplificate A, B şi, respectiv C – unde, de astădată liniile buget corespunzătoare sunt comune celor doi indivizi. Explicitarea matematică va fi, corespunzător:

(3) Rms (x→y) [A]= Rms (x→y) [B] Ceea ce înseamnă a treia condiţie a eficienţei de tip Pareto: eficienţa în consum --

egalitatea ratei marginale de substituţie, în consum, între cei doi indivizi (A şi B) şi referitor la cele două bunuri (x şi y). Este interesant de observat: • mai întâi, că ecuaţia (3) este destul de asemănătoare ecuaţiei (1) de mai sus, în sensul

definirii substituţiilor corespunzătoare; • mai apoi, că termenii individuali ai ecuaţiei (3) seamănă, mai degrabă, cu cei din

ecuaţia (2), a producţiilor, în vreme ce descripţia acestei ecuaţii este, totuşi, alta.

2.4.4 Eficienţa în producţie şi în consum Ca atare, contextul prezentat aici al funcţiei bunăstării – limitată deocamdată la

obiectivul eficienţei Pareto – reclamă o coerenţă între producţie şi consum, care, tot deocamdată, lipseşte. Acesta este punctul până la care demonstraţiile din zona producţiei şi, respectiv, consumului se aseamănă. De aici încolo este nevoie de apropierea celor două substituţii, dar demonstraţia din zona consumului va continua într-o altă ordine.

Se va considera câmpul utilităţilor comune (colective) celor doi indivizi (Graficul V.5), fundamentat pe comuniunea de principiu a substituţiei în consum, definită de ecuaţia (3) – o comuniune care priveşte deopotrivă: • cele două bunuri (x; y); • cei doi indivizi [A; B].

73

y y (a) (u1A) (u2A) (u3A) (u1B) (u2B) (u3B) OA x OB x (b) x OB y A B C y OA x

Graficele IV.4

y P N M (B3) (u3) (B2) (u2) (B1) (u1) O x

Graficul V.5 Or, utilitatea comună (colectivă) îşi găseşte, în sfârşit, fundamentarea pe

dimensiunile cantitative ale celor două bunuri (x; y), aidoma limitei producţiilor (Graficul IV.3). Poate astfel rezulta comuniunea ratelor marginale de substituţie, atribuite, respectiv, bunurilor (x) şi (y), între producţie (limita producţiilor) şi consum (utilitatea comună), ca în Graficul IV.6.

74

y

CE E (B3) (u3) (B2) (u2) (B1) (u1) O FE x

Graficul IV.6 Observaţie. Unicitatea stării economice care ar asigura eficienţa Pareto la un moment dat atrage către modelul Pareto critica, în sensul rigidităţii sale, respectiv neadaptării la realitate şi la nevoia caracterizării unei economii. Viciul fundamental al gândirii paretiene se localizează acolo unde eficienţa Pareto există sau nu există, lipsind şi posibilitatea unei gradualizări, unei evaluări, comparări şi, în consecinţă, ierarhizări a economiilor şi stărilor economice de facto. În realitate, rigiditatea eficienţei Pareto se prelungeşte şi în multiplicitatea stărilor caracteristice producţiei şi consumului.

2.4.5 Concluzii extinse

Dacă modelul de studiu reducea (iniţial, metodologic) factorii de producţie, producţiile (bunurile) şi indivizii sociali, la perechi de repere, este acum interesant să obsevăm şi că:

• reperele pot fi extinse celelalte la “m” bunuri, “n” indivizi şi respectiv “p” factori de producţie;

• situările valorice ale lui “m”, “n” şi “p” pot fi oricae, şi mai ales complet independente între ele,

fără să fie afectate concluziile modelului de bază, respectiv concluziile extinse ale modelului înseamnă că eficienţa de tip Pareto înseamnă: (1) egalitatea ratelor tehnice de substituţie ale celor “p” factori; (2) egalitatea ratelor marginale de transformare, în producţie, pentru cele “m” industrii

(bunuri finale); (3) egalizarea:

(3a) ratelor marginale de substituţie, în consum, ale celor “m” bunuri, pentru cei “n” indivizi; (3b) la nivelul valorii ratei marginale de transformare, în producţie, corespunzătoare.

Observaţii: (1) concluziile extinse ale modelului ies din judecata grafică de bază, devenită

imposibilă; (2) aceleaşi concluzii finalizează, totuşi, nu numai o parte a întregului model Pareto, ci

chiar o parte din ceea ce priveşte eficienţa Pareto – am numit modelul static.

3. Modelul dinamic Din demersul de mai sus am înţeles atât conceptul de stare economică – asociată

modelului static --, cât şi pe acela de tranziţie – care urmează să capete contur în

75

paragraful de faţă. Modelul dinamic priveşte, astfel, trecerea (tranziţia) între două stări economice date, iar aceasta presupune concomitent două (alte) criterii (dinamice) de tip Pareto: (i) îmbunătăţirea stării cel puţin unui individ; (ii) neafectarea (bineînţeles negativă) a stării economice a niciunui individ.

Evoluţia gândirii economice, pe partea bunăstării, de la Pareto încoace nu a adus contraziceri principiale ale modelului Pareto, ci numai oarecari critici şi adăugiri, n special în zona dinamică a modelului. Nume ca C.K. Lancaster sau R.G. Lipsey flexibilizează cele două restricţii, admiţând păstrarea în vizor a bunăstării şi în condiţiile afectării parţiale a stării economice iniţiale.

Rezulta astfel aşanumita teorie “second best” – noua stare economică este admisă pentru căderea a cel puţin o dată iniţială. Noutatea conceptului este dată de ideea de bun simţ că bunăstarea nu poate fi considerată complet sau fundamental distrusă de / printr-o simplă perturbare -- oricare tranziţie poate fi acceptată: • şi să producă concomitent îmbunătăţiri şi înrăutăţiri ale stării economice iniţiale; • şi să aducă concomitent schimbare, dar şi păstrare a datelor stării de bază.

Reuşita noii teorii are loc exact acolo unde lipsea complet din concepţia paretiană: aduce oportunitatea de a compara şi ierarhiza între ele două sau mai multe stări economice diferite. Observaţie: Şi odată cu completarea adusă de modelul dinamic rămânem cantonaţi într-o parte a studiului bunăstării, am numit funcţia obiectiv a eficienţei – bunînţeles insuficientă definirii bunăstării. Cealaltă funcţie obiectiv a bunăstării este echitatea.

3.1 Conceptul de echitate. Echitate şi eficienţă în modelul Pareto Studiul echităţii în economie este relativ nou, adică de vârstă postbelică. Dacă

eficienţa răspundea la întrebările “ce şi cum se produce ?”, echitatea va răspunde la întrebarea “pentru cine se produce ?”. Reluăm descripţia de la Graficele IV.4, de mai sus, explicitând prin Caseta Edgeworth-Bowley ecuaţia (3) a modelului. Eficienţa Pareto se dovedise, în final, punctiformă (Graficul IV.6 şi ecuaţia 4), în condiţiile unei libertăţi de mişcare între punctele OA şi OB (Graficul IV.4) – ceea ce semnifică, de facto, indiferenţa criteriului eficienţei faţă de distribuirea utilităţilor între cei doi indivizi. Or, satisfacerea concomitentă a criteriilor eficienţei Pareto şi echităţii ar presupune – indiferent de criteriul de echitate aplicat – restrângerea la o singură (unică) combinaţie distributivă a bunurilor (c) şi (f) între indivizii [A] şi [B]. O astfel de probabilitate se restrânge la minimum teoretic posibil.

Indiferent de criteriul aplicat, adică înţelegând aici abaterea, mai mult sau mai puţin, de la principiul (obiectivul) egalităţii (criteriul egalitarist, considerat în paragraful anterior). Cu slte cuvinte, eficienţa Pareto poate considera până şi ipostazele în care unul dintre indivizi îşi însuşeşte integral utilităţile existente, nelăsându-i nimic în acest sens celuililalt. Teoretic, chiar o astfel de situaţie poate fi adevărata combinaţie eficientă de consumuri. Nu omitem însă că am asociat aici echitatea unui model al eficienţei considerată preliminară, astfel prioritară sau primordială. În acest model, eficienţa porneşte de la o arie largă, iar echitatea, aparent, o restrânge pe aceasta. Este însă posibil ca,

76

reconsiderând semnificaţia Graficului IV.6 (la care astfel revenim), să re-descoperim şi libertatea de mişcare a echităţii, vizavi de eficienţa Pareto. Cu cât coborâm nivelul utilităţii colective, de la u3 la u2 şi, respectiv, u1, cu atât: • revenim la stânga limitei producţiilor, adică în zona (posibilă, dar) ineficientă, • multiplicând, însă, gradual aria echitabilă. Avem aici în vedere atât multiplicarea

progresivă a lungimii curbelor (u2) şi respectiv (u1), la stânga curbei limitei producţiilor (LP), în Graficul IV.6, cât şi individualizarea consumurilor indivizilor [A] şi [B], pe diagonalele Graficelor IV.4, către fiecare dintre cele două origini.

Ca atare, modelul Pareto descoperă incompatibilitatea dintre eficienţă şi echitate,

drept un principiu după care: (1) reconcilierea lor revine la minimum de probabilitate; (2) dimpotrivă, aria echităţii recâştigă teren prin chiar îndepărtarea graduală (progresivă)

de satisfacerea deplină a eficienţei Pareto.

4. Inegalitatea economică Ieşind din aria modelului Pareto, regăsim un alt concept nou, de vârstă

postbelică11

O legătură mai trainică a conceptului de inegalitate economică – decât aceea cu echitatea – este păstrată cu distribuţia venitului naţional (Lecţia VII)

. Conceptul nu se confundă cu chestiunile legate de echitate – nici măcar chestiunile de detaliu, aşa cum vom vedea ceva mai jos.

12

Oricum, manifestarea inegalităţii, ca problemă a economiei contemporane – în afara sau chiar împotriva unor gândiri politice --, este dată de accentuarea inegalităţilor de venit şi prosperitate, ca un alt trend al aceleiaşi economii moderne în general.

– inegalitatea manifestându-se prioritar în zona retribuirii factorului muncă (salariilor), decât în zonele retribuirii celorlalţi factori de producţie (rentă, profit sau dobândă). Aceasta deşi, paradoxal, retribuirea factorului muncă păstrează – în venitul naţional – o pondere mai mult decât importantă şi chiar cu tendinţă de creştere, pe perioade îndelungate, în detrimentul retribuirii celorlalţi factori.

4.1 Cauze ale inegalităţii

Pot fi listate câteva cauze fundamentale, în domeniu, lista putând cntinua şi în concretizaarea unor situaţii date: (i) diferenţierile în mărimea şi valorificarea proprietăţii (proprietăţilor); (ii) comportamentul pieţei factorilor de producţie, individualizat de la factor la factor

– piaţă pe care forţa de muncă prezintă realmente un comportament specific; (iii) în această din urmă zonă, mai vorbim şi de o diferenţiere a capacităţilor,

calificărilor şi abilităţilor individuale; (iv) rezultatele diferenţiate ale politicilor de creştere economică. 11 Vezi nume ca F.N. Paish, H.F. Lydall su R.M. Titmus. 12 Nu ne ferim să recunoaştem că această chestiune, ataşată lecţiei despre bunăstare, ar fi putut fi tratată ataşat la mai multe alte lecţii.

77

4.2 Studiul inegalităţii Studiul în sine al inegalităţii se dovedeşte şi el, dintru început, o chestiune

complexă. R.M. Titmus vorbeşte despre o “neadecvare a datelor”. Problema de început este considerarea bazei de date: • unitatea taxabilă; • venitul total taxabil; • legea Pareto – după care există regularitatea atribuirii unui anume venit unui anumit

număr de indivizi. În continuare, studiul caută (fireşte) depistarea gradului general de inegalitate-

egalitate socială, în baza datelor înmagazinate pe categorii – de venit şi, respectiv, de indivizi. Observaţii: Sunt eliminate oricare alte referiri ale partajării populaţiei sau criteriilor de partajare sau clasificare între indivizi. Reprezentativ pentru studiul inegalităţii economice este instrumentul numit curba Lorenz (Graficul V.7). =venituri cumulate 100%= Y A (0) (a) (b) O Z = indivizi beneficiari (100%)= Graficul V.7

4.3 Politici de egalizare a veniturilor În încheierea şi a dezbaterii despre inegalitate economică, şi a lecţiei noastre

despre funcţia bunăstării, enumerăm câteva repere ale politicilor de combatere a inegalităţii – egalizare a veniturilor.

Mai întâi, mai uzitată şi mai apropiată de realitatea zilei este, în această privinţă, fiscalitatea. Aceasta procedează la: • impozitarea progresivă pe venituri; • taxa pe valoarea adăugată – impozitarea tipic indirectă – care vizează cheltuieli

specifice, vizavi de veniturile în care se implică factorii de producţie în totalitate; • diferenţierea impozitării între sectoarele public şi privat etc. În al doilea rând, şi, din păcate, tot la îndemâna exclusivă a statului operează cheltuielile guvernamentale, care au drept rezultat alocări şi beneficii băneşti în primul rând directe, dar şi indirecte. __________________________________________________________________________________ Sumarul modulului: Bazele studiului bunăstării sunt puse de V. Pareto, ceea ce oferă acesteia transparenţa şi exactitatea specifice culturii maarginaliste. Cu toate acestea, studiul de tip model economico-matematic pare să concludă şi asupra “capcanei” aceleiaşi exactităţi: cele două obiective ale funcţiei, eficienţa şi echitatea, rezultă, încă

78

de la baza lor principială ca incompatibile.Studiul inegalităţii economice se derulează aici ca unul ataşat. Chestiuni: (1) Explicaţi substratul definitoriu al funcţiei bunăstării de tip “Pareto”. (2) Explicaţi semnificaţia economică a unicităţii ratei marginale de substituţie a factorilor

de producţie pentru o economie: (2a) cu numai două producţii; (2b) cu mai mult de două producţii.

(3) Care este corelaţia grafică între (a) eficienţa combinării factorilor şi (b) limita producţiei ?

(4) Explicaţi caracterul “limită” al egalităţii între: (4a) rata marginală de substituţie, în consum şi (4b) rata marginală de transformare, în producţie, pentru mjodelul eficienţei de tip Pareto.

_____________________________________________________________________ Bibliografie Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007 Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988 Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995 Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979 Guyot, F: Elements de Macroeconomie. Société des Editions Technip. Ecole Supérieure du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979 Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992 Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981 Mossé, Robert L'Economie Collectiviste. Paris. Soufflot. 1939 Murell, P: Neoclassical Economics Underpan. The Reform of Centrally Planned Economies. în "Journal of Economic Perspectives", 5.4. 1991, p. 11

79

Modulul VI

MICROECONOMIE. TEORIA FIRMEI

Planul lecţiei: 1.Costurile 2.Profitul şi legea maximizării profitului 3. Modelul concurenţei perfecte 4. Concurenţa imperfectă

De revăzut, în prealabil: • Funcţia de producţie şi combinarea factorilor (Modulul II) • Curba şi elasticitatea cererii (Modulul III) • Surplusul consumatorului (Modulul III) • Curba ofertei şi surplusul producătorului (Modulul IV) • Optimul Pareto în economia închisă (Modulul V) În această lecţie, Revenim încă o dată la intimitatea producţiei, pe concretul organizatoric al firmei, respectiv cu completarea cunoştinţelor despre costuri şi cu adăugarea categoriei veniturilor, de la care rezultă profitul şi comportamentul propriu acestuia. Firma este studiată atât pentru condiţiile determinându-i extinderea, cât şi pentru cele ale mediului, adică gradului concurenţei. Firma este o complexitate comportamentală, şi chiar din această cauză ceea ce nu învăţăm aici sunt metodele de gestiune şi conducere a acesteia – ele aparţin altor discipine. Scopul modulului: are loc, începând cu acest modul o schimbare de plan a studiului, respectiv se trece la economia la scară, aceasta apropiindu-ne de scopul final al cursului. Obiective: (1) economia firmei; (2) mediul concurenţial pe diferite grade ale concurenţei; (3) implicaţii ale mediului concurenţial asupra economiei firmei. _______________________________________________________________________ Odată cu conceptul de microeconomie am şi pătruns de facto în zona criteriului de scară, în studiul economiei – microeconomia studiază agenţii economici, lăsând macroeconomiei studiul funcţional al unui ansamblu al agenţilor economici. Viziunea criteriului de scară, în studiul economiei, este aceea după care economia naţională (eventual federală etc.) urmează să fie, pentru macroeconomie, ceea ce agentul economic este pentru microeconomie, respectiv o entitate unitară şi deschisă, în comunicaţie funcţională cu alte entităţi.

În cele de faţă nu vor fi însă studiate toate categoriile de agenţi economici, ci ne vom opri la o singură categorie – poate cea mai reprezentativă a agenţilor economici –, am numit aici firma – în sensul în care vor fi studiate, în cele de mai jos, componentele economico-funcţionale ale firmei de producţie.

80

1. Costurile Categoria costurilor îşi găseşte substanţa în factorii de producţie13

, respectiv în individualizarea şi cuantificarea acestora. În optica lecţiei de faţă, condiţia costurilor avansează după criteriile obiectivelor şi modului de mişcare pe piaţă ale agentului economic.

1.1 Clasificare şi interacţiune Tabelul VI.1 listează categoriile de costuri cu care operăm în această lecţie. Ideea

fundamentală este însă aceea a unei structuri a costurilor în interacţiune, interacţiune în care sunt identificate şi o determinantă interioară, şi un comportament care caracerizează costurile în ansamblu.

