65388874-Teoria-antrenamentului-sportiv-3-1

Curs nr.1 Finalit ăţile şi obiectivele sportului de performanţă: integrarea acestora în ţara noastră.

Acţiunea sistemică a factorilor şi indicatorilor care determină performanţa sportivă de valoare internaţională: modelul logic al factorilor implicaţi.

1.1. Sistematizarea finalităţilor şi obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, dezvăluie un

spaţiu larg al problematicii pe care îl cuprinde acest domeniu, complex ca structură, esenţă şi circulaţie. Necesitatea clasificării lor, a elaborării unei taxonomii este dictată nu numai de considerente didactice, dar şi practice, pentru că este nevoie să stabilim conexiunile dintre aceste finalităţi, dependenţa sau independenţa abordării lor, paralelismul, interferenţa sau transferul desfăşurării acestora. Conceptul de finalitate sau obiectiv general este agreat de UNESCO, prin elementele sale caracteristice care-l definesc, implicând atât ideea de scop cât şi pe cea de direcţie şi efect. Abordarea finalităţilor depăşeşte planul teoretic şi se extinde îndeosebi asupra practicilor generate de aceste finalităţi, care, la rândul lor, îşi determină obiectivele medii şi cele speciale sau operaţionale.

Conceptele de educaţie fizică şi educaţie sportivă, înrudite prin finalităţi şi obiective diferenţiate, prin structuri şi metodologii, alcătuiesc, în desfăşurarea lor articulară şi controlată, un sistem care îşi propune să îndeplinească predominant un rol instructiv-educativ. Ele se înglobează pentru acest motiv esenţial, în sfera generoasă şi largă a macrosistemului educaţiei, care se diversifică corespunzător direcţiilor de perfecţionare ale formelor de manifestare umană. În cadrul acestui concept cuprinzător, educaţia fizică şi cea sportivă contribuie la îndeplinirea obiectivelor şi împlinirea sensurilor majore ale actului educaţional. Relaţia dintre finalităţile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportive şi obiectivele generale ale educaţiei este directă şi reciprocă. Primele păstrează toate trăsăturile definitorii ale ultimelor, diferenţiindu-se doar prin conţinut, mijloace, metode şi criterii de realizare şi evaluare.

În acest sens finalităţile (obiectivele generale), obiectivele medii (intermediare) şi speciale (operaţionale), proprii educaţiei fizice şi sportive, izvorăsc din cerinţele realizării idealului societăţii noastre, care înseamnă libertate şi democraţie.

Acţiunea educaţiei fizice şi sportive se încadrează într-un sistem convergent de mijloace şi acţiuni care influenţează, pe diferite planuri, fiinţa umană, în vederea formării educării şi integrării ei sociale. Educaţia fizică şi sportivă şcolară, extraşcolară, de masă şi de performanţă, contribuie la permanentizarea procesului educativ (în viaţa individului) în viziunea modernă, pe care societatea îşi propune să o concretizeze. Educaţia permanentă, principiu de bază în pedagogie, se impune cu tot mai multă autoritate în întreaga activitate de instruire şi educaţie, asigurând pregătirea pentru autoeducaţie şi autoevaluare realistă şi continuă.

Educaţia fizică şi sportivă, ca parte componentă a educaţiei integrale, acţionează nu numai asupra laturii biologice a fiinţei umane, ci şi asupra personalităţii ei.

Între educaţia fizică şi cea sportivă, pe de o parte, şi celelalte componente ale educaţiei, pe de altă parte, există o legătură organică. Pentru a fi menţinută este necesar ca exerciţiul fizic, valorificat extensiv de educaţia fizică şi intensiv de cea sportivă, să fie încadrată într-o măsură mai mare în activităţile de ordin cultural, artistic, moral şi social.

Finalit ăţile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportive

Finalit ăţi Obiective medii Obiective speciale (operaţionale)

1. Întărirea şi menţinerea sănătăţii

1.1. Dezvoltarea fizică şi corporală armonioasă

1.1.1. Creşterea şi dezvoltarea normală a corpului, a indicilor morfo-funcţionali 1.1.2. Funcţionarea optimă a organismului 1.1.3. Prevenirea şi corectarea deficienţelor


1. Întărirea şi menţinerea sănătăţii

1.2. Recuperarea posttraumatică, prin cultura fizică medicală şi practicarea sportului

1.2.1. Utilizarea mijloacelor specifice culturii fizice medicale, practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului

1.3. Organizarea activităţilor de educaţie fizică şi sportivă pentru handicapaţi

1.3.1. Dobândirea unor priceperi, deprinderi, atitudini şi calităţi motrice de bază 1.3.2. Asigurarea unei dezvoltări psihomotrice, care să permită practicarea exerciţiilor fizice, a unor sporturi accesibile vârstelor şi sexelor 1.3.3. Organizarea şi participarea la întreceri sportive specifice

2. Vigoarea şi rezistenţa fizică

2.1. Realizarea unei căliri fizice a corpului

2.1.1. Călirea organismului, folosind factorii naturali (apă, aer, soare) 2.1.2. Dobândirea şi formarea de cunoştinţe şi deprinderi igienico-sanitare

3. Dezvoltarea fizică armonioasă (şi echilibrată)

3.1. Asigurarea unei capacităţi fizice ridicate

3.1.1. Dezvoltarea şi formarea la un nivel superior a aptitudinilor, a calităţilor motrice de bază şi combinate (viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea, detenta, supleţea, mobilitatea etc.), dezvoltarea psihosomatică 3.1.2. Parfecţionarea unor deprinderi de bază (mers, alergare, aruncare, săritură etc.) şi aplicative (echilibru, tracţiuni, transport de greutăţi etc.)

3.2. Formarea unor calităţi psihice

3.2.1. Dezvoltarea capacităţii de autoreglare a comportamentului (flexibilitate, adaptare şi rezistenţă la situaţii, condiţii variate sau dificile de mediu) 3.2.2. Dezvoltarea unor calităţi psihice cognitive (senzaţii, percepţii, reprezentări, imaginaţie, gândire etc.), afective (sentimente, pasiuni etc.), volitive (curaj, hotărâre, spirit de iniţiativă, perseverenţă etc.) şi estetice (eleganţă, supleţe etc.) 3.2.3. Formarea unor trăsături de personalitate: caracter (fermitate, spirit de decizie, intransigenţă, independenţă): temperament (autocontrol, optimism, combativitate): atitudini (disciplină, ordine, stăpânire de sine, patriotism, motivaţie de realizare profesională): aptitudini (de organizare, creativitate etc.)


4. Însuşirea cunoştinţelor, formarea priceperilor şi a atitudinilor cerute de practicarea unor sporturi

4.1. Practicarea individuală şi în colectiv a diferitelor ramuri sportive

4.1.1. Dobândirea şi perfecţionarea, până la măiestrie, a unor cunoştinţe, priceperi şi deprinderi tehnice şi tactice specifice diferitelor ramuri sportive 4.1.2. Dobândirea unor cunoştinţe organizatorice necesare în activitatea de practicare a disciplinelor sportive

4.2. Organizarea activităţilor sportive

4.2.1. Însuşirea normelor şi regulilor de practicare şi organizare a activităţii

4.3. Pregătirea şi formarea instructorilor, arbitrilor, a celorlalţi tehnicieni necesari pentru organizarea activităţilor sportive

4.3.1. Dobândirea de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi specifice

5. Cultivarea interesului pentru sport şi a capacităţii de apreciere a competiţiilor

5.1. Realizarea unei educaţii sportive: criterii de apreciere, interes, etc.

5.1.1. Formarea şi dobândirea unor priceperi şi cunoştinţe tehnice specifice diferitelor probe şi discipline sportive 5.1.2. Formarea interesului pentru practicarea sportului şi aprecierea lui 5.1.3. Stăpânirea mjloacelor de evaluare şi apreciere a rezultatului sportiv

6. Pregătirea pentru educaţie fizică şi sportivă continuă şi adevată vârstei

6.1. Utilizarea exerciţiului fizic şi a sportului pentru activitatea instructiv-educativă

6.1.1. Practicarea independentă, în funcţie de vârstă, de condiţii, posibilităţi şi situaţii, a exerciţiilor fizice şi a diferitelor discipline sportive 6.1.2. Participarea la activităţile sportive de masă 6.1.3. Participarea regulată a gimnasticii de înviorare şi a gimnasticii de întreţinere

6.2. Realizarea unei educaţii fizice şi psihice permanente

6.2.1. Educarea simţului instruirii şi perfecţionării continue, realizarea unei educaţii permanente 6.2.2. Cunoştinţe de igienă a activităţii sportive şi profesionale

7. Cunoaşterea şi asimilarea idealului olimpic, cultivarea respectului faţă de valorile sportive şi de fairplay

7.1. Educarea în spiritul sportivităţii, al corectitudinii şi fair-play-ului

7.1.1. Educarea şi formarea simţului sportivităţii, cinstei, generozităţii, corectitudinii şi fair-play-ului 7.1.2. Realizarea educaţiei sportive, cultivarea spiritului sportiv în întreaga viaţă socială a individului


8. Creşterea prestigiului sportului românesc în lume, sporirea contribuţiei sale la mai buna cunoaştere a tinerilor, realizarea idealurilor de pace, prietenie şi colaborare

8.1. Creşterea continuă a performanţelor sportive

8.1.1. Pregătirea specifică, în pas cu exigenţele contemporane, pentru obţinerea marilor performanţe şi rezultate sportive 8.1.2. Educarea în spiritul de înaltă exigenţă şi responsabilitate în pregătire şi concurs 8.1.3. Formarea unor înalte trăsături de caracter şi personalitate 8.1.4. Cultivarea la sportivi a dragostei faţă de cei pe care-i reprezintă, faţă de colectivul din care face parte 8.1.5. Reprezentarea cu cinste şi demnitate a patriei noastre, a tricolorului românesc

9. Contribuţii la educarea moral-civică şi patriotică

9.1. Formarea unui profil moral adecvat pentru activitatea sportivă şi productivă

9.1.1. Educarea în spiritul respectului faţă de muncă 9.1.2. Educarea şi perfecţionarea simţului datoriei faţă de profesia aleasă

9.2. Creşterea responsabilităţii sociale, a simţului datoriei, a civismului

9.2.1. Educarea în spiritul creşterii responsabilităţii pentru profesia aleasă, a pasiunii pentru optimizarea rezultatelor activităţii şi a spiritului de creativitate 9.2.2. Formarea şi dezvoltarea simţului etic în întreaga activitate

9.3. Educarea în spiritul colectivist, de echipă, al capacităţii de autodepăşire

9.3.1. Educarea unor trăsături de personalitate specifice activităţii productive (cooperarea, independenţa în decizie, autodepăşirea, spiritul novator etc.) 9.3.2. Formarea responsabilităţii faţă de interesele generale ale colectivului

9.4. Educarea în spiritul simţului datoriei

9.4.1. Formarea şi educarea în spiritul datoriei patriotice


10. Pregătirea (indirectă) pentru muncă, pentru activitatea socială eficientă şi pentru participare

10.1. Asigurarea unei temeinice pregătiri fizice pentru activitatea productivă

10.1.1. Pregătirea fizică necesară integrării în activitatea productivă 10.1.2. Perfecţionarea unor deprinderi şi priceperi speciale (selective) pentru activitatea productivă (coordonare, precizie manuală, acuitate vizuală, auditivă, tactilă, etc., simţ cromatic, vigilenţă, distribuţie a atenţiei, perspicacitate etc.)

10.2. Formarea şi dezvoltarea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază, a unor calităţi psihice

10.2.1. Formarea şi dezvoltarea unor aptitudini aplicative pentru activitatea productivă 10.2.2. Educarea unor calităţi psihice în întreaga activitate

11. Contribuţii la educaţia estetică şi artistică

11.1. Formarea şi dezvoltarea gustului estetic

11.1.1. Dezvoltarea unor calităţi estetice: expresivitate, atitudine estetică, simţul şi gustul estetic al ritmului şi armoniei, coordonarea în mişcări etc. 11.1.2. Organizarea şi desfăşurarea unor activităţi sportive cu un conţinut artistico-sportiv

11.2.Formarea priceperii de a integra frumosul în stilul de viaţă şi activitate

11.2.1. Formarea şi perfecţionarea unor priceperi şi deprinderi estetice şi artistice, prin folosirea şi asocierea muzicii, dansului, cu exerciţiile fizice

12. Pregătirea pentru turism şi pentru timp liber

12.1. Practicarea individuală şi în grup a diferitelor forme de turism (drumeţii, excursii, cicloturism, plimbări pe schiuri etc.)

12.1.1. Formarea şi dobândirea unor priceperi şi cunoştinţe pentru practicarea diferitelor forme de turism 12.1.2. Realizarea unei odihne active şi divertisment, prin practicarea turismului în timpul liber

12.2. Organizarea activităţilor turistice

12.2.1. Participarea la diverse acţiuni turistice (de masă sau individuale)

O primă finalitate a activităţilor de educaţie fizică şi sportivă vizează ridicarea calităţii vieţii,

ca urmare a asigurării unei stări optime de sănătate a întregii populaţii, exprimată prin robusteţe şi vigoare fizică, prelungirea duratei vieţii active. Importanţa acestei activităţi în planul sănătăţii publice este considerabilă dacă ţinem seama de faptul că mişcarea contribuie, în cel mai înalt grad, la creşterea şi dezvoltarea fizică armonioasă, la îmbunătăţirea funcţiilor vitale ale organismului. De asemenea, exerciţiul fizic, îndeosebi sub forma lui analitică, are un rol activ în prevenirea şi corectarea atitudinilor corporale vicioase şi ale deficienţelor fizice, mai ales în timpul perioadei de creştere. Menţinerea acestui nivel ridicat de funcţionalitate optimă şi adaptare la efortul fizic şi psihic, indiferent de vârstă, sex şi specificul activităţii productive, determină o stare de echilibru biologic şi sufletesc, aşa-numita homeostazie.

A doua finalitate, din care derivă o suită de alte obiective ale activităţii sportive, vizează formarea unei capacităţi fizice ridicate a omului, exprimată prin dezvoltarea la un nivel superior a aptitudinilor motrice de bază şi acelor specifice diversităţii de gesturi motrice, de tehnici proprii sporturilor, concomitent cu dezvoltarea calităţilor motrice de bază (forţă, rezistenţă, viteză,

îndemânare, mobilitate), care reprezintă suportul formării măiestriei sale motrice. A treia finalitate se referă la psihicul uman, care este şi el profund angajat în efortul fizic.

Calităţile psihice din sfera cognitivă (senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, imaginaţie etc.), volitivă (curaj, spirit de iniţiativă, hotărâre, perseverenţă etc.), afectivă (sentimente, emoţii etc.), estetică (simţul ritmului, al armoniei, al coordonării mişcărilor, expresivitatea combinată cu exactitatea actului motric tot mai rafinat), precum şi trăsăturile de personalitate (caracter, aptitudine, conştiinţă, etc.) sunt stimulate şi educate în acest context, conturând o fiinţă umană echilibrată, cu o personalitate armonios dezvoltată.

Un alt grup de finalităţi şi obiective vizează pregătirea fizică a cetăţenilor, formarea şi automatizarea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază, ale unor aptitudini aplicative; educarea lor în spiritul subordonării şi armonizării intereselor individuale cu cele colective, al autodepăşirii, al cristalizării unui profil moral adecvat. Sensurile acestor finalităţi şi obiective sunt majore, ele facilitând integrarea şi creşterea responsabilităţii sociale a individului. Prin urmare, pentru procesul muncii, societatea este direct interesată de existenţa educaţiei fizice şi sportive, de organizarea lor ritmică, de orientarea lor ca atare, de diversitatea desfăşurării şi generalizării lor în actul cotidian al existenţei umane.

Menţinerea unei bune funcţionalităţi a organismului uman reprezintă o consecinţă a practicării sistematice a activităţilor sportive şi turistice cu rol recreativ şi compensator.

În domeniul sportului de performanţă în ţara noastră, una dintre principalele finalităţi, de mare importanţă şi rezonanţă, vizează creşterea prestigiului sportului românesc în lume, sporirea contribuţiei sale la mai buna cunoaştere a tinerilor, la realizarea idealurilor de pace, prietenie şi colaborare. Pentru înfăptuirea acestei finalităţi se impune ridicarea la un nivel superior a întregii activităţi sportive de performanţă, a calităţii şi eficienţei procesului de selecţie şi pregătire a sportivilor, în toate ramurile de sport, în vederea realizării unor rezultate şi performanţe de nivel internaţional, pentru reprezentarea cu demnitate a sportului românesc la Jocurile Olimpice, Universiade, Campionate Mondiale şi Europene, în competiţiile internaţionale.

Realizarea unei temeinice instruiri şi educaţii sportive are deci ca finalitate creşterea continuă a valorii rezultatelor sportive, a prestigiului sportului românesc în lume. În zilele noastre, sportul constituie o modalitate specifică de reprezentare a potenţialului fizic şi spiritual al tineretului, performanţa sportivă având o încărcătură propagandistică verificată şi întreţinută de circulaţia evenimentului sportiv. În acelaşi timp, dinamica recordurilor, altitudinea performanţelor stabilite impun o cunoaştere profundă a disponibilităţilor biologice şi spirituale ale fiinţei umane, o stimulare a creşterii acestora, dar şi mutarea continuă a limitelor de adaptare a organismului la eforturi tot mai mari pe care competiţiile sportive le impun. În planul cunoaşterii omului, sportul de performanţă este, în fond, un adevărat experiment, încărcat de dramatism şi, totodată, de imense satisfacţii. Aşa se explică, într-un fel, opţiunea şi motivaţia tineretului pentru practicarea lui, în profida dificultăţilor pe care le incumbă. Adăugând acestor sensuri pe cele care cultivă sentimentul onoarei, al mândriei de a reprezenta valori şi simboluri de esenţă spirituală, identificarea cu idealul olimpic, al sportivităţii, al fair-play-ului, toate acestea se înscriu ca finalităţi şi obiective, şi implicit, consecinţe ale instruirii şi educaţiei sportive.

Alte obiective urmăresc ridicarea nivelului general al activităţii sportive de performanţă prin asigurarea dezvoltării tuturor ramurilor de sport, crearea unor puternice unităţi de pregătire, dezvoltarea bazei de masă a sportului de performanţă, aplicarea cu consecvenţă a unor criterii de depistare şi selecţie a valorilor pentru toate ramurile şi probele sportive. De asemenea, continua ridicare a nivelului performanţelor este condiţionată de perfecţionarea procesului de antrenament al sportivilor, de creşterea aportului cercetării ştiinţifice şi al medicinei sportive la obţinerea rezultatelor de valoare mondială.

În prezent, în teoria antrenamentului sportiv modern pot fi incluse câteva concepte noi, definitorii pentru evoluţia acestui proces: abordarea sistemică, promovarea interdisciplinarităţii în elaborarea conţinutului antrenamentului şi desfăşurarea proceselor de instruire şi educaţie, relaţia

dintre obiective, conţinuturi, metode şi tehnici de verificare şi apreciere, cunoscute sub denumirea de „curriculum”, noţiune frecvent folosită şi recomandată de UNESCO.

Iată câteva din ideile comune acestor concepte: în primul rând, nu se poate stabili conţinutul pregătirii înainte sau independent de obiective, iar în al doilea rând, fiecare componentă a antrenamentului se află în strânsă legătură cu toate celelalte. Conceput şi organizat în felul acesta, în spiritul „curriculum” -ului, întregul proces de antrenament, de instruire şi educaţie devine mai coerent. Verificările pe perioada pregătirii, rezultatele finale de la concurs, într-un cuvânt, toate evaluările efectuate sunt date utile antrenamentului, permiţând totodată şi sportivilor să-şi cunoască performanţele şi să se raporteze permanent la obiectivele urmărite: logic, obiectivele relansează pregătirea şi organizarea procesului de antrenament, de instruire şi educaţie, încheiat cu obţinerea anumitor performanţe sportive.

Procesul de antrenament impune elaborarea planului de pregătire pe un ciclu olimpic, defalcat pe un an şi pe etape, în condiţiile cooperării permanente cu ceilalţi specialişti, cercetători, medici ş.a. care compun „echipa” răspunzătoare de pregătirea sportivilor. Această activitate metodologică trebuie să-i preocupe în mai mare măsură pe antrenori la început de ciclu olimpic sau de etapă, acesta fiind momentul care marchează declanşarea pregătirii pentru un campionat mondial, campionat european sau o altă competiţie sportivă ce constituie obiectivul principal al activităţii lor. Astfel se va simplifica munca ulterioară, evitându-se apariţia unor întreruperi între diferitele secvenţe ale pregătirii.

Avântul extraordinar al ştiinţei şi influenţa sa binefăcătoare asupra tuturor domeniilor de activitate se reflectă şi asupra antrenamentului sportiv.

Având în vedere complexitatea problemei, se impune folosirea unor metodologii care să ofere antrenorilor, tuturor specialiştilor, o viziune mai largă, mai completă şi mai adecvată asupra diferitelor tehnologii utilizate în pregătirea sportivilor.

Conceptul de tehnologie a antrenamentului, provenit din domeniul industrial, stârneşte încă unele îndoieli şi obiecţii, dar şi-a consolidat autoritatea în tot mai multe ţări.

În principiu, prin tehnologia antrenamentului sportiv se înţelege un ansamblu de metode, mijloace şi tehnici de instruire şi educaţie, de refacere a organismului după efort, utilizate în funcţie de obiectivele fixate şi mai cu seamă de performanţele sportive. Pentru antrenori, folosirea unei tehnologii corespunzătoare presupune capacitatea de organizare şi desfăşurare a procesului de pregătire şi refacere a sportivului după antrenament şi concurs, asigurându-i astfel succesul.

Cunoaşterea acestor teorii şi concepte care se condiţionează reciproc poate conduce la ameliorări incontestabile, printre acestea cea mai evidentă părând a fi creşterea gradului de coerenţă în elaborarea planurilor de pregătire, desfăşurarea procesului de antrenament şi refacere a sportivilor, de educarea lor, dar şi de organizare a acţiunilor de evaluare a concursurilor.

În concluzie, finalităţile şi obiectivele activităţii sportive de performanţă definesc şi precizează direcţiile de acţiune, sfera, dimensiunile şi implicaţiile economico-sociale şi cultural-educative ale mişcării sportive din ţara noastră, ca factor de formare, promovare şi protejare a fiinţei umane nu într-un mod declarativ, ci practic, simplu şi direct.

Sportul de performanţă constituie, prin urmare, un proces pedagogic prin metodologie, un act educativ, prin principiile ce-l structurează şi prin efectele surprinse în plan comportamental, în atitudinea sportivului faţă de muncă şi viaţă.

1.2. Acţiunea sistemică a factorilor şi indicatorilor care determină performanţa sportivă

de valoare internaţională: modelul logic al factorilor implicaţi. Universalitatea sportului, altitudinea şi instabilitatea performanţelor, ca şi deplasarea lor

continuă către limite biologice şi psihice încă necunoscute omului obligă la reflexii şi analize. Oamenii de ştiinţă, specialiştii înţeleg că această performanţă nu izvorăşte dintr-o aglomerare de fapte şi întâmplări, ci reprezintă un produs al efectelor determinate de acţiunea concentrică a unor factori obiectivi şi subiectivi. În ştiinţa sportului s-a făcut un important pas înainte prin

inventarierea şi apoi măsurarea acestor indicatori (factori), recurgându-se la diverse procedee de obiectivizare şi interpretare a lor. Într-o perspectivă apropiată, cercetătorii domeniului îşi propun să determine eficienţa maximă a acestor factori, stabilind ierarhia lor valorică, ordinea cronologică sau simultaneitatea intervenţiei lor utile, ca o condiţie a adoptării oportune şi direcţionate a actului decizional cu privire la momentul şi dozarea intervenţiei fiecăruia.

Într-o astfel de viziune, calea spre organizarea conducerii ştiinţifice a antrenamentului în vederea obţinerii performanţei sportive de circulaţie internaţională este deschisă. În rest, totul este o chestiune de metodologie şi tehnologie. S-a trecut astfel la inventarierea indicatorilor (factorilor) care concură constant la obţinerea performanţei sportive. Stabilirea numărului lor rămâne o operaţie deschisă, mai mult cu tendinţa de înmulţire decât de reducere, întrucât observaţii şi anchete repetate pot evidenţia o sporire a acestora. Discuţia asupra esenţei şi profilului indicatorilor nu poate fi nici închisă şi nici evitată. Pornind de la aceste ipoteze, încă de la începutul deceniului al optulea s-a procedat la inventarierea indicatorilor (factorilor) determinanţi ai performanţei şi la dezvăluirea interrelaţiilor care-I conexează în intervenţia lor concretă. S-au evidenţiat 67 de indicatori, care, prin natura lor, s-au pretat la o clasificare mai puţin didactică şi mai mult funcţională. Desigur, taxonomia este o ştiinţă supusă într-un fel arbitrariului, dar gruparea unor indicatori înrudiţi prin structură şi efect ajută la cunoaşterea sferei lor de acţiune, atât de indispensabilă stabilirii unei eficienţe sporite şi efectuării unui control riguros. Aceşti 67 de indicatori au fost grupaţi, după natura lor, în 4 categorii: conceptuali, educativi şi psihosociali, organizatorici, economico-financiari. În categoria indicatorilor conceptuali s-ar putea include: selecţia, modelul de pregătire şi concurs, asistenţa metodico-ştiinţifică şi medico-sportivă, sistemul de formare şi perfecţionare a specialiştilor (antrenori, cercetători, medici, etc.). În categoria indicatorilor psihosociali şi educativi se încadrează preocuparea pentru dezvoltarea personalităţii şi educaţia permanentă, atitudinea faţă de pregătire, spiritul colectivist, motivaţia sportivului (şi a familiei) pentru această activitate exprimată prin timpul şi importanţa pe care i le acordă, raportul dintre traseul profesional (şcolar) şi cel sportiv, modul de integrare socială şi de rezolvare a problemelor de viaţă (încadrarea în muncă, întemeierea familiei etc.), disciplina conştientă în pregătire şi concurs, formarea personalităţii, a trăsăturilor de caracter definitorii pentru un sportiv de elită etc.

În categoria organizatorico-administrativă este inclus sistemul de norme şi cerinţe privind problematica organizatorică a sportului, numărul unităţilor şi secţiilor de performanţă, diferenţiate după profilul şi nivelul lor valoric (olimpic, internaţional, naţional şi local), numărul sportivilor legitimaţi şi clasificaţi (pe criterii de vârstă şi nivel valoric), numărul antrenorilor (vechimea, nivelul lor profesional şi categoria de clasificare), numărul medicilor sportivi, al cercetătorilor de toate profilurile încadraţi în organismele de resort, criteriile de control şi apreciere a activităţii întregului efectiv de tehnicieni şi specialişti. În categoria indicatorilor economico-financiari intră bugetul stabilit pregătirii şi concursului sportiv, inventarul şi echipamentul sportiv, baza materială aferentă (săli, terenuri, spaţii de cazare şi refacere), alimentaţia şi susţinătoarele de efort, transportul ş.a. Deasupra lor se constituie, ca o categorie distinctă de indicatori, organizarea ştiinţifică a actului de conducere, respectiv sistemul de control, îndrumare, evidenţă, informare şi decizie privind desfăşurarea şi realizarea indicatorilor nominalizaţi şi catalogaţi anterior, în vederea realizării unor obiective de performanţă.

Diferenţierea acestor indicatori pe categoriile amintite şi plasarea lor într-un tablou sinoptic, precum şi sistemul de apreciere cantitativă şi calitativă a modului şi nivelului în care se află şi acţionează ne permit compararea acestui ansamblu de date cu ceea ce se consideră ipotetic sau a fost verificat de practică drept model generator de înaltă performanţă. Pe baza experienţei internaţionale şi naţionale, a observaţiei îndelungate şi a verificărilor repetate, se poate alcătui acest model operativ, care devine un instrument de apreciere şi un punct de referinţă. Organizarea şi conducerea ştiinţifică a sportului de înaltă performanţă din zilele noastre şi-au creat nu numai o filozofie şi o economie proprii, ci şi modele logice prin selecţia indicatorilor care le compun, legice prin indispensabilul acestora şi matematice prin valorile şi raporturile pe care le asociază în

aplicarea lor, în condiţii date.

Modelul logic al performanţei sportive Categoria Indicatori Model

1

Conceptuali

Selecţie Numărul copiilor şi tinerilor testaţi anual 2 Model Antrenament 3 Concurs 4

Sistem de asistenţă

Pregătire la altitudine 5 Refacere 6 Recuperare 7 Ştiinţifică-interdisciplinară 8 Medico-sportivă 9 Tehnicieni Formare 10 Perfecţionare 11

Psiho-sociali şi educativi

Educativi

Formarea şi dezvoltarea multilaterală a personalităţii

12 Atitudinea faţă de pregătire 13 Spirit colectivist 14 Disciplina conştientă 15 Conduita morală 16 Colaborare şi combativitate în concurs 17 Motivaţia 18 Traseu şcolar profesional 19 Educaţia permanentă şi integrarea socială 20

Organizatorico-administrativi

Unităţi sportive de performanţă (număr)

Cluburi sportive – nivel juniori 21 Cluburi sportive – nivel seniori 22 Cluburi sportive cu secţii de nivel

olimpic

23 Cluburi sportive cu secţii de nivel internaţional

24 Cluburi sportive cu secţii de nivel naţional

25 Asociaţii sportive cu secţii de performanţă

26 Asociaţii sportive cu secţii de nivel olimpic

27 Asociaţii sportive cu secţii de nivel internaţional

28 Asociaţii sportive cu secţii de nivel naţional

29 Asociaţii sportive cu secţii de nivel local 30

Antrenori (număr)

Emeriţi 31 Categoria I 32 Categoria a II-a 33 Categoria a III-a 34 Categoria a IV-a

Categoria Indicatori Model

35

Organizatorico-administrativi

Sportivi legitimaţi (număr)

Copii 36 Juniori III 37 Juniori II (cadeţi) 38 Juniori I 39 Tineret 40 Seniori 41

Sportivi clasificaţi (număr)

Maeştri internaţionali 42 Maeştri ai sportului 43 Candidat olimpic 44 Categoria I 45 Categoria a II-a 46 Categoria a III-a 47 Copii 48

Specialişti (număr) Cercetători (psihologi, metodişti etc.)

49 Medici sportivi 50 Asistenţi medicali 51

Economico-financiari

Spaţii

Pentru antrenament 52 Pentru concurs – omologate 53 Pentru refacere, masă şi cazare 54 Echipament Pentru antrenament 55 De concurs 56 Inventar Pentru antrenament 57 De concurs 58 Bugetul mediu al secţiei 59

Obiective De instruire – pe volum de antrenament – repetări

60 De instruire – pe volum – tone ridicate 61 De concurs 62

Organizare şi

conducere

Planuri de pregătire Pe ciclu olimpic 63 Anual, pe etape 64 Probleme de control

şi analiza activităţii Lunar

65 Trimestrial 66 Elaborarea de

strategii şi tactici Pe un interval olimpic

67 Pe fiecare an al intervalului olimpic Sinteze: Valorile modelului / Valorile realizate

Programarea modelului logic al performanţei presupune nu numai evidenţa investiţiilor, a

valorilor indicatorilor, ca şi permanenta lor corelaţie cu nivelul performanţei realizate, ci şi stabilirea strategiei acţionării care impune o ierarhizare în funcţie de valoare şi o cronologie optimă a indicatorilor respectivi.

Inventarierea indicatorilor care concură la obţinerea performanţei sportive, diferenţierea lor pe temeiul direcţiei de acţiune şi al efectului urmărit (indispensabilă pentru angajarea responsabilă a specialistului indicat şi pentru aplicarea metodologiei adecvate) constituie doar un moment iniţial al elaborării modelului respectiv. Importantă este declanşarea operaţiilor reclamate de indicatori, deci programarea modelului. Pornind de la constatarea că intervenţia indicatorilor este extrem de diversificată – când simultană, când succesivă, pentru unii vremelnică, pentru alţii permanentă – se impune stabilirea ierarhiei valorice (calitative) a acestora, cunoaşterea contribuţiei directe sau

indirecte şi a gradului lor de importanţă – principală sau secundară. Pe baza observaţiilor, reconstituirilor, anchetelor şi a datelor furnizate de literatura de

specialitate, apreciem că există deja o ierarhizare valorică a acestor indicatori incluşi în model. Evident, potenţialul nativ este acela care oferă perspectiva înaltei performanţe. Deceniul al şaptelea al sportului românesc a fost dominat de câţiva sportivi de talie mondială, cum au fost: Nadia Comâneci, Ilie Năstase, Ion Ţiriac, Ivan Patzaichin, supradotaţi pentru disciplinele sportive pe care le-au practicat. Iată de ce considerăm capitală selecţia în această perspectivă, motiv pentru care o situăm pe poziţia I a ecuaţiei performanţei sportive de valoare internaţională. În literatura de specialitate se consideră că selecţia, depistarea talentului sportiv, determină, în proporţie de 70% destinul unui mare sportiv. Pe poziţia a II-a se plasează motivaţia sportivului pentru înalta performanţă, fără de care valorile ereditare (calităţile motrice perfectibile, nivelul primar al capacităţii de efort ridicat, tipul somatic ideal etc.) n-ar mai putea fi evidenţiate. Disciplina muncii sportive, situată pe poziţia a III-a, reprezintă o condiţie fundamentală a valorificării calităţilor native şi a menţinerii ei timp de mai mulţi ani (8-12 ani), a devotamentului, a dăruirii tânărului sportiv, indiferent de multitudinea factorilor perturbatori care îl pot stânjeni în dorinţa sa de afirmare. Pe poziţia a IV-a se situează valoarea modelului de pregătire şi concurs şi a sistemului de refacere, care fructifică talentul înnobilat de constanţa, adeziunea şi disciplina de fier manifestate de sportivul confruntat cu rigorile modelului de pregătire şi concurs. Poziţia următoare, a V-a, este ocupată de antrenor, dispecerul întregului proces (de selecţie, pregătire şi educaţie a sportivului) şi responsabilul principal pentru calitatea performanţei şi repetabilitatea ei. El beneficiază de asistenţa medico-sportivă neîntreruptă, însărcinată cu menţinerea stării de sănătate în condiţiile unor eforturi mari şi prelungite şi dirijarea acestora de-a lungul planificării antrenamentelor – poziţia a VI-a şi a VII-a – aportul cercetării ştiinţifice, tot mai implicată în cunoaşterea legităţilor metodologice, biologice şi psiho-sociale care guvernează concursul şi pregătirea sportivilor. Dinamica impetuoasă a informaţiilor, a datelor şi concluziilor în planul cunoaşterii acestor legităţi, a noutăţilor ce apar pretutindeni reclamă însă organizarea unui proces ciclic de perfecţionare a tuturor tipurilor de specialişti – poziţia a VIII-a implicaţi în angrenajul tot mai complex al performanţei sportive internaţionale. Pe poziţia următoare, a IX-a, se situează, în viziunea noastră, baza materială, cu toate componentele ei diverse (sala, terenul, echipamentul, inventarul etc.). Într-o anumită măsură, o bază materială insuficientă poate fi compensată parţial sau temporar de intervenţia oportună, energică şi adecvată a celorlalţi indicatori. Se cunosc cazuri în care puternice baze materiale nu furnizează performanţa întâlnită şi izvorâtă uneori în situaţii mai puţin avantajoase pe planul dotării.

Indicatorii de ordin organizatoric, situaţi pe poziţia a X-a, vizează în mare măsură latura cantitativă a procesului, care nu trebuie ignorată sau omisă. Funcţionalitatea acestuia, buna articulare a sistemului de promovare, realizarea unor raporturi optime pe plan didactic şi sub aspectul asistenţei medicale şi ştiinţifice, între numărul sportivilor şi acela al cadrelor, angrenarea lor ritmică într-un sistem competiţional, stimulator, condiţionează obţinerea unor performanţe de valoare. Şi, în sfârşit, schema (modelul) operaţională reţine importanţa majoră a organizării conducerii ştiinţifice, un indicator cu rol de sinteză care controlează acţiunea tuturor indicatorilor, momentul şi dozarea intervenţiei, provocând intervenţia compensatorie (atât de frecventă) pentru echilibrarea efectului final şi mărirea eficienţei întregului proces. Conducerea ştiinţifică este aceea care, acţionând oportun, modifică strategia pentru a contracara influenţa unor factori perturbatori neprevăzuţi. Acest indicator de sinteză, căruia îi revine cel mai important rol în procesul de antrenament, nu are număr de ordine ierarhică.

Curs nr.2 Concepte, analiză, terminologie. Criterii ale selecţiei

2.1. Concepte, analiză terminologică, istoric Individualizarea, obiectivizarea şi ierarhizarea indicatorilor modelului logic al performanţei

sportive moderne, coroborate de momentul participării fiecăruia la procesul complex al realizării ei impun o anumită succesiune în tratarea şi analizarea eficienţei lor. În viziunea noastră, performanţa sportivă izvorăşte din 3 surse principale: valoarea biologică şi a personalităţii sportivului, cea intelectuală exprimată de corpul de specialişti, care conduce programarea modelului de antrenament, şi timpul. În acest triptic, timpul este o constantă, iar celelalte două surse sunt variabile. Dar cea mai importantă premisă rămâne potenţialul genetic, talentul copilului sau juniorului depistat oportun şi încadrat într-un sistem de pregătire, desfăşurat în deplină armonie cu procesul de învăţământ. Selecţia presupune o acţiune amplă de natură conceptuală şi organizatorică de evaluare pe diferite planuri (anamneză, diagnosticarea stării de sănătate, nivelul de creştere şi dezvoltare fizică şi funcţională, disponibilitatea psihică etc.) a unor colectivităţi mari de copii şi juniori. Prin urmare, cadrul organizatoric are nevoie de un ansamblu de criterii şi indicatori, de fapt un model cu care se operează în alegerea celor mai dotaţi pentru un anumit tip de efort sportiv. Numărul criteriilor, structura lor (biologică, motrică, psihologică şi sociologică), succesiunea aplicării, procedeele de măsurare şi interpretare unitară a multitudinii de date izvorâte din testarea subiecţilor au generat un sistem. Prin caracterul său atotcuprinzător, exprimat în tendinţa de a aplica în tot spaţiul de pregătire a sportului românesc aceleaşi criterii, aceeaşi scalare a valorilor înregistrate, cu păstrarea specificului fiecărei discipline şi probe sportive, de a opera cu aceleaşi concepte şi metode de testare şi interpretare, de a grupa toţi specialiştii solicitaţi în diverse momente ale desfăşurării sale, acesta a devenit un sistem naţional de selecţie, rod al gândirii şi practicii sportive româneşti.

Selecţia este un proces organizat şi repetat de depistare timpurie a disponibilităţilor înnăscute a copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii (medicale, biologice, psiho-sociologice şi motrice) pentru practicarea şi specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă.

Conceptul de selecţie a fost folosit iniţial într-o acţiune de profil economico-social, fundamentată ştiinţific încă de la începutul secolului al XX-lea pentru diagnosticarea precoce a aptitudinilor profesionale şi orientarea talentelor către o profesiune sau alta, pe baza unor teste şi metode menite să evidenţieze dexteritatea manuală, recepţionarea şi învăţarea corectă şi rapidă a unor scheme motrice. Prin extensie, conceptul de selecţie a fost preluat de activitatea sportivă în deceniul al III-lea al secolului XX, pentru a nominaliza o acţiune similară de depistare a unor disponibilităţi motrice pentru sportul de performanţă. Ne fiind un concept clar conturat, selecţia sugera doar începutul unei acţiuni de pregătire sportivă care, de-a lungul anilor, a cunoscut diferite exprimări consemnate în literatura de specialitate. Cea mai vehiculată expresie a fost specializarea timpurie, care exprimă preocuparea spre dirijarea copilului către o probă sau ramură sportivă încă din fragedă vârstă. Mai târziu, în anii 60, a apărut expresia iniţiere precoce, care atenua direcţionarea specializării sportive spre un proces premergător şi preparator al viitoarei consacrări de la o vârstă fragedă. Apoi s-a folosit (şi expresia s-a păstrat) selecţia primară, care reprezintă momentul intrării copilului – pe baza unor criterii – în unităţile sportive specializate. Dar, o dată cu elaborarea Sistemului naţional de selecţie şi pregătire, s-a consacrat o altă expresie mai adecvată. Mai întâi, actul selecţiei nu este izolat şi nu reprezintă în nici un caz un scop în sine pentru că, odată terminat, determină un proces de pregătire care duce către un alt moment al selecţiei. Deci, selecţia este un proces desfăşurat până la atingerea limitelor superioare ale performanţei. Iată, de ce conceptele de selecţie şi pregătire, au fost reunite într-o sintagmă ce sugerează un proces complex corelat şi direcţionat către o anumită specializare a copilului şi juniorului.

Instituţionalizarea sistemului unic de selecţie şi pregătire a copiilor şi juniorilor se realizează

în anul 1976, fiind precedată de analiza experienţei acumulate pe plan naţional şi internaţional. Sinteza acestor cercetări a demonstrat că avem de-a face cu o diversitate de opinii, de soluţii şi că, de fapt, în lume nu există sisteme verificate de timp, ci doar şcoli dispersate, dar ne generalizate şi ne investite cu autoritate metodico-ştiinţifică.

Ca urmare a acestei stări de lucruri, Centrul de Cercetări Ştiinţifice al Ministerului Tineretului şi Sportului şi-a propus, încă din anul 1970, să elaboreze un sistem care să unifice experienţele avansate, dar răzleţe ale unor specialişti români, să valorifice adecvat informaţiile provenite din cercetarea fundamentală şi aplicativă, să experimenteze şi, în final, să definească o gândire şi un instrument practic, cu aplicabilitate în tot spaţiul de pregătire şi concurs al sportivilor din ţara noastră.

Într-un asemenea context, Centrul de Cercetări Ştiinţifice al MTS, împreună cu Institutul de Medicină Sportivă şi cu specialiştii din unităţile sportive ale Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei au procedat la testarea somatică şi motrică a întregului efectiv de elevi din unităţile sportive şcolare. În intervalul 1969-1972, Centrul de Cercetări efectuase măsurători asupra potenţialului biomotric al unui eşantion semnificativ de elevi, eleve şi preşcolari (deci de la 4 la 18 ani) din populaţia şcolară a ţării, din medii sociale diferite (oraş şi sat) şi din medii geografice variate (munte, deal, câmpie) pentru a constata care este relaţia dintre dezvoltarea fizică (antropometrică) şi cea motrică a unei generaţii în creştere. O astfel de cercetare era cu atât mai necesară, cu cât se înregistrase şi în ţara noastră, în perioada postbelică, o accelerare (secular trend) a dezvoltării generaţiei în creştere, comparativ cu valorile înregistrate la generaţiile anterioare (interbelice, de la începutul secolului etc.). În asemenea situaţie, cunoaşterea raportului real între indicii antropometrici crescuţi şi motricitatea fiinţei umane respective, parte esenţială a funcţionalităţii ei organice, depăşea cadrul unor simple concluzii ştiinţifice. Ea putea surprinde o perfectă compatibilitate, ceea ce era de dorit, sau, dimpotrivă, o discrepanţă în favoarea motricităţii, obligată să suporte şi să transporte o încărcătură antropometrică (greutate mai mare, talie mai înaltă, perimetre superioare) sporită şi consemnată prin procesul de accelerare a dezvoltării fiin ţei umane. Concluziile cercetării potenţialului biomotric, care a fost terminată în 1972 (în prima ei ediţie, pentru că avea să fie reluată peste 10 ani, cu aceeaşi baterie de teste, pe aceleaşi trasee sociale şi geografice, cu acelaşi număr de subiecţi dintr-o generaţie imediat următoare), au evidenţiat lipsa de paralelism între cele două evoluţii (antropometrică şi motrică) după vârsta de 10 ani, îndeosebi în rândul fetelor, la capitolul motricităţii înregistrându-se indici scăzuţi şi chiar o anume involuţie după vârsta de 16 ani. Rezultatele cercetării s-au concretizat în îmbunătăţirea programelor didactice din domeniul educaţiei fizice şi sportului şcolar, pe toate treptele lui (de la preşcolar la terminarea liceului) şi în elaborarea „Sistemului unitar de verificare şi apreciere” (SUVA), menit să obiectivizeze şi să stimuleze dezvoltarea motrică a elevilor, pe de o parte, iar pe de altă parte să ofere profesorilor de specialitate un instrument concret de evaluare ritmică, periodică şi longitudinală a evoluţiei motrice a elevilor. Cercetarea a furnizat o experienţă bogată în sensul obiectivizării datelor asupra potenţialului biomotric al populaţiei şcolare, din rândul căreia trebuie să fie depistaţi copiii şi elevii superdotaţi pentru efortul de performanţă.

Măsurătorile făcute în unităţile specializate ale sportului de performanţă (cluburile sportive) aveau să evidenţieze valorile motrice ale colectivităţilor deja încadrate într-un proces de iniţiere şi instruire sportivă, disponibilităţile şi limitele motrice de care s-a ţinut seama la stabilirea unor criterii şi norme pentru depistarea resurselor biomotrice existente, care, prin comparare cu datele culese de la populaţia şcolară obişnuită, ne-au condus spre statuarea unor criterii biomotrice de selecţie sportivă. Dar experienţa şi observaţiile efectuate timp de aproape trei decenii asupra fenomenului de coborâre a vârstei optime pentru marile performanţe, ca urmare a iniţierii precoce a copiilor şi juniorilor, ne-au demonstrat că singur examenul motric nu poate constitui o soluţie atotcuprinzătoare şi definitorie pentru actul selecţiei, că el nu poate reprezenta girul reuşitei şi consacrării viitoare a sportivului depistat numai pe această cale. Legităţile biologice şi psihice ale antrenamentului şi concursului sportiv modern reclamă găsirea acelor subiecţi care să asigure, prin

fondul lor genetic, prin starea lor de sănătate, prin potenţialitatea adaptativă a organelor şi funcţiilor vitale ale organismului, prin motivaţia particularităţilor temperamentale şi caracteriale, acel ansamblu de însuşiri cerute de marea performanţă sportivă. Pornind de la aceste idei, Centrul de Cercetări al MTS, împreună cu Institutul de Medicină Sportivă au elaborat un sistem complex de testare a subiecţilor şi, derivat din acesta, un sistem de criterii şi cerinţe, care se aplică în operaţia efectivă de selecţie a copilului sau juniorului dintr-o masă eterogenă, care prezintă certitudini în ceea ce priveşte integrarea, stabilitatea, receptivitatea şi capacitatea de afirmare în activitatea sportivă naţională şi internaţională.

Acest sistem îmbină într-un tot unitar o multitudine de criterii care acţionează într-o ordine prestabilită, impusă de o metodologie verificată în practică. La actul de selecţie participă o echipă interdisciplinară de specialişti, fiecare acţionând în acord cu rigorile instrumentelor de măsurat şi evaluat.

Concret, în „Sistemul naţional de selecţie” acţionează 5 tipuri de criterii (medico-sportive, somato-fiziologice, biochimice, psihologice şi motrice), ale căror conţinut, norme, cerinţe, cazuistică şi sinteze le prezentăm în continuare.

2.2. Criterii medico-sportive în selecţia sportivă În ultimele două decenii, sportul de înaltă performanţă a cumulat o sumedenie de valenţe

biologice, socio-economice, psihopedagogice, tehnologice etc., făcând insuficientă doar selecţia naturală (cu foarte puţine excepţii) şi impulsionând ştiinţa sportului în direcţia aplicării unei selecţii dirijate. Metodologia, mecanismele şi criteriile acesteia au implicaţii profunde în sfera geneticii şi antropologiei, fiziologiei, biomecanicii şi psihologiei, medicinii sportive, ciberneticii şi informaticii, pedagogiei şi metodicii antrenamentului, economiei sociale şi chiar a futurologiei scientiste. Medicinii sportive, această componentă a ştiinţei sportului, clinica omului sănătos, i-a revenit sarcina de a valorifica şi sintetiza multitudinea de date provenite din ştiinţele biomedicale sau tehnice, informaţionale sau futurologice şi de a oferi antrenorilor, profesorilor de educaţie fizică sau metodiştilor un sistem organizat care operează cu indicatori obiectivi, aplicând în acelaşi timp şi criterii de prognoză biologică (structurală sau funcţională) în vederea realizării unei selecţii dirijate, obiectivizate pentru sportul de performanţă. Această componentă biologică nu are valoare absolută decât prin corelare cu partea metodico-pedagogică, cu care de altfel alcătuieşte un tot unitar în cadrul unui sistem complex. Pe de altă parte, latura biologică a selecţiei are mari rezerve compensatorii (înăuntrul sistemului sau al componentei), criteriile biologice fiind deseori prioritare. Indicatorii acestor norme şi criterii de selecţie reprezintă sinteza prelucrării statistice a datelor obiective, în centrul lor situându-se „modelul biologic” al performerului de azi şi de mâine. Viaţa ne arată că acest model variază sensibil de la un deceniu la altul, uneori de la o Olimpiadă la alta, după cum nu rareori un campion se abate de la model, fără ca prin aceasta să fie contestată valabilitatea modelului. De aceea, în abordarea concretă a selecţiei dirijate trebuie dat dovadă de multă flexibilitate, clarviziune şi spirit novator, cu atât mai mult, cu cât înseşi datele ştiinţei evoluează într-un ritm alert. Iată numai un exemplu: se ştie de mult că în compoziţia fibrelor musculare, la om, există fibre albe, rapide (FF – „fast fibers” sau FT – „fast twitch”), cu echipamente enzimatice perfecţionate pentru eforturile explozive, de viteză, forţă-viteză, şi fibre roşii, lente (SF – „slow fibers” sau ST – „slow twitch”), al căror echipament enzimatic este favorabil eforturilor de durată, precum şi fibre intermediare (mixte) (MF – „mixed fibres” sau MT – „mixed twitch”) pentru toate acceptându-se o condiţionare genetică; iată însă că studii bioptice efectuate în ultimii ani evidenţiază posibilitatea ca, printr-un antrenament perfecţionat, să se mărească numărul de fibre roşii pe seama celor intermediare, ceea ce modifică radical ponderea unor criterii fiziologice în selecţia şi orientarea sportivă.

În continuare, vom prezenta în detaliu unele norme şi criterii medico-sportive cu care se operează în selecţie. În primul rând, trebuie făcută precizarea că atât din punct de vedere didactic, cât şi operaţional, biologic şi sportiv, se recomandă abordarea selecţiei la 3 niveluri: primar (selecţia

primară) de la vârsta de 4-5 ani şi până la 8-10 ani (în funcţie de disciplina sau proba sportivă); secundar (selecţia secundară, pubertară) între 10-14 ani, de asemenea cu variaţii în funcţie de sport/probă, dar la un interval de timp de 3-5 ani de prima etapă, şi selecţia finală (de performanţă naţională sau internaţională), care marchează de fapt trecerea spre sportul de performanţă, fiind dominată în principal de criteriul valorii performanţei sportive.

Etapele selecţiei medico-sportive

Etapa Indici urm ări ţi Observaţii

Primară (iniţială)

- sanogeneza - criteriul sanogenezei este eliminatoriu

- genetici - dezvoltarea fizică şi psihică - antecedentele familiale (tata, mama, etc.) - socio-economici - factorii organizatorici

Secundară (pubertară)

- dezvoltarea fizică şi funcţională - se selecţionează indicii ce realizează „micro-modelul biologic al performerului” – contrar se aplică orientarea medico-sportivă

- dezvoltarea psihică - capacitatea de effort - motivaţia şi factorii motivaţionali - factorii organizatorici

Finală (de performanţă)

- indicii funcţionali - deşi performanţa sportivă se impune la acest nivel de selecţie, profilul biologic şi psihic de moment, pot influenţa alegerea titularului din 2-3 candidaţi, mai ales în condiţii variate de mediu (altitudine, fuse orare, temperatură, etc.)

- indicii capacităţii de effort - calităţile motrice - profilul psihic şi rezistenţa la stres - randamentul sportiv - sanogeneza

În interiorul acestor etape se desfăşoară procesul de pregătire care condiţionează efectul

relaţiilor următoare. În linii mari, nivelul primar este dominat de criterii şi indici sanogenetici şi genetici – de realizarea „micromodelului biologic”, care reprezintă şi efectul unui antrenament sistematic de durată asupra organismului în creştere. În timp ce nivelul final este dominat de performanţă, de modelul biologic al performanţei, acest ultim aspect având valoare mai ales atunci când trebuie selecţionaţi 2-3 sportivi pentru un loc în echipă sau într-o delegaţie sportivă pentru J.O. sau C.M.

Criteriile genetice şi antropologice de selecţie se desprind, în linii mari, din anamneza medico-sportivă, care cuprinde atât antecedentele personale, cât şi cele eredocolaterale (configuraţia morfologică a copilului şi părinţilor, nivelul cultural, educaţional, atitudinea faţă de sport a părinţilor, copilului, antecedentele sportive familiale, comportamentul psihomotor, inteligenţa etc.).

Unele investigaţii complexe (formulă cromozomială, biopsii musculare etc.) nu sunt încă aplicate curent în sport.

Sanogeneza rămâne criteriul cu cea mai mare stabilitate de-a lungul diverselor etape de selecţie: maximă exigenţă la nivelul primar al selecţiei („să alegem pe cei mai sănătoşi dintre sănătoşi”); exigenţă la nivelul selecţiei secundare, mai ales acolo unde apare elementul limitativ în performanţă (ca prognoză) din motive de sănătate survenite pe parcursul pregătirii; oarecare indulgenţă la nivelul selecţiei finale (să nu se pericliteze integritatea morfologică şi/sau funcţională prin efortul sportiv), având în vedere, pe de o parte, investigaţiile morale şi materiale, performanţa atinsă şi motivaţia, precum şi posibilitatea apariţiei, de-a lungul anilor, a unor maladii (vindecate

clinic) sau tulburări în legătură ori nu cu antrenamentul sportiv, pe de altă parte. La selecţia primară se va acorda atenţie afecţiunilor reumatice din copilărie, bacilare, neuropsihice (epilepsie, stări spastice etc.), metabolice (diabet), cardiovasculare (congenitale sau dobândite), hepato-renale (hepatită, insuficienţă renală), deformări cu limitări funcţionale ale aparatului locomotor, afecţiuni endocrine (hipofizare, tiroidiene, suprarenale, paratiroidiene etc.), defecte ale analizatorilor vizual (miopie şi strabism peste 5 dioptrii), auditiv etc. Investigaţiile efectuate şi în circuit pe plan endocrin, neurologic, ortopedic, cardiologic (EKG, VO2 max.) şi ORL determină gradul de sănătate şi disponibilitatea pentru o ramură de sport sau alta.

Criteriul biotipului constituţional intervine în selecţie într-o nouă viziune a acestuia: somatofiziologic, motric, psihic, biochimic. Numeroşi indici, care vor fi descrişi separat, permit definirea acestui tip constituţional şi evidenţierea legăturii lui cu diferite probe sau discipline sportive.

Criteriile neuropsihice, ce vor face obiectul unui capitol distinct, şi criteriile neuromusculare operează de asemenea în selecţie, ideală fiind aplicarea lor la nivelul selecţiei primare (de exemplu, biopsia musculară); în practică, mai mult din considerente organizatorice şi pragmatice, aceste criterii se aplică doar în mod excepţional.

Criteriile endocrinometabolice îşi găsesc utilitatea atât în selecţia iniţială, cât mai ales în cea secundară, postpubertară. Se ştie că profilul hipertiroidian este favorabil eforturilor de viteză; cel android este compatibil cu eforturile de forţă (atletică grea, aruncări etc.); cel hiperhipofizar (tip gigantoid) este ideal pentru jocurile sportive (baschet mai ales), recomandându-se şi la categoriile mari din sporturile care se practică pe categorii de greutate, iar profilul hipercorticosuprarenalian e favorabil eforturilor de durată, de rezistenţă (atletism fond, de exemplu) ş.a.m.d. Deci, înainte de a înregistra unele modificări adaptative după genul de efort, în sfera endocrinometabolică, este necesar să evaluăm (prin teste clinice şi paraclinice, dozări hormonale) profilul endocrin, pentru a-l folosi în selecţia dirijată. Să nu uităm că acest profil endocrinometabolic este corelat în mod constant cu creşterea organismului, iar în prognoza creşterii, necesară adesea la 12-16 ani, se folosesc indicatorii endocrini. Tipologia endocrină bazată pe criterii morfologice fiind uşor de stabilit, este foarte utilă în selecţia pentru diferite ramuri de sport.

Criteriile integrităţii morfologice şi funcţionale a analizatorilor, în special a celui vizual şi auditiv, se aplică şi în selecţie. Este vorba în primul rând de acuitatea vizuală şi apoi de simţul cromatic, la fel de important în unele discipline sportive (auto, moto, sărituri în apă, sărituri de la trambulină, schi etc.). În ceea ce analizatorul acustic şi vestibular, vom avea în vedere cerinţele şi în acelaşi timp influenţa unor probe sportive asupra acestuia (tirul, de exemplu).

Criteriile cardiorespiratorii sunt de maximă importanţă în majoritatea disciplinelor sportive cu caracter predominant dinamic. Este adevărat că sportul perfecţionează funcţia cardiorespiratorie (motiv pentru care unii părinţi îşi îndeamnă copiii să facă sport), după cum nu este mai puţin adevărat că solicitările la care este supus sportivul pot avea unele efecte nefavorabile, imediate sau la distanţă, asupra sistemului cardiovascular, mai ales în cazul unor greşeli metodice de antrenament sau al apariţiei unor afecţiuni cardiovasculare, chiar în afara antrenamentului sportiv. Malformaţiile congenitale şi afecţiunile congenitale cardiovasculare exclud candidatul de la selecţie, la fel ca şi unele afecţiuni cardiovasculare căpătate (fibrilaţie atrială, tahicardie paroxistică etc.). La nivelul selecţiei secundare, în special pentru sporturile (probele) cu dominantă aerobă, putem avea unele profiluri cardiovasculare favorabile (conformaţia şi volumul cardiac, indicatorii funcţionali: consumul maxim de O2 – VO2 max., puls maxim, echivalentul volumului cardiac etc.), care să motiveze selecţia unor astfel de sportivi, după cum aceiaşi indicatori pot folosi la selecţia finală pentru prognoza performanţei aerobe şi cardiace.

Există şi unele criterii radiologice utile în selecţie. De exemplu, radiografia coloanei vertebrale poate să evidenţieze unele anomalii vertebrale incompatibile cu practicarea anumitor sporturi (canotaj, gimnastică, haltere etc.); de asemenea, evidenţierea altor anomalii, cum ar fi agenezia renală, rinichiul hipotrofic, anumite osteolize etc., impune alături de examenul radiologic

cardiorespirator, şi radiografia diverselor segmente şi organe, cel puţin la nivelul selecţiei secundare (şaua turcească, cutia craniană, coloana vertebrală).

Criteriile şi normele de selecţie pentru sportul feminin îşi au şi ele particularităţile lor. Astfel, criteriile genetice şi antropologice, biotipul constituţional (în special cel somatic), criteriile neuropsihice şi neuromusculare, endocrinometabolice etc. sunt decisive în reuşita selecţiei.

Dincolo de normele şi criteriile de selecţie au fost validaţi şi o serie de indici obiectivi, cu care operăm în acest proces. De regulă, criteriile ţin seama de particularităţile biologice ale activităţii pentru care se selectează tinerii, iar indicii folosiţi exprimă în mod obiectiv aceste norme şi criterii.

Există câteva excepţii de la această înlănţuire temporară a selecţiei: de exemplu, în canotaj, auto, moto, reţinem numai două niveluri, cel primar şi cel final, dispare deci selecţia secundară.

Capacitatea de refacere şi de adaptare reprezintă alte criterii importante de selecţie, mai ales la nivelul selecţiei finale. În această fază nu trebuie neglijate nici criteriile antrenorului, care, în faţa a doi sportivi cu performanţe apropiate, la sporturile de contact (box, lupta, judo şi altele) sau pentru unele concursuri desfăşurate în deplasare, îl poate prefera pe cel mai robust din punct de vedere psihic, fizic şi mai tehnic, chiar dacă celălalt este campionul probei; o analiză complexă efectuată în colaborare cu medicul şi psihologul poate duce uneori la concluzia, verificată şi în practică, potrivit căreia nr.2 sau 3 pe plan naţional poate fi mai eficient în afara ţării decât campionul datorită biologiei sale mai bune, stării de start corespunzătoare, neafectată de încărcătura emoţională a concursului.

De asemenea, în cadrul criteriilor de selecţie pentru concurs se poate acorda atenţie şi ritmurilor biologice individuale ale sportivilor. În acest sens se determină atât bioritmurile fizic, emotiv şi intelectual, cât şi ritmurile circadiene, circamensurale şi circanuale privind concentraţiile hormonale, ale adenozintrifosfatului în muşchi ş.a., concluzionându-se, în contextul tuturor parametrilor analizaţi – medico-sportivi, motrici, somatofiziologici, biochimici - , atât asupra selecţiei sportivilor, cât şi asupra utilizării unor mijloace compensatorii pentru echilibrarea unor aspecte biologice negative, generate de ritmurile biologice.

Rezultă, deci, că procesul de selecţie dirijată are un caracter continuu, reprezentând un factor esenţial al performanţei, permanent corelat cu alte tipuri de criterii asamblate într-un sistem pe care teoria şi practica noastră sportivă l-a creat şi îl aplică cu succes.

2.3. Criterii somatofiziologice în selecţia sportivă Rezultatele obţinute în sfera determinării genetice a unor caractere cu importanţă pentru

activitatea sportivă se datorează numeroaselor cercetări efectuate prin diferite metode. Referitor la tipul somatofuncţional şi determinarea lui ereditară s-au obţinut o serie de date prin variate metode genetice (metoda gemenilor, a asemănării dintre părinţi şi copii, a arborelui genealogic etc.). Baza fenomenelor motrice o constituie însuşirile somatice, fiziologice şi psihice.

Printre însuşirile somatice principale se numără şi acelea care caracterizează aparatul locomotor, mai puternic condiţionat genetic decât ţesutul adipos. Coeficienţii de corelaţie şi de eritabilitate sunt mai mari în acest caz pentru ţesutul osos decât pentru cel muscular, iar coeficienţii de corelaţie ai acestor două ţesuturi sunt mai ridicaţi comparativ cu cei ai ţesutului adipos.

Fără îndoială, însuşirile esenţiale nu pot fi schimbate cu ajutorul exerciţiilor motrice, astfel încât să se obţină transformări datorate exclusiv unui succes sportiv.

În acest caz este necesară selecţia indivizilor cu masa, înălţimea şi proporţiile corpului corespunzătoare tipului constituţional ideal pentru o anumită disciplină sau probă sportivă.

Dintre multiplii parametrii morfologici, înălţimea (talia), proporţiile segmentelor corporale şi tipologia somatosexuală sau o însemnătate prioritară în selecţie. Lungimea corpului şi a extremităţilor, greutatea corpului, lărgimea bazinului şi a coapselor, circumferinţa taliei, a pieptului, a feselor, umerilor, precum şi depozitele de grăsime din diferite părţi ale corpului s-au dovedit a fi dependente ereditar. Din acest compartiment, al cercetărilor, cel mai important aspect pentru

selecţia şi orientarea sportivă a copiilor îl constituie datele cu privire la structura corpului. Aceasta (cu deosebire „masa activă a corpului” – MAC) este, după cum s-a stabilit în ultimii ani, un nou parametru al capacităţilor funcţionale ale organismului omenesc. MAC se corelează bine cu VO2 max., cu forţa musculară, rezistenţa şi cu alte calităţi motrice. Deosebirile între indivizi, în structura corpului, se manifestă ca urmare a interacţiunii dintre activitatea fizică, hrană şi, după cum au arătat cercetările, factorii genetici.

Structura corpului este unul dintre cele mai importante criterii de selecţie pentru anumite ramuri sau probe sportive.

Înălţimea corpului şi proporţiile segmentelor acestuia sunt în mare măsură determinate ereditar. Înălţimea corpului sau talia este o caracteristică antropometrică dintre cele mai reprezentative. Multe studii referitoare la determinarea ei genetică au fost dedicate estimării coeficienţilor de corelaţie dintre înălţimea corpului părinţilor şi aceea a urmaşilor, dintre înălţimea descendenţilor de diferite vârste şi cea a ascendenţilor de grade variate (D. A. Bailey). Studiile demonstrează că aceşti coeficienţi de corelaţie dintre descendenţi şi ascendenţi sunt foarte variabili, depinzând atât de vârsta şi sexul copiilor, cât şi de starea materială a populaţiei. Mueller a adunat datele furnizate de 24 de studii conduse de diferiţi cercetători în diferite ţări şi a descoperit că aceşti coeficienţi de corelaţie sunt, în general, mai mari la populaţia din Europa şi SUA decât la celelalte populaţii. Autorul menţionat explică ultima situaţie prin împerecherea nepotrivită dintre părinţi şi subalimentarea copiilor.

Eritabilitatea înălţimii corpului înregistrează indici superiori pe măsura creşterii copiilor, indiferent de metoda de apreciere. Coeficienţii de eritabilitate ating cele mai înalte valori în grupa adulţilor. De aceea, rolul factorilor de mediu în determinarea înălţimii corpului descreşte cu vârsta. Coeficienţii de eritabilitate, calculaţi pentru grupa de vârstă cea mai mare, pot fi consideraţi ca măsură a eredităţii înălţimii corpului.

Rezultă, deci, câteva concluzii care prezintă o importanţă deosebită pentru selecţie, şi anume:

- coeficienţii de corelaţie dintre înălţimea corpului la părinţi şi la urmaţi cresc o dată cu vârsta, atingând valori maxime la grupele de vârstă cele mai mari. Valorile grupei de vârstă inferioară sunt relativ scăzute şi se formează la un nivel similar cu valorile analoage ale populaţiilor din afara Europei;

- indicele eritabilităţii înălţimii corpului creşte, de asemenea, o dată cu vârsta, înregistrând diferenţe mari în funcţie de metoda de estimare.

Prin urmare, înălţimea fiului poate fi prognozată pe baza înălţimii tatălui, iar a fiicei, pornind de la înălţimea mamei. Pe de altă parte însă, trebuie avut în vedere faptul că, în general, noua generaţie înregistrează indici superiori de dezvoltare fizică comparativ cu aceea a părinţilor (fenomenul de acceleraţie şi neotonie).

Cunoscând înălţimea corporală, se poate stabili valoarea celorlalte proporţii ale segmentelor corporale. De asemenea, pentru stabilirea tipului somatic s-au făcut cercetări, determinându-se coeficienţii de eritabilitate ai dimensiunilor craniului. Se ştie că există diferite tipuri de craniu, spre exemplu, cu diametrul antero-posterior mare (dolicraniu) sau mic (brahicraniu). Stabilirea tipului somatosexual condiţionat ereditar, prezintă de asemenea, importanţă pentru selecţia sportivă. Determinarea parametrilor morfologici genetic condiţionaţi care definesc tipul somatosexual este absolut necesară deoarece, într-o serie de ramuri de sport, obţinerea performanţei este condiţionată de o anumită rată de masculinitate sau feminitate. Astfel, la gimnastică sportivă-fete, nu va obţine performanţe superioare un subiect hiperestrogen cu diametrul biacromial-bitrohanterian mare, cu glande mamare voluminoase etc. Sau, la unele probe de atletism, dobândesc performanţe de nivel superior subiecţii feminini cu o rată mai mare de masculinitate. Acest determinism biologic se află şi el sub control genetic.

Plecând de la conceptul de mozaic al androgeniei (Draper), potrivit căruia fiecare individ este dotat cu caractere feminine şi masculine în diferite proporţii, noi am căutat să conturăm cât mai

exact conceptul de constituţie de sexualitate, alături de cel de constituţie somatică (somatometrică). Autorii au numit aceste tipuri, în ordinea crescătoare a scării: hipermasculin, masculin,

hipomasculin (unidiferenţiat), mixt (bisexuat), hipofeminin (unidiferenţiat), feminin, hiperfeminin. Această metodă permite prognoza în proporţie de 90% a ratei de masculinitate sau feminitate încă din etapa antepubertară, fiind deosebit de utilă în selecţia sportivilor.

O însemnătate esenţială pentru selecţie prezintă şi stabilirea globală a tipului de construcţie corporală după diferite metode genetice, bioelectrice etc. (Kretschmer, Scheldon, Heath-Carter, Conrad, Briant, Willoughby), cu evidenţierea corelaţiilor între diferitele tipologii citate şi performanţa sportivă.

Totodată, în ultimul timp descifrarea dermatoglifelor (amprentelor) palmare şi plantare capătă o tot mai mare importanţă în cadrul criteriilor morfologice de selecţie. Cercetări asupra boltei plantare efectuate de Şt. Milcu şi colaboratorii săi încă din anul 1932 atestă valoarea unghiului dintre axa anatomică (calcaneu – spaţiul interdigital) şi cea funcţională (calcaneu – haluce), acesta fiind între 50-70 la săritori (planta cavă) sau 100-120 la aruncători. Lukojanov şi colaboratorii săi relevă dezvoltarea accelerată a motricităţii la copiii cu o mare frecvenţă a reţelelor zonei ulnare a palmei; Nikitiuk arată dependenţa dintre numărul striurilor pielii celor 10 degete şi dezvoltarea indicilor de viteză şi viteză-forţă; noi am atestat că existenţa a peste 10 vârtejuri digitale palmare poate fi un element de pronostic pentru o talie foarte înaltă.

Referitor la parametrii fiziologici ai tipului somatic, pe care, din motive didactice, îi abordăm împreună cu cei morfologici, remarcăm următoarele – este greu de făcut o diferenţiere netă între cercetările având ca obiectiv proprietăţile motorii pe de o parte, şi cele care studiază factorii fiziologici-funcţionali, pe de alta. Majoritatea autorilor urmăresc atât caracterele somatofuncţionale, cât şi diferitele acte motorii finale, investigând diversele caractere în complexitatea lor, la nivel de organe sau chiar de structură histochimică.

Din această cauză vom prezenta parametrii fiziologici de selecţie în corelaţie cu determinismul lor asupra nivelului calităţilor motrice.

Viteza. Sub raport funcţional viteza este condiţionată, în principal, de două elemente fundamentale:

- activitatea sistemului nervos şi, în principal, a scoarţei cerebrale, unde se realizează întreaga comandă, coordonare şi reglare a mişcării; durata medie de 70-82 m/s a acestor operaţii poate fi redusă prin antrenament, care înlesneşte formarea unor stereotipuri dinamice motrice într-un timp mai scurt, condiţionate genetic sub raportul rapidităţii de instalare;

- metabolismul de la nivelul muşchiului care asigură energia necesară contracţiilor musculare în condiţii de anaerobioză.

Energia necesară în cazul efortului de viteză în anaerobioză rezultă din descompunerea ATP în ADP şi acid fosforic în muşchi, ceea ce permite realizarea cuplajului excitaţie-contracţie.

Refacerea legăturii fosfat-macroergice se asigură la început pe seama unei legături similare a fosfocreatinei, iar în continuare are loc glicoliza anaerobă, care conduce la eliberarea de energie cu transformarea acidului piruvic în acid lactic, ce se acumulează în muşchi ca urmare a datoriei mari de O2 (circulaţia şi respiraţia nu pot asigura necesarul de O2 într-un timp atât de scurt impus de desfăşurarea efortului) şi influenţează negativ capacitatea de contracţie a muşchiului.

Rezultă deci că, în efortul de viteză, al doilea element esenţial, după nivelul funcţionalităţii SNC, este capacitatea de efort anaerob.

De asemenea, sub raport morfologic, s-a dovedit că fibrele musculare care asigură viteza sunt cele albe, bogate în mitocondrii şi echipament enzimatic oxidoreductor. Proporţiile acestor fibre sunt genetic determinate şi pot fi stabilite pe baza biopsiei musculare.

Pornind de la acest substrat morfofiziologic, constatăm că în prognozarea perspectivei sportive pentru viteză şi în urmărirea ratei de progres obţinute prin antrenament prezintă o valoare deosebită următoarele determinări:

- timpul de reacţie. Cercetările lui A. Demeter atestă următoarea clasificare sportivă: până la

180 ms – foarte bine, până la 190 ms – bine, 210-230 ms – mediu, peste 230 ms – slab. Există numeroase tipuri de aparate şi cronografe electronice pentru aceste determinări;

- cronaximteria, electromiografia şi electroencefalograma pentru nivelul de excitabilitate, ştiut fiind că viteza este condiţionată de acest parametru. Electromiografia permite înregistrarea secusei musculare (contracţia izolată), determinând durata, intensitatea şi forma ei, comparativ cu aspectele optime ce condiţionează sub raport neuromuscular performanţa.

Cronaxia, reprezentând durata impulsului de circuit dreptunghiular cu amplitudinea egală cu dublul reobazei (intensitatea circuitului care determină o contracţie musculară minimă) ce produce o contracţie minimă, trebuie să aibă valori cât mai scăzute (sub 0,18 ms), care indică un prag ridicat de excitabilitate (alfa).

Toate acestea se pun în evidenţă prin numeroase teste printre care: - testul maşinii de scris pentru viteza de repetiţie (rapiditatea apăsării pe 85 de clape ale

maşinii de scris). Valorile optime trebuie să reprezinte peste 110 puncte la mâna stângă şi peste 120 la mâna dreaptă (în cazul dreptacilor);

- capacitatea de efort anaerob, cu valori variabile în funcţie de disciplina (proba) sportivă, trebuie să se situeze la testul de 1 minut la cicloergometru (TTR) la valori peste 3200 kgm, respectiv peste 45kgm/kgcorp, pentru o reală competitivitate;

- biopsia musculară, unde se impune găsirea unui procent cât mai mare de fibre albe; - teste psihologice, care stabilesc nivelul de funcţionalitate al SNC diferenţiate pentru copii

(psihomotricitate, capacitate de adaptare, echilibru emoţional ş.a.) şi juniori, pentru funcţii cognitive – inteligenţă (Raven), memorie (Ray), atenţie (Praga), percepţie, pentru personalitate (Cattel), pentru temperament (Guillfort). La acestea se adaugă testele pentru analizatori şi acuitate vizuală (ideal – vederea la ambii ochi), statokinezimetria cu valori cât mai ridicate pentru simţul echilibrului.