Tabelul VI.1

Costurile firmei ORD. CAPITOL NOTAŢIE FORMULĂ Corespunzător

PRODUCŢIE VENIT (A) INFORMAŢIE BAZĂ: costuri de bază (C): 1 Fix CF x x x 2 Variabil CV x x x 3 Total CT CF + CV Q VT

(B) INFORMAŢIE PRELUCRATĂ (I): costuri marginale (CMG): 4 Marginal CMG ∆CT/∆Q QMG VMG =

=∆VT/ ∆Q (C) INFORMAŢIE PRELUCRATĂ (II): costuri medii (CM) 5 Fix-mediu CFM CF /Q x x 6 Variabil-mediu CVM CV/Q x x 7 Total-mediu CTM CT /Q = CFM

+ CVM QM VM

(D) INFORMAŢIE PRELUCRATĂ (III): costuri medii pe termen lung (CMTL): 8 Mediu pe termen lung CMTL x x x

Observaţie: Costurile medii (CM) echivalează tehnic cu costurile specifice, respectiv costurile pe unitate de produs, iar costul marginal (CMG) cu variaţia costului unitar total.

Corespunzător, Graficele VI.1 vizualizează cele figurate în Tabel. Observaţie: În realitate, CMTL – aidoma CTM, pe termen scurt -- reflectă cele întâmplate tuturor costurilor, în mod corespunzător; costul marginal (CMG) îşi accentuează semnificaţia: creşterea-descreşterea minimului CMG trage după sine creşterea-descreşerea tuturor costurilor medii.

1.2 Economii şi dezeconomii la scară Odată localizate criteriul şi zona economiilor-dezeconomiilor la scară, urmează de precizat că în extinderea firmei – echivalentă creşterii producţiei pe termen lung -- implică asupra costurilor, nu atât simpla descreştere-creştere, cât predominanţa uneia 13 Vezi Modulul II.

81

dintre tendinţe, într-o zonă şi în cealaltă, drept rezultat al coroborării unei complexităţi de factori, în toate fazele aceleiaşi extinderi. CM CMTL (CMG) (CMG1) (CMG3) (CTM) (CTMo) (CVM) (CMG2) (CFM) (CMTL) (CMTLo) O Qo Q O Q1 Q2 Q3 Q (a) (b)

Graficele VI.1

În realitate, extinderea firmei este un proces natural, date fiind seturi de avantaje tehnice şi financiare manifestate prioritar în zona economiilor la scară. Avantajele tehnice ale extinderii încep cu acela că reducerea costurilor specifice lasă loc încorporării compartimentelor specializate de servicii şi cercetare -- activităţi pentru care firmele mici plătesc tarife importante altor firme specializate --, şi continuă cu dezaglomerarea relativă a utilajelor şi posibilitatea reducerii producţiilor pe utilaj – pe care firmele mici şi le permit ceva mai puţin decât cele extinse. Avantajele financiare sunt, la rândul lor, mai mult sau mai puţin legate de cele tehnice: firma extinsă se bucură şi de încredere sporită din partea creditorilor, poate primi credite mai mari cu dobânzi relativ reduse; cât priveşte costurile, dar şi profitul, manageriatul dispune de arie sporită de distribuire asupra producţiei; în fine, extinderea firmei schimbă natural optica asupra riscului asumat în afaceri.

Dezeconomiile la scară indică o limită tot naturală a posibilităţilor extinderii eficiente a firmei – situaţia aminteşte de legea creşterii-descreşterii randamentelor pe termen scurt, pe care oarecum o reeditează şi pe termen lung: extinderea firmei paote avea loc şi pe seama creşterii costurilor şi astfel a afectării eficienţei. De menţionat şi că dezeconomiile la scară – în speţă predominanţa dezeficientizării – poate fi determinată şi accentuată şi din afara firmei, respectiv originea ei s-ar putea regăsi în condiţiile ramurii sau ale conjucturii activităţii ei pe piaţă.

2. Profitul şi legea maximizării profitului

Conceptul de profit poate fi definit din cel puţin două puncte de vedere: (i) de o parte, acesta este parte a venitului firmei individuale, cea care excede nivelul

costului total al producţiei (activităţii); (ii) de cealaltă, el este retribuirea factorului de producţie capital (k), la nivelul

venitului naţional, creat în economie14

În următorul rând, analiza acestei categorii cere a se ţine seamă de importanţa maximizării profitului, ca obiectiv managerial – la care vom reveni ceva mai jos. Vom

.

14 Vezi şi Modulul VIII, final.

82

identifica aici – dintr-un alt punct de vedere -- legea maximizării profitului – în speţă nimic altceva decât condiţiile esenţiale ale maximizării profitului. Caracteristice sunt două fapte: (1) maximizarea profitului ţine exclusiv de activitatea şi condiţiile iterne ale firmei – şi

deloc de condiţiile de piaţă sau de gradul de concurenţă a acesteia; (2) iar aceste condiţii se referă la interacţiunea între costul marginal (CMG) şi venitul

marginal (VMG). În detaliu – privind şi Graficul V.2 – maximizarea profitului înseamnă două condiţii

de îndeplinit cumulativ: (a) creşterea costului marginal (↑CMG); (b) până la egalitatea între costul marginal şi venitul marginal (CMG = VMG). CM; VM (CMG) A B (VMG) O QA QB Q Graficul VI.2

La rândul său, Graficul VI.3 vine să demonstreze postulatul legii maximizării profitului.

CM (CMG) P1 C A D (VMG1)

(CTM) P2 B (VMG2) (CMG) O Qc Qo QD Q Graficul VI.3

3. Modelul concurenţei perfecte

Paragraful de faţă părăseşte temporar condiţiile interne ale firmei, pentru câteva clarificări ale contextului extern acesteia. “Modelul” sugerează o abstracţie a condiţiilor economiei de piaţă, chiar o “extremitate” a acestora. În anumite condiţii, economia se

83

apropie de “perfecţiunea” concurenţei, după cum aceasta, la rândul ei, se răsfrânge asupra firmei, şi nu numai.

3.1 Caracterizarea generală a modelului

Concurenţa perfectă presupune îndeplinirea a cinci condiţii cumulative: (1) pluralitatea vânzătorilor şi cumpărătorilor. Sensul de facto al acestei sintagme este

acela că un mediu concurenţial al pieţei este acela care nu se lasă influenţat (nici măcar parţial) de niciun participant individual la piaţă, fie acesta oricare individ propriuzis sau oricare agent economic;

(2) omogenitatea producţiei. Sensul sintagmei este aici acela că bunul “x”, în speţă, este produs şi oferit de toţi producătorii şi ofertanţii la aceleaşi standarde fizice, fizico-chimice, tehnice şi respectiv calitative. Numai producţiile individuale pot diferi cantitativ;

(3) libertatea intrării şi ieşirii pe şi de pe piaţă. Sensul sintagmei este acela că niciun producător sau consumator nu este discriminat, pe piaţă. Nu este nici “outsider” şi nici nou venit. Nu suportă cheltuieli de transport sau alte cheltuieli suplimentare, asimetric faţă de ceilalţi producători şi ofertanţi;

(4) mobilitatea perfectă a factorilor de producţie presupune că ramura “x” va putea beneficia oricând de forţa de muncă suplimentară, dovedită necesară, dar şi invers, că ea va putea bascula, la nevoie, oricare disponibilitate similară înspre alte ramuri;

(5) transparenţa perfectă a informaţiei înseamnă, de facto, că preţul practicat pe piaţă şi mişcările (modificările) lui se fac instantaneu cunoscute şi generalizate asupra tuturor tranzacţiilor. În ce ne priveşte, însă, aceleaşi condiţii sunt echivalente altor două:

(A) elasticitatea perfectă a cererii; (B) poziţia individuală a firmei, pe piaţă, concomitent de:

(a) price taker: supusă unui preţ impus de către piaţă; (b) output (quantity) adjuster: obligată de a-şi dimensiona propria producţie după

propriile obiective manageriale, dar ţinând seamă de acelaşi nivel al preţului de vânzare a produsului propriu.

Câteva detalii concrete asupra acestor caracteristici regăsim în paragraful 3.4, de mai jos.

3.2 Condiţia firmei şi postulatul propriuzis

Urmărim, în Graficele VI.4, pentru condiţiile concurenţei perfecte – singurele în care situaţia firmei se reflectă grafic tot atât perfect – (a) firma profitabilă şi (b) firma cu pierderi.

Observaţie importantă: Dacă există, însă, un motiv pentru care condiţiile concurenţei perfecte reflectă (perfect) şi condiţia firmei, acesta est unul legat de grafic: costurile medii ale firmei pot fi aduse direct pe axele rectangulare cantitate-preţ (QP) – costurile, ca şi veniturile medii ale firmei, se pot exprima direct în termenii preţului de piaţă, adică a ceea ce nu aparţine firmei, ci pieţei, ceea ce le va face vizibile alături de curbele cererii (Dx) şi respectiv ofertei (Sx). Secretul este unul de natură grafică: fiecare firmă poate fi reflectată direct pe graficul QxPx, datorită exclusiv unicităţii preţului, deci perfectei elasticităţi a cererii -- reflectarea condiţiei firmei direct pe aceste axe

84

rectangulare nu va mai fi posibilă şi în condiţii imperfect concurenţiale, aşa cum vom observa mai departe. Px Px (CMG1) (CMG2) (CTM1) (CTM2) Po

( VMG) Po (VMG) A B O QA Qo QB Qx O Qo Qx (a) (b)

Graficele VI.4

Să observăm, însă, şi mai îndeaproape semnificaţia elasticităţii perfecte a cererii pentru firmă. Putem de astădată simplifica graficele până la nivelul Graficului VI.5. Rezultă, astfel postulatul de bază al modelului concurenţei perfecte: venitul mediu (VM) este: (1) comun tuturor firmelor; (2) egal venitului marginal (VM=VMG), (3) la nivelul preţului de piaţă (Px). Px Po A B (Dx) O QA QB Qx Graficul VI.5 Matematic, acest postulat se exprimă ca în următoarea egalitate multiplă:

(1) Dx = Po= VM= VMG (curba cererii) (un singur nivel al

preţului bunului, pe piaţă)

(venitul mediu) (venitul marginal)

Esenţială se face egalitatea veniturilor mediu şi marginal, din ultima parte a

relaţiei. Din acest moment, ne putem gândi ce se întâmplă cu ceastă egalitate multiplă în momentul în care concurenţa nu mai este perfectă – de unde este evident că modelul concurenţei perfecte este o stare extremă. Altă observaţie: Având în vedere legea maximizării prorifitlui (Capitolul 2, precedent) – şi oarecum aanticipând cele expuse în paragraful următor --, putem afirma

85

că, din egalitatea de mai sus, lipseşte (numai) costul marginal (CMG), pentru o semnificaţie completă – echivalent cu a afirma că:

(1) Dx = Po = VM = VMG → defineşte condiţia concurenţei perfecte. (2) Dx = Po = VM = VMG=CMG → defineşte maximizarea profitului în

condiţiile concurenţei perfecte. 3.3 Optimul Pareto în condiţiile concurenţei perfecte Reluăm, în cele de faţă dezbaterea Optimului Pareto (Modulul V), respectiv partea grafică, împrună cu ecuaţiile caracteristice; ne regăsim însă şi în condiţiile deja demonstrate ale concurenţei perfecte. Astfel, mai întâi putem surprinde transferul factorilor de producţie ca echivalent celui al costurilor, în Caseta Edgeworth-Bowley, -- Graficul V.6, între punctele A şi B, şi respctiv B şi C. (3) ∆CT = ∆k + ∆L = (+) ∆CTx = (-) ∆CTy Putem desprinde, apoi, variaţia costului total, din formula binecunoscută a costului marginal. (4) ∆CT = CMG x ∆Q x OB y C B A y OA x

Graficul VI.6 După Caseta EB – pentru situaţia costurilor --, limita producţiilor traduce şi ea situaţia producţiilor între punctele, corespunzător, A, B şi C (Graficul V.7): (6) ∆Q = ∆Qx + ∆Qy

(Qy) A

B

C

O (Qx)

Graficul VI.7

Din aceste ecuaţii mai putem desprinde:

86

(6) CMG ∆Qx = CMGy ∆Qy ceea ce, rearanjat, regăseşte egalitatea de raporturi corespunzător inverse între producţii, de o parte, şi costuri marginale, de cealaltă: ∆ Qx / ∆Qy = CMGy / CMGx Unde regăsim: (i) în membrul stâng, cele două rate marginale: de transformare, în producţie (Rmt),

şi respectiv de substituţie în consum (Rms), (ii) iar în membrul drept posibilitatea ca raportul celor două costuri marginale să

egaleze şi raportul corespunzător al preţurilor celor două bunuri, şi pe acela al veniturilor marginale.

Concluzia acestei desfăşurări – făcând apel şi la ecuaţia (2) de mai sus -- : P = VMG= CMG concurenţa perfectă

maximizarea profitului

este că maximizarea profitului în condiţiile concurenţei perfecte satisface optimul de tip Pareto al eficienţei. Observaţie: Condiţiile (modelului) concurenţei perfecte nu apar drept singurele care ar satisface optimul de tip Pareto, or acest aspect constituie, la rândul lui, un alt punct forte al teoriei.

4. Concurenţa imperfectă Pentru simplitatea şi înţelegerea cea mai adecvată a fenomenului imperfectării concurenţei, considerăm o aplicaţie simplă asupra curbei cererii, ca în Graficul VI.8 Px 10 D1

9 D2 8 D3 7 D4

6 D5 5 D6 4 D7 3 D8

2 D9 1 D10 0 D11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Qx Graficul VI.8 Avem astfel de a face cu o curbă a cererii (Dx) destul de particularizată şi practic simplificată. Curba este rectilinie şi întretaie axele Opx (a preţului) şi respectiv OQx ( a cantităţii), în dreptul valorilor 10 (unităţi specifice) ale fiecărei dimensiuni. Curba Dx ar putea fi considerată ca definită prin 11 puncte (D1-11), în care se întâlnesc coordonate ale preţului şi cantităţii, ca în Tabelul VI.2, în unităţile de mpăsură convenite. Vom considera astfel, pe rând şi în funcţie de preţuri şi cantităţi, succesiv valorile cerute: totală (Vx),

87

medie (VM) şi respectiv marginală (VMG) – atribuite corespunzător veniturilor totale presupuse. Tabelul VI.2

Dx 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 Px 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0 Qx 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Vx 0 9 16 21 24 25 24 21 16 9 0 VM X 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0 VMG X 9 7 5 3 1 -1 -3 -6 -7 -9 Calculele au loc conform formulelor veniturilor din Tabelul VI.1, de mai sus. Ne interesează evoluţia corespunzătoare a venitului total marginal (VMG) respectiv pentru preţurile şi cantităţile date. Curba VMG va putea fi treasată ca în Graficul VI.9. Concluziile de tras sunt realmente interesante. Px 11 D1

10 D2 8 D3 7 D4

6 D5 5 D6 4 D7 3 (VMG) D8

2 D9 1 D10 0 D11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Qx Graficul VI.9 Mai întâi, cu excepţia situaţiei (D1), a bunului nevandabil (zero cantitate cerută pentru un anume nivel nenul al preţului), venitul mediu este echivalent preţului cerut de consumator. Or, se face evident aici un lucru care ţine de legătura între acest exemplu – al elasticităţii finite a cererii – şi cel al concurenţei perfecte (ecuaţia 1 / paragraful 3.2). Faţă de ecuaţia (1), schimbările sunt, de fapt, două: (a) nivelul preţului se flexibilizează de la Po la Px; (b) în vreme ce venitul mediu (VM) rămâne în cadrul egalităţii multiple, eliminat din

această egalitate rămânând aici numai venitul marginal (VMG). De facto, deci, odată echivalentă perfecţiunea concurenţei cu aceea a elasticităţii

cererii, imperfecţiunea concurenţei poate fi văzută în aceeaşi optică, drept echivalentă trecerii cererii la elasticitate finită – şi practic la legea cererii binecunoscută din Lecţia II. O dată cu elasticitatea finită a cererii, însă, are loc ruptura dintre veniturile mediu (Va) şi marginal (Vm), ca în Graficele VI.9 şi VI.10.b.

88

Px Px Po (Dx) Po (Dx) (VMG) O Qx O Qx (a) Concurenţa perfectă (b) Concurenţa imperfectă Graficele VI.10 Consecinţa de prim rang asupra condiţiei firmei se face vizibilă în Graficele

VI.11. Px (CMG) Px Po A (Dx) Po A D (Dx)

(CTM) VM B (VMG) CM C CM (CTM) C O Qx O Qx Qo Q1 Qo (a) Concurenţa perfectă (b) Concurenţa imperfectă Graficele VI.11

Observaţie: Reducerea ofertei (“output gap”) rezultă în situaţia în care, în noile condiţii de alterare a mediului concurenţial, firma îşi păstrează totuşi calităţile atribuite concurenţei perfecte – vezi price taker şi output adjuster. Tipică imperfectării concurenţei se face însă şi transformarea condiţiei firmei şi din acest punct de vedere – astfel, caracteristice concurenţei perfecte se fac firmele de monopol şi oligopol, ca în paragrafele următoare. Altă observaţie: În ce priveşte Graficele VI.8 şi VI.9, forma rectilinie a curbei venitului marginal (VMG), ca şi simetria valorilor Vx, VM şi VMG, în Tabelul VI2, ţin de cazul destul de particularizat al curbei (Dx) din Graficul VI.8.

4.1 Monopolul 4.1.1 Caracterizare generală În Diagrama VI.1 se reflectă mutaţia condiţiilor de la concurenţa perfectă către

monopol. În consecinţă, pentru condiţiile monopolului, (1) perfecta elasticitate a cererii a dispărut demult – pe partea consumatorului, iar (2) firma de monopol este ofertant atât al

(a) producţiei sale spre vânzare – “output giver”, cât şi al (b) preţului de piaţă al acesteia – “price giver”

– pe partea ofertantului.

89

Diagrama VI.1 Monopolul şi concurenţa perfectă

CONCURENŢA PERFECTĂ MONOPOLUL i pluralitatea vânzătorilor & cumpărătorilor →un singur vânzător pentru o pluralitate de

cumpărători ii omogenitatea producţiei →un singur bun, fără substituţi iii libertatea intrării pe & ieşirii de pe piaţă →intrare barată de condiţiile specifice iv mobilitatea perfectă a factorilor de producţie →irelevant v transparenţa informaţiei →influenţată de codiţiile specifice

Observaţii: (1) Poate fi admis şi amendamentul după care monopolul poate fiinţa şi în condiţii de împărţire a pieţei între marea firmă de monopol şi parteneri de mult mai mici dimensiuni. Nu există, astfel, relaţii de concurenţă între firma de monopol şi celelelate firme; concurenţa mai poate însă subzista între firmele de dimensiuni mai mici şi, astfel, comparabile. Monopolul se redefineşte, în aceste condiţii – de altfel cel mai aproape de realitatea zilei – drept situaţia (de piaţă) în care:

(a) preţul pieţei poate fi oferit (dictat) de o singură firmă (de monopol), dintr-o pluralitate de firme existentă;

(b) oferta totală de piaţă poate depăşi oferta individuală a firmei de monopol, dar acest fapt nu afectează esenţial preţul, statutul firmei şi situaţia de monopol a pieţei.

(2) Firma de monopol nu este obligatoriu o firmă extinsă, după regulile deja cunoscute din Lecţia de faţă şi respectiv din Lecţia I. Graficul VI.12 defineşte geneza şi caracteristicile monopolului. Px (CMG) PM A PC B C (CTM) CM D (Dx=Px=VM) (VMG) O QM QC Qx Graficul VI.12 Toate acestea, odată presupus că monopolul fixează producţia la nivelul QM, obţinând preţul de monopol PM, din aceleaşi condiţii cu cele ale firmei în condiţii perfect concurenţiale, respectiv de maximizare a profitului. Suboptimalitatea Pareto este şi mai evidentă în cazul monopolului, decât în cazul firmei oarecare în condiţiile concurenţei imperfecte (Graficul VI.10.b): o producţie diminuată (QM<QC) pentru un preţ mai mare decât cel de concurenţă(PM> PC). Este mai evidentă această suboptimalitate, subliniem, dar cel puţin maximizarea profitului pe seama reducerii relative a ofertei nu este un element nou al monopolului.

90

Un alt aspect important este cel după care configuraţia firmei de monopol recâştigă curba ofertei – ca tendinţă de identificare a acesteia cu costul marginal al firmei de monopol.

4.1.2 Mutaţia în surplusul consumatorului Semnificativ este – în perfectă corelaţie cu cele întâmplate între optimul Pareto al concurenţei perfecte şi suboptimalitatea Pareto a monopolului -- modul în care monopolul operează asupra surplusului consumatorului (Graficul VI.13). Px PM A PC B C

(Dx=Px=VM) O QM QC Qx Graficul VI.13

4.1.3 Posibile beneficii ale monopolului şi alte aspecte Beneficiile posibile ale monopolului vin să încerce un oarecare contrabalans al “atentatului de principiu” al aceluiaşi monopol la conceptul de bunăstare, un atentat deja demonstrat şi teoretic, dar şi în practică. Un posibil beneficiu al monopolului este un factor al supravieţuirii acestuia, împotriva stării concurenţiale. Figurăm aici câteva aspecte de principiu. (1) Economiile la scară – subiect dezbătut deja mai sus – vin să contracareze creşterea costurilor de monopol, contrapartida profitului de monopol. Înţelegem prin costuri de monopol creşterea costurilor peste nivelul condiţiilor concurenţiale. Px (VMG) (Sx & CMG) PC PM (Dx=VM) O QC QM Qx Graficul VI.14 Observaţie: Ceea ce se întâmplă în acest exemplu este numai o excepţie de la suboptimalitatea Pareto caracteristică monopolului. Dacă însă acceptăm că “excepţia

91

confirmă regula”, în cazul de faţă excepţia este dată de aspectul că nu monopolului îi sunt caracteristice economiile la scară, ci extinderii firmei – ceea ce rămâne calitativ diferită de monopolizare. De facto, situaţia de faţă este caracteristică a ceea ce se numeşte monopol natural, prezent în specificul unor ramuri industriale.

(2) Progresul tehnic este favorizat, în condiţii de monopol, în sensul păstrării şi securizării proprietăţii intelectuale – societatea civilizată nu se poate lipsi de protecţia proprietăţii intelectuale, cum nu se poate lipsi de protecţia proprietăţii de orice altă natură, nici măcar la contraargumentul că astfel este compromisă concurenţa aducătoare de bunăstare. De astădată, însă, spre deosebire de cele întâmplate în condiţiile creerii economiilor la scară, putem observa că monopolul însuşi este benefic şi virtuos. Dacă el este şi o firmă extinsă şi creatoare de economii la scară, atunci se crează şi cercul virtuos între crearea de condiţii tehnico-economice cercetării şi respectiv securizare proprietăţii intelectuale.

(3) Discriminarea pieţelor este un alt aspect specific monopolului comun mai multor spaţii de piaţă autonome (Graficele V.15).

Printre alte aspecte ale monopolului menţionăm mai întâi pe cel numit monopolism, apoi ceea ce poartă numele de teorema excesului de capacitate.

(4) Monopolismul sau concurenţa monopolistă este o stare a economiei disjunctă atât

de ideea clasică de concurenţă, cât şi de stările de monopol sau oligopol. Specificul monopolist costă, cel puţin, în: (i) neomogenitatea producţiilor, pe batze materiale; (ii) elasticitatea redusă sau inelsticitatea cererii – care favorizează transformarea

preţului în instrument (armă) de competitivitate, în locul preţului de concurenţă, la care se ataşază firmele concurente (vezi “price taker”).

Px Px Px PA Pr PB (DA) (DB) (DC) O QA Qx O QB Qx O Q Qx (a) (b) (c) Graficele VI.15

Putem observa descrierea şi devenirea monopolismului în Graficele VI.16.

92

Px Px (CMG) (CTM) (CTM) (CMTL)

(VMG) (VM = Px=Dx) (VMG) (VM = Px=Dx) O Qx O Qx (a) (b) Graficele VI.16

(5) Teorema excesului de capacitate indică explicit alte implicări ale monopolului, ca şi firmei monopoliste, asupra bunăstării consumatorului. Surprindem două situaţii:

(a) firma îşi poate obţine reducerea costurilor – astfel şi a preţului – numai în condiţiile creşterii producţiei proprii;

(b) depăşirea propriei capacităţi de producţie implică suportarea ei de către consumator – aceasta urmare creşterii obligatorii a preţului de monopol.

4.2 Oligopolul sau duopolul

Ca situaţie economică – aşa cum am văzut diferenţa între situaţia economică şi, respectiv, firma implicată, şi în cazul monopolului – oligopolul se mai numeşte “concurenţa între cei puţini”. Dar ce este mai adevărat este că, în ciuda complexităţii specifice acestui context, teoria este cu atât mai devansată. Să punem în evidenţă o seamă de aspecte teoretice (Graficele VI.17). Px Px (CMG2) PA A PA (Dx) A (D2) (VMG) (CMG1) (VMG2) (VMG1) (D1) (VMG) (Dx) O QA Qx O QA Qx

(a) (b)

Graficele VI.17 În speţă, se pierde continuitatea atât a venitului marginal, cât şi a celui mediu, cel puţin în viziunea cercetării actuale. _______________________________________________________________________________ Sumarul modulului: Bazele economiei firmei fiind parţial puse în Modulul II, studiul economiei firmei începe cu completarea imaginii costurilor, pentru ca studiul veniturilor acesteia să poată conclude asupra fenomenologiei profitului. Observăm când şi cum profitul se maximizează, dar şi maximizarea profitului urmează să fie pusă în context mai

93

larg. De o parte, aceasta este dependentă de mediul concurenţial; de cealaltă ea rămâne apanajul firmelor mici şi mai puţin dezvoltate, aşacum este cazul modelului concurenţei perfecte. Tocmai alterarea şi fragilizarea concurenţei lasă loc şi diferenţierilor de talie ale firmelor, ca şi lărgirii portofoliului de obiective manageriale. Este ceea ce se numeşte « paradoxul clasic », respectiv al gândirii care venerează piaţa şi concurenţa. Chestiuni:

(1) Exceptând teoria firmei, la ce se mai poate referi microeconomia ? (2) Explicaţi raportul dinamic (de comportament) între nivelul producţiei şi (a)

fiecare factor de producţie în parte; (b) pe fiecare dintre termenii de timp (scurt, respectiv lung).

(3) Având în vedere modelul optimului Pareto, expus în Lecţia IV, precedentă, explicaţi şi enumeraţi elementele adăugate demonstraţiei acestuia în condiţiile: (a) concurenţei perfecte; (b) concurenţei simple (imperfecte); (c) monopolului şi oligopolului.

(4) Să se dea explicaţia completă a legii maximizării profirului, pentru condiţiile monopolului.

(5) Explicaţi şi exemplificaţi situaţia monopolului natural, în economie. (6) Încercaţi o descriere a particularităţilor monopsonului (pluralitatea

producătorilor/vânzătorilor vizavi de un cumpărător unic).

Dezbatere: (7) Echivalenţa între concurenţa perfectă şi eficienţa de tip Pareto este un fapt deja

demonstrat. Să încercăm o generalizare a termenilor acestei teoreme: (a) presupunem afectarea perfecţiunii concurenţei prin elasticitatea cererii, devenită,

dintr-o valoare infinită, una finită; (b) eficienţa de tip Pareto este (dimpotrivă) depăşită (întrecută) de starea de monopol:

(b1) cum se manifestă economic această situaţie ? (b2) cât se datorează această situaţie monopolului şi cât intră în discuţie alte condiţii

? (b3) care sunt consecinţele acestei situaţii în planul distribuirii venitului ? (b4) să încercăm astfel reactualizarea discuţiei asupra eficienţei Pareto în condiţii

contemporane – ale concurenţei şi monopolizărilor parţiale ale economiei. _________________________________________________________ Bibliografie Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007 Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988 Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995 Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979

94

Goldman Sachs. (1997): EMU: Does Real convergence Matter? European Economic Analyst. On line: www.euro-emu.co.uk/pubs/gs1realconvergence.shtml Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992 Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981 Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a. Philip Allan. New-York, Toronto, Sidney 1981 Teilhac, E: Les Fondements Nouveaux de l'Economie. Ed. Riviere. 1932 Van Horne, James C: Financial Market Rates and Flows. Ediţia a 3-a. Englewood Cliffs. NJ. Prentice Hall. 1990 Van Horne, James C& Wachowicz, John M: Fundamentals of Financial Management Prentice Hall. 1990. P. 24-29; 575-599; 614

95

Modulul VII INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE

Planul lecţiei:

1.Modelul clasic şi replica lui J.M. Keynes 2. Bazele Macromodelului John Maynard Keynes

Notă: Cunoştinţele din această lecţie apar noi faţă de majoritatea celor parcurse până aici, cu excepţia principiilor de bază ale cercetării grafice asupra economiei din Modulul I.. În această lecţie, Trecem de la zona de gândire a clasicilor şi marginaliştilor de viziune liberală la un alt curent de gândire, inovat de John Maynard Keynes, iar faptul nu este numai de consemnat, ci se observă în însăşi intimitatea analizei şi cercetării, oricât am rămâne la metoda grafică. Se schimbă şi domeniul, de la interiorul firmei la entitatea formată de ansamblul fluxurilor din jurul pieţei naţionale şi venitului naţional. Scopul modulului: se desăvârşeşte aici studiul fundamentelor economiei cu lărgirea maximă a „scării” economice. Obiective: (1) fixarea conceptelor proprii macrosistemului; (2) vederea dublă asupra macrosistemului – clasici şi respectiv J.M. Keynes – pune bazele unei polemici fructuoase din punct de vedere ştiinţific, dar şi practic; (3) fundamente ale politicii (macro) economice. _____________________________________________________________________________________ Studiul economiei la scară presupune complementaritatea între comportamentele (1) agentului economic – pentru microeconomie – şi (2) economiei în ansamblu – pentru macroeconomie, respectiv pentru macro-entitatea de tip naţional sau federal, la rândul ei autonomă. Cu o singură observaţie. Un adevăr este acela că naţionalul (federalul) se autonomizează şi juridic, constituţional, politic, religios etc. Nu este însă acelaşi lucru sau principial obligatoriu ca naţionalul (federalul) să revendice automat o entitate macroeconomică autonomă. Obligatoriu rămâne totuşi ca această entitate “supraagent” să existe la un nivel oarecare, indiferent că acesta este cel naţional sau federal. Odată cu macroeconomia, iniţialul “infinit” al pieţei – cumulând bunuri, servicii, cantităţi, agenţi, profile şi stabilind preţuri cu ajutorul monedei unice aferente – capătă contur şi devine finit, conţinând cel puţin: (i) un circuit specific al producţiei şi ofertei, astfel unul al valorii şi venitului fluxul

macroeconomic, vizavi de stocul, care indică, în complementar, resursele economiei;

(ii) o piaţă autonomă unică a tuturor valorilor şi tranzacţiilor; (iii) un număr finit de bunuri şi servicii (produs final), de industrii şi agenţi economici,

drept repere de studiu; (iv) un reper politic şi de exerciţiu guvernamental tot unic.

96

1. Modelul clasic şi replica lui J.M. Keynes Două nume de rezonanţă francofonă indică spre adevăraţii “părinţi” ai disciplinei

macroeconomiei, dar fiecare dintre ele cu o contribuţie distinctă la gândirea clasicilor în domeniu.

1.1 Legea “ofertei creatoare de cerere proprie” (Jean Baptiste Say) Se mai numeşte “legea lui Say” şi enunţă că oricare cerere, manifestată pe o

piaţă oarecare, deţine (prin definiţie) suportul unei producţii şi oferte concomitente. Esenţialmente, explicaţia poate fi dată – în maniera pe care o cunoaştem bine din lecţiile precedente -- cu ajutorul Graficelor VII.1, la care concură: (1) cele două segmente ale pieţei, considerate relevante: piaţa bunurilor şi serviciilor (de bază / c) şi piaţa muncii (a) şi (2) funcţia de producţie pe termen scurt (b).

w (a) (DL) (SL) wE* E’ wE E (DL’) O L

LE LE* Qx M E’ QE’ E’ (Q) (Dx’) (c) E QE E (b) (Dx) (Sx) I Px PE’ PE O LE L

Graficele VII.1

Observaţie: Pentru demonstraţie (metodologic), se poate presupune astfel corelarea (identitatea) între cele două echilibre (E): al pieţei bunului şi respectiv al pieţei muncii. Explicaţia teoriei: Pornim de la corelarea iniţială a celor două echilibre de piaţă şi presupunem un factor esenţial de dezechilibru, mai întâi pe piaţa muncii: creşte oferta de forţă de muncă -- urmare dorinţei fireşti de mai bine a indivizilor, dar şi pentru a lua în considerare supraoferta de muncă de intensă actualitate în ultimele decenii. Aceasta înseamnă o mişcare de-a lungul curbei ofertei, în Graficul (a), din punctul de echilibru E în punctul E’.

97

Răspunsul firmelor ar putea fi unul care valideze această schimbare (re-poziţionare) a echilibrului pe piaţa muncii – respăectiv, deplasarea corespunzătoare către dreapta a curbei SL. Dar aceasta va avea loc numai în condiţiile în care şi interesul firmelor va putea suferi mutaţia corespunzătoare, respectiv dacă şi numai dacă va putea creşte astfel atât oferta, cât şi cererea de bun (x), astfel venitul total al firmelor. Or Graficele V.1: (a) pe Graficul (b) fac vizibil faptul că creşterea ofertei de muncă poate creşte producţia

generatoare de ofertă (Qx); (b) pe Graficul (c) această creştere de ofertă se face vizibilă mişcarea EE’ de-a lungul

curbei ofertei (Sx) – similar modului în care, pe piaţa muncii, mişcarea avea loc tot de-a lungul curbei ofertei specifice. Rămânem astfel pe Graficul (c), unde subzistă dezechilibrul cerere-ofertă până la

lămurirea situaţiei dacă asupra curbei cererii de bun (x) s-ar fi putut naşte, în acest context, acea forţă care să deplaseze corespunzător curba cererii de bun (x) către acelaşi punct E’. Or, resursele acestei dinamici a curbei (Dx) există: este vorba cel puţin de creşterea venitului indivizilor consumatori, urmare creşterii (a) atât a numărului de angajaţi (↑L), cât şi (b) salariului corespunzător (↑w), vizibile pe Graficul (a). Observaţie: “Oferta creatoare de cerere proprie” este astfel demonstrată pentru ambele pieţe – a factorilor de producţie şi repectiv bunurilor şi serviciilor --, cu condiţia corelării lor – macroeconomice, bineînţeles. Pe ambele pieţe are loc mai întâi creşterea ofertei.

Putem vorbi despre slăbiciunile acestei teorii şi o vom face ceva mai jos. Deocamdată, însă, mai importantă este cealaltă parte, cea “forte”, respectiv, am spune miza, sau “bătaia lungă” a teoriei. Miza teoriei atinge, dintru început, ceea ce nici J.M. Keynes, criticul cel mai pertinent al teoriei de după mai bine de un secol, nu a reuşit să depăşească – este vorba de cele două obiective ale macroeconomiei: (1) echilibrul general – aici al pieţei – şi (2) creşterea economică. Se observă în model cum că refacerea corelării echilibrelor de pe cele două pieţe are loc concomitent creşterii producţiei şi venitului consumatorului. Dar încă mai important şi specific gândirii clasicilor este demonstraţia cum că cele două deziderate macroeconomice se înfăptuiesc prin concursul exclusiv al firmelor şi populaţiei, ceea ce întrevede capacitatea de auto-reglare a economiei, echivalentă lipsei necesităţii oricărei intervenţii, a oricărei alte forţe, a oricărui alt tip de agent economic, inclusiv statului. În al doilea rând, observăm aici cam cum văd clasicii ceea ce, mai târziu, Keynes proiecta într-o manieră mult mai sofisticată – am numit, din nou, echilibrul general. Clasicii – şi nu mai puţin urmaşii lor neoclasici – văd echilibrul general puternic ataşat conceptului de piaţă, şi concret ca pe o presupusă forţă de legătură între echilibrele de pe pieţele bunurilor şi factorilor de producţie. În fine, în al treilea rând, modelul de gândire al lui J.B. Say indică restricţia condiţiilor în care se văd îndeplinite cele două obiective ale macroeconomiei, anume: flexibilitatea salariilor şi a preţurilor – se observă variaţia lui wE şi respectiv PE. Critica teoriei: • Poate începe de la aspectul metodologic după care este folosită legătura dintre piaţa

muncii, de o parte, şi curba producţiei şi piaţa unui singur bun (x), ceea ce apare

98

insuficient unei demonstraţii macro, care ar şi privi piaţa ca pe o multitudine a bunurilor şi serviciilor, fiecare cu segmentul său de piaţă propriu, şi producţia ca necesitând tot atât o multitudine de curbe, precum cea vizibilă în Graficele (b) de mai sus.