Având în vedere condiţionarea vitezei de către sistemul nervos şi de nivelul capacităţii de efort anaerob, subliniem faptul că ea este una din calităţile biometrice cu cel mai înalt nivel de determinare genetică.

Viteza mişcării picioarelor evidenţiază mai clar rolul factorului ereditar decât viteza mişcărilor mâinilor. Deci, pentru aprecierea dezvoltării calităţilor de viteză este preferabil „testul Tapping” pentru membrele inferioare.

Perioada de vârstă de 9-14 ani, pentru mâini, şi 9-12 ani, pentru picioare, se caracterizează prin reducerea controlului genetic asupra dezvoltării vitezei mişcărilor. E de presupus că, la această vârstă, acţiunile pedagogice corect organizate pot contribui la perfecţionarea calităţilor de viteză.

Forţa. Sub raportul substratului morfofiziologic, care asigură manifestarea forţei, se recunosc două sisteme principale ale organismului, la care, bineînţeles, se adaugă activitatea tuturor celorlalte sisteme şi aparate: sistemul nervos şi sistemul muscular.

Sistemul nervos acţionează îndeosebi pe calea etajului cortical, prin două mecanisme principale:

- punerea în acţiune a unui număr cât mai mare de unităţi motorii; - asamblarea unităţilor motorii active. Sistemul muscular este al doilea element principal care condiţionează forţa, în funcţie de

gradul încărcăturii raportate la forţa izometrică maximală. Având în vedere determinarea forţei de către activitatea sistemului nervos central şi de

calitatea fibrelor musculare, se consideră că în acest caz ponderea eredităţii este substanţială, coeficientul de corespondenţă fiind peste 0,80. Menţionăm, că există autori care socotesc forţa ca având un determinism genetic tot atât de mare ca şi viteza.

Prin această prismă, criteriile fiziologice de selecţie sunt în principal: stabilirea prin dinamometrie a forţei grupelor musculare funcţionale ce trebuie să fie cât mai mare; determinarea tonusului cu ajutorul miotonometrului, diferenţele cât mai mari între starea de contracţie şi cea de relaxare indicând niveluri funcţionale bune; măsurarea amplitudinii mişcărilor articulare cu

goniometrul; evidenţierea capacităţii de efort aerob şi anaerob pe baza elementelor biochimice prezentate în funcţie de nivelul încărcăturilor raportat la forţa izometrică maximală; evaluarea pentru forţa în regim de viteză a timpului de reacţie, a cronaxiei şi a electromiogramei. Valorile variază în funcţie de ramura de sport şi se interpretează individualizat.

Rezistenţa. Această calitate este condiţionată de trei categorii de factori: - factori anatomofuncţionali ce privesc funcţionalitatea tuturor organelor şi îndeosebi

cardiorespirator, care asigură aportul de O2 şi a aparatului renal, ce conduce la eliminarea produşilor toxici rezultaţi în urma proceselor metabolice;

- factori biochimici, care privesc sistemul muscular şi, îndeosebi, locurile unde se petrec transformările metabolice cu eliberare de energie;

- sistemul nervos şi în special componentele sale simpatică şi parasimpatică, ce reglează procesele metabolice, inclusiv refacerea.

Factorii anatomofuncţionali sunt reprezentaţi de: - volumul pulmonar şi suprafaţa alveolocapilară (presupune determinarea diametrelor şi

perimetrelor cutiei toracice în expiraţia şi inspiraţie, precum şi măsurarea capacităţii pulmonare vitale, totale şi reziduale);

- volumul cardiac determinat radiotelemetric (are valori de 700-750 ml. La adultul normal, ajungând la sportivi până la 1300-1400 ml.);

- concentraţia de hemoglobină în sânge, la adult, se situează între 14-16 g%, iar la sportivi valorile cresc până la 19-20 g%, mai ales în condiţiile de antrenament la altitudine. După efort, valorile scad prin hemoliză;

- volumul sangvin total; - capacitatea respiratorie maximă, investigaţia efectuîndu-se timp de 15 s., iar valoarea

obţinută înmulţindu-se cu 4 pentru a nu produce fenomene de alcaloză (valorile normale sunt de 120-150 l/min.).

Determinările se fac cu ajutorul spirografului şi al unor normograme care permit compararea valorii în raport cu înălţimea şi greutatea subiectului. Valoarea acestei determinări este condiţionată şi de forţa musculaturii toracelui:

- volumul expirator maxim pe secundă (VEMS); - VO2 max. interpretat în funcţie de greutatea corporală, sex, vârstă şi cerinţele impuse de

ramura de sport respectivă; - debitul cardiac maxim, care ajunge la 40-45 l/min. şi este condiţionat, la rândul lui, atât de

amplitudinea de contracţie a fibrei cardiace, care determină, în principal, debitul sistolic, cât şi de frecvenţa cardiacă;

- oxigen-pulsul maxim calculat prin raportarea VO2 max. la frecvenţa cardiacă maximă (FC max.), el fiind considerat parametrul cel mai util al economiei cardiovasculare în efort;

- echivalentul ventilator maxim care este raportul dintre ventilaţia maximă externă şi VO2 max., acesta reprezentând indicatorul cel mai fidel al economiei respiratorii în efort (sub 20 este excelent, 25-30 bun şi peste 35 slab).

Desigur că aceşti parametrii, îndeosebi cei funcţionali, nu sunt condiţionaţi numai de sistemul cardiorespirator, ale cărui capacităţi le exprimă, ci şi de activitatea sistemului nervos care coordonează funcţionalitatea acestor aparate. În aceeaşi măsură intervin şi aparatul digestiv, care asigură aportul principiilor nutritive necesare proceselor metabolice energogenetice, şi aparatul de expulzare a materiei (îndeosebi aparatul renal), ce contribuie la eliminarea cataboliţilor, a căror concentrare în organism, la nivelul diferitelor sectoare somatoviscerale, declanşează mecanismul de feed-back, foarte important pentru întreaga funcţionalitate organică şi în special pentru rezistenţă. În acest sens, investigarea funcţiei renale, care trebuie să se prezinte la un nivel cât mai ridicat, are o importanţă deosebită în selecţia sportivilor pentru sporturile sau probele de rezistenţă.

Factorii biochimici. În ultimul timp, cercetările histochimice au dovedit că elementul de bază în existenţa unui prag ridicat de rezistenţă metrică generală este capacitatea fibrelor musculare

de a utiliza o cantitate mai mare de O2 şi de a furniza energia necesară efectuării lucrului mecanic pe calea proceselor aerobe de fosforilare oxidativă. Această capacitate o au, îndeosebi fibrele roşii, care conţin o cantitate sporită de mioglobină şi mitocondrii mari, cu capacitate oxidativă ridicată. Cantitatea acestor fibre în muşchi este genetic determinată, de unde rezultă utilitatea biopsiei musculare în momentul selecţiei şi orientarea corespunzătoare a viitorului sportiv. Proporţia între fibrele roşii (SF sau ST), care constituie substratul rezistenţei şi al forţei, şi fibrele albe (FF sau FT), care condiţionează viteza, orientează selecţia spre ramurile de sport corespunzătoare calităţilor biometrice ale sportivului.

S-a dovedit, în ultimul timp, că efortul de rezistenţă conduce la biosinteza proteinelor mitocondriale mari şi neconformarea de ribozomi citoplasmatici, respectiv RNA mitocondrial. Aceste procese au loc la nivelul unor fibre intermediare, care au o structură mixtă, între cea a fibrelor roşii şi cea a fibrelor albe.

Intensitatea aceasta nu trebuie să treacă în zona energetică anaerobă, deoarece poate declanşa alte mecanisme intracelulare, ci e necesar să se situeze la zona superioară a aerobiozei, la limita cu anaerobioza, atingând acel prag aerob-anaerob numit şi zona de anduranţă a efortului (stare de steady-state). Intensitatea efortului ce va situa organismul în zona de anduranţă este determinată de structura genetică a fiecărui subiect şi se impune a fi individualizată. Această zonă de anduranţă se caracterizează printr-o concentraţie a acidului lactic în sânge de 4 mmol/l. În cazul în care zona de anduranţă se situează la nivelul a 90% din consumul maxim de oxigen, capacitatea de efort aerob este foarte bună; la valori de 80-85%, situaţia devine defavorabilă.

Incontestabil că, alături de aceste mecanisme biochimice, în obţinerea unei rezistenţe sporite intervin sinapsele neuromusculare, respectiv plăcile neuromotorii, care sunt puse în acţiune de centrii nervoşi şi piramidali pe calea unităţilor motorii. De aici, importanţa deosebită a activităţii sistemului nervos central şi, îndeosebi, a zonelor de comportament rinencefalice, unde, conform ultimelor cercetări, se găsesc centrii voliţionali. Prin punerea în funcţiune a unor sisteme de receptori endocrini intracerebrali, aceştia au un rol deosebit în menţinerea activităţilor plăcilor neuromotorii, în ciuda stării de oboseală generată de acumularea acidului lactic în muşchi.

Rezultă deci că şi rezistenţa, deşi reprezintă o calitate biomotrică perfectibilă, prin transformarea pe calea antrenamentului a fibrelor intermediare în fibre roşii, este genetic determinată atât prin existenţa pe plan periferic a unui procent de fibre intermediare în muşchi şi a dimensiunilor anatomice ale sistemului cardiorespirator (Williams), cât şi prin funcţionalitatea sistemului nervos central şi îndeosebi a zonelor sale rinencefalice.

Rezistenţa este incontestabil legată de capacitatea de refacere ce poate fi exprimată sintetic prin eficienţa mecanismelor homeostatice biochimice de a reface în permanenţă rezerva energetică, asigurând la nivel înalt procesele metabolice în toate sectoarele organismului şi îndeosebi în ceea ce ne interesează în efortul sportiv la nivel muscular şi neuroendocrin. Prin urmare, sunt implicate toate aparatele şi sistemele constitutive ale organismului uman.

În ce priveşte determinismul nervos al rezistenţei, subliniem importanţa echilibrului între tonusul nervos vegetativ simpatic şi cel parasimpatic, fapt ce justifică introducerea în cadrul criteriilor de selecţie a testelor de funcţionalitate simpatică şi parasimpatică.

Pentru sporirea rezistenţei, un rol important îl are îndeosebi creşterea tonusului parasimpatic pe calea stimulării receptorilor (alfa), cu atât mai mult cu cât blocarea receptorilor (beta) cu ajutorul betablocantelor constituie manevră doping.

Îndemânarea. În accepţiunea clasică, adoptată chiar în prezent de majoritatea specialiştilor în domeniul educaţiei fizice şi sportului (antrenori, medici, cercetători, psihologi ş.a.), îndemânarea este considerată o calitate motrică a aparatului locomotor, exprimată prin precizia mişcărilor, respectiv a contracţiilor musculare şi adaptarea lor la condiţiile impuse de cerinţele victoriei sportive, îndeosebi de realizarea unei replici motrice cât mai eficiente la acţiunile adversarului. Această calitate este solicitată mai ales în jocurile sportive, în scrimă, în box, dar şi în alte discipline şi probe sportive, în care răspunsul motric în faţa adversarului este esenţial.

Această calitate, după părerea noastră, este condiţionată în principal de activitatea corticală, respectiv de comanda primită de muşchi pe căile motorii corticale şi în secundar de musculatura însăşi, aceasta fiind importantă doar în măsura în care posedă anumite proprietăţi de viteză, forţă şi chiar de rezistenţă pentru a putea răspunde prompt şi corespunzător la comanda corticală primită.

Din acest considerent, nu o vom socoti o calitate biomotrică în care există un echilibru de determinare a diferitelor sisteme şi aparate, inclusiv a sistemului nervos, ci o vom aprecia ca pe o calitate psiho-neuro-motrică, întrucât ea este predominant determinată de sistemul nervos. De aceea, ea va fi prezentată o dată cu tipologia constituţională psihică, fiind strâns corelată cu activitatea sistemului nervos şi cu inteligenţa generală a subiectului cercetat.

Dintre testele care pot constitui criterii de stabilire a nivelului de funcţionalitate corticală şi care, implicit, furnizează informaţii preţioase asupra potenţialului de îndemânare, subliniem în mod deosebit: testarea inteligenţei; testele de personalitate şi temperament; stabilirea tipului de sistem nervos prezentat o dată cu criteriile de selecţie somatofiziologice privind viteza.

Un element esenţial în evaluarea îndemânării îl constituie condiţionarea ei de către analizatorul vestibular respectiv, implicat în menţinerea echilibrului în condiţii statice şi dinamice, fapt ce justifică testarea acestui parametru fiziologic în selecţie (testul Romberg, statokinezimetria ş.a.).

De asemenea, gradul de asimetrie funcţională şi dominanta corticală trebuie avute în vedere în selecţie. Pornind de la faptul că există sporturi asimetrice (lupte, scrimă, box ş.a.) şi sporturi simetrice (canotaj, schi, ş.a.), testarea gradului de simetrie care condiţionează îndemânarea prin proba de săritură cu rotare spre stânga şi spre dreapta este foarte importantă. S-a dovedit că sportivii cu un grad ridicat de asimetrie stângă (care înregistrează valori superioare de rotare spre stânga comparativ cu cele spre dreapta) au un nivel de îndemânare mai ridicat. Se apreciază că un subiect este simetric când valorile de rotare spre stânga sunt egale cu cele spre dreapta.

De asemenea, s-a dovedit faptul că persoanele la care predomină emisfera dreaptă, respectiv stângacii, au circuite nervoase mult mai permeabile, funcţionale şi un grad de îndemânare sporit comparativ cu dreptacii, ceea ce justifică selectarea lor pentru sporturile unde îndemânarea se situează pe prim-plan – scrimă, box, lupte, jocuri sportive ş.a.

În corelaţie cu criteriile somatofiziologice de selecţie trebuie să subliniem că în perioada de creştere, determinarea vârstei biologice are o importanţă deosebită pentru cei ce se ocupă de selecţia şi pregătirea sportivă a copiilor şi juniorilor, deoarece capacitatea de efort a acestora este mai strâns legată de vârsta biologică decât de cea cronologică. Determinarea vârstei biologice este bine să se facă după cele mai ştiinţifice metode. Când însă nu avem la dispoziţie cabinete de radiologie şi medici specialişti, aceasta se poate face folosind criterii mai simple, care prezintă totuşi un suficient grad de probabilitate. Unul dintre aceste criterii este cel somatic, care constă în compararea datelor (talie şi greutate) celui căruia dorim să-i determinăm vârsta biologică, cu mediile pe ţară ale acestor parametri. În acest scop este necesar să se consulte tabelele referitoare la „Nivelul mijlociu de dezvoltare fizică a generaţiilor în creştere” (0-18 ani) şi apoi să fie comparate cu datele subiectului. Când dorim să aflăm, de pildă, vârsta biologică a unui copil care, calendaristic, are 10 ani, comparăm înălţimea şi greutatea acestuia cu mediile înălţimilor şi greutăţilor din tabelele de referinţă. Dacă vom constata că datele acestuia sunt mai mici decât cele indicate pentru vârsta respectivă, vom conchide că subiectul nu are încă 10 ani (din punct de vedere biologic); dacă datele sunt mai mari, aceasta înseamnă că subiectul a depăşit vârsta de 10 ani. Se poate întâmpla ca unul dintre parametri să-l depăşească pe cel din tabel, iar celălalt să fie mai mic. În acest caz se va aprecia că respectivul are, de pildă, înălţimea unuia de 12 ani (sau cât rezultă din tabelul de referinţă) şi greutatea unuia de 9 ani ş.a.m.d. Pentru stabilirea vârstei biologice a copiilor şi adolescenţilor din ţara noastră după criteriul somatic, recomandăm folosirea tabelelor întocmite de Institutul de Igienă din Bucureşti.

Datele medii ale înălţimii şi greutăţii corporale la fetele de 4-18 ani (după Tănăsescu şi colab.)

Vârsta (ani)

Mediul urban Mediul rural Talia Masa Talia Masa

4 99,4 5,3 15,4 2,1 97,0 4,8 14,6 1,9 5 106,2 5,3 17,5 2,4 103,3 5,1 16,3 2,1 6 112,4 5,7 19,5 2,9 109,2 5,4 18,1 2,4 7 118,2 5,3 21,8 3,4 114,8 5,5 20,0 2,7 8 123,8 5,9 24,0 3,9 120,2 5,7 22,0 3,0 9 129,0 6,2 26,4 4,6 125,1 5,7 24,2 3,3 10 134,3 6,8 29,3 5,3 129,8 6,0 26,7 4,0 11 139,7 7,3 32,9 6,5 135,0 6,6 29,5 4,4 12 146,2 7,7 37,3 7,5 140,7 7,1 33,0 5,4 13 151,8 7,2 42,1 7,6 146,5 7,1 37,6 6,4 14 155,5 6,4 46,4 7,4 151,4 6,6 42,5 6,8 15 157,7 6,0 49,3 7,1 154,0 6,1 46,4 6,7 16 158,5 5,9 51,5 6,9 155,8 5,9 49,6 6,4 17 159,0 5,8 52,8 7,0 156,5 5,8 51,7 6,5 18 159,2 5,9 53,4 7,0 157,5 5,3 53,5 6,2

Datele medii ale înălţimii şi greutăţii corporale la băieţii de 4-18 ani

(după Tănăsescu şi colab.)

Vârsta (ani)

Mediul urban Mediul rural Talia Masa Talia Masa

4 100,1 4,9 15,8 2,0 97,8 4,9 15,1 1,8 5 106,9 5,3 17,8 2,3 104,2 5,2 16,8 2,1 6 113,1 5,5 19,9 2,8 109,9 5,4 18,6 3,3 7 118,8 5,6 22,0 3,1 115,6 5,4 20,5 2,5 8 124,7 5,8 24,6 3,7 120,8 5,5 22,6 2,8 9 129,8 6,1 27,0 4,1 125,9 5,7 24,9 3,2 10 134,3 6,2 29,4 4,6 130,2 6,0 27,0 3,5 11 139,0 6,6 32,2 5,4 134,8 6,2 29,4 3,9 12 144,0 7,3 35,3 6,1 139,4 6,7 32,3 4,7 13 149,7 8,1 39,5 7,2 144,4 7,2 35,6 5,6 14 156,7 9,0 44,8 8,6 150,2 8,3 39,8 6,7 15 163,6 8,9 51,0 9,0 156,0 8,3 45,1 7,6 16 168,3 7,4 55,8 8,2 160,9 8,2 50,3 7,8 17 170,8 6,9 59,5 8,0 164,8 7,7 54,9 7,5 18 171,7 6,4 61,6 7,6 166,3 7,0 57,8 6,8

Se pot face predicţii, cu un suficient grad de probabilitate, privind evoluţia creşterii în

înălţime, dacă aceasta se desfăşoară normal şi nu este tributară vreunei maladii congenitale sau contractate. Acest lucru are o deosebită importanţă la sporturile în care dimensiunile somatice longitudinale sunt favorizante pentru obţinerea unor performanţe de valoare, deoarece se poate prevedea înălţimea pe care o va avea cel în cauză în momentul încetării creşterii.

Nu este recomandabil să se facă predicţii înainte de 10 ani, deoarece numai de la această vârstă în sus încep să se manifeste tendinţele şi au loc transformările organice specifice perioadei

prepubertare, care contrastează puternic cu dinamica lentă şi uniformă a creşterii din ultima parte a copilăriei.

2.4. Criterii biochimice în selecţia sportivă Pentru a înţelege importanţa criteriilor biochimice de selecţie, reprezentate de nivelurile

genetic determinate ale diferiţilor componenţi chimici, este necesară prezentarea succintă a aspectelor biochimice ale energeticii organismului.

Parametrul biochimic al determinismului biotipului antropologic constituţional uman, alături de parametrii somatofiziologic, motric şi psihic, reprezintă un element esenţial atât pentru selecţie, cât şi pentru antrenament. Lucrurile se explică prin aceea că funcţionalitatea organismului, în general, şi în condiţii de efort, în special, este condiţionată, în primul rând, de factorul energetic, implicat în formarea şi refacerea moleculelor complexe din cele simple, în producerea energiei termice şi a celei mecanice atât pentru mişcările interne (cord, plămân, digestie etc.), cât şi pentru cele externe, al căror efector sunt sistemele osteoarticular şi muscular.

Sursa de energie este unică, reprezentată de radiaţia solară, şi este absorbită prin procesul de asimilare clorofiliană din plante, în electronii atomilor de H din glucide, lipide, protide, intrând astfel în circuitul lumii animale şi vegetale. Această energie este apoi transferată la nivelul adenozintrifosfatului (ATP) prin transportorii de electroni:

- nicotinamid – adenin – dinucleotidul (NAD); - nicotinamid – adenin – dinucleotidul fosfat (NADP); - flavin – adenin – dinucleotidul (FAD). ATP în organism se desface în ADP + H3PO4 (acid fosforic) + energie, iar în anumite

condiţii sub influenţa miochinazei, ADP se scindează în două molecule de acid fosforic şi energie, iar apoi ATP-ul se reface datorită energiei aduse de transportatorii de electroni (NAD, NADP şi FAD).

Menţionăm, de asemenea, posibilitatea iniţială ca ciclul de transformări energetice să constea în descompunerea fosfocreatinei în creatină + H3PO4 + energie, fosfocreatină ce se reface apoi cu ajutorul transportatorilor de electroni.

Placa turnantă a întregului proces metabolic energetic din organism este acetil coenzima A (acetil CoA), la care se acroşează electronii de H din glucide, lipide, protide încărcaţi în mod diferenţiat cu energie. Acetil CoA, a cărei concentraţie este specific individuală, prezintă un rol energetic, un rol în cetogeneză, respectiv în sinteza hormonilor steroizi anabolizanţi şi a colesterolului, precum şi în formarea succinatului şi în continuare a hemului şi hemoglobinei esenţiale în transportul de O2.

Furnizarea de energie de la nivelul CoA, care, mai departe, prin transferul energetic, va reface moleculele de ATP (1 moleculă de acetil CoA reface 12 molecule de ATP), se poate realiza în condiţiile lipsei de O2 prin procese anaerobiotice sau în prezenţa O2 prin procese aerobiotice.

Procesele anaerobiotice care duc la degradarea glicogenului (în unităţi glicosil) şi apoi la transferarea electronilor încărcaţi cu energie pe acidul piruvic şi acetil CoA vor determina apoi pentru o unitate glicosil refacerea a trei molecule de ATP, o dată cu acumularea de acid lactic în muşchi, care va bloca placa neuromotorie limitând manifestarea în timp a acestui efort foarte intens.

Procesele aerobiotice care implică atât degradarea glicogenului, cât şi a lipidelor şi chiar a proteinelor prin neoglucogeneză şi furnizarea din toate aceste surse a electronilor de H încărcaţi cu energie sunt practic nelimitate în timp. Dar ele se declanşează cu inerţie şi nu ating intensitatea maximă decât după câteva zeci de secunde, spre deosebire de cele anaerobiotice. În aceste condiţii însă, o unitate glicosil reface 38 de molecule de ATP, acizii graşi şi lipidele devin sursă energetică (la eforturi ce depăşesc 30 minute), iar acidul lactic format în anaerobioză în proporţie de 1/5 prin reacţia Pasteur-Mayer se descompune în CO2 şi H2O, energia rezultată refăcând fosfocreatina şi prin ciclul de reacţii ale lui Cori, care au loc în ficat în principal şi în fibrele musculare roşii în secundar, 4/5 se retransformă în glicogen. Rezultă, deci, avantajele proceselor aerobiotice care, deşi nu

asigură o intensitate şi rapiditate maxime ale eforturilor, sunt însă de lungă durată, cu economicitate energetică şi fără acumulări de lactat ce blochează placa neuromotorie. Remarcăm faptul că aceste procese energetice aerobiotice sunt de dată mai recentă în evoluţia lumii vii. Menţionăm, de asemenea, producerea de peroxizi şi radicali liberi în aceste procese, care sunt factori limitativi ai efortului; în ultima vreme se folosesc substanţe de tipul oxidoreducătoarelor (vitamina C, vitamina E) sau seleniul în neutralizarea lor, aceste substanţe intrând în arsenalul mijloacelor de refacere.

Între căile metabolice anaerobiotice şi aerobiotice există strânse corelaţii şi intercondiţionări, cu importanţă în selecţia sportivă. Astfel, procesele anaerobe (glicoliza anaerobă) de la nivelul globulelor roşii conduc la formarea difosfogliceratului (2-3 DPG), care, la rândul său, potenţează eliberarea O2 din oxihemoglobină, sporind eficienţa proceselor aerobe. De asemenea, acidul lactic format în procesele anaerobe este convertit în glucoză atât în ficat, în cea mai mare parte, cât şi în fibrele musculare roşii, prin ciclul Cori, chiar în timpul efortului anaerob. Aceste elemente prezintă importanţă în condiţiile în care selecţia pentru o anume ramură de sport vizează în mod prioritar capacitatea anaerobă, fără a neglija însă nici parametrii aerobiozei, căci idealul este complementaritatea de nivel superior.

Menţionăm că aceste reacţii chimice energetice sunt dependente de o serie de factori care concură la realizarea homeostaziei organismului (Canon), respectiv la menţinerea în anumite limite constante a unor serii de parametrii fizici, chimici, biologici, enzimatici ce condiţionează întreaga funcţionalitate a organismului, în regim bazal şi cu atât mai mult în efort. Din multitudinea acestor factori menţionăm:

- nivelul apei endogene, de care depinde numărul de ioni pozitivi H3O+ (ion hidronium) şi

ioni negativi OH- (ion hidroxil) şi, în consecinţă, reflexele osmo-neuropsihice de reglaj; cu cât apa endogenă este cantitate mai mare, cu atât căile metabolice funcţionează mai bine. Menţionăm că, în mod normal, 100 g apă endogenă trebuie să revină la 60 moli glucide, la 100 moli lipide, respectiv la 50 moli protide;

- nivelul pH, respectiv al gradului de aciditate al diferitelor umori şi structuri ale organismului. Menţionăm că o scădere a pH în sânge sub valorile 5,9-7 unităţi care provoacă o creştere a acidităţii, cum se întâmplă în cazul acumulării acidului lactic în efortul anaerob, tulbură căile metabolice, diminuând nivelul capacităţii de efort. pH este genetic determinat, ca de altfel şi mecanismele sale de reglare (Williams);

- viteza diferitelor reacţii enzimatice, care depinde de concentraţia substratelor (în principal glucide, lipide, protide); de concentraţia enzimelor (constituite dintr-o porţiune proteică numită holoenzimă şi o porţiune neproteică numită cofactor, ce poate fi moleculă organică – coenzimă sau ion metalic), cum întâlnim la următoarele enzime cu rol deosebit în efort – Zn la carboxipeptidază, Mg la fosfohidrolaze, Mn la fosfohidrolaze, Mn la fosfotransferaze, Fe la citocromi, K la piruvatkinază, Na, Mg şi K la adenozintrifosfatază (rezultă importanţa concentraţiei acestor ioni în efortul sportiv); de pH, de temperatura corporală; de efectorii biochimici care, la rândul lor, pot fi activatori şi inductori în biosinteza enzimelor (precum vitaminele E, C, K ş.a.) sau inhibitori (radicalii liberi, peroxizii ş.a.).

Un indicator deosebit de important pentru selecţia sportivilor sub raport biochimic este VO2 max. S-a constatat că între capacitatea respiratorie a celulei musculare, pe de o parte, capacitate ce condiţionează efortul îndeosebi şi este determinată de agregatele multienzimatice constituite din dehidrogenază, flavoproteină, coenzima Q şi citocromoxidaze, şi VO2 max., pe de altă parte, există o strânsă corelaţie. Mai mult, studii de microscopie electronică atestă că există un raport direct proporţional între densitatea mitocondrială (structuri cu rol principal în metabolismul aerob) şi VO2 max. De asemenea, prin antrenamentul de rezistenţă creşte densitatea mitocondrială.

Aceste criterii biochimice de investigaţie au valoare atât în selecţie, cât şi în obiectivarea ratei de progres sub raport biologic obţinută prin antrenamentul sportiv.

2.5. Criterii psihologice în selecţia sportivă Ca scop, selecţia psihologică constituie demersul prin care se realizează cunoaşterea

particularităţilor psihologice ale copiilor şi tinerilor şi corespondenţa acestora cu cerinţele precis delimitate ale activităţii sportive de performanţă.

Implicarea factorilor psihologici în selecţie este confirmată de faptul că modelul campionului sportiv nu poate exista în afara unei anumite configuraţii a structurii personalităţii acestuia (aptitudini generale, fond atitudinal, structuri senzorio-perceptive, motivaţii, nivel de aspiraţie, însuşiri ale SNC, disciplină, conştiinciozitate, caracteristici ale analizatorilor, calităţi de voinţă, capacitate de învăţare motrică, capacitate de dăruire în efort), precum şi a factorilor psiho-sociali (familie, societate, standard de viaţă, tradiţie, experienţă, nr. de membrii, cadrul concepţional, sistem de pregătire sportivă, mediul social, moda, tradiţia sportivă, mass-media, opinia publică).

Selecţia psihologică urmăreşte să asigure corespondenţa dintre aptitudinile şi atitudinile individului, pentru ca pe această bază să se asigure adaptarea la efort şi eficienţa în antrenamente şi competiţii.

Se consideră că existenţa unei consonanţe între aptitudini şi atitudini constituie una din condiţiile fundamentale ale succesului sportiv. Pentru activitatea de mare performanţă, actul selecţiei sportive trebuie să urmărească depistarea potenţialităţilor de excepţie, a sportivilor superdotaţi sub raportul unor cerinţe şi particularităţi specifice fiecărei discipline sportive (după ce în prealabil s-au definitivat selecţia motrică şi cea biologică).

Din acest punct de vedere trebuie subliniat faptul că, indiferent de ramura de sport practicată, unele procese sau activităţi psihice se impun a fi dezvoltate (iniţial) cel puţin la un nivel mediu, pentru ca pe această bază, prin educare şi antrenament, să apară consolidarea şi perfecţionarea lor. În această categorie sunt incluse unele cerinţe psihologice de bază (primare), care reunesc într-un tot unitar comportamentul adecvat al unui viitor performer. Este ceea ce se cheamă capacitatea psihică de start (motivaţie pentru succesul sportiv, rezistenţă psihică, disciplină, conştiinciozitate, dăruire în efort, ambiţie, perseverenţă, tenacitate).

Capacitatea psihică a sportivului presupune: reglaj afectiv, capacitatea de învăţare motrică, capacitate mentală (reprezentare, memorie, gândire), capacitate prosexică (atenţie), psihomotricitate, aptitudini speciale, deprinderi, reglaj volitiv, motivaţie, temperament, caracter, atitudini, adaptare socială.

Practica sportivă de mare performanţă a dovedit că sportivii dotaţi din punct de vedere al capacităţii psihice obţin succese într-un ritm ascendent, spre deosebire de cei care manifestă carenţe în pregătirea psihologică. Trebuie subliniat încă de la început faptul că factorul psihologic nu poate suplini inadvertenţe motrice, antropologice sau biologice (decât parţial), în schimb, potenţează şi permite valorificarea calităţilor motrice în concordanţă cu solicitările endo sau exoceptive.

Capacitatea psihică implică unele caracteristici cu variabile grade de determinare ereditară. Cu cât coeficientul de ereditate a unui caracter psihic este mai mare, cu atât trebuie pus un accent sporit pe selecţie. De exemplu, gradul de inteligenţă exprimat prin coeficientul de inteligenţă, aflat într-o puternică corelaţie (coeficient de evoluţie 3,85) cu capacitatea de a rezolva sarcini motrice, temperamentul, flexibilitatea mintală ş.a. sunt parametri psihici cu rol important în selecţie. După Paul Popescu-Neveanu, contribuţia eredităţii este mai mare în ce priveşte însuşirile de sistem nervos ale analizatorilor şi structurilor senzoriomotorii, în timp ce pentru aptitudini ce implică organizare intelectuală şi adaptare socială, decisive sunt exerciţiile şi educaţia.

Faptul că selecţia se realizează la vârsta de creştere, pentru unele sporturi chiar la 6-8 ani, face ca psihodiagnoza (cunoaşterea ştiinţifică a caracteristicilor psihocomportamentale) să fie în foarte mare măsură numai orientativă. Este drept că unele calităţi (aptitudini) manifeste în copilărie se menţin şi se afirmă apoi plenar în adolescenţă şi tinereţe; altele însă nici nu pot fi depistate de timpuriu, aşteptându-şi „momentul” evidenţierii în pragul şi pe durata adolescenţei.

De aceea, în acţiunea concretă a selecţiei, „ochiul” antrenorului (adică experienţa şi

măiestria lui) va dubla şi înlocui chiar tehnicile de testare psihologică de laborator. Selecţia psihologică nu reprezintă un scop în sine, ci doar o etapă în complexul şi dificilul

proces de selecţie şi pregătire a performerilor. Ca atare, se impune o anumită strategie din partea selecţionerilor în urmărirea şi realizarea progresivă a unei dezvoltări psihice armonioase a sportivilor angrenaţi în procesul de instruire, ştiut fiind faptul că legile acestei dezvoltări trebuie cunoscute şi aplicate.

Ca soluţii viabile şi concrete, se poate recomanda următoarea strategie de abordare a acţiunii de selecţie:

- depistarea timpurie a sportivilor care prezintă o capacitate psihică „de start”, compatibilă cu exigenţele actuale; caracteristicile acesteia sunt observabile în procesul de iniţiere, iar pentru precizarea diagnosticului se pot solicita specialişti din zonele teritoriale aferente;

- paralel cu acţiunea de depistare, se recomandă orientarea copiilor şi juniorilor talentaţi în direcţia în care potenţialul genetic permite acumulări de mare eficienţă şi productivitate (potenţialităţi explozive – pentru sporturi de viteză, aruncări, sărituri; potenţialităţi de anduranţă – pentru sporturile ciclice; potenţialităţi creative – pentru jocurile sportive, lupte, scrimă, judo etc.; potenţialităţi introvertite – pentru tir, şah);

- un loc important în evaluarea capacităţii psihice trebuie să-l ocupe fondul aptitudinal, constând din caracteristicile greu perfectibile, a căror expresie calitativă oferă un spaţiu de siguranţă cu privire la succesul sportiv (tip de sistem nervos, structurile senzorio-motorii, fineţea analizatorilor);

- acţiunea de selecţie şi orientare psihologică se desfăşoară stadial, pe trepte de vârstă şi de măiestrie, în corelaţie cu aceea educogenă, exercitată de antrenor, familie, şcoală, organizaţiile de copii şi tineret, societate, ceea ce implică un mare grad de responsabilitate şi competenţă psiho-pedagogică.

Curs nr.3 Criterii motrice în selecţia sportivă. Particularit ăţi ale selecţiei

Criteriile de selecţie, precizate şi în Sistemul naţional unic de selecţie, prezintă o importanţă

diferită de la o ramură de sport la alta. De exemplu, pentru unele ramuri, probe sau chiar „posturi” (în echipe) s-a putut stabili un anumit tip somatic care favorizează marea performanţă, în timp ce la altele obţinerea rezultatelor nu este condiţionată de existenţa unui anumit tip constituţional.

Dar pentru majoritatea ramurilor de sport, motricitatea – nivelul şi ritmul de evoluţie al acesteia – devine criteriul de bază al selecţiei. Acesta este obiectivizat printr-un sistem de probe şi norme de control imaginate tocmai pentru depistarea şi promovarea talentelor sportive. Conţinutul acestui sistem de probe şi norme este diferenţiat în funcţie de vârsta şi stagiul de pregătire al candidatului sportiv.

3.1. Sistemul de probe şi norme pentru selecţie Acest sistem reprezintă un instrument operativ de lucru care orientează selecţia şi pregătirea

copiilor şi juniorilor pentru sportul de performanţă, permiţând fiecărui antrenor sau profesor de educaţie fizică şi sport compararea rezultatelor şi evoluţiilor motrice ale copiilor din grupele proprii cu nişte valori standard stabilite la nivel naţional.

Probe şi norme de control pentru selecţia primară (grupele de începători) În momentul selecţiei primare pot fi întâlniţi copii cu o experienţă motrică diferită. Există

astfel riscul de a fi respinşi copiii cu calităţi motrice deosebite, pe care nu le pot exprima însă la un nivel corespunzător, datorită unor deprinderi motrice de bază deficitare sau unei experienţe motrice insuficiente. Pentru o apreciere cât mai exactă a capacităţilor motrice ale fiecărui copil este bine ca, înainte de formularea deciziei în privinţa celor ce vor fi incluşi în pregătire, copiii să urmeze un program unitar de pregătire de 1-3 luni. În practică se procedează în acest mod, selecţionându-se copiii după o perioadă de supraveghere (gimnastică, patinaj artistic, înot). La anumite ramuri de sport este nevoie de o perioadă anterioară selecţiei propriu-zise, de 1-2 ani, pentru acomodarea cu mediul (zăpadă, gheaţă, apă) şi pentru iniţiere, astfel încât pierderile la grupele de începători să fie cât mai mici. Includerea în grupele de începători se face pe baza rezultatelor obţinute la probele de control de la sfârşitul acestei perioade.

De asemenea, pot fi selecţionaţi copii proveniţi din grupele de pregătire sportivă din ciclul gimnazial, din cercurile sportive ale ciclului primar sau cei care dovedesc aptitudini reale pentru activitatea sportivă.

Aprecierea motricităţii tuturor acestor copii, ca expresie a gradului de dezvoltare a fiecărei calităţi motrice în parte şi a tuturor la un loc, se face pe baza rezultatelor obţinute la probele incluse într-o baterie care are la bază testul internaţional de capacitate fizică cunoscut sub denumirea de „Standard Fitness Test”, adoptat de Federaţia Internaţională de Educaţie Fizică (FIEF).

Pentru o apreciere unitară a rezultatelor s-a stabilit un sistem de scalare a performanţelor pentru fiecare vârstă în parte, separat pentru băieţi şi pentru fete, fiecare performanţă căpătând un echivalent în puncte.

Acest sistem de scalare, denumit Hull, în care media primeşte 50 de puncte, prezintă următoarele avantaje:

- permite antrenorului sau profesorului compararea nivelului general al grupei şi al fiecărui elev în parte cu nivelul standardelor naţionale;

- face posibilă raportarea grupei la cele avute anterior în pregătire şi aprecierea potenţialului de care dispune aceasta;

- permite aprecierea evoluţiei în timp a fiecărui copil.

Tabele scalare – începători – băieţi (puncte)

Proba 30 40 50 60 70 80 90 100 30 40 50 60 70 80 90 100 Vârsta Alergare – 6 ani: 20 m.; 7-14 ani: 50 m. Lungime de pe loc (cm.) 6 ani 6.1 5.6 5.1 4.5 4.0 3.4 93 102 110 119 128 136

7 10.7 10.2 9.7 9.2 8.7 8.2 7.7 7.2 111 122 135 144 150 166 178 189 8 10.6 10.0 9.5 8.9 8.3 7.8 7.2 6.7 119 130 142 155 164 175 186 197 9 10.0 9.5 9.0 8.5 8.0 7.5 6.9 6.5 128 140 162 163 175 187 199 211 10 9.7 9.2 8.7 8.3 7.8 7.3 6.8 6.4 136 148 162 174 186 199 212 224 11 9.4 9.0 8.5 8.1 7.6 7.1 6.7 6.3 144 156 168 180 192 204 216 228 12 9.2 8.7 8.3 7.8 7.4 6.9 6.5 6.0 152 164 176 188 200 212 224 236 13 9.1 8.6 8.3 7.8 7.2 6.8 6.3 5.8 152 165 178 191 204 217 229 242 14 9.1 8.5 8.3 7.7 7.2 6.7 6.1 5.7 152 165 178 194 209 225 240 255 Rezistenţă: 7-11 ani 600 m.; 12-14 ani 1000 m. Aruncare minge oină (m.)

7 ani 3:32 3:17 3:02 2:57 2:40 2:25 2:10 2:00 10,0 13,1 16,2 19,3 22,5 25,6 28,7 31,8

8 3:20 3:05 2:55 2:50 2:20 2:05 1:50 1:40 12,0 15,4 18,7 22,1 25,5 28,8 32,2 35,5

9 3:12 2:56 2:41 2:26 2:11 1:56 1:45 1:34 15,9 19,5 23,1 26,7 30,4 34,0 37,6 41,3

10 3:12 2:51 2:36 2:22 2:08 1:54 1:42 1:32 19,3 23,2 27,1 30,9 34,8 38,7 42,5 46,4

11 3:04 2:49 2:34 2:20 2:06 1:52 1:40 1:30 21,6 25,6 29,7 33,7 37,8 41,8 45,9 49,9

12 4:19 4:04 3:49 3:35 3:19 3:00 2:45 2:30 24,5 28,9 33,3 37,6 42,1 46,4 50,8 55,2

13 4:15 4:00 3:45 3:30 3:15 2:58 2:38 2:28 24,6 29,5 34,3 39,2 44,0 48,9 53,8 58,6

14 4:10 3:55 3:40 3:25 3:10 2:55 2:35 2:27 27,9 33,1 38,2 43,4 48,5 53,7 58,8 64,0

Menţinut în atârnat: 7-11 ani; Tracţiuni: 12-14 ani Îndemânare 6 ani 17.9 16.6 15.4 14.2 13.0 11.7

7 0:11 0:26 0:42 0:58 1:13 1:29 1:45 2:00 15.4 14.4 13.4 12.5 11.5 10.5 9.6 8.9

8 0:12 0:30 0:48 1:06 1:25 1:43 2:01 2:20 14.9 14.0 13.2 12.3 11.4 10.5 9.6 8.9

9 0:17 0:36 0:55 1:14 1:34 1:53 2:12 2:31 14.5 13.6 12.7 11.8 10.9 10.0 9.1 8.3

10 0:17 0:37 0:57 1:18 1:38 1:59 2:19 2:39 13.9 13.1 12.2 11.4 10.6 9.8 9.1 8.3

11 0:19 0:41 1:02 1:25 1:45 2:06 2:27 2:48 13.7 12.9 12.1 11.3 10.4 9.6 8.8 8.1

12 1 3 5 7 10 12 14 16 13.7 12.9 11.8 11.0 10.2 9.4 8.6 7.9

13 1 4 7 9 11 14 17 18 13.9 12.9 11.8 10.8 9.8 9.0 8.2 7.8

14 1 4 7 10 13 16 18 21 13.9 12.8 11.8 10.7 9.6 8.9 8.0 7.7

Abdomen (nr. repetări) Mobilitate (cm.) 6 ani 7 11 14 17 20 23 46,8 51,1 55,4 59,6 63,9 68,1 72,4 76,7

7 10 13 17 20 23 27 30 31 49 53 58 62 66 70 74 79

8 12 15 19 21 24 27 30 31 49 53 57 60 64 68 72 76

9 14 17 20 23 26 29 31 32 48 52 56 60 64 68 72 76

10 14 17 20 23 27 30 31 32 48 52 55 59 63 67 70 74

11 14 17 21 24 27 30 31 32 48 52 55 59 62 66 70 74

12 15 18 21 24 27 30 31 32 48 52 55 59 63 66 70 74

13 15 18 21 24 27 30 31 32 48 52 56 61 64 68 72 76

14 16 19 22 24 27 30 31 32 48 52 56 59 63 68 70 74

Tabele scalare – începători – fete (puncte) Proba 30 40 50 60 70 80 90 100 30 40 50 60 70 80 90 100 Vârsta Alergare – 6 ani: 20 m.; 7-12 ani: 50 m. Lungime de pe loc (cm.) 6 ani 6.3 5.8 5.3 4.8 4.3 3.8 89 98 107 117 126 135

7 10.9 10.5 10.1 9.7 9.3 8.9 8.5 8.1 105 117 128 140 151 163 174 186 8 10.6 10.2 9.7 9.3 8.8 8.4 8.0 7.6 113 125 138 151 163 176 189 201 9 10.2 9.8 9.4 8.9 8.4 8.0 7.5 7.1 125 137 149 162 174 186 198 210 10 9.9 9.5 9.0 8.6 8.1 7.6 7.2 6.7 134 145 158 170 182 194 206 218 11 9.6 9.1 8.7 8.2 7.8 7.4 6.9 6.5 142 154 166 179 191 204 216 228 12 9.4 9.1 8.5 7.9 7.3 6.6 6.5 6.4 146 158 170 183 195 207 219 232

Rezistenţă: 7-11 ani 600 m.; 12 ani 800 m. Aruncare minge oină (m.) 7 ani 3:45 3:30 3:17 3:00 2:45 2:30 2:15 2:04 3,5 7,0 10,5 14,0 17,0 20,5 24,0

8 3:30 3:20 3:05 2:45 2:30 2:16 2:06 1:56 5,0 8,5 12,0 15,5 19,0 22,5 26,0

9 3:20 3:07 2:52 2:38 2:23 2:08 1:58 1:48 7,9 11,4 14,9 18,4 21,9 25,4 28,0

10 3:13 2:58 2:43 2:28 2:15 2:00 1:50 1:42 10,9 14,5 18,0 21,5 25,0 28,5 31,0

11 3:07 2:52 2:37 2:22 2:07 1:52 1:42 1:38 12,4 16,2 19,9 25,7 27,4 31,1 34,9

12 3:20 3:10 2:55 2:40 2:30 2:20 2:15 2:10 13,5 18,5 23,5 28,0 32,8 37,6 42,4

Menţinut în atârnat Îndemânare (naveta) 6 ani 18.6 17.2 15.8 14.3 12.9 11.5

7 0:07 0:22 0:39 0:53 1:08 1:24 1:39 1:54 15.9 15.0 14.1 13.1 12.2 11.3 10.4 9.5

8 0:10 0:25 0:41 0:56 1:12 1:28 1:40 2:00 15.2 14.3 13.4 12.5 11.6 10.8 9.9 9.5

9 0:11 0:27 0:44 0:59 1:15 1:32 1:48 2:04 14.5 13.8 13.1 12.4 11.6 10.7 9.8 9.5

10 0:12 0:28 0:45 1:01 1:17 1:34 1:50 2:06 14.4 13.5 12.7 11.9 11.0 10.2 9.3 8.6

11 0:12 0:30 0:47 1:04 1:22 1:39 1:56 2:14 14.1 13.3 12.4 11.6 10.7 9.9 9.2 8.5

12 0:13 0:30 0:47 1:04 1:22 1:39 1:56 2:14 13:5 12.8 11.9 11.2 10.5 9.8 9.0 8.5

Abdomen (nr. repetări) Mobilitate (cm.) 6 ani 8 11 14 17 20 22 50,5 54,5 58,5 62,5 66,5 70,6 74,6 78,6

7 10 13 17 20 23 27 30 31 50 57 61 65 68 72 76 80

8 11 14 18 23 25 28 31 32 52 56 60 64 68 72 76 80

9 13 16 20 24 27 30 31 32 51 55 58 62 66 70 74 78

10 14 17 20 24 27 30 31 32 51 55 58 62 66 69 73 78

11 14 17 20 24 27 30 31 32 50 54 58 62 66 69 73 77

12 14 17 20 24 27 30 31 32 49 53 57 61 65 69 72 76

Pentru a fi incluşi în grupele de începători, copiii trebuie să realizeze prin cumul unul din

următoarele baremuri: - pentru ramurile de sport în care prima selecţie se face până la 6 ani (inclusiv), copiii

trebuie să realizeze minimum 280 puncte la următoarele 5 probe: alergare pe 20 m., săritura în lungime de pe loc, proba de îndemânare (naveta pe 10 m.), ridicări de trunchi din culcat în şezând timp de 30 s. şi mobilitate coxofemurală în plan anterior;

- pentru ramurile de sport la care prima selecţie se face la 7 ani sau după această vârstă, copiii trebuie să totalizeze minimum 440 de puncte la cele 8 probe ale testului de pregătire fizică generală.

La ramurile de sport la care realizarea performanţelor este condiţionată de un nivel înalt al calităţilor motrice cu mare preponderenţă genetică (viteza, cu toate formele ei de manifestare, detenta şi calităţile de coordonare), exigenţa trebuie să fie sporită încă de la prima selecţie deoarece aceste calităţi se dezvoltă mai puţin în procesul de antrenament. De aceea, la aceste ramuri de sport, punctajul realizat de copii la calităţile cu grad mare de determinare genetică trebuie să se apropie de

70 puncte. Succesul în sportul de înaltă performanţă este favorizat la anumite discipline (probe)

sportive de un anumit tip somatic caracteristic (chiar pentru anumite compartimente sau posturi din cadrul echipei, la unele jocuri sportive). Se constată însă că, în general, copiii cu valori ale taliei peste media pe ţară a vârstei lor, prezintă valori motrice mai scăzute. Pentru a se asigura reuşita pregătirii anumitor copii cu şansa de a deveni performeri, s-a introdus, la unele ramuri de sport (atletism, jocuri sportive şi categoriile superioare din lupte şi box), o bonificaţie pentru talie de excepţie. Se consideră copii (juniori) cu talie de excepţie băieţii care vor ajunge la o înălţime de peste 191 cm. şi fetele care vor atinge înălţimea de peste 175 cm.

Aceşti copii primesc o bonificaţie de 40 puncte (în medie, 5 puncte de probă), astfel că în momentul primei selecţii pot totaliza 400 de puncte.

În afara acestor probe care testează pregătirea fizică generală, la unele ramuri de sport au fost introduse şi probe care vizează calităţi specifice, şi anume:

- la gimnastica sportivă: probe de mobilitate (podul de jos şi sfoara antero-posterioară), echilibrare şi orientare în spaţiu (mers pe bârnă cu întoarcere), viteză de rotaţie şi execuţie a mişcărilor singulare (proba riglei);

- la gimnastică ritmică sportivă: proba de mobilitate (podul de jos şi sfoara laterală), echilibru şi orientare în spaţiu (mers pe bârnă cu întoarcere de 1800 la capătul bârnei), viteză de reacţie şi de execuţie a mişcărilor singulare (proba riglei), ritmicitate şi muzicalitate motrică;

- la patinaj artistic orientare în spaţiu şi viteză de rotaţie (proba Matorin); - la înot: probe de mobilitate scapulohumerală şi flotabilitate; - la judo: probe de echilibru (mers pe banca răsturnată), coordonare, memorie motrică

(executarea a două procedee la prima vedere), orientare în spaţiu (proba Matorin). Durata pregătirii în grupele de începători este în medie de 3 ani. Ea variază însă de la o

ramură de sport la alta, în funcţie de complexitatea tehnicii şi a efortului, între 2 şi 4 ani. La sfârşitul fiecărui an de pregătire se trec probe de control. Cerinţele minime impuse în

acest sens sunt: - realizarea a 480 puncte la 7-12 ani (sau 280 puncte la 6 ani) conform scalării vârstei

respective pentru copiii cu talie normală şi 440 puncte pentru copiii cu talie de excepţie (la atletism, jocuri sportive şi la unele categorii din atletica grea);

- realizarea normelor la probele specifice pentru fiecare ramură de sport. Aceste probe vizează nivelul însuşirii procedeelor tehnice de bază ale calităţilor motrice specifice.

Probe şi norme de control pentru selecţia secundară (grupele de avansaţi) Promovarea juniorilor în grupele de avansaţi şi menţinerea lor în aceste grupe de pregătire

sunt condiţionate de trecerea anuală a probelor de control specifice pentru fiecare ramură de sport sau grupă de probe (din atletism). Aceste probe de control obiectivizează:

- gradul de însuşire a procedeelor tehnico-tactice de bază şi a unor combinaţii tactice de atac şi apărare;

- nivelul pregătirii fizice specifice. Durata pregătirii în grupele de avansaţi este în medie de 5 ani, în funcţie de natura sportului

respectiv (complexitatea tehnicii şi tacticii sau necesitatea unei perioade mai îndelungate pentru adaptări pe plan biologic).

Menţinerea în pregătire este condiţionată de realizarea normelor stabilite pentru fiecare vârstă şi an de pregătire, în parte. Aceste probe şi norme sunt corelate cu:

- modelul de instruire pe niveluri, ele reprezentând finalităţi ale acestui model; - normele şi cerinţele pentru participarea la competiţii. În acest mod, la un anumit nivel, se operează în cadrul unor discipline sportive cu aceleaşi

probe de control atât pentru aprecierea pregătirii şi selecţionarea în grupa superioară, cât şi pentru participarea în competiţii.

Probe şi norme de control pentru selecţia finală (grupele de performanţă) Promovarea în grupele de performanţă (care corespunde de obicei cu vârsta juniorilor I şi II)

se face pe baza rezultatelor la probele control specifice pentru fiecare ramură de sport, precum şi a rezultatelor din competiţii (clasificarea şi rezultatele obţinute; corelarea cu clasificarea sportivă la sporturile individuale şi comportamentul în meciuri la jocurile sportive).

În medie, pregătirea în aceste grupe durează doi ani şi vizează în principal: - creşterea ponderii lucrului specific (pregătirea tehnico-tactică şi pregătirea fizică

specifică); - creşterea capacităţii sportivului de a evolua cu siguranţă în concursuri şi îmbunătăţirea

experienţei competiţionale. Aprecierea anuală a progresului înregistrat se face pe baza rezultatelor obţinute la probele de

control. Aceste probe şi norme sunt corelate şi la acest nivel cu modelul de instruire şi normele de participare la competiţii.

Probele reprezintă: - mijloace de pregătire cu grad mare de corelaţie cu performanţa; - proba de concurs sau părţi din ea; - procedee tehnico-tactice executate în ritmuri specifice; - elemente de dificultate crescută; - combinaţii tactice specifice diferitelor sisteme de atac şi apărare; - performanţa pe distanţe sau durată diferite; - obţinerea unei anumite categorii de clasificare sportivă. 3.2. Vârsta optimă de selecţie Particularităţile selecţiei motrice sunt determinate de vârsta la care se face selecţia. În privinţa stabilirii vârstei optime de selecţie în unele ramuri de sport există încă puncte de

vedere contradictorii. Fiecare din aceste concepţii şi practici este prezentată cu avantajele ei şi cu exemple concrete de performeri de valoare. Dar practica a dovedit că la fiecare ramură de sport există o anumită perioadă optimă de selecţie, majoritatea sportivilor înscriindu-se în această regulă, deşi în unele cazuri nu lipsesc excepţiile.

Perioada sau vârsta de selecţie nu are caracter aleatoriu, ci este determinată de: - vârsta care favorizează performanţa maximă atestată de statisticile competiţiilor majore

(J.O., C.M., C.E. etc.). Din această vârstă scade timpul optim, necesar pentru acumulări pe plan tehnico-tactic şi adaptări pe plan biologic (fiziologic, biochimic, motric);

- caracteristicile psihomotrice ale vârstei la care se preconizează să se facă prima selecţie, dacă această vârstă favorizează învăţarea motrică. De exemplu, la gimnastică, înot şi patinaj artistic se consideră optimă vârsta de 5-6 ani, întrucât copiii nu se tem, manifestă receptivitate la învăţarea elementelor tehnice, iubesc mişcarea, au motivaţie pentru participarea continuă la pregătire;

- posibilitatea de a prognoza dezvoltarea somatică. De exemplu, este greu de prognozat talia şi rapoartele între segmente sub vârsta de 10 ani, unul din motivele pentru care, de regulă, selecţia la atletism şi la jocurile sportive se face în jurul sau puţin peste această vârstă;

- manifestarea calităţilor motrice determinante pentru ramura de sport respectivă: coordonare-viteză de exemplu 6-8 ani (gimnastică, patinaj artistic, schi alpin, înot, tenis de masă, judo); viteză şi viteză-forţă: 10-12 ani (atletism, lupte, haltere); rezistenţă: 14-16 ani (canotaj, ciclism, caiac-canoe, atletism).

3.3. Descrierea probelor testului de pregătire fizică generală pentru selecţia primară

(grupele de începători) Alergare de viteză – 50 m. Şi pentru fete, şi pentru băieţi alergarea este aceeaşi; cu start din picioare, cronometrat de la

prima mişcare. Se evită terenurile în pantă sau denivelate. Nu se folosesc pantofi cu cuie. Se acordă

două încercări şi se înregistrează cel mai bun rezultat. Pauza dintre alergări este de 15 minute. Rezultatul se înregistrează în secunde şi în zecimi de secundă, punctele cuvenite pentru performanţa respectivă fiind precizate la proba, vârsta şi sexul respectiv, în tabelele de punctaj.

Săritura în lungime de pe loc Proba este comună ambelor sexe. Se permite o singură pendulare a braţelor pentru elan. Se

acordă două încercări şi se înregistrează cea mai bună săritură. Se măsoară distanţa de la vârfurile picioarelor (poziţia de plecare) până la călcâie (poziţia de aterizare). Suprafaţa pe care se sare trebuie să fie netedă şi nealunecoasă. Se sare desculţ sau cu pantofi de tenis. Rezultatele se înregistrează în centimetri şi se transformă în puncte conform tabelelor.

Alergarea de rezistenţă Fetele şi băieţii până la vârsta de 12 ani aleargă 600 m.; de la 12 ani în sus, fetele aleargă

800 m., iar băieţii 1000 m. Toate distanţele se aleargă o singură dată, pe teren plat contracronometru. Transformarea

alergării în mers se consideră abandon. Se aleargă desculţ sau cu pantofi de tenis. Rezultatul se exprimă în minute şi secunde şi se punctează conform tabelelor.

Aruncarea mingii de oină la distanţă Se execută o aruncare de pe loc cu o singură mână. Se acordă două încercări şi se

înregistrează cea mai bună aruncare. Proba este comună ambelor sexe, iar rezultatul se exprimă în metri şi în centimetri şi se punctează conform tabelelor.

Menţinerea în atârnat la bara fixă cu braţele îndoite Proba se execută de către fete la toate vârstele, iar de către băieţi numai până la 12 ani. Bara

se apucă cu palmele orientate spre interior, cu braţele îndoite din coate, bărbia deasupra barei. Copilul este ajutat să ajungă în această poziţie, după care începe cronometrarea, executantul trebuind să rămână atârnat, cu braţele îndoite şi cu bărbia deasupra barei, timp cât mai îndelungat. Dacă bărbia a atins bara sau a trecut sub nivelul ei, execuţia se consideră terminată şi cronometrul se opreşte. Corpul executantului nu trebuie să atingă nimic în timpul execuţiei. Se acordă o singură încercare, iar rezultatul se exprimă în minute şi secunde şi se punctează conform tabelelor.

Tracţiuni în braţe Această probă se execută numai de către băieţi care au depăşit vârsta de 12 ani. Priza barei

se face cu palmele orientate spre interior, braţele perfect întinse, fără ca picioarele să atingă solul în timpul execuţiilor. Tracţiunile în braţe se consideră corecte numai dacă bărbia depăşeşte de fiecare dată nivelul barei. Braţele se întind complet la fiecare revenire, după care execuţia se reia fără paiză până când executantul nu mai poate să treacă cu bărbia deasupra barei. Dacă execuţia se întrerupe mai mult de 3 s., se încheie examinarea. Balansarea picioarelor nu este permisă. Rezultatul se exprimă în numărul de repetări corect executate şi se punctează conform tabelelor.

Joc de mişcare (naveta) Se trasează pe sol două linii paralele, la distanţă de 10 m. una de alta. În spatele fiecărei linii

se desenează două cercuri tangente, fiecare cu diametrul de 50 cm. În cercurile uneia dintre linii se aşează câte o bucată cubică de lemn, având latura de 5 cm. Iniţial, executantul se găseşte în celelalte două cercuri, situate vizavi, stând cu câte un picior în fiecare. La semnalul conducătorului, executantul pleacă cu maximum de viteză, ia şi aduce un cub pe care-l plasează într-unul din cercurile pe care le-a părăsit, apoi, tot în viteză, pleacă să aducă şi să plaseze şi cel de-al doilea cub. Nu este permisă aruncarea cubului de la distanţă, în cerc. Cronometrul se opreşte în momentul în care cel de-al doilea cub a fost pus corect în cerc. Rezultatul se exprimă în secunde şi zecimi de secundă şi se punctează conform tabelului.

Ridicări de trunchi din culcat în şezând Executantul se află iniţial culcat pe spate, cu mâinile la ceafă, coatele pe saltea, genunchii

îndoiţi, tălpile pe saltea, vârfurile picioarelor fiind sprijinite sub scara fixă (sau sprijinite de un coleg). La semnal, executantul ridică trunchiul la verticală, în poziţia şezând, atingând genunchii cu coatele, după care revine imediat în poziţia iniţială pentru a repeta execuţia. Se reţin ca execuţii

corecte numai acelea în care s-au atins genunchii cu coatele la ridicarea în poziţia şezând şi salteaua la revenirea în poziţia culcat. Rezultatele se exprimă în număr de execuţii corecte, pe parcursul a 30 s.

Mobilitatea articulaţiei coxofemurale Executantul stă în picioare pe un scaun sau pe o bancă, înaltă de 50 cm., cu vârfurile

picioarelor la marginea scaunului sau a băncii. O riglă gradată din centimetru în centimetru se fixează cu gradaţia 50 la nivelul suprafeţei scaunului, cu gradaţiile mici în sus şi cu cele mari în jos. Executantul îndoaie trunchiul înainte, cu genunchii perfect întinşi, alunecând cu vârfurile degetelor înainte şi în jos pe riglă, încercând să depăşească cât mai mult gradaţia 50. Poziţia finală se menţine 3 s., un timp suficient pentru citirea gradaţiei până la care s-a ajuns cu vârful degetelor. După efectuarea a două încercări, se notează cel mai bun rezultat, căruia i se acordă punctajul cuvenit conform tabelelor.

3.4. Principalele aspecte organizatorice ale selecţiei sportive Practica a demonstrat că nu este suficient să dispunem doar de o concepţie teoretică bine

pusă la punct despre conţinutul actului de selecţie, să avem criterii, probe şi norme, precum şi un corp de specialişti, pentru a considera problema rezolvată. Toate aceste componente obligatorii ale muncii de selecţie trebuie să se încadreze mai precis într-o structură organizatorică aptă să ordoneze activitatea fiecăruia.

A organiza şi conduce procesul complex al selecţiei înseamnă a stabili obiective precise şi clare, pe unităţi, secţii şi specialişti, a instrui corespunzător pe toţi cei cărora le revin sarcini în domeniul selecţiei, pe diferitele ei trepte, a analiza periodic eficienţa acestei activităţi, pentru a stabili măsuri noi, adecvate pentru perfecţionarea continuă a activităţii de selecţie.

Întregul proces de selecţie a talentelor pentru sportul de performanţă este structurat pe mai multe etape, fiecare trebuind să aibă precizate aria organizatorică în care se desfăşoară, precum şi metodologia de realizare.

Aspecte organizatorice deosebit de complexe şi de importante se conturează în desfăşurarea activităţii la nivelul primei etape a selecţiei, etapă în care are loc de fapt depistarea şi ini ţierea copiilor şi juniorilor cu calităţi deosebite pentru sportul de performanţă. Ca forme de organizare a activităţii în cadrul acestei etape „sistemul naţional unic de selecţie” a prevăzut constituirea, la nivelul unităţilor de învăţământ, a unor cercuri şi grupe pentru iniţierea elevilor selecţionaţi la diferite ramuri de sport.

Nu există nici o îndoială asupra faptului că principala pârghie de creştere a eficienţei activităţii de depistare şi ini ţiere a talentelor trebuie acţionată la nivelul şcolii de către profesorii de educaţie fizică, a căror calificare le conferă această prioritate.

Grupelor de pregătire sportivă li se alocă 5 ore săptămânal, acestea fiind conduse de profesorii de educaţie fizică. Efectele acestei organizări trebuie să se concretizeze în:

- creşterea considerabilă a numărului de tineri care prezintă disponibilităţi fizice pentru sportul de performanţă;

- asigurarea creşterii potenţialului fizic şi motric al elevilor depistaţi şi incluşi în grupele de pregătire sportivă;

- creşterea valorii grupelor de începători din cadrul secţiilor unităţilor sportive, prin promovarea unor elevi care au deja un an de pregătire fizică multilaterală şi o motivaţie orientată spre sportul de performanţă.

Depistarea elevilor cu calităţi pentru sportul de performanţă reprezintă o sarcină obligatorie şi permanentă a tuturor profesorilor de educaţie fizică, elevii selecţionaţi fiind orientaţi către unităţile specializate.

Admiterea tinerilor talentaţi în grupele de începători ale unităţilor sportive trebuie realizată în condiţii de organizare ireproşabile, cu participarea profesorilor de educaţie fizică angajaţi în această activitate, a antrenorilor din unităţile sportive şi a medicilor (sportivi sau pediatri) care pot

contribui decisiv la elaborarea deciziei de selecţie. În acelaşi timp, se recomandă imprimarea unui caracter sărbătoresc acestui moment cu adânci semnificaţii pentru viitoarea activitate de performanţă a tinerilor:

- constituirea grupelor de pregătire pe niveluri valorice în cadrul secţiilor reprezintă nu numai un act metodic, ci şi o acţiune organizatorică importantă care trebuie desfăşurată cu mare exigenţă, deoarece efectele acestei structuri sunt în măsură să asigure calitatea procesului de instruire;

- promovarea sportivilor la un nivel superior, condiţie esenţială a procesului şi creşterii măiestriei lor sportive; această promovare are un caracter permanent, fiind însoţită de o amplă acţiune organizatorică având la bază criterii obiective, dar şi înţelegerea faptului că, potrivit metodologiei moderne a antrenamentului, nu se mai încredinţează aceluiaşi tehnician atât sarcina depistării şi pregătirii multilaterale a tinerilor, cât şi aceea a conducerii procesului de instruire la toate nivelurile de performanţă;

- menţinerea în grupe a sportivilor reprezintă un proces organizatoric şi metodic care, în unele unităţi sportive, are la bază foarte mult subiectivism, conducând la pierdere de timp, blocarea promovării adevăratelor talente, consumarea unor fonduri importante, promovarea mediocrităţii.

Testarea periodică a sportivilor, trecerea probelor şi normelor de control în procesul de antrenament sau pentru admiterea participării la sistemul competiţional reprezintă o obligativitate de prim ordin atât în activitatea tehnicienilor, cât şi a conducătorilor unităţilor sportive.

Un alt aspect deosebit de important al organizării procesului de selecţie se referă la promovarea sportivilor în loturile olimpice şi naţionale de seniori, tineret şi juniori. Organizarea sistemului de cunoaştere şi selecţionare în loturi a celor mai valoroşi sportivi este o operaţiune de maximă responsabilitate, de ea depinzând nivelul la care se vor prezenta aceştia în confruntările sportive internaţionale.

Toate aceste norme trebuie respectate în procesul de selecţie şi pregătire a sportivilor pentru marea performanţă, ele constituindu-se în tot atâtea aspecte organizatorice care concură la obţinerea unor rezultate din ce în ce mai bune.

3.5. Particularităţile de creştere şi dezvoltare ale copiilor şi juniorilor şi valorificarea lor

în antrenamentul sportiv După cum se ştie, copilul nu este un „adult în miniatură” (Paiget, Claparade) şi, ca atare,

trebuie tratat diferenţiat în procesul de antrenament. Fiecare etapă de creştere şi dezvoltare a copilului, cu reguli specifice particularităţilor de vârstă, trebuie bine cunoscută de antrenor.

În timp ce creşterea reprezintă expresia fenomenelor cantitative legate de mărirea dimensiunilor corporale, dezvoltarea semnifică procesele calitative care marchează atingerea unor niveluri superioare de funcţionalitate (de exemplu, pubertatea echivalează cu intrarea în funcţiune a glandelor sexuale).

La copii nevoia de mişcare reprezintă, de fapt, o necesitate de dezvoltare pe plan fizic, psihic, motric şi aceasta se manifestă prin dorinţa lor permanentă de a se juca, de a alerga, sări, arunca etc., de a „zburda” fie spontan, fie organizat (la grădiniţă, la şcoală).

De la bun început se impune precizarea că între vârsta cronologică şi cea biologică există unele discrepanţe. Din aceste considerente se fac o serie de investigaţii pentru stabilirea vârstei biologice, singura în măsură să permită individualizarea eficientă a antrenamentului sportiv.

În timpul creşterii şi dezvoltării, diversele elemente corporale prezintă diferenţieri de la o vârstă la alta. Astfel, se remarcă o creştere rapidă a cutiei craniene şi a creierului, care la vârsta de 6 ani ating deja 90-95% din valorile întâlnite la adult, în timp ce dimensiunile organismului în ansamblu se cifrează aproximativ la jumătate din acelea ale adultului. Pe de altă parte, procesul de creştere şi dezvoltare nu are loc în mod linear, ci în puseuri, cu o viteză care diminuează spre vârsta adultă şi cu mari oscilaţii la nivelul diferitelor segmente. Uneori există diferenţieri chiar între cele două procese fundamentale de creştere şi dezvoltare. Astfel, la pubertate se manifestă o accelerare

pronunţată. De asemenea, s-a constatat că segmentele scheletice considerate izolat au puseul de creştere în momente diferite; plantele şi palmele cresc mai repede decât gambele şi antebraţele, care, la rândul lor, înregistrează indici superiori în raport cu coapsele şi braţele, evidenţiind această regularitate centripetă a creşterii (Zurbrugg). Începutul pubertăţii este marcat şi de o puternică modificare în plan psihofizic fără echivalenţă la vârsta adultă.

În procesul de creştere se mai remarcă o intensificare a metabolismului bazal care este în proporţie de 20-10% superior adultului (A. Demeter). Nevoia de vitamine, minerale şi alimente este şi ea crescută, dar mai ales necesarul de proteine care poate atinge 2,5 g/kgcorp.

În ceea ce priveşte aparatul locomotor, legea Mark-Jansen referitoare la fragilitatea şi sensibilitatea ţesutului muscular evidenţiază riscurile la care este supus copilul în cazul unui antrenament antifiziologic, cu încărcătură care îi depăşesc posibilităţile şi care pot avea drept consecinţă leziuni sau traumatisme la nivel osos, cartilaginos, tendinos şi ligamentar. Aparatul locomotor al copilului nu are încă rezistenţa adultului, ceea ce impune introducerea gradată a exerciţiilor cu îngreuieri. În acest sens, antrenamentul de forţă pentru copii şi juniori presupune:

- asigurarea unui timp suficient de refacere după un antrenament predominant de forţă; - evitarea alternării bruşte a încărcăturii; - evitarea exerciţiilor cu haltere, pe deasupra capului şi mai ales în timpul puseului de

creştere la pubertate, având în vedere efectul lor negativ la nivelul coloanei (Hollmann-Hettinger). La această vârstă, greutatea proprie este suficientă ca încărcătură;

- evitarea lucrului static de durată, care poate afecta îndeosebi circulaţia venoasă şi, implicit, procesele de oxigenare. Lucrul dinamic este de preferat.

Optimizarea antrenamentului sportiv la copii şi juniori impune, aşadar, cunoştinţe referitoare la particularităţile de creştere a acestora în diferite etape. Numai pe baza lor se poate elabora un proces de pregătire sportivă adecvat vârstei şi nivelului de dezvoltare, dar şi nevoilor şi dorinţelor manifestate de copii şi juniori.

La vârsta şcolară mică (antepubertară: 6-11 ani fete şi până la 12 ani băieţi), caracterizată prin debut şcolar şi printr-un comportament gestual impetuos, este evidentă atracţia copiilor către sport, către întrecerile sportive. Această vârstă (copiii fiind mici şi uşori) poate fi considerată o etapă foarte favorabilă pentru învăţare, pentru o pregătire tehnică de bază.

Creşterea este în general uniformă, accelerându-se către sfârşitul perioadei. Aceasta se manifestă în principal prin alungirea membrelor inferioare; până la 10 ani, diferenţele de creştere a copiilor de sex opus nu sunt mari; la fete, de la această vârstă începe o accelerare a creşterii ca urmare a apariţiei pubertăţii.

Sistemul nervos. Creierul are o greutate aproximativ egală cu aceea a adultului, însă, din punct de vedere funcţional, dezvoltarea lui nu este completă; se constată o mai bună dezvoltare a primului sistem de semnalizare ; aria motrică corticală se apropie de maturaţie şi este completă abia la 13-14 ani.

Din punct de vedere funcţional, fenomenul cel mai izbitor este lipsa echilibrului dintre procesele corticale fundamentale, remarcându-se o netă predominanţă a excitaţiei. Dintre diversele forme de inhibiţie, mai ales inhibiţie de diferenţiere (una dintre formele principale ale inhibiţiei interne, condiţionate) este slab dezvoltată şi îngreuiază fixarea corticală a elementelor (cuvintelor, noţiunilor, mişcărilor) nou recepţionate.

Plasticitatea accentuată a sistemului nervos central la această vârstă asigură o receptivitate deosebită, dar slaba dezvoltare a inhibiţiei de diferenţiere îngreuiază fixarea stabilă a noţiunilor noi. În această perioadă, activitatea glandelor cu secreţie internă este insuficientă.

Aparatul locomotor. Oasele sunt mai elastice prin consolidarea sistemelor funcţionale lamelare, ceea ce determină tendinţa spre deformare a acestora la solicitările de tracţiune, presiune şi răsucire.

Definitivarea cifozei toracice are loc la etatea de 6-7 ani. Musculatura ajunge să reprezinte, la 6 ani, 21,7% din greutatea corpului (faţă de peste 35%

la adult). La copiii de vârstă antepubertară, fibrele musculare sunt relativ mai lungi decât la adult, iar

porţiunile tendinoase sunt mai scurte. La începutul perioadei, sunt încă subţiri, au nucleele mari şi sunt relativ bogate în sarcoplasmă şi apă. Printre ele se găseşte o cantitate mare de ţesut conjuctiv.

Tonusul muscular este mai scăzut la copiii de vârstă antepubertară faţă de adult, ceea ce favorizează efectuarea mai amplă a mişcărilor în articulaţii, dar îngreuiază realizarea unor mişcări fine, diferenţiate, de precizie.