• Mai important este, însă, tot fondul de idei. Astfel, este un alt punct forte al teoriei intermedierea legăturii dintre pieţe de către producţie – ceea ce, la Keynes, chiar lipseşte, după cum vom vedea în capitolul următor – dar se poate observa pe Graficele (b) tot atât de bine că creşterea producţiei se loveşte de cel puţin două limite, reprezentate de punctele importante ale curbei Q. Limita cea mai evidentă este maximul producţiei pe termen scurt (M), dincolo de care nu este de presupus că vreun angajator şi-ar mai mări personalul. Dar şi până la întrunirea producţiei maxim posibile pe termen scurt, punctul de inflexiune (I) indică numărul angajărilor de la care producţia nu mai creşte accelerat, odată cu noile angajări.

• În realitate, teoria greşeşte prin chiar raţionamentul de bază: elementul determinant nu este disponibilitatea forţei de muncă – sau aceasta ar putea fi numai în condiţiile unor producţii inferioare capacităţilor --, ci capacitatea de producţie, cu limitele ei. Astfel, descoperim că modelul destinat să demonstreze – în spatele teoriei “ofertei creatoare de cerere proprie” – că şomajul nu poate exista sau rămâne o chestiune economic irelevantă reuşeşte, mai degrabă să indice contrariul: coordonatele economice de la care ia naştere şomajul insovabil pe termen scurt, concomitent cu incapacitatea aparatului macroeconomic de a-şi produce creşterea, pe acelaşi termen. 1.2 Modelul “fluxului circular”(François Quesnay) Celălat reper, aparţinând lui François Quesnay, pare să capete o altă metodologie,

deşi confirmă fundamentele aceleiaşi gândiri. Quesnay presupune aceleaşi două categorii de agenţi economici – firmele (F) şi populaţia (P) – între care are loc un schimb de fluxuri valorice (Diagrama VII.1): poplaţia (P) se angajează la firme (F), iar în schimbul factorului de producţie pe care îl oferă (L) primeşte şi salariu (w), şi o ofertă de bunuri (S), pe care să le achiziţioneze.

Diagrama VII.1

(L) (D) (w) (S)

Unde: (L) = forţa de muncă (w) = salarii (S) = oferta de bunuri (D) = cererea de bunuri

F P

99

Iar această pluralitate de fluxuri se poate rezuma într-un singur flux dintre cele două categorii de agenţi economici, ca în Diagrama VII.2.

Diagrama VII.2

Unde: (Y) = venitul naţional (C) = consumul

Ceea ce se traduce prin aceea că firmele (F) furnizează venitul naţional (Y), iar

populaţiei i se atribuie consumul (C) acestuia. Gândirea lui Quesnay, respectiv a clasicilor – adică ceea ce operează aici legătura cu teoria şi modelul lui J.B. Say – vede fluxul circular, în condiţiile economiei închise15

(0) Y = C

-- egalitatea automată dintre venit naţional şi consum:

Este aidoma unui fluid circulând între cele două repere de agenţi economici, fără frecări sau pierderi. Observaţie importantă: Legea lui Say şi macro-fluxul lui Quesnay sunt perfect consecvente una cu celălalt: echilibrul “recâştigat” al economiei, prin legea lui Say, este fundamentul fluxului firme-populaţie imaginat “fizic” ca un fluid circulând fără pierderi şi fără frecări. Acest tandem al gândirii clasicilor despre macroeconomie putea însă uşor conduce la auto-blocare. Vom înţelege în continuare felul în care dezvoltarea disciplinei a putut veni numai de acolo de unde viziunea clasicilor era nu numai criticată, ci chiar parţial negată.

1.3 Critica lui J.M. Keynes Keynes repudiază în întregime legea lui Say:

(i) piaţa “nu este totul”, ci numai un moment al macro-fluxului, (ii) în sensul în care macroechilibrul nu aparţine astfel numai pieţelor; (iii) de asemenea, sau chiar în consecinţă, flexibilitatea salariilor şi/sau preţurilor este

insuficientă producerii echilinbrului general. Keynes avea să construiasă, în macromodelul propriu un echilibru cu mult mai

complex. Dacă însă Keynes nu rămâne totuşi părintele macroeconomiei, ci un cercetător care dezvolta o idee a clasicilor, acest lucru avea loc în condiţiile în care el prelua exclusiv macro-fluxul lui F. Quesnay, datând dinainte de anul 1900, pe care avea să îl modifice şi astfel să îl dezvolte.

2. Bazele Macromodelului John Maynard Keynes

15 Vezi şi Modulul V, pentru modelul Pareto.

F P

Y

C

100

În “Teoria Generală…”, Keynes construieşte un model economic, compus ca în Diagrama VII.1.

Diagrama VII.1 Componenţa formală

a Macromodelului lui John Maynard Keynes A Ipoteze şi restricţii: 1 fixitatea preţurilor şi salariilor 2 abstracţie de pieţele monetară şi financiară 3 abstracţie de creşterea economică B Componente de derulare şi de lucru: 1 agregate 2 reprezentări 3 concluzii

2.1 Agregatele şi fluxul circular

Să observăm şi componenţa Tabelului VII.1.

Tabelul VII.1 AGREGATELE

Macromodelului J.M. Keynes Ord. AGREGAT NOTAŢIE AUTONOM FUNCŢIE DE VENITUL NAŢIONAL

1 Consum C - C=C(Y) 2 Investiţii I I=I* - 3 Cheltuieli

guvernamentale (publice)

G

G=G*

-

4 Exporturi X X=X* - 5 Economii S - S=S(Y) 6 Importuri M - M=M(Y) 7 Venituri fiscale

ale statului T - T=T(Y)

8 Venit naţional Y - C+(I+G+X)=C+(S+T+M) 9 Cerere agregată Da - Da = Y**

10 Injecţii J - J=I+G+X=I*+G*+X* 11 Retrageri W - W=S+T+M=S(Y)+T(Y)+M(Y)

* Exogen. ** Pentru echilibru.

Înţelegerea condiţiei agregatelor are loc şi va fi explicată în continuare cu ajutorul iteraţiilor Diagramei VII.3, care nu face decât să preia critic macrofluxul lui F. Quesnay.

101

Diagrama VII.3 Macrofluxul, la J.M. Keynes16

(1) Intruziunea sistemului bancar (B): economii (S) şi investiţii (I)

Unde: Y = C+ S Da = C + I Echilibru condiţionat: Da = Y ⇔ (1) I = S

(2) Agentul economic stat (Guvern /G): impozite (venituri fiscale ale statului /T) şi

cheltuieli guvernamentale (publice/G)

Unde: Y = C+ S + T Da = C + I + G Echilibru condiţionat: Da = Y ⇔ (2) G = T

16 Agregatele sunt notate în cercuri, iar agenţii economici în pătrate.

Firme

Menaje B

Y

C

I S

Firme

Menaje B

Y

C

I S

G

G T

102

(3) Economia deschisă (W): importuri (M) şi exporturi (X)

Unde: Y = C+ S + T+M Da = C + I + G+X Echilibru condiţionat: Da = Y ⇔ (3) X = M

Observaţii:

• Deşi nu este considerat flux bănesc, macrofluxul se comportă ca un flux bănesc în zona economiei deschise: importuri, echivalent ieşiri de venit naţional; exporturi, dimpotrivă.

• Tot între clasici şi Keynes, putem imagina fluxul ca pe un fluid în curgere circulară, întâlnind agenţii economici respectivi. Venitul naţional “curge” de la firme către populaţie, în zona acesteia iau naştere exclusiv ieşirile fluxurilor adiţionale, iar întors în zona firmelor, acestea se fac beneficiarele intrărilor adiţionale.

• Macromodelul reuşeşte astfel să adauge, la Keynes, un alt factor de complexitate – pe lângă înlăturarea identităţii venit-consum şi a caracterului necondiţionat al oricărei egalităţi. Este vorba de trecerea de la exclusivitatea venitului naţional (fluidul care circula, simplu, fără intrări-ieşiri şi fără frecări) la două agregate confluente: (1) venitul naţional (Y) şi (2) cererea agregată (Da). Or, cea mai importantă dintre consecinţele noii situaţii (situări) a Macromodelului este – vizavi şi chiar înainte de egalitatea condiţionată a celor două agregate – ameninţarea devenită imanentă a diferenţierii celor două, în condiţiile unor fundamentări tot atât diferenţiate.

• De înţeles, astfel, că (1) la populaţie întâlnim exclusiv venitul naţional, luând calea consumului (C), versus căile alternative ale economiilor (S), impozitelor (T) şi importului (M); în vreme ce (2) la firme, ipostaza este una dublă: venitul naţional îşi cunoaşte originea, iar fluxul revine în calitate de cerere agregată (Da).

• În astfel de condiţii, agregatele îşi nuanţează individual poziţia. De o parte, la populaţie, fluxurile adiţionale (alternative la consum) se formează exclusiv pe partea ieşirilor -- retragerilor (W) -- şi exclusiv drept componente ale venitului naţional (Y). Corespunzător, la firme, aceleaşi fluxuri adiţionale se formează exclusiv pe partea intrărilor – injecţiilor (J) -- şi exclusiv în zona cererii agregate (Da).

Firme

Menaje B

Y

C

I S

G

G T X M

W

103

• Tot în aceste condiţii, în Diagramă regăsim agregate care au la origine venitul naţional (consum, economii, impozite, importuri) – şi de aceea Tabelul VII.1 le notează drept funcţii de venitul naţional --, despărţite de agregatele care, dimpotrivă, apar drept exogene venitului naţional (consum, investiţii, cheltuieli publice, exporturi).

• Scos definitiv din egalitatea cu venitul naţional, agregatul consum (C) se desparte, astfel, şi de restul agregatelor printr-o dublă condiţionare: este componentă principală şi a venitului naţional, şi a cererii agregate.

• Iar acest aspect indică şi către un altul, exprimând timpul economic al macrofluxului: venitul naţional se formează, îşi formează fluxurile adiţionale şi se “întoarce” la agenţii economici care l-au furnizat (firmele) pe parcursul termenului scurt – cu alte cuvinte, distincţia termenului scurt are loc pe fluxul circular principal. Fluxul circular re-porneşte de la firme, tot în calitate de venit naţional, după ce în fluxul precedent – termenul scurt – aici se cumulase cererea agregată. Iată, deci, odată cu înglobarea în venitul naţional curent a cererii agregate precedente, recâştigarea şi a bazelor creşterii economice, echivalentă imaginii după care termenul lung (succesiunea termenelor scurte) poate însemna conservarea formală a fluxului în condiţiile variaţiei venitului naţional corepunzător fiecărui termen scurt – simplismul macrofluxului la F.Quesnay rămânea depăşit de acest aspect dinamic, în lipsa intrărilor-ieşirilor. Alte aspecte ale fluxului circular vor fi detaliate în paragrafele următoare.

2.2 Specificul macro-echilibrelor Ne referim, în cele de faţă, tot la conţinutul macrofluxului, mai precis la fluxurile adiţionale (adiacente), introduse de Keynes. Fiecare flux adiţional est format dintr-o componentă funcţie de venitul naţional şi din cealaltă, exogenă faţă de venitul naţional şi respectiv componentă a cererii agregate. Dincolo de modelul (imaginea) care le reuneşte în Diagrama VI.1, însă, există specificuri importante ale fiecărui flux în parte. 2.2.1 Economiile şi investiţiile Considerând, mai întâi, ecuaţia (1) de mai sus, echivalând la rândul ei ieşirii din modelul clasic:

(1) Y = C + S economiile apar drept partea reziduală a venitului naţional, peste nivelul consumului: S = Y - C iar aceasta se întâmplă, fireşte, la nivelul consumatorului – la populaţie, menaje sau indivizi.

De cealaltă parte a acestui flux, revine noua categorie instituţională – de agenţi economici – inclusă în model – am numit băncile (sistemul bancar), la care se poate adăuga sistemul financiar, alcătuit la rândul lui dintr-o infrastructură formată din agenţi economici care gestionează economii, transformându-le în investiţii. Odată cu lărgirea (largheţea) numărului de agenţi economici şi instituţii participante, cu principiile şi sistemele lor de lucru diferenţiate, zona relaţiilor economii-investiţii se face ea-însăşi una extinsă şi de importanţă economică majoră. Societatea macroeconomică îşi formează, astfel, propriul fond de investiţii din economii cumulate pe termen lung – ceea ce echivalează cu adevărul că, pe termen lung, egalitatea economii-investiţii este validă şi

104

fundamentală. Problema condiţionării acestei egalităţi este, deci, tot automat, una pe termen scurt.

Vom mai desprinde din următoarele sub-paragrafe şi faptul că acest flux este singurul din Macromodelul Keynes care îşi apropriază ambii termeni de timp – scurt şi respectiv lung. Pe termen scurt, deci, fie: (a) investiţiile pot depăşi (excede) economiile curente: I > S, premisă a creşterii cererii

agregate peste nivelul venitului naţional: Da > Y, respectiv o premisă inflaţionistă17

(b) fie, dimpotrivă, economisirea poate fi superioară investiţiilor: S > I, premisă inversă şi în ce priveşte raportul venitului naţional curent cu cererea agregată: Y > Da, adică o premisă deflaţionistă. Concomitent, însă, putem aprecia că deflaţia poate astfel alimenta excedente ale investiţiilor în perioadele următoare;

. Concomitent, însă, este nevoie ca fondul de investiţii să fi fost asigurat în perioadele – timpii scurţi -- anterioare pentru o astfel de situaţie curentă;

(c) fie, bineînţeles, economisirea şi investiţiile sunt egale: S=I, un echilibru parţial care îşi apropriază stabilitatea preţurilor pe piaţa principală (a bunurilor şi serviciilor), ca şi un proces ritmic al investiţiilor pe perioadele următoare. Acestea fiind jocurile investiţii-economii pe termen scurt şi efectele lor, Keynes

indică două limitele ale acestuia – de altfel perfect vizibile în Diagrama VI.3: (i) limita economisirii – constituirii economiilor – este nivelul venitului naţional; (ii) limita investiţiilor este nivelul economiilor consituite (cumulate) în perioadele

precedente şi în perioada curentă. Iar aceasta pentru că Macromodelul Keynes imaginează economiile şi investiţiile, nu numai corelate între ele, ci laolaltă în macro-fluxul venitului naţional. Am desprins astfel o dublă condiţionare interesantă a economiilor, respectiv cu consumul – pe partea venitului naţional – şi cu investiţiile – pe fluxul specific, adiţional . Iar acestea, pe cei doi termeni de timp, scurt şi respectiv lung. În realitatea completă, cele două corelaţii ale economisirii se lasă intermediate, în Macromodel, de alte două mărimi de importanţă crucială, respectiv, din nou, venitul naţional (corelaţia cu consumul, vezi şi rata dobânzilo, cu investiţiile, vezi şi sub-paragraful 2.4.2 de mai jos). Ne întoarcem astfel la relaţia economiilor cu consumul, despre care revedem Diagrama VI.3 – cu acelaşi macroflux principal, circular. Dincolo de corelaţia inversă între consum şi economisire (pe termen scurt), se poate desprinde contribuţia diferenţiată la constituirea venitului naţional al perioadei următoare, din partea economiilor şi respectiv consumului: (a) pe termen scurt, consumul este cel care “validează” reîntregirea venitului naţional –

este vorba aici încă de imaginea fluxului circular, de la clasici, ceea ce, la Keynes, se traduce prin cererea agregată întreţinută de şi prin consum; iar aici putem imagina pe teren procesul prin care producţia naţională (oferta agregată) este tranzacţionată (vândută) pe piaţă. Dimpotrivă, tot la Keynes, economisirea este o ieşire din fluxul principal, ea diminuează consumul, afectând nivelul venitului naţional şi creşterea (economică a) acestuia;

17 Avem în vedere definiţia keynesistă a inflaţiei, în termenii cheltuielilor (injecţiilor) totale -- vezi sub-paragraful 2.4.1, de mai jos.

105

(b) fenomenul este numit de James Tucker “paradoxul economiilor”18

– pentru că, însfârşit pe termen lung, economiile se fac benefice cererii agregate, venitului naţional pe perioada următoare şi astfel creşterii economice, dar asta prin intermediul investiţiilor.

În subsidiarul relaţiilor inverse ale economisirii cu consumul şi cu investiţiile, se va putea desprinde mai departe chiar o relaţie crescătoare între consum şi investiţii – multiplicatorul de investiţii . 2.2.2 Impozitarea şi cheltuielile publice Ceea ce deosebeşte impozitarea de economisire înseamnă cel puţin trei aspecte. Mai întâi, impozitarea, deşi se formează (în Macromodel) tot la populaţie, nu este o opţiune a acesteia şi nu se contabilizează în proprietăţi private, ci are loc la rate dictate prin lege ca un transfer către domeniul statului. A doua deosebire este, astfel, aceea că, deşi se manifestă ca ieşire de flux şi pe partea populaţiei, impozitarea rămâne insensibilă (inertă) faţă de opţiunea populaţiei, de rata dobânzilor sau de nivelul inflaţiei. A treia deosebire este aceea că impozitarea, ca şi materializarea (returnarea) ei prin cheltuieli publice (guvernamentale) nu mai are loc pe termen lung, ci concomitent cu materializarea fluxului circular, adică pe termenul scurt a ceea ce se numeşte exerciţiu bugetar. Ca atare, interesant se face aspectul după care caracterul exogen al cheltuielilor publice nu revine odată cu acestea, ci porneşte încă din zona impozitării, adică a ieşirii de flux pe partea populaţiei.