Sistemul cardiovascular. Cordul reacţionează puternic, însă neeconomic la efort; irigaţia coronariană este bogată; mecanismele de reglare sunt încă slabe până la 7 ani, datorită dezvoltării lor insuficiente, şi permit doar solicitări uşoare.

Frecvenţa cardiacă în repaus este în medie de 100/min. la vârsta de 6 ani, 90/min. la 7 ani, 84/min. la 8 ani şi 80/min. la 12 ani.

Cavităţile nazale sunt mai mici şi mai înguste decât la adult, iar laringele se situează cu trei vertebre mai sus decât la adult.

Bronhiile sunt, la început puţine la număr. Dezvoltarea toracelui este devansată de aceea a membrelor. Muşchii respiratori, insuficient dezvoltaţi, nu pot asigura mărimea corespunzătoare a

volumului toracelui în efort, amplitudinea mişcărilor respiratorii fiind din această cauză relativ mică.

În timpul efortului fizic, posibilităţile de mărire a volumului cutiei toracice într-o respiraţie amplă sunt reduse. De aceea, la cel mai mic efort, aceşti copii îşi accelerează frecvenţa respiratorie, evident în anumite limite.

Asigurarea echilibrului corpului în timpul mişcărilor întâmpină dificultăţi din cauza analizatorului kinestezic, insuficient dezvoltat, dar şi ca urmare a faptului că centrul de greutate al corpului este mai ridicat faţă de sol.

Nivelul de dezvoltare pe plan psihofizic la această etapă de vârstă permite formarea unor noi deprinderi motrice, ameliorarea coordonării, îndemânării, supleţei şi mobilităţii, asigurarea unui bagaj fundamental de procedee tehnice specifice sportului sau probei sportive în care copilul se iniţiază şi se specializează (gimnastică artistică, fostă sportivă, gimnastică ritmică sportivă, înot, patinaj artistic, schi alpin, schi fond, fotbal etc.). Această pregătire tehnică se şlefuieşte treptat, pe parcursul timpului şi îşi găseşte expresia în măiestria sportivului respectiv. Ea se clădeşte pe fondul unei solide pregătiri fizice, care începe la 7-8 ani.

Eforturile antrenorului trebuie îndreptate în direcţia însuşirii corecte a mişcărilor, a eliminării legănării sau a altor elemente de prisos în mers şi alergare, cu accent pe formarea unei ţinute corecte şi însuşirea unui ritm corespunzător al mişcărilor. O atenţie specială trebuie acordată dezvoltării muşchilor extensori ai spatelui şi gâtului, precum şi a altor grupe musculare extensoare, în vederea asigurării unui echilibru funcţional între marile grupe musculare antagoniste.

Rezistenţa la efort static a copilului la această vârstă este mică, în schimb se recomandă efortul dinamic, concretizat în contracţii şi relaxări succesive, care este favorizat şi de gradul crescut de excitabilitate corticală şi contribuie, la rândul său, la optimizarea funcţiilor respiratorii şi circulatorii.

Exerciţiile de forţă, care reclamă încordări mari, şi cele de rezistenţă nu sunt recomandabile la această vârstă decât individualizat şi gradat.

Vârsta şcolară mijlocie coincide cu perioada pubertară care, la fete, se situează între 11 şi 13 ani, iar la băieţi, între 12 şi 14 ani. Această perioadă marchează intrarea în funcţiune a glandelor cu secreţie de androgeni, îndeosebi de testosteron la băieţi şi estrogeni la fete, ceea ce determină apariţia caracterelor sexuale secundare şi modificări ale întregului organism (masă musculară, cord, pulmon etc.).

Menţionăm, de asemenea, că pubertatea variază ca durată de la individ la individ. În afara caracterelor sexuale primare şi secundare care devin evidente, au loc o serie de modificări în întreg

organismul. Astfel, oasele cresc în grosime, sistemul vascular se dezvoltă, laringele creşte explosiv la băieţi, trunchiul este mai mare decât membrele, cele două sexe se diferenţiază tot mai mult. Subliniem, de asemenea, că factorii ereditari şi cei de mediu (alimentari, geoclimatici, urbanizare etc.) influenţează momentul instalării şi durata pubertăţii, astfel încât individualizarea perioadei pubertare şi diferenţierea vârstei cronologice de cea biologică constituie elemente de maximă importanţă în investigarea ştiinţifică a acestei etape de dezvoltare a organismului.

Aparatul locomotor. La această vârstă, oasele se dezvoltă mai ales pe seama creşterii lor în grosime, prin depunere de săruri minerale (calciu şi fosfor) şi prin consolidarea structurii funcţionale intime. Ele devin mai rezistente la acţiunea factorilor mecanici de presiune, tracţiune şi răsucire, în schimb se reduce elasticitatea lor.

Articulaţiile sunt mai slab dezvoltate, iar ligamentele nu asigură în suficientă măsură rezistenţa la tracţiuni, la răsuciri.

Muşchii se dezvoltă mai ales pe seama alungirii fibrelor, nu însă şi în grosime. Din această cauză, suprafaţa lor în secţiune fiziologică şi, implicit, forţa lor sunt încă mici. Lungimea fibrelor musculare prezintă şi un avantaj, în sensul că determină creşterea valorii lucrului mecanic, cu condiţia ca greutatea să nu depăşească forţa globală a muşchiului.

În această etapă, forţa relativă (forţa raportată la kg/corp) nu numai că stagnează, ci manifestă chiar un regres considerabil, atât la nivelul flexorilor câr şi al extensorilor. Totuşi, ritmul de creştere a forţei absolute şi a celei relative a flexorilor este ceva mai mare comparativ cu acela al extensorilor. De aceea, apare necesitatea folosirii într-o măsură mai mare a exerciţiilor de forţă la această vârstă, îndeosebi pentru muşchii extensori, pentru a se preveni scăderea activităţii motrice generale, tendinţă accentuată la fete către sfârşitul perioadei pubertare.

Revizuirea concepţiilor vechi, potrivit cărora folosirea exerciţiilor de forţă este total contraindicată la elevii de vârstă pubertară, invocând argumente de ordin morfologic şi funcţional, este absolut necesară. Sunt însă contraindicate eforturile maximale de forţă şi marile încordări neuromusculare, fără antrenamente specializate, deoarece prezintă pericolul suprasolicitării aparatului musculoligamentar. În schimb, exerciţiile de forţă bine dozate, bazate pe lucrul cu haltere mici, cu hantele, în condiţiile măririi treptate a volumului şi intensităţii, conform principiului fiziologic de creştere gradată a efortului, nu sunt contraindicate.

Sistemul nervos se dezvoltă rapid, acum încheindu-se practic, maturizarea ariei corticale a analizatorului motor. Funcţia de analiză şi sinteză a scoarţei se dezvoltă, ca de altfel şi procesul inhibiţiei interne. Pe această bază, viteza de realizare a diferenţierilor creşte, iar reflexele condiţionate formate se sting mai lent. Funcţia celui de-al doilea sistem de semnalizare domină în raport cu aceea a primului sistem.

Trebuie arătat că la pubertate mai persistă încă, într-o oarecare măsură, insuficienţa proceselor de inhibiţie condiţionată, în schimb, predomină procesele de excitaţie. Datorită acestui fapt, mişcările copiilor la această vârstă au un caracter brusc, iar precizia lor este scăzută.

Sistemul cardiovascular se dezvoltă lent în etapa pubertară. Arterele au un diametru proporţional mai mic decât la adult, iar venele şi sistemul limfatic sunt destul de bine reprezentate. Frecvenţa cardiacă înregistrează la începutul perioadei 90-100 pulsaţii pe minut şi scade la finele pubertăţii până la 82-88 pulsaţii/minut.

Aşadar, sistemul cardiovascular prezintă dificultăţi de adaptare la eforturile intense, fapt evidenţiat prin aceea că oxigen-pulsul maxim obţinut în valori absolute sau pe Kg/corp, este mai mic, iar volumul sistolic şi debitul cardiac maxim sunt departe de valorile adultului, băieţii înregistrând valori superioare comparativ cu fetele.

Aparatul respirator se dezvoltă intens în etapa pubertară. Funcţia respiratorie se amelioreayă net. Astfel, creşte amplitudinea mişcărilor respiratorii (de la 230 ml volum curent la 11 ani, la 350 ml la 15 ani), scade frecvenţa respiratorie (de la 22 la 18 respiraţii pe minut în medie), creşte capacitatea vitală, iar respiraţia tisulară – apreciată după VO max. pe minut – se amplifică în mare măsură (cu toate acestea nu sunt atinse limitele maxime ale capacităţii aerobe de efort, astfel încât

în eforturile de rezistenţă nu se pot obţine rezultate maxime). Aparatul vestibular – ca organ de echilibru – precum şi alţi analizatori ating o dezvoltare

comparabilă cu aceea a adultului (A. Demeter). Această perioadă de vârstă, marcată de o nevoie acută de mişcare este extrem de importantă

în pregătirea sportivă. Menţionăm că au loc creşteri medii anuale în greutate până la 9,5-10 kg. şi în înălţime până

la 10 cm. (fenomenul de acceleraţie). Secreţiile hormonale, dezvoltarea sexuală, labilitatea psihică şi modificările somato-psihologice, la care se mai pot adăuga unele aspecte sociale legate de fenomenul de neotonie (accelerarea maturizării somatosexuale şi întârzierea maturizării psihice care permite o mai mare receptivitate a sistemului nervos, precum şi întârzierea maturizării sociale, o dată cu creşterea duratei de şcolaritate), concretizate în fenomene de detaşare de casa părintească, conflicte cu părinţii, cu antrenorii, cu adulţii – în general tendinţe de autonomie şi responsabilitate proprie necesită din partea pedagogului o revedere a noilor relaţii care se impun între „educator – educat”, „profesor-elev” sau „antrenor-sportiv”, unde tactul şi experienţa adultului trebuie să fie folosite pentru evitarea incidentelor şi menţinerea interesului juniorului pentru pregătirea lui sportivă.

Copilul manifestă acum o mare îndrăzneală, acceptă conştient riscuri, deci se pot realiza acumulări tehnice deosebit de importante, care vor influenţa favorabil evoluţia sa sportivă; ceea ce se omite acum în pregătire ori se învaţă greşit (deprinderi, gesturi tehnice) va fi foarte greu să se corecteze mai târziu.

Creşterea accelerată în greutate şi înălţime deteriorează raportul greutate-forţă, influenţând nefavorabil coordonarea motrică. Scad atât precizia în mişcări, cât şi îndemânarea. În această perioadă se impune un antrenament intensiv pentru dezvoltarea forţei, vitezei şi rezistenţei, bineînţeles în funcţie de specificul sportului sau probei respective.

Acum, tânărul are un nivel intelectual mai ridicat şi este receptiv la noi forme de transmitere a cunoştinţelor, de perfecţionare gestuală, ceea ce presupune o restructurare a antrenamentului.

Începând cu această vârstă se creează substratul nervos şi locomotor necesar învăţării deprinderilor motrice complexe (perfecţionarea tehnicii) şi pentru eforturile de viteză. Ţinând seama însă de faptul că fiecare copil îşi parcurge propria pubertate, trebuie acordată o atenţie deosebită individualizării efortului.

Ramurile de sport sau probele care impun cerinţe crescânde în ceea ce priveşte rezistenţa – alergări pe distanţe medii, patinaj-viteză, ciclism pe şosea – pot fi incluse în programul de pregătire, cu condiţia ca ele să fie introduse treptat şi sub control medical, limitându-se strict efortul în concordanţă cu nivelul dezvoltării fizice şi capacitatea funcţională a organismului copiilor de această vârstă.

Nu se recomandă eforturile maxime, cu încordări mari, ale aparatului locomotor. În pregătirea copiilor de această vârstă se poate folosi însă un număr mare de exerciţii fizice cu o structură diferită a mişcărilor şi cu un caracter variat al efortului neuromuscular. Ele contribuie la dezvoltarea stereotipurilor dinamice şi la perfecţionarea capacităţii funcţionale a organismului.

În concluzie, la vârsta pubertară, modelele de pregătire fizică trebuie aplicate în mod diferenţiat, în funcţie de natura eforturilor şi de solicitările specifice fiecărei ramuri de sport. Faptul că vârsta cronologică nu este identică cu cea biologică impune, de asemenea, aplicarea elastică a indicaţiilor şi contraindicaţiilor menţionate anterior.

Cunoaşterea aprofundată a particularităţilor morfofuncţionale şi psihice ale fiecărui copil cu care lucrăm este singura cale care permite evitarea celor două greşeli mai frecvente în activitatea sportivă: suprasolicitarea organismului prin eforturi exagerate şi excesul de prudenţă, din cauza căruia pregătirea este menţinută la un nivel inferior posibilităţilor copilului.

Perioada de vârstă şcolară mare (postpubertară) este cuprinsă între 13-17 ani la fete, 14-18 ani la băieţi.

În etapa postpubertară se constată o încetinire a ritmului dezvoltării somatice.

Oasele se apropie de structura şi rezistenţa celor ale adultului; cartilajele de conjugare se subţiază, marcând începutul osificării lor şi încetarea creşterii în înălţime.

Toracele se dezvoltă ca volum şi mai mult decât membrele, ceea ce determină creşterea indicelui de proporţionalitate (Erismann). La rândul lor, şi muşchii cresc în volum. Prin mărirea suprafeţei secţiunii fiziologice, forţa se dezvoltă proporţional cu valoarea acestei suprafeţe. Se ştie din literatura de specialitate că 1 cm2 de suprafaţă dezvoltă la această vârstă cca. 10 kgf. Fac excepţie de la această regulă fetele de aceeaşi vârstă, care dezvoltă pe aceeaşi suprafaţă de secţiune cca. 7-8 kgf, şi tinerii antrenaţi, la care valoarea pe cm2 depăşeşte valoarea medie (în funcţie de gradul de antrenament). Cu toate acestea, trebuie să subliniem că, această perioadă de vârstă, fără un antrenament adecvat, forţa rămâne în urmă ca valoare faţă de viteza şi coordonarea motrică, ai căror parametri sunt apropiaţi de aceia ai adulţilor. Tonusul muscular şi capacitatea de rezistenţă la efortul static înregistrează valori crescute.

Sistemul nervos se caracterizează prin faptul că îşi continuă dezvoltarea, îndeosebi prin permeabilizarea sinapselor. Există un echilibru între excitaţie şi inhibiţie, între iradiere şi concentrare. Plasticitatea şi receptivitatea sunt mari, engramele fixându-se cu uşurinţă, ceea ce explică facilitatea însuşirii deprinderilor motrice în această etapă.

Analizatorii înregistrează, de asemenea, un grad de maturizare apropiat de acela al adulţilor pe plan morfologic, dar sub raport funcţional nivelul este inferior.

Sistemul cardiovascular îşi accelerează dezvoltarea. Volumul şi greutatea miocardului cresc, mai ales ale cordului stâng. Suprafaţa de secţiune a

fibrelor miocardice sporeşte şi, în consecinţă, creşte şi amplitudinea de contracţie. Frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială au valori apropiate de acelea ale adultului.

În privinţa economiei cardiovasculatorii în efortul fizic maximal, remarcăm faptul că indicele oxigen-puls maxim înregistrează în această etapă o îmbunătăţire netă.

Aparatul respirator se apropie în plan morfologic de acela al adultului, dar funcţional este încă departe şi continuă să se dezvolte.

Sub raport funcţional, parametrii ventilaţiei pulmonare se îmbunătăţesc, frecvenţa respiratorie scade, în timp ce amplitudinea mişcărilor respiratorii creşte, capacitatea vitală sporeşte, iar VO2 max. se ridică în mod considerabil.

Cu toate acestea VO2 max. pe min./kg./corp şi oxigen-pulsul maxim nu ating valori foarte înalte decât prin antrenament, etapa postpubertară fiind favorabilă efortului de rezistenţă.

Menţionăm, de asemenea, că în această perioadă are loc stabilizarea secreţiei endocrine şi a reglării vegetative simpatice şi parasimpatice.

În medie, greutatea corporală înregistrează o creştere anuală de 4-5 kg. faţă de cele 9,5-10 kg. din perioada anterioară, iar creşterea în înălţime se reduce la 1-2 cm. faţă de 10 cm.

Proporţiile corporale se armonizează, capacitatea de coordonare cunoaşte sensibile ameliorări, creându-se astfel premise favorabile pentru perfecţionarea capacităţii motrice.

Echilibrul psihic al adolescentului – o consecinţă a influenţei pozitive exercitate de şcoală, familie şi societate – se răsfrânge pozitiv şi asupra procesului de antrenament, având drept consecinţă modelarea personalităţii tânărului şi integrarea lui socială.

Dat fiind că la această vârstă se evidenţiază stabilitatea psihică, armonizarea proporţiilor corporale, nivelul intelectual ridicat, o capacitate de observare ameliorată, perioada postpubertară este considerată „a doua vârstă de aur pentru învăţare”.

Acum se poate efectua un antrenament amplu, intens, la parametrii impuşi de exigenţele performanţei în ramura de sport respectivă. Este o perioadă de acumulări şi de perfecţionare specifică probei sau sportului în care adolescentul este specializat şi în care obţine performanţe maxime. Este, de asemenea, perioada optimă de manifestare a rezistenţei aerobe, care în special la fetele înotătoare tinde spre o valoare maximă.

Desigur, toate aceste date aparţin morfofiziologiei clasice. Ştiinţa sportului, împingând limitele adaptării la mediu, le efort, a restructurat în mare măsură aceste concepte. Astfel, ca o

consecinţă a procesului specializat de antrenament (gimnastică, înot etc.) de la vârste foarte mici (5-6 ani), profilul morfofuncţional, constituţia psihică şi endocrinohormonală a acestor copii sportivi, instruiţi de timpuriu, nu se mai încadrează adesea în baremurile clasice. Nici pe plan metabolic, mai ales, aceste profiluri nu se mai situează în limitele vârstei cronologice, ceea ce impune adaptarea procesului de antrenament la copii şi juniori la vârsta lor biologică. Totuşi, rămân valabile câteva legităţi de care este absolut necesar să ţină seama: activitatea sportivă se interferează cu creşterea fiziologică, adaptabilitatea accelerând şi perfecţionând diferenţierea structurală, funcţională şi psihică. Vârsta pubertăţii nu mai constituie un „tabu” pentru sport, ci, dimpotrivă, o şansă (I. Drăgan), cu condiţia respectării particularităţilor genetice care permit selectarea subiectului de excepţie ce poate face faţă efortului sportiv fără prejudicierea stării de sănătate şi a fondului biologic.

Cunoscând fondul genetic, se poate individualiza antrenamentul astfel încât să se optimizeze şi în această perioadă calităţile şi deprinderile motrice ale copilului sportiv, care are deja un stadiu de 5-6 ani în sport. Fără a putea fi identificat cu performerul adult, el se apropie totuşi într-o măsură mai mare de modelul sportiv („micromodelul” biologic) în comparaţie cu exponenţii vârstei sale. De asemenea, perfecţionările adaptative neuropsihice şi metabolice fac posibilă o mare cheltuială de energie la vârstele copilăriei şi junioratului, însă cu o capacitate de refacere, de revenire superioară adultului sportiv.

3.6. Particularităţile dezvoltării calităţilor motrice ale copiilor şi juniorilor Principalele forme de solicitare motrică sunt calităţile motrice, care pot fi împărţite în calităţi

condiţionate şi calităţi de coordonare (coordinative). Primele (rezistenţa, forţa şi viteza) sunt, în principal, o consecinţă a unor procese energetice, celelalte (supleţea, îndemânarea) reprezintă urmarea unor procese de conducere, dirijare şi reglare care au loc în sistemul nervos central; la aceste calităţi se adaugă şi mobilitatea.

În practica sportivă, aceste calităţi se manifestă mai ales sub formă de calităţi motrice combinate (forţă-viteză, forţă-rezistenţă, viteză-forţă, viteză-rezistenţă etc.) sau complexe (forţă în regim de viteză, rezistenţă în regim de viteză etc.).

Antrenarea acestor calităţi motrice la copii şi juniori impune respectarea unor reguli şi principii metodice adaptate la particularităţile de creştere, în diferitele etape de dezvoltare psihofizică a copilului.

Rezistenţa este o calitate motrică ce exprimă capacitatea organismului de a realiza un efort de intensitate ridicată, într-o durată de timp relativ lungă (Guillet-Genety).

Antrenarea rezistenţei la vârsta şcolară mică (antepubertară 6-11/12 ani) La vârsta antepubertară este indicată individualizarea pregătirii desfăşurată în condiţii de

efort mediu şi în regim aerob, ale cărui efecte sunt net superioare asupra organismului copilului în comparaţie cu exerciţiile efectuate în regim anaerob.

După unii specialişti, alergările de concurs (sau de control) pe distanţe de cca. 800 m. sunt neadecvate pentru vârsta de 8-9 ani, întrucât solicitarea este mai mare decât aceea impusă de o alergare pe 3000 m. cu sprint (Wasmund-Nowacki). Deci, mai ales în sportul şcolar, probele de control ale capacităţii de rezistenţă – constând de regulă din alergări pe 600-800 m. – nu sunt adaptate particularităţilor fiziologice ale acestei vârste. Scopul activităţii şcolare de educaţie fizică şi sport, precum şi al antrenamentului la această vârstă ar trebui să-l reprezinte dezvoltarea rezistenţei de bază, şi nu a celei specifice.

Alergările de durată mare, într-un tempo constant, sunt de preferat celor cu intensitate submaximală şi maximală, cu schimbări de ritm şi sprinturi intermediare sau finale, deoarece copilul are nevoie de un timp îndelungat de refacere (Wasmund-Nowacki).

Van Aaken afirma că „nu distanţa dăunează ci ritmul”. Experienţe recente au arătat că, după o alergare pe distanţa de 10000 m., copiii de 13 ani n-au prezentat manifestări patologice.

Antrenarea rezistenţei în etapele pubertară, postpubertară şi adolescenţă În perioada postpubertară şi în adolescenţă, rezistenţa înregistrează indici optimi de

dezvoltare, deoarece, datorită puseului de creştere din etapa pubertăţii, se produc modificări ale taliei şi greutăţii, precum şi în dezvoltarea sistemelor circulator, respirator, muscular. Având în vedere aceste aspecte, se recomandă ca în perioada pubertăţii să fie dobândită capacitatea de adaptare a organismului la efortul de durată, pentru ca pe această bază să poată fi antrenată şi ameliorată rezistenţa în etapele ulterioare. Întrucât rezistenţa în regim anaerob prezintă valori ridicate la pubertate şi mai ales la adolescenţă (Wasmund-Nowacki), se pot utiliza mijloace şi metode diferenţiate de dezvoltare ale acesteia. Spre sfârşitul adolescenţei, pe baza acumulărilor anterioare, se pot mări intensitatea şi volumul antrenamentului, apropiindu-se treptat de cerinţele pregătirii adulţilor.

Indicaţii metodice de antrenament Antrenamentul rezistenţei în perioadele antepubertară şi pubertară trebuie să vizeze

perfecţionarea rezistenţei de bază, fundamentale şi ameliorarea capacităţii de efort aerob: - în pregătire sunt contraindicate alergările pe distanţe cuprinse între 600-1200 m., care

necesită un efort anaerob, în schimb se pot efectua alergări pe durată de 5, 10, 15 min., într-un tempo moderat;

- antrenarea rezistenţei trebuie realizată în conformitate cu cerinţele metodice actuale, în cadrul fiecărei lecţii de educaţie fizică şi sport recurgându-se la organizarea de jocuri de mişcare, corespunzător nivelului respectiv de vârstă;

- capacitatea de rezistenţă în regim aerob poate fi antrenată la fetele de 11-12 ani şi la băieţii de 12-13 ani (Koinzer, Enderlein, Herforth);

- în antrenarea acestei calităţi motrice trebuie să se insiste pe amplitudine şi nu pe intensitate;

- este necesar ca activitatea desfăşurată cu copiii să fie atrăgătoare şi amuzantă; - selecţionarea mijloacelor şi metodelor de antrenament trebuie să corespundă cerinţelor

psihofizice ale copilului şi adolescentului. Metode şi mijloace de antrenament pentru copii şi juniori Pentru copii şi juniori, principalele metode de antrenament sunt alergările de lungă durată şi

cele cu intervale scurte. Se consideră improprii metoda repetiţiei (mai ales pe distanţe lungi) unde se solicită

exagerat glicoliza anaerobică, şi metoda de concurs (mai ales pentru semifond). Pentru a căpăta un plus de atractivitate, alergările amintite pot fi desfăşurate şi pe patine cu

rotile, iar iarna pe patine sau pe schiuri. Până la vârsta de 12-13 ani, exerciţiile trebuie să aibă un pronunţat caracter ludic, folosindu-

se în acest sens în cadrul metodei de alergare cu intervale: toate variantele de jocuri de mişcare, de alergare, de ştafete; toate variantele de jocuri de mişcare cu diferite tipuri de mingi; toate jocurile de circulaţie şi de orientare, iar în cadrul metodei de alergare de lungă durată: alergările prin pădure; alergările pe teren variat; alergările pe durata de 1, 2, 3 min.; alergările pe durată fixată în sistem piramidal: 1, 2, 3, 2, 1 min. cu pauză de 1 min. după fiecare timp în care se aleargă; alergările pe un traseu „labirint” (în care efortul este amplificat de necesitatea concentrării atenţiei asupra traseului corect); alergările în diferite cadenţe etc.

În adolescenţă se folosesc aceleaşi metode, dar cu un caracter mai pronunţat atât extensiv, cât şi intensiv.

Dintre mijloacele cuprinse în metoda alergărilor cu intervale amintim: alergări pe distanţe mai lungi, cu fixarea timpului de parcurgere, care să nu impună însă un ritm prea rapid; ştafete de tipul 3 x 400 m. alergări în pantă (nu prea înclinată); alergări cu schimbări de ritm. În cadrul metodei de alergare pe distanţe lungi se folosesc cu precădere alergările în pădure şi pe teren variat; alergările după un partener care se deplasează pe bicicletă (5, 10, 15 km.), cu schimbarea rolurilor la un moment dat (variantă: 3-5 parteneri şi o bicicletă); diferite jocuri sportive cu schimbarea unor

reguli de desfăşurare; diferite tipuri de triatloane, tetratloane sau pentatloane alcătuite din probe de alergări, înot, ciclism, canotaj, iar iarna schi fond, patinaj – toate pe diverse distanţe; alergări cu ritm impus, de exemplu, 4 min. alergare normală + 1 min. în viteză crescută; alergări cu handicap (cu avantaj acordat începătorilor sau chiar celor mai mici ca vârstă); orientare turistică (în alergare); testul Cooper (distanţa parcursă în 12 min.) etc.

Bineînţeles, aceste mijloace pot fi completate, adaptându-se specificului diferitelor vârste, păstrându-se însă caracterul de variaţie, de polivalenţă, de joc, pentru ca exerciţiile de dezvoltare a rezistenţei să fie plăcute şi atractive.

Antrenarea forţei la copii şi juniori Antrenamentul de forţă la copii şi juniori are un rol important în formarea şi dezvoltarea lor

fizică armonioasă. În procesul de dezvoltare a forţei trebuie avut în vedere faptul că în această perioadă, în diferitele etape de creştere şi dezvoltare, este necesar să se lucreze corespunzător particularităţilor specifice fiecărei categorii de vârstă. În etapele premergătoare perioadei postpubertare, sistemul osos nu este suficient de consolidat, ţesutul muscular este fragil şi predispus la leziuni în cazul unor încărcături mari, motiv pentru care trebuie evitate chiar anumite tipuri de exerciţii, cum ar fi flexiile, lucrul cu greutăţi deasupra capului etc.

La vârsta şcolară mică (antepubertară) trebuie continuată dezvoltarea fizică generală, pentru consolidarea aparatului locomotor. De asemenea, este necesară antrenarea detentei.

Prin intermediul lecţiilor de educaţie fizică, al activităţilor sportive extraşcolare şi al antrenamentului sportiv se asigură o activitate motrică complexă ce contribuie şi ea la dezvoltarea forţei.

Antrenamentul în circuit, căţărarea, tracţiunile sub toate formele, săriturile etc., cu sau fără îngreuieri (minge medicinală, sac cu nisip, etc.), organizate sub formă de joc, ştafete, îşi aduc o contribuţie considerabilă la dezvoltarea forţei.

La pubertate, când se produce atât dizarmonia pasageră a proporţiilor corporale, consecinţă determinată în principal de creşterea în lungime a membrelor şi în înălţime a bustului (marea alternanţă GODIN), precum şi modificările funcţionale, îndeosebi la nivelul sistemului cardiovascular şi aparatul respirator – ceea ce reduce, în general, capacitatea de efort - , se recomandă lucrul cu încărcătură gradată şi individualizată pentru dezvoltarea generală a unei musculaturi robuste menite să consolideze coloana vertebrală şi sistemul osos în general. În etapa postpubertară, după 13-14 ani, în funcţie de factorul constituţional individual, se poate începe antrenamentul cu hantele, progresiv cu hantele şi mai târziu antrenamentul izometric, deoarece chiar în această perioadă există imperfecţiuni structurale ale aparatului respirator, izometria în aceste condiţii îngreuind circulaţia venoasă a sângelui prin creşterea presiunii intratoracice şi intracraniene pe care o provoacă, tulburând astfel procesele tisulare de oxigenare. Exerciţiile cu partener sunt foarte indicate la această vârstă.

În perioada de adolescenţă se pot folosi aceleaşi metode şi mijloace de antrenament utilizate la adulţi, cu condiţia gradării continue a încărcăturii.

Indicaţii metodice de antrenament: - asigurarea unei dezvoltări fizice generale armonioase corespunzător perioadei respective

de vârstă; - desfăşurarea unui antrenament variat, stimulativ şi diferenţiat; - dezvoltarea prealabilă a forţei musculare ca o condiţie a desăvârşirii tehnicii sportive; - efectuarea unui atent examen ortopedic înaintea începerii antrenamentului de forţă, calitate

necesară în sportul de înaltă performanţă. Antrenarea vitezei la copii şi juniori La vârsta şcolară mică (antepubertară), viteza de execuţie a mişcărilor, precum şi viteza de

reacţie se ameliorează constant, datorită procesului de creştere, de dezvoltare fizică, gradului de mobilitate articulară şi dezvoltare musculară.

În etapa pubertară (şcolar mijlociu), frecvenţa gestuală şi viteza de reacţie ating valori

apropiate de acelea ale adultului, viteza depinzând de nivelul funcţionalităţii reflexe a sistemului nervos şi de gradul de dezvoltare a mecanismelor biochimice musculare şi îndeosebi a proceselor enzimatice anaerobice, la care se adaugă perfecţionarea complexelor reglaje neuroendocrine în care neurohormonii, neuromodulatorii şi neurotransmiţătorii au un rol prioritar.

La adolescenţi, antrenarea vitezei – în privinţa mijloacelor şi metodelor – este similară cu aceea a adulţilor.

Conţinutul general-orientativ al antrenamentului Deoarece copilăria este marcată de necesitatea de mişcare, prin care se pun de fapt bazele

unei dezvoltări motrice, fizice şi psihice corespunzătoare fiecărei etape de vârstă, o atenţie deosebită trebuie acordată caracterului ludic al mijloacelor de pregătire, distanţelor de parcurs în alergare (este recomandabil să fie scurte), modului variat de alergare şi numărului de repetări.

Printre mijloacele de antrenament utilizate în această perioadă se numără: toate tipurile de alergare sub formă de întrecere, de concurs, jocurile de urmărire, de-a prinselea; ştafeta pe trasee „dus-întors”sau circulare; exerciţii de start, de reacţie; deplasare prin sărituri – înainte, în zigzag, peste o bancă etc. (pentru detentă); jocuri cu schimbări de locuri etc.

Treptat însă, o dată cu trecerea anilor, caracterul de joacă scade astfel că spre sfârşitul anilor pubertăţii şi apoi în etapa postpubertară şi adolescenţă îşi fac loc mijloacele şi metodele de antrenare a vitezei – corespunzător exigenţelor impuse de proba sau ramura de sport respectivă.

Dezvoltarea mobilităţii la copii şi juniori Mobilitatea este calitatea care permite executarea unor mişcări de mare amplitudine la

nivelul diferitelor articulaţii sau complexe articulare (cupluri sau lanţuri cinematice), cu sau fără influenţa unor forţe externe (D. Harre). Sinonime: flexibilitate, supleţe, mobilitate articulară (când se vizează structura unei singure articulaţii) şi întindere (când interesează muşchii, tendoanele, ligamentele şi capsulele articulare). Menţionăm că există o evaluare precisă pentru gradul de mobilitate normală a tuturor mişcărilor articulare, exprimată în grade, denumită „scara grafică ROSTANDT” cu care trebuie făcută în permanenţă comparaţia mobilităţii atât în procesul de selecţie, cât şi pentru determinarea ratei de progres realizat prin antrenament.

La vârsta şcolară mică (antepubertară), în prima parte a perioadei, spre 8-9 ani, coloana vertebrală atinge mobilitatea maximă., în schimb, este redusă mobilitatea în articulaţiile coxofemurală (în depărtarea picioarelor – abducţie) şi scapulohumerală (în retroversie). Din această cauză se recomandă exerciţii de întindere („stretching”) pentru ameliorarea în articulaţiile respective. În vederea creşterii mobilităţii specifice necesare în anumite ramuri sau probe sportive (gimnastică artistică, gimnastică ritmică sportivă, înot etc.) se pot folosi exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii specifice, fără a se neglija însă dezvoltarea mobilităţii generale.

În partea a doua a acestei perioade trebuie continuată antrenarea mobilităţii generale şi specifice, pentru menţinerea şi chiar ameliorarea nivelului atins anterior.

Sunt indicate, în această etapă, exerciţiile cu partener, exerciţiile sub formă de joc sau ştafete în care se transmite o minge (medicinală) de la unul la altul (prin lateral, pe deasupra capului, printre picioare etc.), exerciţiile de gimnastică acrobatică (rostogoliri, răsturnări etc.).

În etapa pubertară (şcolar mijlociu), când se manifestă puternic puseul de creştere în talie şi greutate şi au loc importante modificări hormonale, persistă rezistenţa mecanică scăzută a aparatului locomotor şi mobilitatea deficitară datorată faptului că laxitatea articulară se accentuează, iar capacitatea de întindere a muşchilor şi ligamentelor este depăşită la unii subiecţi de creşterea accelerată în lungime a segmentelor osoase. Se impune, deci, antrenarea susţinută a mobilităţii, cu precădere pentru coloana vertebrală şi articulaţia coxofemurală, evitându-se însă încărcăturile excesive în mişcările de răsucire şi rotaţie, de flexie (aplecare înainte), de extensie (aplecare înapoi), de îndoiri lateral, precum şi în exerciţiile ce solicită articulaţiile membrelor inferioare (Muller-Hohnel).

În adolescenţă, scheletul se osifică în totalitate, iar creşterea în înălţime se opreşte în jurul vârstei de 21-23 de ani. Principiile generale de antrenare a mobilităţii sunt aceleaşi ca şi pentru

adulţi. Antrenarea calităţilor de coordonare (adresă, precizie, îndemânare) În practica sportivă se disting calităţi de coordonare generale – dezvoltate ca urmare a unei

pregătiri polivalente şi care se manifestă în diferite situaţii de viaţă, muncă şi sport – şi calităţi de coordonare specifice unei anumite probe sau discipline sportive.

Capacitatea de coordonare este necesară în stăpânirea motrică a diferitelor situaţii, caracterizându-se prin execuţii rapide, raţionale, prompte precise, economicoase, eficiente în anticiparea şi contracararea acţiunii adversarului etc. şi având la bază capacitatea de ghidaj motric, de adaptare, readaptare şi învăţare motrică.

Subordonate acestor capacităţi fundamentale sunt: capacitatea de orientare spaţială; capacitatea de diferenţiere kinestezică; capacitatea de reacţie; capacitatea de ritm; capacitatea de echilibru.

Tot acest ansamblu complex care formează capacitatea de coordonare se află în legătură de interdependenţă cu calităţile condiţionale – forţă, viteză, rezistenţă – sau cu combinatele lor (forţă-viteză, viteză-rezistenţă etc.) şi numai prin această cooperare se realizează performanţa sportivă. În acest angrenaj complex, un rol determinant îl are sistemul nervos central şi îndeosebi etajul cortical, ce realizează analiza şi sinteza informaţiilor primite de la periferie, pe baza cărora elaborează comenzile corespunzătoare şi analizatorii kinestezic, tactil, optic şi acustic, care recepţionează modificările de mediu şi le transmit spre scoarţa cerebrală sub formă de influxuri nervoase. La acestea se adaugă numeroasele mecanisme de feed-back, în care un rol important îl au atât unele formaţiuni nervoase centrale şi vegetative (spre exemplu, neuronii Reinshaw din măduva spinală), endocrine, cât şi nivelurile de concentraţie a unor serii de substanţe care în ansamblu asigură homeostazia organismului.

La vârsta şcolară mică (antepubertară), până la 8-9 ani, trebuie să se pună accentul pe aprofundarea procesului de învăţare motrică, pentru realizarea unei game gestuale precise şi stabile. Între 8-10 ani se poate asigura o dezvoltare intensă a coordonării motrice care permite o perfecţionare a capacităţii de reacţie.

A doau parte a acestei perioade de vârstă, respectiv până la 11-12 ani, este considerată foarte bună pentru învăţarea motrică, pentru pregătirea tehnică de bază în sportul respectiv.

În etapa pubertară, datorită transformărilor psihofizice survenite, se observă o diminuare a conducerii motrice ce duce la o scădere pasageră a performanţei.

La vârsta postpubertară şi în perioada adolescenţei, ca urmare a stabilităţii generale în conduita gestuală şi a ameliorării capacităţilor de adaptare, de readaptare şi de coordonare, se manifestă posibilităţi sporite de învăţare şi perfecţionare motrico-tehnică.

Curs nr.4 Modelul antrenamentului sportiv:

Principiile antrenamentului sportiv. Sursele, ipotezele, obiectivizarea şi evaluarea antrenamentului sportiv.

4.1. Consideraţii teoretice privind izvoarele şi profilurile principiilor antrenamentului

sportiv. Principiul se defineşte ca o idee de bază a unei doctrine sau teze care structurează şi

orientează o activitate de cunoaştere sau de natură practică, din care derivă o serie de consecinţe în planul acţiunii sau comportamentului (A. Nicu).

Ştiinţa pedagogiei „colecţionează” numeroase principii, specifice diferitelor tipuri de activităţi, din care poate fi privit şi analizat antrenamentul sportiv: principiile generale ale educaţiei, didacticii, instruirii programate, ale organizării învăţământului, ale orientării şcolare şi profesionale etc. Aceste principii pot fi oricând invocate şi pentru aspectele instructiv-educative ale antrenamentului sportiv.

Fără a face o amplă discuţie terminologică privind diversitatea definiţiilor date antrenamentului sportiv, recurgem, totuşi, la cea inclusă în „Dicţionarul terminologic”, editat la Bucureşti în 1974: Proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat de adaptarea organismului omenesc la eforturile fizice tehnico-tactice şi psihice intense în scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice.

Antrenamentul sportiv are mai multe componente: pedagogică, prin procesul didactic cu care operează, biologică, prin efectele obiective în planul dezvoltării funcţionale şi al nivelului adaptativ al organismului uman, psihologică prin implicaţiile caracteriale, morale, emoţinale ale personalităţii sportivului, sociologică, prin raporturile şi modul lui de integrare şi omogenizare în mediul social, economic şi cultural, igienică prin condiţiile specifice de alimentaţie, odihnă, confort şi de mediu ambiant în care sportivul se antrenează şi se reface, etică, prin idealurile de fairplay, de angajare totală şi onestă în pregătire şi concurs, de pace şi prietenie cu tineretul de pretutindeni, estetică, prin frumuseţea şi rafinamentul gestului motric, prin complexitatea şi armonia acţiunilor motrice, prin extraordinarul şi fascinantul spectacol provocat de concursul sportiv.

Procesul de antrenament prezintă următoarele caracteristici: - este complex, multifactorial şi interdisciplinar, la elaborarea, îndrumarea şi controlul său

participând, alături de cuplul fundamental „sportiv-antrenor”, şi oameni de ştiinţă, medici, organizatori şi tehnicieni;

- are caracterul unei activităţi organizate, planificate şi conduse după legi, principii şi reguli specifice laturilor biologică, psihică şi socială care îl compun şi, în acelaşi timp, după legi, principii şi reguli proprii sistemelor complexe; se adresează fiinţei umane în totalitatea sa, urmărind în mod deosebit dezvoltarea aptitudinilor motrice, simultan cu cele intelectuale şi afective;

- urmăreşte maximalizarea performanţelor sportive, iar în cazurile în care s-a atins limita adaptabilităţii, obiectivul major rămâne păstrarea cât mai îndelungată a nivelului înalt de pregătire dobândit;

- păstrează permanent caracteristicile unei activităţi de tip praxiologic, toate demersurile sportivilor, antrenorilor şi oamenilor de ştiinţă fiind orientate spre obţinerea celei mai bune eficienţe, caracterizată prin frecvenţa, altitudinea şi stabilitatea marilor performanţe;

- este neîndoios o activitate de tip predominant pedagogic, instructiv-educativ, cu posibilitatea de a influenţa şi modela conştiinţa individului;

- se bazează pe mecanismele autoreglării, sportivul găsind în această activitate calea şi mijloacele de realizare a autoeducării;

- este o cativitate care se adresează, în primul rând, tinerilor dotaţi din punct de vedere motric şi psihic, operând progresiv selecţia şi specializarea celor înzestraţi pentru marea performanţă;

- orientează întreaga metodologie a pregătirii spre obţinerea celor mai bune performanţe în concurs (creşterea capacităţii de efort, dezvoltarea aptitudinilor motrice, cultivarea intelectului şi a sferei emoţionale etc.);

- are niveluri diferenţiate de desfăşurare în funcţie de vârstă, sex, nivel de pregătire, profil de efort şi importanţa concursului;

- deşi urmăreşte creşterea capacităţii progresive de maximizare a performanţei, antrenamentul sportiv rămâne permanent subordonat cerinţei fundamentale a dezvoltării personalităţii umane, în deplină armonie cu nevoile societăţii în care trăieşte.

Pornind de la premisa că antrenamentul sportiv este înainte de toate un proces didactic cu implicaţii multiple, considerăm că este util să diferenţiem principiile în două categorii: generale şi specifice.

4.2. Principii generale Le denumim ca atare pentru că se întâlnesc în toate genurile de activitate socială, îndeosebi

în sfera educaţională. În „Teoria antrenamentului sportiv”, D. Harre prezintă următoarea suită de principii: al

accesibilităţii, efortului continuu, periodizării şi structurii ciclice a efortului, participării conştiente, sistematizării, intuiţiei, individualizării şi însuşirii temeinice.

L. P. Matveev şi A. D. Novikov, în lucrarea „Teoria şi metodica educaţiei fizice”, disting două subcategorii: principii generale – dezvoltarea armonioasă a individului, legarea educaţiei fizice de procesul muncii şi de necesitatea apărării şi întăririi sănătăţii – şi principii metodice – participarea conştientă, intuiţia, accesibilitatea, individualizarea, sistematizarea, creşterea treptată a exigenţelor.

I. Şiclovan în „Teoria antrenamentului sportiv” asamblează într-un tot unitar principiile didactice cu cele ale antrenamentului sportiv – specializarea instruirii sportivilor, aplicarea eforturilor intense şi maxime, individualizarea, dezvoltarea multilaterală a calităţilor motrice şi a indicilor morfofuncţionali, modelarea.

L. Teodorescu se referă la grupul de principii care guvernează antrenamentul în jocurile sportive: al raţionalizării, al adaptării tactice individuale şi colective la particularităţile adversarului şi competiţiei, al concordanţei dinamicii antrenamentului cu forma sportivă şi calendarul competiţional, al evaluării sistematice a reactivităţii sportivului, al prevenirii perturbaţiilor, al motivaţiei şi al complementarităţii teoriei cu practica şi a mijloacelor cu metodele.

Principiile antenamentului sportiv pot fi formulate după o anumită taxonomie a criteriilor, care să pornească de la aspectele cele mai generale ale activităţii sportive şi de la obiectivele ei, pentru a continua cu conţinutul, metodele şi strategiile adecvate:

a) principii privind orientarea pregătirii şi dezvoltării multilaterale a personalităţii şi integrarea socio-profesională a sportivului, eficienţa maximă şi economicitatea, ca şi complemetaritatea teoriei cu practica;

b) principii privind obiectivele: maximizarea capacităţii de performanţă, dezvoltarea aptitudinilor motrice, cognitive, afective şi emoţionale, controlul, obiectivarea şi evaluarea activităţii şi colaborării dintre antrenor, sportiv şi brigada de asistenţă ştiinţifică;

c) principii privind conţinutul: interdisciplinaritatea, raţionalizarea şi operaţionalizarea; d) principii metodico-strategice: individualizarea, conştientizarea, motivaţia şi efortul

voluntar, accesibilitatea, interacţiunea mijloacelor verbale cu cele neverbale (audio-vizuale), supraînvăţarea, modelarea, simularea, specializarea şi autoreglarea sportivului.

4.3. Principii specifice În această categorie se include principiile care acţionează preponderent în antrenamentul

sportiv, şi pe care le utilizăm şi în alte activităţi, generatoare de alte tipuri de performanţe (balet, muzică, cirs etc.). Principiile specifice sunt de natură biologică pentru că practica antrenamentului

implică înainte de toate cunoaşterea şi respectarea legilor care guvernează procesele de adaptare. Principiul continuităţii . Evidenţierea acestui principiu s-a impus tot mai mult pe măsura

extinderii competiţiilor sportive şi mai cu seamă datorită eşalonării lor pe întregul an calendaristic. Construcţia sălilor mari de concurs, amenajările şi dotările lor conform prevederilor regulamentelor competiţionale, toate acestea au favorizat planificarea concursurilor, practic, în toate lunile anului. Pregătirea a urmat calea concursului care o determină şi o condiţionează. De asemenea, caracterul sistemic al concursurilor oficiale, de includere a celor naţionale în reţeaua celor internaţionale, în scopul promovării, calificării sportivului, echipei sau echipajului într-o fază superioară şi chiar pentru o altă competiţie, a legat calendarul unui an cu al celuilalt sau cu al celorlalţi ani, cum este cazul intevalului olimpic de patru ani. Linia de perspectivă a acestui sistem piramidal a diminuat caracterul ciclic al pregătirii, înlocuindu-l cu cel al continuităţii. De fapt, unii autori evocă încă principiul ciclicităţii în accepţiunea de repetare în timp a concursului şi pregătirii, dar viaţa sportivă internaţională a impus corelarea între pregătire şi concurs, adică continuitatea pregătirii ce leagă şi condiţionează concursul următor. Mărirea frecvenţei concursurilor sportive, sporirea dificultăţilor acestora au determinat creşterea rolului procesului pedagogic al antrenamentului sportiv, ameliorându-i efectele îndeosebi pe plan biologic. Altitudinea performanţei sportive a depins tot mai mult de nivelul calităţilor motrice înnăscute şi dobândite ale sportivilor, de numărul deprinderilor motrice, concretizate în elementele şi procedeele tehnico-tactice cele mai eficiente. Acest aspect se urmăreşte în cadrul lecţiei de antrenament sau, mai bine zis, în suita lecţiilor care compun un ciclu săptămânal, o etapă, o perioadă un ciclu anual (macrociclu) de pregătire. Deci, necesitatea realizării unei succesiuni permanente a lecţiilor de antrenament a izvorât din cunoaşterea legilor bio-psiho-pedagogice de formare a deprinderilor motrice şi de dezvoltare a calităţilor motrice ale sportivilor. Schimbările complexe survenite în organism sub influenţa exerciţiilor fizice, a mijloacelor antrenamentului au un caracter fazic şi se menţin un timp limitat. De aceea, este indicat ca pe „urmele” lăsate de fiecare exerciţiu precedent să se stratifice efectul exerciţiului următor.

Caracterul temporar al legăturilor reflex-condiţionate constituie una din tezele de bază ale şcolii pavloviene de fiziologie. Aceste reflexe pot fi formate în anumite condiţii externe şi interne. Ele se stabilizează şi se perfecţionează dacă aceste condiţii se repetă şi regresează până la atenuare când condiţiile care le-au generat dispar sau se schimbă substanţial. O cât de neînsemnată întrerupere în formarea şi perfecţionarea acestor reflexe declanşează imediat procesul invers de stingere treptată a elementelor deprinderilor însuşite şi, în primul rând, a celor mai rafinate. Pornind, aşadar, de la ideea fundamentată ştiinţific că mecanismul formării şi perfecţionării deprinderilor motrice, ca şi dezvoltarea calităţilor motrice se conduc după regulile relaţiilor temporare reflexe, este indispensabil să se asigure continuitatea antrenamentului sportiv. Aşa se explică de ce o parte din teoreticieni au susţinut un timp existenţa principiului repretării antrenamentului. Formularea nu este inspirată pentru că repetarea constituie doar un moment al continuităţii acestui proces. A repeta un exerciţiu care duce la perfecţionarea unei deprinderi motrice sau a unei calităţi nu înseamnă şi practicarea lui permanentă, fără întrerupere în anumite perioade de timp. Repetarea este condiţia indispensabilă oricărei stabilităţi şi automatizări a deprinderilor motrice, dar rezultatele ei sunt mai înalte sau mai joase în funcţie de continuitatea procesului pedagogic al antrenamentului. Acestei argumentaţii i se adaugă şi cea de esenţă pur fiziologică. Activitatea muşchilor angrenaţi în efortul de repetare, fondul continuităţii procesului de perfecţionare a deprinderilor tehnice şi a dezvoltării calităţilor motrice, reclamate de concurs, determină apariţia unui număr imens de excitaţii care acţionează local şi de la distanţă, producând reacţii de adaptare ale organelor interesate. Aceste reacţii sunt de două feluri – immediate şi tardive sau de antrenament.

Reacţiile immediate de adaptare, care iau naştere înainte şi în timpul unui effort fizic, au ca efect păstrarea echilibrului funcţional general al organismului – homeostazia, fără de care nu este posibilă supravieţuirea şi pe care activitatea muşchilor tinde s-o tulbure.

Un alt efect principal al reacţiilor immediate de adaptare constă în asigurarea condiţiilor de

funcţionare optimă a muşchilor care lucrează. Reacţiile imediate de adaptare la efort sunt uşor de sesizat: creşterea frecvenţei şi amplitudinii mişcărilor respiratorii, însoţită de intensificarea activităţii inimii (frecvenţa cardiacă şi debitul sistolic), contribuie la intensificarea aprovizionării cu O2 şi eliminarea CO2; vasodilataţia în muşchii angrenaţi în efort, asociată cu vasoconstricţia în zonele inactive au ca efect creşterea aportului de sânge şi a suprafeţei de schimburi metabolice din interiorul muşchilor activi etc. În schimb, reacţiile tardive de adaptare sau de antrenament constau în perfecţionările funcţionale, structurale şi dimensionale ce apar în muşchi şi în celelalte organe datorită repetării eforturilor fizice.

Aceste perfecţionări permit efectuarea unor eforturi cu intensitate mai mare şi durată mai lungă decât înainte, fără ca homeostazia organismului să fie tulburată.

Creşterea vitezei de angrenare în lucru a muşchilor, a depozitelor de substanţe energetice din fibrele acestora, ca şi mărirea masei musculare sunt dovezi de adaptare locală, după cum creşterea capacităţii funcţionale a inimii în repaus şi efort şi a volumului acesteia reprezintă exemple de adaptare apărute în alte organe ca urmare a activităţii musculare repetate. Spre deosebire de reacţiile immediate, care survin atât la sportivi, cât şi la nesportivi ori de câte ori se efectuează un efort, reacţiile tardive se observă numai la persoanele antrenate.

Perfecţionările morfofuncţionale caracteristice sportivilor nu sunt un bun câştigat o dată pentru totdeauna, ci modificări reversibile, tocmai datorită capacităţii organismului de a se adapa mereu la condiţiile de mediu în continuă schimbare. Dacă efortul nu se mai repetă, se creează o situaţie diferită de cea precedentă şi organismul va reacţiona în conformitate cu noile cerinţe. În absenţa excitaţiilor care au determinat şi întreţinut perfecţionările caracteristice antrenamentului, organele şi sistemele corpului se adaptează la noile condiţii, capacitatea funcţională, structura şi dimensiunile lor reducându-se până la nivelul solicitării noi, mai scăzute, la care sunt supuse.

G. V. Folbort, sintetizând un bogat material faptic, a reuşit să imagineze schema generală a modului de evoluţie şi involuţie a proceselor de adaptare, elaborând teoria suprarefacerii sau supracompensaţiei.

Potrivit acestei teorii, procesul se petrece în trei faze succesive. La început, efortul produce o scădere a capacităţii funcţionale, determinată de instalarea stării de oboseală. După încetarea efortului începe o nouă fază de refacere, în care capacitatea de efort (refăcându-se după odihnă) ajunge la nivelul iniţial.

Interesant de reţinut este faptul că procesele de refacere a capacităţii funcţionale nu se opresc în momentul în care s-a ajuns la nivelul dinaintea efortului, ci continuă şi după aceea, instalându-se o nouă fază, în care capacitatea funcţională este mai mare decât înainte de efectuarea efortului respectiv. Noua fază poartă denumirea de supracompensaţie sau suprarefacere.

Dacă excitantul nu se repetă (egal) în timpul fazei de suprarefacere, capacitatea funcţională regresează, organismul pierzând beneficiul efortului efectuat anterior şi, în consecinţă, capacitatea funcţională scade până la stadiul iniţial dinaintea efectuării antrenamentului. Întreruperile mari şi chiar mici (la nivel de înaltă performanţă) ale antrenamentului nu permit deci acumularea efectelor favorabile ale solicitărilor izolate, astfel că la fiecare reluare se porneşte de la acelaşi nivel.

Practica sportivă a confirmat aceste consideraţii, iar cercetările ştiinţifice le-au argumentat. Cercetările lui H. Roskamm şi colab. au condus la concluzia că pentru păstrarea nivelului capacităţii de efort aerob trebuie să se facă, la fiecare trei zile, un antrenament cu o solicitare egală cu cea din lecţiile în care s-a atins nivelul respectiv.

Datele numeroase furnizate de practica sportivă şi de cercetarea ştiinţifică au demonstrat că perfecţionările dobândite prin antrenament se pierd într-un timp de 3-4 ori mai scurt decât cel necesar obţinerii lor. Efortul întrerupt timp de 3 săptămâni pentru dezvoltarea forţei duce la pierderea valorilor dobândite în 3 luni consecutive de antrenament cu un astfel de profil. Involuţia survine chiar şi în cazul în care nu se întrerupe antrenamentul, dar scade intensitatea efortului în raport cu cea din etapa precedentă a programării.

Pierderile sunt cu atât mai mari, cu cât se reduce nivelul solicitării. S-a constatat că o

perioadă de tranziţie cu o durată de 6 săptămâni a determinat, la atleţii din probele de fond şi semifond, o scădere cu cca. 10% a VO2 max., iar la sprinteri, o reducere cu 10% a puterii anaerobe maxime, deşi efectuau două antrenamente, în ciclul săptămânal.

De asemenea, se manifestă imediat involuţii ale capacităţii funcţionale în cazul imobilizărilor la pat, datorate unor accidente sau îmbolnăviri. După 4 săptămâni de imobilizare, muşchii se atrofiază aproape complet. Întreruperea este „inamicul” principal al oricărui nivel de dezvoltare şi adaptare. Fibrele roşii, solicitate în efortul aerob, se deteriorează cel mai rapid ducând la scăderea rezistenţei. Fibrele albe sunt şi ele în profunzime modificate.

L. Legros afirmă că activitatea enzimelor cu rol esenţial în elaborarea energiei necesare prestării eforturilor cu intensitate maximă (miochinază şi fosfochinază) coboară, la sprinteri, după 10-15 zile de inactivitate, la nivelul neantrenaţilor.

Suprimarea bruscă a eforturilor de către sportivii de performanţă obligă organismul acestora să treacă rapid într-o situaţie complet nouă, care impune o solicitare atât de mare a mecanismelor de adaptare, încât adesea pot surveni tulburări sau îmbolnăviri.

Aşadar, cercetarea ştiinţifică fundamentală, cea aplicativă, experienţa marilor antrenori şi propriile observaţii demonstrează necesitatea obiectivă a aplicării cu stricteţe a principiului continuităţii, ca o condiţie fundamentală a realizării performanţei de talie mondială. Încă din deceniul 8 al secolului trecut s-a trecut la o pregătire non-stop de-a lungul întregului ciclu anual. S-a renunţat la perioada de tranziţie care generează discontinuitatea pregătirii. Perfecţionarea proceselor de refacere, înscrierea ei ca un moment imperios necesar în regimul diurn al pregătirii sportivului rezolvă cu eficienţă sporită alternanţa effort, oboseală şi odihnă, pentru ca participarea sportivului să fie cât mai activă. Evident, menţinerea stării de sănătate a sportivului constituie condiţia sine qua non a oricărei idei de continuitate a antrenamentelor.

Principiul solicitărilor optime şi a creşterii în trepte a eforturilor În practică, principiile antrenamentului se aplică, uneori de aşa manieră, încât cu greu se

poate distinge specificul unuia sau al altuia, unde se sfârşeşte unul şi unde începe celălalt. Condiţionarea lor reciprocă este determinată de însăşi unitatea organismului sportivului. Transpunerea în practică a principiului continuităţii presupune şi instituirea unui regim permanent de activitate a sportivului şi realizarea unui număr suficient de repetări ale mijloacelor de antrenament. Dar repetarea timp prea îndelungat a aceloraşi mijloace sub aspectul formei, volumului, intensităţii şi duratei ar fi lipsită de raţiune, pentru că ar însemna menţinerea sportivului la acelaşi nivel de pregătire. Pe fondul asigurării continuităţii activităţii sale, antrenorul şi sportivul trebuie să modifice treptat conţinutul acestor exerciţii sau mijloace, în sensul amplificării lor cantitative şi calitative.

Dialectica performanţei sportive constă tocmai în creşterea treptată a eforturilor în antrenament, până la atingerea nivelurilor maxime, permanent modificabile. Această creştere a eforturilor se bazează pe dezvoltarea capacităţii funcţionale a organismului omenesc, pe puterea lui de adaptare la mediul înconjurător. Supravieţuirea lui filogenetică şi antogenetică derivă tocmai din această capacitate de acomodare la dificultăţile şi chiar adversităţile mediului natural şi uneori social care îl înconjură.

Cercetările ştiinţifice ale lui A. N. Krestovnikov, A. Uhtomski (1950), G. V. Folbort (1939), L.P. Matveev (1980) şi alţii arată că îmbunătăţirea calităţilor motrice prin intermediul exerciţiilor constituie un caz tipic de adaptare a organismului la o forţă mai mare de excitaţie (o exigenţă sporită în efortul din antrenament). Se ştie că între intensitatea excitaţiei (de solicitare) şi amplasarea reacţiei (răspunsului) există o strânsă corelaţie. O excitaţie slabă rămâne fără răspuns sau provoacă reacţie mică. Pe măsură ce creşte însă intensitatea excitaţiei, se măreşte corespunzător şi amploarea reacţiei. Aşadar, unui excitant de intensitate medie îi corespunde o reacţie medie, iar unui excitant puternic – o reacţie puternică.

Această concordanţă este valabilă însă numai până la o anumită limită, dincolo de care chiar cea mai mică mărire a intensităţii excitantului, nu numai că nu provoacă creşterea, ci, dimpotrivă,

duce la slăbirea reacţiei. Explicaţia fenomenului constă după unii autori în aceea că mărirea intensităţii excitantului dincolo de limită provoacă un proces de excitaţie atât de puternic, încât acesta se transformă într-unul diametral opus, de inhibiţie, cunoscută ca „inhibiţie supraliminară” sau „inhibiţie de protecţie” sau, în fine, ca stare de „pessimum” (N.F. Wedenschi, 1935).

Transformarea excitaţiei în inhibiţie poate avea loc mai cu seamă atunci când excitantul creşte dintr-o dată, dincolo de limită. Această lege are un vast câmp de aplicabilitate şi în antrenamentul sportiv, unde acţionează după o schemă logică: la un effort slab ca volum, intensitate, durată sau structură (sau toate la un loc), organismul sportivului răspunde corespunzător, cu o cheltuială de energie redusă, deci cu uşurinţă. Pe măsură ce intensitatea creşte, adică parametrii efortului din antrenamente îşi măresc valorile, se amplifică şi cantitatea de energie pe care sportivul o cheltuieşte pentru a răspunde adecvat. În momentul în care antrenorul amplifică în mod exagerat efortul – de o manieră sau alta – şi nu mai primeşte un răspuns corespunzător din partea organismului sportivului, înseamnă că s-a depăşit gradul de pregătire al acestuia. La efortul nou, supramărit, el nu se mai poate adapta, iar eforturile mari de voinţă depuse pentru a respecta totuşi indicaţiile îl expun la epuizare sau la supraantrenament.

Dar ceea ce prezintă o importanţă deosebită pentru problema pe care o tratăm este faptul că limita fiziologică, dincolo de care excitantul provoacă apariţia procesului de inhibiţie, nu rămâne constantă, invariabilă. Prin urmare, limita iniţială poate fi depăşită şi mutată cât mai sus. În acest sens, cercetările ştiinţifice au arătat că organismele care se adaptează în mod progresiv la excitanţi din ce în ce mai puternici pot suporta o excitaţie anterior supraputernică (o solicitare neobişnuită pentru organismul sportivului) astfel că excitanţii (antrenamentul) care provocau mai înainte apariţia inhibiţiei supraliminare (de protecţie) devin accesibili, aceştia acţionând întocmai ca un excitant puternic sau mediu. L.P. Matveev afirmă că maniera relativ rapidă cu care aparatul efector se adaptează numai după câteva repetări la acţiunile excitantului supraputernic, căruia îi răspunde cu o forţă corespunzătoare, fără apariţia inhibiţiei supraliminare, este de-a dreptul uimitoare. Această posibilitate de adaptare constituie o proprietate importantă a substratului biologic, pe care se fundamentează o parte din efectele antrenamentului sportiv şi, îndeosebi, dezvoltarea calităţilor motrice.

Prin urmare, antrenamentul ideal este cel care înregistrează indici superiori cantitativ şi calitativ, atingând valori şi solicitând organismul până la „refuz”. Rezultatele mediocre înregistrate de echipe sau sportivi care au excelat într-un trecut apropiat se datoresc tocmai absenţei preocupării pentru creşterea treptată a efortului în procesul de antrenament.

Perfecţionarea capacităţii funcţionale a organismului permite efectuarea aceluiaşi tip de efort, însă mai economicos. Se creează, aşadar, raporturi noi între posibilităţile organismului şi intensitatea excitanţilor. De acum, sportivul s-a obişnuit cu efortul din antrenament, care urmează să fie restructurat pentru a genera o nouă treaptă de adaptare. Urmărindu-se reacţia ţesuturilor şi organelor la acţiunea îndelungată a unui excitant care nu-şi schimbă caracteristicile, s-a constatat că influenţa acestuia scade pe măsura creşterii duratei lui de aplicare. Astfel, se ajunge progresiv ca reacţia să fie foarte slabă sau nulă, deşi excitantul are aceleaşi proprietăţi ca şi înainte. Nu este vorba de o pierdere a reactivităţii ţesuturilor şi organelor, ci de un fenomen special, denumit „obişnuinţă” sau „acomodare”, care apare la toţi receptorii stimulaţi vreme îndelungată, de excitanţii proveniţi din mediul intern sau extern. Reacţiile de adaptare reapar în organele respective de îndată ce se schimbă intensitatea vechiului excitant sau acţionează altul nou. Obişnuinţa sau acomodarea se va repeta însă şi ea cu atât mai repede, cu cât caracteristicile noilor excitanţi se deosebesc mai puţin de cele ale excitanţilor precedenţi. Evitarea apariţiei fenomenului de obişnuinţă sau de acomodare constituie o condiţie de bază a perfecţionării organismului supus la effort. Ea se realizează prin respectarea „principiului creşterii în trepte a efortului”. Acest principiu preconizează creşterea gradului de solicitare a organismului prin intensificarea efortului când se utilizează aceleaşi mijloace, sau prin schimbarea acestora, organismul reacţionând mai puternic la excitanţi cu care nu este obişnuit.

În lumina consideraţiilor teoretice expuse anterior, ca şi a datelor furnizate de practica sportivă, se impune o corectă înţelegere a modului de creştere a efortului în antrenament. Intensificarea continuă, dar lentă este puţin eficientă datorită instalării rapide a fenomenului de acomodare menţionat. Trecerea de la un nivel de solicitare la altul mai înalt trebuie făcută prin creşterea efortului „în trepte” denumire care exprimă exact modul corect de aplicare a principiului.

Diferenţa dintre ameliorările obţinute prin cele două metodici de creştere a efortului este foarte mare.

L. Iermakov a constatat ameliorări mai mici cu 55-60% când efortul a crescut continuu decât în cazul creşterii lui în trepte. Timpul cât trebuie să se lucreze cu o anumită intensitate a efortului pentru a se obţine efectul optim diferă în funcţie de numeroşi factori, dintre care particularităţile individuale, natura mijloacelor şi specificul ramurii respective de sport sunt cei mai importanţi. La persoanele neantrenate, ca şi în cazul utilizării unor mijloace noi, reacţia este mai puternică şi are ca rezultat obţinerea în scurt timp a unor efecte mari. În schimb, un sportiv antrenat are nevoie de o perioadă mult mai lungă pentru a-şi îmbunătăţi performanţele cu acelaşi procent.

Gradul de măiestrie tehnică influenţează şi el ritmul de creştere a performanţei şi, prin aceasta, durata de menţinere a unui anumit nivel de solicitare. Tehnica bine însuşită ajută la exteriorizarea întregului potenţial biologic existent la un moment dat. Îmbunătăţirea în continuare a performanţelor necesită perfecţionări structurale care se realizează după perioade de timp mai lungi. La un sportiv cu deficienţe tehnice, o creştere egală a performanţelor se obţine într-un timp mai scurt, pentru că nu este condiţionată de astfel de modificări, ci de o mai raţională execuţie a mişcărilor, capabilă să pună în valoare un potenţial existent, dar nefolosit.

Datele de laborator, dar mai ales experienţa practică recomandă schimbarea nivelului de solicitare după 4-6 săptămâni. În cazul utilizării unor solicitări cu intensitate foarte mare, care duc la acumularea rapidă a oboselii, Diacikov recomandă etape de lucru de două săptămâni, urmate de o săptămână de refacere. O metodologie asemănătoare se aplică în unele sporturi în care după trei săptămâni de solicitare maximă se planifică 7 zile de scădere a efortului ca necesitate a refacerii integrale a potenţialului de efort. Deci, într-o etapă (o lună), 3 cicluri săptămânale sunt destinate acumulării şi un ciclu – ultimul – reechilibrării.

Prin urmare, intensitatea noii trepte de efort are un caracter individual. Ea va fi astfel aleasă încât să determine din nou un nivel optim de solicitare a organismului, ridicând lactacidemia la 4 mmol/l în eforturile aerobe şi reprezentând valori maxime şi submaxime din nou nivel de forţă sau viteză, în eforturile anaerobe.

E. Worobjewa consideră că, pe lângă modificarea intensităţii efortului, un rol important îl are schimbarea naturii excitanţilor de antrenament. Astfel Slobodjan a observat creşteri mai mari ale forţei când s-au utilizat contracţii de natură diferită (izometrice, izotonice, izochinetice) decât în cazul în care s-a lucrat cu un singur fel de contracţie, iar S. Lelikov, folosind ritmuri diferite de execuţie a mişcărilor (rapid, mediu, lent) a obţinut indici mai mari de dezvoltare a forţei decât prin execuţii cu un ritm constant. Ţinând seama de faptul că, pe măsura creşterii gradului de măiestrie şi a experienţei competiţionale, se restrâng mijloacele folosite în antrenament, variaţia ritmului de lucru şi schimbarea naturii excitanţilor contribuie din plin la evitarea fenomenului de obişnuinţă şi a monotoniei care duce la saturare psihică.

Principiul priorităţii efortului specific competiţional Reacţiile de adaptare la diferite exerciţii mai au încă o caracteristică principală şi anume

specificitatea lor. Răspunsul organismului nu este acelaşi la toate solicitările. În funcţie de particularităţile fiecărui excitant unele organe şi sisteme sunt solicitate mai mult, altele mai puţin. Aceasta face ca şi perfecţionările din faza de supracompensaţie consecutivă solicitării să fie mai ample în organele care au fost mai puternic solicitate.

Ambele aspecte sunt prezente şi în cazul efortului fizic, atât reacţiile immediate, cât şi cele de antrenament prezentând aspecte specifice în fiecare disciplină sportivă.

Faptul că gradul de perfecţionare morfofuncţională a organismului condiţionează nivelul

performanţelor sportive şi că aceste perfecţionări depind de efortul depus în antrenamente duc în mod necesar la concluzia că obţinerea celor mai înalte performanţe e posibilă numai dacă solicitările din antrenament respectă specificul efortului competiţional.

Numeroase date experimentale şi observaţii din practica sportivă au validat această teză. Faulkner afirma că antrenamentul trebuie să fie specific deoarece efectul lui se constată

numai la funcţiile şi structurile care au fost solicitate. Transferul efectelor antrenamentului în alte eforturi survine numai dacă acestea se adresează aceloraşi fibre musculare şi le utilizează în acelaşi mod ca eforturile care au fost folosite în antrenament.

Conconi insistă asupra respectării în antrenament a modului de eliberare a energiei din timpul competiţiei şi consideră că pentru obţinerea performanţelor maxime în probele de efort aerob solicitările din antrenament trebuie să menţină lactacidemia la 4 mmol/l (pragul anaerob). Rezultatele sunt cu atât mai nefavorabile, cu cât eforturile din antrenament determină cifre mai depărtate de acest prag.

Legros acordă o mare importanţă specificităţii antrenamentului pentru obţinerea rezultatelor superioare de către sprinteri (efort anaerob). El recomandă excluderea antrenamentului pentru rezistenţă generală (efort anaerob) din antrenamentul acestora.

În alegerea mjloacelor şi în modul de folosire a lor trebuie să se ţină seama de necesitatea dezvoltării mecanismelor de eliberare a energiei în condiţiile efortului competiţional. Plecând de la constatarea că enzimele care asigură descompunerea şi resinteza acidului adenozintrifosforic şi fosfocreatinei sunt activate numai prin contracţii intense şi de foarte scurtă durată (16-24 sutimi de secundă – optim 18 sutimi de secundă) afirmă că numai alergările în care impulsul pe sol durează foarte puţin sunt recomandate în antrenamentul sportivilor. Alergarea pe scări, mijloc cu largă întrebuinţare în pregătirea alergătorilor de sprint, este contraindicată, după Legros, datorită faptului că impune un contact prea lung cu solul în faza de impuls.

Şi în dezvoltarea forţei explozive trebuie să se ţină seama de caracterul specific al acestei calităţi şi anume viteza de angrenare în lucru a musculaturii. Schmidtbleicher recomandă în cazul folosirii greutăţilor ca acestea să fie ridicate cu viteza maximă posibilă, iar la sărituri contactul cu solul să fie cât mai scurt. Sportivul trebuie să aibă impresia că atinge cu tălpile o plită înroşită, spune foarte sugestiv acest autor. Pantofii cu talpă groasă, saltelele sau solul moale, ca şi greutăţile suplimentare (chiar mici) nu sunt indicate când se fac sărituri deoarece prelungesc contactul cu solul.

Asupra necesităţii respectării specificităţii efortului din concurs în ponderea acordată în antrenament dezvoltării diferitelor calităţi atrage atenţia Mellerowicz. El consideră corectă metodica în care atenţia principală este îndreptată spre dezvoltarea componentei principale a efortului competiţional, preocuparea pentru celelalte calităţi fiind în concordanţă cu contribuţia lor la realizarea performanţelor.

Adăugând la cele spuse până acum şi faptul că în practica sportivă rezistenţa, forţa şi viteza nu există ca atare, ci numai ca forme concrete de manifestare şi că specificitatea maximă este cea din timpul competiţiei, rezultă că unul dintre mijloacele optime de antrenament îl constituie concursul. De altfel metodica actuală acordă o pondere tot mai mare concursurilor ca mijloc de pregătire pentru marea performanţă.

Consideraţiile teoretice amintite, datele experimentale şi rezultatele din practica sportivă a ultimelor două decenii îndreptăţesc includerea principiului specificităţii efortului printre principiile biologice ale antrenamentului.

Locul pregătirii fizice multilaterale în antrenamentul sportivilor de mare performanţă Pregătirea fizică multilaterală este considerată de Kretstovnicov şi după el, de numeroşi

autori români şi străini ca un principiu de bază al antrenamentului sportiv. Potrivit acestui principiu orice sportiv, indiferent de disciplina practicată, trebuie să acorde o atenţie deosebită dezvoltării celor patru calităţi fizice de bază – forţa, viteza, rezistenţa şi îndemânarea – dacă doreşte să obţină performanţe de înalt nivel. Fără o pregătire fizică multilaterală, dobândită înainte de specializare şi

menţinută după aceea nu se pot realiza performanţe maxime. Acest principiu mai poate fi menţinut în antrenamentul actualilor sportivi de mare

performanţă numai dacă se constată că sunt încă valabile cele două teze fundamentale şi anume: a) pregătirea fizică multilaterală este o condiţie a obţinerii rezultatelor înalte; b) antrenarea unei calităţi motrice se reflectă pozitiv asupra celorlalte calităţi. Realizarea unor performanţe superioare de către sportivi care nu au pregătire fizică

multilaterală, infirmă legătura cauzală dintre aceasta şi rezultatele sportive de înalt nivel, iar lipsa de transfer asupra calităţii care condiţionează victoria în concurs, a perfecţionării prin antrenament a unor calităţi nespecifice efortului competiţional impun concluzia că în aceste cazuri asigurarea pregătirii fizice multilaterale a determinat cheltuieli inutile de timp şi energie.