În rest, impozitarea, ca şi economisirea, constituie ieşire de flux, reduce cererea agregată – având şansa să reducă nivelul venitului naţional păe perioada următoare – dar tot atât efectul ei imediat este şi unul deflaţionist. Deosebirea între impozitare şi şi economisire rămâne mai mare decât aceea între cheltuielile publice (guvernamentale) şi investiţii, cel puţin din punct de vedere operaţional (keynesist) – bunăoară, cheltuielile publice întreţin cererea agregată aidoma investiţiilor şi chiar le pot suplini pe acestea şi întreţin pericolul inflaţionist în aceeaşi măsură. Tot ce nu pot (statutar vorbind) cheltuielile publice – în comparaţie cu investiţiile private – este să se întreţină în perioada curentă pe baza unor vărsăminte anterioare. Trei aspecte sunt însă mai importante în relaţia între impozite -- venituri fiscale ale statului – şi cheltuielile publice (guvernamentale) – în speţă pe fluxul adiţional adus de agentul economic stat. Primul dintre ele ţine de observarea situaţiei că acelaşi fluxul adiţional se contrapune (şi el) macrofluxului prinxcipal – în traducere economică, veniturile statului reduc cererea agregată (venitul naţional) şi numai cheltuielile acestuia sunt în folosul cererii agregate, venitului naţional şi macrofluxului. Or, să observăm, în consecinţă, cel de al doilea aspect al acestui flux, respectiv, ca şi pentru cazurile celorlalte fluxuri adiţionale, cel legat de echilibrul, versus dezechilibrul pe acest flux. Echilibrul acestui flux este chiar echilibrul bugetar – al bugetului de stat, respectiv, între veniturile şi cheltuielile statului. Iar contrapunerea fluxului adiţional faţă de macrofluxul principal echivlează situaţiei în care, mai întâi, excedentul bugetar – excedentul veniturilor (fiscale) faţă de cheltuielile publice – echivalează diminuării fluxului – consumului, cererii agregate şi venitului naţioal la momentul viitor – invers

18 “Paradox of thrift”

106

pentru deficitul bugetar – excedentul cheltuielilor publice peste nivelul veniturilor statului --, care echivalează creşterii cererii agregate. În astfel de condiţii fundamentale, deficitul bugetar devine tentant contribuţiei agentului economic stat la cererea agregată şi la creşterea economică – plus, bineînţeles, înclinarea spre satisfacerea pretenţiilor altor agenţi economici. O situaţie cenzurată numai de caracterul inflaţionist, natural pentru deficitul bugetar şi creşterea economică. De cealaltă parte, însă, excedentul bugetar revine într-o poziţie realmente ingrată – de aceea, o astfel de situaţie, fiind şi la opţiunea statului, se manifestă destul de rar şi în împrejurări extreme de inflaţie. Drept urmare, alternativele uzuale ale bugetului de stat sunt – în loc de deficit versus excedent – deficit versus echilibru.

Nu cel din urmă aspect al acestui flux este – vizavi de echilibrul-dezechilibrul bugetar şi implicaţiile corespunzătoare – mărimea sectorului de stat -- ceea ce, în planul bugetului de stat şi macrofluxului adiţional de care discutăm aici, indică un nivel al veniturilor şi cheltuielilor concomitent mai mare sau mai mic de la un stat la altul. Veniturile-cheltuielile bugetare sunt determinate de mărimea sectorului de stat în economie, cele dintâi fiind aspectul pe teremen scurt, determinat de cel de al doilea, situaţia pe termen lung. Acest aspect, ţinând de termenul lung, îşi păstrează, pentru fiecare caz (stat) în parte, determinanta asupra echilbrului-dezechilibrului bugetar. Dar mai important este faptul că regăsim în amploarea sectorului de stat un adevărat criteriu tipologic al economiilor naţionale de astăzi.

2.2.3 Economia deschisă Discutăm aici despre implicarea restului lumii – agenţilor economici din afara macro-spaţiului, în legături economice cu agenţi economici din interiorul macro-spaţiului – în aceeaşi calitate de agent economic adăugat. Fluxul vede importurile drept ieşiri şi invers pentru exporturi, aidoma situaţiei în care ar fi considerat fluxul plăţilor (monedei), în locul fluxului material – drept urmare, importurile revin în zona populaţiei (menajelor), iar exporturile în zona firmelor. În aceste condiţii, fluxul importurilor este condiţionat de resursele autohtone (venitul naţional) – aidoma economiilor şi impozitării --, iar exporturile intră în categoria agregatelor exogene – alături de investiţii şi cheltuielile publice. Spre deosebire de echilibrul-dezechilibrul bugetar – acţionabil (de către stat) pe ambele părţi ale fluxului –, Macromodelul vede aici echilibrul-dezechilibrul extern acţionabil în mod direct exclusiv pe partea importurilor – ca şi cum producţia exportată nu ar fi parte a macrofluxului material. În plus, echilibrul-dezechilibrul extern este – aidoma celui bugetar – un echilibru pe termen scurt.

Fluxul extern se deosebeşte – pentru Macromodel -- de celelalte două macro-fluxuri adiţionale prin aceea că importurile şi exporturile nu sunt corelate (legate) între ele, consecinţa firească fiind aceea că, aparent, cele două părţi ale fluxului nu se apropie unul de celălalt pe niciun termen – scurt, ca în cazul bugetului de stat; mediu-lung, ca în cazul fluxului investiţii-economii -- şi nu există niciun extra-resort care să acţioneze într-un astfel de sens.

Necorelarea aparentă a celor două părţi (zone) ale fluxului extern îşi adaugă şi o altă caracteristică importantă vizavi de inflaţie:

107

(a) nici importurile nu diminuează inflaţia – aşa cum se întâmplă limpede în cazul economisirii şi impozitării;

(b) nici exporturile nu sunt inflaţioniste – sunt unicul component al cererii agregate neinflaţionist.

Totuşi necorelarea directă între importuri şi exporturi se face compensată cu ceva în Macromodel. Preluăm egalitatea (3) de mai sus a macro-fluxului: I+G+X = S+T+M care indică echilibrul fluxului material, şi îl rearanjăm simplu: (4) (X-M) = (S-I) + (T-G) Astfel, descoperim în membrul stâng balanţa comercială, ca echivalentă – în condiţii de macro-echilibru – balanţelor economii-investiţii şi, respectiv impozite-cheltuieli publice (bugetul de stat). În detaliu, exporturile acţionează pozitiv echilibrul extern – în favoarea intrării de flux internaţional în macrofluxul naţional – în aceeaşi măsură cu economiile şi impozitele; dimpotrivă, celelalte componente ale cererii agregate, investiţiile şi cheltuielile publice, îşi adaugă caracterului inflaţionist pe acela că provoacă deficit extern.

Sumarul modulului: Macroeconomia îşi începea cariera cu puţin după opera lui Adam Smith şi credea în “mâna invizibilă”, ideologie care însă avea să îi cauzeze ‘n timp lipsa dee perspectivă. Keynes o redescoperă după aproape un secol şi jumătate, îndoindu-se de capacitatea macrosistemului de a se auto-regla, şi îi oferă dimensiunea intervenţionismului. Marele autor nu a scăpat totuşi, la rândul său, unor erori de înţelegere, datorate, se pare, tocmai repudierii totale a aceleiaşi capacităţi de autoreglare a macrosistemului prin piaţă şi economia de piaţă. Rezultatul a fost şi este o continuă polemică între două mari curente de gândire contemporană.

Chestiuni:

(1) Explicaţi diferenţierea specifică între cerereade consum şi cererea agregată. (2) De ce lipseşte, în viziunea Macromodelului lui J.M.Keynes, o expresie matematică a

ofertei agregate ? Avem în vedere faptul că, de partea cealaltă, cererea agregată cunoaşte o astfel de expresie.

(3) Explicaţi definiţia echilibrului general, ca egalitate între cererea agregată şi: (a) venitul naţional (b) oferta agregată, într-o manieră corelată

(4) Indicaţi consecinţele mişcării macro-agregatelor keynesiste după modelul următorului tabel:

AGREGAT NOTAŢIE IMPULS (+/-)

EFECT ASUPRA:

x x x J W IS LM

Ca Sa

Consum C Investiţii I Economii S Ch.publice G Fiscalitate T Exporturi X Importuri M

108

Dezbatere: (10) Piaţa şi producţia, în Macromodelul John Maynard Keynes. ______________________________________________________________________ Bibliografie Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007 Faghiura, Georg Hanzi & Conf.dr.Marin Dumitru & Lect. Andrei Anca: Teoria Echilibrului Economic. ASE, Facultatea de Cibernetică. Bucureşti. 1993 Farmer, Richard: Gainers and Losers in Free Trade. Annual Editions Readings in Economics. 1972 Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988 Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995 Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979 Guyot, F: Elements de Macroeconomie. Société des Editions Technip. Ecole Supérieure du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979 Goldman Sachs. (1997): EMU: Does Real convergence Matter? European Economic Analyst. On line: www.euro-emu.co.uk/pubs/gs1realconvergence.shtml Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992 Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981 IMF: Rules and dispositions. Ed.37.Washington. 1981., pag.53 Keane, Simon M: The Significance of the Issue Price in Rights Issues. În "Journal of Business Finance". 1972, p. 40-45 Keynes, John Maynard: Théorie de l'Emploi, du Credit et de la Monnaie. Paris. 1936 Koopmans, Tjalig C: Trois Essays sur la Science Economique Contemporaine. Centre d'Econométrie de la Faculté de Droit et des Sciences Economiques. Paris. Dunod. 1970 Krugman, Paul: The international role of the dollar: theory and prospect, în Exchange Rate. Theory and practice. Edit. John F. & O.Bilson. 1987 Krugman P. & Obstfeld M. (1994): International economics, theory and policy. (3rd. Ed) New York: Harpercollins. Mandel, E: Traite d'Economie Politique Marxiste Paris. 1962 Marx, K: Contribution à la critique de l’économie politique. Paris. Trad. Laura Lafargo,1958 McKinnon, Ronald (1993): International money in a historical perspective, în Journal of Economic Literature (29). p.1-45. Martie, 1993. McKinnon, Ronald (1996) -- “The Rules of the Game: International Money and Exchange Rates, MIT Press, Cambridge 1996. Meutey, P: L’Or. Paris. Discuţie între Robert Triffin şi Jacques Rueff, p. 292-3. 1984 Murell, P: Neoclassical Economics Underpan. The Reform of Centrally Planned Economies. în "Journal of Economic Perspectives", 5.4. 1991, p. 11 Myrdal, Gunar: Against the Storm. Critical Essays on Economics. New York. Vintage. 1975 Nechita, V & Ciupercă, L: Economie. Maual pentru clasele a X-a şi a XI-a. Sedcom Libris. 2002 Negruş, Mariana: Metode de calcul valutar-financiar. Edit. didactică şi Pedagogică. 1991.

109

Patat, Jean Pierre: La Politique Monetaire. în "Problemes Economiques", No. 2231 /iunie, 1991 Pelkmans, Jacques (1980): Economic Theories of Integration Revisited. În “Journal of Common Market Studies”, iunie, 1984 Pelkmans, Jacques (1984): Market Integration in the European Community. Martinus Nijhoff / Haga. 1984 Perroux, Francois: L'Economie du XX-eme Siècle Presse Universitaire de France. 1964 Prahoveanu, Eugen & Ani Matei: Economie şi Politici Economice, Editura Economică 2004, Ediaţia a treia revizuită şi adăugită Rueff, Jacques: L'Ordre Social. Ed. Sirey. Paris. 1945 Teilhac, E: Les Fondements Nouveaux de l'Economie. Ed. Riviere. 1932 Timbergen, Jan (1954) – International Economic Integration. Amsterdam. Elsevier (1954) Tsoukalis, Loukas (2000) -- Noua economie europeană. Editura ABC, 2000. Traducere Irina Dogaru & Nicolae Negru Tucker, James F: Essentials of Economics. Prentice Hall Inc. New Jersey. 1975

110

Modulul VIII ECONOMIA PUBLICĂ

Planul lecţiei:

1. Sectorul public şi repere ale politicii economice 2. Bunuri publice şi externalităţi

În această lecţie, Punem bazele înţelegerii economiei publice în momentul în care bazele economiei generale ne sunt înţelese din modulele antereioare. Înţelegerea chestiunilor legate de sectorul public trimite, în mare, la cunoştinţele de macroeconomie, în vreme ce bunurile publice şi externalităţile nuanţează cunoştinţele noastre legate de cerere, ofertă şi microeconomie. Scopul modulului: să pună bazele înţelegerii economiei publice, ce vor fi ulterior aprofundate în alte discipline. Obiective: (1) conceptul de sector public; (2) politici legate de sectorul public; (3) finanţarea sectorului public şi bugetul statului; (4) specificul investiţiilor în sectorul public; (5) bunuri publice şi externalităţi. De revăzut, în prealabil:

• Concurenţa perfectă şi concurenţa imperfectă (Lecţia V) • Bazele politicii macro: politica fiscală şi agregatele venituri fiscale (T) şi

cheltuieli publice (G/Lecţia VI) • Funcţia cererii şi surplusul consumatorului (Lecţia II) • Utilitatea: postulate de bază,“cardinalişti” şi “ordinalişti” (Lecţia II) • Limita producţiilor şi Optimul Pareto (Lecţia IV) • Piaţa muncii: cererea-oferta de muncă (Lecţia VII)

--------------------------------------------------------------------------------- Statul -- prin reprezentarea sa guvernamentală -- în economie este considerat categorie instituţională şi agent economic aparte – alături de firme, indivizi, bănci şi alţi agenţi şi, la Keynes (Lecţia VI), alături de categoria instituţională a restului lumii.

În cazul statului, însă, din capul locului chestiunea este uşor deosebită, întrucât ia naştere destul de uşor confuzia dintre statul: • agent economic, respectiv sectorul economic în proprietatea statului, cu capital de

stat total sau doar majoritar. În această situaţie, mai întâi, întreprinderile, firmele sau instituţiile de stat nu sunt agenţi economici, precum firmele propriuzise, apoi statutul lor economico-juridic este egal cu acela al oricărei firme sau organizaţii – după cum, în termeni juridici, proprietatea statului se împarte, la rândul ei, în publică şi privată;

• putere – economică, politică, juridică, militară – cu atribuţii în economie şi în elaborarea şi conducerea politicilor. Confuzia celor două poziţii mai este întreţinută şi de comportamentul agentului

economic stat, diferit de cel al celorlalţi agenţi: statul este entitatea lipsită de interese proprii, astfel aservită intereselor altora – în speţă ale altor sau celorlalţi agenţi economici.

O parte a acestor chestiuni a fost deja studiată în Lecţia VI; cealaltă parte, studiată în cele de faţă, va examina o mixtură de poziţii ale statului – între fiscalitate şi alte atribuţii politico-economice şi poziţia economică a sectorului de stat. Mai precis,

111

Lecţia de faţă va conţine două domenii diferite, în speţă (i) sectorul public şi (ii) bunurile publice şi externalităţile.

1. Sectorul public Este format din totalitatea administraţiilor centrale şi locale, a întreprinderilor şi tuturor stabilimentelor economice în proprietatea statului şi de interes public.

1.1 Nevoia şi funcţiile economice Poate fi listată o categorie de nevoi specifice preliminare reclamând esenţial

intervenţia statului în economie, în subsidiar existenţa sectorului public: • încurajarea concurenţei, împotriva monopolizărilor, tendinţelor monopoliste, dar şi

duopoliste; • asigurarea de bunuri speciale – publice şi nu numai – pe care sectorul privat, de unul

singur şi lucrând după criteriile pieţei, nu le poate oferi publicului; • combaterea externalităţilor; • controlul funcţionării şi dezvoltării mai multor sectoare; • redistribuirea necesară venitului şi bunăstării, • zona macroeconomică distinctă, de exerciţiu.

Regăsim la nivelul agentului econoic guvernamental funcţiunile (criteriile) economice (paretiene) ale eficienţei şi echităţii – sunt funcţii ale politicului economic, tot atât cât fac şi obiectul studiului economiei. Corespunzător politicului, aceste funcţii-criterii se regăsesc în funcţiile publice de:

(a) alocare – pentru eficienţa Pareto; (b) distribuire – în folosul conceptual al echităţii.

funcţii asigurate de bugetul statului. 1.2 Sectorul public şi bugetul statului

Sectorul public se afirmă în calitatea de agent economic şi este creator de economie în favoarea intereselor publice – sau de tip public. Distincţia cea mai importantă a agentului economic public constă în multiplicitatea obiectivelor – ceea ce crează uneori şi conflictul de obiective în mai mare măsură decât la nivelul celorlalţi agenţi economici.

O componentă funcţională importantă a sectorului public este termenul lung, care se exprimă, la rândul lui, diferit pentru sectorul public, faţă de agenţii privaţi. Detaliile, în acest sens, urmând să apară în descripţiunile de mai jos, deocamdată detaşăm, după criteriul termenului:

(a) termenul scurt – pentru bugetul statului; (b) termenul lung – pentru sectorul public propriuzis,

iar aceasta în sensul în care şi bugetul statului şi sectorul public sunt două concepte corespondente, expresii ale funcţiei statului în economic, şi, astfel (în detaliu), pe cele două paliere temporale echilibrul bugetar -- pe termenul obligatoriu scurt al execuţiei bugetare – corespunde – pe termen lung – optimului sectorului public.

1.2.1 Sectorul public Îşi presupune dimensiunea optimă în fiecare economie în parte (Graficul VIII.1).

112

BSM A O B T C CSM Graficul VIII.1 Comentariu grafic: • Alte două dimensiuni funcţionale ale sectorului public, de astădată sub raportul

rezultatelor activităţii: beneficiul şi respectiv costul social marginal. Beneficiul social marginal (BSM) corespunde venitului marginal al sectorului public; costul social marginal (CSM) corespunde, bineînţeles, costurilor de întreţinere a sectorului public, cu tot cu activitatea sa.

• Pe abscisa Graficului se comensurează talia sectorului public (T) – iar talia optimă se fixează, ca regulă, acolo unde – după regula de bază a agentului economic stat – beneficiul egalează costul social marginal.