Organele şi sistemele limitative pentru cele două căi de eliberare a energiei nu sunt dezvoltate la toţi sportivii de performanţă. Masa musculară are dimensiuni mari în sporturile de forţă (effort anaerob) şi este adesea mai puţin dezvoltată la campionii din probele de mare fond (effort aerob) decât la nesportivi. În schimb volumul inimii este mult crescut la alergătorii de fond şi rămâne la dimensiunile neantrenaţilor la sprinteri (effort anaerob).

Rezultă deci că actualii sportivi de performanţă din disciplinele cu efort aerob şi efort anaerob nu sunt multilateral dezvoltaţi nici în privinţa calităţilor motrice şi nici a capacităţii de efort. Aceasta înseamnă că dezvoltarea fizică multilaterală nu este o condiţie a obţinerii performanţelor ridicate în sporturile al căror efort competiţional necesită o singură cale de eliberare a energiei.

S-a observat că atunci când s-a lucrat cu greutăţi reprezentând 100% din forţa maximă a subiectului s-a dezvoltat numai forţa, iar viteza a rămas la nivelul iniţial. În cazul lucrului fără îngreuieri a crescut numai viteza, forţa rămânând nemodificată. Exemplele de transfer al efortului de antrenament, sunt false, în sensul că demonstrează o perfecţionarea a unor structuri care nu au fost antrenate, şi care mai apoi funcţionează cu eficienţă sporită.

La fel se întâmplă în cazurile în care organe şi sisteme dezvoltate prin practicarea unui sport sunt solicitate în eforturi asemănătoare din alte sporturi sau în activităţile profesionale. Pregătirea fizică multilaterală asigurând dezvoltarea mai multor sisteme şi organe crează posibilitatea de a răspunde la solicitări cu o arie de diversitate mai mare decât pregătirea fizică unilaterală.

Următind timp de mai mulţi ani evoluţia simultană a celor două forme ale capacităţii de efort în antrenamentul sportivilor de diverse specialităţi, am observat că VO2 max. şi Watt max. se deplasează pe curbe divergente, creşterea netă a nivelului unei capacităţi de efort fiind însoţită de stagnarea sau scăderea celeilalte forme.

Pregătirea fizică multilaterală nu mai poate fi considerată ca o condiţie a obţinerii performanţelor înalte în toate disciplinele sportive, deoarece, aşa cum am arătat, marii campioni din sporturile ale căror efort competiţional impune nuami efort aerob sau anaerob nu sunt multilateral, ci unilateral dezvoltaţi, având perfecţionate doar organele, calităţile motrice şi capacitatea de efort specifice cerinţelor competiţionale.

O problemă care rămâne încă deschisă este aceea a pregătirii fizice multilaterale în antrenamentul copiilor şi juniorilor.

Teoretic vorbind, consideraţiile care pledează pentru specificitatea efortului în antrenament nu-şi pierd valabilitatea nici la aceste perioade de vârstă. Dacă am şti cu precizie disciplina sportivă sau proba în care copilul va face performanţă maximă, nu ar fi indicat să se cheltuiască timp şi energie pentru a dezvolta ceea ce nu corespunde cerinţelor efortului competiţional.

În actualul stadiu al cunoştinţelor nu putem însă prevedea acest lucru. De aceea cu toate că nu sunt puţine exemplele de performanţe strălucite obţinute prin antrenament specific de la vârste fragede, marea majoritate a autorilor preconizează că ponderea acordată pregătirii fizice multilaterale să fie cu atât mai importantă cu cât vârsta sportivilor este mai coborâtă. Aceasta asigură dezvoltarea fizică armonioasă, întăreşte sănătatea şi pregăteşte mai bine pentru diversitatea solicitărilor profesionale.

Pe măsură ce copilul creşte şi se conturează aptitudinile, multilateralitatea naturii eforturilor cedează locul în favoarea multilateralităţii mijloacelor din acelaşi tip de efort, întrucât o dată cu apropierea de vârsta performanţei maxime şi dobândirea măiestriei tehnice, aria mijloacelor utilizate în antrenament trebuie să se restrângă la cele care, având cea mai mare concordanţă cu efortul competiţional, au şi eficienţă maximă.

4.4. Sursele, ipotezele şi necesităţile valorificării teoriei modelelor în antrenamentul

sportiv Abordarea tradiţională a teoriei antrenamentului sportiv, subordonată mai mult raţiunilor,

bazată pe concepte învechite, a devenit nesemnificativă, limitată şi chiar ineficientă pentru fundamentarea creşterii performanţelor sportive internaţionale. De aceea, o asemenea planificare mai mult formală, probată şi de analizele organizate după J.O. din 1964 şi 1968, a întărit convingerea că singura cale de elaborare a ei o constituie instituirea unui sistem de evidenţă riguros a desfăşurării antrenamentelor.

Primele observaţii reieşite din această asistenţă metodico-ştiinţifică a pregătirii loturilor olimpice au constatat:

- absenţa unei viziuni unitare asupra conţinutului şi metodologiei antrenamentelor, prin structura arsenalului tehnic şi calitatea motrică predominantă;

- lipsa de obiectivizare a desfăşurării pregătirii, antrenorii bazându-se în principal pe un conţinut confuz, diferenţiat relativ pe factori şi valorificat la cote scăzute de dozare şi dirijare. Lipsa de informaţii obiective şi subiective privind natura efortului depus de către sportivi imprima procesului de pregătire un caracter empiric, cu o eficienţă inegală şi în general scăzută. Criteriul comparativ de confruntare a datelor rezultate din mai multe cicluri consecutive lipsea cu desăvârşire. Probele de control acceptate teoretic erau neglijate sistematic în marea majoritate a situaţiilor;

- necunoaşterea riguroasă a realităţii antrenamentelor (în cele mai multe ramuri de sport) pe planul compoziţiei, al distribuirii, semnificaţiei şi eficienţei structurilor şi al valorificării parametrilor esenţiali ai efortului – volumul şi intensitatea – în decursul perioadelor şi etapelor. Improvizaţiile, de multe ori bazate pe experienţă şi pe bunul simţ, predominau încă în practica curentă;

- neclarităţi pe plan conceptual, îndeosebi în ceea ce priveşte structura mijloacelor clasificate şi distribuite, de cele mai multe ori în mod eronat, pe factorii de natrenament, producând perturbaţii în momentul acumulărilor şi al stabilirii finalităţilor;

- graficul întâmplător al formei sportive supus factorilor aleatori, în multe din pregătirile pentru marile concursuri ale epocii.

S-au impus soluţii noi atât pe plan conceptual, cât şi pe cel economico-organizatoric. Momentul se situa imediat după ce tânăra ştiinţă a sportului, rezultată din conexiunea ştiinţelor de profil morfologic, fiziologic, biochimic, biomecanic, pedagogic, psihologic, sociologic etc., ăşi fundamenta teoria şi sistemul metodelor de investigaţie. Statutul acestei noi ştiinţe s-a definitivat şi sub puternica influenţă a dezvoltării ştiinţei şi tehnicii din perioada postbelică, ce au impresionat prin modalitatea lor revoluţionară de a aborda îndeosebi problematica economică, industrială prin prisma fenomenului social. Necesitatea organizării la un nivel superior a vieţii sociale, devenită tot mai complexă, a impus crearea unor posibilităţi noi de verificare a potenţialelor materiale şi spirituale. Nu întâmplător, pe o unitate de timp extrem de mică s-a înregistrat apariţia informaticii, a ciberneticii, a teoriei sistemelor, a marketingului, ergonomiei şi programării, a teoriei modelelor.

Dintre acestea cibernetica – cea mai reprezentativă prin esenţa gândirii şi efectelor ei – a devenit ştiinţă a conducerii, care are ca obiect procesele autoreglării ce intervin în sistemele tehnice, biologice, economice şi sociale. Din punct de vedere cibernetic, conducerea înseamnă reglarea conform unei scheme a unui proces în desfăşurarea lui către un obiectiv determinat. Problemele tratate de cibernetică reclamă studiul extrem de complex al sistemelor probabilistice compuse dintr-

un număr mare de elemente ce au legături interne variate şi ramificate. Această gândire novatoare ne obligă să reconsiderăm întreaga problematică a antrenamentului sportiv, subordonată – aşa cum arătam anterior – unei didactici tradiţionale, încărcată de principii, dar lipsită de date şi informaţii privind „interiorul” procesului metodologic de antrenament.

4.5. Obiectivizarea şi evaluarea antrenamentului şi concursului sportiv pe plan

metodologic şi biologic, sursă esenţială a modelării lor. Pornind de la ideea că antrenamentul şi concursul reprezintă sistemec omplexe

probabilistice, alcătuite dintr-un număr mare de componente cu o anumită organizare şi funcţionalitate interioară, am ajuns la concluzia că, pentru a le conduce sau regla către un scop definit, trebuie să le obiectivizăm. Rezultatul sportiv, la început, reprezenta una din puţinele date concrete ale antrenamentului, dar era prea târziu înregistrat, prea sintetic prezentat, prea concentrat pentru a fi analizat ca efect în raport de cauză, adică de conţinutul şi metodologia care l-au determinat. Necunoaşterea componentelor intime ale antrenamentului şi concursului, a folosirii şi succesiunii (algoritmizării) lor în timp explică adesea stagnarea, involuţia sau tempoul prea lent al evoluţiei performanţelor. În acest sens, este de presupus fie că o parte din rezultatele sportive mari sau maxime sunt o consecinţă fericită sau întâmplătoare a acţiunii de pregătire, fie că recordurile mondiale sau personale nu reprezintă decât o cotă-parte din valoarea pe care sportivul ar fi putut s-o realizeze în donciţii de antrenament dirijat.

Pe baza acestor ipoteze s-a imaginat un sistem de înregistrare a informaţiilor emise de sportiv în antrenament şi în concurs. Informaţiile sunt multiple şi diverse. Ele sunt de exenţă metodologică, privesc mijloacele utilizate în fiecare antrenament, succesiunea, numărul de repetări, intensitatea şi durata efortului, momentele de pauză, de organizare etc. Acestea alcătuiesc factorul cauzal, pentru că informaţiile cu caracter reactiv ale organismului (cardiorespirator, neuromuscular şi cele biochimice), care sunt obiective, reprezintă u efect, ca de altfel şi cele subiective, de natură psihologică. Ele alcătuiesc costul biologic şi psihic al efortului elaborat metodologic. Şi concursul presupune un amestec de efort fizic, tehnic şi tactic, susţinut de un tip sau altul de energogeneză, cu o anumită pondere a unei calităţi motrice în dozări diferite cu celelalte, în funcţie de durata, dificultatea şi structura efortului. Din acest punct de vedere s-a dovedit salutară prezenţa cercetătorului metodolog în viaţa sportivului, echipei sau echipajului, alături de antrenor şi medicul sportiv, însărcinat cu evidenţa desfăşurării tuturor antrenamentelor şi concursurilor şi prelucrarea critică a informaţiilor cu caracter pedagogic (profilul mijloacelor, intensitatea şi durata efortului şi densitatea lecţiei sau compoziţia tehnico-tactică a concursului). În ceea ce priveşte informaţia biologică ea poate fi: morfologică, fiziologică, biochimică, biomotrică, dar şi psihosociologică, şi este culeasă periodic în momentele semnificative pentru evoluţia formei sportive de către brigada multidisciplinară. Conceptul de brigadă multidisciplinară şi soluţia organizatorică a alcătuirii ei – din fiziolog, biochimist, biomotrist, psiholog, sociolog, ingineri electronişti şi mecanici – au fost impuse de multitudinea informaţiilor emise de sportiv în pregătire şi concurs. Înainte de antrenament, în timpul – dacă există aparatură de teleînregistrare – şi după încheierea acestuia, zilnic, se înregistrează o mare cantitate de informaţii. Acestea sunt prelucrate, în profida diversităţii unităţilor de măsură (milimoli, milimetri, miligrame, kilocalorii, kilogrammetri, microni, milisecunde, waţi, jouli, kilojouli, metri, kilograme, număr de repetări, secunde etc.), corelate între ele şi îndeosebi cu cele metodologice sau cu cele pedagogice, care le provoacă şi le explică nivelurile. După prelucrarea acestor informaţii complexe, antrenorul şi medicul sportiv elaborează o sinteză critică şi, la sugestia specialiştilor brigăzii, continuă să aplice valorile modelului sau le reconsideră pe acelea ale ciclului săptămânal următor. Organizarea acestor brigăzi s-a dovedit de un nepreţuit ajutor în dirijarea antrenamentelor. O astfel de brigadă nu anulează rolul circuitului pe care un sportiv îl parcurge într-o unitate specializată (de exemplu, Institutul de medicină Sportivă) care stabileşte gradul de sănătate şi apoi nivelul general de adaptare a organismului la solicitările standard de efort. Dar controlul formei sportive, prin dirijarea efortului, este realizat de brigada

multidisciplinară. Consecinţele metodico-ştiinţifice ale acestei gândiri şi organizări s-au dovedit favorabile. În

primul rând, pentru că s-a obţinut o cantitate mare de date privind antrenamentul sportiv, care a crescut de la an la an şi a permis o suită de analize concretizate în cele din urmă în raţionalizarea conţinutului şi desfăşurării lui. În al doilea rând, s-a asigurat un flux de informaţii pe baza cărora s-au elaborat indicaţii metodologice adecvate şi oportune. Acesta a alcătuit o buclă tipică de feed-back, de conexiune inversă între cauză şi efect, care reprezintă o modalitate de autoreglare utilă controlului şi conducerii la „pas mărunt” a antrenamentului către obiectivul prestabilit prin concurs. Acţionându-se astfel, s-a obţinut o evidenţă riguroasă pentru toate ramurile şi probele care beneficiază de asistenţă ştiinţifică. În felul acesta, evidenţa a devenit un corolar al planificării, o necesitate care astăzi este respectată în practica sportului de înaltă performanţă.

Sistemul de obiectivizare s-a bazat iniţial (la începutul anilor 60) pe o tehnologie simplă, accesibilă oricărui cadru de specialitate căruia i s-au pus la dispoziţie instrumente simple de înregistrare rapidă, exactă a fiecărui act sau acţiune motrică, cu toate elementele sale caracteristice: structura, numărul de repetări, succesiunea, unitatea de timp în care s-au realizat, pauzele, durata lor, spaţiile parcurse, kg. ridicate, forma, viteza şi înălţimea de ridicare, amplitudinea mişcărilor, conţinutul şi durata explicaţiilor, demonstraţiilor, cercetărilor etc. După fiecare lecţie, pe baza acestor informaţii se calculează toţi indicatorii care determină programarea antrenamentului (structurile folosite, volumul, intensitatea, durata şi densitatea efortului) şi, implicit, eficienţa lecţiei respective. Din corelarea lor pot rezulta, de asemenea, indici calitativi şi cantitativi, pe baza cărora se pot face aprecieri obiective, asupra lecţiei. Sintezele zilei, ale ciclului săptămânal, ale tuturor lecţiilor (de ordinul sutelor), ale tuturor ciclurilor săptămânale (de ordinul zecilor) şi ale etapelor alcătuiesc evidenţa antrenamentului pe întregul ciclu anual. Aceste sinteze se confruntă cu proiectul (planul) de lecţie, antrenorul căpătând un tablou sinoptic care-l edifică asupra aspectelor şi părţilor reuşite sau mai puţin reuşite, realizate sau depăşite, ori efectuate sub nivelul prevăzut. Astfel, se obţine o cantitate mare de informaţii, rezultă din această stenografie a suitei de lecţii planificate. În consecinţă, se pot calcula valorile investite în proces – structurile sau exerciţiile, timpul consemnat şi spaţiul parcurs, diferenţiat pe un interval olimpic (4 ani), al unui ciclu anual, al unei etape sau al unui ciclu săptămânal. Fişa de înregistrare tipizată după structura lecţiilor de antrenament, care diferă de la o ramură de sport la alta, cronometrul şi creionul de înscriere (eventual de mai multe culori) pentru consemnarea prescurtată (codificată) asigură întreg inventarul necesar obiectivizării lecţiei. Datele din această fişă de evidenţă sau protocol, cum se numeşte în cercetare, se recalculează, de cele mai multe ori, pe hârtie milimetrică (pentru calculul densităţii lecţiei), care devine astfel documentul de lucru, sinteza sau evidenţa numerotată (egală cu numărul planului de lecţie), pe temeiul căreia se fac aprecierile e către antrenor, cercetătorul metodist şi bragada multidisciplinară. Adunându-se mai multe informaţii de acest gen, prelucrate unitar şi continuu comparate (de exemplu, ani în şir), se creează o autentică bancă de date indispensabilă analizelor, interpretărilor şi depistării unor legităţi care acţionează în intimitatea antrenamentului şi-i măresc eficienţa.

4.6. Obiectivizarea şi evaluarea antrenamentului şi concursului sportiv cu ajutorul

tehnicii audio-vizuale Dezvoltarea electronicii a asigurat în mare măsură obiectivizarea antrenamentului şi

concursului sportiv. Apariţia benzii magnetoscopice pentru înregistrări video, experimentată pentru prima oară în faţa specialiştilor cu ocazia J.O. de la Tokyo (1964), a revoluţionat tehnica obiectivizării. Cu timpul, aceasta s-a perfecţionat, s-a miniaturizat şi a devenit astfel un instrument accesibil şi generalizat. Întrucât casetele video stochează informaţii utile analizei concursului şi antrenamentelor, ele se supun aceloraşi legităţi de catalogare şi clasificare ca şi cărţile din biblioteci. Cu toată eficienţa lor incontestabilă, ele nu au înlocuit obiectivizarea manuală (stenografia lecţiei de antrenament) şi nici fotografia şi filmul, care timp de decenii au constituit mijloace de concretizare,

de obiectivizare a staticii sau dinamicii pregătirii concursului. Tehnica lucrului pe film, chiar cu viteze mici (de 16-24-48 imagini/s), a permis ca prin obturaţia diafragmatică să se înregistreze cadre cu viteze reprezentând a 500-a sau a 1000-a parte din secundă. O asemenea tehnică a înlesnit efectuarea unor măsurători de precizie asupra timpului şi distanţelor parcurse. În industrie se folosesc încă înregistrări pe film ale unor procese tehnologice cu viteze de 600 imagini/s, care apropie execuţia propriu-zisă de graficul modelului matematic. O asemenea performanţă (care poate fi folosită şi în analiza tehnicii sportive) nu este repetată de înregistrarea modernă pe bandă video care, deocamdată, nu este interesată de reeditarea sau depăşirea ei. Filmul păstrează unele avantaje în virtutea cărora se menţine încă în arsenalul mijloacelor audio-vizuale ce obiectivizează actul sau acţiunea motrică ori procesul pedagogic al activităţii sportive. Puterea lui de conservare este mai mare, iar posibilitatea reproducerii – superioară celei realizate cu banda magnetică. De asemenea, fotografia şi kinogramele executate de pe film sunt calitativ superioare celor realizate de pe banda video, aspect esenţial pentru cercetare. Din film se pot face mult mai uşor montaje, ca şi selecţia care interesează studiul ştiinţific ori munca didactică. Afirmaţia este valabilă şi pentru filmele-buclă care sintetizează într-o succesiune de secvenţe, cu viteză reală, o acţiune motrică, cea care interesează studiul sau analiza. Dar filmul este costisitor, procesul înregistrării, developării şi proiecţiei reclamând dotare şi spaţiu amenajat, iar copia după negativul filmului se realizează într-un timp mai îndelungat, spre deosebire de banda magnetică. În ce priveşte fotografia, ea agenerat metoda stroboscopică, cu ajutorul căreia se obţine strobociclograma ce conţine într-o singură imagine fotografică, pe un fond negru, succesiuea momentelor esenţiale ale mişcării studiate. Aceasta este mai avantajoasă în studiu decât kinograma, pentru că permite o vizionare unificată într-un singur cadru a tuturor fazelor ei.

De reţinut că filmul se păstrează mai bine, traversează timpul nealterat comparativ cu banda magnetică, dacă este bine conservat în arhive speciale, dotate cu instalaţii care menţin o temperatură constantă, umiditate scăzută, izolare totală şi fără exces de lumină. În antiteză, banda magnetică asigură vizionarea imediată a tot ceea ce s-a înregistrat, permiţând compararea impresiilor vizuale, senzoriale, auditive etc. imediat după efectuarea mişcării. Sportivul şi antrenorul corelează imediat unele aspecte pe care le consideră subiective, adică tot ce au simţit, văzut, auzit cu datele obiective ale înregistrării. Acestea sunt discutate şi raportate la datele înregistrării manuale care cuantifică imaginea, arătând kilogramele ridicate, metrii parcurşi, secundele consumate, notele şi evaluările de tehnicitate, de punctaj etc., cei doi cointeresaţi, antrenorul şi sportivul, îndeosebi ultimul dezvoltându-şi estfel capacitatea de autoapreciere, de corectare rapidă şi exactă.

Ca şi în film, redarea video poate fi făcută cu viteze diferite, chiar cu încetinitorul, pentru a permite observarea unor amănunte greu sesizabile la derularea cu viteză normală. Oprirea aparatului pe o imagine (stop-cadru), îndeosebi în probele tehnice sau în jocurile sportive, prilejuieşte confruntarea opiniilor formulate de antrenori şi sportivi, contribuind la adoptarea unui punct de vedere comun. Aceasta impune derularea repetată a secvenţelor respective şi mai ales aprofundarea studierii, folosindu-se atât informaţiile obiectivizării manuale (la care nu trebuie încă să se renunţe), cât şi măsurătorile pe imagini pentru a se afla timpul, ritmul, relaţiile, poziţiile, unghiurile, într-un cuvânt, elementele care alcătuiesc esenţa stop-cadrului şi a se formula concluzia corectă. Valoarea acestor studii şi interpretări o dată cu dezvoltarea simţului proprioceptor, care-i lasă sportivului în memoria sa kinestezică, musculară, mintală şi emoţională elementele de comparaţie şi de judecată; la acestea se adaugă creşterea pregătirii lui teoretice pe baza căreia va fi capabil să analizeze modelul mişcării sau tehnicii respective în raport cu imaginea mintală a momentului execuţiei.

Înregistrarea sonoră, acolo unde este posibil, ca şi a ritmului mişcărilor, contribuie la depistarea unor erori uneori imperceptibile, a unor momente neaccentuate sau, dimpotrivă, la cercetări de fineţe, la calculul tempoului etc.

Vizionarea repetată, de zeci de ori, a unui stop-cadru, a unui film-buclă, proiectarea cu viteză normală pot contribi mult la înţelegerea unor părţi din execuţia globală a unui procedeu tehnic. În special ritmul mişcării se poate „simţi” prin retrăirea de către sportiv a ceea ce vede, mai

ales dacă proiecţia are loc imediat după execuţie şi înregistrare. În cadrul pregătirii tehnice şi teoretice (cu ponderi diferite în economia planificării antrenamentelor) a celor mai valoroase execuţii considerate etalon, model de eficienţă şi compararea cu propria execuţie (cea mai bună). O astfel de confruntare stimulează participarea conştientă a acestuia, obişnuindu-l să desprindă esenţialul. Educat şi instruit ca atare, sportivul devine propriul său „consilier”, ajutându-l astfel şi pe antrenor în procesul complicat al dirijării pregătirii.

Din acest punct de vedere este uşor de sesizat avantajul vizionării mişcării cu viteză normală, faţă de mişcarea încetinită sau imaginea izolată. De aici, atenţia suplimentară pe care antrenorul trebuie să o acorde începătorilor, în special copiilor, care au nevoie să fie educaţi să-şi revadă execuţiile, să se acomodeze cu conceptele şi expresiile reclamate de folosirea aparaturii moderne audio-vizuale, să înveţe să sesizeze esenţialul şi să se conformeze instrucţiunilor antrenorului.

În cazul jocurilor sportive, în care obiectivizarea manuală este mult mai dificil de obţinut (pentru că este aproape imposibil să se înregistreze traseele şi comportamentul motric al tuturor jucătorilor unei echipe), folosirea mijloacelor audio-vizuale este cu atât mai indicată. Formarea unor calităţi motrice combinate sau complexe (înţelegând prin aceasta formarea unor deprinderi motrice de bază şi a capacităţii de a le folosi în condiţii mereu schimbătoare, am putea spune niciodată identice), precum şi formarea unor structuri elementare de tactică precupune îmbinarea exactităţii, a corectitudinii mişcării cu varietatea ei. Aceste elemente sunt necesare şi în unele sporturi individuale în care se produc contactul cu adversarii, fie direct – box, lupte, judo, scrimă, fie indirect – tenis de masă, de câmp, volei, badminton.

În toate aceste cazuri, creativitatea, determină fie de adaptare, fie de iniţiativă, devine elementul esenţial al pregătirii copiilor şi juniorilor. pentru aceasta, executarea în condiţii diferite, simulate sau reale, vizionarea şi analiza îndeosebi a execuţiilor de excepţie contribuie la dezvoltarea imaginaţiei, fanteziei şi dorinţei de a reedita sau depăşi chiar nivelurile atinse şi văzute de ei.

Înregistrarea şi vizionarea holografică a mişcării aduce a treia dimensiune (de profunzime) în studiul imaginilor realizate de aparatura modernă audio-vizuală. În combinaţie cu înregistrarea stereo a sunetului se obţine un efect complex, o informaţie apropiată de informaţia percepută de simţurile umane. Imaginea în relief, fie statică, dar mai ales dinamică în film, este de un real ajutor în procesul antrenamentului sportiv.

Informatica, prin metode şi aparatură, a venit în sprijinul obiectivizării, învăţării şi perfecţionării sportive, reuşind să transpună analiza biomecanică a unei acţiuni motrice complexe de pe o înregistrare pe film, pe calculator. La introducerea informaţiilor în calculator se pot obţine datele necesare pentru modelul matematic al unei mişcări. În acest fel devine posibilă suprapunerea schemei executate pe schema modelului din care se extrag învăţăminte atât pentru corectarea greşelilor cât şi pentru dezvoltarea grupelor musculare care pot susţine o anumită execuţie.

Adăugăm la inventarul tehnicilor de obiectivizare înregistrările pe disc (care concurează serios banda magnetică pentru înregistrare video datorită faptului că se foloseşte citirea cu raze laser) cu o durată mai mare de folosinţă şi care necesită un spaţiu mai mic de depozitare. De fapt, cu ajutorul laserului se face şi citirea imaginilor holografice.

În prezent s-a realizat o concepţie total diferită de înregistrarea video, şi anume nu prin baleiaj, ci prin înregistrarea numerică. Acest sistem permite citeze variabile de redare, o fidelitate crescută a imaginii, posibilitatea de a obţine stop-cadru şi de a mări separat anumite părţi ale imaginiim, care interesează studiul în general şi pe cel sportiv în special. Acum se fac înregistrări simultane cu camere video din două, trei sau patru unghiuri care dau imaginii o dimensiune mult mai cuprinzătoare.

Tehnica înregistrării şi obiectivizării cuprinde şi stereografia, care permite imprimarea mişcării cu ajutorul a două camere de video-captare cu semnale în infraroşu. Măsurătorile, în totalitate automate, pot fi bi şi tridimensionale. O astfel de metodă face parte din grupul sistemelor extrem de precise.

Nevoile studiului sportiv imprimă un ritm susţinut pentru găsirea soluţiilor mai avantajoase în inventarul mijloacelor audiovizuale. Astfel, pentru înot au fost fixate pe trepied pe fundul şi pe toate laturile bazinului, sub nivelul apei, camere video înzestrate cu lentile speciale, cu un mare unghi de cuprindere. Tot pentru nataţie au fost create camere de luat vederi prevăzute cu prisme şi lentile ce permit înregistrarea simultană, pe aceeaşi bandă, a imaginilor de deasupra şi de sub nivelul apei.

Cum la camerele de luat vederi este prevăzut şi dispozitivul de înregistrare a timpului, chiar şi în miimi de secundă, plasat în colţul imaginii pentru a nu-I estompa detaliile, rezultă că posibilităţile analizei sporesc, mai cu seamă în perspectiva dezvoltării performanţelor tehnice ale imprimării video cu viteze tot mai mari. Iată de ce înregistrarea electronică, cuccedând celei manuale şi amplificând posibilităţile de analiză fie a mişcării izolate, fie a procesului de antrenament, a pătruns adânc şi în metodologia pregătirii sportive. La nivel de înaltă performanţă, îndeosebi cel care conţine informaţii multiple de ordin fizic, tehnic şi tactic, privind potenţialul adversarilor (în cazul jocurilor sportive şi al sporturilor în care confruntarea adversarilor este directă), informaţia selectată şi sistematizată obţinută prin tehnica modernă de obiectivizare şi înregistrare a mijloacelor sudio-vizuale, capătă un rol de prim rang în stabilirea strategiilor şi tehnicilor de pregătire. Centrele de documentare (în care, alături de carte şi film, a intrat şi caseta video), institutele de cercetări, laboratoarele de informatică fac tot mai multe contracte cu sportivi sau echipe de valoare mondială pentru a putea furniza informaţii de diferite profiluri. Pentru exemplificare, relatăm practica tenismanei Martina Navratilova, care primeşte de la un centru de documentare, pe bază de contract, informaţii şi date asupra valorilor indicatorilor din tenisul mondial şi îndeosebi despre performanţele realizate de adversarele ei prezumtive. Cunoaşterea numărului orelor de antrenament, structura, volumul, intensitatea şi durata efortului depus de aceste adversare, programul lor zilnic de activitate şi refacere, meniul, exerciţiile tehnice şi tactice pe care le execută cu eficienţă sporită etc., ca şi soluţiile de contracarare pornind de la potenţialul real de concurs al sportivei amintite – informaţii pe care le primeşte la solicitare pe terminalul calculatorului personal şi prin care de fapt şi transmite la centrul de calcul datele proprii, codificate – reprezintă o metodologie absolut modernă, care depăşeşte orice soluţie tradiţională.

Pornind de la acest exemplu, ne putem imagina necesitatea băncii de date de care trebuie să dispună un club sportiv, un antrenor, cercetătorul şi chiar sportivul, ca sursă de inspiraţie, de comparaţie în momentele în care se fundamentează performanţa şi se definitivează traseul de pregătire.

Subliniem faptul că sportivul constituie sursa unică de cunoaştere a modului în care se pregăteşte pentru concurs. El poate fi dotat cu un puls-tester, de dimensiunea cesului de mână, care îi indică digital frecvenţa cardiacă în orice moment al efortului. Tot informaţii utile, dar nu de natură fiziologică, ci metodică, se transmit prin pantofii de alergare ai atletului, care indică frecvenţa paşilor, timpul de contact cu solul şi lungimea pasului.

Evident, n-am epuizat inventarul mijloacelor audio-vizuale care obiectivizează actul motric şi concursul, dar le-am reţinut pe cele care au o mai mare generalizare în antrenamentul sportiv modern. Principiul intuiţiei rămâne fundamental în orice acţiune de învăţare şi perfecţionare, dar mijloacele audio-vizuale i-au dat o nouă dimensiune, sporită şi de neînlocuit.

Se afirmă că omul reţine circa 30% din ceea ce vede şi cam 20% din ceea ce aude, iar în condiţiile asocierii văzului şi auzului reţine – din ceea ce i se prezintă – aproximativ 65% din informaţiile primite de cei doi analizatori. Această proporţie creşte şi mai mult când mişcarea se efectuează pe simulator, care permite execuţii apropiate ca formă şi dinamică de modelul matematic.

Efectul obiectivizării rămâne, aşadar, complex, el provocând modificări substanţiale în procesul perfecţionării tehnico-tactice, contribuind direct la modernizarea teoriei şi practicii antrenamentului şi concursului sportiv.

Curs nr.5 Modelul antrenamentului sportiv:

Raţionalizarea şi standardizarea antrenamentului sportiv. Elaborarea modelului sportiv.

Posibilitatea de dirijare, de decizie şi de optimizare a antrenamentului sportiv depinde în

ultimă instanţă de înregistrarea continuă a datelor (furnizate de obiectivizare), de prelucrarea lor imediată şi de o interpretare corelată, analizată periodic.

5.1. Analiza mijloacelor de antrenament. Operaţia de obiectivizare la loturile asistate de brigăzile multidisciplinare a permis

inventarierea mijloacelor (exerciţiilor) care intră în componenţa antrenamentelor. Ceea ce a frapat a fost numărul mare de mijloace, care corespundea orientării metodice a timpului trecut, când se elogia bogăţia conţinutului ca condiţie a reuşitei şi eficienţei sale sportive. Sursele de alcătuire şi stratificare a conţinutului antrenamentului erau şi rămân multiple: mjloacele folosite de antrenor în situaţia în care el le-a practicat ca sportiv; cele dobândite în propria şcoală, parcurgând programele didactice ale catedrelor cu profil aplicativ; cele găsite în monografiile editate pe ramuri de sport; cele imaginate de el în procesul devenirii sale ca antrenor; cele elaborate de cercetarea ştiinţifică; cele întâlnite în experienţa antrenorilor de marcă sau constatate în practica loturilor naţionale şi evident însuşite; cele văzute în contactul cu antrenorii străini şi experienţa lor. Era necesară o asemenea aglomerare de mijloae ? Se dovedea indubitabil că toate sunt necesare obţinerii performanţei de certă valoare ? Aceste nedumeriri au fost spulberate de statistica matematică, care a sugerat că este necesar să se selecţioneze continuu şi mai ales să se folosească, în antrenamente, din multitudinea de mijloace (exerciţii) posibile ori acumulate prin experienţă, doar acelea care au un grad ridicat de eficienţă în determinarea performanţei sportive. Supunând iniţial măsurătorilor obiective diferiţi parametri ai pregătirii şi în mod deosebit valorile cantitative ale mijloacelor de antrenament, care determină în final performanţa sportivă, vom efectua o selecţie statistico-matematică a acestora prin aplicarea indicelui de corelaţie. Pentru aceasta este necesar să se organizeze structural mijloacele de antrenament, astfel încât toate componentele lor să aibă valori constante, cu excepţia uneia singure, care să evolueze în timp. Pentru aceasta, iniţial, trebuie să se tracă la standardizarea mijloacelor de antrenament, pentru a putea surprinde statistico-matematic corelaţia fiecărui mijloc de antrenament cu o altă variabilă, care este chiar scopul pregătirii, adică performanţa sportivă.

Soluţia dată de calculul statistico-matematic privind selecţia mijloacelor care au corelaţie probabilistică cu performanţa planificată este interesantă, inedită, dar limitată. Ea poate fi aplicată ramurilor şi probelor sportive ale căror mijloace se pretează, în exprimarea lor, la o expresie matematică temporală (s., min, h.), spaţială (cm., m., km.) sau ponderală (g., kg., t.). În această categorie intră probele din atletism, înot, canotaj, caiac-canoe, ciclism, haltere şi probele combinate din atletism (pentatlon, heptatlon, decatlon). Dar pentru ramurile şi probele aciclice (gimnastică) sau bazate pe „adversitate” directă (box, lupte, judo, scrimă, jocuri sportive), analiza statistică este relativ limitată în calculul coeficientului de corelaţie din pricina dificultăţii obiectivizării matematice a valorii temporale, spaţiale sau ponderale a mijloacelor (exerciţiilor) de antrenament. Dar statistica ne ajută să calculă şi alţi coeficienţi, pe cei de solicitare şi utilitate, imaginaţi de v. Neumann şi J. Morgenstern în lucrarea lor „Teoria jocurilor şi comportamentului economic” (1953). Modalitatea este identică cu cea utilizată în primul tip de analiză. O refolosim şi în calculul celor doi coeficienţi cu care se operează în economie, dar care au un câmp larg şi posibilităţi de generalizare şi în domeniul sportului de performanţă. Coeficientul ce dă finalitate acţiunii este cel global de eficienţă şi este produsul dintre cei doi coeficienţi amintiţi mai sus.

Tipurile de analiză redate se bazează pe mijloacele (exerciţiile) antrenamentului supus obiectivizării şi inventarierii, cale unică de standardizare şi raţionalizare a acestuia. Dar nu numai

antrenamentul reprezintă izvorul sporirii eficienţei, al simplificării şi, totodată, al optimizării sale. Concursul, la rândul său, conţine elemente esenţiale ale valorilor pe care le poate conferi antrenamentului. Structurile conţinute, predominanţa celor fizice sau tehnice ori echilibrul repartizării lor, sursele energetice şi ponderea acestora în desfăşurarea concursului şi în substanţa performanţei impun continuarea analizelor, inversând direcţiile de data aceasta de la efect la cauză (adică de la concurs la pregătire), dar ajungând la aceeaşi întrebare fundamentală: care sunt mijloacele cele mai eficiente pentru obţinerea performanţei înalte, stabile şi cât mai puţin costisitoare ?

5.2. Analiza biomotrică a mijloacelor de antrenament evidenţiate de concurs. Pentru a-i lărgi adresabilitatea, considerăm necesară extinderea analizei la condiţiile

„radioscopiei” de concurs, de exemplu, la canotaj feminin. Acest sport face parte din grupa eforturilor ciclice bazate pe rezistenţă în regim de forţă, desfăşurate într-un regim mixt (aerob – anaerob). De aceea a şi fost caracterizată ca biomotrică analiza ce implică atât latura motrică, cât şi pe cea energetică (biologică) a concursului.

Performanţa în canotaj, măsurată prin viteza de înaintare a ambarcaţiunii, este determinată de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt următorii:

- aptitudinea somatică; - aptitudinea de coordonare; - capacitatea funcţională a mai multor sisteme şi organe ce asigură creşterea frecvenţei

motrice pe seama intensităţii efortului, care direcţionează în principal procesul de adaptare pe plan biologic al organismului.

Acţiunea concentrică a acestor factori se sintetizează şi se manifestă în metabolismul energetic al canotoarei. Factorul decisiv în realizarea unor performanţe înalte în canotaj îl constituie nivelul VO2 max. (ml/min.), ca expresie a metabolismului energetic, care poate fi atins fără formarea lactatului. În efortul competiţional sun tnagajate, în proporţii diferite, toate sursele energetice: anaerobă alactacidă, anaerobă lactacidă şi aerobă. Ponderea contribuţiei lor este însă diferită:

- energia anaerobă alactacidă susţine în proporţia cea mai mică efortul de competiţie, între 6-8%. Mărimea energiei eliberate depinde de greutatea corporală totală, de greutatea masei musculare active, de procentul de masă activă mobilizată pentru susţinerea efortului din concurs;

- energia anaerobă lactacidă contribuie la desfăşurarea efortului respectiv într-un procentaj mai ridicat, 12-15%. Mărimea energiei eliberate ca atare depinde de toleranţa organismului la deteriorarea mediului intern, datorită lactacidemiei, de rezervele sistemelor-tampon pentru compensarea lactacidemiei, de greutatea corporală;

- energia aerobă (oxidativă) contribuie la susţinerea întregului effort de competiţie în proporţie majoritară, 77-82%. Mărimea consumului de O2, posibil de atins în efortul respectiv, reprezintă criteriul de apreciere a disponibilităţilor de furnizare a energiei de tip aerob. Prin antrenamente adecvate, bazate pe mijloace eficiente în această direcţie, se poate realiza pe cale aerobă, într-un minut, o productivitate echivalentă cu toată productivitatea aerobă. De asemenea, se poate conta, în medie, pe o creştere a energiei aerobe (VO2 max.) faţă de disponibilităţile native ale sportivei/sportivului de cca. 40-70%, şi de numai 15% a celei anaerobe pentru care este nevoie, în primul rând, de mai mult timp.

Productivitatea aerobă este dependentă, în principal, de următorii factori: - modelul VO2 max.; - procentul din VO2 max. ce poate fi mobilizat şi durata menţinerii acestui nivel, care depind

de treptele de intensitate ale efortului din antrenamente; - greutatea corporală şi masa activă. Pentru elaborarea cu eficienţă maximă a unui antrenament intensiv este necesar să se plece

de la următoarele premise:

- cunoaşterea efectelor cumulative determinate care stau la baza performanţei mondiale, nivelul acestora şi raporturile cantitative dintre ele;

- cunoaşterea dinamicii procesului propus a fi realizat cu metodologia utilizată, a fiecărui efect cumulat în parte până la nivelul la care creşterea devine nesemnificativă.

Pe baza acestor elemente se pot elabora curbele teoretice ale efectelor cumulative pe întregul interval al antrenamentelor, cotele de progres anuale ale fiecărui sportiv şi, implicit, baremurile iniţiale de la care se pleacă.

Efectele cumulative urmărite prin antrenamente vizează, în ordine, următoarele: - creşterea posibilităţilor şi randamentului metabolismului energetic aerob; - creşterea posibilităţilor mecanismelor care asigură compensarea lactacidemiei şi toleranţa

la aceasta; - creşterea posibilităţilor metabolismului energetic anaerob; - creşterea posibilităţilor de mobilizare simultană a tuturor tipurilor de surse energetice. Mijloacele care generează aceste efecte cumulative aparţin celor 2 mari forme de

antrenament: a) vâslitul în ambarcaţii, în bacuri şi în simulatoare; b) mijloacele de antrenament pe uscat, divizate în 2 categorii: - mijloace (exerciţii) cu caracter ciclic de deplasare în spaţiu, indiferent de modul de

locomoţie (mers, alergare, înot, ciclism, schi fond); - mijloace (exerciţii) cu îngreuieri (propria greutate, cu partener, cu haltere, cu benzi

elastice, cu helcometre sau cu alte aparate), toate efectuate din poziţii relativ statice. Raportul cantitativ anual între mijloacele de antrenament de vâslit şi cele efectuate pe uscat

este de până la 70% vâslit şi 30% uscat. Toate mijloacele de antrenament (vâslit sau pe uscat) sunt selecţionate şi sistematizate după criteriul intensităţii efortului provocat de ele.

Pentru asigurarea selecţiei optime a fiecărui tip de antrenament, specialiştii români C. Florescu, V. Mociani („Canotaj” – 1983) au optat pentru o scară cu 5 trepte de intensitate a mijloacelor, pe care le-am putea numi „constructive”, adică cele de vâslit, plus a 6-a treaptă de intensitate, care se adresează mijloacelor cu caracter de refacere, compensator, recreativ sau corectiv. O astfel de opinie metodologică contrastează cu părerea şi practica altor specialişti, care identifică 3 niveluri de intensitate, vizând o orientare preponderent anaerobă a efortului, fie aerobă, fie mixtă sau, alţi specialişti – chiar cu 4 trepte. Pentru mijloacele de antrenament cu îngreuieri, se optează în general pentru 4 trepte de intensitate şi 3 trepte pentru mijloacele de antrenament la alergări. Nuanţarea în acest fel este mult mai mare şi întotdeauna făcută din punctul de vedere al efectelor cumulate şi al eficienţei privind creşterea performanţelor.

Scara de intensităţi cu 5 trepte situează în mijlocul diagramei intensitatea corespunzătoare alurii de cursă, stabilite drept obiectiv de atins pentru anul în curs (codificat cu R1).

Plecând de la această intensitate la altele (mai ridicate sau mai scăzute) s-au standardizat câte 2 tipuri de efort de antrenament, după cum urmează:

a) în sensul reducerii intensităţii, în raport cu cea din cursă – R1: - R2, echivalentă cu o intensitate ceva mai redusă decât a antrenamentului de tip R1 (între

70 şi 90% din intensitatea lui R1, pe scara logaritmică, cea ce echivalează cu cca. 85-95% pe scara aritmetică);

- R3, echivalează cu o intensitate mult mai redusă decât a antrenamentului de tipul R1 (între 50-60% din intensitatea lui R1, calculată pe scara logaritmică, ceea ce echivalează cu cca. 70-80% pe scara aritmetică).

Ca reper, se consideră că intensitatea acestui tip de antrenament se situează la nivelul pragului aerob-anaerob.

b) în sensul creşterii intensităţii, în raport cu cea din cursă – R1: - RF (rezistenţă-forţă) cu o intensitate ceva mai crescută decât a antrenamentului de tip R1,

echivalentă cu intensitatea următoarelor 15-25 lovituri din cursă, după terminarea loviturilor de

start; - RV (rezistenţă.viteză) cea mai crescută intensitate posibil de atins în condiţiile permise de

tehnica vâslitului, ceea ce echivalează cu intensitatea loviturilor de start. Reamintim că selecţionarea şi standardizarea mijloacelor menţionate se adresează celor de

tipul de antrenamente speciale (de vâslit), care au o pondere majoritară în economia antrenamentelor ciclului anual (66-75%) şi o explicaţie întrucât determină dezvoltarea motricităţii specifice şi nu a celei generale (provocată de antrenamentele pe uscat). De aceea, ele se mai numesc şi „exerciţii constructive”.

Mijloacele celei de-a 6-a trepte de intensitate vizează o accelerare a proceselor de refacere cu efect compensator corectiv sau recreativ, care face parte atât din inventarul mijloacelor specifice antrenamentelor de vâslire pe apă, cât şi din al celor de pe uscat. Ele dezvoltă o intensitate inferioară nivelului stabilit prin antrenamentele de tip R3, deci situat la limita dreaptă a diagramei, care consemnează valorile descreşterilor.

Celelalte mijloace de antrenament pe uscat sunt standardizate şi echivalente cât mai aproape de standardele mijloacelor specifice, ceea ce demonstrează tendinţa de sporire a intensităţilor spre direcţia celor din concurs, idee de bază şi în consens cu cele întâlnite şi în celelalte două tipuri de analize.

Pe aceste raţionamente se bazează toată metodologia selecţiei mijloacelor cotate cu eficienţă maximă şi a tratării lor din punct de vedere al indicatorilor operaţionali ai programării, ai volumului, intensităţii, duratei şi densităţii eforturilor din cele câteva sute de lecţii de antrenament de diferite tipuri şi din cele câteva zeci de cicluri săptămânale care compun un ciclu anual, corelat la rândul lui cu cele care intră într-un interval olimpic.

5.3. Analiza mijloacelor tehnice evidenţiate de concurs. Convinşi de importanţa concursului major (C.E., C.M., J.O.) în determinarea conţinutului

(modelului) şi metodologiei (programării) antrenamentelor, ar trebui să-l supunem unor ample observaţii în toate ramurile şi probele de sport. Cel din canotaj, sport ciclic, bazat predominant pe rezistenţă, a evidenţiat structurile mijloacelor şi tipurilor de antrenament care rezultă din selecţia, standardizarea şi conjugarea lor, în funcţie de efectele generate, şi compatibilitatea lor, măsurată prin performanţa dobândită (faţă de cea scontată).

Într-un sport aciclic, bazat pe rezistenţă în regim de forţă şi viteză, cu adversitate directă, cum sunt luptele, obiectivizarea concursului reliefează numărul elementelor şi procedeelor tehnice efectuate de cei 2 luptători, iniţiate şi reuşite sau nereuşite, contracarate (soldate cu puncte câştigate sau pierdute), structura lor tehnică, succesiunea, viteză, momentul efectuării (repriza, minutul, secunda, numărul de puncte obţinute sau pierdute), numărul avertismentelor pentru pasivitate, adică toate caracteristicile tehnice ale luptei, în „spatele” cărora consemnăm pregătirea fizică şi orientarea tactică.

Analiza unui concurs de lupte se pretează la o îmbinare necesară a obiectivizării manuale cu cea a filmului sau a benzii video. Pentru înregistrarea manuală a desfăşurării luptei se desenează o diagramă verticală, divizată pe orizontală în două compartimente (pentru cei doi adversari), segmentată pentru delimitarea celor 3 reprize. În spaţiile dintre ele se înscriu procedeele tehnice întreprinse de ambii luptători, iar efectul lor tradus în puncte (primite sau făcute şi cele acordate adversarului). Cronometrul stabileşte momentul acţiunii, ca şi al avertismentelor pentru „lupta pasivă”, date de arbitru unuia sau celuilalt luptător. Comparând şi însumând cele 6 diagrame alcătuite ca atare pe baza înregistrărilor (în toate cele 6 tururi ale concursului), obţinem o informaţie revelatoare despre modul în care a concurat sportivul respectiv.

În concluzia unei astfel de analize, antrenorii unei echipe de lupte pot reţine o serie de date: - care sunt procedeele tehnice ale fiecărui luptător cu şansa să le iniţieze, pentru a dobândi o

superioritate în luptă, în vederea păstrării valorii şi eficienţei lor şi pentru ciclul următor de concursuri oficiale;

- care sunt procedeele tehnice folosite de adversar cărora luptătorii lor nu le pot opune contraprocedee şi cedează puncte;

- în ce moment al luptei, în ce repriză, în ce minut şi secundă a fost iniţiate de adversar; - cât durează fiecare procedeu aplicat sau primit şi de ce acţiuni tactice sunt precedate; - când a primit sau a provocat avertismentul arbitrului etc. Asamblând aceste informaţii, se obţine un tablou cuprinzător al procedeelor tehnico-tactice

folosite de componenţii echipei în totalitatea ei, al insuficienţelor pe acelaşi plan de care suferă fiecare luptător. De asemenea, pe baza diagramelor luptelor se poate aprecia şi potenţialul fizic al luptătorilor.

Iată deci, cum obiectivizarea unui concurs determină selecţia adecvată a mijloacelor cerute de reuşita lui. Mijloacele nu sunt preconcepute, ci impuse de structura şi solicitarea concursului. Concursul impune morfologia (conţinutul, modelul) şi „fiziologia” (programarea) pregătirii, izvorâtă din suita şi succesiunea algoritmică a lecţiilor şi ciclurilor săptămânale.

Modalitatea de înregistrare şi obiectivizare folosită şi explicată anterior poate fi extinsă şi la alte probe şi ramuri sportive, îndeosebi la jocurile sportive, de unde informaţiile vin mai greu datorită, în primul rând, complexităţii desfăşurării lor într-un spaţiu foarte larg şi într-un timp mai îndelungat şi, mai cu seamă, dificultăţii înserării acţiunilor motrice şi procedeelor tehnice efectuate de un număr mare de subiecţi într-o dinamică impetuoasă. Dar aceste dificultăţi pot fi depăşite ca urmare a combinării obiectivizării manuale cu cea electronică. O experienţă interesantă aparţine antrenorilor de fotbal M. Lucescu şi Gr. Sichitiu care, împărtăşind convingerea în legătură cu necesitatea obiectivizării jocului, au reuşit să îmbunătăţească – în anii respectivi – pregătirea jocurilor echipei naţionale de fotbal, prin folosirea atât a datelor statistice, cât şi a sintezelor video, selecţionate dintr-o mare cantitate de informaţii vizuale culese la marile competiţii europene. Astfel, numai din sinteza distanţelor de alergare, în tempouri diferite (sprint, alergare submaximală, alergare uşoară sau trotinare, alergare cu spatele şi invers), care alcătuiesc elementul de legătură, conjuncţia jocului de fotbal, pentru că prin ea se asigură dinamica lui şi valorificarea procedeelor tehnice din care rezultă diferenţa de valoare, concretizată în dimensiunea scorului, se formează o concluzie metodologică esenţială pentru stabilirea valorilor indicatorilor modelului de antrenament. Tendinţa generată de dorinţa măririi eficienţei jocului şi de necesitatea elaborării modelului său maximal este aceea de a spori timpul de posesie a mingii de către un număr optim de jucători, care să asigure dezvoltarea jocului pe direcţia fazei de gol.

Iată, deci, cum o astfel de analiză evidenţiază valoarea şi structura mijloacelor esenţiale pentru mărirea randamentului jucătorilor, care trebuie să compună modelul de antrenament, nu unul ideal şi abstract, ci acela impus de jocul oficial trecut în perspectiva celui următor.

În ceea ce priveşte restul de timp, aşa-zis „mort”, din joc (cca. 35 min.), el poate fi abordat doar din punct de vedere al micşorării lui în favoarea timpului efectiv de joc. Durata, volumul de acţiuni şi intensitatea lor provoacă un anumit nivel de reacţivitate fiziologică, o capacitate de adaptare la efort.

5.4. Definirea modelului de antrenament. Dacă sintetizăm efectele obiectivizării antrenamentului şi concursului sportiv, putem

concluziona următoarele: - s-a obţinut inventarul mijloacelor (exerciţiilor) din care s-a compus conţinutul

antrenamentelor, ca şi al concursurilor; - acest inventar de mijloace, din unele ramuri de sport, a fost supus unei suite de analize de

esenţă statistico-matematică, fiziologică, biochimică, motrică şi tehnică (sportivă) care, la rândul lor, au indicat relaţia directă, indirectă sau inexistentă pe care o au sau nu concursul şi performanţa acestuia. Pe temeiul acestei judecăţi, s-a apreciat că exerciţiile selecţionate ca elemente esenţiale în construcţia performanţei pot deveni probe de control în dirijarea efortului unei planificări anuale. În fond, aceste exerciţii transformate în probe de control sunt „pivoţii” performanţei, şi cunoaşterea

nivelului lor de evidenţiere constituie una din sursele de obiectivizare a eficienţei întregii pregătiri. Cu cât normele (performanţele) probelor de control (mijloacelor de bază) se vor înscrie în graficul planificării şi vor anticipa, în timp util, că sportivul, echipa sa, echipajul se află aproape de intrarea în intervalul posibil al formei sportive, cu atât convingerea antrenorului că acestea o vor realiza, la momentul oportun şi la nivelul maxim, va avea o bază solidă, exprimată cifric;

- mijloacele reţinute în economia pregătirii li s-au stabilit compatibilitatea statistico-matematică, fiziologică (de solicitare, în funcţie de sursa energetică ce o degajă) şi tehnică (de utilitate şi identitatea lor biomecanică cu elementele şi procedeele tehnice, prevăzute de regulamente) cu concursul.

S-a putut astfel conchide că: a) orice mijloc de antrenament selecţionat trebuie să aibă un anumit grad de solicitare în

valorificarea lui faţă de organismul sportivului, care determină reacţii diferite, însă întotdeauna adecvate celor din concurs;

b) orice mijloc are o structură proprie, în raport cu cea a elementelor şi procedeelor din concurs, prezintă o anumită analogie sau similitudine, în funcţie de care apare diferenţierea în mijloacele generale şi specifice;

c) orice mijloc de antrenament specific prezintă o dublă relaţie cu concursul: de structură şi de funcţionalitate, după cum orice mijloc general are o relaţie specifică funcţională cu acesta.

Practic, numărul mijloacelor s-a micşorat şi aparenta sărăcire a conţinutului antrenamentelor, obţinută prin eliminarea balastului, a mărit totuşi eficienţa într-o proporţie remarcabilă.

Sub presiunea nevoilor impuse de nivelul performanţelor internaţionale şi a căutărilor pe plan ştiinţific, s-a realizat o cunoaştere mai profundă a costului biologic şi a efectelor (în acest plan) aplicării fiecărui mijloc în parte, după reguli care stabilesc cantitatea de repetare, tempoul, ritmul, durata şi frecvenţa lui pe unitate de timp.

O dată cu stabilirea structurii şi metodologiei folosirii mijloacelor reţinute, cu validarea lor pe plan biologic şi biomecanic şi cunoaşterea mai exactă a relaţiilor (directe sau indirecte, certe sau aproximative) cu performanţa planificată s-a iniţiat de fapt operaţia de standardizare. Ea nu este încheiată, cercetarea fundamentală urmând s-o definitiveze, eliminând soluţiile legice şi empirice folosite, pentru că legicul în biologie ca şi în pedagogie, trebuie susţinut de logic. Operaţia de standardizare nu s-a limitat doar la singularitatea mijloacelor, ci şi la ansamblul lor circumscris la o unitate de timp funcţională, cum este lecţia de antrenament. Când într-o lecţie intră în exclusivitate sau în procent majoritar un anumit tip de mijloc, considerăm că ea capătă o valoare biologică şi metodologică bine definită, obţinându-se astfel o standardizare şi a lecţiei de antrenament care, la rândul ei, în funcţie de totalul lecţiilor de un anumit tip, în ciclul săptămânal îi imprimă acestuia un efect similar. Şi ciclul săptămânal poate fi standardizat. Concret, predominanţa unor mijloace de un anumit tip într-o lecţie îi conferă acesteia profilul respectiv. Predominanţa sau exclusivitatea unor lecţii de un anumit tip într-un ciclu săptămânal îi conferă acestuia profilul respectiv.

Deci, standardizarea înseamnă operaţia de tipizare a mijloacelor, lecţiilor şi ciclurilor săptămânale, ca urmare a cunoaşterii valorilor biologice, biomecanice şi metodologice, precum şi a efectelor lor stabile în economia ciclului anual de pregătire, în vederea aplicării lor cu eficienţă maximă (printr-o solicitare compatibilă cu cea a concursului) (A. Nicu).

Dar standardizarea antrenamentului poate fi apărată împotriva unui reproş, care nu poate fi totuşi ignorat, şi anume: anulează ea oare varietatea pregătirii, care este antiteza uniformizării pe care evident că o poate provoca ? Din punctul nostru de vedere varietatea pregătirii poate fi cât de cât păstrată prin metodologia cu care mijloacele, fie ele împuţinate, pot şi trebuie să fie tratate. Tipizarea mijloacelor, lecţiilor şi chiar ciclurilor săptămânale permite o multitudine, deci o varietate de soluţii metodologice obţinută prin diferenţele de valori şi intensitate, de mici modificări – uneori – ale succesiunii lor în lecţie sau în etape, de imprimarea raţională şi oportună a caracterului de concurs în efectuarea lor şi chiar prin schimbarea orei, zilei şi locului în care se repetă.

Standardizarea antrenamentului impune o codificare a mijloacelor (aşa cum s-a exemplificat cu canotajul şi care poate fi extinsă şi la alte ramuri şi probe), o sortare a lor mult mai exactă în sfera celor 3 factori ai antrenamentului (fizic, tehnic şi tactic), ca şi a lecţiilor. Totodată, este uşurată evaluarea şi înregistrarea cu ajutorul evidenţei, a graficului volumelor şi intensităţilor structurilor folosite, operaţie indispensabilă dirijării şi controlului riguros al pregătirii şi în final al formei sportive, obiectivul major al ciclului anual.

De fapt, fără această standardizare n-ar fi posibilă încă o altă operaţie, aceea a algoritmizării, care va fi tratată în capitolul programării.

Toată această suită de acţiuni – obiectivizare, inventariere de mijloace, analiza lor complexă şi diversificată, selecţia, standardizarea şi transformarea lor în probe de control – au contribuit la o simplificare, o ordonare şi în acelaşi timp o direcţionare a antrenamentelor spre esenţa concursului. Cantitatea mare de informaţii de profiluri diferite, pe care cercetarea şi observaţia pedagogică au obţinut-o disecând antrenamentul şi concursul în părţile sale componente, ne-a dezvăluit un „univers”, nesesizat întrecut, de posibilităţi şi căi noi de abordare a teoriei şi practicii lor. Ca urmare a operaţiilor amintite, s-a procedat şi la o aşa-zisă raţionalizare, care a urmărit şi urmăreşte o cunoaştere a valorilor investite în antrenamente. Economisirea energiei umane, a timpului şi a energiei materiale, totul în favoarea performanţei, valorii şi stabilităţii ei, poate şi trebuie să opereze în sportul de performanţă, ca de altfel în toate domeniile sociale bazate pe productivitate şi eficienţă sporite. Caracterul cauzal al acumulărilor de efecte, provocate cât mai direcţionat pe nevoile de solicitare şi de structură ale concursului, selecţionarea mijloacelor adecvate şi validate, încadrate sistemic, în unităţile timpului şi spaţiului cuprinse în planificarea antrenamentelor, compatibile cu potenţialul biomotric şi psihic al sportivului, au constituit motivul şi totodată efectul raţionalizării lor.

Suita de acţiuni iniţiată o dată cu operaţia de raţionalizare a convins că procesul antrenamentului poate şi trebuie să fie conceput în unitatea sa dialectică, în care părţile care-l compun să fie corelate şi determinate. În acest fel i se conferă o structură sistemică, pretabilă la optimizarea funcţionalităţii, ca şi la dirijarea controlată la „pas mărunt” către o finalitate prestabilită. De aici şi până la elaborarea modelului de antrenament rămâne doar un pas, pentru că el nu este în fond decât un sistem conceptualizat. Modelul de concurs s-a identificat cu un model real, către care antrenorul şi sportivii săi trebuie să se îndrepte şi să ajungă cu ajutorul modelului de antrenament. Calitatea acestuia din urmă se măsoară prin numărul şi conţinutul indicatorilor sau parametrilor ale căror date (cifre) permit o schiţare, o evidenţiere a elementelor esenţiale pentru îndeplinirea obiectivelor de concurs (ale modelului real).

Deci, modelul reprezintă reducerea la esenţial a unui proces complex de pregătire a fiinţei umane, care are o finalitate prestabilită în timp, exprimată valoric (nivelul performanţei concretizat în puncte, m, cm, km, s, min, ore, ca şi locul ocupat în clasament). În acest scop s-au disecat concursul şi pregătirea (în totalitatea ei) în părţile lor componente pentru a se identifica indicatorii indispensabili obţinerii performanţei sportive. Deci, în esenţă, de cât tmp este nevoie în pregătire, de ce mijloace şi în ce cantitate de repetare este nevoie în economia antrenamentelor, ce spaţiu trebuie parcurs (alergat, schiat, vâslit, înotat), câte kg trebuie ridicate, ce valori să fie realizate prin normele probelor de control, care sunt acestea, în ce raporturi de eficienţă se găsesc cu mijloacele care le generează nivelurile – iată atâtea întrebări concretizate în tot atâţia indicatori specifici şi proprii pregătirii. Numărul lor nu este limitat, dar nici lăsat în voia liberului arbitru. Trebuie reţinuţi cei ce se dovedesc absolut necesari pregătirii pentru concurs. Iniţial, au fost nominalizaţi aproximativ 300 de indicatori (canotaj), care s-au dovedit însă a fi prea mulţi, ceea ce duce la mărirea timpului afectat calculului. Totodată, s-a constatat că, eliminând o parte din ei, nu afectam relaţia dintre modelul de pregătire şi cel de concurs. Reducerea lor la cel puţin 1/3 sporeşte operativitatea modelului atât în momentul elaborării, cât şi, îndeosebi, al valorificării şi distribuirii lui în programarea antrenamentelor de-a lungul planificării anuale. Dintre aceştia (aproximativ 100 indicatori, câţi s-au păstrat) 50-60% au profil metodologic, iar restul biologic-psihologic. Primii

izvorăsc din informaţia metodologică care schematizează ipoteza de abordare a asistenţei ştiinţifice acordate loturilor naţionale. Ceilalţi indicatori biologici, fiziologici, biochimici, biomotrici şi psihologici, având caracter de efect, de reacţie la indicatorii metodologici, care generează aspectele cantitative şi calitative ale antrenamentului. Modelul îşi întemeiază structura pe numărul şi interrelaţia acestora.

Indicatorii temporali, evidenţiază timpul optim necesar pentru realizarea celor de structură, adică a exerciţiilor sau mijloacelor selecţionate. Numărul indicatorilor temporali conţine numărul zilelor de antrenament, al zilelor de concurs, al orelor afectate lecţiilor de antrenament, al zilelor privind deplasarea la concursuri, la refacere, la odihnă, numărul ciclurilor săptămânale, al etapelor şi perioadelor. În interiorul acestui cadru sunt incluşi toţi indicatorii:

- indicatori cantitativi spaţiali, care de fapt conţin atât mijloacele tehnice (de structură), cât şi pe cele de solicitare (de pregătire fizică specială);

- indicatori cantitativi de organizare a realizării în timpul respectiv a volumului mijloacelor respective;

- indicatori calitativi, care rezultă din proporţiile diferitelor tipuri de efort, precum şi din evaluarea eficienţei intermediare a procesului de pregătire dată de probele şi normele de control;

- indicatori psihologici ce dezvăluie trăsăturile de personalitate şi reactivitate emoţională, voliţională şi intelectuală ale sportivului(ei) şi modul lor de evidenţiere prin valorile date de unităţile de estimare specifice bateriilor de teste aplicate;

- indicatori fiziologici ce evidenţiază valorile cardiorespiratorii şi neuromusculare pe care sportivul urmează să le atingă în timpul pregătirii şi în finalul ei , ca urmare a efortului biologic depus pentru realizarea volumului şi intensităţii eforturilor planificate;

- indicatori biochimici ce reliefează starea de sănătate şi dinamica metabolismului de uzură printr-o suită de analize de urină şi sânge.

Momentul următor în elaborarea modelului de antrenament (rezultat din cercetarea de-a lungul mai multor ani consecutivi de cele mai multe ori având ca subiect acelaşi sportiv, echipă sau echpaj) a fost acela al stabilirii valorilor acestor indicatori metodologici (cantitativi şi mai dificil pentru cei calitativi), fiziologici, biochimici şi psihologici. Din dinamica acestor valori, pe fondul constanţei relative a indicatorilor (care diferă ca număr şi structură de la o ramură şi probă la alta) rezultă marea performanţă, ele alcătuind nivelul acesteia.

Gradul de complexitate a modelului de antrenament rezultă implicit din complexitatea ramurii sau probei de sport exprimată în concurs. De exemplu, cele ale jocurilor sportive şi gimnasticii sunt mult mai bogate şi mai dificil de compus datorită structurilor tehnice multiple folosite şi corelaţiei lor în momentul întrecerii, bazate pe adversitate, pe durata ei prelungită.

Modelul depinde şi de modul de elaborare. În situaţia în care modelul antrenamentului anual se subdivide în submodelele celor trei perioade care compun un monociclu, la rândul lor compuse fiecare din 3 perioade el câştigă în detaliu, uşurând programarea antrenamentelor pe etapele lunare şi ciclurile săptămânale.

Modelul poate şi este indicat să fie întotdeauna elaborat în corelaţie cu valorile realizate în ciclurile precedente. Concret, orice model annual de antrenament se concepe în lumina analizei critice a celui anterior, operaţie indispensabilă reţinerii şi deci repetării valorilor dovedite a fi acţionat pozitiv în ansamblul influenţelor şi efectelor, care au dus la obţinerea performanţei realizate în competiţia majoră a ciclului anual încheiat. Desigur, realităţile fiecărui an obligă la corelaţii (rareori însă fundamentale) la debutul fiecărui ciclu inclus într-un asemenea interval. Viziunea panoramică a unui astfel de model asigură comparaţia valorilor investite, ele modificându-se eventual, pe când indicatorii rămân în general aceiaşi. De fapt, dintr-o asemenea confruntare prelungită, analizată şi comparată continuu a modelelor cu viaţa competiţională, se obţin idei, ipoteze, soluţii şi schimbări pe care de regulă ceercetarea aplicativă le poate oferi. Liniile de perspectivă ale antrenamentului, în general, în sport şi, în particular, în domeniul fiecărei probe se asigură pe fondul analizei critice, generatoare de definitivări sau schimbări adecvate şi oportune.

În acest moment depozitul datelor sistematizate, prelucrarea lor periodică creează un alt cadru analizelor şi elaborărilor, modifică substanţial conducerea procesului de antrenament şi dirijarea lui curentă. Pentru aceasta este impetuos necesar să trecem la elaborarea unui model de gândire sistemică cu rol în ansamblarea factorilor şi corelarea acţiunilor lor într-o direcţie şi către un scop bine precizate. Acestei gândiri sistemice i-a revenit şi-i va reveni continuu sarcina de a identifica toţi factorii care condiţionează planificarea şi executarea programului de antrenament realizat într-un ciclu anual. În acest spirit s-a definitivat conceptul de model de antrenament: un ansamblu de indicatori cunatificabili, ale căror date şi raporturi simple (care nu exclud pe cele complexe) permit o caracterizare, o esenţializare a întregului proces de antrenament, direcţionat în programarea lui către obţinerea unei performanţe prestabilite (record, titlu, loc în clasament, puncte, victorii), la o dată anticipată.

Conceptul este împrumutat din teoria modelelor şi sistemelor, el dobândind în sport o semnificaţie aparte, a unei teorii noi, moderne, care deschide o altă cale, o altă perspectivă în practica antrenamentului sportiv, cunducându-l spre calculatorul electronic. Astăzi, în orice proces de formare (învăţământ) şi perfecţionare (în toate domeniile) se operează curent cu noţiunile de bază ale ciberneticii: algoritm, conducere sau dirijare a acţiunii, problematizare, tratare diferenţiată, conexiune inversă, sistem şi model. Asimilarea conceptului în domeniului sportului, rafinarea continuă a teoriei care îi poartă numele au o unică şi indiscutabilă semnificaţie: aceea de a acţiona mai eficient. Teoria modelării în antrenament şi-a propus şi în bună măsură a şi izbutit să elimine conducerea empirică, caracterizată prin rezolvarea „din mers” sau „după ochi” a problemelor şi să treacă la o conducere ştiinţifică, bazată pe previziune, pe anticiparea condiţiilor de desfăşurare a activităţii, înlăturând improvizaţiile şi risipa de timp, de energie, de mijloace, în ultimă instanţă – eşecul. Utilizarea unui model nu este, în esenţă, decât o materializare a activităţii mintale. El tinde să producă, să imite, prin analogie, pe un alt plan şi într-o altă formă, un original, un sistem complex (un proces, un fenomen), fie în ansamblul lui, fie parţial. În sportul de performanţă, modelul s-a creat prin folosirea unei astfel de metodologii, dar de nivelul său de aproximare a realităţii, de schematizare, de esenţializare va depinde eficienţa folosirii lui. Către o astfel de perspectivă trebuie să-şi îndrepte teoria şi practica modelării în antrenamentul sportiv potenţialul de rezolvare a viitorului apropiat, mai cu seamă tendinţa de creştere neîncetată a performanţei din arena internaţională.

Curs nr.6 Modelul de concurs sportiv:

Prognoza performanţei şi graficele competiţiei. Componentele modelului şi modelarea.

6.1. Definirea modelului de concurs. Orice Olimpiadă, Campionat Mondial sau European, prilejuieşte analize critice obiective,

menite să scoată în evidenţă o suită de indicatori caracteristici. Cunoaşterea acestora permite formularea premiselor care stau la baza elaborării şi abordării modelelor de antrenament. Astfel, concursul deschide un ciclu ce se închide vremelnic, pentru ca în lumina lui să se redeschidă un altul. Cotele de progres ale performanţei din concursul oficial major determină creşterea valorică a indicatorilor modelului de antrenament. La analiza concursului se trasează o suită de direcţii, de indicatori sau submodele, care disciplinează gândirea şi sugerează soluţiile.

În primul rând, calculul prognozei performanţei care asigură victoria sau urcarea sportivului pe podium şi confruntarea lui cu realitatea concursului.

În al doilea rând, prefigurarea cantitativă şi calitativă a indicatorului modelului de pregătire care va condiţiona, la rândul său, transpunerea în practică a valorilor anticipate ale modelului de concurs.

În al treilea rând, evidenţierea structurii modelului de iniţiere cu ajutorul graficelor de concurs, de cursă şi de joc, care duc la realizarea modelului de campion.

În al patrulea rând, reţinerea aspectelor organizatorice ale planificării şi desfăşurării pregătirii.

Prognoza performanţei concursului a început să fie aplicată relativ recent în sportul românesc de peformanţă. Cu timpul, necesităţile, metodologiile şi obiectivele ei de acţiune au diferenţiat-o în două planuri.

Prognoza recordului constituie un indicator de bază al modelului concursului, dar şi al sportivului, care odată selecţionat pentru o astfel de perspectivă pe temeiul vârstei, al structurii sale morfologice, fiziologice şi psihologice trebuie să ştie, cu aproximaţie, care ar fi valoarea performanţei concursului ce ar trebui să-l consacre. Evident, locul în clasamentele de acest gen este dat, în primul rând, de raportul dintre performanţa sportivului respectiv şi a celorlalţi. Îndeosebi la Jocurile Olimpice obiectivul urmărit cu prioritate este cel al clasării pe locul I, care nu întotdeauna se obţine şi cu performanţa record. Structura clasamentelor este dată totuşi de nivelul înalt al performanţelor. Transformarea lor în obiective de antrenament şi de selecţie reclamă anticiparea, adică prognozarea nivelului pe care urmează să-l atingă într-un timp util pentru planificarea şi realizarea lui în trepte.

Pentru ramurile şi probele de sport ale căror performanţe se pot exprima şi deci evalua în expresii matematice temporale sau spaţiale, prognoza recordurilor este mai simplu de efectuat. Una din metodele moderne şi la îndemâna antrenorilor, dar mai ales a cercetătorilor de a prognoza valoarea rezultatului sportiv de care sportivul, echipa sau echipajul pot fi capabile, îl constituie calculul regresiei. Acest tip de calcul permite să stabilim în ce măsură se schimbă caracteristicile „X” (adică rezultatul, în cadrul exemplificării noastre, la proba sa de concurs), în funcţie de schimbarea lui „Y” (numărul anilor participării şi în concurs). Ca atare, calculul regresiei poate fi util atunci când el are posibilitatea să stabilească în ce măsură schimbarea unei caracteristici, adică a lui „Y” (a numărului anilor) cu o unitate (adică cu un an) poate duce la o anumită creştere sau scădere a celeilalte caracteristici „X” (a rezultatului).

Calculul regresiei poate fi exprimat în câteva variante: a) prin alcătuirea liniilor empirice (concrete – faptice) ale rezultatelor sportive, realizate în

concurs; b) prin calcularea coeficientului de regresie; c) prin alcătuirea liniilor teoretice de regresie ale rezultatelor teoretice determinate de

calculul regresiei; d) prin combinarea celor trei posibilităţi (punctele a + b + c) şi repartizarea lor

concomitentă; e) prin stabilirea probabilistică a lui „X” (a performanţei sportive) în funcţie de creşterea cu

o valoare a lui „Y” (a anilor de practicare a probei atletice) într-o viitoare evoluţie. Unul din avantajele regresiei constă în posibilitatea de a reda grafic raportul dintre două

fenomene, în cazul nostru – cele două valori „X” şi „Y”. Formula coeficientului de regresie (sau a pantei de înclinaţie faţă de orizontala punctului

„g”, în cazul alcătuirii graficului regresiei) este: R = p = r ESY/ESX, în care: R = coeficientul de regresie; p = panta de înclinaţie (unghiul acesteia); r = coeficientul de

corelaţie; ESY = eroarea standard pentru valorile lui Y; ESX = eroarea standar pentru valorile lui X. Pe lângă prognoza dinamicii recordului (personal, naţional, internaţional, regional,

continental, mondial sau olimpic), în ultima vreme se recurge la prognoza dinamicii locului pe care sportivul, echipa, echipajul sau delegaţia unei ţări îl vor ocupa în clasamentul unei competiţii oficiale de această anvergură. Înregistrarea, sortarea şi compararea clasamentelor, bilanţurilor mondiale şi, în ultima vreme, cupele mondiale au permis cunoaşterea raportului de forţe în lume, a dinamicii şi repartizării acestora pe ţări, continente, ramuri şi probe sportive, ca şi a tendinţelor de plafonare sau de involuţie pe care le surprinde un studiu mai longitudinal. Prin urmare, prognoza nu vizează doar poziţia delegaţiei, ci şi numărul aproximativ al medaliilor, diferenţiate după strălucirea metalului lor şi poziţiile IV-VI din clasamente care reprezintă surse de puncte pentru clasamentul cantitativ. În felul acesta se elimină improvizaţiile sau punctele de vedere subiective, opţiunile lipsite de suportul faptelor depistate din vreme care acţionează după legităţi ce nu pot fi ignorate sau eludate. Modul în care s-au elaborat prognozele pe temeiul acestui tip de studiu cantitativ s-a dovedit util şi apropiat de clasamentele de diferite tipuri. Realitatea a confirmat majoritatea prevederilor formulate.

6.2. Graficul de concurs, de cursă şi de joc. Graficul de concurs relevă aspectele caracteristice tehnico-tactice şi fizice ale sportivului,

evidenţiate în timpul competiţiei. Ignorarea lui duce la criză de soluţii şi eficienţă în pregătirea ulterioară pentru că se neglijează tendinţele, nivelurile atinse, care operează cu caracter de legitate pentru ciclul următor. Uneori pot apărea şi situaţii de excepţie, când un sportiv supradotat sau un antrenor inspirat, cunoscător al concluziilor cercetării fundamentale, aplică ipoteze cu totul noi în cadrul antrenamentului sportiv. Cazurile sunt însă rare şi se datoresc mai mult noilor soluţii tehnice adoptate în domeniul construcţiei inventarului (în limitele regulamentare care-l omologhează) şi al echipamentului de concurs. Astfel, cunoaşterea modelului de concurs oficial evidenţiază ponderea şi eficienţa unor mijloace de antrenament, nivelul internaţional sau naţional al capacităţii de efort a sportivilor în momentul respectiv, element în funcţie de care se stabilesc strategiile şi tacticile în elaborarea modelelor de antrenament, diferenţiindu-se pe categorii, şcoli, ţări etc.

Graficul de cursă prezintă posibilităţi sporite de analiză şi de raportare. O asemenea analiză temporală şi spaţială a cursei, obligă conducerea tehnică să stabilească, pe baza unei realităţi incontestabile, valorile indicatorilor, să-i modifice pentru a anula sau micşora cauzele diferenţelor, mai cu seamă că în perspectiva următoarelor concursuri de anvergură performanţele cu care se obţin titlurile supreme cresc pe seama micşorării timpilor pe parcursuri. Un asemenea grafic comportă, aşadar, confruntarea modelului naţional cu cel internaţional. Ultimul este maximal, obligându-l pe cel dintâi să se raporteze în intenţia apropierii sau suprapunerii, atunci când obiectivele de performanţă sunt ambiţioase şi înalte. Un astfel de grafic realizează tempoul de efort indiferent de situaţii. Aşa cum subliniam anterior, această informaţie determină modificări în sfera indicatorilor de intensitate, în diferite zone de antrenament.

Graficul de joc vizează sporturile colective, în care problemele ridicate de pregătirea

participanţilor la concurs sunt deosebit de complexe. În primul rând datorită faptului că în cadrul unui grup, al echipei, care nu reprezintă doar suma aritmetică a indivizilor care îl compun, interrelaţiile nu sunt întotdeauna coordonate sinergic. În al doilea rând în afara şi în cadrul antrenamentului şi concursului acţionează factorul joc, cu caracter integrativ care are un rol determinant. Dacă pentru fiecare jucător în parte se realizează o matrice în care intră informaţiile culese din pregătire, principalele caracteristici individuale (tipul somatic, biologic şi psihic), micromodelul procesului de joc (relaţiile tehnice, spaţiale şi temporale extrase din evoluţiile lui în jocurile oficiale), toate acestea ar trebui completate cu datele care reflectă „experienţa de joc”, influenţată, la rândul său, şi de relaţiile dintre jucători. În cazul sporturilor colective, de echipă, însumarea matricelor individuale în vederea obţinerii unui model real de concurs, de joc, creează unele dificultăţi care nu sunt însă imposibil de depăşit. La aceasta se adaugă situaţiile multiple ivite pe parcursul jocului. Acţiunea de multe ori necontrolabilă a factorilor endogeni şi îndeosebi exogeni, în condiţii de concurs în care survin numeroase variabile tactice, adesea imprevizibile, poate modifica (uneori esenţial) modelul deja cunoscut şi perfecţionat, amplificând dificultatea amintită şi explicând instabilitatea eficienţei modelului. Tehnologia şi metodologia elaborării modelului de joc sunt însă perfectibile.

Autorii români (A. Nicu, P. Hillerin, P. Voicu, A. Grinţescu) au imaginat o serie de protocoale de înregistrare directă a jocului, prin care faptic s-a „stenografiat” desfăşurarea lui, diferenţiindu-se parametrii de atac şi apărare. Un astfel de protocol înregistrează parametrii jocului, dispuşi pe fazele de atac şi apărare, într-o succesiune mai mult de ordin didactic.

Pe lângă acest protocol de înscriere a elementelor tehnice, s-a folosit un altul, sub formă grafică, în care se înregistrează locul şi timpul de producere a parametrilor menţionaţi. În cel de-al treilea protocol se centralizează înregistrările şi observaţiile pe fiecare jucător în parte.

Pentru evidenţierea elementelor esenţiale ale unui model statistic de joc s-a analizat înregistrarea efectuată pentru fiecare joc şi sportiv şi s-a conceput un alt gen de protocol de observaţie specială.

Mecanismul conceptual şi metodologic expus şi explicat are aplicabilitate largă atât la toate jocurile sportive, cât şi la unele sporturi individuale: box, lupte, judo, scrimă ş.a.

6.3. Componenţa medico-biologică a modelului de concurs. Aspectele medico-biologice ale competiţiei constituie una din componentele principale ale

modelului de concurs. Aceste aspecte se referă pe de o parte, la efortul fizic din timpul competiţiei şi, pe de lată parte, la particularităţile medico-biologice ale concurenţilor care obţin performanţe ridicate într-o anumită probă sau ramură de sport.

Cele două laturi menţionate sunt în strânsă dependenţă una de alta. Caracteristicile efortului fizic competiţional condiţionează gradul de solicitare a organelor şi sistemelor din corpul omenesc, iar cunoaşterea acestora permite stabilirea calităţilor morfo-funcţionale pe care trebuie să le posede un sportiv spre a obţine rezultate de înaltă valoare.

Studierea atentă a aspectelor medico-biologice pe care le prezintă participarea la concurs este indispensbilă pentru fundamentarea ştiinţifică a pregătirii fizice şi a selecţiei în sportul de înaltă performanţă.

Caracteristicile efortului fizic din concurs şi factorii medico-biologici limitativi ai acestuia. Efortul fizic impus de fiecare ramură (probă) sportivă are o notă specifică, determinată de

numeroşi factori. Pe primul plan se situează caracteristicile tehnico-tactice, prevederile regulamentare, materialele de concurs şi condiţiile de mediu în care au loc competiţiile.

Paralel cu specificitatea efortului din competiţii trebuie subliniată ideea că, deşi probele şi ramurile de sport sunt numeroase, corpul omenesc este alcătuit din aceleaşi organe şi sisteme la toţi concurenţii, indiferent de sportul practicat de aceştia.

Studierea modului în care cerinţele specifice ale fiecărui sport se repercutează asupra gradului de solicitare a organelor şi funcţiilor corpului uman a permis descoperirea unor trăsături

comune, pe baza cărora se clasifică, în aceeaşi grupă, ramură (probe) sportive cu forme de execuţie a mişcărilor foarte deosebite între ele.

Dintre diversele clasificări ne vom opri asupra aceleia care ni se pare cea mai apropiată de cerinţele practice, şi anume, clasificarea făcută pe baza modului de eliberare a energiei necesare efectuării mişcărilor din timpul competiţiei.

Tipurile de efort din competiţii. Toate mişcările efectuate de către om sunt posibile datorită faptului că muşchiul

funcţionează ca un transformator de energie, convertind energia chimică în energie mecanică. Energia chimică poate fi eliberată prin procese în care nu intervine O2 (cale anaerobă) sau

prin reacţii chimice în care O2 este indispensabil (cale aerobă). Studiindu-se modul în care condiţiile competiţionale impun folosirea doar a uneia dintre ele

sau a ambelor căi de eliberare a energiei chimice, s-au descris 3 tipuri de efort: anaerob, aerob şi mixt.

Efortul anaerob. În categoria eforturilor anaerobe intră toate eforturile prestate pe baza energiei eliberate prin

procese biochimice în care nu intervine O2. Dacă energia rezultă din descompunerea acidului adenozintrifosforic (ATP) şi a

fosfocreatinei (PC), eforturile poartă numele de eforturi anaerobe alactacide. În cazul în care energia procine din descompunerea glicogenului (glicoliză anaerobă) ia

naştere acid lactic şi, din această cauză, eforturile se numesc anaerobe lactacide. a) Efortul anaerob alactacid. Eforturile competiţionale efectuate cu intensitatea maximă de care este capabil un sportiv se

încadrează în categoria eforturilor anaerobe alactacide. Durata unor astfel de eforturi este însă foarte scurtă, situându-se între 5-7 s. (4, 7, 8).

Volumul de efort este în consecinţă minim, muşchiul fiind capabil să efectueze numai câteva contracţii cu intensitate maximă.

Eforturile alactacide se întâlnesc în ramurile şi probele care impun manifestarea unei forţe maxime în minimum de timp, pentru a imprima accelerări cât mai mari unor segmente corporale, corpului în întregime sau diferitelor obiecte utilizate în anumite sporturi. Astfel de eforturi sunt denumite eforturi de putere.

În categoria eforturilor anaerobe alactacide se încadrează eforturile din competiţiile de haltere (ambele stiluri), unele probe din atletism, ca de exemplu: 100 m. plat şi 110 m. garduri (probe de laborator au pus în evidenţă creşteri importante ale lactacidemiei şi în aceste probe), aruncările (disc, suliţă, greutate, ciocan), săriturile (în lungime, înălţime, triplusalt şi săritura cu prăjina), din ciclism – proba de 200 m., din gimnastică – săriturile.

Factorul biologic limitativ în aceste eforturi este reprezentat de sistemul neuromuscular. Componenta musculară a acestui sistem prezintă, sub aspect cantitativ, diferenţe mari între participanţii la competiţiile care solicită efort anaerob alactacid.

Masa musculară pe care sistemul nervos trebuie s-o angreneze rapid în lucru este cu atât mai mare cu cât efortul din competiţii impune învingerea unor rezistenţe esterne mai ridicate.

Ilustrative în acest sens sunt datele care indică numărul de grame corporale ce revin fiecărui centimetru din înălţimea corpului (indicele Quetelet) la atleţii de performanţă în comparaţie cu persoanele ce nu practică sportul (la persoanele fără exces de ţesut adipos, aşa cum sunt atleţii de performanţă, acest indice exprimă indirect dezvoltarea masei musculare).

Componenta musculară a sistemului neuromuscular în eforturile anaerobe alactacide este cea mai dezvoltată la halterofili, pentru că la aceştia competiţia impune accelerarea unor mase ce pot depăşi de 2-3 ori greutatea corporală a sportivului.

Structura muşchiului are şi ea o mare însemnătate pentru obţinerea performanţelor în eforturile de putere (predominanţa fibrelor albe şi creşterea activităţii miochinazei şi creatinfosfochinazei, enzime cu rol hotărâtor în descompunerea şi resinteza ATP şi CP).

În ultimul timp se acordă o atenţie crescândă rolului ionului de amoniu în lucrul muscular cu intensitate maximă, producerea lui fiind mărită mai ales la solicitarea predominantă a fibrelor albe (tip II B), iar acumularea lui în muşchi constituind un factor limitativ al activităţii acestora. Aceste date, deşi puţine, deschid frumoase perspective pentru selecţia şi dirijarea pregătirii în eforturile anaerobe alactacide.

Muturizarea deplină a sistemului neuromuscular se poate aprecia pe baza evoluţiei puterii maxime anaerobe. Ceretteli ş.a. au constatat că aceasta creşte până la 20 de ani şi după aceea începe să scadă.

Propriile noastre cercetări arată că la persoanele neantrenate, în vârstă de 7-21 ani, valoarea absolută (globală) a puterii anaerobe maxime creşte continuu – la băieţi până la 18 ani, menţinându-se apoi la acest nivel, iar la fete până la 15 ani, rămânând constantă până la 17 ani, pentru ca ulterior să înceapă să scadă.

Din punct de vedere funcţional, sistemul neuromuscular se maturizează la ambele sexe cu aproximativ doi ani mai înainte de atingerea nivelului maxim al puterii anaerobe. Pentru aceasta pledează faptul că după vârsta de 16 ani (băieţi) şi 14 ani (fete) puterea anaerobă maximă creşte numai pe baza măririi masei corporale, contribuţia fiecărui kilogram de greutate corporală (puterea anaerobă maximă relativă) nemaidepăşind nivelul atins la aceste vârste.

Rezultă că, în sporturile de putere, organismul poate suporta solicitări funcţionale de nivel maxim încă de la 16 ani şi, respectiv, 14 ani, însă premisa biologică pentru performanţele cele mai înalte o constituie mărirea masei musculare până la limita superioară (18 şi, respectiv, 15 ani).

b) Efortul anaerob lactacid. Eforturile competiţionale de tip anaerob lactacid au o intensitate submaximă şi durata

cuprinsă între 5-7 s. şi 50-60 s. Volumul de lucru rămâne încă mic, energia eliberată prin descompunerea anaerobă a

glicogenului permiţând, după diferiţi autori, un număr de 40-60 de contracţii. Acidul lactic, rezultat din glicoliza anaerobă, acumulat în muşchi şi în sânge, produce mari

modificări locale şi generale care influenţează nefavorabil desfăşurarea efortului. Efortul cu caracter anaerob lactacid se întâlneşte în competiţiile de atletism (200 m., 400 m.,

400 m. garduri), patinaj (500 m.), nataţie (50 m. liber). Factorii biologici limitativi în aceste eforturi sunt reprezentaţi de sistemul neuromuscular, de

capacitatea organismului de a suporta datoria de O2 şi acumularea de acid lactic. Sportivii care practică probele încadrate în efortul anaerob lactacid, nefiind obligaţi să

presteze eforturi explozive pentru accelerarea unor rezistenţe externe mari, nu se caracterizează printr-o masă musculară voluminoasă. Fibrele rapide din muşchi sunt mai puţin numeroase decât la sportivii care depun eforturi cu caracter anaerob alactacid. În schimb, se înregistrează o creştere cantitativă a enzimelor care acţionează în metabolismul glicogenului şi acidului lactic (lactatdehidrogenaze în primul rând), condiţionând viteza de eliberare a energiei şi a timpului de folosire a substratului energetic (glicogenul). Spre deosebire de probele care se caracterizează prin efort alactacid, unde epuizarea substratului energetic (ATP şi PC) determină încetarea efortului, în probele cu predominanţă lactacidă acumularea de deşeuri (acid lactic) este principalul factor perturbator.

Capacitatea organismului (în special a sistemului nervos) de a-şi menţine un nivel funcţional înalt în condiţiile unei masive datorii de O2 condiţionează şi ea în mare măsură obţinerea rezultatelor de valoare în probele cu effort anaerob lactacid.

Factorii biologici limitativi ai performanţelor în acest tip de efort (în special capacitatea de a suporta datoria de O2 şi acumulările mari de acid lactic) se maturizează după vârsta de 16 ani la fete şi 18 ani la băieţi.

Efortul aerob. În cazul în care eforturile din concurs au o intensitate constantă şi o durată mai mare de 3-5

min., se creează în organism condiţii favorabile producerii energiei necesare pentru desfăşurarea

acestor eforturi prin intervenţia O2. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de eforturi aerobe. Caracteristica principală a eforturilor aerobe o constituie atingerea, după o perioadă iniţială de adaptare, cu o durată de 3-5 min., a unui nivel constant al consumului de O2 în tot timpul efortului (stare stabilă, steady-state).

Dacă intensitatea efortului din competiţie nu depăşeşte aproximativ 50% din VO2 max. al sportivului, se poate realiza un echilibru total între O2 consumat şi cel necesar prestării efortului (stare stabilă, adevărată, steady-state real).

Datoria de O2 contractată numai în timpul perioadei de adaptare reprezintă un procentaj din consumul total de O2 cu atât mai mic cu cât efortul durează mai mult.

În aceste eforturi, energia necesară se eliberează atât prin descompunerea glicogenului, cât şi a acizilor graşi liberi.

Acoperirea de către acizii graşi liberi a unei mari cantităţi de energie cruţă depozitele de glicogen din muşchii care constituie factorul limitativ al acestui tip de efort şi permite menţinerea lui vreme îndelungată.

Prin alimentaţie aecvată – „dieta disociată”, recomandată de autori scandinavi şi program special de efort – se pot realiza creşteri importante ale cantităţii de glicogen din muşchi şi, implicit, îmbunătăţirea performanţelor în competiţii.

Priceperea sportivului de a-şi doza efortul astfel încât depozitele de glicogen să nu se termine înainte de sfârşitul concursului (finiş), de a evita consumul inutil de energie relaxându-şi muşchii care nu participă la efectuarea mişcărilor impuse de tehnica probei, de a menţine cât mai constantă intensitatea efortului optim pentru posibilităţile sale, indiferent de profilul traseului şi comportarea adversarilor, de a se alimenta înainte şi în timpul competiţiei are o mare importanţă pentru obţinerea victoriei.

Toate acestea, reprezentând încununarea multor ani de pregătire, fac ca maturizarea deplină pentru astfel de eforturi competiţionale să se dobândească târziu, după unii autori rezultatele optime fiind obţinute de către sportivii care au depăşit vârsta de 30 de ani.

În categoria eforturilor aerobe în stare stabilă adevărată sunt incluse cele depuse în cursele de maraton şi 50 km. marş (atletism), în proba de 50 km. schi şi în cursele pe etape la ciclism.

Eforturile competiţionale aerobe în stare stabilă aparentă. În cazul în care condiţiile competiţionale impun un efort a cărui intensitate constantă

oscilează între 50 şi 75/85% din VO2 max. al individului, organismul poate încă să realizeze un nivel constant al consumului de O2 în timpul efortului. Curba consumului de O2 nu mai rămâne însă orizontală, ca în cazul eforturilor aerobe descrise mai înainte, ci creşte uşor în tot timpul efortului (stare stabilă aparentă, steady-state aparent).

În nici un moment al efortului, consumul de O2 nu poate egala cantitatea de O2 necesară prestării efortului respectiv.

Din această cauză, organismul lucrează în deficit de O2 nu numai la perioada iniţială de adaptare, ci în tot timpul efortului. Datoria de O2 creşte astfel pe măsura prelungirii efortului.

Epuizarea rezervelor de glicogen, acumularea de deşeuri metabolice, precum şi nivelul ridicat de O2 sunt cauzele principale care fac ca eforturile depuse în competiţii în condiţii de stare stabilă aparentă să nu poată depăşi cca. 60 min.

Factorul biologic limitativ al performanţei în aceste eforturi este reprezentat de cantitatea maximă de O2 ce poate fi consumată în unitatea de timp.

Cu cât ajunge mai mult O2 la muşchi şi este folosit de aceştia, cu atât mai intense sunt procesele biochimice aerobe prin care se asigură sinteza acidului adenozintrifosforic (ATP) şi, în consecinţă, cu atât este mai ridicată puterea (intensitatea) efortului ce poate fi depus vreme îndelungată.

Dintre multiplii factori care condiţionează absorbţia şi transportul de O2 (plămâni, sânge, inimă, vase) la omul sănătos, pe primul plan se situează inima, ştiut fiind faptul că de debitul cardiac depinde cantitatea maximă de O2 ajunsă la muşchi în unitatea de timp. De aceea,

performanţe superioare în eforturile din competiţiile care durează între 3-5 şi 60 min. pot fi realizate numai de sportivii a căror inimă are volumul mare, iar miocardul este în perfectă stare funcţională.

Folosirea optimă a O2 de către muşchi este condiţionată de structura adecvată a acestora (procentaj mare de fibre roşii, mitocondrii cu număr şi volum crescute, depozite mărite de substanţe energetice şi enzime care participă la procesele biochimice aerobe ale contracţiei musculare).

Cercetările efectuate de numeroşi specialişti au arătat că, în mod normal, volumul inimii şi VO2 max. ajung la cele mai mari valori după vârsta de 20 de ani atât la fete, cât şi la băieţi.

Probele care impun eforturi aerobe în stare stabilă aparentă sunt cele din atletism (3000 m. obstacole, 5000 m. şi 10000 m.), canotaj 2000 m. (toate ambarcaţiile), caiac şi canoe (10000 m.), nataţie (400 m., 800 m. şi 1500 m.), schi (10 km. şi 30 km.).

Efortul mixt. Solicitările competiţionale impuse de numeroase ramuri sau probe sportive creează în

organism condiţii care nu permit desfăşurării efortului numai pe baza energiei eliberate printr-o singură cale. În astfel de eforturi, energia necesară este furnizată atât prin procese anaerobe, cât şi prin procese aerobe. Din această cauză, ele sunt denumite eforturi mixte.

Fenomenul se întâlneşte în două categorii de eforturi competiţionale. În primul caz, durata efortului este cuprinsă între 1-3/5 min., astfel că se depăşeşte timpul necesar pentru ca procesele biochimice anaerobe să furnizeze singure energia necesară, dar este mai scurtă decât perioada de adaptare la cerinţele funcţiilor cardiorespiratorii, după care se poate asigura O2 necesar eliberării energiei doar pe cale aerobă. A doua categorie este cea din sporturile cu durata mai lungă de 3-5 min. dar cu intensitatea eforturilor schimbată la intervale scurte de timp. În aceste sporturi, deşi durata efortului ar permite adaptarea marilor funcţiuni şi furnizarea eventuală a unei cantităţi de O2 pentru eliberarea energiei pe cale aerobă, fenomenul nu poate avea loc deoarece, mai înainte de a se ajunge la stabilirea echilbrului între cerinţe şi aportul de O2, organismul intră într-o nouă situaţie determinată de schimbarea intensităţii efortului. Se lucrează astfel într-o permanentă stare de adaptare, energia necesară efortului fiind eliberată atât prin procese aerobe, cât şi prin procese anaerobe.

Din prima categorie a eforturilor mixte fac parte probele din atletism (800 m. şi 1500 m.), nataţie (100 m. bras, 200 m. orice stil), caiac-canoe (500 m. şi 1000 m.), ciclism pistă (proba de urmărire), patinaj viteză (1500 m.), patinaj artistic, schi alpin, gimnastică (sol).

În a doua categorie a eforturilor mixte se încadrează luptele greco-romane şi libere, boxul, judoul, scrima, jocurile sportive şi proba de 100 km. pe echipe la ciclism.

Contribuţia celor două căi de eliberare a energiei depinde de specificul fiecărei probe sau discipline care solicită efort mixt.

În eforturile care durează între 1-3/5 min., durata mai apropiată de 60 s. măreşte procentul de energie eliberată pe cale anaerobă, iar cea mare tinde spre energia eliberată pe cale aerobă.

În eforturile mixte, cu intensitate variabilă, predomină condiţiile anaerobe când fazele de efort au intensitate înaltă, durează puţin şi variaţiile intensităţii de la o situaţie la alta sunt mari (box, lupte libere, judo, volei, hochei pe gheaţă, tenis pe teren sintetic,scrimă).

Efortul mixt capătă o pondere cu atât mai pregnant aerobă cu cât creşte durata solicitărilor, iar intensitatea lor este mai scăzută şi prezintă variaţii mai mici (fotbal, baschet, rugby, tenis).

În jocurile sportive, postul ocupat în echipă are un rol important în determinarea predominanţei aerobe sau anaerobe a efortului. În fotbal, de exemplu, efortul mijlocaşilor şi cu precădere al conducătorilor de joc este preponderent aerob, în timp ce vârfurile de atac şi fundaşii care îi marchează pe aceştia prestează, de regulă, un effort preponderent anaerob.

Analiza atentă a solicitărilor competiţionale, în concordanţă cu prevederile regulamentare şi alţi factori, cum sunt: cerinţele postului din echipă, sarcinile tactice stabilite, caracteristicile adversarilor etc. permite cunoaşterea exactă a profilului de effort mixt prestat de fiecare sportiv.

Sinteza acestor date facilitează identificarea organelor şi sistemelor predominant solicitate în diferitele forme de effort mixt. Factorii medico-biologici limitativi, vârsta deplinei lor maturizări,

fixarea obiectivelor pregătirii fizice adecvate cerinţelor concrete competiţionale şi selecţia sportivilor care fac faţă în condiţii optime acestor cerinţe pot stabili, după caz, prin referire la aspectele menţionate la eforturile anaerobe sau la cele aerobe.

6.4. Dinamica componentei medico-biologice a modelului de concurs sportiv. Componenta medico-biologică a modelului de concurs a suferit modificări esenţiale în

decursul timpului şi va continua să se schimbe şi în viitor. Dintre multiplele cauze ce au influenţat fenomenul, merită să ne oprim asupra celor actuale

care trebuie să-i preocupe pe specialiştii domeniului. Creşterea performanţelor. Nivelul mereu crescând al rezultatelor sportive se răsfrânge

nemijlocit asupra procesului de selecţie şi asupra eforturilor din concurs şi antrenament. Vor putea ţine pasul cu evoluţia sportului de înaltă performanţă numai cei care vor şti să

selecţioneze cu pricepere şi maximum de exigenţă subiecţii de excepţie pentru fiecare ramură sau probă sportivă şi vor contribui la perfecţionarea continuă a procesului de antrenament, valorificând la maximum potenţialul genetic al sportivilor.

Ca în toate domeniile de activitate umană, şi în sport obţin rezultat de prestigiu numai aceia care posedă calităţi specifice excepţionale şi condiţii de dezvoltare şi exprimare corespunzătoare.

În unele situaţii, creşterea nivelului performanţelor modifică şi caracterul efortului competiţional. De exemplu, în probele de 800 m. la atletism, 200 m. liber la nataţie şi în alte cazuri similare, scurtarea duratei de parcurgere a distanţelor a modificat raportul dintre cantitatea de energie eliberată în timpul concursului prin procesele aerobe şi prin cele anaerobe.

În componenta medico-biologică de concurs, creşterea continuă a nivelului performanţelor se va concretiza deci în solicitări mereu mai mari în antrenamente şi competiţii, în eventuala schimbare a caracterului efortului competiţional şi, ca o consecinţă a îmbunătăţirii selecţiei şi metodicii de antrenament, în accentuarea aspectului specific al particularităţilor medico-biologice ale campionului.

Modificarea regulamentelor de desfăşurare a competiţiilor sportive poate determina schimbări importante ale componentei medico-biologice de concurs. În gimnastica ritmica sportivă, prevederea regulamentară internă potrivit căreia sunt penalizate concurentele care nu respectă un anumit raport între înălţimea şi greutatea corporală şi-a pus amprenta asupra particularităţilor somatice ale gimnastelor noastre de performanţă.

Scurtarea duratei reprizelor la lupte greco-romane a modificat caracterul efortului competiţional, mărind ponderea capacităţii de efort anaerob în realizarea performanţelor înalte în defavoarea capacităţii de efort aerob. Fenomenul nu trebuie ignorat, deoarece are consecinţe importante pentru metodica natrenamentului şi selecţie.

La volei, introducerea unei reguli care permite trecerea mâinilor peste plasă la blocaj a determinat modificarea particularităţilor somatice ale jucătorilor, statura necesară obţinerii performanţei ridicate fiind mai mare decât era înainte de apariţia acestei prevederi regulamentare.

Componenta medico-biologică a modelului de concurs, constituie deci una din problemele importante ale sportului de performanţă actual. Fără cunoaşterea aprofundată a caracterului medico-biologic al efortului competiţional şi a implicaţiilor pe care acesta le are în procesul de antrenament şi în selecţia sportivilor de performanţă, nu se pot obţine rezultate de înaltă valoare în competiţiile internaţionale.

Componenta medico-biologică a modelului de concurs trebuie privită, în primul rând, ca un proces şi nu ca o stare. Fiind dependentă de caracteristicile fiecărei ramuri sau probe sportive, ea se modifică în concordanţă cu evoluţia acesteia.

În lupta pentru supremaţie în sport cresc şansele de succes ale acelora care, sesizând la timp schimbările survenite în cerinţele medico-biologice ale concursului, sunt cei dintâi care adaptează criteriile de selecţie şi procesul de antrenament al sportivilor de performanţă la noile condiţii.

În sinteza datelor şi argumentaţiilor cuprinse s-au pus în evidenţă toate caracteristicile

conceptului de model de concurs, care este reprezentat de un ansamblu de indicatori diferenţiaţi ca profil (prognoza dinamicii performanţei, particularităţile motrice şi biologice ale graficului de cursă şi de joc considerate etalon), ale căror valori condiţionate reciproc esenţializează structura concursului următor, evidenţiindu-i elementele hotărâtoare pentru câştigarea lui (A. Nicu).

Prin urmare, ideea că orice concurs viitor trebuie abordat în perspectiva performanţelor cu care se va cuceri primul loc în clasament ori unul din primele 3 sau 6 locuri din ierarhia lui (în funcţie de obiectivele, de strategia şi tactica stabilite) impune, în primul rând, elaborarea prognozei acesteia (cu variaţii mici de „+” sau „-„) pe baza analizei statistico-matematice (coeficientul de regresie) sau a cunoaşterii ratelor de creştere înregistrate în evoluţia ei de-a lungul timpului şi, în al doilea rând, reţinerea (pe baza analizei complexe a graficelor de joc, de cursă, de luptă) elementelor caracteristice ale concursului oficial ultim (de ordin fizic, tehnic, tactic) şi, totodată, ale campionului (vârstă, tip constituţional, valorile sale biologice şi psihice).

6.5. Definirea modelului campionului. Toţi indicatorii şi valorile modelului concursului (de joc, de luptă, de cursă) rezultă din

înregistrarea parametrilor ca urmare a participării sportivilor de înaltă performanţă la viaţa competiţională. Diversitatea măsurătorilor (parametrilor) făcute evidenţiază potenţialul complex al sportivului (biologic şi psihic), exprimat atât de difersificat în antrenament şi în concurs. Sursele acestui potenţial uman remarcabil sunt multiple, ştiinţa sportului identificând în mod esenţial: vârsta optimă, tipul constituţional (componenţa somatofiziologică), tipul psihologic (trăsăturile de personalitate) şi modelul de antrenament elaborat şi realizat integral. Deci, un campion olimpic sau mondial concentrează o serie de atribute care îi conferă valoarea de campion. Ele sunt esenţiale în definirea lui ca atare. Avându-le doar pe unele, el nu poate aspira decât în mică măsură la titlul de campion. Atributele rămân constante, variază doar valorile lor. De fapt, în aceasta constă dialectica campionului. Cunoaşterea lor reprezintă premisa selecţiei şi pregătirii adecvate a fiinţei aflate la vârsta marilor disponibilităţi biologice şi a motivaţiei maxime pentru înalta performanţă în proba sau ramura de sport pentru care a optat ori a fost selecţionat.

Vârsta campionului. Vârsta, pe temeiul statisticilor, operează ca un vector axial al performanţei sportive, ca un

gen de regulă, omul având în jurul vârstei de 20-25 de ani o disponibilitate sporită de a realiza performanţe de valoare internaţională.

Este vorba de vârsta cronologică, cea mai obiectivă din toate categorile incluse în taxonomia acestui concept (în care intră cea biologică, ontogenetică, morfologică, fiziologică, biochimică, psihică etc.).

Sinteza statistică este făcută (de C. Răduţ) pe o cazuistică formată din 40000 de sportivi, aparţinând unui număr de 140 de ţări, înregistraţi ca participanţi la J.O. de vară în intervalul 1896-1984 la 21 de ramuri de sport incluse în programele lor. Datele înregistrate la J.O. in anul 1988 de la Seoul confirmă regula amintită, întrucât între 20-25 de ani se grupează cel mai mare număr de sportivi (3163 – 43%) şi sportive (1048 – 42%) din totalurile înregistrate (7206 sportivi şi 2483 sportive). Distribuirea, şi la cea de-a XXIV-a ediţie a J.O., a sportivilor pe categorii de vârstă (din totalul de 9689 de sportivi) demonstrează că intervalul 20-25 de ani este de asemenea cel mai dens (42,11 – 43,46%).

Din datele prezentate rezultă că, sub aspectul vârstei, participanţii şi câştigătorii de medalii sunt astfel distribuiţi pe ramuri de sport:

a) ramurile de sport în care performanţa olimpică se realizează înainte de 20 de ani (între 17 şi 20 de ani), mai cu seamă îndepând cu ediţia de la Munchen a J.O. din 1972 sunt gimnastica feminină şi înotul feminin;

b) ramuri în care media optimă a performanţei se situează după 30 de ani: călăria, tirul şi yahtingul. De reţinut în acelaşi timp că şi vârsta medaliaţilor olimpici este puţin mai mare (32,4-36,2) decât a masei de participanţi (32,1-30,0), experienţa generând plusul de calitate şi de

performanţă atât de specifice medaliaţilor; c) o altă grupă de ramuri de sport în care performanţa se situează între 26-30 de ani este

formată din sporturile poliatletice combinate (pentatlon, heptatlon, decatlon) şi complexe (jocurile sportive);

d) marea majoritate a ramurilor de sport în care vârsta optimă se situează între 20-25 ani; e) calculul densităţii sportivilor olimpici pe vârste cronologice evidenţiază că procentul este

mai mare în intervalul 22-25 ani, de-a lungul celor 88 ani de existenţă a J.O. moderne; f) în ramurile de sport care cuprind în program şi probe feminine (gimnastică, înot, scrimă,

canotaj, caiac, chiar şi atletism) vârsta de participare este puţin mai mică decât a bărbaţilor. Acest indicator al modelului campionului poate constitui o premisă a strategiei organizării

selecţiei şi pregătirii copiilor şi juniorilor în perspectiva ediţiilor viitoare ale J.O., C.M. şi C.E., care se include în intervalele dintre J.O. Pe baza prevederilor federaţiilor internaţionale şi naţionale privind limitele de vârstă ale participării copiilor şi juniorilor în competiţiile oficiale (care s-au înmulţit considerabil în ultimele două decenii) şi ale particularităţilor celor trei stagii ale evoluţiei antogenetice şi metodice a unui sportiv (vârsta iniţierii, specializării şi consacrării), se constată că există o compatibilitate între perioada de vârstă a organizării procesului de selecţie şi pregătire a copiilor şi juniorilor şi aceea a participării şi consacrării sportive.

Biotipul constituţional al campionului. Problemele de biotipologie generală s-au bucurat de-a lungul timpului, de o atenţie

deosebită din partea oamenilor de ştiinţă. În profida numeroaselor controverse, întemeietorilor şi continuatorilor biopatologiei şi psihotipologiei li s-au recunoscut meritele, contribuţia lor fiind consemnată în literatura de specialitate (Kretschmer, Viola, Jung, Pende, Thornike, Cernoruţki, Pavlov, Sheldon, Rainer ş.a.).

Fiecare aşa-zisă şcoală clasică a stabilit un număr diferit de variabile (cele mai puţine, 17, aparţin lui Sheldon). Dintre acestea amintim: înălţimea, greutatea, dezvoltarea toracelui şi capului, lungimea mâinilor şi picioarelor etc. El a descris, a calificat şi a interpretat trei tipuri în curba de variaţie normală. Acestea sunt: endomorful, mezomorful şi ectomorful, după cum dezvoltarea corpului este predumpănitor internă, mijlocie sau externă. Ele corespund cu tipurile picnic, atletic şi astenic, definite de Kretschmer, precunm şi cu tipurile brevilin, normal şi longilin identificate de Pende; Viola la rândul său, le clasifică în microplanchnic, normoplanchnic şi macroplanchnic, pe când Cernoruţki distinge tipurile hiperstenic, normastenic şi astenic; Virenius le clasifică în conjunctival, muscular, nervos şi epitelial; Bogomoleţ – în astenic, fibros, păstos şi hipomatos; Pavlov – în sangvinic, coleric, melancolic şi flegmatic, iar Bunek în stenoplastic, mezoplastic, europlastic şi subplastic etc.

Al ţi specialişti (Tanner, Eiben, Milicerova, Benetatto, Milcu, Ionescu, Ulmeanu, Popovici), după cercetări numeroase, stimulate de evoluţia fenomenului sportiv în perioada interbelică şi mai cu seamă postbelică, au extrapolat problematica biotipologiei generale umane la cea sportivă, identificând aceleaşi somatotipuri ale sportivilor – endo, mezo şi ectomorful. După opinia noastră, sportivii care practică diferitele sporturi olimpice (de vară şi iarnă), în care se diferenţiază aproape 300 de probe, nu pot fi clasificaţi doar în cele trei somatotipuri, cum susţin majoritatea specialiştilor. Concret, e greu de crezut că un baschetbalist şi un canotor pot alcătui acelaşi somatotip, deşi, după unii autori, amândoi sunt ectomorfi sau longilini.

Implicaţia biotipologiei în ansamblul factorilor care determină dimensiunea performanţei sportive acum, ca şi în trecut şi fără îndoială în viitor, este demonstrată de observaţiile efectuate asupra dinamicii valorilor în timp. Ambele au crescut în rate relativ proporţionale, ceea ce impune corelarea lor şi stabilirea interdependenţelor. Iată de ce problematica tipului constituţional în selecţia sportivă a căpătat o pondere specială. Dacă din variabilele biotipologiei s-ar alege doar înălţimea şi greutatea canotorilor, s-ar constata că de-a lungul celor 8 ediţii consecutive al J.O. (între anii 1960 şi 1988) acestea au înregistrat o continuă creştere (de aproape 6 cm.). Datele cuprinse sunt edificatoare. Şi mai edificator este faptul că valorile înălţimii şi greutăţii medaliaţilor sunt

superioare masei de participanţi la J.O., iar tendinţa de creştere sporeşte pe măsura trecerii timpului. Trecând de la analiza datelor medaliaţilor şi participanţilor la prezentarea variabilelor pe

probe, situaţia ne apare şi mai diversificată. În antropometria clasică se înregistrează un număr de 50 variabile; de aceea, numeroasele

date antropometrice care s-au obţinut au fost supuse unei prelucrări statistico-matematice, la institutul de profil al Academiei de Ştiinţe din România (Mihoc şi Damşa), pentru calcularea coeficienţilor de corelaţie ai variabilelor morfologice cu performanţele din canotaj. Dar rezultatele n-au fost convingătoare. Continuându-se cercetările, au fost identificate alte variabile specifice canotajului, care, după o nouă analiză factorială, au dat rezultatele scontate. Din cele 22 de variabile specifice s-au reţinut 8 cu un grad înalt de corelaţie, semnificativ statistic, şi anume (după C. Răduţ):

1. înălţimea totală, întins (din stând) în cm.; 2. anvergura braţelor (din stând) în cm.; 3. înălţimea trunchiului (din şezând până la nivelul acromial) în cm.; 4. lungimea picioarelor (din şezând, de la fesă până la calcaneu, cu planta la 900) în cm.; 5. diametrul bideltoidian (lăţimea umerilor) în cm.; 6. excedentul (depăşirea), din ghemuit pe banchetă, de la nivelul degetului mijlociu până la

suprafaţa de sprijin în cm.; 7. amplitudinea specifică (variabilă adiţională, adică lungimea picioarelor plus excedentul

dat de pct. 6) în cm.; 8. greutatea corporală în kg. Variabilele 1-4 sunt dimensiuni fixe, pe când cele de la 5-8 sunt perfectibile. Primele 7 pot fi exprimate printr-un indice morfologic în canotaj (IMca) rezultat din suma

lor. Trecând o astfel de probă, modelul tipului constituţional sau biotipologiei din canotaj

constituie un criteriu, o referinţă de la care porneşte actul selecţiei. El este rodul unui studiu prelungit.

Aşadar, pentru şcoala românească de canotaj, tipul constituţional (sau biotipul sau tipul somatic sau morfotipul sau tipul antropologic), concept de mult vehiculat, dar contestat îndelungă vreme ca nefiind indispensabil marii performanţe, rezultată doar din efectele dobândite ca urmare a procesului de instruire, nu şi din predispoziţiile, din zestrea genetică privind îndeosebi înălţimea, anvergura şi dimensiunea extremităţilor, rămâne o certitudine şi o necesitate a selecţiei. Viaţa, atunci şi mai cu seamă acum, a dovedit că tipurile constituţionale compatibile cu structura şi regulamentele de concurs ale multor ramuri de sport reprezintă o realitate şi totodată o sursă pentru înalta performanţă.

Tipul constituţional rezultă atât din selecţia bazată pe variabilele moştenite, cât şi din procesul de pregătire. Structura mijloacelor folosite, metodologia aplicată determină profiluri, biotipuri, modele distincte în gimnastică, haltere, lupte, judo înot. Câtă deosebire, pe plan somatic între sportiva care practică gimnastica artistică (sportivă) şi cea care practică gimnastica ritmică ! Şi, evident, diferenţa în ceea ce priveşte exteriorul este urmată de cea interioară, fiziologică. De fapt, a face o disociere între formă şi funcţie ar fi o eroare. Anatomistul român Fr. Rainer, definind anatomia ca „ştiinţă a formei vii”, stabileşte o relaţie cauzală între formă şi funcţie. Iată de ce, fără a nega valoarea tipului constituţional în stabilirea modelului campionului (pentru că viaţa îl impune), se recomandă însă o reconsiderare atât pe plan conceptual, cât şi al fundamentării problematicii lui. A accepta noţiunea de „somatofiziologic”, care să o înlocuiască pe cea a „tipului constituţional”, înseamnă a respecta adevărul potrivit căruia din relaţia parametrilor morfologici şi fiziologici rezultă constituţia unitară a organismului uman. Poate din acest punct de vedere conceptul biotip este mai adecvat. Pentru a argumenta aceasta, considerăm că morfologia trebuie urmată de fiziologie atunci când abordăm modelul campionului din punct de vedere al valorilor esenţiale ale formei şi funcţiei sale biologice.

a) Parametrii morfologici sunt reprezentaţi de înălţimea corpului, anvergura dimensională a diferitelor segmente corporale, proporţiile şi forma lor, greutatea, compoziţia chimică tisulară – din care, îndeosebi, interesează masa corporală activă, masa musculară, cantitatea de apă liberă şi intercelulară, structura histologică şi histochimică a fibrei viscerale – elemente care definesc tipul constituţional somatic şi care influenţează creşterea performanţei sportive.

b) Parametrii fiziologici vizează nivelul funcţional al diferitelor structuri evaluate prin parametri morfologici. În esenţă, ei definesc întreaga funcţionalitate a organismului. Pentru sportul de performanţă, parametrii fiziologici cei mai importanţi sunt următorii:

- aparatele osteoarticular şi muscular: forţa diferitelor grupe musculare şi a muşchilor individualizaţi, mobilitatea articulară şi tonusul muscular;

- organele de simţ: acuitatea vizuală, simţul cromatic, câmpul vizual, acuitatea auditivă, simţul kinestezic (metoda Veil), simţul echilibrului;

- sistemul nervos central (SNC): tipul de sistem nervos, determinarea emisferei dominante, determinarea excitabilităţii prin EEG, EMG, cronaximetrie, evidenţierea reactivităţii prin tipul de reacţie, viteza de execuţie la o sarcină motrică simplă sau complexă, viteza de repetiţie prin testul „tapping”; determinarea coordonării neuromotorii prin „tremometrie”, testul de „trasaj” etc., determinarea funcţionalităţii sinapselor prin măsurarea timpului de latenţă periferică (placa neuromotorie) şi reflexul Hoffmann;

- sistemul endocrin: determinarea funcţionalităţii sistemului endocrin prin dozări hormonale corelate cu tipologia endocrină (prezentate de Şt. Milcu). Dintre acestea, cele mai importante vizează hormonul de creştere dozat radioimunologic, ACTH-ul, hormonii tiroidieni, corelaţi cu metabolismul bazal, reflexograma schiliană şi variaţia raportului creatină-creatinină cu ser, hormonii corticosuprarenali şi îndeosebi 17 cetosteroizi, hormonii medulosuprarenali, respectiv catecolaminele, prin metoda fluorometrică, hormonii androgeni, dintre care în special testosteronul şi hormonii estrogeni, respectiv estriolul, estradiolul şi progesteronul.

Atenţie deosebită se acordă hormonilor principali solicitaţi la un efort, respectiv tiroidieni-cortizol şi catecolamine, la care se adaugă cei androgeni şi estrogeni.

Tipul endocrin, astfel determinat pe baza stabilirii dominanţei şi subdominanţei anumitor glande endocrine, se corelează cu tipul morfologic, stabilindu-se normele individuale de dozare a efortului în corelare cu cerinţele diferitelor ramuri şi probe de sport pentru obţinerea performanţelor de vârf;

- aparatul respirator: mobilitatea toracică, frecvenţa respiratorie, capacitatea vitală; - sistemul cardiovascular: frecvenţa cardiacă, tensiunea arterială, debitul cardiac; - parametrii metabolici: capacitatea aerobă şi anaerobă. O altă faţetă a biotipului sau somatofiziologicului o constituie ideea că atât parametrii

morfologici, cât şi cei fiziologici au un grad bun de condiţionare genetică. De aceea, la stabilirea valorii şi importanţei lor în determinarea modelului campionului se impune să se cunoască şi nivelul acestei condiţionări genetice. O astfel de precizare considerăm că este utilă, dacă nu uităm că selecţia în sport, făcându-se la vârste timpurii, reclamă stabilirea unei tipologii constituţionale pe grupe de vârstă, în funcţie de stadiul de selecţie. Precizarea modului în care candidatul la performanţă va deveni sau nu tipul constituţional, antropometric optim pentru ramura sau proba în care se pregăteşte, este esenţială.

Desigur, o astfel de viziune asupra componenţei somatofiziologice a modelului campionului amplifică procesul de selecţie, măsurare şi precizie, complicându-l şi prelungindu-l. Selecţia are nevoie de organizare, specialişti şi inventar (aparatură, reactivi). Pe temeiul datelor furnizate de cercetare, din investigaţia unor canotoare de elită din arena internaţională s-au putut stabili unele valori ale indicatorilor modelului fiziologic şi biochimic.

Dar, pe lângă cercetarea tipologiei somatofiziologice globale, în prezent se acordă atenţie şi cunoaşterii tipologiilor segmentare, cu importanţă în unele ramuri şi probe sportive. De exemplu, tipul morfofuncţional al boltei plantare are o însemnătate mare în obţinerea performanţei în diferite

ramuri, ca: atletism, jocuri sportive, gimnastică. Pentru statuarea tipului antropologic optim, pentru o ramură de sport sau alta, o însemnătate

deosebită are stabilirea nivelului calităţilor motrice, care izvorăsc şi din somă, nu numai din funcţie. Componenta medico-biologică a modelului campionului. Din acţiunea conjugată a factorilor genetici şi de mediu rezultă numeroase particularităţi

medico-biologice specifice sportului sau probei practicate ori postului ocupat în echipă. Marea diversitate şi specificitate a acestor particularităţi nu exclude însă sistematizarea lor şi

descrierea trăsăturilor esenţiale care alcătuiesc componenta medico-biologică a modelului campionului.

a) Vârsta performanţei maxime. Factorul biologic determinant al vârstei performanţei maxime în toate ramurile de sport este

reprezentat de vârsta maturizării depline a organelor şi sistemelor limitative în efortul competiţional. Vârsta aceasta nu este însă identică cu vârsta performanţei maxime. Ea constituie reperul care arată când începe etapa de la care antrenamentul nu mai are un caracter predominant formativ, urmărindu-se obiective de perspectivă, ci trebuie să-şi fixeze ca sarcină proximă realizarea performanţelor maxime de care este capabil sportivul respectiv.

Această nouă etapă a antrenamentului şi a carierei sportive nu are o durată unică, ci prezintă mari variaţii, fiind condiţionată de specificul sprotului , de particularităţile individuale, de numărul anilor de antrenament, de metodica de pregătire, de calendarul competiţional etc.

Durata variabilă a acestei etape, adăugată la vârsta diferită a maturizării medico-biologice a factorilor limitativi din fiecare ramură de sport, explică diferenţele mari ale vârstei performanţei maxime în diversele activităţi sportive şi chiar la practicanţii aceluiaşi sport. Un aspect particular al vârstei performanţei maxime îl prezintă ramurile şi probele sportive în care îndemânarea condiţionează obţinerea rezultatelor de mare valoare. Substratul morfofuncţional al acestei calităţi este alcătuit în principal de ariile motorie şi senzitivă din scoarţa cerebrală şi din componentele periferice ale analizatorului kinestezic. Toate aceste funcţiuni nervoase au un ritm rapid de dezvoltare şi ating, de la o vârstă relativ mică, nivelul adulţilor. Structura şi funcţia ariilor senzitivă şi motorie a scoarţei cerebrale se maturizează în jurul vârstei de 12-13 ani. Capacitatea analizatorului kinestezic de a aprecia spaţiul şi timpul se perfecţionează cu vârsta, dar numai până la 13-14 ani, când devine egală cu a adulţilor.

Aşa se explică de ce în sporturile unde îndemânarea reprezintă factorul care condiţionează atingerea unui înalt grad de măiestrie, performanţe înalte se pot obţine la vârste inferioare celor din ramurile şi probele sportive în care pe primul plan stau alte calităţi motrice. Tot aici se găseşte şi explicaţia coborârii în ultimele două decenii a vârstei maxime a campioanelor din gimnastica sportivă feminină. Importanţa elementelor de forţă diminuându-se concomitent cu mărirea ponderii elementelor acrobatice în acordarea notelor, a crescut rolul îndemânării în obţinerea rezultatelor de înalt nivel şi aceasta s-a reflectat în vârsta performanţei maxime.

La celelalte sporturi, nesurvenind modificări importante ale efortului competiţional, calităţile motrice dominante au rămas aceleaşi. Vârsta maturizării substratului morfofuncţional al acestor calităţi nu s-a schimbat nici ea, aşa că performanţele maxime se realizează şi în prezent la aceeaşi vârstă ca şi în trecut.

Aceste date demonstrează lipsa de fundaentare a tezei potrivit căreia în ultimele decenii a scăzut continuu vârsta la care se obţin performanţele maxime. Mai mult chiar, în ultima jumătate a secolului trecut a apărut fenomenul denumit „acceleraţia creşterii”, care determină, în ţările civilizate, o evoluţie mai rapidă a proceselor biologice şi face ca adolescenţii şi tinerii de azi să fie mai „bătrâni” din punct de vedere biologic decât semenii lor de acum câteva decenii. Se poate afirma, deci, că vârsta performanţei maxime nu numai că nu a scăzut, ci, dimpotrivă, marii campioni de azi, având vârsta cronologică egală cu cei de altădată, sunt biologic mai „bătrâni decât aceştia”.

Trebuie combătută, de asemenea, şi reflectarea în metodica pregătirii a tezei coborârii

vârstei necesare performanţei maxime. Renunţarea prematură la caracterul formativ al antrenamentului şi utilizarea metodicii de

pregătire adecvată obţinerii performanţelor maxime mai înainte ca organele şi sistemele intens solicitate să fie deplin maturizate duc la suprasolicitarea organismului şi la rămânerea performanţelor sub nivelul unde ar fi putut ajunge dacă s-ar fi lucrat cu pricepere şi răbdare.

Un alt aspect particular al vârstei necesare performanţei maxime este cel asupra căruia atrag atenţia unii autori care afirmă că, în unele discipline, performanţe maxime obţin sportivele cu o maturizare biologică întârziată. Se exemplifică aceasta prin cercetările făcute de Beliakova, Gorinevskaia şi Timakova la nataţie, unde vârsta biologică a înotătoarelor de performanţă este rămasă în urmă faţă de vârsta cronologică.

În alte cercetări s-a constatat, de asemenea, că la campioanele de gimnastică sportivă şi patinaj artistic prima menstruaţie survine cu 2-3 ani mai târziu decât la fetele nesportive. Acest fapt favorizează creşterea continuă a performanţelor şi o mai mare stabilitate a acestora pe o mai lungă perioadă de timp.

După survenirea menstruaţiei apar modificări mari în forma şi proporţiile corpului, creşte procentul de masă grasă din corp şi se produc schimbări importante în preocupările şi comportamentul sportivelor. Toate acestea au influenţă nefavorabilă asupra performanţelor sportive.

În unele cazuri, apariţia menstruaţiei la vârsta normală a fost însoţită de plafonarea performanţelor şi scurtarea longevităţii sportive.

b) Starea de sănătate. În concepţia actuală, sănătatea este considerată ca o stare de echilibru între forţele

organismului şi solicitările diverse cărora acesta trebuie să le facă faţă. Experţii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), luând în consideraţie solicitările specifice

fiin ţei umane, definesc sănătatea ca o stare de bine fizic, psihic şi social a individului. Eforturile fizice considerabile, stările de extremă tensiune psiho-emoţională şi problemele

complexe de personalitate şi integrare socială, caracteristice sportului de performanţă, constituie solicitări pe care numai organisme cu mari rezerve funcţionale le pot suporta.

De aceea, sportivul de performanţă trebuie să aibă o stare de sănătate cu atât mai apropiată de cea optimă (când nu există în organism nici o tulburare sau leziune), cu cât gradul său de măiestrie este mai ridicat. La aceasta se ajunge prin selecţie riguroasă, măsuri de corectare rapidă a eventualelor deficienţe, prin supraveghere medicală permanentă şi prin autopreocupare continuă pentru prevenirea accidentelor şi îmbolnăvirilor.

În modelul medico-biologic al campionului, starea de sănătate ocupă un loc important, fără ea nefiind posibile efectuarea cotelor de efort corespunzătoare nivelului actual al performanţelor, adaptarea rapidă la schimbările eventuale de mediu şi fus orar, impuse de marile competiţii internaţionale, şi păstrarea echilibrului psihic în condiţiile stresante şi de mare responsabilitate dinainte, din timpul şi de după concurs.

c) Starea funcţională. Ca urmare a eforturilor din antrenament şi competiţii, se modifică funcţiile tuturor organelor

şi sistemelor corpului. Pentru modelul biologic al campionului au însă semnificaţie două aspecte funcţionale. Primul se referă la acele date care reflectă starea generală a organismului, iar cel de-al doilea la modul de funcţionare a organelor şi sistemelor care constituie factori limitativi ai efortului fizic din competiţii.

Cunoaşterea stării generale a organismului este necesară pentru că ea dă informaţii asupra modului cum a suportat sportivul programul de pregătire şi dacă abordează competiţia în deplinătatea forţelor sale sau prezintă semne de oboseală.

Din păcate nu există încă probe şi date specifice pentru diagnosticul exact al stării funcţionale generale a organismului. Informaţii utile se primesc însă din explorarea directă sau indirectă a sistemului nervos, datorită rolului acestuia de a recepţiona, prelucra şi coordona toate modificările funcţionale apărute în organism.

Studierea forţei, echilibrului şi mobilităţii proceselor de excitaţie şi inhibiţie pune în evidenţă starea activităţii nervoase superioare.

Date suplimentare se pot obţine prin investigaţia directă a sistemului nervos cu ajutorul proceselor de reglare. Datorită accesibilităţii şi expresivităţii datelor, se utilizează pe scară largă probele de reglare ale aparatului cardiovascular. Economia, armonia şi labilitatea funcţională, exprimate de aceste date, se datoresc desigur particularităţilor funcţionale ale acestui aparat, dar ele reflectă şi modul în care sistemul nervos îşi îndeplineşte principale sa funcţie, aceea de reglare şi integrare a tuturor fenomenelor din corp.

Exemplificăm acestea prin valorile tensiunii arterial (TA) şi frecvenţei pulsului (FP) în repaus, la 1 min. după ridicarea în ortostatism şi timp de 5 min. după 20 genuflexiuni efectuate în 20 s.

Datele funcţionale referitoare la starea generală a organismului sunt mai puţin dependente de specificul ramurii sau probei sportive decât de particularităţile individuale. De aceea, aceste componente ale modelului medico-biologic al campionului pot fi precizate exact numai prin urmărirea dinamicii datelor şi reţinerea ca etalon a tabloului funcţional existent în momentul realizării de către fiecare sportiv a performanţelor sale maxime.

Datele funcţionale ale organelor şi sistemelor limitative pentru tipul de efort competiţional au un caracter mult mai specific, reflectând amprenta eforturilor din antrenament şi concursuri asupra acelor organe şi sisteme.

La sportivii care prestează eforturi anaerobe, modelul medico-biologic al campionului se caracterizează prin valori optime ale sistemului neuromuscular. Forţa muşchilor, excitabilitatea neuromusculară, tonusul muscular, timpul de reacţie motrică etc. evidenţiază o stare funcţională a sistemului neuromuscular mult mai bună decât a nesportivilor şi a performerilor din sporturi cu alt tip de efort competiţional.

Campionii din sporturile cu efort aerob au cele mai mari modificări funcţionale la nivelul sistemului cardiovascular.

Tabloul hemodinamic al acestor sportivi se deosebesc de al celor care fac eforturi anaerobe şi de al nesportivilor printr-o mai mare economie funcţională a activităţii inimii (valori mai mici ale frecvenţei cardiace, debitul şi travaliul cardiac în repaus şi în eforturi standard), prin condiţii mai favorabile de activitate a acesteia (alungirea timpului de punere în tensiune şi a sistolei), printr-o labilitate mai mare (scurtarea timpului de adaptare la efort şi de revenire la valorile iniţiale după terminarea acestuia), printr-o armonie funcţională mai bună (modificarea adecvată a rezistenţei elastice şi rezistenţei periferice totale, vasoconstricţie optimă în teritoriile inactive etc.). Valorile scăzute ale raportului dintre volumul cordului şi VO2 puls max. arată că mărirea volumului inimii este însoţită de o stare funcţională excelentă a miocardului.

Aspectele specifice menţionate prezintă mari variaţii individuale, astfel că modelul concret de concurs al fiecărui sportiv se poate stabili numai prin urmărirea dinamicii datelor personale şi reţinând ca etalon pe cele observate când sportivul a obţinut cele mai bune rezultate.

d) Capacitatea de efort. Nivelul celor două forme ale capacităţii de efort este în strânsă concordanţă cu caracterul

solicitărilor din antrenament şi competiţii. Campionii din sporturile sau probele bazate pe efort anaerob au mult dezvoltată puterea

anaerobă maximă absolută (Watt max.) şi puterea anaerobă maximă relativă (Watt max./kg.corp). Valorile absolute ale puterii maxime anaerobe sunt cu atât mai mari cu cât rezistenţa externă

ce trebuie accelerată este mai importantă. Exemple tipice prezintă atleţii din probele de aruncări (greutate şi ciocan) şi halterofilii cu rezultate optime la stilul smuls.

Concurenţii din probele care necesită numai accelerarea propriei greutăţi corporale se caracterizează prin valori mari ale puterii anaerobe maxime relative, deoarece performanţele în aceste cazuri depind mai mult de viteza de angrenare în lucru a muşchilor decât de masa acestora. Valorile cele mai expresive se întâlnesc la campionii din probele de sprint şi sărituri din atletism.

În celelalte ramuri sau probe care implică efort anaerob, puterea anaerobă maximă are aspecte cu atât mai apropiate de cele ale campionilor menţionaţi anterior cu cât efortul lor competiţional se aseamănă mai mult cu cel efectuat de aceştia.

Capacitatea de efort aerob a concurenţilor din sporturile sau probele bazate pe efort anaerob este egală cu a persoanelor neantrenate sau se situează adesea, mai ales în privinţa valorilor relative, sub nivelul constatat la nesportivi.

Un tablou cu aspect opus se observă la sportivii din probele cu efort aerob. Capacitatea de efort aerob absolută (VO2 max.) şi relativă (VO2 max./kg.corp) are la aceştia un nivel foarte ridicat faţă de neantrenaţi şi de sportivii din ramurile şi probele cu efort anaerob. Nivelul valorilor absolute ale VO2 max. în sporturile de rezistenţă depinde în mare măsură de greutatea corporală a subiecţilor. Campionul din probele care necesită rezistenţă în regim de forţă, având nevoie de masă musculară bine dezvoltată, prezintă cele mai mari valori ale VO2 max. În literatură sunt citate cifre ale VO2 max. care depăşesc frecvent 6000 ml/min. la canotori.

Sportivii de performanţă din probele de alergare se caracterizează prin valori crescute ale VO2 max./kg.corp. La marii campioni din probele atletice de 5000 şi 10000 m. VO2 max./kg.corp se cifrează de regulă la 80-90 ml. Valorile absolute ale VO2 max. sunt cuprinse însă între 4500-5000 ml/min. datorită greutăţii corporale scăzute a acestor atleţi.

Concordanţa dintre cerinţele efortului competiţional şi nivelul capacităţii de efort este ilustrată şi de performerii din probele de schi fond. Pentru asigurarea deplasării, schiorii fondişti au nevoie de o musculatură mai dezvoltată decât a alergătorilor de fond. Condiţiile de mediu şi durata efortului nu impun însă masă musculară atât de mare ca la canotaj. În consecinţă, şi capacitatea lor de efort aerob ocupă o poziţie intermediară între canotori şi atleţii fruntaşi, VO2 max. fiind cuprins între 5000-5500 ml/min., iar VO2 max./kg.corp între 70-80 ml. La campionii din celelalte sporturi, nivelul optim al VO2 max. şi VO2 max./kg.corp poate fi apreciat în funcţie de asemănarea efortului competiţional al acestora cu cel al exemplelor date.

Dezvoltarea inegală a celor două forme ale capacităţii de efort la campionii care prestează în competiţii efort cu caracter anaerob sau cu caracter aerob pune în discuţie necesitatea dezvoltării fizice multilaterale în sportul de performanţă.

Tinerii care practică sporturi încadrate în tipul de efort mixt sau ambele forme ale capacităţii de efort mai mari decât neantrenaţii, predominanţa aerobă sau anaerobă a efortului competiţional determinând valori mai crescute ale Watt max., respectiv ale VO2 max. Cifrele acestora sunt însă mai mici decât cele observate la campionii din sporturile care impun o singură cale de eliberare a energiei. Astfel, sportivii de performanţă care practică sporturile bazate pe efort mixt depăşesc valorile neantrenaţilor cu 130-150% la VO2 max./kg.corp şi cu 130-140% la Watt max./kg.corp, în timp ce campionii din probele de fond la VO2 max./kg.corp cu 180-200% mai mare ca nesportivii, iar cei din probele de sărituri întrec cu 160-170% valorile Watt max./kg.corp ale persoanelor nesportive de aceeaşi vârstă şi sex.

Componenta psihologică a modelului campionului. Actul unui record sportiv se instituie nu numai din conjugarea armonioasă a posibilităţilor

date şi dobândite de sorginte motrică sau biologică, ci şi din motive subiective, proprii psihicului uman. Dorinţa unui sportiv de a fi primul în disciplina pe care o practică implică factorul motivaţional şi jalonează traseul devenirii campionului. Or, el, campionul sportiv, nu poate realiza victoria asupra celor cu care se întrece fără o participare plină de concentrare, mobilizare, dăruire de sine, abnegaţie, pasiune, gândire creatoare, originalitate, în esenţă – fără o valorificare a factorului psihologic.

Istoria performanţelor sportive arată că acest factor şi-a păstrat constant locul şi potenţialitatea în ansamblul şi ambianţa în care se „prepară” recordurile.

Valoarea obiectivă, măsurabilă a unui sportiv se evidenţiază incomplet sau pur şi simplu se anulează la ora bilanţului competiţiei oficiale de amploare datorită stărilor subiective care reflectă neajunsurile antrenamentului sau ale „spaţiului” extrasportiv. Slăbirea resortului volitiv, dispersarea

atenţiei, oboseala, teama, agitaţia, neîncrederea în sine, toate aceste trăiri sunt proprii fiinţei umane, dar nu şi campionului. El, campionul, etalon de referinţă umană, uneori „mit” pentru generaţii întregi de tineri, prezintă o caracteristică esenţială cae s-ar putea denumi succint „stabilitatea comportamentului realizării”. Sportivii care prezintă o asemenea caracteristică integrală de comportament au mai multe trăsături de personalitate, care sunt schiţate în copilărie, fixate în adolescenţă şi consolidate în etapa consacrării sportive.

Se consideră că aceste trăsături caracterizează orice performer care ajunge, prin calităţile sale, exponent social, primul sau printre primii în specialitatea sa: ştiinţifică, tehnică, artistică ori sportivă.

Performanţa sportivă presupune, în primul rând, o predispoziţie înnăscută, care poate îmbrăca diferite forme de exprimare, mergând de la uşurinţa în rezolvarea unei sarcini motrice ce implică viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare sau echilibru până la estetica mişcării, inteligenţă motrică, subtilitate tactică, coordonare-precizie ori complexitate.

Pe de altă parte, practicarea sistematică a efortului care presupune dezvoltarea la maximum a capacităţii de mobilizare voluntară, o mare nevoie de succes, spirit de dominaţie, autocontrol, încredere în sine, autodepăşire sau vigilenţă, se soldează cu un efect retroactiv (feed-back), care imprimă o nouă caracteristică personalităţii sportivului, corespunzătoare modelului stabilit.

Caracterizând sportul de performanţă ca activitate de limită a posibilităţilor fizice şi psihice ale omului, avem în vedere faptul că un rezulat sportiv absolut (de tipul recordului) ierarhizează valorile în derularea timpului, fenomen ce se manifestă şi în sporturile în care, deşi nu se operează cu măsurători (tenis, box, scrimă), se computerizează calităţile şi performanţele celor mai buni pentru a se compara cât mai obiectiv sportivii aparţinând unor generaţii deosebite.

Laturile aptitudinale ale campionului constituie expresia acelor însuşiri şi condiţii care-i permit sportivului să ajungă în vârful piramidei. În acest sens, R. Thomas analiza reuşita sportivă prin prisma factorilor ereditari, morfologici, fiziologici, de psihomotricitate, sociali şi de personalitate (aptitudinali, de aspiraţie şi de activare).

Modelul campionului, multiplu condiţionat, se exprimă diferit în fiecare sport în raport cu cerinţele acestuia. Dar, indiferent de particularităţile, de diferenţele sau de similitudinile respective, în toate ramurile şi probele sportive, fără excepţie, unul din factorii hotărâtori ai performanţei, care conturează modelul campionului, îl constituie capacitatea psihică a sportivului, ea însăşi rezultantă a combinării originale dintre factorii genetici, biologici şi psihici cu cei educaţionali şi social-politici.

Capacitatea psihică constituie un sistem de particularităţi, de stări şi de procese care condiţionează eficienţa activităţii umane. Ea se prezintă ca o sinteză specific individuală, originală şi consiţionată de trei factori esenţiali: aptitudinali, atitudinali şi de învăţare. Capacitatea psihică a campionului condiţionează eficienţa proceselor informaţionale, interpretative şi a celor reglatorii-acţionale.

Campionul s-a dovedit întotdeauna superior dotat din punct de vedere al eficienţei acestor procese, după cum practicarea sportului a influenţat favorabil funcţiile psihice implicate în efort. în aceeaşi ordine de idei trebuie subliniat faptul că există diferite controverse în legătură cu ponderea prioritară a capacităţii (ca aptitudine, ca premisă) sau a tenacităţii (ca atitudine pozitivă faţă de efort) în obţinerea unor rezultate superioare.

Se ştie că aptitudinea în sine nu constituie un indiciu sigur al afirmării ulterioare a sportivului. Statutul de campion sportiv presupune nu numai un nivel ridicat al capacităţii psihice, ci şi condiţii favorabile de mediu şi educaţie, pasiune şi efort susţinut în antrenamente, elemente esenţiale în stimularea şi dezvoltarea aptitudinilor. De altfel, la copilul supradotat pentru performanţă, indiferent de domeniul de manifestare, s-a putut constata, în toate etapele de evoluţie, o anumită schemă comportamentală, caracterizată prin: perseverenţă în urmărirea scopurilor, efort susţinut, încredere în propriile posibilităţi şi absenţa complexelor de inferioritate (după Bogdan şi Nica).

S-a pus de multe ori întrebarea dacă nu cumva atitudinea acestuia este generatoare de

succes, iar capacitatea (aptitudinea) se situează undeva într-un plan secundar, în umbra ei. Efortul unui virtual campion sportiv va fi întotdeauna orientat iniţial spre acel domeniu de activitate în care, datorită capacităţilor sale individuale, tânărul înregistrează rezultate valoroase. Obţinând de timpuriu satisfacţia efortului depus, virtualul campion va fi angrenat într-o „spirală” generatoare de energie, muncă tenace, interes şi aspiraţii, care la rândul lor, reprezintă alte surse de satisfacţie, nuclee declanşatoare de noi resurse energetice şi motivaţionale ş.a.m.d. Campionul sportiv se va ridica astfel deasupra generaţiei sale, ascensiunea lui fiind condiţionată de acel „grăunte de talent”, care germinează şi metamorfozează spirala mai sus amintită.

Privit din acest unghi, modelul campionului sportiv are o structură operaţională rezultată din corelarea sintetică a unui mare număr de elemente în aparenţă eterogene (percepţii, cunoştinţe, deprinderi, priceperi, autoapreciere, control, decizii etc.) care sunt susţinute energetic şi atitudinal de trăsături temperamentale, caracteriale, motivaţionale, afective şi volitive.

Referitor la profilul (modelul) psihologic al campionului, este foarte dificil de apreciat cu maximum de certitudine în ce măsură unele caracteristici ale acestuia sunt fie rezultatul predispoziţiilor naturale, fie al maturizării survenite în timpul activităţii sau reprezintă efectul direct al activităţii de mare performanţă. Probabil, adevărul se află undeva la mijloc, variabilitatea acestor influenţe fiind şi o chestiune de reactivitate interindividuală.

Şi chiar dacă, în practică, mulţi dintre campionii sportivi, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, nu întrunesc în totalitate trăsăturile amintite în modelul performerului, fiecare dintre aceştia excelează într-una sau mai multe dintre variabilele menţionate.

În concluzie, modelul campionului rezultă dintr-un ansamblu de profiluri diferite, de esenţă biologică (tipul constituţional, vârsta cronologică optimală, capacitatea de efort) şi psihică (trăsături de personalitate şi de psihomotricitate), ale căror valori (desprinse din reactivitatea obiectivă şi subiectivă şi din măsurătorile efectuate pe campionii şi sportivii de elită, participanţi la competiţiile oficiale de curând încheiate) conturează profilul viitorului campion, capabil să-şi însuşească cunoştinţele tehnico-tactice impuse de exigenţele concursului oficial următor, pe care în felul acesta îl poate câştiga.

Datele şi informaţiile prezentate mai sus conduc la ideea de bază a aplicării şi valorificării teoriei modelării în sportul de înaltă performanţă, a dialecticii care corelează modelele de antrenament cu cele de concurs şi ale campionilor. Acestea nu sunt simple speculaţii, ci se bazează pe un proces de obiectivizare (electronică şi manuală) atât a concursului, cât şi a antrenamentului, care stă la baza elaborării unor concepte ce nominalizează şi diferenţiază metodologii noi, cu eficienţă sporită.

Elaborarea inventarelor (mijloacelor respective), în funcţie de specificul ramurilor şi probelor sportive a fost precedată de analize complexe şi variate (de esenţă statistico-matematică, fiziologică şi motrică), reţinându-se elementele semnificative pentru nevoile concursului, nivelul de solicitare şi structurile tehnice specifice lui. Această operaţie de simplificare, dar şi de esenţializare a antrenamentelor, de cunoaştere profundă a modalităţilor de valorificare a fiecărui mijloc în parte a dus la standardizarea şi, implicit, la raţionalizarea antrenamentului. De aici până la elaborarea modelelor şi tipurilor n-a mai fost decât un pas metodologic.

Curs nr.7 Programarea antrenamentului sportiv:

Precizări terminologice. Fundamentarea biologică a indicatorilor program ării efortului în antrenament şi concurs.

7.1. Raportul dintre model şi programare. Precizări terminologice. Instruirea programată ca metodă a didacticii generale, elaborată în conformitate cu modelul

cibernetic al procesului de învăţământ, constituie o adevărată revoluţie în domeniul metodelor pedagogice clasice. Constatarea că învăţarea umană este prin esenţa ei autoreglabilă cu ajutorul informării, pune în relief principiul conducerii procesului de învăţământ printr-o relaţie reactivă care o exclude pe cea următoare, dacă precedenta nu a fost condusă cu exactitate, direcţionată pe linia obiectivelor didactice propuse şi a valorificării integrale a acumulărilor existente. Instruirea programată porneşte de la premisa că în orice domeniu de învăţare şi perfecţionare (deci şi în antrenamentul sportiv) asistăm la un flux continuu de informaţii, generat de un proces a cărui desfăşurare-eficienţă impune exercitarea actului de conducere şi de control în vederea supravegherii şi reglării ei prin intermediul unor conexiuni inverse (feed-back-ul). Ca atare, şi învăţarea poate deveni un proces de autoreglare, iar raportul predare-învăţare, unul de reglare continuă. Pentru aceasta este nevoie ca modelul de învăţare (de antrenament, în cazul nostru) să fie alcătuit după principiul algoritmizării, al desfaceri valorilor globale ale indicatorilor în toate elementele componente compatibile cu dimensiunea lecţiei de antrenament, a ciclului săptămânal şi a etapelor care alcătuiesc verigile funcţionale temporale de bază ale planificării. Unităţile didactice mici, simple, logic şi organic înlănţuite prin nivelul de solicitare fizică şi structurile biomecanice, ale mijloacelor folosite, prin numărul, succesiunea, gradarea şi în fond înlănţuirea lor în timpul planificat alcătuiesc programarea factorilor, acţiune subtilă a aplicării modelului de antrenament. Acesta din urmă constituie, aşadar, ipostaza statică, pe când programarea reprezintă ipostaza dinamică a procesului didactic integral, dintr-un ciclu anual. Programarea izvorăşte din modelul care, la rândul său, se realizează doar prin mecanismele şi modalităţile ei de exprimare.