• BSM este superior CSM la stânga punctului B, corespunzător taliei optime, în sensul în care, la o astfel de talie redusă, sectorul public ar fi eficient pentru propria sa entitate în sensul în care şi agenţii privaţi sunt eficienţi, adică în sensul profitabilităţii. Or, această ipostază este chiar cea mai lipsită de sens pentru agentul economic stat şi sectorul său public: în totalitate, acest sector este aservit, prin definiţie, altor (celorlalţi) agenţi econmici, iar în detaliu, el este finanţat prin contribuţiile obligatorii ale acestor agenţi – respectiv nu printr-o profitabilitate proprie, naturală – aşa cum va fi descris mai jos.

• BSM este inferior CSM la dreapta punctului B – ceea ce înseamnă că supradimensionarea sectorului public echivalează obligatoriu, dimpotrivă, cu deteriorarea eficienţei serviciilor statului către cetăţeni, cu suportul tot mai exagerat al agenţilor privaţi şi populaţiei faţă de beneficii sociale care nu mai cresc pe măsură, ci astfel se reduc relativ la costuri. În practică, însă, stabilirea dimensiunii optime a sectorului devine o chestiune dificilă,

chiar depăşind disputele ideologice şi politice. Mai mult, rezultatul unei astfel de acţiuni indică rezultate diferite de la stat la stat, ceea ce face din dimensiunea – relativă la economia în ansamblul ei – sectorului public un adevărat şi important factor de diferenţiere a economiilor naţionale, între ele, chiar păstrând comuniunea “criteriului zero”, al economiei libere de piaţă – rezultă, vizavi dhiar de economiile totalitare, ca sistem, modele diferite ale economiei de piaţă, modele în care sectorul de stat este mai puternic sau mai slab.

Depăşind disputa teoretică şi ideologică, dar şi în lipsa unor criterii generale care să stabilească cu exactitate talia optimă a sectorului de stat atât în general, cât şi (mai ales)

113

pentru fiecare economie naţională în parte, iată, în cele de faţă, două “repere-substitut” în folosul acetei stabiliri: (i) ipoteza “tulburărilor sociale” (Peacock şi Weiseman) -- presupune o societate

democratică, în ce priveşte decizia politică, în care se crează ciclul tulburărilor sociale, creând, în realitatea imediată, o succesiune de fapte, iniţial pe termene scurte, ulterior pe termene lungi. Tulburarea socială generează:

(a) pe termen scurt – creşterea concomitentă a cheltuielilor publice (↑G) şi fiscalităţii (↑T);

(b) pe termen lung: stabilizarea cheltuielilor publice la nivelul unui plafon valoric superior celui dinaintea tulburării.

(ii) ipoteza suprapraofertei de bunuri publice (Buchman şi Tullock) – presupunând egalitatea veniturilor fiscale cu cheltuielile publice (G=T), expresia echilibrului bugetar, consideră că realizarea supraofertei de bunuri publice crează percepţia socială a impozitului relativ redus.

1.2.2 Bugetul statului Revenind, deocmadată -- de la termenul lung şi talia sectorului public –, la termenul

scurt şi bugetul statului, avem în Diagrama VIII.1 forma prescurtată a acestuia din urmă, respectiv (1) cheltuielile publice şi (2) veniturile publice.

Diagrama VIII.1

Bugetul de Stat Venituri şi cheltuieli publice

cheltuieli venituri

bunuri & servicii fiscalitate capital asigurări sociale şi de sănătate subvenţii rate diverse alocări de venit, din care: venituri din proprietăţi guvernamentale

interne transferuri financiare şi înscrisuri de dobândă

externe dobânzi la împrumuturi

Bugetul de stat este corespondentul, pe termene scurte, al sectorului public, iar corespondenţe se stabilesc şi: • între optimul sectorului public şi echilibrul bugetar; • între talia relativă a sectorului public şi valoarea veniturilor şi cheltuielilor publice,

care alimentează sectorul public; • cu o relaţie specială între aceeaşi talie a sectorului public şi felul (nivelul) impozitării.

Bugetul de stat are, în aceste condiţii, două caracteristici fundamentale: (i) prima indicând cât de mari sunt atât veniturile, cât şi cheltuielile corelate

acestora. Această caracteristică este expresia corelaţiei bugetului cu talia sectorului public;

(ii) cealaltă indicând echilibrul-dezechilibrul, respectiv ceea ce diferenţiază, poate diferenţia sau scapă aceleiaşi corelaţii venituri-cheltuieli. Astfel, deşi lucrurile

114

apar invers, prioritar este aici tot principiul corelaţiei cheltuieli-venituri, mai puternic şi mai important în cazul agentului economic stat decât în oricare alt caz al agenţilor economici. Echilibrul-dezechilibrul bugetar apare corespunzător celor întâmplate pe termen

lung cu sectorul de stat (public). Corespunzător excedentului BSM (peste CSM), excedentul bugetar este lipsit de sens economic în condiţii normale şi căutat doar în împrejurări inflaţioniste extreme – poate indica o cu totul falsă profitabilitate, una nespecifică statului şi chiar periculoasă ca idee.

Vizavi de echilibrul bugetar – cel mai căutat şi, dacă nu corespunzător, oricum asemănător situaţiei de profitabilitate la agenţii economici privaţi – deficitul bugetar pare un dezechilibru devenit îndeajuns de comun ca să aparţină deopotrivă mai tuturor tipurilor de economie şi gradelor de dezvoltare economică. Explicaţia generală pleacă de la principiul “bun” al acestuia: el indică un exces al modului în care statul a dat celorlalţi, şi nu a luat de la ceilalţi agenţi economici. Refăcând apelul la Macromodelul keynesist, excedentul cheltuielilor publice peste veniturile statului măreşte cererea agregată în cea mai mare parte în favoarea, şi niciodată în defavoarea venitului şi produsului naţional. Riscul inflaţionist al deficitului bugetar apare, deci, drept unul mai mic decât acela în care – ca în cazul opus, al excedentului bugetar – statul să apară incapabil a-şi cheltui veniturile destinate societăţii, economiei şi dezvoltării acesteia. Şi chiar un risc nu o dată asumat de organismul guvernamental.

Nivelul deficitului bugetar indică şi el – deşi indirect, în primă instanţă – tot corelarea veniturilor cu cheltuielile bugetare, dar rămâne aici o problemă a comensurării sale, date fiind faptele că:

(i) nivelul său absolut apare diferit de la stat la stat, dar şi parametrii economici absoluţi diferă îndeajuns pentru unul şi acelaşi nivel de dezvoltare economică spre exemplu;

(ii) nu mai puţin diferă de la stat la stat anvergura sectorului anvergura sectorului public, deci, posibil, nivelul absolut al veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi pentru state cu economii presupuse de exact aceeaşi anvergură.

(iii) nu există regula ca deficitul (dezechilibrul) bugetar să fie indus pe măsura veniturilor-cheltuielilor bugetare. Dar şi dacă ar fi aşa unul şi acelaşi procentaj al dezechilibrului în nivelul veniturilor-cheltuielilor bugetare poate indica niveluri reale foarte diferite ale deficitului bugetar, cu efecte economice de anvergură, din nou, destul de diferită de la caz la caz. De aceea, unicul reper al raportării (relatării) dezechilibrelor bugetare rămâne

venitul naţional însuşi – practic, în expresia mai uzitată a produsului intern brut, mai apropriat valorii create, impozitate şi receptoare de cheltuieli publice în spaţiul autohton. Această raportare a unificat standardele de gândire asupra consecinţelor (imediate ale) deficitului bugetar – cea inflaţionistă şi cea a deficitului balanţei externe, ambele pe termen scurt19

.

1.3 Alte repere economice

Nu facem decât să enumerăm câteva repere, în paragraful de faţă. 19 De pildă, nivelul de 3% al deficitului bugetar în PIB apare şi în standardele Fondului Monetar Intrnaţional (FMI), şi în criteriile de converganţă ale Zonei Euro.

115

1.3.1 Politica economică negativă, versus pozitivă Nu este vorba aici de vreo presupusă “dihotomie” pozitiv-negativ, cum ar apare la

prima vedere, ci de o gradualitate calitativă a implicării statului în economie. Suntem, deci, în zona statului-autoritate. Asttfel, negative sunt politicile de tip cripto-liberal: de promovare a concurenţei şi anti-monopol, de sprijin şi întărire a legalităţii în economie şi în afaceri, a standardelor de calitate a producţiei etc., respectiv politici purtătoare ale unei neutralităţi în macro-spaţiul economic autohton. Dimpotrivă, pozitive sunt politicile care presupun implicarea directă a statului în sprijinul unor agenţi economici: sprijinul exportului şi exportatorilor, măsurile în favoarea investitorilor străini şi autohtoni, susţinerea agriculturii sau oricărei ramuri, industrializarea, politica energetică etc.

1.3.2 Naţionalizarea, versus privatizarea Sunt operaţii de sensuri contrarii între proprietăţile de stat şi respectiv privată,

numai că ambele păstrează ceva esenţial în comun – iar acesta este tot interesul public. Ca atare, acesta se poate detalia pe câteva obiective comune naţionalizării (etatizării) şi privatizării: (i) controlul întărit al comunităţii; (ii) îmbunătăţirea alocării resurselor, în economie; (iii) îmbunătăţirea politicilor de preţuri şi investiţii etc., care lasă în uşoară eclipsă diferenţierea lor: • pentru naţionalizare, se alătură obiective ca întărirea sectorului public şi strategiilor

naţionale sau controlul comunitar asupra resurselor naturale; • pentru privatizare, primează eficientizarea şi reducerea costurilor, reducerea nevoii

de finanţare bugetară şi/sau de împrumut public sau recâştigarea unui grad extins de prelucrare a resurselor autohtone. Despre privatizare, în paticular, însă, de adăugat că în economiile în tranziţie au luat

o amploare dramatică, accentuând riscurile unor costuri sociale – de ameninţare a sectorului public în totalitate sau de crearea de monopoluri private ameninţătoare, de cealaltă paarte. Privatizarea pune şi problema evaluării firmei de stat privatizabile – care devine o chestiune complexă şi de specialităţi multiple, cu factori de diferenţiere pe momente diferite ale operaţiei. În fine, practica nu ar putea fi decât tot o chestiune complexă, în ce priveşte formele privatizării: (1) angajarea de forţă de muncă, în sectorul public, pentru firme private şi salarizarea din fornduri publice; (2) emisiunea de acţiuni ale firmelor în proprietate publică îndreptată spre agenţi şi companii private; (3) deznaţionalizarea sectoarelor publice majore etc.

1.3.3 Termenul lung în politicile de investiţii, preţuri şi proiecte guvernamentale Plecând de la premisa profitabilităţii – egalitatea costului marginal cu venitul marginal -- se operează de fapt dihotomia costului marginal (CMG), între: (i) costul marginal pe termen scurt (CMGTS); (ii) costul marginal pe termen lung (CMGTL) – concept a cărui cerinţă constă în

aceea de a acoperi măcar nivelul preţului pe fragmente scurte de timp.

116

Operaţia este specifică sectorului public, mai precis investiţiilor publice, lipsite de particularităţile oarecum simplificate ale investiţiilor private. Calculaţiile celor două repere de cost marginal fac să rezulte alternativ situaţiile: (a) CMGT >CMGTL : indicaţia nevoii de expansiune a industriei prin noi capacităţi; (b) CMGT <CMGTL: indicaţia inversă, a nevoii de reducere a investiţiilor şi capacităţilor

de producţie; (c) CMGT =CMGTL: indicaţia are nevoie de ipoteza suplimentară a declinurilor

concomitente ale costului marginal şi costului mediu pe termen cung (CMTL) pentru a defini fenomenul de dez-investiţie – căderea preţului şi costurilor (Graficul VIII.2).

P (CMG1) (CMTL) P1=VMG1 (CMG2) P2=VMG2 (CMG3) P3=VMG3 O Q Graficul VIII.2 Din păcate, survin şi se menţin câteva dificultăţi în practicarea investiţiilor publice: • cu cât se extinde termenul investiţiei, cu atât schimbările în funcţia cererii sunt mai

dificil de intuit, de evaluat şi de considerat; • costul marginal (CMG), atât de important ca reper teoretic, rămâne, din păcate, o

necunoscută complexă, cu atât mai mult în şi pentru sectorul public; • afectarea eficienţei (Pareto a) altor sectoare (private) contribuabile la investiţia

publică pe calea fiscalităţii-bugetului de stat (Graficului VIII.3, pentru segmentul SE = P1P2).

P CMTL P1 S CMGTL P2 E O Q Graficul VIII.3 Un caz particular al deficitului financiar se manifestă în nevoia finanţării publice a combaterii externalităţilor (vezi poluarea etc.). Ordinea afectării eficienţei Pareto – “first best” – ar putea fi alta în condiţii de monopo(izare).

117

În acelaşi handicap faţă de sectorul privat şi referitor la aceeaşi extindere a termenilor de timp se regăseşte stabilirea valorii propriuzise a proiectelor. Aplicabilă este totuşi analiza cost-beneficiu, bazată pe cel puţin două componente: (a) scontarea – respectiv calculul valorii nete actualizate pe baza referinţelor (datelor) valorii viitoare şi (b) randamentul.

1.4 Finanţarea sectorului de stat Există trei căi de finanţare a activităţilor publice – iar cea mai izbitoare este vechimea lor, în speţă conservatorismul profund al disciplinei teoretice şi politice, legate de sectorul public şi agentul economic stat: (A) fiscalitatea (T), (B) împrumutul public (B) şi (C) tipărirea de bani (emisiunea suplimentară de monedă /∆M). Este normal să considerăm egalităţile de bază: (1) G = T+B+∆M în speţă acoperirea cheltuielilor publice pe cele trei căi (A, B, C); (2) G – T = B +∆M o simplă rescriere a egalităţii (1), este finanţarea deficitului public, prin împrumutul public (B) şi tipărirea de bani (∆M). 1.4.1 Fiscalitatea Reprezintă un transfer de bani la dispoziţia guvernului, din partea celorlalţi – celorlalte categorii de – agenţi economici, cu titlu obligatoriu şi făcând obiectul legii specifice. Pentru principiile fiscalităţii, rămân elocvente cele enumerate încă de Adam Smith, în opera sa singulară “Avuţia Naţiunilor”: (1) acordarea la capacitatea individuală a agentului economic; (2) claritatea – atât a obiectului plăţii, cât şi a plăţii însăşi a impozitului; (3) rezonabilitatea metodei, felului şi timpului plăţii; (4) costul minim al colectării impozitelor.

La acestea putând fi adăugat, în completare, un alt grup de principii ca:

(5) estimarea corectă a obiectului plăţii impozitului; (6) acelaşi lucru în folosul suportabilităţii impozitului; (7) baza nediscriminatorie, corectabilă exclusiv de considerentele echităţii; (8) flexibilitatea, în speţă capacitatea de ajustare.

La această listă de principii se pot adăuga două caracteristici (cerinţe) ale fiscalităţii: (i) beneficiul – pe partea statului -- şi (ii) capacitatea de plată – pe partea contribuabililor.

1.4.1.1 Beneneficiul statului operează, la rândul său, pe două planuri: (a) ca

beneficiu cert şi (b) rezultând – de cealaltă parte – dintr-un beneficiu la fel de cert al contribuabililor – agenţilor economici. Graficul VIII.4 reflectă impozitarea ca pe un cost general, presupunâns egalitatea între costul marginal (CMG) şi cel mediu (CM): CMG=CM.

118

C;P (Dm) CMG=CM Da Db O Q

Graficul VIII.4 Explicaţie grafică: • Pentru doi indivizi sociali, (a) şi (b), se consideră două funcţii diferite ale cererii,

respectiv (Da) şi (Db), care se compun pentru a face să rezulte cererea de piaţă, (Dm).

• Rezultatul este unul dublu: (i) suportarea costului impozitului este diferită; (ii) sensibilitatea curbei (funcţiei) cererii de piaţă la schimbările funcţiilor cererii individuale.

1.4.1.2 Capacitatea de plată cunoaşte reflectările alternative din Graficele VIII.5. u u u A A A B A’ D A’ F B C B C H G B’ B’ E O Yb’ Yb Ya’ Ya O Yb’ Yb Ya’ Ya O Yc Yb Ya

Y (a) (b) (c)

Graficele VIII.5

Comentariu grafic: • Creşterea venitului (Y/abscisă) aduce spor de utilitate – funcţia crescătoare de

bază. Dimporivă, fiscalitatea, atrăgând aceiaşi indivizi (a) şi (b), exprimă, în toate cazurile, diminuarea utilităţii.

• În alternativă: (a) egalitatea sacrificului absolut – în termenii utilităţii totale şi pentru toţi

contribuabilii: în figură, AD=BC; (b) egalitatea proporţiei sacrificiului: în figură, AF/Aya = BE/Byb;

119

(c) egaliatea sacrificului marginal – operând în sensul minimizării pierderilor totale ale comunităţii.

Dificultăţile aplicării principiului capacităţii de plată constau cel puţin în:

• comensurarea utilităţii – controversată încă din teorie, astfel făcând aici teoretic necesară acceptarea viziunii cardinaliste aplicate;

• de cealaltă parte, chestiunea declinului utilităţii maraginale, pe măsura creşterii venitului. 1.4.1.3 Afectarea comportamentului agenţilor economici Pe cât de importantă este această chestiune pentru studiu – în speţă, pentru muncă,

economii, cheltuieli şi riscul în afaceri --, pe atât de dificil este de observat în dinamica datelor şi informaţiei statistice. În Graficul VIII.6 conţine ceea ce este mai simplu de relevat ca motor al comportamentului consumatorului.

P A C (Sx+t) B D E (Sx) O Qc Q Graficul VIII.6

Comentariu grafic: (Sx) şi (Sx+t) sunt, respectiv, oferta simplă şi oferta impozitată. Două sunt

aspectele fundamental relevante: (1) cedarea unei părţi a surplusului consumatorului către agentul economic stat:

S(ABCD); (2) pierderea efectivă a altei părţi a surplusului consumatorului, prin însăşi fiscalitatea:

S(CDE).