Toată „avuţia” modelului ciclului anual, rezultă din valorile investite de timp, de spaţiu, de sudoare, se distribuie într-un număr finit de secvenţe didactice (lecţii de antrenament şi cicluri săptămânale), denumite în limbajul programatorilor paşi mărunţi. Aceştia conţin o cantitate optimă de mijloace repetate pentru a asigura cotele unui anumit volum de effort şi un nivel de intensitate, cu o durată şi într-o densitate a acestuia compatibile cu dimensiunea performanţei scontate.

7.2. Regulile fundamentale ale programării. Regulile fundamentale ale programării sunt simple, accesibile, respectarea lor constituind o

condiţie a aplicării ei corecte şi eficiente. Regula verificării şi întăririi efectelor sau urmelor lăsate de lecţiile anterioare de

antrenament în substratul biologic, în sistemul nervos central, la nivelul căruia se formează şi se perfecţionează stereotipurile dinamice. Existenţa şi perfecţionarea continuă a sistemului probelor şi normelor de control asigură o informare curentă asupra progreselor înregistrate, care îşi găsesc expresia în creşterea valorică a indicatorilor amintiţi.

Regula ritmului individual de însuşire (ce scoate în evidenţă rolul şi importanţa principiului individualizării antrenamentului sportiv), care pe baza observaţiei şi a valorilor probelor şi normelor de control dezvăluie gradul de însuşire şi perfecţionare a sportivului ce se găseşte în concurenţă cu el însuşi şi, evident, cu ceilalţi sportivi, angajaţi deopotrivă în tentativa de a dobândi gloria sportivă, victoria sau recordul. Deci, cu cât o programare este mai flexibilă, mai adaptată individualităţii sportivilor, cu atât mai mare este eficienţa acesteia.

Regula participării active, conştiente şi deliberate, a „paşilor mici” şi a progresului treptat (de asemenea, evocatoare a principiilor antrenamentului sportiv) atrag atenţia asupra faptului că fiecare pas cuprinde atât o informaţie, cât şi o aplicaţie privind abordarea fracţionată, într-un mod

riguros, a valorilor programării modelului de antrenament. Ca efect al cumulării de experienţă, de informaţii, de prelucrare şi înscrierea ei în memoria

calculatoarelor, calea spre un sistem de antrenament efectuat cu ajutorul maşinii electronice este deschisă. De reţinut, indicatorii programării, păstraţi din teoria tradiţională a antrenamentului sportiv, dar prezentaţi şi folosiţi într-o manieră nouă în programare, operează cu eficienţă sporită în rezolvarea obiectivelor antrenamentului. Prin urmare, selecţia mijloacelor compatibile cu rigorile concursului, volumul repetării sau al cantităţii de spaţiu parcurs sau de kg. ridicate, intensitatea, durata şi densitatea efortului repartizat pe unităţi funcţionale de bază ale planificării – lecţia şi ciclul săptămânal au o altă semnificaţie şi valorificare în economia antrenamentului.

7.3. Fundamentarea biologică a indicatorilor programării efortului în antrenament. Creşterea capacităţii de efort aerob sau anaerob este posibilă în măsura apariţiei acelor

perfecţionări funcţionale, structurale şi dimensionale menite să asigure mărirea cantităţii de energie eliberată în unitatea de timp. Mijlocul principal pentru obţinerea acestor modificări este efortul fizic repetat.

Observaţiile făcute pe sportivii de performanţă şi rezultatele cercetărilor experimentale au pus în evidenţă reactivitatea diferenţiată a organismului în funcţie de caracteristicile efortului prestat de fiecare subiect.

Sinteza observaţiilor şi a datelor de laborator a condus la concluzia că volumul, intensitatea, durata şi complexitatea sunt parametrii esenţiali ai efortului de care depinde influenţa acestuia asupra diferitelor organe şi sisteme ale corpului omenesc şi prin aceasta asupra celor două tipuri ale capacităţii de efort.

Înainte de aplicarea unui anumit tip de efort se impune cunoaşterea exactă a efectelor fiecăruia dintre parametrii capacităţii de efort aerob şi anaerob.

Particularităţile morfofuncţionale ale sportivilor angrenaţi într-un proces de pregătire axat în principal pe unul dintre parametri, precum şi cercetările experimentale în care un singur parametru al efortului constituia variabila, ceilalţi rămânând constanţi, sunt elemente de referinţă pentru stabilirea valorii şi limitelor volumului, intensităţii, duratei, densităţii şi complexităţii efortului.

7.4. Valoarea şi limitele volumului antrenamentului pentru creşterea capacităţii de efort. Prin termenul volumul efortului se înţelege cantitatea totală de lucru mecanic efectuat.

Volumul efortului este sinonim cu termenul travaliu total din fizică. El poate fi măsurat exact prin unităţi de lucru mecanic, potrivit formulei acestuia: Lm = m x H în care Lm = lucru mecanic; m = greutatea; H = înălţimea.

Acest calcul necesită cunoaşterea greutăţilor deplasate şi a înălţimii la care sunt ridicate. Spre exemplu, în antrenamentul halterofililor sau al altor sportivi, când se lucrează cu îngreuieri pentru dezvoltarea forţei, volumul efortului se determină calculând efortul din fiecare execuţie şi făcând apoi suma tuturor eforturilor.

Efortul se poate măsura şi indirect prin înregistrarea continuă a consumului de O2 din timpul efortului şi stabilirea echivalentului mecanic al acestuia.

Întrucât arareori se poate utiliza prima metodă, iar condiţiile de dotare tehnică impuse de cea de-a doua sunt pretenţioase, în practică se recurge de obicei la aprecierea volumului efortului.

În funcţie de conţinutul concret al efortului, se stabilesc următoarele valori: - suma distanţelor parcurse (la alergări, ciclism, sporturi nautice, schi etc.); - suma execuţiilor tehnico-tactice (jocuri sportive); - suma acţiunilor efectuate (lupte greco-romane şi libere, box, scrimă, judo etc.); - suma exerciţiilor parţiale sau integrale (gimnastică); - suma repetărilor exerciţiilor (haltere şi altele). Pentru aprecierea volumului efortului trebuie notate, printr-unul din procedeele menţionate

sau prin altele asemănătoare, toate eforturile depuse de sportiv în lecţia de antrenament sau în

competiţia studiată. Aprecierea volumului efortului pe baza numărului de ore afectate antrenamentelor sau a

timpului alocat lecţiilor de antrenament duce la concluzii eronate. În orele destinate pregătirii sunt incluse şi cele în care sportivul nu face efort (lecţii teoretice,

analize etc.), iar în lecţiile de antrenament cu aceeaşi durată, cantitate de lucru mecanic (efort) diferă mult de la un sport la altul şi de la o lecţie la alta.

Valoarea volumului efortului din antrenament pentru creşterea capacităţii aerobe. Un studiu comparat asupra metodicii de pregătire a elor mai valoroşi sportivi ne dezvăluie

faptul că în ramurile de sport la care performanţele s-au îmbunătăţit cel mai mult, volumul efortului a crescut considerabil faţă de deceniile anterioare. De asemenea, s-a observat că unii sportivi despre care se afirmă că atinseseră pragul superior al rezultatelor lor au izbutit să străpungă acest plafon prin mărirea efortului în antrenament.

Efectul favorabil al creşterii volumului efortului asupra capacităţii de efort a fost constatat şi la studenţii Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti, la care VO2 max. a înregistrat creşteri de la anul I către anul IV, fenomen ce ar putea fi explicat prin influenţa pozitivă exercitată asupra organismului de volumul mare de efort, influenţă cu atât mai evidentă cu cât studenţii au desfăşurat o activitate practică eşalonată pe mai mulţi ani.

Dovezi experimentale concludente privind corelaţia dintre volumul efortului şi capacitatea de efort aerob au dus şi Maidorn şi H. Mellerowicz. Aceştia au supus patru grupe de tineri, cu capacităţi de efort iniţial asemănătoare, la un antrenament cu durata de patru săptămâni, în care intensitatea şi frecvenţa efortului erau egale la toate grupele, dar volumul efortului prezenta mari diferenţe.

Se observă, deci, că paralel cu creşterea efortului din antrenament s-a îmbunătăţit şi capacitatea de efort aerob, procentajul de ameliorare înregistrat de grupa care lucrase cu volumul cel mai mare (grupa IV), fiind de cca. 31/2 superior grupei care lucrase cel mai puţin (grupa I).

Atât observaţiile desprinse din practica sportivă, cât şi datele experimentale referitoare la volumul efortului din antrenament pun în evidenţă şi limitele acestuia în creşterea capacităţii de efort aerob.

Adesea, în aceeaşi ramură/probă sportivă bazată pe rezistenţă se întâlnesc cazuri de campioni care, deşi efectuează eforturi cu volum mai mic, realizează performanţe superioare în comparaţie cu adversarii care prestează un volum mai mare de efort în antrenament. De asemenea, şi din datele VO2 max. înregistrate la studenţii Institutului de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti reiese că nu există o corelaţie între creşterea volumului de efort şi creşterea cifrelor VO2 max. Efectul acestuia asupra capacităţii de efort este evident doar după primul an de studii. În continuare, deşi volumul de efort se acumulează de la an la an, cifrele VO2 max. ale studenţilor din anul II diferă puţin de cele ale studenţilor din anul IV.

Sievert, studiind pe animale efectul antrenamentului cu intensitate neschimbată, dar cu volume de efort diferite, a constatat că după prestarea unui anumit volum de efort, volumul inimii – organul limitator al VO2 max. – nu se mai măreşte deşi volumul efortului creşte în continuare.

Cercetările lui Maidorn şi H. Mellerowicz citate mai înainte au scos şi ele în evidenţă lipsa de paralelism dintre creşterea volumului efortului de antrenament şi creşterea capacităţii de efort aerob.

Rezultă că pe măsura creşterii volumului efortului din antrenament se micşorează eficienţa lui în mărirea capacităţii de efort pentru creşterea procentuală egală de VO2 max. fiind necesare cantităţi de lucru cu atât mai ridicate, cu cât metodica de antrenament prevede utilizarea unor volume sporite de efort.

Caluclându-se randamentul efortului (raportul dintre numărul kgm înregistraţi în antrenament şi numărul de kgm reprezentând îmbunătăţirea capacităţii de efort) la grupele studiate de Maidorn şi Mellerowicz, se observă că cel mai bun raport se înregistrează la grupa I şi cel mai defavorabil la grupa a IV-a. Deci, pentru creşterea capacităţii de effort aerob, depăşirea anumitor

cote ale volumului efortului reprezintă o cale neeconomicoasă şi cu eficienţă redusă. Menţionăm că neajunsurile amintite s-au observat în cazurile în care intensitatea efortului a

rămas la acelaşi nivel, deşi volumul acestuia a crescu mai mult în unele situaţii. Dacă se planifică însă volume de efort care sunt posibile numai prin scăderea intensităţii

efortului, efectele sunt şi mai puţin favorabile. Creşterile de VO2 max. sunt mici şi în totală discordanţă cu volumul de efort depus. Elocvente în acest sens sunt valorile VO2 max. constatate la cei care prestează muncă grea. Aceştia pot lucra timp de mai multe ore deoarece consumul de O2 în procesul de producţie rămâne sub 50% din VO2 max.

De asemenea, eforturile specifice activităţii sportive, chiar dacă sunt multilaterale ca natură şi forme de execuţie şi se efectuează zilnic mai multe ore, timp de câţiva ani, aşa cum se întâmplă în cazul studenţilor la educaţie fizică,ameliorează puţin cifrele VO2 max. dacă efortul prestat are intensitate scăzută.

Sintetizând cele expuse rezultă că volumul efortului din antrenament poate fi un factor de creştere a nivelului capacităţii de efort aerob. La aceeaşi intensitate, durată şi densitate a efortului din antrenament, capacitatea de efort aerob este dependentă de volumul efortului.

Creşterea capacităţii de efort aerob numai prin mărirea volumului efortului reprezintă însă o cale neeconomicoasă deoarece nu există paralelism între creşterea volumului efortului şi creşterea capacităţii de efort aerob. Pentru îmbunătăţiri egale procentual ale capacităţii de efort aerob sunt necesare cantităţi de lucru cu atât mai mari, cu cât volumul efortului din antrenament este mai ridicat.

Acordarea unor ponderi exagerate volumului de efort şi efectuarea acestuia cu intensitate scăzută duce la creşteri mici ale capacităţii de efort aerob chiar şi în cazul în care se lucrează perioade lungi de timp şi se utilizează eforturi specifice activităţii sportive multilaterale ca natură şi ca formă de execuţie.

Trebuie evitată, deci, supraaprecierea valorii volumului efortului din antrenament ca mijloc de creştere a capacităţii de efort aerob. Datele pedagogice şi medicale rezultate din examinări periodice permit surprinderea momentului dincolo de care creşterea volumului efortului din antrenament reprezintă risipă de timp şi energie.

Valoarea şi limitele volumului efortului din antrenament pentru creşterea capacităţii de efort anaerob.

Eforturile efectuate pe baza energiei eliberate prin procesele biochimice anaerobe ale contracţiei musculare au intensitate maximă sau sub maximă în raport cu posibilităţile organismului.

Volumul de efort anaerob este minim, reducându-se la 1-3 contracţii cu intensitate maximă şi la 40-60 contracţii dacă intensitatea este submaximă.

Prestarea unor eforturi care depăşesc acest volum impune eliberarea de energie şi pe cale aerobă, ceea ce determină scăderea intensităţii efortului.

Dat diind faptul că adaptarea la orice solicitare repetată are un caracter specific, perfecţionările morfofuncţionale necesare creşterii capacităţii de efort anaerob nu se pot obţine decât prin aplicarea unor eforturi cu intensitate maximă şi submaximă, deci printr-un număr relativ redus de repetări. De asemenea, în eforturile de putere se obţin efecte optime numai dacă o nouă solicitare survine în condiţiile refacerii complete a organismului după efortul precedent. Ca urmare, lecţiile de antrenament din aceste sporturi se caracterizează nu numai printr-un număr redus de exerciţii, ci şi prin pauze mai lungi între repetări. Spre exemplu, pentru dezvoltarea forţei în cazul lucrului cu îngreuieri egale, cu forţă maximă, D. Schmidtbleicher recomandă o singură execuţie, numai 5 repetări în lecţie şi pauze de 5 min. după fiecare execuţie.

Aceste consideraţii îndreptăţesc afirmaţia că volumul efortului din antrenamentul sportivilor a căror specialitate presupune efort competiţional anaerob, deşi mult mai mare decât se prevedea cu un deceniu în urmă, trebuie să rămână totuşi la cote mai mici în raport cu efortul depus de sportivii care urmăresc să-şi dezvolte capacitatea de efort aerob. Spre exemplu, în atletism, volumul efortului

în probele de sprint reprezintă mai puţin de 10% din volumul efortului din probele de fond. Într-o etapă de vârf a perioadei pregătitoare, totalul distanţelor alergate este de câţiva zeci de kilometri pentru un sprinter, iar pentru un fondist se ridică la cca. 1000 km.

Contraindicarea unor volume mari de efort pentru creşterea puterii anaerobe este justificată şi de faptul că sistemul neuromuscular – factorul biologic limitativ al acesteia – are, la sportivii de performanţă, dimensiuni cu atât mai reduse şi o capacitate funcţională cu atât mai scăzută cu cât volumul de efort din antrenamente şi competiţii este mai mare.

Indicele Quetelet (care exprimă indirect dezvoltarea masei musculare) scade la alergători pe măsură ce se măreşte distanţa de concurs, masa musculară a maratoniştilor fiind mai redusă chiar decât a persoanelor neantrenate şi de aceeaşi vârstă.

Puterea anaerobă maximă este şi ea mai mică la fondişti decât la persoanele neantrenate. Urmărind timp de mai mulţi ani evoluţia puterii anaerobe maxime în diferite etape ale

procesului de antrenament la sprinteri, am constatat că în etapele în care volumul de efort a fost mare, creştea capacitatea de efort aerob, nespecific sprinterului, dar puterea anaerobă maximă, specifică efortului competiţional, scădea sub nivelul de la începutul perioadei pregătitoare.

Puterea anaerobă maximă reîncepea să crească numai după ce volumul de efort din antrenament era redus în mod evident.

Consideraţiile teoretice, observaţiile şi rezultatele cercetărilor experimentale duc la concluzia că volumul efortului are valoare pentru creşterea capacităţii de efort anaerob numai când cotele sale nu depăşesc limita dincolo de care intensitatea nu mai poate fi menţinută la nivel maxim şi submaxim faţă de posibilităţile individuale.

Metodica de antrenament care preconizează deplasarea accentului pe volumul mare de lucru în condiţii de intensitate scăzută este eronată, deoarece duce la diminuarea masei şi capacităţii funcţionale a sistemului neuro-muscular şi, ca urmare, determină scăderea capacităţii de efort anaerob.

În concluzie, volumul efortului constituie un parametru important pentru creşterea capacităţii de efort aerob şi anaerob, influenţa exercitată asupra organismului de un anumit efort fiind cu atât mai accentuată cu cât volumul acestuia este mai mare. Cotele volumului efortului trebuie însă ridicate doar până la nivelul care permite lucrul cu intensităţi adecvate gradului de perfecţionare impusă de efortul competiţional.

Rămânerea sub aceste cote, ca şi depăşirea lor se repercutează negativ asupra performanţelor şi de aceea trebuie evitate.

7.5. Valoarea şi limitele intensităţii efortului din antrenament pentru creşterea capacităţii

aerobe şi anaerobe. Prin intensitatea efortului se înţelege cantitatea de efort (lucru mecanic) efectuat într-o

unitate de timp. Termenul de intensitate a efortului este sinonim cu cel de putere din fizică. Spre deosebire de volumul efortului, pentru măsurarea sau aprecierea căruia era suficientă înregistrarea lucrului mecanic prestat, stabilirea intensităţii efortului necesită atât cunoaşterea lucrului mecanic, cât şi a timpului în care acesta a fost efectuat.

Intensitatea efortului se poate măsura exact prin unităţile de putere (watt, kgm/min.), calculate cu ajutorul formulei: Puterea = lucrul mecanic/timp.

Practica sportivă permite măsurarea exactă a lucrului mecanic în puţine situaţii; de aceea, şi în cazul intensităţii efortului se recurge la aprecierea ei folosindu-se procedeele de apreciere a lucrului mecanic şi cronometrându-se timpul necesar prestării acestuia.

Viteza de deplasare = spaţiu/timp exprimă intensitatea efortului în numeroase situaţii (alergări, ciclism, înot, sporturi nautice, schi fond, patinaj vitezăetc.).

Tempoul de lucru, reprezentat prin numărul de acţiuni în unitatea de timp, poate fi folosit pentru aprecierea initensităţii efortului în sporturile de luptă (lupte greco-romane şi libere, judo, box, scrimă etc.).

Numărul de execuţii tehnice sau tactice în unitatea de timp permite aprecierea intensităţii eforturilor în jocurile sportive, dar şi în celelalte sporturi, când se lucrează pentru perfecţionarea tehnicii sau tacticii.

Numărul de exerciţii în unitatea de timp este un parametru adecvat al intensităţii efortului în gimnastica sportivă şi ritmică, patinaj artistic etc.

Pentru a mări gradul de precizie în aprecierea intensităţii efortului este recomandabil să se noteze, după caz, şi alte elemente care pot influenţa valoarea acestuia (greutatea partenerului sau a obiectivului cu care se lucrează, înălţimea la care acesta este ridicat sau distanţa la care sunt aruncate obiectele specifice diferitelor ramuri sportive etc.).

Cunoaşterea intensităţii efortului depus în antrenamente şi competiţii are o mare importanţă teoretică şi practică, deoarece ea condiţionează consumul de energie din timpul efortului şi nivelul solicitărilor funcţionale necesare acoperirii acestuia.

Relaţia dintre intensitatea efortului şi consumul de O2 a fost studiată de numeroşi specialişti care au constatat corelaţia dintre creşterea intensităţii efortului şi mărirea consumului de O2 măsurat în stare stabilă.

Se menţionează că preţul energetic (consumul de O2) plătit pentru o anumită intensitate a efortului este aproximativ acelaşi pentru toţi subiecţii, indiferent de sex, vârstă sau grad de antrenament, dat fiind că randamentul fibrei musculare depinde în mică măsură de perticularităţile individuale.

Există, de asemenea, o corelaţie între solicitarea inimii şi intensitatea efortului în cazurile în care acesta determină creşteri ale frecvenţei cardiace (FC) între 120-170/180 pulsaţii/min. (peste şi sub nivelul acestor cifre, linearitatea lipseşte).

Valoarea FC, la o anumită treaptă a intensităţii, nu este însă aceeaşi pentru toate persoanele, ci prezintă mari diferenţe, determinate de particularităţile individuale. Forma curbei este în toate cazurile asemănătoare (lineară), dar situată la niveluri diferite.

Tot în cadrul relaţiilor intensitatea efortului şi solicitarea organismului trebuie menţionat faptul că în cazul în care intensitatea efortului rămâne neschimbată, cifrele consumului de O2 şi ale FC se măresc numai în primele 3-5 min., după care rămân constante la eforturile cu un consum de O2 sub 50% din cel maxim şi relativ constante la cele în care consumul de O2 reprezintă 50-80% din VO2 max.

Prin urmare, dacă într-o lecţie de antrenament trebuie să crească nivelul solicitării organismului, calea optimă nu o constituie mărirea volumului de lucru, prelungind efortul respectiv, ci ridicarea intensităţii acestuia. De subliniat că intensitatea solicitării organismului trebuie diferenţiată de intensitatea efortului (putere).

Intensitatea efortului este o caracteristică a efortului, nu a organismului supus la un efort, în timp ce intensitatea solicitării reprezintă o caracteristică a organismului. Ea se concretizează în nivelul funcţional atins în timpul efortului şi exprimă preţul plătit de organism pentru a face faţă cerinţelor impuse de efort.

Intensitatea solicitării îmbracă aspecte strict individuale, fiind condiţionată de capacitatea de efort a sportivului. Pentru aceeaşi treaptă a intensităţii efortului, nivelul de solicitare a organismului se situează cu atât mai sus cu cât capacitatea de efort este mai scăzută.

Acestea evidenţiază, o dată în plus, necesitatea individualizării intensităţii efortului din antrenament. Intensitatea solicitării pentru acelaşi efort fiind diferită de la un subiect la altul şi chiar la acelaşi sportiv, de la o lecţie la alta, în funcţie de gradul de antrenament sau de starea lui de oboseală.

Intensitatea solicitării se măsoară prin diferite valori funcţionale (frecvenţă cardiacă, tensiune arterială, frecvenţă respiratorie, modificări biochimice etc.).

În practică se apelează adesea la studierea FC care permite nu numai stabilirea gradului de solicitare a inimii, cât şi raportarea solicitării respective la posibilităţile maxime ale subiectului.

După O.P Astrand şi K. Rodhal, când FC se ridică la 128 pulsaţii/min. la bărbaţi şi 138

pulsaţii/min. la femei, efortul reprezintă 50% din VO2 max. al subiectului, iar valorile de 154 pulsaţii/min. la bărbaţi şi 168 pulsaţii/min. la femei indică un consum de O2 echivalent cu 70% din cel maxim.

Cifrele cuprinse între 160 şi 170/180 pulsaţii/min. la bărbaţi şi 170 – 180 (190) pulsaţii/min. la femei sunt considerate de cei mai mulţi autori ca reprezentând limita de solicitare compatibilă cu prestarea efortului în condiţii de aerobioză (stare stabilă aparentă).

Studierea intensităţii solicitării organismului prin măsurarea lactacidemiei s-a dovedit foarte utilă în dirijarea antrenamentului, mai ales când se lucrează pentru dezvoltarea rezistenţei. A. Mader şi W. Hollmann consideră că valori ale lactacidemiei situate sub 2 mmol/l exprimă solicitări mici (sub 50% din posibilităţile aerobe ale subiectului) şi au efecte reduse asupra dezvoltării capacităţii de efort aerob.

Creşterea lactacidemei până la 4 mmol/l indică atingerea posibilităţilor aerobe maxime (pragul anaerob). Intensificarea efortului peste nivelul la care s-a arins acest prag determină ridicarea bruscă a curbei lactacidemiei, semn că solicitările devin predominant sau total anaerobe şi, ca atare, neindicate pentru dezvoltarea capacităţii de efort aerob.

În unele sporturi (atletism, haltere), intensitatea solicitării se poate măsura pornind de la posibilităţile maxime ale sportivului. Spre exemplu, la alergări, cunoscând viteza maximă a subiectului, solicitarea se poate exprima prin procente (50%, 75%, 100%) sau prin fracţii (2/4, ¾, 4/4). La haltere, solicitarea se măsoară de obicei prin procente din greutatea maximă ce poate fi ridicată, fixându-se, după caz, solicitări de 80%, 90%, 100%.

Tot pentru stabilirea intensităţii solicitării se poate folosi clasificarea fiziologică a eforturilor, considerându-se maximă solicitarea care nu poate dura mai mult de câteva secunde, submaximă – aceea care poate fi suportată până la 40 (60) s., mare – când durează până la 3-5 min., medie – dacă poate fi prelungită până la 60 min., şi mică – în cazul în care se poate menţine mai multe ore.

Subliniem încă o dată necesitatea de a se face distincţie între intensitatea efortului şi cea a solicitării; astfel, eforturi cu aceeaşi intensitate pot produce la un subiect lactacidemii de 2 mmol/l şi la altul de 4 mmol/l, iar o viteză de alergare de 7,5 m/s reprezintă o solicitare de 75%, deci submaximă, la un sprinter şi de 100% (maximă) la un semifondist.

Cunoaşterea intensităţii solicitării constituie una din condiţiile esenţiale ale dirijării ştiinţifice a antrenamentului. Pa baza ei se stabileşte intensitatea efortului din antrenament, în concordanţă cu posibilităţile individuale, lucrându-se astfel încât să se obţină perfecţionările morfo-funcţionale optime pentru efortul fizic din competiţie.

Tot intensitatea solicitării reprezintă un indiciu pentru schimbarea intensităţii efortului într-o etapă de antrenament. Dacă, spre exemplu, la un fondist intensitatea efortului reprezentată de o anumită viteză cu care se aleargă „bucăţile” de efort nu mai ridică lactacidemia la 4 mmol/l, cum se întâmpla iniţial, aceasta indică mărirea capacităţii de efort; în consecinţă, se impune creşterea intensităţii efortului pentru a se lucra în continuare la un nivel optim de solicitare. La fel se va proceda şi în cazul unui halterofil care trebuie să mărească greutăile ridicate în antrenament când constată că ele nu mai reprezintă o solicitare optimă faţă de noul nivel al forţei maxime.

Antrenamentul ştiinţific impune, deci, antrenorului să fixeze pentru toţi sportivii acelaşi nivel de solicitare în timul efortului, şi anume cel optim pentru specificul efortului competiţional. Acest lucru se realizează prin alegerea unor intensităţi diferite ale efortului în concordanţă cu posibilităţile individuale.

În cazul în care toţi sportivii dintr-o anumită grupă sunt obligaţi să presteze eforturi cu aceeaşi intensitate, se ajunge, la niveluri de solicitare diferite, care, adeseori, nu sunt optime pentru creşterea capacităţii de efort.

Dovezi experimentale ale valorii intensităţii solicitării pentru creşterea capacităţii de effort aerob au fost aduse de I. Meller şi H. Mellerowicz.

Rezultatele cercetărilor arată că prin intensificarea solicitării se obţin creşteri mari ale

capacităţii de efort. Intensitatea de 90% din cea realizată înainte de experiment a determinat creşteri de 3,5 ori mai mari decât în cazul intensităţii de 60%, iar cel cu această ultimă intensitate creşteri de 4,5 ori mai mari, decât efortul cu intensitate de 30%, consumându-se un timp de lucru de două ori mai scurt la fiecare antrenament.

Ineficienţa solicitărilor cu intensitate mică pentru creşterea capacităţii de efort aerob este subliniată de W. Hollomann şi H.V. Vehruth, care au constatat că solicitările reprezentate de cifre ale FC inferioare, la 120-130 pulsaţii/min. nu determină creşteri ale VO2 max. La rândul lui, H. Mellerowicz a demonstrat experimental că o intensitate a solicitării mai mică de 30% din posibilităţile maxime ale subiectului nu influenţează practic capacitatea de efort aerob.

Toate acestea nu trebuie să ducă la concluzia că intensitatea maximă a solicitării este optimă pentru dezvoltarea capacităţii de efort aerob. S-a observat că la sportivii din ramurile şi probele care pretind solicitări maxime şi submaxime în antrenament (haltere, sprint, sărituri, aruncări) capacitatea de efort aerob, nu este crescută, ci egală cu sau puţin superioară faţă de cea a persoanelor neantrenate. În aceste cazuri, solicitările fiind foarte intense, depăşesc pragul anaerob şi perfecţionează mecanismele de eliberare a energiei pe cale anaerobă în dauna capacităţii de eliberare a energiei prin procese aerobe. De aceea, se recomandă ca intensitatea solicitării din antrenament să fie strâns corelată cu solicitarea din efortul competiţional. F. Coconi insistă ca, în antrenamentul sportivilor din probe cu efort aerob, intensitatea să fie cât mai apropiată de pragul anaerob (lactaciedemia 4 mmol/l), solicitările situate cu mult deasupra acestuia ducând la rezultate nefavorabile.

Numeroase observaţii subliniază importanţa intensităţii solicitării pentru dezvoltarea capacităţii de efort anaerob. Marii performeri din sporturile de forţă (efort anaerob alactacid) utilizează în antrenamentul pentru creşterea capacităţii specifice de efort numai eforturi care determină solicitări maxime sau submaxime, faţă de posibilităţile lor.

Lucrându-se cu solicitări mai mici, se obţin ameliorări reduse sau chiar scăderi ale performanţei dacă volumul mare de lucru impune coborârea solicitării sub pragul anaerob.

La sprinterii de performanţă s-a constatat că, în cazul în care s-a lucrat cu un volum al efortului compatibil cu solicitările maxime şi submaxime, a crescut puterea anaerobă. Metodica bazată pe aplicarea unui volum mare de efort, care în mod necesar impunea solicitări mai scăzute decât cele optime, a dus la scăderea puterii anaerobe maxime faţă de nivelul existent la începutul pregătirii.

Cercetările experimentale au pus în evidenţă importanţa solicitării pentru dezvoltarea forţei. Hettinger a constatat că antrenamentul izometric rămâne fără efect asupra forţei când se lucrează cu intensitate sub 30% din forţa maximă şi are, rezultate optime la intensităţi de 50% din aceasta. Pentru a se evita rămânerea sub nivelul optim el recomandă ca în practică să se utilizeze intensitatea maximă.

Rezultate asemănătoare a obţinut Rocker în antrenamentul cu contracţii dinamice. Intensitatea de 80%, a determinat creşteri ale forţei şi vitezei de contracţie mult mai mari decât intensitatea de 24%.

Referitor la intensitatea maximă a efortului ce poate fi prestat de un sportiv menţionăm că ea este unul din factorii care condiţionează nivelul performanţelor realizate de acesta. Cu cât este mai ridicată intensitatea efortului depus în condiţii anaerobe de un sportiv, cu atât mai favorabile sunt premisele biologice ale performanţelor sale în sporturile şi probele caracterizate prin effort competiţional anaerob.

De asemenea în sporturile care necesită efort aerob, un sportiv cu valori crescute ale VO2 max. are şanse sporite de a realiza o viteză mai mare (putere aerobă) în probele de rezistenţă faţă de un alt sportiv cu valori mai scăzute ale VO2 max. A. Maidorn şi W. Hollmann consideră că, în canotaj, sportivul în stare să facă faţă unor intensităţi ale efortului care ridică VO2 max. până la 6800 ml/min. va putea să lucreze în timpul cursei cu o putere de 480 waţi, în timp ce altul, al cărui VO2 max. este de 5800 ml/min., va acţiona asupra bărcii cu o putere de 430 waţi. Evident, că în

cazul în care ceilalţi factori sunt egali la ambii sportivi, va ieşi învingător acela care este capabil să realizeze în condiţii aerobe o intensitate mai mare a efortului.

Măsurarea intensităţii maxime a efortului constituie, de aceea, un mijloc valoros pentru selecţie şi pentru prognoza performanţelor.

În cazul în care, prin examinări periodice, se urmăreşte evoluţia puterii maxime anaerobe şi aerobe a unu sportiv, valorile obţinute contribuie la aprecierea eficienţei metodelor şi mijloacelor întrebuinţate în procesul de antrenament.

7.6. Valoarea şi limitele duratei efortului din antrenament pentru creşterea capacităţii de

efort. Prin durata efortului se înţelege perioada de timp în care organismul prestează un anumit

efort. Acesta se măsoară prin unităţi temporale, cronometrându-se timpul efectiv de lucru. Adeseori, durata efortului nu coincide cu durata unei lecţii de antrenament sau competiţii. Particularităţile fiecărei ramuri/probe sportive determină durate diferite ale efortului în lecţii

cu aceeaşi durată. Într-un antrenament specific eforturilor de putere (anaerob alactacid) de două ore, durata efortului este foarte mică pentru că după fiecare repetare a eforturilor cu o durată de câteva secunde urmează pauza de refacere de mai multe minute (haltere, sprint, sărituri, aruncări etc.). În schimb, într-o lecţie de antrenament tot de două ore, consacrată dezvoltării capacităţii de effort aerob, timpul efectiv de lucru poate să coincidă în linii mari cu durata lecţiei (atletism fond, schi fond, ciclism-şosea etc.).

În jocurile sportive, durata efortului este condiţionată şi de specificul postului (de exemplu, la fotbal, mijlocaşii, conducătorii de joc desfăşoară eforturi cu durate mai lungi decât vârfurile de atac), de echilibrul dintre adversari şi de alţi factori care determină continuitatea jocului (la volei, când echipele au valoare apropiată, mingea stă mai mult în aer, iar la tenis, efortul are o durată mai lungă în jocurile pe zgură decât în cele pe iarbă sau pe o suprafaţă sintetică).

Chiar şi în competiţiile oficiale, în sporturile în care nu se cronometrează timpul efectiv de joc există diferenţe mari între durata regulamentară a meciurilor şi durata efortului. S. Kuhn ş.a. studiind 24 de meciuri de la turneul final al unui C.M. de fotbal, au constatat că din cele 90 de minute regulamentare s-au jucat efectiv 59 minute şi 20 de secunde (plus/minus 4 min. şi 16 s.), ceea ce reprezintă doar 67% din durata fixată prin regulament. La eşaloanele inferioare C.M. durata efortului este şi mai scăzută. La unele jocuri dini divizia A la fotbal s-a înregistrat o durată medie de 45 min., adică jumătate din timpul regulamentar de joc..

V.P. Karpovich atrage atenţia asupra duratei scurte a efortului depus de diferitele segmente ale corpului angrenat într-o anumită mişcare. El a observat că într-o serie de lecţii de antrenament cu durata de circa două ore, fiecare grupă de muşchi lucra doar câteva minute.

Trebuie menţionat, de asemenea, faptul că în antrenamentul de forţă cu contracţii dinamice maxime, durata efectivă a contracţiei cu intensitate maximă, se reduce la câteva secunde, deşi muşchii sunt contractaţi o perioadă mult mai lungă. Prin aplicarea contracţiilor izochinetice şi izometrice se îmbunătăţesc raportul dintre durata contracţiei maxime şi durata totală a contracţiei, obţinându-se creşteri mai mari ale forţei într-o perioadă mai scurtă de antrenament.

Probleme referitoare la durata efortului au multiple implicaţii în dezvoltarea capacităţii de efort. S-a constatat experimental că eforturi cu aceeaşi intensitate şi densitate determină un alt nivel de solicitare a organismului dacă durata lor este diferită.

Semnificativă în acest sens sunt rezultatele cercetărilor lui I. Karrasch. Supunând subiecţii la eforturi de aceeaşi intensitate (200 waţi), urmate de o pauză pentru refacere care în toate cazurile este o dată şi jumătate mai lung decât durata efortului, a constatat că solicitarea organismului creşte proporţional cu durata efortului. Eforturile cu durata de 30 s. urmate de o pauză de 45 s. au determinat ridicarea frecvenţei cardiace numai până la 100 pulsaţii/minut. Senzaţia de oboseală nu a apărut, astfel că subiecţii au putu să repete efortul de foarte multe ori, fiind opriţi după 50 de repetări. În profida volumului mare de efort, frecvenţa cardiacă s-a restabilit relativ repede (20

min.). La eforturi cu durata de 2 min, şi pauza de 3 min., solicitarea a fost mult mai mare, frecvenţa

cardiacă atingând de la început cifre ridicate şi crescânde după fiecare efort, astfel că la sfârşitul experimentului era în jur de 160 pulsaţii/minut.

Senzaţia de oboseală s-a mărit după fiecare efort, subiecţii neputând să efectueze mai mult de 12 repetări. Revenirea frecvenţei cardiace a necesitat un timp dublu faţă de cel din prima serie de experienţe (54 min.).

Când efortul a durat 5 min. şi pauza 7 ½ min., frecvenţa cardiacă a înregistrat 140 pulsaţii/min. după primul efort şi s-a ridicat la 170 pulsaţii/min. după al doilea. Oboseala s-a instalat atât de rapid şi a fost atât de intensă, încât subiecţii, epuizaţi, n-au putut efectua decât două repetări ale efortului. Cu toate că volumul de lucru a fost mic, frecvenţa cardiacă s-a restabilit în timp îndelungat (72 min.).

Se observă că solicitarea organismului pe diferite planuri creşte pe măsura prelungirii duratei efortului, deşi ceilalţi parametri ai acestuia rămân constanţi.

Autorii au mai constatat că senzaţia de oboseală mică, după eforturile cu durata de ½ minute se accentuează concomitent cu prelungirea efortului. La o durată a efortului de 3 min., oboseala a fost atât de intensă, încât subiecţii au putut presta un volum egal celui de la duratele mai scurte doar cu preţul unor mari eforturi de voinţă.

Eforturile făr pauză n-au putut dura mai mult de 9 min. din cauza epuizării subiecţilor. Se constată, de asemenea, că eforturile cu durata de cca. 3 min., dacă au intensitate adecvată,

necesită un consum de O2 apropiat de nivelul maxim. Acest fapt are o deosebită importanţă în practică, indicând, după Astrand şi Rodhal, durata optimă a efortului ce trebuie repetat în antrenamentul cu intervale pentru a se solicita la maximum sistemul de transport al O2.

Un alt aspect cu importante implicaţii în practică este cel al influenţei exercitate de durata efortului asupra volumului total de lucru ce poate fi efectuat într-o lecţie de anrtrenament.

I. Astrand ş.a. completează rezultatele cercetărilor lui I. Karrasch şi H. Christensen cu constatarea că eforturi de aceeaşi intensitate permiteau un travaliu total de 7000 kgm când repetările durau 3 min.; de 20000 kgm în repetările cu durata de 1 min., care erau practic neobositoare, permiţând prestarea unor cantităţi considerabile de efort în cazul în care repetările durau 10 s.

Dacă, spre exemplu, pentru însuşirea unor deprinderi tehnice sau tactice executate cu viteză ridicată este nevoie de un număr mare de repetări, se recomandă ca perioadele de lucru să fie scurte. În caz contrar, oboseala survine rapid şi împiedică efectuarea numărului de repetări necesar însuşirii optime a temei respective.

Şi la fixarea tacticii de joc în anumite discipline sportive trebuie să se ţină seama de faptul că oboseala survine cu atât mai repede cu cât acţiunile individuale ale jucătorilor au o durată mai mare. Dintre doi fotbalişti cu aceeaşi capacitate de efort, va obosi primul cel care, în loc să transmită repede balonul unui coechipier, se angajează în curse lungi de-a lungul şi de-a latul terenului. Fragmentarea efortului în bucăţi cu durată scurtă permite menţinerea ritmului de joc, fără ca jucătorii să resimtă oboseala.

Referindu-se la influenţa duratei efortului asupra substratului energetic al activităţii musculare. S. Keul ş.a. afirmă că eforturile cu durată mai scurtă de 30 s. determină epuizarea substanţelor fosfato-macroergice (adenozintrifosfat, creatinfosfat) şi, consecutiv acestui proces, mărirea capacităţii de efort anaerob prin creşterea ulterioară a acestor substanţe şi a enzimelor care intervin în descompunerea şi resinteza lor.

Eforturile cu durate între 30-60 s. determină epuizarea glicogenului muscular prin glicoliza anaerobă. Fenomenul de suprarefacere ulterioară duce la mărirea depozitelor de glicogen din muşchi şi a enzimelor implicate în metabolismul acestuia. Se îmbunătăţeşte astfel capacitatea sportivului de a efectua sprinturi prelungite în finiţul curselor de fond. Ţinând seama de faptul că glicogenul muscular constituie factorul limitativ al efortului în probele de mare fond, afirmaţiile lui Keul constituie premise pentru utilizarea în antrenamentul fondiştilor a „bucăţilor” de efort cu

durata scurtă (60 s.) şi intensitate submaximă. Astfel, E. Zatopek, bazându-şi antrenamentul pe repetarea zilnică, de zeci de ori, a distanţei de 400 m. în 60 s. a câştigat medalia de aur la J.O. nu numai în probele de 5000 şi 10000 m., în care era specialist, ci şi la maraton, deşi concura pentru prima oară la această probă.

Durata efortului în antrenamentul izometric. Cercetările experimentale şi practica sportivă au dovedit importanţa deosebită a contracţiilor

izometrice pentru creşterea forţei musculare şi, implicit, a capacităţii de efort anaerob. În metodica antrenamentului izometric se acordă o mare atenţie duratei efortului

(contracţiei). Th. Hettinger a adus contribuţii valoroase cu privire la creşterea forţei prin aplicarea unor

eforturi a căror durată reprezenta diferite procente din timpul cât poate fi menţinută o contracţie cu intensitate maximă.

Cele mai mari creşteri ale forţei musculare s-au obţinut prin contracţii cu intensitate maximă, a căror durată era egală cu 30% din timpul cât putea fi menţinută contracţia respectivă.

Durate ale contracţiei cu intensitate maximă, depăşind 30% din tmpul cât astfel de contracţii pot fi menţinute, nu determină creşteri mari ale forţei şi sunt – după aceşti autori – neindicate, deoarece atrag după sine un consum inutil de timp şi energie.

Duratele mai scurte de 30% din timpul maxim de menţinere a contracţiei cu intensitate maximă au avut efecte cu atât mai mici cu cât procentajul era mai coborât. La durata sub 10% din cea maximă, efectele înregistrate au fost aproape nule.

Constatările cu privire la durata contracţiilor cu intensitate maximă sunt valabile şi în cazul în care se lucrează cu alte intensităţi ale contracţiei. Pe măsură ce scade intensitatea contracţiei, se lungeşte însă timpul cât aceasta poate fi menţinută. În consecinţă, deşi procentul din durata maximă rămâne neschimbat, numărul de secunde pe parcursul cărora muşchiul trebuie menţinut în contracţie izometrică creşte concomitent cu scăderea intensităţii aplicate.

În concluzie, durata efortului reprezintă un parametru important pentru nivelul de solicitare a organismului. La aceeaşi intensitate a efortului, solicitarea creşte concomitent cu durata efortului şi determină apariţia oboselii cu atât mai repede cu cât efortul durează mai mult. Ca atare, cantitatea totală de lucru şi, prin aceasta, gradul de perfecţionare a factorilor limitativi pentru capacitatea de effort depind de durata efortului în cazul în care se lucrează cu intensitate adecvată.

Dozarea corectă a duratei efortului deschide perspective pentru o mai largă utilizare a acestui parametru în metodica de antrenament a sportivilor de performanţă.

O amplă şi solidă fundamentare a valorii şi limitelor duratei efortului creează premise pentru perfecţionarea în continuare a sistemului de antrenament, deoarece volumul efortului nu pare indicat să se ridice peste cotele atinse în prezent, iar metodica folosirii intensităţii eforturilor are problemele de bază rezolvate.

7.7. Valoarea şi limitele densităţii efortului din antrenament pentru creşterea capacităţii

de efort. În procesul de antrenament, densitatea efortului poate fi considerată drept raportul dintre

durata efortului şi durata pauzei ce urmează după acesta. Studierea densităţii efortului impune cronometrarea timpului pe parcursul căruia se lucrează

efectiv şi a intervalului scurs de la terminarea unui efort până la începerea celui următor. Rezultatul raportului se exprimă în cifre sau în procente. Dacă durata pauzei este un

multiplu sau un submultiplu al duratei efortului, densitatea poate fi exprimată şi prin fracţii. Spre exemplu, într-o lecţie de antrenament cu intervale în care atât efortul, cât şi pauza durează 2 min., densitatea efortului este de 1: 100% sau 1/1.

Studierea densităţii efortului este necesară pentru că – aşa cum reiese din practica sportivă, ca şi din cercetările experimentale – la valori constante ale volumului, intensităţii şi duratei efortului, nivelul de solicitare a organismului se modifică dacă se schimbă densitatea efortului.

S. Keul explică acest lucru prin faptul că reacţia organismului nu depinde doar de parametrii efortului, ci şi de starea lui înainte de a începe efortul.

Densităţile mici ale eforturilor, asigurând refacerea completă a organismului în pauzele dintre repetări, permit menţinerea neschimbată a raportului iniţial dintre efortul prestat şi capacitatea funcţională a organismului.

Lecţiile cu astfel de densităţi nu provoacă stări de oboseală chiar dacă intensitatea şi durata „bucăţilor” de efort determină solicitări înalte ale organismului.

Densităţi mari ale eforturilor nu permit refacerea comletă a organismului în pauza dintre eforturi. În consecinţă, oboseala se acumulează şi se intensifică pe măsura reluării eforturilor, ceea ce se repercutează nefavorabil asupra capacităţii funcţionale a organismului. Se creează astfel o discordanţă crescândă între efortul (lucrul mecanic) rămas neschimbat şi potenţialul organismului în continuă scădere. Fiecare nou efort va determina un nivel mai ridicat al solicitării.

Rezultă că densitatea efortului constituie un indicator important pentru dirijarea solicitării organismului şi, implicit, a creşterii capacităţii de efort. Valoarea practică a acestor consideraţii poate fi exemplificată prin antrenamentul fracţionat sau cu intervale, unde unul din principalele mijloace de modificare a solicitării organismului constă în schimbarea raportului dintre durata efortului şi aceea a pauzei.

S-a constatat că la eforturi cu acelaşi volum, intensitate şi durată, nivelul solicitării organismului este cu atât mai ridicat cu cât creşte densitatea efortului. De exemplu, la înotători, parcurgerea repetată a aceleiaşi distanţe cu o viteză constantă a determinat creşteri mai mici ale frecvenţei cardiace şi ale lactacidemiei, când densitatea era 1 (45 s. efort şi 45 s. pauză), decât în cazul în care era 1,5 (45 s. efort şi 30 s. pauză).

Există deci suficiente argumente, furnizate de practica sportivă şi de cercetările de laborator, pentru a considera densitatea efortului din lecţiile de antrenament ca un indicator care, dozat cu pricepere, poate contribui la creşterea capacităţii de efort.

Frecvenţa antrenamentelor în relaţie cu densitatea efortului. Frecvenţa antrenamentelor constituie un aspect particular al densităţii efortului. În acest caz

nu este vorba de eforturile şi pauzele dintr-o lecţie de antrenament, ci de raportul dintre lecţiile de antrenament şi timpul scurs până la reluarea lor.

Metodica actuală de antrenament preconizează în toate ramurile de sport, lecţii zilnice de antrenament şi adeseori mai multe şedinţe pe zi. Evident, aceste lecţii au sarcina de a aborda toţi factorii care condiţionează performanţa, fără a se rezuma doar la dezvoltarea capacităţii de efort.

Cunoaşterea exactă a frecvenţei optime a acestor factori, dintre care unul singur se modifică, ceilalţi rămânând constant, este greu de realizat. Din această cauză, metodica antrenamentului este insuficient fundamentată într-o problemă de mare importanţă.

Ceva mai avansate sunt cunoştinţele privitoare la consecinţele frecvenţei antrenamentelor asupra unor aspecte ale pregătirii fizice. Creşterea capacităţii de effort aerob, prin frecvenţe diferite ale antrenamentelor a fost studiată experimental de W. Meller şi H. Mellerowicz.

Cercetând pe gemeni univitelini modificarea VO2 max. într-o etapă de antrenament cu durata de 6 săptămâni, în care subiecţii lucrau cu aceeaşi intensitate şi volum al efortului, cu deosebirea că într-un caz lecţiile de antrenament erau zilnice şi în celălalt aveau loc doar o dată pe săptămână, cei doi autori au constatat că VO2 max. creşte cu o cantitate de O2 de cca. 2 ½ ori mai mare prin antrenament zilnic decât printr-un antrenament săptămânal.

W. Meller şi H. Mellerowicz consideră neraţională metodica de antrenament care impune lecţii unice cu eforturi mari, separate prin perioade lungi de timp şi recomandă fracţionarea volumului de efort şi prestarea lui în mai multe lecţii.

Prin urmare, în zilele în care sunt planificate volume mari de efort, în loc ca acestea să fie efectuate într-o singură lecţie lungă şi obositoare, e mai bine să fie distribuite în două şi chiar trei lecţii.

Indicaţia este la fel de valabilă şi pentru educaţia fizică şi sportul şcolar, unde în locul unei

singure zile pe săptămână cu 2-3 ore de lucru, e de dorit să se programeze lecţii de o oră, efectuate în 2-3 zile diferite.

Frecvenţa optimă a antrenamentelor cu contracţii izometrice pentru creşterea forţei musculare a fost studiată de Th. Hettinger, reieşind că efectul este cu atât mai slab cu cât antrenamentele sunt separate prin intervale mai mari de timp.

Acelaşi autor, făcând o sinteză a datelor culese din literatura de specialitate şi a propriilor cercetări asupra numărului optim de contracţii (între una pe săptămână şi 600 pe zi), consideră că printr-o contracţie zilnică se obţin creşteri foarte mari, depăşite doar cu puţin în cazurile în care se fac zilnic mai multe contracţii. Faţă de nivelul iniţial, forţa creştea în fiecare săptămână cu 4% la o singură contracţie pe zi, cu 4,4% la două contracţii zilnice şi cu 4,6% în cazul efectuării a trei contracţii într-o zi. Frecvenţe mai mari ale contracţiilor efectuate în fiecare zi nu duce la creşteri considerabile ale forţei şi sunt contraindicate de acest autor.

El recomandă efectuarea zilnică a 3-5 contracţii cu intensitate maximă şi cu durata de 2-3 s. Această solicitare trebuie impusă fiecărei grupe de muşchi care participă la executarea unei mişcări.

7.8. Valoarea şi limitele complexităţii antrenamentului pentru creşterea capacităţii de

efort. Complexitatea efortului este menţionată frecvent printre principalele caracteristici ale

acestuia. Uneori este considerată, alături de volum şi intensitate, ca cel de-al treilea parametru care condiţionează influenţa efortului asupra organismului.

Complexitatea efortului derivă din numărul de acţiuni motrice efectuate simultan în timpul unei activităţi motrice şi de structurile lor biomecanice. Extensia antebraţului pe braţ, ca la lovitura directă din box, este o activitate motrică simplă, pedalarea cu ambele picioare la ciclism este mai complexă, iar lucrul simultan cu membrele superioare şi inferioare şi cu trunchiul – ca la canotaj – reprezintă un efort şi mai complex.

Activităţi deosebit de complexe se întâlnesc în gimnastică, în patinajul artistic, în înotul sincron şi în săriturile de la trambulină (în general, în toate exerciţiile cu caracter acrobatic) unde se execută în acelaşi timp acţiuni motrice diferite la nivelul diverselor regiuni ale corpului.

Activităţile motrice complexe sunt dirijate prin funcţia de coordonare a contracţiilor musculare, îndeplinită de sistemul nervos central. De aceea, cu cât este mai mare complexitatea activităţii motrice, cu atât creşte solicitarea sistemului nervos şi ponderea lui în realizarea performanţelor.

Complexitatea efortului nu are repercursiuni prea mari asupra „preţului energetic” plătit de organism pentru efectuarea lui. S-a dovedit experimental că pentru aceeaşi intensitate a efortului, consumul de O2 rămâne nemodificat dacă se lucrează la ergometru numai cu un singur membru, cu ambele membre sau simultan cu braţele şi picioarele.

În anumite limite, solicitarea marilor funcţiuni e mai mică într-un effort complex decât într-unul simplu dacă ceilalţi indicatori (volum, intensitate, durată, densitate) sunt egali. În activităţile motrice complexe, efortul (lucrul mecanic) se prestează prin angrenarea în lucru a unor grupe numeroase de muşchi. Contribuţia ce revine fiecărei grupe la realizarea lucrului mecanic respectiv devine cu atât mai mică cu cât numărul grupelor musculare angrenate este mai mare. Datorită acestui fapt, oboseala locală produsă prin eforturi cu acelaşi volum, intensitate, durată şi densitate este mai mică în eforturile complexe decât în cele simple.

Nu acelaşi lucru se poate afirma şi despre oboseala generală, în apariţia căreia au un rol hotărâtor sistemul nervos şi, în primul rând, scoarţa cerebrală.

Solicitarea sistemului nervos central se măreşte concomitent cu creşterea complexităţii efortului şi determină apariţia rapidă a oboselii generale în eforturile complexe în comparaţie cu cele simple.

Fenomenul se poate observa în etapele în care se realizează însuşirea de noi elemente, când solicitarea nervoasă este mai mare faţă de etapele în care se urmăreşte doar perfecţionarea

elementelor respective, automatizate anterior. Aşa se explică de ce, după o lecţie de antrenament cu intensitate coborâtă a efortului, în care s-au învăţat însă elemente noi cu complexitate mare, senzaţia de oboseală resimţită de sportivi e mai accentuată decât după lecţii cu efort mai intens, dar în care acţiunile motrice erau simple şi automatizate.

Solicitarea organelor limitative pentru cele două forme ale capacităţii de efort şi, ca urmare, capacitatea lor funcţională depinde însă în mică măsură de complexitatea efortului şi de gradul de solicitare a sistemului nervos.

Dacă lururile ar sta altfel, ar trebui ca sportivii de performanţă din disciplinele şi probele cu mare complexitate a efortului să aibă sistemul neuromuscular şi inima cu dimensiuni şi capacităţi funcţionale mult mai mari în comparaţie cu sportivii specializaţi în probele care necesită un efort mai puţin complex.

În urma testărilor efectuate pe gimnaşti, patinatori, săritori de la trambulină etc., s-a constatat că masa lor musculară este net inferioară faţă de aceea a campionilor din probe care necesită eforturi mai simple (haltere, aruncări), iar dimensiunile inimii şi consumul maxim de O2 nu depăşeşte cu mult cifrele întâlnite la neantrenaţi.

Toate acestea ne îndreptăţesc să afirmăm că, deşi complexitatea efortului determină solicitarea organismului, totuşi influenţa ei asupra organelor limitative ale capacităţii de efort aerob şi anaerob este nesemnificativă în comparaţie cu a celorlalţi parametri ai efortului. De aceea, când se lucrează pentru creşterea capacităţii de efort, metodica antrenamentului trebuie să acorde atenţia principală volumului, intensităţii, duratei şi densităţii efortului, luându-se în consideraţie valoarea şi limitele descrise în capitolele fiecărui indicator.

Curs nr.8 Fundamentarea metodologică a indicatorilor program ării: con ţinutul, metodologia,

eficienţa şi limitele lor. Complexitatea solicitării organismului. Volumul şi intensitatea efortului

Obiectivele de concurs rezultate din prognoza performanţelor vor fi îndeplinite cu ajutorul

valorilor globale ale modelului de antrenament programate în unităţile funcţionale temporale de bază ale planificării – lecţia şi ciclul săptămânal. Această operaţie trebuie să ţină seama de o suită de acţiuni şi efecte corelate cu performanţa dobândită. Se are desigur în vedere dezvoltarea calităţilor motrice implicate în proba sportivă respectivă, formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice, adică a elementelor şi procedeelor tehnico-tactice specifice regulamentului competiţional, precum şi necesităţile de perfecţionare a surselor de eliberare a energiei, suport obiectiv şi indispensabil activităţii motrice integrale din antrenamente şi din concurs. Judecăţile de valoare asupra efortului nivestit, în totalitatea lui, se fac cu ajutorul parametrilor (indicatorilor) programării – complexitatea, volumul, intensitatea, durata şi densitatea lui, analizaţi de data aceasta din punct de vedere metodologic.

Complexitatea solicitării organismului. Fundamentarea bilogică a indicatorilor programării antrenamentului, condiţie a cunoaşterii

rolului pe care îl au creşterea capacităţii de efort a sportivului, orientează şi în fond esenţializează şi delimitează metodologia folosirii lor. Complexitatea efortului rezultă din mijloacele raţionalizate, păstrate în inventarul modelelor. De fapt, acestea reprezintă sursa efortului, atât de diversificat evaluat şi interpretat din punct de vedere ştiinţific.

Evident, complexitatea mijloacelor are un rol mai puţin însemnat în solicitarea organiemului, influenţa ei asupra organelor limitative ale capacităţii de efort fiind nesemnificativă, comparativ cu a celorlalţi indicatori – volumul, intensitatea, durata şi densitatea lui. Dar conceptul de complexitate trebuie înţeles într-un mod mai general şi mai profund, nu numai pe planul fiziologiei efortului, da şi al biomecanicii execiţiilor fizice. În fond, concursul – marea finalitate a antrenamentului – nu se bazează numai pe capacitatea de efort, care, fără îndoială, reprezintă „motorul” ce duce şi valorifică întreg eşafodajul tehnico-tactic. Multitudinea de elemente şi procedee tehnico-tactice implică şi ele ideea de efort, dar aceasta nu este unică în strategia concursului. Mijloacele tehnico-tactice conţin şi ele ideea de efort, dar mai puţin decât cele fizice, care în unele ramuri şi probe sportive se confundă cu însăşi proba de concurs. Dar într-o proporţie mai mare sau mai mică, mijloacele antrenamentului se diferenţiază în fizice, tehnice şi tactice, care în teoria tradiţională se identifică cu cei tri factori de esenţă motrică, pe lângă cei doi, de esenţă intelectuală, factorul pregătirii teoretice şi psihologice.

O analiză exhaustivă a efortului impune abordarea lui nu numai din punctul de vedere al sistemului muscular, ci şi din cel al sistemului nervos şi în primul rând al scoarţei cerebrale. Or, formarea stereotipurilor dinamice care alcătuiesc de fapt esenţa deprinderilor tehnico-tactice presupune, în primul rând, contribuţia sistemului nervos central. Ca atare, în conceptul de complexitate a efortului trebuie incluse toate mijloacele care o determină, indiferent de profilul lor.

8.1. Factorul pregătirii fizice. Acest indicator asigură fondul energetic al performanţei, stimulând creşterea indicilor

funcţionali şi morfologici (întărirea articulaţiilor, ligamentelor, dezvoltarea musculaturii şi, mai corect, prepararea ei pentru efectuarea lucrului mecanic) şi, în consecinţă, a calităţilor motrice, deci sporirea capacităţii generale de efort a organismului, care va permite evidenţierea bagajului tehnico-tactic prevăzut în regulamentul de concurs al probei în care este specializat sportivul. Corect dozat, acest factor favorizează procesele de refacere pe calea alternării structurii efortului.

Mijloacele care compun acest factor izvorăsc preponderent din marea diversitate a structurilor atletismului (îndeosebi alergarea uniformă, în teren variat, uneori cu modificări uşoare

de tempo, sărituri în structuri variate, aruncări de mingi medicinale, ale gimnasticii de bază (exerciţii analitice), acrobatice şi sportive (la aparate), halterelor (ridicări, împingeri, trageri), schiului (de fond), înotului şi jocurilor sportive. Esenţialul rezultă din modul în care practicarea lor influenţează sursa energetică a pregătirii sportivului, cât mai apropiată de cea specifică concursului. Evoluţia gândirii şi teoriei antrenamentului modern, evidenţiată prin modelare şi programare, a determinat o revizuire profundă a conţinutului şi metodologiei acestui factor, direcţionându-l – la nivel de înaltă performanţă – cât mai mult pe linia nevoilor reale ale competiţiei. Ca atare, tradiţionala diviziune între pregătirea generală şi specială, fiecare cu inventarul său de mijloace care încărcau economia planificării, risipeau şi depărtau capacitatea de de efort şi de adaptare de esnţial, întârziind procesul logic al pregătirii şi obţinerii performanţei, este depăşită. Pregătirea fizică generală, prezentă încă în modelul de pregătire al copiilor şi juniorilor, a dispărut aproape complet după modelul antrenamentului sportivilor de înaltă performanţă, care prin pregătirea specială şi continuitatea antrenamentelor păstrează avuţia energetică dobândită anterior şi o amplifică după nevoi. Spre exemplu, în haltere numărul mijloacelor s-a micşorat considerabil în urma raţionalizării, mai ales că din inventarul lor lipsesc cele cu profil tactic, gândirea tactică manifestându-se doar în concurs. Dinte acestea predominante sunt cele cu profil de pregătire fizică, mai ales cele specifice de dezvoltarea forţei. Evident, în celelalte ramuri şi probe sportive, relaţiile sunt altele, pregătiri tehnico-tactice revenindu-i un procentaj mai mare, îndeosebi în jocurile sportive sau în sporturile aciclice (gimnastică, patinaj, aruncări – atletism, sărituri în apă). Structura concursului, impusă de regulament, determină raporturile dintre factori în economia modelului. Interesant de reţinut, din acest punct de vedere, este următorul exemplu din practica jocului de rugby. Prin prisma raportului dintre diferitele tipuri de efort, acest joc se încadrează în grupa ramurilor de sport cu efort mixt, în care fazele aerobe şi anaerobe se succed permanent. În timpul competiţiei se efectuează alergări în tempouri maximale, submaximale şi moderate (pe distanţe scurte, medii şi lungi) combinate cu schimbări de direcţie şi ritm, opriri, căderi, plonjoane, accelerări, dezaccelerări, eforturi statice de forţă (la împingeri şi la grămadă), eforturi dinamice de forţă (la jocul de margine şi jocul de împingere în grămadă ordonată), sărituri – toate acestea pe fondul unor intense solicitări fizice în dispute cu adversarul.

Se manifestă, de asemenea, o diferenţiere între efortul specific al jucătorilor din compartimentul înaintării (care este preponderent de forţă, forţă în regim de viteză şi rezistenţă în regim de forţă) şi acela al jucătorilor ce formează liniile dinapoi (efort preponderent de viteză, sub toate formele, combinat cu un înalt nivel de îndemânare).

Astfel se explică diversitatea şi cumulul de efort şi, de aici, necesitatea pregătirii fizice, până nu demult factorul esenţial care a asigurat succesul rugbyului românesc. Din cele 80 min. de joc regulamentar, timpul efectiv este de regulă 26-28 min.

Rezultă că 56% din totalul acţiunilor durează până la 10 s., iar 85% din acţiuni până la 20 s., raporturi care, corelate cu alţi indicatori ai modelului de joc, permit folosirea mecanismelor energogene. Astfel, indicatorul distanţei de alergare arată că, în medie, un rugbyst parcurge 6000 m. (cu cca. 3000 m. mai puţin decât un fotbalist), 1/3 acoperită în efort submaximal şi 2/3 în efort mediu.

Ca atare, contactul dur cu solul şi adversarul, numărul mare de acţiuni motrice, desfăşurate în tempouri diferite şi cu un caracter relativ omogen pentru majoritatea jucătorilor, cu pauze scurte dar repetate, reclamă o temeinică pregătire fizică, asigurată de combinaţia dintre exerciţiile de alergare în teren variat şi în tempouri diferite, cu cele de forţă, de natură izotonică şi preponderent izometrică şi de îndemânare, reclamată în primul rând de forma ovală a obiectului de joc, atât de dificil de prins şi de expediat cu forţă şi precizie.

Metodele de valorificare a exerciţiilor destinate pregătirii fizice sunt multiple şi incomparabil mai variate decât cele utilizate în domeniul pregătirii tehnice şi tactice. Unele metode de antrenament derivă din activitatea practică, altele din cercetările de laborator (antrenamentul cu intervale, antrenamentul cu repetări, metoda izometrică etc.). Circuit-trening, power-trening, fartlek,

metoda maraton, izotonia, stretching-ul ca metodă izocinetică din interiorul şi folosul biomecanicii procedeului tehnic folosit în pregătire şi în concurs sunt frecvent folosite în teoria şi practica antrenamentului contemporan.

8.2. Factorul pregătirii tehnice. Acest factor este reprezentat de ansamblul mijloacelor cu o structură identică sau apropiată

de acţiunile (gesturile) motrice prevăzute de regulamentul de concurs, prin care sportivul sau echipajul, însuşindu-şi-le, concretizează performanţa diferenţiată specific. Sau, mai simplu, spus, totalitatea mijloacelor care, prin forma şi conţinutul lor specific, permit practicarea unei ramuri de sport în conformitate cu regulamentul concursului şi alcătuiesc tehnica ramurii de sport respective.

Unii specialişti consideră esenţiale aceste mijloace pentru procesul de antrenament, întrucât ele au o structură biomotrică strictă şi unică, contribuind la realizarea scopului – obţinerea unei performanţe. De aceea, autorii respectivi le mai denumesc exerciţii de concurs.

Conceptele cu care se operează în cadrul pregătirii tehnice sunt elementele şi procedeele tehnice. Primele sunt structurile fundamentale prin care se obţine performanţa, cele care compun ţesătura concursului şi constituie obiectul principal al procesului de învăţare şi perfecţionare. Pentru jocurile sportive, de exemplu, pasa, driblingul, serviciul, fenta, acroşajul, aruncarea la coş, la poartă, lovirea mingii cu capul, cu piciorul – toate alcătuiesc elemente tehnice prin care se urmăreşte obţinerea unei superiorităţi concretizate prin gol sau punct sau doar prin posesia mingii, ca premisă a declanşării atacului ori contraatacului. În schimb, procedeele tehnice reprezintă acţiunile motrice concrete prin care elementul tehnic se valorifică în desfăşurarea jocului. Creativitatea antrenorului, a jucătorului, disponibilităţile lui biologice şi psihice, particularităţile (fizice şi tehnico-tactice) adversarului, calitatea inventarului de concurs, toate acestea favorizează aplicarea elementelor tehnice. Practic, aruncarea la poartă în handbal, care este un element tehnic, poate fi realizată printr-o multitudine de procedee – aruncarea de pe loc, din săritură, prin evitare, din plonjon, cu boltă, cu piruetă etc. Deci, din punct de vedere teoretic, elementul tehnic poate fi realizat printr-un număr mai mare de procedee tehnice. Finalitatea lor este aceeaşi, diferă doar detaliile biomecanice care îşi pun amprenta asupra învăţării. Deci, procedeul tehnic constituie obiectul învăţării în jocurile sportive şi nu elementul tehnic, care este doar un concept, o generalitate. În sporturile individuale, de cele mai multe ori elementul tehnic se confundă cu procedeul tehnic, iar uneori este sinonim cu conceptul de stil, care reprezintă maniera proprie a unui atlet, halterofil, gimnast, tenisman de a efectua un procedeu sau altul. Acest concept este acceptat pentru eficienţă, accesibilitate şi expresivitate sau eleganţă (de către o anumită ramură de sport interesată de o caracteristică sau alta a procedeului), cum este, de exemplu, stilul „flop” la săritura în înălţime, care a devenit unprocedeu tehnic, generalizat datorită randamentului său sporit.

Evident, specificul oricărei probe sau ramuri de sport rezidă în structura elementelor tehnice, numărul, complexitatea, spectaculozitatea, originalitatea, frecvenţa şi eficienţa lor în concurs. În toată evoluţia de mai bine de un secol a ramurilor de sport, elementele tehnice au rămas aproximativ aceleaşi , cu excepţia celor din gimnastică, sărituri în apă şi patinaj artistic, ale căror diversitate şi complexitate au crescut considerabil. Dar procedeele tehnice şi-au modificat considerabil numărul (complexitatea şi viteza) şi implicit eficienţa. Acestea sunt formate din acţiuni motrice legic înlănţuite, care angrenează deopotrivă aparatul locomotor şi marile funcţiuni organice într-o finalitate susceptibilă de perfecţionare până la nivelul de virtuozitate tehnică într-o anumită ramură de sport. Lungimea pârghiilor, numărul şi calitatea fibrelor musculare, deschiderea unghiurilor de execuţie, amplitudinea, direcţia, forţa, viteza de execuţie şi puterea, ca şi planurile şi axele de realizare în raport cu centrul de greutate corporală, cu forţa gravitaţională etc., toate acestea determină eficienţa procedeelor tehnice.

Se disting următoarele metode biomecanice de cercetare aplicabile în domeniul antrenamentului:

a) Metoda cinematografică se bazează pe înregistrarea actelor motrice ale sportivului cu

ajutorul unor aparate de filmare ultrarapide. Evoluţia mişcărilor în raport cu timpul şi spaţiul este înregistrată cu un analizator de film prevăzut cu un dispozitiv de codificare numerică. Datele se prelucrează pe baza unui program de calcul şi se afişează pe un dispozitiv de ieşire (care este şi de afişare şi imprimare a coordonatelor). Parametrii evidenţiaţi sunt următorii: timpul folosit pentru diferitele faze ale actului motric, mărimi spaţiale pe o cinematogramă, traiectorii relative şi absolute ale centrului de greutate al corpului sportivului şi punctele reale, modificarea absolută şi relativă a vitezei punctelor reale şi a centrului de greutate, date unghiulare privitoare la tehnică, modificarea vitezei unghiulare a unor părţi ale corpului, a corpului în totatlitatea lui, a axelor, modificarea intensităţii mişcării, schimbarea mărimii cantităţii de mişcare – mişcarea oscilatorie, lucrul mecanic şi efectul lui (putere sau randament), energia cinetică, modificarea mărimii momentului de inerţie, coeficientul de siguranţă a poziţiei iniţiale etc.

b) Metoda stereografiei asigură înregistrarea tehnicii sportive cu ajutorul a două camere de videocaptare cu semnale infraroşii. Efectuarea măsurătorilor este în totalitate automată, metoda fiind extrem de precisă şi laborioasă (măsurătorile pot fi bi şi tridimensionale). Printre parametrii reliefaţi în plus faţă de cei enumeraţi la metoda cinematografică, se constată modificarea intensităţii acceleraţiei liniare şi unghiulare.

c) Metoda dinamografiei permite înregistrarea modificării în intensitate a forţei cu ajutorul dispozitivului de reglare a tensiunii (tensoplatform), al dispozitivului de urmărire (tensotractor) şi al unor senzori special adaptaţi telemetric la echipamentul sportivului. Parametrii cercetaţi: modificarea intensităţii forţei – F, Fx, Fy, Fz, mărimea unghiului de intrare a forţei, mărimea momentului de rotaţie pentru axele de mişcare, mărimea oscilaţiei forţei, mărimea lucrului mecanic şi a energiei cinetice.

d) Metoda statikinezimetriei (stabilimetriei) ajută la determinarea capacităţii de menţinere a echilibrului în diferite condiţii (după efort, la o modificare de temperatură, după vibraţii etc.). Cu ajutorul unui dispozitiv de reglare a tensiunii (tensoplatform) se înregistrează coordonatele punctului de intrare a forţei (Ax, Ay).

e) Metoda accelografiei asigură înregistrarea modificărilor în intensitate a acceleraţiilor punctelor reale ale aparatului locomotor al sportivului. Măsurătorile se fac prin releu sau telemetric.

f) Metoda electromiografiei se bazează pe înregistrarea biocurenţilor în muşchii care efectuează un lucru mecanic. Electrozii de suprafaţă fixaţi pe sportiv transmit semnale electrice de la muşchi la circuitele de înregistrare (osciloscop, oscilograf, magnetofon) sau direct la computer. Parametrii evidenţiaţi: intervalul dintre momentul mişcării ini ţiale şi cel al apariţiei biocurenţilor, durata activităţii bioelectrice, succesiunea activităţii şi inactivităţii anumitor grupe de muşchi în cursul execuţiei elementului sau procedeului tehnic.

g) Metoda goniografiei – cu ajutorul unor senzori speciali ataşaţi în proiecţia corpului articulaţiei – permite înregistrarea variaţiilor unghiului între două puncte ale corpului sportivului în cursul mişcării lui. Parametrii reliefaţi: amplitudinea mişcării în grade, modificarea vitezei unghiulare şi a acceleraţiei unghiurilor, oscilaţiile unghiului în unitatea de timp.

Utilizarea acestor metode în cadrul analizei biomecanice n-a fost întotdeauna corectă. Evident, analizele biomecanice ale tehnicii sportive sunt în curs de perfecţionare, dar ele sunt adesea tributare modelelor din fizică şi din disciplinele înrudite. Ca atare, se constată adesea interpretări greşite ale datelor şi utilizări improprii în domeniul sportului. Aplicarea unilaterală, ţinând seama numai de legile mecanicii şi măsurători ori analize „oarbe” ale parametrilor pot direcţiona cercetarea tehnicii sportive pe căi greşite sau îndepărtate de condiţiile reale ale concursului.