1.4.1.4 Impozitarea directă şi indirectă Criteriul de departajare a celor două categorii (arii) de impozite este cel al raportării-neraportării impozitului la venitul direct (curent) obţinut în prealabil de contribuabil, ca obiect al plăţii impozitului. Impozitele directe au ca obiect componente ale venitului naţional – salariu, rentă, profit, dobândă curente --, iar impozitele indirecte se raportează la alte repere, în afara fluxului curent al venitului naţional şi mai aproape de stocuri existente, averi şi proprietăţi etc.

În Graficul VIII.7 se observă diferenţa specifică, după care: numai impozitarea directă şi, numai în cazuri excepţionale, cea indirectă afectează limita producţiilor (optimul Pareto).

120

y F

E O x Graficul VIII.7 Excepţiile din cadrul impozitării indirecte afectând limita producţiilor privesc: • ceea ce demotivează munca, prin afectarea liniei-buget în favoarea timplui liber; • situaţia externalităţilor (Capitolul 2., următor).

1.4.1.5 Taxa pe valoarea adăugată (TVA) Este considerată tipică impozitării indirecte. Valoarea adăugată (VA) este diferenţa între valoarea producţiei totale (“total output”) şi valoarea stocului materiilor consumate în procesul aceleiaşi producţii (“input”). TVA are câteva virtuţi, pentru care este considerat un capitol al fiscalităţii moderne, dar, ca oricare procedură, principiu sau operaţiune, este imperfectă din punct de vedere ştiinţific şi/sau aplicativ. Virtuţile TVA sunt: (i) aplicabilitatea deopotirvă micro şi macro – atât generală, cât şi specifică fiecărui

agent şi proces economic activ; (ii) strict legat de acest aspect, aplicarea TVA comportă în sine o neutralitate

operativă asupra, concomitent, opţiunilor activităţii şi preţurilor individuale; (iii) produsele de bază, în consum, au posibilitatea, prin TVA, să îşi afirme valoarea

adăugată “zero”, netaxabilă; (iv) sistemul aplicării TVA lasă deschisă discuţia despre un presupus venit impozabil

negativ, substitut al altui sistem decât cel fiscal – am numit cel al securităţii sociale.

Observaţie: O controversă iscată de aceste ultime două aspecte ale TVA este conceptul născut aici, respectiv anti-impozitarea. Echitabilă, în principiu, aceasta, totuşi: (i) nu combate disparităţile între venituri; (ii) cere un sistem complicat de implementare; (iii) poate conduce la demotivarea muncii.

În ce priveşte limitele TVA, cea mai importantă se leagă de deschiderea economică, respectiv de imposibilitatea aplicării sistemului la bunurile de import – TVA se cere completat aici, pe principii similare, de taxele vamale.

1.4.2 Împrumutul public În alternativa fiscalităţii – care rămâne oriunde şi mai ales dintotdeauna sursa mai

mult decât principală a finanţării activităţii sectorului de stat (public) – împrumutul public poate completa, la rândul lui, sursele de finanţare. Statul – prin organismul guvernamental – emite obligaţiuni, pe care le vinde agenţilor economici autohtoni.

121

Împrumutul public, în opinia cvasi-unanimă, intră în relaţie directă cu nivelul deficitului bugetar – unii analişti ai situaţiei Uniunii Europene şi mai ales “Zonei Euro” au chiar expresia plastică după care deficitul bugetar ar fi “robinetul” de alimentare, iar împrumutul public “recipientul” alimentat – se alimentează însă ce, anume ? Fireşte, inflaţia, odată cu care şi deficitul extern şi chiar datoria externă, dar înaintea acestora datoria publică – aceasta din urmă, în cazul în care intră în această relaţie agenţi economici şi/sau instituţii străine.

Aceasta întrucât împrumutul public este primul la îndemâna finanţării deficitului bugetar, odată ce acesta rezultă din deficitul faţă de cheltuielile publice al veniturilor fiscale – ceea ce înseamnă, pentru împrumutul public în raport cu fiscalitatea, ca sursă de finanţare, şi o decalare/departajare în timp, fie şi acest timp unul prin definiţie scurt, al realizării PIB şi al exerciţiului bugetar.

Un alt aspect al împrumutului public este consecinţa dinamizării pieţei de capital, pe partea ofertei de titluri. 1.4.3 Tipărirea de bani Alături de împrumutul public, tipărirea de bani se înscrie în modalităţile de finanţare a deficitului bugetar şi respectiv cheltuielilor publice de ultimă instanţă. Tipărirea de bani este chiar mai veche, mult mai simplă conceptual şi nu mai implică relaţia organismului statal cu alţi agenţi economici -- ca în cazul relaţiei de creditare a statului, pentru împrumutul public. Aparent mult mai la îndemâna guvernului decât împrumutul public, dificultatea acestei proceduri în condiţiile postbelice se face simţită din momentul în care politica monetară – inclusiv responsabilitatea asupra monetăriei statului – a fost delegată altei instituţii (decât guvernul), respectiv băncii centrale. Dacă există, astfel, o deosebire esenţială faţă de împrumutul public aceasta este faptul că tipărirea de bani creşte direct şi nemijlocit masa monetară, ceea ce înseamnă extinderea expunerii la inflaţie – pe partea cererii şi, pe lângă calea cheltuielilor (cazul împrumutului public), cea a masei monetare înseşi, cu unitatea monetară supusă direct diminuării utilităţii marginale. Pe această cale, tipărirea de bani poate aduce pierderea încrederii în moneda naţională şi poate gripa sistemul financiar-bancar de creditare a economiei.

2. Bunuri publice şi externalităţi

2.1 Bunurile publice: definiţie şi distincţii Bunul public este bunul sau serviciul al cărui consum individual nu afecteează

beneficiul altor indivizi şi agenţi economici. Notând astfel cu Q cantitatea bunului public şi identificând indivizii cu a, b, … , atunci putem imagina:

Q = Qa = Qb = … Vizavi de categoria bunurilor publice, se acceptă totuşi şi cea intermediară, a

bunurilor mixte – cu conţinut atât public, cât şi privat. Iar într-o viziune ceva mai nuanţăată, bunurile publice se caracterizează prin: (i) ne-adversitatea, în consum -- faţă de oricare alt bun de consum; (ii) ne-exclusivitatea – raportată (de astădată) la indivizii consumatori.

În practică, în locul separării conceptuale sau contrapunerii bunurilor între public şi privat, ia naştere, dimpotrivă, o gradualizare a calităţilor publice a bunurilor

122

individuale, dar una limitată: (a) spaţial – după caracterul geografic – şi respectiv (b) în capacitate – în ce priveşte indivizii care acced la consumul bunului. Graficele VIII.9 arată diferenţierea între bunurile private (a) şi cele publice (b) pe partea comportamentului cererii.

P P PM M (Dm) PM A B M PB B (Db)

(Da) (Db) (Dm) PA A (Da) O QA QB QM Q O QM Q

(a) (b) Graficele VIII.9

Comentariu grafic: Vizavi de existenţa indivizilor (a) şi (b):

• Bunurile private beneficiază de compunerea cererii de tip “orizontal” – cantitate (Q), pentru unul şi acelaşi preţ stabilit de piaţă (PM).

• Bunurile publice, dimpotrivă, beneficiază de compunerea cererii de tip “vertical” – preţ (P), vizavi de una şi aceeaşi cantitate derulată.

2.2 Externalităţile Categoria externalităţilor se defineşte în replică faţă de cea a bunurilor publice. Sunt câştiguri sau pierderi publice, susţinute de acţiuni ale producătorilor şi/sau consumatorilor, fără plata de compensaţii – acest din urmă aspect este şi cel de comparaţie (apropiere) a externalităţilor cu bunurile publice. Observaţie: Se cere a nu se confunda externalităţile pozitive cu bunurile publice. Există o cauzalitate a externalităţilor, după cum urmează: • interacţiunea activităţilor economice cu mediul natural; • imperfecţiunea pieţelor; • interdependenţa complexă producţie-consum; • imperfecţiunea drepturilor de proprietate şi a regimului proprietăţii etc.

Externalităţile se regăsesc în egalitatea: CSM = CPM + CEM

unde CSM este costul social marginal, CPM costul privat marginal, iar CEM costul external marginal. De facto, această egalitate exprimă practic că există o diferenţă – mai mică sau mai mare, de la caz la caz – între costul marginal al firmei private (CPM) şi costul marginal real sau total (CSM). Importante, pentru subiectul externalităţilor, se fac, la rândul lor, soluţiile la problemele externalităţilor: (1) Soluţia taxe-subvenţii (Pigou) – urmăreşte dedublarea pozitiv-negativ a

externalităţilor şi rezultă în două proceduri:

123

(a) impozitarea externalităţilor negative (Graficul VIII.10). P (CSM+t) P1 (CSM) P (CEM) P2 (D) O Q1 Q Q2 Q Graficul VIII.10

Explicaţie grafică: Impozitarea externalităţilor ajustează (reduce) producţia bunurilor de referinţă, din care acestea rezultă – de la Q la Q1 – iar preţul bunului creşte – de la P la P1. (b) subvenţionarea (finanţarea) externalităţilor pozitive (Graficul VIII.11) P (D’) (S) (D) P1 P (CEM) P2 O Q2 Q Q1 Q Graficul VIII.11 Explicaţie grafică: Dacă notăm cu B beneficiul corespunzător costurilor, explicate deja mai sus, atunci deplasarea curbei cererii de la (D) la (D’) aduce creşterea concomitentă a producţiei – de la Q la Q1 – şi a preţului – de la P la P1. (2) Soluţia negocierilor – negocieri restrânse între producător (poluator, în relaţia

producerii externalităţilor) şi agenţii economici în suferinţă, o negociere care poate exclude astfel reprezentarea statului.

(3) Soluţia fuziunii – este o practică între firme care iniţial se taxau reciproc sau îşi provocau costuri suplimentare de producţie, pe o cale sau alta, pentru provocarea de externalităţi. Rezultatul poate consta în reducerea producţiei, rezultând din internalizarea costurilor provocate de extrnalităţi (Graficul VIII.12).

124

C;P (CSM=CPM+CEM) (CPM) Po O Q1 Qo Q Graficul VIII.12 _____________________________________________________________________ Sumarul modulului: Cunoştinţele din acest modul le continuă pe cele din modului anterior, cel puţin la capitolul legat de sectorul de stat, de impozitare şi cheltuieli guvernamentale, de echilibrul-dezechilibrul bugetului statului şi de talia sectorului de stat relativ la anvergura economiei în ansamblu. Pe partea bunurilor publice şi externalităţilor, de astădată, bazele sunt puse în modulele precedente tratării despre macro-economie, vezi cerere-ofertă, surplusul consumatorului şi bunăstare. Revenim pe partea macroeconomică tratând despre investiţii şi politici în sectorul public, iar la acestea se adaugă privatizarea-naţionalizarea pe fondul aceloraşi politici şi aceluiaşi interes public. Fiscalitatea este finanţarea sectorului de stat şi a celui public, dar nu numai – este puterea neeconomică a statului manifestată totuşi economic, iar principiile ei se şi extind în afara economicului. În fine, sectorul de stat şi cel public sunt — atât economic, cât şi ne-economic -- altceva decât economia privată, inclusiv o altă reflectare asupra celei din urmă. ____________________________________________________________________ Chestiuni: (1) Considerând exemplificarea cunoscută în domeniul cheltuielilor publice (G), explicaţi

mecanismul inflaţionist al deficitului bugetar, pe fiecare dintre capitolele acestor cheltuieli.

(2) Să se explice diferenţa specifică între veniturile publice şi modalităţile de finanţare a cheltuielilor publice.

(3) Există o explicaţie generală şi unică asupra comuniunii (paradoxale) de obiective între etatizare şi, dimpotrivă, privatizarea agenţilor economici ?

(4) Macromodelul keynesist este combătut în ce priveşte bazele – vezi cea fiscal-bugetară şi cea monetară – politicilor macroeconomice (macro-politicilor), cu espresia imposibilităţii “politicii bugetare pure”. Puteţi explica un astfel de punct de vedere ?

(5) Care sunt condiţiile care (a) obligă, (b) permit finanţarea deficitului public prin tipărirea de monedă (de bani) ?

(6) Explicaţi diferenţa conceptuală între finanţările (a) cheltuielilor publice şi (b) deficitului bugetar.

(7) Care sunt diferenţele între noţiunile de (a) bun public şi (b) externalităţi pozitive ?

125

Dezbatere: (8) În anii 2004-2005 asistăm, în România, la aprecierea leului pe piaţa valutară autohtonă, în raport cu devizele occidentale de bază, dolarul american şi moneda Euro. Aceasta venea după o lungă perioadă de depreciere continuă a monedei naţionale. Acum, la aprecierea leului, însă, luau naştere tensiuni în activitatea de elaborare a bugetului statului pe perioada următoare, respectiv de previzionare a deficitului bugetar. Dacă bugetul şi implicit deficitul bugetar sunt strict legate de moneda autohtonă şi de condiţiile autohtone, bineînţeles de inflaţia autohtonă, care să fie substratul supărării guvernanţilor şi lucrătorilor la elaborarea bugetului de stat şi mai ales pentru aprecierea monedei naţionale ?

126

INDEX ALFABETIC CONCEPT MODUL ALTE MENŢIUNI ŞI EXPLICAŢII agentul economic stat VII Specific agenţi economici VI, VIII Făcători de economie amortizarea capitalului II Costul la capitalul fix analiza cost-beneficiu VIII Investiţii publice anti-impozitare VIII Tax ape valoarea adăugată asociere II Factori de producţie balanţa comercială VII Exporturi-importuri banca centrală VII Vezi şi sistem bancar banii în sens larg VII Masa monetară bani în sens restrâns VII Masa monetară bani propriuzişi VII Masa monetară băncile (sistemul bancar) VII Sistem bancar beneficii posibile ale monopolului

VI Monopolul natural etc.

beneficiul statului VIII Principiu al impozitării beneficiu social marginal VIII Dimensiunile sectorului public biunivocitate I Funcţii economice şi matematice. bugetul statului VII, VIII Echilibru bugetar, în macromodelul JM Keynes.

Versus optimul sectorului public. bunurile “Giffen” III Bunuri speciale bunurile speciale (excepţionale):

III Giffen şi "Veblen".

bunurile “Veblen” III Bunuri speciale bunuri mixte VIII Private şi publice bunuri publice VIII Economia publică bursa de valori II, VI Piaţa capitalului capacitatea de plată VIII Principiu al impozitării capital II Factor de producţie capital fix II Factor de producţie capital variabil II Factor de producţie caracteristici (cerinţe) ale fiscalităţii VIII

Principii ale fiscalităţii

cardinaliştii III Filozofia utilităţii şi şcoala de gândire marginalistă. caseta Edgeworth-Bowley V Funcţia bunăstării. cerere agregată VII Macroeconomie cerere de consum III Funcţie economică fundamentală cererea de monedă (L) VII Piaţa monetară cerere de muncă VII Piaţa muncii cererea de piaţă III Funcţia cererii cerere individuală (dx) III Funcţia cererii cererea-oferta de monedă VII Piaţa monetară cheltuiala naţională VII Şi venitul naţional.

127

Cheltuieli guvernamentale

VII Economie publică

cheltuieli publice VIII Cheltuielile guvernamentale şi bugetul statului cod fiscal VIII Fiscalitate şi finanţarea sectorului de stat coeficientul de elasticitate:

III.IV A cererii şi ofertei

coeficienţii Ginni (Cg) V Şi Curba Lorenz pentru gradul de inegalitate economică.

combinarea factorilor II Producţie complementaritate II În producţie şi consum concurenţa duopolistă VI Concurenţa imperfectă concurenţa imperfectă VI În afara modelului concurenţei perfecte şi a egalităţii

VM=VMG concurenţa monopolistă VI Concurenţa imperfectă concurenţa perfectă VI consum VII Funcţie consum autonom VII Funcţie conştiinţa socială V Reper al echităţii, în economie. convexitate vs. concavitate

I Funcţii-curbe, în cercetarea grafico-economică.

corespondenţa cerere-ofertă

IV Funcţii economice fundamentale

cost external marginal VIII Investiţii publice cost marginal pe termen lung VIII

Investiţii publice

cost marginal pe termen scurt VIII

Investiţii publice

cost privat marginal VIII Costul marginal cost social marginal VIII Dimensiunea sectorului public costul mediu pe termen lung (CMTL

VI, VIII Costuri medii ale firmei. Investiţii publice.

costul marginal(CMG) VI Costuri ale firmei costul total (CT) VI Costuri ale firmei costul variabil (CV) VI Costuri ale firmei costuri VI Costuri ale firmei costuri de monopol VI Costuri ale firmei creştere economică VII a venitului naţional, PIB etc. criterii (dinamice) de tip Pareto

V Funcţia bunăstării.

criteriul de scară VI Al economiei: micro, versus macro. curba de expansiune a producţiei

II Funcţia de producţie

curba investiţii-economii (IS)

VII Macroeconomie (Keynes)

curba lichiditate-monedă VII Macroeconomie (Keynes)

128

(LM) curba Lorenz V Pentru studiul inegalităţii în economie. curba ofertei IV Oferta în sens restrâns curba tipic concavă I,IV Limita producţiilor curbă de expansine a producţiei

II Funcţia de producţie

curbe de indiferenţă III Funcţia utilităţii curbele izocost II Producţia pe termen lung curbele monotone I Grafice curbele nemonotone I Grafice

curentul social-democrat VIII Despre funcţia şi ponderea economică a sectorului public

datorie externă VIII A statelor datorie publică VIII Luând naştere din finanţarea deficitului bugetar. deficit bugetar VII, VIII Venituri şi cheltuieli ale statului deficit extern VII, VIII Economia deschisă şi legătura cu deficitul bugetar deficit fiscal VIII Ale încasărilor din aplicarea impozitării deflaţia VII Fază a ciclului de afaceri dezechilibrele persistente IV Cerere-ofertă dezechilibru cerere-ofertă IV dezeconomii la scară VI La extinderea firmei dinamica grafică I De-a lungul curbei; a curbei în întregime discriminarea pieţelor VI De monopol. domeniu de definiţie I Funcţii matematice. domeniul în care funcţia ia valori (co-domeniu)

I Funcţii matematice.

echilibru IV General, parţial, cerere-ofertă etc. echilibru bugetar VII, VIII Venituri-chletuieli ale statului echilibru general VII Macroeconomie echilibrul cerere-ofertă IV Cerere şi ofertă echilibrul-dezechilibrul extern

VII Al balanţei de plăţi externe

echilibrul-dezechilibrul forţei de muncă

VII Piaţa muncii

echilibrul (Y/i) economiei reale

VII Macroeconomie, curba IS

echilibru nestabil IV Bunuri speciale echilibru real-monetar VII Curbele IS-LM, macroeconomie (Keynes) echilibru stabil IV Bunuri ordinare echilibru extern VII Comercial: exporturi-importuri, versus economii-

investiţii şi echilibru bugetar echitate V, VIII Bunăstare, economie publică etc. economia deschisă VII Cu exporturi şi importuri economia liberală VIII Privind statul “minimal” economia monetară VII Implicarea monedei în macroeconomie

129

economii VII Versus consum şi investiţii etc. economii la scară VI La extinderea firmei efectul substituţie III Schimbarea ratei marginale de substituţie efectul venit III Posibilitatea procurării unei utilităţi superioare eficienţa în consum V Funcţia bunăstării eficienţa în nivelul producţiei

V Funcţia bunăstării

eficienţa în producţie şi în consum


eficienţa Pareto a combinării factorilor de producţie


eficienţă V, VIII Pareto etc. Vezi şi sectorul public. eficienţă Pareto (a producţiei) în dinamică


eficienţă şi echitate V Funcţia bunăstării egalitarism V Reper al echităţii, în econopmie. elasticitate IV a cererii şi ofertei etc. elasticitatea cererii III Schimbarea caantităţii cerute la schimbarea variabilelor

funcţiei elasticitatea cererii faţă de preţ (p)

III Preţul, variabilă exogenă a funcţiei

elasticitatea încrucişată((c)

III A cererii şi ofertei

elasticitatea ofertei de monedă

VII Piaţa monedei

elasticitatea ofertei faţă de preţ:

IV Preţul, variabilă exogenă a funcţiei

elasticitatea perfectă III, IV Endogena variază la infinit, fără variaţia exogenei elasticitate unitară IV Endogena şi exogena variază în mod egal excedent bugetar VII, VIII Insuficienţa cheltuielilor publice excesul de capacitate IV Ofertă exerciţiu bugetar VII Perioada aferentă impozitării şi cheltuielilor publice exporturi VII Intrări de flux extern, în macromodelul JM Keynes externalităţi VIII Efecte extra-economice ale activităţilor economice. externalităţi pozitive VIII A nu se confunda cu bunurile publice. factori de influenţă asupra elasticităţii

IV Elasticitatea cererii şi ofertei

factori de producţie II, VI Variabili, ficşi; capital, muncă etc. “factorul” timp II În producţie. finanţarea activităţilor publice VIII

Fiscalitate etc.

firma VI Agent economic etc.

fiscalitate V,VII, Finanţarea venitului statului

130

VIII flux I,VII Valoare în mişcare şi formare forma funcţiei I Rectilinie sau non-rectilinie formele privatizării VIII Privatizare şi etatizare funcţia bunăstrării (Sw) V Funcţie economică fundamentală funcţia de producţie I I Funcţie economică fundamentală funcţia extinsă III, IV Cu mai multe exogene funcţia ofertei IV Funcţie economică fundamentală funcţia restrânsă III, IV Cu o singură exogenă funcţie I Relaţia exogenă-endogenă funcţie economică I Relaţia exogenă-endogenă funcţii publice VIII Economia publică şi sectorul public grad de deschidere economică (DE)

VII Ponderea fluxuri externe în totalul fluxurilor economiei

importuri VII Fluxuri externe intrări materiale, ieşiri valorice importuri de completare VII De componente şi subasamble pentru bunuri finale de

export impozitare VIII Fiscalitate impozitarea externalităţilor( negative) VIII

Externalităţi

impozitele directe VIII Asupra veniturilor. impozite indirecte VIII Alte baze de impozitare decât venitul inelasticitate III, IV Răspuns redus al endogenei la variaţia exogenelor inelasticitatea perfectă III, IV Lipsa corelaţiei exogenă-endogenă inflaţie VII, VIII Creşterea preţurilor injecţii VII Cheltuieli, la nivel macro. instrumente VII Ale politicilor economice intermediari financiari VIII Piaţa de capital investiţii VII În relaţie cu economiile investiţii publice VIII Sectorul public ipoteza suprapraofertei de bunuri publice VIII

Mărimea sectorului public

ipoteza “tulburărilor sociale” VIII

Mărimea sectorului public

izocuante II Una şi aceeaşi producţie. împrumut public VII, VIII Obligaţiuni pe piaţa de capital în numele statului înclinaţiile către consum VII Macroeconomie înclinaţia marginală către importuri (m)

VII Macroeconomie

legea cererii III Relaţia cu prţul bunului legea creşterii-descreşterii randamentelor

II Producţia pe termen scurt

legea maximizării profitului

VI Condiţii specifice

legea ofertei IV Relaţia cu prţul bunului

131

legea “ofertei creatoare de cerere proprie”

VII Autoreglarea macrosistemului

“libertate de emisiune” VII Libertatea de exerciţiu al politicii monetare. limita economisirii VII Venitul naţional limita investiţiilor VII Economisirea limita producţiilor VII, VIII Eficienţa Pareto în producţie şi baza impozitării macroeconomie VII Macroeconomie macropolitică VII Macroeconomie macrostabilizare VII Condiţii restrictive de parametri metoda grafică I În studiul economiei microeconomie VI a agentului economic individual model econometric I Cercetare empirică model economic I Cercetare fundamentală modelele comportamentale

VI De management al firmelor moderne.

modelele manageriale VI De management al firmelor moderne. model şi modelare I Cercetarea în economie. modelul cerere-ofertă agregată

VII Finalizarea Macromodelului J.M.Keynes

modelul “cobweb” IV Numit şi al "pânzei de păianjen". modelul “fluxului circular”

VII Keynes, Macromodel

moneda efectivă VII Pe piaţă, fără depozitele din bănci monopol VI O singură firmă pe piaţă – imperfectarea concurenţei monopol natural VI Tendinţa unor ramuri monopoluri de stat VI Monopol multiplicator VII Relaţia investiţiilor cu venitul naţional etc. multiplicatorul cheltuielilor publice

VII Relaţia cheltuielilor publice cu venitul naţional etc.

multiplicatorul de investiţii

VII În relaţia cu venitul naţional

multiplicatorul exportului VII În relaţia cu venitul naţional multiplicatorul fiscal VII În relaţia cu venitul naţional multiplicatorul monetar VII Creşterea naturală a masei monetare naţionalizare VIII Versus privatizare etc. nevoi II Nemanifeste prin funcţia cererii niveluri de utilitate VII Accesibile prin creşterea venitului nivelul preţurilor (P) VII Agregarea preţurilor non-funcţie VII O exogenă pentru două sau mai multe endogene

noul liberalism VIII Despre mărimea sectorului public. Vezi şi “statul minimal”.

obiective III Macroeconomice sau macropolitice obiective ale macroeconomiei

VII Echilibrul şi creşterea

oferta IV Funcţie economică fundamentală

132

oligopol VI Concurenţa între cei puţini operaţiunile pe piaţa deschisă

VII Politică monetară

optimul Pareto V Eficienţa, criteriu al bunăstării optimul producţiei VI Pentru costul mediu minim optimul sectorului public VIII Economia publică ordinaliştii III Curent al gândirii marginaliste despre utilitate. “output (quantity) adjuster”

VI Calitate a firmei, pe piaţă.

panta I Grafic, corelaţia funcţiei patrulaterul (tabloul-model al) lui Timbergen

VII În politica macroeconomică.

pământul (Ld) II Factor de producţie. politică economică VII, VIII A statului, pozitivă, versus negativă etc. politica fiscală, bugetară şi de investiţii

VII În economia reală

politica fiscal-bugetară VII În economia reală politica monetară VII A băncii centrale politica valutară VII A băncii centrale pragul ratei dobânzilor VII Keynes, Macromodel price taker VI Calitate a firmei, pe piaţă.

principiile fiscalităţii VIII Fiscalitate. Vezi principiile capacităţii de plată, beneficiului statului etc.

privatizare VIII Versus naţionalizare productivitatea medie (QM)

II Aferentă întregii cantităţi ddintr-un factor

producţie optimă (Qo) VI Corespunzătoare costului mediu minim produs intern brut VIII Vezi venit naţional şi conceptele aferente. profitul normal VI Profit în condiţii consurenţiale proprietate intelectuală VI Asupra ideilor şi inovaţiei putere VIII A statului, versus calitatea de agant economic randament la scară (Rs): II Legat de extinderea firmei şi producţiei, în raport de

creşterea costurilor rata consumului VII Asupra venitului naţional

nominală VII Fără a considera rata inflaţiei reală VII Considerând şi rata inflaţiei

rata marginală de substituţie

II,III Între factori de producţie, sau între bunuri, în consum

reechilibrarea cerere-ofertă

IV Preţ-cantitate cerută/oferită

restului lumii VII Agenţi economici din afara ţării retrageri VII Economisire, impozitare (Keynes, Macromodel)

sector public VIII Sectorul de stat şi economia publică

sectorul de stat în VII Sectorul public şi economia publică

133

economie starea de monopol VI Nu numai firma de monopol statul VIII Şi funcţiile sale economice statul “minimal” VII, VIII În doctrina liberală veche. stoc VII Versus flux, în macroeconomie. suboptimalitate Pareto V,VI Vezi şi "Optimul Pareto" (Lecţia IV). substituţia II Factorilor, în producţie. subvenţionarea (finanţarea) externalităţilor pozitive VIII

Versus impozitarea externalităţilor (negative)

supra-profitul de monopol

VI Caracteristică monopolului

surplusul consumatorului III, VIII Bunăstarea consumatorului şi baza ei de impozitare surplusul producătorului IV Bunăstarea firmelor ofertante şomaj II Dezechilibru pe piaţa muncii, în favoarea ofertei talia optimă a sectorului public VIII

Vezi optimul şi talia sectorului public.

talia sectorului public (T) VIII Vezi optimul sectorului public. taxa pe valoarea adăugată (TVA) VIII

Vezi valoare adăugată şi impozitarea indirectă.

teorema excesului de capacitate

VI Monopoluri etc.

teoria utilităţii marginale III Diminuarea utilităţii marginale teoria cantitativă a banilor

VII Influenţa masei monetare asupra preţurilor

termen lung VIII Vezi timpul lung. termen scurt VIII Vezi timpul scurt. timpul II, IV Temporalizare diferită a diferitelor procese economic timpul lung II Termen lung: aferent unui ciclu procesual. timpul scurt II Termen scurt: afferent mai multor cicluri procesuale

succesive. tipărirea de bani VIII Finanţarea deficitului bugetar utilitatea III Satisfacţia consumatorului utilitate marginală III O nouă unitate de bun consumată valoare adăugată

VIII

La prelucrarea resurselor naturale, de către fiecare activitate economică individuală şi de totalitatea activităţilor economice, în context.

valoarea adăugată “zero” VIII La calculul TVA. valoare netă actualizată VIII La investiţiile în sectorul public etc. variaţia costurilor II Curbe izocost etc. venit impozabil negativ VIII Vezi anti-impozitarea etc. venit public VIII Venitul sectorului public venitul marginal VI Al firmei

venitul naţional al VII Corespunzător lipsei şomajului; cel mai mare venit

134

maximei ocupări (Ymo) naţional pe termen scurt venitul personal VII Derivă din venitul naţional. venituri fiscale ale statului

VII Din impozite

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ Aglietta, M.: La fin des devises clés. Algoma – La Decouverte. 1986 Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2007 Andrei, Liviu C: Euro Editura Economică. 2003 Aristotel: Politica, Bucureşti. 1924. Traducere Ştefan Bezdechi Asquith, Paul & David Mullins: Signalling with Dividends, Stock Repurchases and Equity Issues în "Financial Management". Toamna, 1986, p. 27-44 Bacon, Peter W: The Subscription Price in Rights Offerings în "Financial Management". Vara 1972, p. 59-64 Balcerowicz, Leszek: Common Fallacies in the Debate on the Economic Transition in Central and Eastern Europe. Working Paper, No 11, Ocombrie, 1993. European Bank for Reconstruction and Development Bannock, G&R.E. Baxter & R.Rees: A Dictionary of Economics. Peguin Blocks, Londra, 1973 Bârsan, Maria (Prof.univ.dr.): Integrare Economică Europeană. On line: http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/MariaBarsan/cap. 1 – 5.html Bourguignat : Les vertiges de la finance internationale. Economica. 1987. Cross, Christopher: Les enseignements de l’évolution du systèm monétaire international, în Problèmes Economiques, nr.213/23 august, 1989. Davies, Glyn: A history of money from ancient times to the present day, Cardiff University of Wales Press, 1996 Dehem, Roger: L'Equilibre Economique International. Paris, Dunod, 1970 Dolan, Edwin D & David E. Lindsay: Economics. The Dryden Press. Chicago. 1988 Duquesne de la Vinelle, L: Une Theorie des SystemesEconomiques. Editions de la Librairie Encyclopedique, Luxembourg, 1989

http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/MariaBarsan/cap.%201%20–%205.html�

135

Faghiura, Georg Hanzi & Conf.dr.Marin Dumitru & Lect. Andrei Anca: Teoria Echilibrului Economic. ASE, Facultatea de Cibernetică. Bucureşti. 1993 Farmer, Richard: Gainers and Losers in Free Trade. Annual Editions Readings in Economics. 1972 Fonteneux, A & P.A. Muet: La Gauche Face a la Crise. FNSP. 1985 Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988 Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995 Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979 Guyot, F: Elements de Macroeconomie. Société des Editions Technip. Ecole Supérieure du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979 Goldman Sachs. (1997): EMU: Does Real convergence Matter? European Economic Analyst. On line: www.euro-emu.co.uk/pubs/gs1realconvergence.shtml Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992 Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981 Keane, Simon M: The Significance of the Issue Price in Rights Issues. În "Journal of Business Finance". 1972, p. 40-45 Keynes, John Maynard: Théorie de l'Emploi, du Crédit et de la Monnaie. Paris. 1936 Koopmans, Tjalig C: Trois Essays sur la Science Economique Contemporaine. Centre d'Econometrie de la Faculte de Droit et des Sciences Economiques. Paris. Dunod. 1970 Krugman, Paul: The international role of the dollar: theory and prospect, în Exchange Rate. Theory and practice. Edit. John F. & O.Bilson. 1987 Krugman P. & Obstfeld M. (1994): International economics, theory and policy. (3rd. Ed) New York: Harpercollins. Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a. Philip Allan. New-York, Toronto, Sidney 1981 Mandel, E: Traité d'Economie Politique Marxiste Paris. 1962

136

Manqiw, Gregory : Macroeconomics, Worth Publishers.Ediţia a II-a. 1994 Marx, K: Contribution à la critique de l’économie politique. Paris. Trad. Laura Lafargo,1958 McKinnon, Ronald (1993): International money in a historical perspective, în Journal of Economic Literature (29). p.1-45. Martie, 1993. McKinnon, Ronald (1996) -- “The Rules of the Game: International Money and Exchange Rates, MIT Press, Cambridge 1996. Meutey, P: L’Or. Paris. Discuţie între Robert Triffin şi Jacques Rueff, p. 292-3. 1984 Mossé, Robert L'Economie Collectiviste. Paris. Soufflot. 1939 Murell, P: Neoclassical Economics Underpan. The Reform of Centrally Planned Economies. în "Journal of Economic Perspectives", 5.4. 1991, p. 11 Myrdal, Gunar: Against the Storm. Critical Essays on Economics. New York. Vintage. 1975 Nechita, V & Ciupercă, L: Economie. Maual pentru clasele a X-a şi a XI-a. Sedcom Libris. 2002 Pelkmans, Jacques (1980): Economic Theories of Integration Revisited. În “Journal of Common Market Studies”, iunie, 1984 Pelkmans, Jacques (1984): Market Integration in the European Community. Martinus Nijhoff / Haga. 1984 Perroux, Francois: L'Economie du XX-eme Siècle Presse Universitaire de France. 1964 Phelps, Edmund: The Golden Rule of Accumulation: A Fable of Growthmen"în "American Economic Review", Nr. 51, Sept. 1961, p. 639-643 Prahoveanu, Eugen & Ani Matei: Economie şi Politici Economice, Editura Economică 2004, Ediaţia a treia revizuită şi adăugită Ritter, Joy R: The Costs of Going Public. în "Journal of Financial Economics". 19 iunie, 1987, p. 269-282 Rueff, Jacques: L'Ordre Social. Ed. Sirey. Paris. 1945 Stepczyznski, Marian: Dollar. Actualité et avenir de la monnaie impériale, Ed.Favre 2002 Teilhac, E: Les Fondements Nouveaux de l'Economie. Ed. Riviere. 1932

137

Thiessen, Gordon: Monetary Policy in an Open Economy. Lessons from Canadian Experience. în Buletinul Annual al Băncii Federale a Canadei. 1989 Timbergen, Jan (1954) – International Economic Integration. Amsterdam. Elsevier (1954) Tsoukalis, Loukas (2000) -- Noua economie europeană. Editura ABC, 2000. Traducere Irina Dogaru & Nicolae Negru Tucker, James F: Essentials of Economics. Prentice Hall Inc. New Jersey. 1975 Van Horne, James C: Financial Market Rates and Flows. Ediţia a 3-a. Englewood Cliffs. NJ. Prentice Hall. 1990 Van Horne, James C& Wachowicz, John M: Fundamentals of Financial Management Prentice Hall. 1990. P. 24-29; 575-599; 614

73266061 Economia Sectorului Public Unlocked

Documents

Transcript of 73266061 Economia Sectorului Public Unlocked