Considerăm că în completarea analizei biomecanice ar mai putea fi introduse următoarele elemente:

- proprietăţile mecanice ale oaselor, articulaţiilor şi muşchilor; - tipurile de eforturi musculare: efortul static, activ şi pasiv, contracţia concentrică şi

excentrică, contracţia balistică;

- analiza musculară a amplitudinii mişcărilor de bază ale sportivului, fapt ce justifică importanţa anatomiei funcţionale;

- cunoaşterea amplitudinilor mişcărilor în articulaţii şi, pornind de la aceste valori, optimizarea prin antrenament a mişcării în raport cu valorile normale (tabela Rostandt);

- cunoaşterea conceptelor şi legilor fundamentale ale mecanicii. Pornind de la cunoaşterea acestor elemente, în metodologia analizei biomecanice se impune

parcurgerea următoarelor etape: 1) analiza mecanică ce poate fi divizată, la rândul ei, într-o analiză descriptivă cu ajutorul

căreia se determină baza de susţinere a corpului, poziţia diferitelor segmente unul faţă de celălalt, forţele exterioare ce trebuie învinse (rezistenţele exterioare, greutatea segmentelor condiţionate şi poziţia lor în spaţiu etc.) şi una critică, ce evidenţiază abaterile de la legităţile biomecanice, care se repercutează nefavorabil asupra actului sau acţiunii motrice (procedeului tehnic) şi sugerează adaptările ce se impun;

2) analiza musculară se referă, pe de o parte, la legile contracţiei musculare, iar pe de altă parte la acţiunile motrice impuse de forţele exterioare şi de menţinerea echilibrului. Reamintim că acţiunea musculară poate fi statică sau dinamică;

3) analiza funcţională, care dezvăluie modul de participare a celorlalte sisteme şi aparate, în afara celui locomotor, în condiţiile efectuării unui procedeu tehnic (irigaţia mai bogată a unui muşchi angajat în mişcare, comandă nervoasă, hiperfuncţiune glandulară etc.).

Cuplarea calculatorului programat pe parametrii biomecanicii serveşte la eliminarea eforturilor inutile şi a greşelilor tehnice, contribuind la scurtarea duratei antrenamentului şi orientarea eforturilor în direcţia îmbunătăţirii performanţei în concurs.

Dar ce se întâmplă când unui atlet, de exemplu, nu i se descoperă nici un defect, nici o eroare tehnică ? Se conchide că el a atins perfecţiunea execuţiei şi, ca atare, dispare orice sursă de progres ? Practic, sunt rarisime cazurile de sportivi fără nici o defecţiune tehnică, oricât de neînsemnată. Dar într-o asemenea situaţie unică, analiza biomecanică ar putea depista o insuficientă putere a sportivului, o informaţie de însemnătate majoră pentru selecţia şi programarea corespunzătoare a mijloacelor de antrenament recomandabile în ciclurile săptămânale ulterioare. Când şi acest neajuns (situat în zona factorului fizic sau tehnic) va fi eliminat, atunci sportivul va atinge limita superioară de adaptabilitate genetică şi de perfecţionare a pregătirii, care ar putea explica fenomenul de plafon maxim atins.

Viziunea biomecanică este prezentă şi în momentul selecţiei primare, dar şi mai târziu, la alcătuirea echipelor reprezentative. Cu ajutorul biomecanicii, în unele ramuri de sport în care stabilirea performanţelor este condiţionată de zestrea genetică pe plan motric şi de gradul de perfecţionare tehnică, s-au făcut calcule cu privire la limitele performanţei umane, reprezentate de acele recorduri absolute pe care sportivul nu le poate atinge fără să-şi pericliteze viaţa.

Metoda de însuşire şi perfecţionare asamblează atât componentele biologică, psihologică şi biomecanică, cât şi pe cea pedagogică, didactică ce definitivează şi delimitează procesul. Schema însuşirii tehnicii sportive, presupune parcurgerea următoarelor etape: mai întâi, formarea reprezentării motrice, apoi transpunerea ei în practică pe cale teoretică şi practică şi transformarea ei – ca urmare a repetării – în pricepere, nucleul deprinderii motrice. Omul dispune de mecanisme neuromusculare pentru continuarea şi coordonarea mişcărilor. Dar mişcările voluntare se însuşesc prin învăţare, proces impus de viaţă, de relaţia omului cu mediul înconjurător.

Sistemul legăturilor nervoase interdependente, care condiţionează reflectarea realităţii în conştiinţa şi comportamentul uman se imprimă pe baza mecanismului memoriei în celulele nervoase ale marilor emisfere. Pe baza aceluiaşi mecanism se imprimă legăturile nervoase care condiţionează efectuarea mişcărilor voluntare primare (mersul, alergarea, aruncarea, săritura, echilibrul, căţărarea etc.) şi a gesturilor motrice (tot voluntare) specifice concursului în toate ramurile şi probele sportive. Corectitudinea unui act motric efectuat pentru prima dată este cu atât mai mică cu cât creşte gradul său de complexitate. Bazându-se însă pe memorie şi pe experienţa

motrică dobândită anterior, omul va executa mişcarea din ce în ce mai bine. Se şi spune că „pentru un adult, nici o deprindere nu este absolut nouă”. Repetarea continuă şi multiplă întăreşte legăturile nervoase, indispensabile formării stereotipurilor dinamice. În aceasta constă esenţa transformării priceperii în deprindere motrică. Stereotipia interioară a deprinderii impune stereotipia exterioară a repetării ei, cel puţin în faza de consolidare. Deprinderea motrică specifică competiţiei sportive, adică procedeul tehnic, este efectul cumulat al legăturilor nervoase care condiţionează nu numai coordonarea mişcărilor, ci şi angajarea simultană, în proporţii diferite, a vitezei, forţei, rezistenţei.

Etapele învăţării au fost stabilite de metodologie, care a preluat critic şi a corelat informaţia pedagogică. Principalul în învăţare îl constituie reprezentarea vie şi corectă a mişcării prin repetare mentală, concomitent cu efectuarea ei propriu-zisă sub control. Folosirea cuvântului adecvat, a sprijinului concret în efectuarea procedeului tehnic, concomitent cu utilizarea benzilor video contribuie la mărirea eficienţei procesului de învăţare, concretizată în creşterea gradului de automatizare a mişcărilor corect însuşite în prealabil. Actul de voinţă rămâne permanent prezent. Cu cât procedeul tehnic este mai bine însuşit, cu atât se supune mai uşor controlului voinţei. Dominaţia acesteia se exercită în momentele de început şi de încheiere a procedeului respectiv.

În concluzie, învăţarea şi perfecţionarea tehnicii sportive trebuie să se bazeze pe puterea de sesizare, informare şi sinteză a tuturor analizatorilor, pe relaţia didactică între primul şi al doilea sistem de semnalizare adică pe relaţia dintre comandă, cuvântul adecvat care sugerează plastic sportivului cum, când şi cât să acţioneze, şi semnalul (vizual, sonor) care direcţionează acţiunea motrică. Cele două laturi ale tehnicii sportive – cea externă (forma) şi cea internă (conţinutul) sau structura cinematică şi cea dinamică – reprezintă conţinutul procesului didactic. De aici rezultă şi relaţia dintre demonstraţie şi explicaţie, ca şi necesitatea formării reprezentărilor care îl ajută pe sportiv să vizualizeze propria acţiune motrică (chinograma, imaginea video) pentru a-i surprinde neajunsurile. Astfel, prin repetarea exerciţiilor şi compararea atât a senzaţiilor kinestezice proprii cât şi a rezultatelor concrete redate în imagine se conştientizează diversitatea comenzilor de autoreglare. Exersarea poate fi fragmentată sau globală. Dar procesul perfecţionării se bazează îndeosebi pe exersarea globală, în condiţii apropiate de cele de concurs.

Rezultatul sintezei aferente determină funcţia efectorilor. Pe plan psihologic, sinteza aferentă se termină atunci când apare dorinţa, intenţia de a

acţiona. Anohin şi colaboratorii au constatat că terminarea operaţiei de sinteză asupra tuturor excitanţilor aferenţi şi realizarea acţiunilor reflexe corespunzătoare de către partea efectorie a sistemului nervos coincid cu crearea unui aparat special, denumit acceptor de acţiune. Acesta preia toate excitaţiile aferente care iau naştere din rezultatul acţiunilor. Acceptorul de acţiune compară rezultatele sintezei aferente cu acţiunea efectuată. Dacă ele se află în concordanţă, atunci ciclul se reacţie se încheie. Dacă nu, iau naştere noi reacţii care, până la urmă, trebuie să ducă la o reacţie reflectorie corespunzătoare modelului de acţiune sau acceptorului de acţiune. În fond, acceptorul de acţiune care constituie esenţa reaferentaţiei nu este altceva decât aferentaţia inversă (circuitul invers) atât de propriu gândirii cibernetice.

Reaferenţele, în cazul acţiunii motrice, se subîmpart în două grupe: a) aferenţe de dirijare a mişcării, reprezentate exclusiv de impulsurile proprioceptive ale

muşchilor efectori; b) aferenţe rezultative, care cuprind toate informaţiile (indicii de aferenţă) referitoare la

efectele mişcării realizate. De fapt, Anohin atribuie conceptul de reaferenţă numai celei de-a doua forme (aferenţa rezultativă) deoarece ea are o mare influenţă organizatorică asupra desfăşurării mişcării.

Aşadar, principiul reaferenţei în învăţarea şi perfecţionarea tehnicii sportive presupune existenţa a doi factori:

1) sinteza aferentă, care întăreşte considerabil importanţa exerciţiilor mediului înconjurător în vederea însuşirii acţiunilor motrice, cum sunt, de exemplu: motivaţia (de esenţă psihologică), necesitatea cunoaşterii celei mai adecvate şi eficiente tehnici (de esenţă biomecanică), condiţiile

antrenamentului (de esenţă metodologică), natura cerinţelor (psiho-pedagogice) etc.; 2) acceptorul de acţiune, care accentuează importanţa planului de acţiune, concretizat în

proiectarea, imaginea corectă şi rapidă a tehnicii sportive. De reţinut însemnătatea acţiunilor deja însuşite ca bază şi legătură pentru învăţarea celor noi.

O serie de autori disting mai multe grupe de sport: - o primă grupă, în care performanţa depinde de însuşirea unui singur procedeu tehnic, cu o

structură constantă, condiţionată, la rândul său, de stabilitatea cadrului competiţional, de absenţa influenţelor pozitive (a transferului) sau negative (a interferenţei) ale altor mişcări. Din această grupă fac parte atât spoturile aciclice, bazate pe forţă explozivă (haltere) cât şi cele ciclice, rezistenţă (caiac-canoe, canotaj, alergările atletice, ciclism) în care performanţele se exprimă în kilograme, ore, minute , secunde;

- o a doua grupă, în care performanţa rezultă dintr-o suită de procedee tehnice, dar cu compoziţii neschimbate. Sub aspectul structurii cinematice se constată asemănări între tehnicile respective. Şi în această grupă se manifestă constanţa tehnică; diferă doar nivelul de execuţie, expresia mişcărilor. În această categorie se include ramurile de sport aciclice în care departajarea se face prin note (gimnastică sportivă, ritmică sportivă, patinaj artistic şi săriturile în apă);

- cea de-a treia grupă, care include ramurile de sport cu o mare variabilitate a procedeelor tehnice grupate pe situaţiile destinate (deşi corelate) atacului şi apărării şi în care condiţiile concursului se modifică frecvent şi imprevizibil. Diferenţa de valoare în planul măiestriei sportive se măsoară (în arbitraj) prin puncte. Din această grupă fac parte sporturile aciclice, caracterizate prin adversitate directă: lupte, judo, box.

8.3. Factorul pregătirii tactice. Pregătirea tactică presupune valorificarea complexă, adecvată şi eficientă a pregătirii tehnice

şi fizice a sportivilor, a echipei sau echipajelor în desfăşurarea concursului, în concordanţă cu condiţiile concrete de adversitate şi cu obiectivele de performanţă (victorie, puncte, record, titlu, loc, calificare etc.) prestabilite.

Ponderea acestui factor în economia pregătirii depinde, pe de o parte, de specificul ramurilor de sport respective, iar pe de altă parte de rolul său hotărâtor pentru obţinerea victoriei.

În funcţie de caracteristicile pregătirii tactice, se diferenţiază cinci grupe de ramuri de sport: - grupe I, în cadrul căreia sportivii participanţi la concurs nu se confruntă direct, ci

acţionează succesiv şi independent, în ordinea tragerii la sorţi. În această categorie se includ: schiul alpin, patinajul artistic, gimnastica sportivă şi ritmică, săriturile şi aruncările din atletism, săriturile în apă, halterele, săriturile cu schiurile de la trambulină, cursa de 100 km. contracronometru din ciclism;

- grupa a II-a, caracterizată prin prezenţa la start a tuturor participanţilor sau a grupelor de doi (a perechilor). În cadrul concursurilor sunt posibile contacte directe cu adversarii, ca şi întrajutorarea dintre coechipierii perechii sau grupei. În această grupă se includ: alergările atletice cu start comun, cursele de înot, de ciclism (pistă şi şosea), patinaj viteză, schi fond, ştafete, canotaj şi caiac-canoe, motociclism;

- grupa a III-a, caracterizată prin lupta directă dintre concurenţi, confruntarea desfăşurându-se într-un spaţiu delimitat (box, lupta, scrimă, judo) sau separat (prin plasă) în părţi egale (tenis de masă şi de câmp);

- grupa a IV-a, în care participanţii la concurs sunt constituiţi în două echipe ce se confruntă direct, contactul între sportivi fiind nemijlocit (fotbal, rugby, handbal, baschet, polo, hochei) sau absent prin apariţia fileului (volei);

- grupa a V-a, care cuprinde toate ramurile de sport de tipul poliatloanelor (decatlon, heptatlon, triatlon, pentatlon modern, biatlon, combinată nordică şi alpină), în care factorul tactic este abordat diferenţiat după specificul fiecărei probe componente.

Evident, acest grupaj nu epuizează posibilitatea altor clasificări sau departajări, în funcţie de

durata concursului (divizat sau schimbat la set sau la repriză), de numărul sportivilor angajaţi simultan sau alternativ, de numărul sportivilor admişi prin regulament (pe echipe, individual), de prezenţa sau absenţa obiectului de întrecere (minge) etc., dar care în totalitatea lor, accentuează într-o măsură mai mare ori mai mică importanţa factorului tactic în obţinerea superiorităţii intermediare şi finale, în recuperarea decalajului, într-un cuvânt, în adjudecarea victoriei.

Dintre aceste grupe, cea de-a IV-a, a jocurilor sportive colective atribuie cea mai mare pondere factorului tactic, mai cu seamă în situaţia în care procesul de omogenizare valorică pe plan naţional şi internaţional a condus la egalizarea potenţialului de concurs al echipelor. De fapt, conceptul de sistem de joc este propriu sporturilor de echipă, el presupunând dispunerea jucătorilor în teren şi valorificarea lor diferită în fazele de atac şi de apărare în vederea obţinerii superiorităţii şi a concretizării ei prin goluri marcate sau puncte înscrise, a menţinerii posesiei mingii, a evitării situaţiilor de intrare în criză de timp etc. Acest concept nu este sinonim cu concepţia de joc, care include planul de joc, elaborat pentru o situaţie concretă. Stilul de joc însumează caracteristicile somatice, fizice şi tehnice ale jucătorilor unei echipe. Concepţia de joc variază în funcţie de adversar, pe când sistemul de joc este relativ constant. Relaţia dintre cele două concepte este asemănătoare cu cea stabilită între strategie şi tactică, primul dintre acestea trasând liniile generale, directoare ale pregătirii, iar cel de-al doilea evidenţiind modul concret de aplicare în condiţiile date. Oricum, între cele două concepte există o strânsă relaţie de interdependenţă. În ultima vreme se foloseşte şi conceptul de ştiinţă a jocului, care le include pe toate celelalte, alcătuind un sistem închegat.

Dacă factorii fizic şi tehnic acţionează constant în pregătirea marii performanţe sportive moderne în toate ramurile de sport, dar cu dozări diferite, cel tactic se evidenţiază fie preponderent (grupa a IV-a), fie estompat, uneori lipsind aproape total. Elocvent în acest sens este cazul halterelor şi al gimnasticii, unde factorul pregătirii tactice nu este inclus în modelul de antrenament, dar figurează în cel de concurs. Prin urmare, în aceste ramuri de sport nu se pune problema formării şi perfecţionării unor acţiuni sau deprinderi tactice ale sportivilor în procesul de antrenament. În schimb, gândirea antrenorului este profund tactică atunci când stabileşte succesiunea sportivilor (sportivelor) la aparate, urmărind îndeosebi ca în concursul pe echipe să evolueze primul sportivul cel mai bine cotat, pentru a permite coechipierilor abordarea relaxată a întrecerii ulterioare. Desigur, o atare tactică a concursului nu este o improvizaţie, ci o constantă a tuturor competiţiilor – de verificare – care prefigurează concursul oficial. De asemenea, la haltere, tactica concursului se manifestă doar la stabilirea greutăţilor de „intrare”, decizia fiind luată de comun acord de către antrenor şi halterofil, pe baza cunoaşterii posibilităţilor reale ale sportivului de a ridica haltera în cele două stiluri ale concursului (smuls şi aruncat), potrivit prevederilor regulamentare (minime şi maxime) de adăugare a suplimentului de greutăţi în cadrul celor trei încercări consecutive (pentru fiecare stil în parte). Tactul cu care va acţiona antrenorul la intrarea halterofilului său în concurs va influenţa în bună măsură conduita acestuia în raport cu aceea a adversarilor (de valoare sensibil egală), respectiv stabilirea propriilor intrări, care pot fi marcate de dificultăţi obiective şi subiective (criză de timp, diferenţa faţă de kilogramele ridicate de adversar, egalitatea posibilă a kilogramelor propriei greutăţi la cântarul categoriei, numărul disponibil rămas pentru restul încercărilor faţă de ceilalţi concurenţi).

În majoritatea ramurilor de sport, pregătirea tactică presupune: a) stabilirea direcţiilor valorificării – în condiţiile reale ale concursului – potenţialului

somatic, funcţional, motric şi tehnic al sportivului, echipei sau echipajului, dobândit prin selecţie şi antrenament;

b) elaborarea sistemelor de acţionare (a planului tactic de luptă) ce vor sta la baza organizării şi evoluţiei sportivilor în concurs, în funcţie de particularităţile adversarilor şi de nivelul obiectivelor de performanţă prestabilite;

c) pregătirea mentală a sportivilor pentru înţelegerea eficienţei modelului tactic şi a metodelor de însuşire şi realizare a lui în condiţiile limit ă de concurs;

d) automatizarea execuţiei în condiţii asemănătoare celor de concurs, ţinând seama de situaţiile anticipate sau neprevăzute ale competiţiei oficiale.

Sarcinile pregătirii tactice se rezolvă prin acţiuni, cunoştinţe şi deprinderi tactice. O discuţie terminologică se impune pentru clarificarea raporturilor dintre aceste concepte înrudite. Astfel, acţiunea tactică este componenta de bază a factorului pregătirii tactice, care se manifestă într-o formă combinată, întrucât este alcătuită în egală măsură din calităţile fizice, psihice şi deprinderi motrice şi include un sistem de structuri care se rezolvă mai întâi mintal şi apoi motric. În acest fel, memoria are un rolcentral. În clipa în care jucătorul a analizat situaţia din teren, el va trebui să aleagă acţiunea care i se pare cea mai adecvată din punct de vedere tactic. Sub aspect cibernetic, acţiunea tactică se identifică precum un sistem care, din multiple considerente, pare a fi cel mai indicat pentru rezolvarea favorabilă a situaţiei concrete din joc. Pentru ca eficienţa să fie maximă, sistemul trebuie perfecţionat pe principiul de reglare din cibernetică. Informaţiile proprii ale sportivului sau primite din afară, ca şi aferentaţia inversă au rol de autoreglare.

Dacă sarcina a fost eficient rezolvată, atunci jucătorul va opta în viitor, în situaţii similare, pentru aceeaşi soluţie. În caz de nereuşită, este necesară cunoaşterea cauzelor care au generat-o: analiza grăbită, insuficientă sau superficială a situaţiei, gândire slab dezvoltată, memorizare inexactă, execuţie tehnică eronată, calităţi motrice şi psihice necultivate.

În schimb, deprinderea tactică, reprezentând ansamblul mişcărilor automatizate, structurate într-o anumită succesiune, prin care se rezolvă o sarcină tactică, se caracterizează prin precizie, ritmicitate şi similitudine a mişcărilor la fiecare reluare. Automatizarea este o condiţie a formării deprinderii tactice. De aceea, e nevoie de un mare număr de repetări conştientizate pentru eventualele adaptări la situaţiile imprevizibile sau limită.

Cunoştinţele tactice se bazează pe informaţiile generale şi speciale furnizate de concurs, care reprezintă premisa dezvoltării capacităţii tactice şi a creativităţii sportivilor. Aceste informaţii rezultă din cunoaşterea regulamentului de concurs, a condiţiilor organizatorice şi a datelor furnizate de literatura de specialitate cu privire la metodica instruirii tactice, care urmăreşte valorificarea raţională şi eficientă a potenţialului de concurs în funcţie de anumiţi parametri (calitatea adversarului, slăbiciunile lui, condiţiile exterioare ale concursului – temperatura, umiditatea, fusul orar, ora concursului, distanţa de parcurs, calitatea arbitrajului, reacţia suporterilor echipei gazdă etc.).

În sfârşit, calitatea tactică poate fi definită drept capacitatea sportivului de a-şi valorifica potenţialul fizic, motric, psihic şi intelectual în concordanţă cu realităţile concursului, care, deşi pot fi anticipate, poartă în sine un oarecare procent de neprevăzut, ceea ce impune adoptarea unor soluţii de moment. Oportunitatea acestora depinde de instruirea tactică generală atât în planul cunoaşterii, cât şi al creativităţii.

Mijloacele pregătirii tactice derivă din acelea ale factorilor de pregătire tehnică şi fizică. Astfel, în cazul pregătirii tactice specifice sporturilor ciclice (grupele a II-a şi a V-a îndeosebi) predomină mijloacele proprii pregătirii fizice. În cazul sporturilor predominant aciclice (grupele I, a III-a şi a IV-a), pregătirea tactică se realizează cu ajutorul mijloacelor tehnice. Deci, profilul efortului şi structura tehnică a concursului deterină natura mijloacelor necesare formării şi automatizării acţiunilor şi deprinderilor tactice.

Metodele de pregătire tactică sunt multiple, dar predominant empirice, nefondate ştiinţific. Acestea se pot grupa astfel:

a) Îngreuierea, în pregătire, a condiţiilor din concursul anticipat, prin crearea unor dificultăţi de ordin obiectiv şi subiectiv: condiţii potrivnice, limitative (atmosferice – ploaie, furtună, frig, teren alunecos, care reclamă echipament adecvat); folosirea adversarilor convenţionali, egali sau superiori, cu caracteristici asemănătoare celor întâlnite în concursurile oficiale sau în competiţii cu handicap (de timp, de spaţiu, de superioritate numerică etc.).

b) Repetarea mijloacelor tehnice combinate, care prefigurează concursul, până în momentul automatizării acestora.

c) Schimbarea direcţiilor şi procedeelor tehnice ca urmare a modificării rapide şi neprevăzute a situaţiei competiţionale impuse de adversar (cu ajutorul diferiţilor excitanţi vizuali şi auditivi ori sisteme de semnalizare pentru a obişnui echipa, sportivii să acţioneze nestingheriţi, corespunzător strategiei şi tacticii stabilite şi însuşite).

e) Însuşirea de combinaţii şi acţiuni noi în vederea perfecţionării sistemului tactic de bază, caracteristic potenţialului propriu de concurs (bine însuşit).

f) introducerea cu efect de surpriză a unor acţiuni şi deprinderi tactice noi, ca şi valorificarea jucătorilor de rezervă sau cu alte sarcini tactice decât cele cunoscute ca atare de adversar.

Ponderea factorului tactic în elaborarea modelului de antrenament sporeşte pe măsură ce sportivul, echipajul sa echipa se apropie de perioada competiţională. În prezent, probele de control sunt tot mai mult selecţionate şi structurate pe deprinderile şi acţiunile tehnico-tactice, ele prefigurând cel mai bine modul de creştere şi de înscriere a lor în graficul formei sportive şi în abordarea corectă a concursului ori jocului, nu la modul general, ci profund specific.

Acest factor reclamă în egală măsură un efort voliţional şi cognitiv, înrudindu-se cu cel teoretic.

8.4. Factorul pregătirii teoretice. Identificarea acestui factor în ansamblul celorlalţi a constituit un moment important în

evoluţia teoriei antrenamentului sportiv. În fară de alegerea criteriilor de selecţie menite să contribuie la depistarea copiilor supertalentaţi şi de elaborarea unor metode şi teorii tot mai eficiente (cum este şi cea a modelării şi programării), bazate pe creşterea volumului şi intensităţii efortului, s-a urmărit ca prin conştientizarea procesului de antrenament, prin participarea activă a sportivului la construirea propriei performanţe să se confere acesteia un plus de stabilitate.

Pregătirea teoretică reprezintă ansamblul informaţiilor însuşite de sportiv în vederea cunoaşterii şi explicării principiilor, regulilor şi metodelor care determină creşterea capacităţii de efort şi de performanţă, ca şi anticiparea concursului următor pentru abordarea lui adecvată.

Prin însuşirea acestui factor de pregătire, sportivul devine propriul consilier, capabil să-şi impună o atitudine de continuă autoobservaţie şi autocontrol cu privire la metodologia antrenamentului. Reacţia sa pozitivă (obiectivă şi subiectivă) la solicitările acestuia, starea de sănătate, disponibilităţile crescute pentru continuarea pregătirii şi depăşirea dificultăţilor concursului asigură climatul adecvat de pregătire. Acest factor se înscrie printre elementele care compun antrenamentul invizibil. Sarcinile lui sunt predominant instructiv-educative şi constau în:

- transmiterea obiectivelor de concurs şi a celor de pregătire (care decurg din primele), explicarea şi motivarea lor pentru a fi acceptate şi înţelese de către sportiv în vederea îndeplinirii lor;

- creşterea gradului de participare activă a sportivului la însuşirea temeinică a priceperilor şi cunoştinţelor privind dinamica solicitărilor rolul eforturilor mari şi maxime, legităţile supercompensării, ale refacerii, programarea şi planificarea antrenamentului, graficul şi metodologia dobândirii formei sportive, necesitatea dezvoltării calităţilor motrice etc.;

- discutarea şi aprofundarea de către sportiv a întregii problematici a pregătirii şi concursului, împreună cu conducerea adminisrativă şi tehnică în scopul anticipării şi adaptării lui la condiţiile concrete de activitate;

- dezvoltarea calităţilor intelectuale ale sportivului. Activitatea sportivă (de antrenament şi concurs), deşi presupun efectuarea unor mişcări automatizate, se bazează în principal pe elemente aplicate conştient, permanent controlate şi direcţionate.

Mijloacele pregătirii teoretice nu sunt încă grupate din punct de vedere didactic, nici eşalonate în timp, în concordanţă cu etapele de formare şi evoluţie a sportivului. De aceea, atât mijloacele, cât şi metodele de pregătire poartă pecetea improvizaţiilor, fiind prezente accidental şi mai cu seama insuficient în cadrul ciclului anual de antrenament. Factorul teoretic îşi caută nu locul, ci metodologia în teoria antrenamentului sportiv contemporan.

Atât în antrenament, cât şi în concurs, sportivului i se solicită multiple procese de gândire, care rezultă din informaţiile furnizate de lumea înconjurătoare, din propria experienţă, din toate cunoştinţele acumulate în antrenamente şi concursuri. Cu ajutorul ei, omul îşi însuşeşte legităţile vieţii şi societăţii, interrelaţiile ce se stabilesc între ele pentru a le valorifica şi dirija în interesul său. Întreg bagajul de cunoştinţe teoretice ale sportivului se formează pe baza datelor furnizate de literatura de specialitate, a informaţiilor primite din partea antrenorului (indicaţiile metodice) sau pe cale intuitivă. Or, antrenamentul modern îşi propune să valorifice factorul intelectual, apelând la următoarele mijloace:

- studierea sau reţinerea în sinteză a problematicii genetice, morfologice, fiziologice, biomecanice, biochimice, pedagogice, psihologice şi sociologice, adaptată la realităţile sportive actuale;

- întocmirea jurnalului de autocontrol pentru înscrierea ritmică a valorilor bazale (puls, dinamometrie palmară, durata şi calitatea somnului, greutatea, capacitatea vitală etc.);

- asigurarea cunoştinţelor elementare privind alimentaţia sportivului, refacerea după effort, recuperarea posttraumatică, igiena corporală, viaţa intimă;

- consultarea sportivului şi angrenarea lui în procesul de elaborare a lanificării curente şi operative, a calendarului competiţional şi în stabilirea obiectivelor de performanţă, în calitate de consultant, dar şi de coautor (la nivel de înaltă performanţă);

- studierea dinamicii performanţelor în proba sau ramura de sport respectivă, cunoaşterea clasamentelor, a sportivilor, echipelor sau echipajelor fruntaşe şi a performanţelor care le-au consacrat;

- includerea, în toate etapele şi perioadele ciclului săptămânal, a lecţiilor menite să ilustreze acest factor de antrenament. Asemenea lecţie teoretică are şi efect recuperator.

Metodele de pregătire teoretică sunt în curs de elaborare, urmând ca soluţiile şi efectele optime să fie omologate şi generalizate. Pe temeiul observaţiilor, al datelor existente în literatura de specialitate şi al propriei experienţe didactice, recomandăm:

- includerea constantă în planificarea antrenamentelor sportivilor, încă din perioada de încheiere a junioratului, a lecţiilor şi seminariilor cu tematică inspirată de ştiinţele de graniţă din care teoria antrenamentului îşi extrage cunoştinţele necesare pentru a fundamenta ulterior practica domeniului;

- analize critice făcute de antrenori împreună cu sportivii cu privire la comportamentul adoptat în procesul de pregătire, rezultatele obţinute la probele de control (în fiecare etapă) sau în concursurile de importanţă majoră;

- lecţia deschisă (apelând la tabla magnetică sau alte mijloace specifice, îndeosebi în jocurile sportive) pentru verificarea gradului de însuşire a gândirii şi acţiunilor tactice, pentru susţinerea unor puncte de vedere personale ale jucătorilor (care trebuie stimulaţi să o facă cu îndrăzneală şi continuu) în acest plan;

- analize pe film şi video a tehnicii, respectiv a complexităţii, amplitudinii, exactităţii, oportunităţii şi eficienţei acesteia în situaţii bine delimitate, ca şi a tacticii adversarului, cu reţinerea calităţilor şi insuficienţelor colective şi individuale (mai cu seamă în precizarea sarcinilor pe care le preia fiecare jucător pentru anihilarea adversarului direct);

- sinteze şi informaţii cu privire la importanţa socială a sportului de performanţă, a angajării totale pentru reprezentarea culorilor patriei sau clubului, pentru atingerea măiestriei sportive.

Planificarea pregătirii teoretice este indispensabilă îndeosebi în perioadele pregătitoare şi competiţionale, la sfârşit de cicluri săptămânale, în momentele în care condiţiile atmosferice fac imposibilă efectuarea antrenamentelor sau în preajma unor concursuri de importanţă majoră, ori în cazul schimbării componenţei echipei din diverse motive (traumatisme, scăderi de formă sportivă, acte de indisciplină, raţiuni tactice etc.).

8.5. Factorul pregătirii psihice. Concept cu profunde semnificaţii, pregătirea psihică a devenit unul din factorii

antrenamentului pe cât de discutat, pe atât de deschis perfecţionării şi valorificării în concursul sportiv.

Conceptul de pregătire psihică nu poate fi limitat doar la sfera factorilor morali şi volitivi, întrucât îi angrenează în egală măsură şi pe cei intelectuali şi atitudinali, toţi alcătuind manifestări ale psihicului uman. În plus, considerăm pregătirea psihică nu numai un factor al antrenamentului, ci mai mult, o componentă a întregului proces de educaţie şi instruire a sportivului în vederea participării la concurs.

Scopul pregătirii psihice a sportivului dezvăluie caracteristicile esenţiale ale conceptului, care de fapt îl definesc. Pregătirea psihică determină, prin mijloacele antrenamentului şi ale acţiunilor educaţionale, creşterea capacităţii psihice pentru a-i permite sportivului desfăşurarea unor acţiuni eficiente şi obţinerea unor rezultate superioare în concursuri. Acest factor contribuie la formarea personalităţii sportivului, a capacităţii de autoconducere şi autoreglare, indispensabile valorificării plenare a disponibităţilor lui fizice şi a bagajului de cunoştinţe tehnico-tactice. Creşterea considerabilă a indicatorilor de structură spaţiali şi temporali ai antrenamentului actual (până la 1800 ore de efort într-un ciclu anual) a determinat sporirea rolului pregătirii psihice în ansamblul factorilor antrenamentului. Capacitatea sportivului de a suporta valorile mari ale volumului şi intensităţii eforturilor din antrenamente prelungite, duritatea concursurilor reprezintă în primul rând consecinţa pregătirii psihice, cea care îi modelează conştiinţa, îi fortifică trăsăturile, îi disciplinează atitudinea şi-i măreşte motivaţia. Adaptările lui la stresurile concursurilor şi antrenamentelor constituie, în bună măsură, efectul pregătirii psihice, al cărei conţinut şi metodologie s-au perfecţionat neîncetat în acest interval de timp.

Treptele pregătirii psihice. Indiferent de nivel (copil, junior, senior) şi de experienţă, sportivul (de valoare naţională,

internaţională) trebuie pregătit corespunzător particularităţilor de vârstă, valorii performanţelor şi obiectivelor de concurs, pe de o parte, şi în concordanţă cu legităţile cumulării efectelor dobândite în evoluţia lui ontogenetică şi a clasificării sportive, pe de altă parte. De aceea, pregătirea psihică a sportivului se realizează treptat, în mai multe etape.

Pregătirea psihică de bază cuprinde ansamblul mijloacelor şi metodelor folosite pentru formarea personalităţii sportivului-cetăţean, a trăsăturilor sale caracteristice (atitudinale). Copil, junior sau senior, sportivul trebuie să se manifeste ca un cetăţean conştient de îndatoririle sale, animat de respect faţă de colegii de muncă, de legile scrise şi nescrise ce guvernează viaţa colectivităţii din care face parte, punctual, harnic, modest, serios, cu sentimente patriotice evidenţiate prin atitudine şi nu declarativ, dornic de progres, cu simţul răspunderii faţă de obligaţiile şcolare şi profesionale, desciplinat, corect, cu simţul onoarei, integrat profesional şi social.

Pe acest fond de calităţi morale se vor putea forma şi dezvolta cele specifice sau apropiate de nevoile sportului de performanţă.

Pregătirea psihică specifică ramurii sau probei sportive constă din dezvoltarea şi perfecţionarea acelor calităţi psihice care condiţionează direct performanţa. Fiecare ramură şi probă reclamă un complex de aptitudini şi atitudini profund specifice. Analiza psihologică a probelor sportive, aşa-numita monografie psihologică a sporturilor, scoate în evidenţă calităţile psihice care condiţionează performanţa şi care urmează să fie dezvoltate tocmai în acest scop. De exemplu, atenţia este o calitate psihică de natură intelectuală, solicitată diferenţiat de la o ramură de sport la alta. Practic, atenţia trăgătorului cu puşca, cu arcul sau cu pistolul, bazată pe concentrare şi stabilitate, se deosebeşte de cea manifestată în lupte, unde se caracterizează prin vigilenţă, sau în handbal, care presupune un mare volum de înregistrare a informaţiilor şi indici superiori ai atenţiei distributive.

Pregătirea psihică pentru concurs. Aceasta a treia treaptă însumează atât pregătirea pentru concurs sub aspect general, cât şi cea privitoare la un anumit concurs.

Prepararea sportivului pentru concurs, formarea unui sistem de atitudini şi conduite specifice contribuie în mare măsură la afirmarea acestuia. În fond, el reprezintă marea finalitate a antrenamentelor, a investiţiilor de ordin biologic, intelectual, voliţional şi afectiv. Ultimele trei compun factorul psihic, inclus în economia întregii pregătiri, amplificând considerabil volumul şi calitatea participării sportivului la realizarea performanţei dorite.

Între cele trei trepte ale pregătirii psihice există o relaţie ierarhică de condiţionare „în scară”. Nu trebuie neglijate nici influenţele reciproce, dar pregătirea psihică de bază rămâne treapta de bază de la care porneşte întregul proces şi pe care se va sprijini pe tot parcursul lui, indiferent de vârsta şi valoarea competiţională a sportivului.

Componentele pregătirii psihice. Conceptul de componente tinde să-l înlocuiască pe cel de latură, întrucât implică mai mult ideea de esenţă, de conţinut şi de finalitate, pe când cel de-al coilea o sugerează mai mult pe cea de formă. Pregătirea psihică a sportivului este structurată pe următoarele componente:

- pregătirea psihomotrică – s-a impus în ultimii ani ca urmare a analizei detaliate a conduitelor motrice tehnico-tactice din care a rezultat că măiestria execuţiilor, a procedeelor tehnice depinde de gradul de dezvoltare a unor funcţii psihomotrice importante, cum sunt: schema corporală, chinestezia, lateralitatea, echilibrul static şi dinamic, percepţiile spaţio-temporale, timpul de reacţie, anticipare şi coincidenţă, viteza de execuţie şi repetiţie, ideomotricitatea;

- pregătirea intelectuală (cognitivă) – constă din dezvoltarea funcţiilor şi mecanismelor de cunoaştere (informare) şi apreciere-decizie. O astfel de pregătire urmăreşte dezvoltarea atenţiei (detecţie, urmărire, comutare), a percepţiilor specializate, a gândirii ca proces de cunoaştere raţională şi operaţională, care presupune în acelaşi timp creativitate şi decizie, ca şi stimularea memoriei şi imaginaţiei, toate la nivelul solicitărilor specifice activităţii sportive de performanţă;

- pregătirea afectivă – are menirea să dezvolte funcţia reglatoare a sferei afective reprezentate de dispoziţii, emoţii, sentimente şi pasiuni. Dinamizatoare sau inhibitivă, afectivitatea – în relaţie cu funcţiile cognitive şi volitive – influenţează parametrii calitativi ai oricărei activităţi şi îndeosebi ai celei sportive. Pentru pregătirea psihică a sportivilor se impune dezvoltarea stărilor afective cu caracter pozitiv (stenic), crearea bunei dispoziţii în timpul antrenamentului, a unui echilibru afectiv, a stabilităţii emoţionale şi a capacităţii de stăpânire şi de control asupra emoţiilor negative, atât de perturbatoare în concurs;

- pregătirea volitivă – constituie suportul angajării sportivului în realizarea eforturilor mari şi maxime, neîntrerupte şi indispensabile obţinerii performanţei sportive actuale. Funcţia reglatoare a voinţei se manifestă prin echilibrarea celor două direcţii – activă, de declanşare a energiilor creatoare, şi pasivă, de reprimare a durerilor.

Dintre calităţile de voinţă le amintim pe cele solicitate de antrenamentul şi concursul sportiv: orientarea spre scopuri stabilite conştient, perseverenţa, dârzenia, curajul, iniţiativa, răbdarea. Actul voliţional condiţionează nu numai desfăşurarea acţiunilor motrice, ci şi învăţarea deprinderilor tehnice, desăvârşirea execuţiilor prin supraînvăţare;

- dezvoltarea trăsăturilor personalităţii – este un obiectiv complex, a cărui formare şi perfecţionare reprezintă preocuparea centrală a tuturor factorilor educativi, inclusiv a antrenorului. Nu vom sublinia importanţa fiecărei faţete a personalităţii sportivului, care se subînţelege, ci ne vom rezuma doar la enumerarea lor: concepţia despre lume, interesele, motivaţia, atitudinile, particularităţile temperamentale, aptitudinile specifice, trăsăturile de caracter, conştiinţa de sine, disciplina etc. Ele alcătuiesc profilul psihologic al sportivului şi, totodată, direcţionează procesul instructiv-educativ.

Dezvoltarea psihică a sportivului este condiţionată de interrelaţia şi influenţa reciprocă între toate cele cinci tipuri de componente ale pregătirii psihice, diferenţiate în funcţie de sex, vârstă, experienţă, nivel de solicitare şi de angrenare conştientă a sportivului în acest proces care reclamă măiestrie pedagogică şi o ambianţă educaţională pe care antrenorul trebuie s-o creeze şi s-o menţină.

Mijloacele pregătirii psihice. Psihologii au pus la îndemâna antrenorilor o serie de mijloace de realizare a pregătirii psihice izvorâte din esenţa pregătirii sportive (fizice, tehnice şi tactice), însă tratate din punct de vedere al finalităţilor pregătirii psihice. Ulterior, psihologii sportivi au adăugat acestei categorii de mijloace pe cele specifice domeniului. Ca atare, în metodica pregătirii psihice s-au diferenţiat două categorii de mijloace:

a) mijloacele pregătirii fizice, tehnice şi tactice, ale căror structuri şi metodologii au menirea de a influenţa pregătirea psihică într-una sau alta din componentele sale (psiho-motrică, intelectuală, afectivă, volitivă şi de personalitate). De exemplu, un exerciţiu de perfecţionare a procedeului tehnic de primire a mingii poate deveni eficient şi pentru dezvoltarea vederii periferice dacă în spaţiul respectiv se instalează obstacole pe care sportivii trebuie să le evite. De asemenea, un exerciţiu prelungit, cu intensitate limită contribuie la educarea autocontrolului, a răbdării, a perseverenţei. Introducerea elementelor de risc în antrenamentele care modelează realităţile concursului, planificarea întrecerilor de verificare în compania unor adversari redutabili (în box, lupte, judo etc.) cultivă curajul, încrederea în sine. Actele voliţionale ale sportivului sunt stimulate de aplicarea frecventă în pregătire a exerciţiilor de maximă intensitate şi durată a eforturilor;

b) mijloacele proprii pregătirii psihice ori preluate din domeniul pedagogic şi sociologic, asociate cu metodele generale sau particularizate ale educaţiei: exerciţiul, exemplul, convingerea, aprobarea sau dezaprobarea, întrecerea, simularea, modelarea, supraînvăţarea, suprasolicitarea.

Metodele pregătirii psihice. Pregătirea psihică reclamă un proces îndelungat, dificil, uneori plin de surprize datorită complexităţii psihicului uman, precum şi implicaţiile sportului de înaltă performanţă în plan afectiv.

Puţini sunt antrenorii care au dezvăluit „secretele” pregătirii marilor campioni. Psihologii n-au rezolvat cazuri, ci au generalizat până la un anumit punct faptele particulare, căci este bine ştiut că nu se pot da „reţete” valabile pentru oricine şi oricând. Prin urmare, ce-i de făcut ? Cum să-şi orienteze şi să-şi construiască antrenorii pregătirea psihică ? Noi credem că există o singură cale, cu mai multe etape:

- un studiu atent, mult mai profund decât observaţiile disparate şi opiniile formate până în prezent în acest domeniu, menit să scoată în evidenţă problemele generale şi speciale ale pregătirii psihice a sportivilor în concordanţă cu realitatea şi nevoile concrete ale ramurilor şi probelor sportive;

- efortul continuu de cunoaştere a personalităţii sportivilor (trăirea şi conduita lor), în ideea stabilirii direcţiilor de perfecţionare;

- imaginarea şi aplicarea mijloacelor de pregătire psihică a sportivilor în concordanţă cu nevoile reale ale concursului.

Prin urmare, se impune valorificarea acestei cantităţi mici de mijloace, astfel încât să influenţeze sfera intelectuală, voliţională sau atitudinală a sportivului. Spre exemplu, dezvoltarea unei calităţi psihice – orientarea în spaţiu, lărgirea câmpului vizual, stăpânirea de sine în momentele grele ş.a.m.d. – poate fi obţinută prin valorificarea adecvată a mijloacelor din inventarul pregătirii tehnico-tactice, în concordanţă cu particularităţile sportivilor şi realităţile concursului;

- stabilirea şi aplicarea consecventă a unui program de pregătire psihică a sportivilor, tot atât de riguros urmărit ca şi în cazul celorlalţi factori ai pregătirii;

- angrenarea sportivilor şi a factorilor socio-familiali în realizarea programului de pregătire psihică. Sportivul trebuie să cunoască obiectivul pe care trebuie să-l atingă, prin analogie cu cel urmărit la celelalte capitole ale pregătirii;

- preocuparea pentru organizarea şi educarea unor colective animate de idealuri sportive înalte, cu o viaţă bogată în evenimente competitive, cu tradiţii, cu o ambianţă generatoare de entuziasm pentru o astfel de activitate, respectiv pentru instituţia şi însemnătatea ei, în spiritul fair-play-ului etc.;

- angrenarea în procesul de instruire a unui colectiv format în egală măsură din sportivi cu experienţă şi tineri în pragul afirmării;

- aplicarea metodei „handicapului” pentru stimularea celor mai tineri şi formarea acestora în spiritul tradiţiilor şi după modelul sportivilor fruntaşi;

- utilizarea metodei lucrului „până la refuz”, indiferent de structura exerciţiilor, de dificultăţile obiective şi subiective;

- sublinierea, în dezbatere colectivă, ca şi în discuţii individuale, a unor realizări, prezenţe, participări ale sportivilor care au dezvăluit şi trăsături de personalitate pozitive, în vederea cristalizării acestora;

- aplicarea unor metode proprii domeniului, respectiv metoda antrenamentului autogen, a antrenamentului psihoton, încadrate în metodologia refacerii, a pregătirii tactice şi a concursului. Prin efectele lor liniştitoare, prin faptul că educă autocontrolul, contribuie la menţinerea echilibrului şi stimularea emoţiilor pozitive.

Planificarea şi conducerea pregătirii psihice. Sunt relativ puţini antrenorii care realizează planificarea pregătirii psihice. Cei mai mulţi se bazează pe „aprecieri”, „memorie” şi „simţ pedagogic”, considerând că complicatele şi delicatele probleme psihologice ale antrenamentului şi concursului pot fi rezolvate „din mers”.

Pregătirea psihică poate şi trebuie să fie planificată prin analogie cu ceilalţi factori, adică pe baza unei evidenţe riguroase, a stabilirii unor obiective şi acţiuni concrete, individualizate şi în condiţiile unui control permanent.

Ţinerea evidenţei presupune: - alcătuirea fişelor şi profilurilor psihologice ale sportivilor, în care se consemnează nivelul

funcţiilor şi caracteristicilor psihice în raport cu cerinţele ramurii sau probei sportive şi obiectivele de performanţă, diferenţiate după categoria de clasificare.

Pornind de la analiza corespondenţei sau a lipsei de relaţie dintre calităţile psihice ale sportivului şi cerinţele performanţei preliminate se stabilesc obiectivele pregătirii psihice;

- formularea obiectivelor mai întâi la modul general pentru întregul colectiv sau pentru un grup mai restrâns de sportivi, de exemplu, formarea capacităţii de rezistenţă psihică în situaţiile de luptă cu adversari puternici sau egali, dar foarte dîrji sau dezvoltarea „spiritului de echipă”. În secundar, obiectivele fixate pentru fiecare membru al colectivului sportiv sunt formulate astfel: „formarea atitudinii de respingere a deciziilor injuste ale arbitrilor” sau „educarea spiritului de colaborare” etc.;

- eşalonarea şi dozarea acţiunilor şi mijloacelor psiho-educaţionale în concordanţă cu cerinţele planificării în ramura de sport respectivă. Unele dintre ele pot fi înscrise chiar în graficul calendaristic, marcând în coloana zilelor sau a ciclurilor săptămânale prezenţa, ca şi frecvenţa sau intensitatea (în gimnastică şi în toate sporturile individuale). Alte mijloace sunt prevăzute chiar în conspectele de lecţie, în care se fac adnotări individualizate (în jocurile sportive);

- controlul programării cu mijloace simple, în cadrul fiecărei lecţii, ciclu săptămânal, intră în atribuţiile antrenorului şi psihologului specializat în aplicarea mijloacelor psiho-tehnice.

Deoarece factorii psihici nu pot fi întotdeauna exprimaţi cantitativ, rămâne la latitudinea antrenorului alegerea criteriilor de apreciere, cu menţiunea că acestea trebuie respectate în mod constant.

La fiecare lecţie de antrenament se vor observa şi înregistra caracteristicile conduitei sportivilor, consemnându-se efectele obţinute prin aplicarea mijloacelor şi metodelor respective. De asemenea, se va aprecia în ce măsură atitudinile, trăirile şi conduita sportivilor au înregistrat modificări. Subliniem însă faptul că, în plan educaţional, efectele unor acţiuni se pot lăsa aşteptate, că modificările sunt uneori greu de sesizat la intervale scurte de timp, ceea ce nu înseamnă că munca a fost inutilă. Răbdarea, tenacitatea şi consecvenţa rămân marile atribute ale antrenorului, căruia de cele mai multe ori îi revine sarcina de a rezolva această problemă.

La nivelul sportului de înaltă performanţă, în condiţiile pregătirii locurilor naţionale, este salutară prezenţa psihologului care îşi poate aduce contribuţia la alcătuirea fişelor şi profilurilor psihologice, la precizarea obiectivelor şi mijloacelor de realizare a pregătirii psihice, precum şi la

testările şi interpretarea lor. Asistându-i în permanenţă pe sportivi la antrenamente, participând la concursurile majore prevăzute în calendarul anual, psihologul îl va secunda pe antrenor fără ca prin aceasta să-i diminueze autoritatea şi meritele în obţinerea performanţelor prestabilite. Psihologul sportiv face parte din brigada multidisciplinară care culege, sistematizează şi interpretează informaţia bogată şi atât de variată emisă de sportiv, echipă sau echipaj în pregătire şi concurs, contribuind la dirijarea pregătirii spre îndeplinirea obiectivelor majore ale concursului.

8.6. Volumul efortului. Acest indicator global al program[rii antrenamentului se măsoară cu ajutorul unităţilor de

timp – secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani; de spaţiu parcurs – centimetrii, metrii, kilometrii; de greutate – grame, kilograme, tone, şi convenţional – numărul exerciţiilor, al repetării lor singulare sau al seriilor, numărul lecţiilor de antrenament diferenţiate pe profiluri (de efort, teoretice, de analize în unităţile calendarului – zile, săptămâni, luni şi ani.).

Metodologia programării exerciţiilor (mijloacelor) care alcătuiesc structurile modelului s-a diferenţiat (mai mult din considerente didactice, pentru că în realitate ele se „intercondiţionează”) după tipurile de efort aerob şi anaerob pe factori de antrenament (fizic, tehnic şi tactic), pe calităţile motrice (simple, combinate şi complexe). Această metodologie a dezvăluit diversitatea mijloacelor folosite în programarea antrenamentelor, relevând şi un alt aspect al volumului de efort, şi anume volumul timpului investit.

Volumul timpului de antrenament. Timpul constituie o sursă, un gen de materie primă de care teoria antrenamentului sportiv

poate beneficia în măsura în care va şti să o valorifice cât mai raţional. Variaţiile timpului sunt corelate cu disponibilităţile sportivului şi bineînţeles cu prevederile

modelului şi soluţiile organizatorice. De aceea, este necesar să se acorde o atenţie specială volumului de timp investit în programarea antrenamentelor. Creşterea acestuia permite efectuarea cât mai fidelă a volumului şi diversităţii efortului, care se repercutează favorabil asupra stabilităţii şi altitudinii performanţei sportive.

După J.O. de la Munchen, problematica temporală a devenit o constantă a cercetării ştiinţifice, dar şi a practicii sportive din ţara noastră. S-a considerat atunci că una din cauzele rezultatelor mai puţin convingătoare ale sportivilor români (locul 13) a constituit-o „timpul” insuficient afectat pregătirii de către antrenorii şi sportivii noştri comparativ cu sportivii de elită ai lumii în acea perioadă. Cercetările efectuate în perioada pre- şi postolimpică (1972) au scos în evidenţă faptul că puţine loturi naţionale ajungeau la un volum de 500 ore într-un ciclu anual, cifră care s-a dovedit insuficientă pentru realizarea numărului optim de repetări. De aceea, s-a propus ca „volumul timpului” să fie dublat. Cele 1000 de ore au iscat controverse, însă rezultatele obţinute la J.O. de la Montreal (1976) au confirmat justeţea sporirii volumului de timp consacrat pregătirii. În următorul deceniu, ponderea acestui indicator a crescut din ce în ce mai mult. Între J.O. de la Montreal şi cele de la Moscova (1980), numărul orelor de antrenament a crescut până la cca. 1200, iar în intervalul 1980-1984 (J.O. de la Los Angeles) a ajuns la cca. 1400 ore. S-a apreciat că un asemenea nivel constituie o limită, metodologia antrenamentului urmând să găsească alte modalităţi de stimulare a creşterii performanţei sportive. Informaţiile primite din Orientul Îndepărtat, în anii care au precedat J.O. de la Seul (1988) atestau că îndeosebi în sporturile aciclice (în jocurile sportive şi în gimnastică) volumul timpului a depăşit 1800 ore într-un ciclu anual. Practic, în majoritatea ramurilor şi probelor sportive planul anual de pregătire prevede 1200-2000 ore, diferenţele fiind determinate de complexitatea procesului de antrenament, îndeosebi în zona factorilor tehnic şi fizic. Cele care au cel mai mic volum de timp planificat sunt jocurile sportive, multe dintre ele menţinându-şi nivelul sub 1000 ore. De aceea, considerăm că una din cauzele esenţiale ale slabelor rezultate înregistrate în majoritatea jocurilor noastre sportive (handbal, volei, baschet, polo, tenis, hochei) rezidă tocmai din numărul mic de ore destinat antrenamentelor, situat la jumătatea celui din gimnastică.

Numărul mare de ore a provocat modificări în serie ale tuturor indicatorilor temporali. Dintre acestea, volum lecţiilor de antrenament prezintă o importanţă majoră pentru aspectul cantitativ al procesului de pregătire. Durata medie a lecţiei de antrenament în anii 50-70 era de 90 min., mai mare decât a lecţiei de educaţie fizică şcolară (45-60 min.). S-au înregistrat însă şi lecţii de 120-180 min., durată care s-a menţinut până nu demult în unele ramuri de sport (haltere, jocuri sportive), nu ca o concluzie a cercetării ştiinţifice fundamentale, ci mai mult ca o improvizaţie, generalizată ulterior în practica curentă, izvorâtă din imperativul amplificării volumului de efort. Numărul lecţiilor de antrenament s-a mărit, de asemenea, lent, de la 3-4 într-un ciclu săptămânal în anii 40-50. la 20-24 în anii 80. În condiţiile creşterii numărului orelor de antrenament, care şi-au modificat conţinutul, structura şi volumul, s-a acordat o atenţie deosebită aplicării adecvate a principiului continuităţii, astfel încât să se asigure adaptarea biologică a organismului sportivului la eforturi tot mai mari. A sporit numărul lecţiilor de la 1 în ciclul diurn la 3, dintre care prima, înviorarea obişnuită, a fost considerată antrenamentul de dimineaţă, amplificat ca obiective, metodologie şi efecte (îndeosebi pe planul dezvoltării calităţilor motrice). De la 2-3 antrenamente, după J.O. de la Moscova (1980), într-o serie de ramuri de sport caracterizate printr-o activitate intensă, o creştere vertiginoasă a performanţelor şi, implicit, a competitivităţii pe plan internaţional, s-a mărit volumul lecţiilor de antrenament, ajungându-se la 2-3 a.m. şi 2 p.m. în 3 zile ale ciclului săptămânal (luni, miercuri, vineri), alternativ cu câte 3 lecţii (a.m.) în celelalte zile. În consecinţă s-a ajuns la un număr de 20-24 lecţii, evident mai scurte ca durată. Ca atare, într-un ciclu anual numărul lecţiilor de antrenament a crescut spectaculos, ajungând la 800-1000 (în canotaj, caiac-canoe, haltere), 600 în gimnastică artistică (sportivă), 785 în cea ritmică etc.

Pe de altă parte, creşterea numărului de ore de antrenament, având drept consecinţă mărirea corespunzătoare a numărului de lecţii de antrenament, a impus sporirea numărului de zile de antrenament, care împreună cu concursul, refacerea şi recuperarea acoperă toată durata anului calendaristic.

Din anii 50, activitatea sportivilor de înaltă performanţă a încetat să fie sezonieră atât în sporturile de vară, cât şi în cele de iarnă, antrenamentele fiind tot mai mult extinse pe întreg parcursul anului. Condiţiile speciale de concurs (zăpadă, gheaţă, apă) nu au mai constituit un impediment pentru efectuarea antrenamentelor în toate anotimpurile ca urmare a amenajărilor introduse – pregătirea în bacuri, pe terenuri acoperite – pentru jocuri şi atletism, patinajul pe rotile, alunecările pe suprafeţe sintetice. Încă din intervalul olimpic 76-80, numărul optim considerat atunci pentru majoritatea ramurilor şi probelor sportive a fost de 280 zile, cărora li se adăugau 40-50 zile pentru deplasări şi participări la concursuri şi 30-45 zile pentru recuperări şi refaceri sau odihnă pasivă. Sunt însă ramuri de sport care depăşesc o astfel de medie, ajungând chiar să depăşească cifra de 300 zile (schi fond, schi alpin şi caiac-canoe). Tendinţa de creştere a acestui indicator a fost totuşi atenuată, pentru că reţeaua concursurilor a crescut, timpul afectat recuperărilor s-a micşorat ca urmare a cuceririlor medicinii sportive, iar refacerea s-a încadrat în ziua de pregătire, succedând lecţiei de antrenament. Există o mare variaţie în ceea ce priveşte ponderea acestui indicator în diverse ramuri de sport.

Soluţia măririi peste această limită a numărului zilelor de antrenament a fost găsită cu ajutorul pregătirii la altitudine. Un stagiu de pregătire la altitudine medie (peste 1800 m.) pe durata a 3 cicluri săptămânale echivalează cu cca. 6 cicluri săptămânale de antrenament la şes.

Implicit a crescut şi numărul ciclurilor săptămânale (în medie 42-50) care asigură continuitatea antrenamentelor şi mărirea gradată a intensităţii ca o condiţie a creşterii performanţelor sportive.

Volumul motric al antrenamentului. O asemenea supradimensionare a antrenamentelor din punct de vedere al timpului afectat a

reprezentat o condiţie indispensabilă realizării unui volum motric considerabil crescut, care exprimă de fapt volumul real al efortului. Creşterea lui trebuie controlată însă pentru a nu depăşi o anumită limită, dincolo de care intensitatea nu mai favorizează înregistrarea efectului scontat, ci, dimpotrivă,

se soldează cu un regres sau o plafonare ca urmare a energiei cheltuite iraţional. La o încercare de clasificare a volumului motric trebuie să se ţină seama de următoarele

aspecte: a) Numărul repetărilor, indicator propriu sporturilor aciclice, rezultat din elementele parţiale

sau integrale (pentru gimanstică) efectuate într-o lecţie de antrenament sau în suita lor în cadrul unui ciclu anual.

b) Numărul kilogramelor ridicate, incluse în repetare, a crescut de asemenea atât în cazul halterelor, unde reprezintă un mijloc esenţial şi prioritar, cât şi al celorlalte ramuri de sport în care haltera este folosită ca mijloc de dezvoltare a rezistenţei în regim de forţă.

c) Numărul kilometrilor parcurşi a înregistrat, de asemenea, creşteri importante. Urmărind dinamica celor 5 indicatori, se constată că, în general, în afara anului 2 dintre două

Olimpiade, când numărul orelor de pregătire şi al lecţiilor de antrenament coboară nesemnificativ faţă de anul postolimpic, în ceilalţi ani hotărâtori pentru performanţele anului olimpic valorile indicatorilor sporesc sesizabil.

La planificarea mijloacelor de antrenament în cadrul ciclului anual de pregătire trebuie să se ţină seama de:

a) efectuarea oricărui procedeu tehnic presupune existenţa unui suport fizic, care în condiţiile cerinţelor actuale ale pregătirii trebuie să fie cât mai apropiat de cel impus de competiţie;

b) perfecţionarea unui procedeu tehnic nu reprezintă un scop în sine ci este determinată de o anumită raţiune tactică. Ca atare, se impune găsirea unor soluţii metodologice care să permită folosirea celor mai eficiente mijloace de antrenament, procesul de pregătire fiind subordonat realităţii concursului.

Metode de calcul a volumului de efort. Pentru a se asigura selecţia adecvată a mijloacelor necesare îndeplinirii unei finalităţi

prestabilite este necesar ca: - fiecărui exerciţiu să i se stabilească o anumită ierarhie, imprimată de ponderea celor 3

factori (fizic, tehnic, tactic); - după precizarea acestei ierarhii să i se acorde fiecăruia dintre cei 3 factori un coeficient de

importanţă. Astfel: celui mai important factor – coeficientul 3, factorul de importanţă secundară – coeficientul 2, factorului mai puţin important – coeficientul 1, alţi factori – coeficientul 0.

Pentru calcul s-a folosit o formulă similară celei a mediei ponderate: mj = ipij x ti/ipij în care: pij = coeficientul de importanţă, ti = volumul temporal afectat unui

exerciţiu, mj = coeficientul factorului respectiv, i = indicele exerciţiului respectiv, j = indicele factorului respectiv.

O astfel de metodă se apropie de esenţa procesului, constituind un instrument de programare mult mai obiectiv, folosit la stabilirea conţinutului lecţiilor şi al ciclurilor săptămânale. Înregistrând timpul de effort pe fiecare factor în parte, delimitat cu ajutorul acestei metode, şi raportândul la timpul total al lecţiei de antrenament, se poate obţine o curbă de variaţie a factorilor respectivi.

Programarea poate fi interesată şi de dinamica intrafactorială a unei etape sau a unui ciclu anual. Ea se poate calcula prin raportarea timpului de solicitare din fiecare lecţie, afectat factorului care interesează în analiză, la volumul total de timp (din etapă sau din ciclul anual) destinat aceluiaşi factor.

8.7. Durata şi densitatea efortului. Abordarea concomitentă a celor doi indicatori se explică prin faptul că, practic, nu pot fi

separaţi în programarea antrenamentului. Din punct de vedere metodologic, densitatea reprezintă raportul dintre timpul util pentru epuizarea sarcinilor lecţiei de antrenament şi durata ei integrală. Deci, în esenţă, densitatea este un raport între timpul util, timpul dinamic şi timpul „mort”, neinvestit în nici o acţiune didactică, îndeosebi motrică. Conceptul sintetic de timp util conţine o suită de momente, de timpi indispensabili desfăşurării lecţiei: explicaţia, demonstraţia, corectarea,

organizarea, rezolvarea problemelor educative şi execuţia, ca şi pauzele prevăzute în proiectul ei. Din însumarea timpilor afectaţi fiecăruia din aceste momente rezultă timpul util, care, scăzut din durata integrală a lecţiei de antrenament, evidenţiază partea ei activă, iar procentul respectiv (din 100% dat de durata ei integrală) arată valoarea densităţii. Înregistrarea ei grafică permite o citire rapidă şi exactă a fracţiunilor de timp consumate cu toate aceste momente indispensabile desfăşurării unei lecţii, cotate cu o anumită eficienţă. Şi, mai cu seamă, îngăduie o analiză critică a relaţiilor temporale dintre toate aceste componente ale timpului util în perspectiva stabilirii eficienţei lecţiei. Din acest punct de vedere, momentul execuţiei acţiunilor sau procedeelor tehnice este prioritar. Cu cât rata timpului afectat acestui moment este mai mare, comparativ cu cea destinată celorlalte, cu atât creşte densitatea şi, implicit, eficienţa lecţiei. Îi urmează ca importanţă explicaţia, demonstraţia, organizarea, cercetarea, numărul, locul şi durata pauzelor. În practică, antrenorul trebuie să acţioneze astfel încât să consume minimum de timp pentru fiecare dintre aceste momente ale lecţiei. Iată de ce interesează, în mod selectiv, densitatea motrică a lecţiei, cea care evidenţiază durata efortului inclusă în durata integrală a lecţiei de antrenament. Fără îndoială că, la nivelul sportului de înaltă performanţă, durata de timp afectată solicitărilor este mult mai mare în raport cu cea destinată explicaţiilor, demostraţiilor etc.

Discuţia despre densitatea lecţiei nu se poate delimita însă la aspectele prezentate anterior. Pentru că cel mai important efect al calculului ei rămâne totuşi calitatea acţiunilor concrete incluse în momentul execuţiei, cea care imprimă valoare densităţii motrice. Iar calitatea execuţiei rezultă din intensitatea efortului. Or, indicatorul cel mai elocvent privind intensitatea efortului este frecvenţa cardiacă. Ea pleacă de la o cifră uşor ridicată faţă de valorile înregistrate în repaus de către juniorul de 16 ani (90 p/min) şi urcă continuu până în momentul solicitării maxime în finalul circuitului de forţă (190 p/min), după care coboară la 172 p/min în decurs de 3 min. Ca atare, cea mai revelatoare densitate a lecţiei este cea funcţională, determinată de raportul dintre structura exerciţiilor, volumul, durata şi intensitatea efortului şi pusă în evidenţă prin puls.

Densitatea lecţiei de antrenament are o însemnătate hotărâtoare pentru eficienţa programării întrucât stă la originea procesului, la nivelul lecţiei de antrenament, reprezentând cadrul care pune în evidenţă volumele mari de efort tratate cu intensităţi maximale şi submaximale, pe durate eficiente pentru a determina modificări în substratul biologic în privinţa capacităţii de efort. Aceşti indicatori se întrepătrund pe parcursul lecţiei, densitatea ei optimă impunând dozări compatibile cu complexitatea efortului şi transferuri pozitive între acţiunile şi efectele produse în fiecare moment în parte, dar nu izolat, ci în ansamblul lecţiei de antrenament. Valorile densităţii lecţiei exprimate în cifre (ore, minute, secunde) sau procentual diferă de la o ramură de sport la alta. În tipul de efort ciclic bazat pe rezistenţă (canotaj, caiac-canoe, alergări semifond şi fond, ciclism de şosea), densitatea etalon a lecţiilor este foarte ridicată procentual, efortul acoperind până la 80-85% din total. În lecţia de antrenament la jocurile sportive, densitatea coboară sub 65%, astfel că se impune stabilirea unei relaţii direct proporţionale între durata efectivă a efortului din concurs şi cea proprie pregătirii. Realităţile concursurilor de gimnastică, scrimă, lupte, imprimă şi lecţiilor o durată şi o anumită relaţie între efort şi repaus. Dar chiar în cazul aceleiaşi ramuri de sport, densitatea lecţiilor diferă uneori spectaculos. Astfel, densitatea lecţiilor pe apă (vâslit din canotaj), care au o durată de două ore, este aproape 100%, puţin mai ridicată decât a celor de alergare pe uscat (fartlek) cu o durată de 45 min., reprezentând un procent de 90% şi incomparabil mai mare decât a lecţiilor de dezvoltarea forţei. Acestea din urmă, ca şi cele din antrenamentul boberilor au probabil cea mai mică densitate în raport cu celelalte tipuri de lecţii. De asemenea, şi la cele din haltere se înregistrează valori extrem de scăzute ale densităţii.

8.8. Intensitatea efortului. N.G. Ozolin afirma în „Antrenamentul sportiv” (1972) că intensitatea exprimă gradul de

effort în activitatea sportivă, adăugând că ea se caracterizează prin mărirea eforturilor neuromusculare. Afirmaţia ar trebui însoţită de precizarea că, înainte de toate, ea este condiţionată

de consumul de energie din timpul efortului şi de nivelul solicitărilor funcţionale impuse de acoperirea acestuia. Deci, mecanismele cardiorespiratorii acţionează puternic asupra intensităţii efortului. Aceasta reprezintă cel mai important indicator al programării, întrucât exprimă volumul efortului depus, cu o anumită durată, cât mai eficient posibil, în interiorul unei lecţii de antrenament (densitate), care este unitatea ei funcţională de bază. Dacă ceilalţi 3 indicatori vizează aspectele de ordin cantitativ ale efortului, ultimul – intensitatea – le reliefează pe cele calitative.

Tempoul reprezintă numărul de execuţii tehnice pe minut şi se modifică în funcţie de proba şi tipul de antrenament. Tempoul nu este o mărime stabilită arbitrar, ci rezultă dintr-o relaţie impusă de realitatea concursului, determinată matematic şi fundamentată biologic.

Ritmul împreună cu tempoul alcătuiesc un ansamblu corelat de indicatori operaţionali de o însemnătate majoră în elaborarea şi controlul dozării efortului. El reprezintă relaţia temporală dintre fazele principale ale elementului tehnic. Deci, nici el nu este o valoare întâmplătoare, ci rezultă din calcul şi observaţie.

Intensitatea propriu-zisă a efortului se exprimă prin viteza medie de deplasare. În concluzie, standardizarea vitezelor în diferite tipuri de antrenamente pe distanţe eşalonate în raport cu performanţa stabilită ca obiectiv de concurs trebuie urmată de „învăţarea” acestor viteze în memoria motrică.

Curs nr.9 Dezoltarea calităţilor motrice: for ţa şi rezistenţa

Dezvoltarea calităţilor motrice serveşte pregătirea fizică, întrucât asigură substratul biologic

şi funcţional al efortului cerut de concurs. Dar acest efort nu este brut, ci se prezintă sub forma unei multitudini de elemente şi procedee tehnice, valorificate, în marea lor majoritate, într-o acţiune tactică sau alta. Pe fondul orientării metodologice generale a antrenamentelor (la nivel de înaltă performanţă), această relaţie reclamă o îmbinare tot mai strânsă între dezvoltarea calităţilor motrice şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice.

În afară de această subliniere, dorim să facem unele precizări terminologice cu privire la conceptul de educare a calităţilor motrice vehiculat în mai multe lucrări de teorie a antrenamentului sportiv. După opinia noastră, calităţile se dezvoltă pentru că într-un stadiu primar ele există în dotarea fiecărei fiinţe umane (deci nu se pune problema formării lor). Dezvoltarea acestora în concordanţă cu nevoile performanţei sportive este, în esenţă, un proces de natură biologico-morfologică, fiziologică, biochimică.

Acest proces este măsurabil, obiectiv, elocvent în sensul îmbunătăţirii calităţilor motrice prin perfecţionarea structurilor tisulare (muşchii striaţi, miocardul, cantitatea de hemoglobină), precum şi mărirea capacităţii funcţionale a sistemelor cardiovasculare, enzimatic, a aparatului respirator toate purtătoare de O2 la nivelul ţesutului muscular. Spre deosebire de aceasta, aşa-zisa educare a lor presupune existenţa unui proces de natură psihopedagogică; a nu se confunda însă cu baza metodologică a procesului didactic de perfecţionare a calităţilor respective, care, evident, este de esenţă pedagogică. Dar în procesul de educaţie se formează convingeri, atitudini, pedagogul adresându-se conştiinţei individuale care reflectă conştiinţa socială. Procesul este totdeauna şi de natură psihologică, bazându-se îndeosebi pe calităţile intelectuale cu care este dotat omul. Evident, procesul metodologic de dezvoltare a calităţilor motrice presupune o participare conştientă a sportivului în sensul acceptării volumului, intensităţii, duratei şi structurii eforturilor în vederea valorificării depline a propriului potenţial de concurs. Implicaţiile procesului sunt desigur de ordin psiho-pedagogic, dar esenţa acestuia, a mecanismelor angajate şi a efectelor dobândite îl situează în zona biologicului. Acest proces evolutiv se bazează pe acumulări cantitative în substratul biologic care pregătesc salturile calitative obţinute prin sporirea nivelului de dezvoltare a calităţilor motrice, întotdeauna măsurabil. Prin urmare, din punctul nostru de vedere, calităţile personalităţii umane se educă, iar cele motrice ale organismului uman se dezvoltă. Ambele sunt supuse ameliorării, deci perfectibile.

Şi în sfârşit, o ultimă precizare de ordin terminologic se referă la folosirea, cu ani în urmă, de către specialişti a conceptului de calităţi fizice. Treptat a fost preluat şi asimilat cel de calităţi motrice. Aparent, opţiunea este discutabilă întrucât factorul pregătire fizică se rezolvă cu ajutorul calităţilor motrice. Apreciem că prin generalizarea conceptului de calitate motrică, raportul fizic-motric, nu a fost afectat cel puţin din punct de vedere al conţinutului, care este esenţial.

Dezvoltarea calităţilor motrice a dobândit sensuri noi, majore, proprii vieţii în general şi sportului în special. Pregătirea cosmonauţilor şi a sportivilor de înaltă performanţă implică, în egală măsură, dezvoltarea calităţilor motrice de bază (forţă, viteză, rezistenţă şi îndemânare) şi a celor derivate (detenta, elasticitatea, mobilitatea). Şi cetăţeanul care nu practică sportul de performanţă se apără împotriva efectelor sedentarismului, obezităţii, unilateralităţii derivate din formaţia sa profesională.

Continua perfecţionare a calităţilor motrice şi corelarea lor cu activitatea competiţională se explică prin folosirea pe scară tot mai largă a noilor cuceriri ale ştiinţei, mai cu seamă a celor din domeniul fiziologiei, biochimiei, biomecanicii, igienei, dieteticii, psihologiei şi pedagogiei, şi ele stimulate de universalitatea fenomenului sportiv, de creşterea competitivităţii sportivilor. Viteza şi rezistenţa s-au dezvoltat datorită progreselor realizate în domeniul energeticii şi biochimiei musculare, forţa musculară s-a amplificat ca urmare a achiziţiilor dobândite prin tehnica biopsiei

musculare, iar îndemânarea a avut de câştigat de pe urma clarificării factorilor care determină mobilitatea articulară – stretching-ul (Maebl). O contribuţie sesizabilă au adus-o specialiştii români în explicarea calităţilor motrice combinate, adaptate structurilor şi esenţei concursului actual, tot mai bine studiat şi descifrat ca atare.

Dezvoltarea calităţilor motrice este indisolubil legată de modificări fiziologice la nivelul celulelor, ţesuturilor, organelor, aparatelor şi sistemelor organismului. Este uşor de explicat cum trebuie fixată o deprindere motrică eficientă, dar nici o explicaţie nu-l va ajuta să stabilească cele mai bune raporturi între capacitatea de captare, transportul şi utilizarea oxigenului în vederea îmbunătăţirii propriei rezistenţe. Pentru aceasta este nevoie de mărirea treptată a capacităţii funcţionale a sistemului cardiovascular, a aparatului respirator şi a sistemului enzimatic, care sunt implicate în utilizarea mai abundentă a O2 la nivelul ţesutului muscular. Deci, dezvoltarea calităţilor motrice se obţine prin perfecţionarea treptată a funcţiei şi structurii anatomice a celulelor, organelor, aparatelor şi sistemelor organismului solicitate în mod adecvat şi direcţionat, în timp prelungit (conform principiului continuităţii antrenamentului), în vederea obţinerii unui nivel de adaptare care să permită îndeplinirea sarcinilor motrice în condiţii de maximă eficienţă.

Perfecţionarea calităţilor motrice specifice ramurilor sau probelor sportive presupune finisarea legăturilor reflex-condiţionate proprii mişcărilor sau deprinderilor tehnice care le imprimă precizia, fineţea şi eficienţa dorită. Dezvoltarea calităţilor motrice este un proces sesizabil, de cele mai multe ori măsurabil la nivelul structurilor tisulare, pe când perfecţionarea acestora vizează, în principal, îmbunătăţiri la nivelul sistemului nervos şi neuromuscular, evidenţiate printr-o mai bună coordonare a mişcărilor. În procesul optimizării deprinderilor motrice se produce perfecţionarea calităţilor motrice, care, la rândul lor, influenţează favorabil procesul respectiv pe baza legităţilor transferului la nivel cortical. Acest transfer depinde în cea mai mare măsură de nivelul atins în perfecţionarea calităţilor şi deprinderilor respective.

Analizând mai atent manifestarea concretă a calităţilor motrice, vom constata că ele prezintă două laturi distincte: o latură exterioară, în care din multe puncte de vedere structura acţiunii motrice se aseamănă în interiorul unei probe sportive, cum sunt, de exemplu, înotul, alergările din atletism, ciclism, canotaj, deci, sporturi ciclice. Diferenţele care apar sunt de ordin cantitativ: lungimea distanţei parcurse, viteza de înaintare, frecvenţa paşilor, a loviturilor de braţ sau de vâslire, forţa de împingere sau de lovire etc.

Latura internă a mişcărilor se bazează pe cu totul alte procese mult mai intime, metabolice, care reclamă, o succesiune rapidă a excitaţiei şi inhibiţiei corticale şi subcorticale, o latenţă scurtă a reacţiei motrice la start, o mare capacitate de accelerare, toate acestea dublate de posibilitatea de a degaja rapid energia obţinută din hidroliza ATP şi CP existente în muşchi. Probele lungi, de rezistenţă la înot, schi, ciclism şosea, ş.a. sau deopotrivă la atletism se bazează pe capacitatea sportivului de a presta un effort aerob la un nivel relativ ridicat, pe o perioadă de timp îndelungată (de la 6 min. la câteva ore). Aceste eforturi reclamă din partea sportivului o mare capacitate de captare, de transport şi de utilizare a oxigenului. Prin urmare, deşi caracteristicile exterioare ale unor acte motrice pot fi mai mult sau mai puţin apropiate din punct de vedere biomecanic, însuşirile lor interne, reprezentate de substratul morfologic şi funcţional – biochimic, pot fi total diferite. Aceasta înseamnă că la alegerea metodelor de dezvoltare a diferitelor calităţi motrice, antrenorul nu trebuie să se ghideze după caracteristicile exterioare, ci după cele interne. Numai în acest fel efectul şi „ecoul” lor biologic (morfologic, fiziologic şi biochimic) vor fi favorabile ramurilor şi probelor sportive.

În unele cazuri, actele motrice mult diferite din punct de vedere al caracteristicilor exterioare pot genera efecte fiziologice şi biochimice similare, în funcţie de intensitatea efortului depus. Astfel, alergarea atletică, înotul, ciclismul, canotajul, schiul etc., efectuate cu cca. 80% din capacitatea maximă de effort aerob modifică aproximativ cu aceeaşi eficienţă rezistenţa aerobă, în timp ce aceleaşi mişcări sau exerciţii efectuate cu o intensitate de peste 90% din VO2 max. vor duce la îmbunătăţirea capacităţii de efort anaerob, care în acelaşi timp va fi specifică fiecărui gen de

exerciţii în parte. Aşadar, cerinţa majoră în selecţia exerciţiilor (mijloacelor) destinate perfecţionării unei

calităţi motrice sau alteia, specifice diferitelor ramuri şi probe sportive, constă în alegerea acelor tipuri de exerciţii a căror structură exterioară şi particularităţile individuale interioare, reprezentate, prin „răsunetul” lor fiziologic şi biochimic corespund întru totul solicitării din concursul lor.

9.1. Dezvoltarea calităţii motrice – forţa. Definiţie: capacitatea omului (biologică şi psihică) de a învinge o rezistenţă exterioară

măsurată în kilograme, cu ajutorul halterelor şi dinamometriei. Această calitate determină în mare măsură viteza actelor motrice, contribuind totodată şi la creşterea considerabilă a numărului de repetări a acestora, adică a rezistenţei. Implicată în sporirea vitezei de execuţie, această calitate influenţează şi îndemânarea. Deci, însuşirea oricărei tehnici şi valorificarea ei tactică depind printre altele, şi de nivelul de dezvoltare a forţei.

Uneori, în mod eronat, conceptul de forţă se confundă cu cel de putere care are o sferă mai largă de cuprindere, el aparţinând fizicii. În teoria antrenamentului acesta se foloseşte în aceeaşi accepţie ca şi conceptul de intensitate. Spre deosebire de volumul efortului, pentru măsurarea sau aprecierea căruia este suficientă doar înregistrarea lucrului mecanic prestat, stabilirea intensităţii efortului reclamă atât cunoaşterea lucrului mecanic, cât şi a timpului în care acesta a fost executat. Intensitatea efortului se poate măsura prin unităţi de putere (watt, kgm/min.), calculată cu ajutorul formulei: Putere = lucru mecanic/timp.

Bazele fiziologice şi biochimice ale forţei musculare. Din punct de vedere fiziologic şi biochimic, exercitarea forţei musculare presupune:

activarea unui număr cât mai mare de unităţi motorii, frecvenţa impulsurilor nervoase aferente, gradul de sincronizare a diferitelor unităţi motorii şi particularităţile biochimice şi structurale ale muşchilor angrenaţi în efort.

Activarea unui număr cât mai mare de unităţi motorii reprezintă o condiţie esenţială a dezvoltării unei forţe mari şi foarte mari. După cum se ştie din fiziologie, în starea de repaus se află simultan în contracţie doar 1-3% din totalul unităţilor dintr-un muşchi: în timpul unei încordări uşoare numărul unităţilor active creşte până la 10-30%, iar într-un efort de forţă mai intens numărul unităţilor motorii angrenate în contracţie sporeşte până la 40-50-60% şi numai într-un efort de forţă maximă acest procent se apropie de 80%. În condiţii obişnuite, procentul de 75-80% nu poate fi depăşit, însă în unele cazuri „limită”, de mobilizare extraordinară, caracteristică unor situaţii (de real pericol) se poate depăşi această limită protejată prin instanţe vegetative, păstrate la nivelul paleocortexului şi hipotalamusului.

Numărul mai mare sau mai mic de unităţi motorii angrenate în contracţie este deteminat de starea funcţională a centrilor nervoşi superiori. Forţa produsă de către un muşchi, ogrupă musculară sau un lanţ muscular cinetic este direct proporţională cu capacitatea ariei motorii de a trimite impulsuri nervoase aferente bine orientate spre grupele musculare sinergice. Mecanismul de bază al realizării acestui efect rezidă în iradierea corticală a excitaţiei ce depinde la rândul ei de experienţa anterioară şi de capacitatea de mobilizare momentană a sportivului. De aici rezultă că un effort de forţă este realizat nu numai de factorul periferic, ci şi de scoarţă şi centrii nervoşi subcorticali.

Rolul frecvenţei impulsurilor nervoase aferente. Deoarece unităţile motorii sunt cele mai mici entităţi funcţionale ale muşchiului, mişcarea

naturală cea mai redusă ar fi secusa (contracţia) unei singure unităţi motorii, dar o asemenea situaţie nu este posibilă în organism, exceptând cazul experimental al muşchiului izolat. În organism, descărcarea impulsurilor are caracterul unor „salve” care duc la contracţia tetanică. În cazul unei mişcări limitate, frecvenţa descărcărilor motoneuronilor este redusă, iar creşterea frecvenţei descărcărilor traduce o intensitate mărită a stării de excitaţie a centrilor nervoşi. După J.C. Eccles, creşterea frecvenţei descărcărilor are loc în două etape: la început, frecvenţa descărcărilor nu este foarte mare, producând doar o stare de subtetanie, în schimb în cea de-a doua fază aceasta este atât

de mare, încât produce o adevărată stare de tetanie. În prima fază lipseşte sumaţia totală a contracţiilor, în timp ce tetania din faza a doua este urmarea unei frecvenţa de peste 50 impulsuri/s. În acest caz, excitaţia corticală mai intensă se transformă în „salve” de impulsuri de mare frecvenţă.

Sincronizarea activităţii unităţilor motorii active. La începutul contracţiei şi mai ales în cazul unei încordări medii sau submaximale,

activitatea unităţilor motorii este asincronă, deoarece fibrele sunt mobilizate în diferite momente ale contracţiei şi activarea lor are loc la frecvenţe diferite, ceea ce asigură o contracţie crescândă şi lină însă forţa musculară nu depăşeşte o valoare medie. La frecvenţe de descărcare mai mari, numărul unităţilor aflate simultan în contracţie şi grupajele de secuse se sincronizează şi fuzionează la o frecvenţă de 45-50 impulsuri/s. O dată cu creşterea gradului de antrenament se măreşte substanţial şi capacitatea de sincronizare a activităţii unităţilor motorii active.

Potenţialul biochimic şi contracţia muşchiului. Fenomenele biochimice şi fiziologice complexe ce au loc după transmiterea impulsului

nervos plăcii motoare sunt cunoscute sub denumirea de cuplaj excitaţie-contracţie şi cuprind o serie de fenomene electrice, termice, optice şi mecanice. Răspunsul muşchiului scheletic prin contracţie depinde de mai mulţi factori (condiţii de irigaţie, temperatură locală, pH-ul mediului intern etc.), dintre care cel mai important este structura biochimică a fibrelor. Datorită progreselor tehnice din ultimele decenii, biopsia musculară a făcut posibilă studierea concretă şi obiectivă a compoziţiei biochimice intime a fibrelor musculare.

Tipul I de fibre, fibre lente (ST – slow twitch – contracţie lentă), sau fibrele roşii sunt bogat vascularizate, asigură un aport crescut de O2 şi deşi nu pot dezvolta o putere foarte mare, sunt rezistente la oboseală, ceea ce favorizează lucrul în regim aerob. Într-adevăr, studiile comparative bazate pe o prelucrare statistică minuţioasă au scos în evidenţă o bună corelaţie (r = 0,75) între VO2 max./kg. şi procentul acestor fibre lente. Astfel, la schi fond, procentul fibrelor lente a fost de 70%, la atletism fond 62%, în timp ce la schi alpin a înregistrat 48%, iar la alergătorii de viteză din atletism, numai 44%.

Tipul II cuprinde fibrele rapide (FT = fast twitch – contracţie rapidă), la rândul lor împărţite în fibre albe rapide, denumite şi tip II A, slab vascularizate, însă cu mare putere de contracţie, dar de scurtă durată, specifice lucrului în regim anaerob, precum şi fibre albe rapide bogat vascularizate de tip II B, care se contractă puternic pe o perioadă de timp mai mare, ce permite lucrul atât în regim anaerob, cât şi aerob. Mai sunt descrise şi fibre intermediare de tip II C, caracteristice lucrului în regimuri diferite. Sportivii care depun eforturi de forţă în regim de viteză posedă un număr crescut de fibre rapide de tip A II. În literatura de specialitate din ultimii ani au apărut unele controverse privind aprecierea fenomenului constatat la biopsia musculară, subliniindu-se determinismul genetic al fibrelor care se modifică foarte greu sau chiar deloc în urma diferitelor regimuri de efort. În acest caz, biopsia musculară devine unul din principalele mijloace de selecţie pentru sportul de mare performanţă, cel puţin pentru departajarea timpurie a celor dotaţi genetic pentru cele două extreme: eforturi de forţă – viteză (anaerob) şi cel de rezistenţă (aerob). Practica antrenamentului sportiv contemporan arată că lucrul în regim alternativ aerob-anaerob, pe perioade mai lungi de timp are ca efect ridicarea capacităţii de efort în ambele direcţii mai repede şi mai spectaculos în comparaţie cu lucrul monoton aerob sau anaerob. De asemenea, s-a constatat în domeniul creşterii forţei maxime că progresele apar mult mai evidente când sunt angrenate în efort toate fibrele musculare, atât cele roşii cât şi cele albe.

Analiza biochimică a fragmentelor musculare prin biopsie a evidenţiat şi alte aspecte interesante ale biochimiei musculare. Astfel, s-a constatat că VO2 max. creşte sau scade în funcţie de activitatea enzimei succinat de hidrogenaza. În efortul predominant aerob creşte mult activitatea izoenzimelor LDH (lactat dehidrogenaza) de tip scheletic, în timp ce în eforturile anaerobe creşte activitatea enzimelor de tip miocardic (B. Sjodin, 1986).

Biopsia musculară a mai scos în evidenţă un aspect deosebit de important al antrenamentului de forţă, şi anume modificarea raportului suprafeţei de secţiune a diferitelor tipuri de fibre. Chiar

dacă numărul de fibre aparţinând unui tip anume nu se poate modifica în urma antrenamentului, se modifică totuşi suprafaţa lor relativă prin hipertrofia fibrelor musculare intens solicitate într-un regim de lucru. Astfel, în eforturile de forţă-viteză creşte suprafaţa relativă de secţiune a fibrelor albe, rapide de tip II A. Pentru a realiza o hipertrofie musculară accentuată, necesară în eforturile de forţă în diferite regimuri de lucru, trebuie îndeplinite 3 condiţii de bază, şi anume:

- excitant biologic intens realizabil prin utilizarea unor încărcături mari şi foarte mari, deoarece numai excitanţii puternici şi repetaţi la intervale relativ scurte duc la modificări metabolice şi biochimice-trofice ample, necesare hipertrofiei musculare;

- aportul corespunzător de proteine absolut necesar sporirii sarcoplasmei, precum şi sistemelor enzimatice implicate în creşterea masei musculare. Necesarul zilnic de proteine la un sportiv ce se antrenează în vederea creşterii forţei se ridică la 2,5-5 g/kg. din care cel puţin 50% de origine animală, întrucât conţine toţi aminoacizii esenţiali;

- influenţa hormonilor anabolizanţi endogeni, ştiut fiind faptul că obţinerea unor valori ridicate a indicilor de forţă musculară, în diferite regimuri de lucru, depinde în mare măsură de aportul natural al acestora. Efortul intens, constituind un veritabil stres fizic, angrenează în activitate sistemul de alarmă constituit din axul hipotalamo-hipofizo-suprarenal, care, la rândul său, duce la o supraproducţie de hormoni ai efortului, printre care ACTH, cortizol, adrenalină, noradrenalină şi hormoni androgeni, cel mai eficient fiind testosteronul. În cazul în care efortul este suficient de susţinut şi se efectuează un timp mai îndelungat, hormonii efortului pot atinge valori de câteva ori mai mari faţă de parametrii înregistraţi, la persoanele neantrenate. Apare, aşadar, lipsită de logică administrarea unor produşi sintetici de testosteron în scopul obţinerii unor indici crescuţi de forţă şi sporirea masei musculare. Faptul că în ultimul deceniu, pe plan mondial, a luat proporţii nebănuite administrarea de steroizi anabolizanţi la sportivi a atras după sine intensificarea luptei antidoping, dar deocamdată rezultatele nu sunt la nivelul aşteptărilor. Administrarea hormonilor steroizi ameninţă serios sănătatea sportivilor. Iată doar câteva din efectele ei negative: produce disfuncţii articulare din cauza dezechilibrului creat artificial prin hipertrofia exagerată a muşchilor şi elementele articulare rămase la dimensiuni şi capacităţi funcţionale anterioare, de unde frecvente rupturi musculare; aspectul viril al fetelor care consumă hormoni steroizi anabolizanţi; disfuncţii hepatice mergând până la cancerul hepatic; afecţiuni ale sistemului osos etc. Dezechilibrul hormonal creat înainte de pubertate are uneori consecinţe dezastroase făcând imposibilă reechilibrarea secreţiei interne. E. Edgerton porneşte de la premisa că sportivii care practică probe sau ramuri de sport bazate pe forţă şi forţă în regim de viteză trebuie să cunoască că steroizii dezvoltă cu predilecţie fibrele musculare albe, rapide, de tip II A, specifice eforturilor anaerobe şi nu influenţează fibrele lente, roşii de tip I, care sunt favorabile eforturilor aerobe. Rezultate similare pot fi obţinute însă şi fără steroizii anabolizanţă exogeni, prin utilizarea în antrenament a unor eforturi intense, cu viteză maximă, când frecvenţa cardiacă depăşeşte valorile de 190-200 bătăi/min.

Formele de evidenţiere a forţei. Pe temeiul caracteristicilor interne şi externe ale forţei, ale nivelului valoric exprimat în

unităţi de măsură obiective, teoria antrenamentului distinge mai multe forme de manifestare a acestei calităţi motrice: generală şi specifică, dinamică şi statică, absolută şi relativă. Ele se întâlnesc aplicate, în majoritatea lor, în sportul de performanţă. Frecvenţa cea mai scăzută o are forţa generală, care se referă la gradul de dezvoltare a întregului sistem muscular şi se caracterizează printr-o capacitate mărită de manifestare a forţei, în diferite ipostaze ale vieţii de relaţie, în muncă, în sportul de mase. Aceasta se manifestă în perioada iniţierii sportive a juniorului, pentru asigurarea pregătirii sale multilaterale (în jocuri) şi ca fundament al abordării ulterioare a forţei specifice.

Diferenţa dintre forţa dinamică şi cea statică se manifestă prin modificarea dimensiunii muşchiului angajat în effort. În efortul de forţă dinamică, rezistenţa externă este învinsă prin scurtarea şi îngroşarea muşchiului sau alungirea lui, în schimb, în cel static, muşchii nu-şi modifică lungimea. În funcţie de scurtarea sau lungirea muşchilor pentru efectuarea unui efort de înlăturare a

unei rezistenţe externe sau doar pentru manifestarea unei tensiuni, a unei împingeri sau presiuni asupra unui plan ce nu-şi modifică poziţia, unii autori, L.P. Matveev, şi A.D. Novikov reliefează diferenţa dintre cele două forme de forţă, devenite dinamică şi statică.

În clasificarea tipurilor sau formelor de manifestare a forţei se include şi alte categorii – forţa absolută şi forţa relativă. Prima, reprezintă capacitatea sportivului de a învinge sau de a se împotrivi unei mişcări, indiferent de greutatea sa corporală, măsurată prin totalul kg. deplasate sau suportate. A doua rezultă din raportul dintre greutatea ridicată de sportiv şi propria greutate corporală. Prin urmare, aceasta din urmă are mai mult semnificaţia unui indice. De exemplu, ridicarea unei greutăţi de 100 kg. de către un sportiv care cântăreşte 75 kg. ne indică o forţă relativă de 1,3 kg. Aceasta înseamnă că pentru fiecare kg. de greutate corporală el ridică 1,3 kg. Calcularea forţei relative este utilă pentru compararea forţei sportivilor cu greutatea lor corporală, premisă obiectivă în planificarea ridicării greutăţilor din antrenamente, în funcţie de posibilităţile individuale.

O astfel de clasificare a formelor de manifestare a forţei permite diversificarea şi nuanţarea metodologiilor de dezvoltare şi măsurare.

Mijloacele de dezvoltare a forţei. La selecţionarea mijloacelor de dezvoltare a forţei se impune respectarea unei multitudini de

criterii dintre care enumerăm: Cunoaşterea topografiei şi acţiunii principalelor grupe musculare. Creşterea indicilor forţei specifice, caracteristici fiecărei ramuri sau probe implică solicitarea

anumitor grupe musculare, precis diferenţiate din totalitatea masei musculare a corpului compusă din peste 700 de muşchi. Or, numai anumite direcţii ale angajării unei grupe musculare sau a alteia corespund cerinţelor tehnicii sportive şi imperativului creşterii optime sau maximale a indicilor de forţă.

Iată de ce cunoaşterea topografiei şi a acţiunii principalelor grupe musculare, în funcţie de legităţile efortului şi ale biomecanicii constituie o condiţie indispensabilă a eficienţei activităţii care consacră antrenorul. Cea mai mică deviaţie de la direcţia şi structura exerciţiilor planificate angajează în lucru şi alte grupe musculare, care implică realizarea unor indici înalţi ai forţei musculare în locul şi în momentul oportun. Ca atare, obiectivele, compatibilitatea cinematică şi dinamică cu tehnica dorită, caracteristicile ei spaţio-temporale şi regimul de efort impun alegerea adecvată a direcţiei de acţiune şi a exerciţiilor. Iată de ce cunoştinţele anatomice şi biomecanice, fie şi elementare, dobândite în procesul de pregătire teoretică a sportivului sunt imperios necesare.

Numărul mare al exerciţiilor pentru creşterea forţei. Acest lucru a determinat o clasificare menită să le obiectivizeze şi să le ordoneze, atât prin

prisma teoriei modelării, cât şi a programării antrenamentului sportiv. Distingem grupa exerciţiilor cu diferite îngreuieri, efectuate la diverse aparate (haltere

olimpice, gantele, helcometre elastice sau glisante, trenajoare, cadre izometrice, bare sau saci cu nisip, papuci metalici, mingi medicinale etc.). Direcţia execuţiei, tempoul şi efectul lor sunt diferite, fiecare ramură şi probă sportivă valorificându-le propriul interes. De exemplu, genuflexiunea cu haltera este un exerciţiu de dezvoltare a forţei picioarelor necesară în egală măsură aruncătorilor, halterofililor, patinatorilor şi schiorilor. Exerciţiile din această grupă, în special cele libere (cu saci, cu mingi medicinale, cu gantele) au valoare analitică, localizând efectul deci circumscriind dezvoltarea anumitor grupe musculare, a acelora care iau parte la dezvoltarea forţei reclamate de efectuarea mişcărilor rapide. Aplicarea lor este recomandabilă dacă se ţine seama de faptul că îngreuierea limitată (mică) se manifestă sesizabil datorită momentelor de inerţie în cazul mişcărilor de viteză.

Deosebim de asemenea exerciţii cu învingerea propriei greutăţi, folosite în pregătire încă din epoca de început a sportului de performanţă, aici încadrându-se: flotările cu sprijin, atârnările, tracţiunile în braţe, genuflexiunile pe un picior sau pe ambele, căţărările pe frânghie sau pe prăjină, săriturile de pe loc, în lungime şi în înălţime, cu elan pe un picior sau pe ambele etc. efectuate

uneori cu îngreuieri (saci cu nisip, veste, centuri metalice etc.), la aparate de gimnastică sau localizate pe segmente şi grupe mari musculare (braţe, trunchi, gât, spate, centura scapulară, abdominală, pelviană). N.G. Ozolin distinge în interiorul acestei grupe exerciţiile cu îngreuieri şi elemente din ramura sau proba în care este specializat sportivul. Dintre acestea reţinem învingerea rezistenţei şi densităţii sporite a apei (pentru înnotători, canotori, caiacişti şi canoişti), a diferenţei de relief, de duritate şi stabilitate a solului, efectuarea efortului specific probei cu îngreuieri (alergare cu încălţăminte grea şi înaltă, cu îmbrăcăminte suplimentară sau aruncări cu obiecte cu greutăţi adăugate valorilor standardizate în regulamentele de concurs).

Asemenea tipuri de exerciţii îngreuiate, semnalate şi la începutul secolului XX (B.B. Polini) reclamă însă limitări pentru a nu perturba coordonarea neuromusculară (perturbatoare), dinamica efortului din ramura sau proba sportivă respectivă.

Exerciţiile cu partener (transportul, deplasarea, ridicarea, balansarea, aplecarea, lupta timp de 2-3 minute) sunt accesibile, complexe (cu momente izometrice şi dinamice), stimulative, angrenând mari grupe musculare în direcţii şi regimuri diferite de efort.

Exerciţiile de accelerare-frânare constau dintr-o suită de acţiuni motrice rapide alternate cu frânări energice, în care contracţia grupelor musculare angajate este rapid oprită, prin încordarea muşchilor antagonişti. Folosirea îngreuierilor, chiar şi neînsemnate, duce la creşterea momentului de inerţie. Aceasta provoacă o intensitate a contracţiei musculare necesară nu numai pentru învingerea inerţiei de repaus a masei aparatului, ci şi pentru frânarea accelerării acestuia. Prin urmare, efectul este multiplu: pe lângă dezvoltarea forţei se obţine şi o perfecţionare a mecanismelor de coordonare care provoacă schimbarea bruscă a stării muşchilor angrenaţi în efort – contracţie, relaxare şi încordare.

Exerciţiile izometrice se folosesc într-un procent limitat ca mijloc de dezvoltare a forţei în majoritatea ramurilor şi probelor sportive. Deşi sunt de scurtă durată datorită intensităţii lor maxime, pun sistemul nervos în condiţii limit ă, mărindu-i astfel capacitatea funcţională, concomitent cu eforturile de voinţă atât de necesare sportivului în pregătire şi concurs.

Caracteristicile metodelor de dezvoltare a forţei. Multitudinea şi varietatea acestor metode rezultă din scopurile urmărite, concretizate în

procesul însuşirii tehnicii sportive, în executarea exerciţiilor cu eforturi crescute de ridicare, împingere tragere, desprindere sau repetare până la apariţia oboselii sau până la atingerea propriilor limite fiziologice.

Ca idee de bază în metodologia dezvoltării forţei trebuie să se evite creşterea forţei la nivelul tuturor grupelor musculare, efectuându-se în cadrul unei lecţii de antrenament un număr mare de exerciţii, cu un astfel de profil. O atare metodologie duce la epuizarea organismului şi la diminuarea forţei musculare. De aceea, este indicat să se folosească exerciţii care să angreneze 3-4 grupe musculare, numărul maxim al exerciţiilor fiind de 12.

În lecţiile de antrenament cu un volum mic, dar cu o intensitate mare se efctuează 3-6 exerciţii, în cele cu un volum mijlociu, 6-8 exerciţii. Astfel de lecţii sunt specifice sporturilor care reclamă forţă în regim de viteză. În cazul lecţiilor cu un volum mare şi maxim, specifice sporturilor de forţă pură sau forţă în regim de rezistenţă numărul exerciţiilor este de 9-12.

În ceea ce priveşte specificitatea exerciţiilor de forţă, în ultima vreme s-au produs revizuiri metodologice spectaculoase. Astfel, se pune tot mai mult accent pe folosirea exclusivă a exerciţiilor care dezvoltă fibrele musculare albe (rapide) într-un regim de lucru anaerob, chiar dacă acestea sunt selecţionate din diferite sporturi. Iată de ce se folosesc tot mai mult exerciţii de sprint, sărituri şi aruncări în antrenamentul forţei.

Cercetările recente în acest domeniu au dovedit că alternarea exerciţiilor de forţă (anaerobe) cu cele de rezistenţă (aerobe) au repercursiuni negative asupra rezultatelor sportive. S-a demonstrat (1978) că o pondere crescută a exerciţiilor aerobe în detrimentul celor anaerobe provoacă transformarea fibrelor musculare albe, rapide în fibre musculare roşii, latente, ceea ce afectează viteza şi impulsionează dezvoltarea rezistenţei. Ca atare, cunoaşterea exactă a energogenezei

regimului de effort (anaerob, aerob sau mixt), cerută de solicitările concursului, determină selecţia mijloacelor.

Locul şi succesiunea exerciţiilor de forţă în economia lecţiilor de antrenament prezintă, de asemenea importanţă în elaborarea celei mai adecvate metodologii. Acestea se pot executa fie în cadrul unor antrenamente speciale, distincte, fie după efectuarea exerciţiilor specifice, dar numai în cazul sporturilor care solicită forţă în regim de viteză. Observaţiile pedagogice au condus la constatarea că exerciţiile cu caracter dominant de forţă au un grad mare de eficienţă când sunt executate după cele tehnice şi de viteză, folosirea lor după cele de rezistenţă fiind contraindicate, întrucât ele reduc efectul. De asemenea, în cazul folosirii exclusive a exerciţiilor de forţă în aceeaşi lecţie, iniţial se execută cele care activează grupe mici musculare, apoi cele care se adresează marilor grupe musculare. De exemplu, exerciţiile pentru dezvoltarea forţei muşchilor gâtului şi centurii scapulare le preced pe cele care solicită centura abdominală, musculatura spatelui şi a picioarelor. Folosirea cu pricepere a exerciţiilor de forţă contribuie la refacerea capacităţii de efort, alternarea grupelor musculare mai puţin angrenate, cu cele solicitate la maximum condiţionând eficienţa antrenamentului.

Stabilirea numărului de repetări şi a seriilor trebuie de asemenea avută în vedere la elaborarea metodologiei aplicării acestor exerciţii. Acestea variază în funcţie de sarcinile lecţiei, de metoda aplicată şi de capacitatea de adaptare la effort a sportivilor. Dacă sarcina lecţiei vizează dezvoltarea forţei pure se efectuează 1-3 repetări în 1-9 serii; dacă se urmăreşte dezvoltarea forţei în regim de viteză, se efectuează 3-6 repetări în 6-9 serii; pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă, numărul repetărilor va fi, se ştie, mare, mergând chiar până la refuz, în 9-12 serii. Notarea numărului de repetări şi de serii se face sub diferite forme: 3 x (5 x 100 kg.) spre exemplu, în care 5 reprezintă numărul de repetări de 100 kg. şi 3 numărul de serii.

Pauzele de odihnă între serii, se micşorează o dată cu îmbunătăţirea capacităţii de efort şi se măresc o dată cu creşterea intensităţii (încărcăturii), a numărului de muşchi angrenaţi în exerciţiul respectiv şi a duratei efortului neîntrerupt. În medie, între serii se recomandă o pauză de 1-3 min. (Vorobiov), în care se execută exerciţii de respiraţie şi de relaxare. Trecerea de la un exerciţiu la altul este întreruptă de o pauză mai lungă, între 3-5 min. Şi în ceea ce priveşte frecvenţa lecţiilor de antrenament pentru forţă, metodica actuală consideră total ineficientă – la nivelul performanţei actuale planificarea lor din două în două zile în cadrul ciclului săptămânal. În ultimii ani, efectuarea a 2 şi chiar 3-4 antrenamente pe zi a devenit o modalitate obişnuită de lucru. Această majorare considerabilă a numărului de antrenamente într-un ciclu săptămânal (de la 3-4 la 18-21) este rezultatul creşterii posibilităţilor de adaptare de care dispune organismul uman, al perfecţionării sistemului de refacere şi al odihnei active asigurate de alternarea grupelor musculare angajate în efort. Efectul aplicării unei astfel de metodologii îl constituie creşterea spectaculoasă a performanţelor în probele bazate pe forţă.

Mărimea intensităţii lucrului de forţă este dată de greutatea ridicată printr-un exerciţiu sau altul, de rezistenţa partenerului sau a diferitelor aparate (elastice, glisante), ca şi de propria greutate corporală (sărituri, flotări, tracţiuni, atârnări, căţărări).

Mărimea intensităţii se socoteşte în procente şi reprezintă nivelul determinat de rezultatul maxim obţinut de un sportiv la un exerciţiu oarecare, considerat limita posibilităţilor sale la momentul respectiv. Pentru aceasta, convenţional s-a stabilit că intensitatea în exerciţiile cu greutăţi este cotată astfel:

- intensitate mică – cuprinsă între 30-50% din posibilităţile maxime; - intensitate mijlocie – cuprinsă între 50-80% din această limită maximă; - intensitate mare – cuprinsă între 80-100%; - intensitate maximă – realizarea nivelului maxim 100%; - intensitate supramaximală – peste 100% din posibilităţi. În cadrul acestor zone de intensitate desprindem următoarele particularităţi: - pentru dezvoltarea forţei în regim de viteză se lucrează cu intensităţi de 30-50% în

sporturile care solicită viteză; cu intensităţi de 50-80% pentru cele bazate pe forţă şi 65-85% pentru haltere;

- pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă se lucrează cu intensităţi cuprinse între 60-80% din posibilităţi, numărul de repetări fiind mai mare;

- pentru dezvoltarea forţei pure se folosesc intensităţi între 80-100% din posibilităţi, adică intensităţi mari, maximale şi supramaximale specifice halterelor şi aruncărilor din atletism.

Mărimea volumului este dată de suma kg. ridicate într-o anumită unitate de timp (lecţie, ciclu săptămânal, ciclu anual), ceea ce înseamnă că dimensiunea lui este corelată cu intensitatea efortului. Acest volum a crescut considerabil în procesul de dezvoltare a forţei, ca urmare a îmbunătăţirii performanţelor sportive în etapa actuală.

La evaluarea volumului se foloseşte aceeaşi scalare întâlnită în estimarea intensităţii: - volum mic, caracteristic exerciţiilor de dezvoltare a forţei pure, alcătuit din 2500-5000 kg.

pentru sportivii din majoritatea ramurilor de sport cu accent pe dezvoltarea forţei şi de 5000-10000 kg. pentru halterofili, cu 1-3 repetări, în 1-9 serii şi 3-6 exerciţii;

- volum mijlociu, propriu sporturilor bazate pe forţă în regim de viteză, cuprins între 5000-10000 kg. pentru sportivii din alte ramuri şi probe şi între 10000-20000 kg. pentru halterofili, cu 3-6 repetări, în 6-9 serii şi 6-12 exerciţii;

- volum mare, efectuat în special de sportivii care au nevoie să-şi dezvolte forţa în regim de rezistenţă şi forţa propriu-zisă, evaluat între 10000-20000 kg. pentru cei ce activează în alte sporturi şi între 20000-40000 kg. pentru halterofili cu 6-11 repetări, în 9-12 serii şi 9-12 exerciţii;

- volum foarte mare, folosit pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă şi extins între 20000-30000 kg. pentru sportivii din alte sporturi şi 40000-60000 kg. pentru halterofili, cu un mare număr de repetări (uneori până la refuz), în 9-12 serii şi 9-12 exerciţii.

În ultimul deceniu, creşterea continuă a eforturilor rămâne regula de bază a performanţei sportive, desprinsă din principiile antrenamentului modern.

Această gândire metodologică, preconizează direcţionarea adaptării organismului spre nevoile reale ale concursului, caracterizat prin eforturi din ce în ce mai mari. Efectuarea exerciţiilor de forţă cu aceeaşi încărcătură (cu valoare de excitanţi repetaţi, dar nemodificaţi) duce la apariţia fenomenului de obişnuinţă a organismului şi la stagnarea rezultatelor. Creşterea continuă a eforturilor în cadrul dezvoltării forţei are în vedere atât parametrii volumului, cât şi ai intensităţii. De aceea, principiul de bază al antrenamentului contemporan constă în aplicarea unor încărcături ridicate, tratate cu intensităţi înalte, garanţie a creşterii indicilor de forţă. Evoluţia efortului în dezvoltarea forţei în timp mai îndelungat se desfăşoară, corespunzător principiului care-i şi poartă poartă numele.

Rolul eforturilor maxime în hipertrofia fibrelor musculare. La analiza substratului biologic al manifestării forţei s-a subliniat că ea depinde de

mobilizarea simultană a numărului maxim de unităţi funcţionale neuromusculare şi de mărimea în secţiune transversală a muşchilor. Solicitarea sistemului nervos central se realizează prin folosirea superexcitanţilor, adică a unor greutăţi maxime. De aceea, în metodologia dezvoltării forţei este necesar ca, o dată cu solicitarea ca atare a componenţei nervoase, să se acţioneze şi în direcţia măririi secţiunii fiziologice (îngroşarea fibrelor musculare), care se realizează prin folosirea unor greutăţi medii, într-un număr mare de repetări.

Transpunerea în practică a acestui principiu se realizează prin ridicarea unor greutăţi din ce în ce mai mari, până când se ajunge la greutatea maximă (100%); se reduce apoi greutatea cu 10% şi se efectuează 1-2 repetări, în 1-2 serii, apoi se mai reduce cu 10%, ajungând la 80% şi se execută circa 3-5 repetări în cadrul unui număr de 3-5 serii. Încărcătura de 80% executată ca atare constituie intensitatea oportună sau greutatea de bază a antrenamentului.

Neglijarea solicitării componentelor nervoase (greutăţi de 100% din posibilităţi) sau a celor musculare (greutăţi de 80% din posibilităţi) în procesul de dezvoltare a acestei calităţi duce la stagnarea indicilor de forţă, echivalentă cu eşecul pregătirii. Trebuie reţinut că pentru fiecare

exerciţiu cu o astfel de adresabilitate este nevoie de solicitarea concomitentă a componentelor nervoase şi musculare; în caz contrar nu se dezvoltă forţa ci se înregistrează doar un consum de energie. Deci, pe măsura creşterii capacităţii de efort, acest principiu (al excitaţiei maxime, concomitent cu hipertrofia grupelor musculare) se va aplica fiecărui exerciţiu de forţă, în fiecare antrenament.

Vârsta începerii antrenamentelor pentru dezvoltarea forţei. Vârsta la care se pot începe antrenamentele de forţă, fără ca efectele acestora să fie nocive în

planul creşterii şi dezvoltării fizice şi al stării de sănătate a constituit şi mai constituie o sursă de controverse în rândul specialiştilor din diferite domenii de activitate.

De curând, fiziologii au confirmat că secreţia de hormoni testosteron înregistrează la 7-10 şi 13 ani valori relativ ridicate faţă de alte vârste, fapt care explică disponibilităţile nebănuite ale copilului pentru acest tip de efort.

În general, metodologia dezvoltării forţei la vârsta timpurie recomandă: - între 8-10 ani să se folosească greutăţi uşoare (1,250-2,500 kg.) pentru dezvoltarea

analitică a grupelor musculare; - exerciţiile pentru creşterea forţei să se efectueze prin intermediul exerciţiilor de mobilitate

la scară fixă (atârnări, balansări, ridicări ale trenului inferior), al jocurilor, înotului, schiului, patinajului, gimnasticii la aparate etc.);

- în ceea ce priveşte intensitatea, adică mărimea încărcăturii este necesar să se aplice următoarele procente: între 11-13 ani 30% din greutatea corporală, între 13-14 ani, 75% iar peste această vârstă, încărcături ce depăşesc greutatea proprie;

- începând de la 14 ani se pot efectua exerciţii de forţă cu un pronunţat caracter specific, eforturile maxime putând fi planificate din 15 în 15 zile.

Indicaţiile metodice pornesc de la cunoaşterea şi respectarea următoarelor reguli: - adaptarea treptată a organismului pentru a face faţă unor eforturi din ce în ce mai mari

(anularea efectului obişnuinţei, ca urmare a repetării aceluiaşi excitant-încărcătură nemodificată ascendent);

- respectarea unei riguroase alternări a eforturilor maxime cu cele submaximale şi medii, în vederea refacerii organismului;

- solicitarea concomitentă, pentru fiecare exerciţiu, a componenţei nervoase şi a celei musculare (excitaţie maximă, o dată cu hipertrofia grupelor musculare);

- mărirea numărului de repetări ale solicitărilor în zona intensităţilor mari şi maxime (între 80 şi 100%), condiţie a creşterii treptate a posibilităţilor maxime de ridicare (peste 100%).

Metode de dezvoltare a forţei. Metoda eforturilor maximale şi supramaximale se bazează pe folosirea intensităţilor

(încărcăturilor) care oscilează între 100-120% din posibilităţile maxime ale sportivilor din ziua respectivă. Subliniem că numărul repetărilor aplicat este minimum 1, ca şi al seriilor (1-3). Exerciţiile efectuate (3-6) care egalează şi depăşesc posibilităţi-limit ă de moment ale sportivului, urmăresc perfecţionarea activităţii neuromusculare şi implicit a capacităţii lui de ridicare.

În prezent, în situaţia dezvoltării forţei pure, specifică halterelor, se urmăreşte adaptarea organismului pentru a face faţă cât mai frecvent unor asemenea eforturi (pentru fiecare exerciţiu, în parte sau în majoritatea lecţiilor din cadrul unor cicluri săptămâmale din ciclul anual de pregătire).

Metoda eforturilor mari se aplică în scopul solicitării componentelor nervoase prin excitaţii maxime şi, totodată, pentru hipertrofia fibrelor musculare, ceea ce are drept consecinţă mărirea secţiunii fiziologice a muşchiului.

În felul acesta se asigură prezenţa simultană a celor două condiţii esenţiale în procesul de creştere a indicilor de forţă.

Metoda eforturilor mijlocii, utilizează încărcături medii, dozate diferit, în funcţie de ramura sau proba interesată astfel:

- pentru haltere se folosesc intensităţi cuprinse între 66-85% din posibilităţi, în 3-6 repetări,

în cadrul a 6-9 serii; - pentru ramurile sau probele care reclamă forţă în regim de viteză (sprinturi, sărituri,

aruncări, baschet, ciclism-pistă, hochei etc.) se folosesc intensităţi cuprinse între 30-50% din posibilităţi repetate de 3-6 ori, în 6-9 serii;

- pentru sporturile în care predomină forţa în regim de rezistenţă (alpinism, biatlon, canotaj, ciclism şosea, înot, caiac-canoe, lupte) se utilizează intensităţi cuprinse între 50-80% din posibilităţi, în 3-6 repetări, încadrul a 6-9 serii.

Metoda eforturilor de tip exploziv (power-trening) se aplică în scopul dezvoltării forţei în regim de viteză şi prevede intensităţi cuprinse între 75-95% din posibilităţi, folosindu-se 3-6 repetări, în 6-9 serii pentru fiecare exerciţiu. Se preconizează existenţa a 3 grupe de exerciţii cu haltere, cu mingi medicinale (aruncări) şi exerciţii acrobatice (salturi şi rostogoliri). Pentru fiecare grupă se aleg 3 exerciţii, deci în total 9, în funcţie de nevoile sportului respectiv. Cele 9 exerciţii se efectuează pe rând, după care are loc o pauză mai mare (de 3-5 min.). Reluarea are loc încă de 2 ori. Prin urmare, cele 9 exerciţii se repetă de 3 ori cu 2 pauze intermediare.

Metoda lucrului în circuit se bazează pe efectuarea de către sportiv a unui număr relativ mare de exerciţii (9-12), care se constituie în adevărate staţii (halte de oprire), cu o încărcătură (o intensitate) cuprinsă pentru halterofili între 50-60% din posibilităţi, execuţiile fiind repetate de 10-15 ori, în 3-5 circuite (serii). Structura exerciţiilor se alege în funcţie de direcţia dezvoltării forţei în regim de rezistenţă, în concordanţă şi cu nevoile tehnice ale sportului respectiv.

Pentru sporturile de viteză se folosesc intensităţi de 30-50% din posibilităţi, repetate de 6-10 ori, în 3 circuite. În cele orientate spre forţă în regim de rezistenţă, intensităţile sunt 50-60% din posibilităţi cu 15-30 repetări, în 3-6 circuite.

După terminarea unui circuit (efectuarea pe rând a fiecărui exerciţiu din cele 9-12 care au o succesiune prestabilită) se face o pauză de 1-5 min., după care se abordează circuitul următor ş.a.m.d.

Valoarea încărcăturilor se măreşte din 3 în 3 luni, în funcţie de progresele obţinute. Metoda eforturilor segmentare presupune prelucrarea analitică a grupelor musculare

interesate în vederea creşterii masei musculare şi implicit a forţei în regim de rezistenţă. Pentru haltere se întrebuinţează intensităţi de 50-85% din posibilităţi, în 6-12 repetări şi 9-12

serii. În probele şi ramurile de sport în care predomină forţa în regim de rezistenţă se folosesc

intensităţi de 50-80% din posibilităţi în 6-12 repetări, cuprinse în 6-9 serii. Metoda eforturilor până la refuz urmăreşte creşterea masei musculare şi întărirea fibrelor

musculare, paralel cu antrenarea componentelor indispensabile creşterii indicilor forţei în regim de rezistenţă. Dozarea încărcăturilor depinde de specificul ramurii sau probei respective. Pentru haltere se folosesc intensităţi, cu repetări până la refuz, în 9-12 serii.

Pentru sporturile care solicită forţă în regim de viteză se aplică intensităţi situate între 30-50% din posibilităţi, repetate până la refuz, în 9-12 serii.

Pentru sporturile care necesită forţă în regim de rezistenţă se folosesc încărcături de 50-80% din posibilităţi, repetate până la refuz, în 9-12 serii.

De subliniat că lucrul se desfăşoară continuu, relativ lent, până la apariţia erorilor tehnice, ca urmare a instalării oboselii locale sau generale.

Metoda eforturilor izometrice, spre deosebire de toate celelalte metode descrise succint anterior, care sunt izometrice, constituie o altă cale (de multe ori folosită paralel) de dezvoltare (dar nu în ponderi egale) a capacităţii sportivului de a utiliza încărcături maxime (între 30-100% din posibilităţi), acţionând asupra unor grupe musculare în diferite poziţii prin împingere, apăsare, presiune, împotriva unei rezistenţe mobile, fără a le modifica dimensiunea (spre deosebire de eforturile dinamice unde muşchiul se scurtează). Tehnica impusă de această metodă este simplă, de împingere, în schimb, metodologia de lucru, exprimată prin durata efortului este cea care o particularizează.

Prin urmare, nu se recomandă încordări care depăşesc 12 s. deoarece se produce oboseala sistemului nervos central, extrem de solicitat în acest tip de efort. După fiecare efort izometric se efectuează o pauză de 90 s.

Pentru dozarea eforturilor se folosesc dinamometrele care indică, în kg., forţa care se depune împotriva rezistenţelor opuse de aparatele fixe.

Această metodă permite lucrul segmentar, putându-se mări în mod selectiv forţa grupelor musculare în anumite poziţii şi direcţii impuse de specificul procedeelor tehnice utilizate în concurs.

Faptul că metoda eforturilor izometrice se poate combina cu cea izotonică îi atenuează dezavantajele şi-i măreşte aplicabilitatea practică. Astfel se obţin aşa-zisele metode combinate, de exemplu contracţia izometrică cu mişcarea limitată, în care efortul dinamic se efectuează în prima sau în ultima parte a acţiunii motrice; contracţia izometrică intermediară, în care efortul dinamic este întrerupt de 2-3 ori pe traiectoria mişcării şi intercalat cu cel izometric, cu o durată de 8-12 s. Acestei combinări de eforturi i se prevede o largă aplicabilitatea pentru că angajează un număr mult mai mare de fibre musculare decât în cazul executării separate şi asigură o alternanţă de impulsuri, comenzi şi efecte care acţionează în favoarea refacerii rapide, întârziind instalarea stării de oboseală.

În sfârşit „metoda volitivă” apreciem că ar putea fi inclusă în inventarul metodelor de dezvoltare a forţei, deşi esenţa ei este psihologică şi nu motrică. Efectul ei este fizic, pentru că poate fi măsurat şi, ca atare, îşi găseşte locul în această clasificare. Evident discutabilă este şi denumirea pentru că toate celelalte metode, îndeosebi cea izometrică, angajează integral actul voliţional. Dar, indiscutabil, în cazul metodei respective, încordarea muşchilor are loc doar pe cale voluntară în regim static sau dinamic, la diferite niveluri de încărcătură (dar cu preponderenţe la nivel limită). Şi pentru că tensiunea neuromusculară este mai scăzută decât în eforturile izometrice, numărul de repetări, durata şi frecvenţa acestor exerciţii în ciclul săptămânal sunt mai puţin limitate.

Planificarea exerciţiilor de dezvoltare a forţei. Respectarea cu stricteţe a principiului continuităţii antrenamentelor constituie condiţia „sine

qua non” a dezvoltării forţei. Specialiştii afirmă că forţa compatibilă cu nivelul performanţei se obţine în 3 ani şi se pierde în 3 săptămâni, în cazul întreruperii antrenamentelor din motive multiple (îmbolnăviri, probleme personale etc.). Mai mult, mijloacele largi de dezvoltare a acestei calităţi se bazează tocmai pe ideea succesiunii, alternanţei şi progresiei excitanţilor (încărcăturilor) din suita antrenamentelor. Întreruperea lucrului anaerob (specific dezvoltării forţei) pe o durată de 4 săptămâni reclamă o perioadă de refacere şi revenire la valorile iniţiale de cel puţin 12 săptămâni. Atrofia musculară survenită în urma imobilizării se instalează într-un ritm de 2-8% pe zi în prima săptămână, recuperarea fiind de durată. Se afirmă că refacerea după imobiliarea unui membru inferior durează peste 18 luni.

Evident, discontinuitatea oricărui tip de effort, dar îndeosebi a celui reclamat de nivelul unei calităţi cu totul perfectibile, cum este forţa, determină scăderea capacităţii de adaptare a organismului la solicitări şi micşorarea dimensiunii grupelor musculare în secţiune transversală. De fapt, are loc o „adaptare la odihnă”, o stare de latenţă care se instalează mai rapid decât adaptarea la efort. Deci, ideea de pauză în zile este absentă în metodologia pregătirii for ţei. Chiar şi în perioada de refacere, care, faptic, a înlocuit perioada de tranziţie, efortul se reduce (până la 50%), dar în nici un caz nu dispare.

Incontestabil, planificarea dezvoltării forţei în concordanţă cu nivelul solicitării ei în concurs nu este o problemă simplă. Abordarea ei în această lucrare este doar de ordin principial. Numărul mare de exerciţii cu o astfel de finalitate, de metode, absenţa unor cercetări fundamentale în acest domeniu îngreunează operaţia planificării. Ea presupune stabilirea unei succesuni, a unor combinaţii cu caracter complementar, suplinitor care să contribuie la creşterea indicilor de forţă.

De reţinut însă, ca regulă de bază, că pentru sporturile în care predomină forţa în regim de viteză, numărul antrenamentelor cu un asemenea profil într-un ciclu săptămânal este mai mic (2-4), faţă de cel realizat în sporturile care reclamă forţă în regim de rezistenţă (3-6).

De asemenea, planificarea trebuie să ţină seama de vârsta sportivilor, ştiut fiind că adaptarea la efort este mai rapidă la tineri decât la vârstnici. În ultima vreme s-au produs schimbări substanţiale în planificarea antrenamentelor sportivilor, aceştia demonstrând o capacitate nebănuită de acomodare la solicitările de forţă şi mari disponibilităţi de îmbunătăţire a indicilor acestei calităţi motrice.

Numărul de lecţii în ciclul diurn şi cel săptămânal a crescut în sporturile bazate pe forţă, concomitent cu sporirea considerabilă a încărcăturilor, a repetărilor şi seriilor, volumul şi intensitatea rezultând din însumarea lor, pe de o parte, şi din numărul pauzelor şi durata lor, pe de altă parte. Pauzele se micşorează în condiţiile îmbunătăţirii pregătirii şi se măresc în cazul creşterii intensităţii şi a numărului muşchilor angrenaţi etc. Desigur, valorile acestor indicatori depind de caracterul şi finalitatea efortului de forţă. de exemplu, halterofilii consideră că numărul de execuţii la ridicarea greutăţilor limit ă, în cadrul unei lecţii, nu trebuie să depăşească 1-2. Pe când atleţii şi voleibaliştii pot efectua 12-15 repetări cu intensitate maximă în câteva serii. Deci, forţa maximă, viteza şi mărimea îngreuierilor se îmbină diferit nu numai în cadrul ramurilor şi probelor caracterizate printr-un regim sau altul de forţă (pură sau combinată), ci şi în interiorul fiecăruia din acestea.

Planificarea antrenamentului pentru dezvoltarea forţei generale şi speciale, statice şi dinamice trebuie întotdeauna să se ţină seama de nevoile reale ale concursului, de graficul formei sportive. Precizările riguroase lipsesc, deşi este unanim cunoscut faptul că cele speciale şi cele dinamice îşi măresc considerabil ponderea pe măsură ce ciclurile săptămânale se apropie de data celor mai importante competiţii campionate europene sau mondiale, reprezentând vârful formei sportive căreia i se subordonează toată strategia şi tactica de pregătire. În studiul asupra rolului antrenamentului izometric în dezvoltarea forţei, cercetările lui Hettinger au demonstrat efectul spectaculos al acestuia, însă soluţia metodologică nu a fosr confirmată de realităţile sportului de performanţă. Creşterea forţei izometrice nu poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul unei ramuri de sport, ci doar cu ajutorul dinamometrului. Brunner a constatat că, după antrenamente şi execuţii bazate pe contracţii izometrice, forţa statică a crescut cu 15,1% iar cea dinamică cu numai 11,5%. În paralel, după antrenamentele care solicitau contracţii izotonice, forţa statică a crescut cu 9,2%, iar cea dinamică cu 18,1%. Cu toată această incertitudine în privinţa modului de valorificare a forţei statice obţinute prin contracţii izometrice, este indicat să fie totuşi planificată în perioadele pregătitoare şi precompetiţionale într-un procentaj mai redus, în antrenamentele bazate pe eforturi dinamice. Soluţia se recomandă datorită avantajelor pe care le prezintă dozarea mult mai exactă şi timpul mai scurt consumat pentru efectuarea lor, precum şi creşterea indicilor de forţă. De asemenea, în situaţia unor accidentări (frecvente în cazul halterofililor) se recomandă ca în absenţa antrenamentelor cu accent pe componenta dinamică să fie folosite cele bazate pe eforturi izometrice.

Suplinirea, fie şi parţială, este preferabilă abandonării stării de efort, pentru a se asigura continuitatea procesului de pregătire.

9.2. Dezvoltarea calităţii motrice rezistenţa. Definiţie: Capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate,

un timp mai îndelungat, fără scăderea eficienţei activităţii depuse, în condiţiile reprimării stării de oboseală.

Şi în cazul acestei calităţi motrice se impune o succintă discuţie terminologică. În primul rând, rezistenţa este o calitate umană complexă care nu se limitează doar la manifestarea ei motrică. Se afirmă pe drept cuvânt că omul este dotat cu mai multe forme de rezistenţă, toate perfectibile prin procesul de antrenament, prin exersare: rezistenţă intelectuală, senzorială, emoţională şi motrică. Cea motrică, analizată din punct de vedere al dimensiunii ei de manifestare,poate fi locală (când angajează mai puţin de 1/3 din totalul grupelor musculare) regională – (între 1/3 şi 2/3 din volumul total al masei musculare) şi globală (peste 2/3 din totalul respectiv). După părerea unor

specialişti (Hollman V.) efortul este realmente de rezistenţă atunci când la îndeplinirea lui participă peste 2/3 din masa musculară, acţiune coroborată cu o activitate intensă a sistemului neuro vegetativ.

Privită din punct de vedere metodologic al pregătirii strict sportive (nu este exclus şi din cel al ergonomiei), rezistenţa poate fi generală (în literatura anglo-saxonă şi franceză se foloseşte termenul de anduranţă) şi specială.

Din punct de vedere fiziologic şi biochimic se diferenţiază rezistenţa aerobă şi rezistenţa anaerobă.

Profilul acestei monografii impune limitarea analizei la clasificările metodologice şi biologice care se corelează, ultima fundamentând-o pe prima. De aceea, considerăm oportună abordarea acestei calităţi motrice prin prisma bazelor ei.

Bazele fiziologice şi biochimice ale rezistenţei. Rezistenţa anaerobă presupune o intensitate a lucrului atât de mare, încât resinteza ATP se

poate obţine doar prin creatinfosfat (CP) şi glicoliză anaerobă. Durata unui astfel de efort este de cca. 1 min., limitarea lui fiind determinată de acumularea în muşchi a acidului lactic, care începe să perturbe metabolismul muscular, transmiterea impulsului nervos şi refacerea ATP.

Rezistenţa aerobă presupune realizarea energogenezei pe calea lanţului respirator, în prezenţa O2 asigurat ţesuturilor active chiar în timpul desfăşurării efortului. De fapt O2 absorbit în timpul efortului serveşte în ultima analiză tot la resinteza ATP utilizat în muşchi ca sursă energetică directă pentru realizarea cuplajului excitaţie-contracţie. Volumul O2 captat, transportat şi utilizat la nivel tisular constituie factorul limitativ al capacităţii de efort, ce determină viteza de înaintare a sportivului într-un efort continuu de rezistenţă aerobă. Exprimarea sintetică a parametrilor de captare, transport şi utilizare a O2 reprezintă consumul maxim de O2 pe min. (VO2 max.). După fiziologi, determinatele consumului VO2 max. pot fi împărţite în două mari grupe: factorii dimensionali şi capacităţile funcţionale ale sistemului cardiovascular şi ale aparatului respirator, participante la captarea şi transportarea O2.

Factorii dimensionali sunt reprezentaţi de mărimea organelor care compun sistemul de captare şi de transport: mărimea plămânilor, dimensiunile suprafeţei de difuziune alveolo-capilară şi capilaro-tisulară, mărimea capului capilar pulmonar, dimensiunea totală a sistemului vascular, mărimea inimii şi cantitatea totală a hemoglobinei din sânge. Dintre toţi aceşti factori dimensionali ai sistemului cardiorespirator, valoarea predictivă cea mai mare pentru VO2 max. o au în primul rând volumul cardiac şi apoi hemoglobina totală. Volumul cardiac, determinat radiotelemetric, este de 600-650 ml. La un adult sănătos nesportiv, iar la sportivii care depun sistematic eforturi de rezistenţă ajunge la 1200-1400 ml. şi chiar mai mult. Concentraţia de hemoglobină este în mod normal de 16% la bărbaţi şi 14,7% la femei şi, de regulă, la cei care practică sporturile de rezistenţă aceste valori cresc, mai ales după o şedere mai îndelungată la altitudine medie. Fumatul şi modul de viaţă nesportivă pot cauza scăderi ale hemoglobinei, cu consecinţe nedorite asupra capacităţii aerobe de efort.

Capacităţile funcţionale ale sistemului cardiorespirator oglindesc starea funcţională şi limitele superioare ale funcţionalităţii acestora, parametrii cei mai importanţi fiind: ventilaţia voluntară maximă şi VEMS (volumul expirator maxim pe s.), echivalentul ventilator (EV), coeficientul de utilizare a O2, volumul sistolic, debitul cardiac maxim. Acesta din urmă poate să atingă în efort valori extrem de mari, până la 45-50 l/min. Factorii care determină creşterea debitului cardiac maxim sunt rezervele de frecvenţă cardiacă şi de volum sistolic, care împreună constituie rezerva cardiacă.

Parametrul fiziologic principal al capacităţii de efort aerob este însă VO2 max. fie sub forma lui absolută, exprimat în l/min., fie raportat la kg/corp, exprimat în ml/min. Sub această formă, capacitatea de efort aerob reprezintă puterea maximă aerobă, denumire introdusă în ergofiziologie de specialistul italian R. Margaria. Cu cât VO2 max. este mai mare, cu atât sportivul poate presta un effort de rezistenţă aerobă la un nivel mai înalt, timp îndelungat. O capacitate crescută de efort în

probele de rezistenţă presupune o combinaţie optimă a factorilor dimensionali şi ai capacităţilor funcţionale ale diferitelor componente ale sistemului cardiovascular şi aparatului respirator angrenate în efortul de rezistenţă. Factorii dimensionali constituie determinantele principale ale variaţiilor interindividuale, în timp ce capacităţile funcţionale sunt răspunzătoare pentru variaţiile intraindividuale. Deşi adaptările cardiovasculare şi respiratorii la solicitările intense de rezistenţă sunt mai vizibile şi deci mai uşor de urmărit, totuşi ele singure nu îndreptăţesc întotdeauna formularea unor concluzii şi îndrumări concrete, privind dozarea efortului în cazul fiecărui sportiv în parte. În schimb, parametrii biochimici ai metabolismului muscular, care evidenţiază capacitatea musculaturii active de a furniza energia necesară unui lucru muscular intens, timp îndelungat, pe calea fosforilării oxidative, prezintă o certă valoare practică. Spre deosebire de efortul de forţă, în eforturile de rezistenţă talentul sportiv apare determinat genetic prin predominanţa fibrelor musculare lente de tip I, care conţin un număr sporit de mitocondrii de talie mare, cu o capacitate oxidativă ridicată. Datele biochimice din ultimii ani tind să considere drept factor limitativ al efortului de rezistenţă aerobă nu atât volumul de O2 captat şi transportat la fibrele musculare, ci mai degrabă capacitatea mitocondriilor de a utiliza o cantitate cât mai mare de O2 la acest nivel. La sportivii cu o capacitate de efort aerob foarte bună (90 ml/kg/min. O2 consumat) atât la băieţi cât şi la fete (75 ml/kg/min. O2 consumat), B. Saltin a constatat, la biopsie, o creştere a activităţii enzimelor de 2-3 ori faţă de muşchii neantrenaţi ai aceloraşi persoane. Aşadar, antrenamentul de rezistenţă duce la proliferarea capilarelor în fibrele musculare active şi sporirea cantitativă a enzimelor mitocondriale, concomitent cu creşterea activităţii acestor enzime oxidative. Numărul crescut de capilare măreşte volumul de sânge ce perfuzează fibra musculară, prelungeşte timpul mediu de tranzit al sângelui, mărind considerabil fluxul sanguin prin muşchi pe minut şi o dată cu aceasta sporind aria de difuziune disponibilă fibrei musculare. Toţi aceşti factori au o importanţă majoră în facilitatea echimbului dintre sânge şi fibra musculară, mai ales în privinţa extragerii O2 din lichidul extracelular ce înconhura fibra musculară. Acest mecanism joacă un rol important şi în sporirea aportului de substrat energetic către fibra musculară, mai ales a acizilor graşi. Schematic, capilarizarea mai bună a muşchilor determină după ultimele cercetări modificări calitative enzimatice la nivel mitocondrial, ce facilitează utilizarea mai eficientă şi preferenţială a acizilor graşi şi în acelaşi timp limitează utilizarea glicogenului, cu reducerea corespunzătoare a producţiei de lactat.

Pentru practicieni este extrem de important faptul că intensitatea optimă de efort în antrenamentul de rezistenţă se situează în acea zonă în care încă nu a început formarea mai accentuată a acidului lactic. Ea corespunde aşa numitului prag aerob-anaerob şi se caracterizează printr-o concentraţie a lactatului sub 4 mmol/l. Acest lactat provine în cea mai mare parte din citosol, unde piruvatul se transformă în lactat ca urmare a deficitului de O2 de la începutul solicitării intense. Acest tip de efort este cunoscut şi sub denumirea de rezistenţă pură sau anduranţă şi se realizează în starea de „steady-state” (echilibru dinamic). Intensităţile mai mari reclamă o furnizare mixtă, aerob-anaerobă, de energie care duce la acumularea treptată a lactatului în citosol, iar aceasta în cele din urmă impune reducerea sau întreruperea efortului. Acest tip de efort se mai numeşte şi „stamine” sau starea de „steady-state” relativ. Determinarea în laborator a pragului aerob-anaerob este indispensabil pentru conducerea corectă a antrenamentului, în general, iar determinarea acidului lactic printr-o micrometodă rapidă aplicată zilnic pe teren are darul de a furniza informaţii extrem de utile despre regimul de lucru în ziua respectivă. Foarte recent a fost introdusă în cercetare o nouă metodă de determinare a pragului aerob-anaerob, bazată pe rezonanţa magnetică nucleară, care permite identificarea unor variaţii minimale ale lactatului muscular. Datorită aparaturii complexe şi costisitoare pe care o necesită metoda nuu poate fi aplicată în practica sportivă de zi cu zi. În schimb, aceea preconizată de italianul Conconi F. se bazează pe determinarea raportului dintre intensitatea efortului şi FC. Linearitatea dintre aceşti parametri se disociază exact la limita pragului aerob-anaerob. Metoda este simplă, nu necesită aparatură complicată, se poate utiliza şi pe teren, este reproductibilă şi se corelează bine cu regimul de efort aerob al sportivului. În funcţie de starea

de antrenament a sportivului, pragul aerob-anaerob se situează la nivelul de 70-90% din valoarea VO2 max. iar FC oscilează între 150-180 p/min.

Formele de evidenţiere a rezistenţei. În funcţie de durata efortului din concurs şi de combinaţiile celorlalte calităţi (forţă şi viteză)

cu rezistenţa, care rămâne esenţială, teoria antrenamentului sportiv diferenţiază următoarele forme: Rezistenţa de lungă durată. Calitate specifică probelor şi sporturilor ciclice (atletism cu probele de 5000 m., 10000 m.,

maraton, 3000 m. pentru femei, 3000 m. obstacole, 20 şi 50 km. marş, cursele de ciclism pe şosea desfăşurate pe etape, canoe – 10000 m., schi 10 km. şi 50 km., înot 1500 m.), cu o durată a efortului de concurs mai mare de 8 min., desfăşurate în energogeneza aerobă, cu angajarea deosebit de mare a sistemului neurovegetativ. Astfel, într-un minut volumul inimii atinge valori de 30-40 l/min., ventilaţia pulmonară 120-140 l/min., cantitatea de O2 absorbită 4-4,5 l/min., frecvenţa cardiacă 120-200 p/min. Factorul hotărâtor în realizarea performanţelor din aceste ramuri îl constituie cantitatea de O2 absorbit pe unitatea de timp care depinde de mărimea minut-volumului inimii. La rândul său, acesta este determinat de frecvenţa cardiacă şi de mărimea volumului pulsaţiei, efect direct al mărimii volumului inimii. Or, cele mai eficiente în această direcţie sunt intensităţile medii ale efortului de rezistenţă care provoacă proliferarea unor noi vase capilare. Iată deci, ce rezonanţă metodologică au atât formarea deprinderii corecte şi complete a actului respirator, pe care sportivul, în general, şi cel care practică aceste ramuri şi probe, în special, trebuie să şi-l însuşească, cât şi aplicarea intensităţilor optime ale eforturilor.

Această formă a rezistenţei include însă şi o multitudine de ramuri şi probe aciclice, îndeosebi jocurile caracterizate printr-o durată prelungită de efort (fotbalul – 90 min., rugbyul – 80 min., handbalul (m) – 60 min., şi (f) – 50 min., hocheiul pe gheaţă – 60 min., baschetul (m) şi (f) – 40 min., polo – 28 min., şi cu o intensitate care dezvăluie o energogeneză combinată, aerobă şi anaerobă, datorită întreruperilor organizate (prin număr variat de pauze cu durată de la 5 min. la 15 min.) şi întâmplătoare, determinată de desfăşurarea competiţiilor, ca şi de schimbarea tempourilor.

Rezistenţă de durată medie. Acest tip de rezistenţă caracterizează probele a căror durată de parcurgere a distanţelor

(pentru sporturile ciclice, cursa de 1500 m. din atletism, înot 400 m., caiac-canoe 500-10000 m., canotaj – toate probele de 2000 m. şi sporturile aciclice, cum sunt luptele, boxul, judoul, patinajul viteză, schi fondul, ciclismul pistă) depăşesc 2 min. şi ajunge până la 8 min., determinând datoria de O2. Consumul energetic în condiţii anaerobe creşte proporţional cu viteza, care se măreşte în special la startul şi finalul probelor respective. Din datele furnizate de literatura medico-sportivă acest consum în proba de 3000 m. obstacole este de cca. 20%, iar în cea de 1500 m. creşte până la 40-50%. De aceea, în probele şi ramurile de sport respective se repartizează doar 5-10% din volumul efortului depus în cadrul ciclului anual dezvoltării capacităţii de efort anaerob, iar restul de 90-95% se afectează dezvoltării capacităţii de efort aerob necesare măririi cantităţii de O2 absorbită. Această situaţie complică procesul dezvoltării rezistenţei de durată medie, care depinde, în majoritatea ramurilor şi probelor, de nivelul de creştere a forţei şi vitezei în regim de rezistenţă.

Rezistenţa de durată scurtă. Este solicitată de parcurgerea unei distanţe de concurs între 45 s. şi 2 min. (în care se

încadrează probele de înot pe 100 şi 200 m., probele atletice de 400-800 m., ciclism – 1000 m., patinaj – 500 m.). Aceste probe se bazează pe energogeneza anaerobă şi solicitările asemănătoare (în bună măsură) cu cele prezentate anterior cu referire la rezistenţa de durată medie. Evident, randamentul, în aest caz, se bazează pe o capacitate foarte ridicată de efort aerob şi o valoare maximă a efortului anaerob. Prima stă la baza dezvoltării celei de-a doua. În condiţiile concursului energia se obţine pe baza proceselor anaerobe. Aşadar, datoria de O2 în proba de 400 m. reprezintă 80%, iar în cea de 800 m., 60-75%. Calitatea respectivă depinde de stadiul de dezvoltare a forţei şi vitezei în regim de rezistenţă.

Rezistenţa în regim de forţă. Este specifică acelor ramuri în care sportivul trebuie să facă faţă unui efort de rezistenţă

mare, amplificat nu numai de mărimea distanţei şi durata parcurgerii ei, dar şi de particularităţile modului de înaintare, de efectuare a lucrului mecanic (densitatea apei şi consistenţa stratului de zăpadă) cerut de concurs şi implicit de pregătire (înot, caiac-canoe, canotaj, patinaj viteză, schi fond). În cazul lor este nevoie de parametri superiori ai forţei şi de o rezistenţă adecvată.

Rezistenţa în regim de viteză. Acest tip de rezistenţă se caracterizează prin capacitatea crescută a sportivului de a suporta

starea de oboseală, intervenită după eforturi de intensitate submaximală şi maximă. Efortul se efectuează în apnee şi este propriu probelor atletice de 100 m. şi celor de 50 şi 100 m. la înot.

Toate aceste 5 forme alcătuiesc baza rezistenţei speciale, care, împreună cu cea generală, formează o unitate indisolubilă biologică şi metodologică.

Mijloacele de dezvoltare a rezistenţei. Inventarul mijloacelor de dezvoltare a acestei calităţi motrice este relativ sărac şi, totodată,

mai puţin complex, simplitatea lui rezultând (îndeosebi pentru sporturile ciclice) din faptul că se bazează pe mişcări naturale, accesibile omului în general şi sportivului în special respectiv: mersul, alergarea, canotajul, schiul fond, patinajul viteză, gimnastica de bază, ciclismul pe şosea, înotul (pe distanţe lungi). De fapt, toate aceste mijloace alcătuiesc arsenalul pregătirii fizice generale a cărei pondere este în creştere, fiind considerabilă în pregătirea juniorilor. Ulterior aceasta scade treptat fără a dispărea însă definitiv din antrenamentele sportivilor consacraţi. Ozolin diferenţiază patru etape în procesul dezvoltării rezistenţei: una a dezvoltării generale, două consacrate fundamentării rezistenţei speciale (treapta I şi a II-a) şi alta aparţinând dezvoltării speciale. Mijloacele variază în funcţie de etapă. Prima etapă include toate mijloacele amintite mai îniante, la care se adaugă suita largă a jocurilor sportive îndrăgite de sportivi, indiferent de specializarea lor, datorită elementului de variaţie pe care îl introduc în monotonia pregătirii. În etapa a II-a este inclusă în primul rând, grupa exerciţiilor din arsenalul propriu ramurii şi probei în care se specializează sportivul (cele de viteză şi tehnică) în etapa a III-a, de asemenea, exerciţiile proprii în condiţii uşurate (pe plan înclinat descendent, vâslit pe firul apei, în amonte) şi apoi îngreuiate (în plan înclinat ascendent, vâslit în aval) şi exerciţii tehnice în condiţii obişnuite; în etapa a IV-a exerciţiile tehnico-tactice în condiţii de adversitate.

Desigur, dezvoltarea calităţii respective, ca de altfel a tuturor calităţilor motrice, rezultă nu numai din aplicarea mijloacelor considerate eficiente (prin prisma suitei de analize făcute – statistico-matematice, fiziologice, motrice, igienice) ci şi din programarea lor – volumul de repetare, intensitatea, durata, distanţele şi profilul traseelor. Deci, mijloacele au rămas, în general, aceleaşi (micşorate ca număr după operaţia de raţionalizare), în schimb metodele s-au înmulţit şi perfecţionat continuu. Dar principiul lor de bază a rămas nemodificat în decursul acestui secol. Iniţial s-aurmărit asigurarea pregătirii prin mijloacele de bază, rezultate din prelungirea efortului impus de creşterea continuă a numărului de repetări a distanţelor şi duratei exerciţiilor. După aceea s-a trecut la pregătirea specializată, aşa cum o să rezulte din metodele pe care le vom prezenta în continuare, în aspectele lor esenţiale. Şcoala finlandeză, care a dominatramurile şi probele atletice de rezistenţă, fiind reprezentată de campionul intrat în legendă (Nurmi) şi-a bazat metodologia pe prelungirea efortului, deci pe pregătirea de bază, generală a rezistenţei. A urmat şcoala neozeelandeză orientată mai ales pe dezvoltarea rezistenţei speciale (elaborată de Lydiard), care a dominat apoi probele de semifond şi fond ale atletismului mondial. Antrenorul Lydiard a preluat de fapt ideile vehiculate anterior în atletismul şi canotajul european (Ferburn afirmă că: „…lucrul lent, de lungă durată, în perioada pregătitoare oferă o bază pentru cel de viteză şi de forţă în perioada fundamentală”), potrivit cărora în antrenamentul maratoniştilor şi fondiştilor era planificat un volum de alergare de 600-800 km. liniari. El a adăugat alergărilor lente pe teren plan, alergările pe planuri înclinate, dezvoltând în fond rezistenţa în regim de forţă (componentă de bază a rezistenţei speciale). Metoda de lucru a fost extinsă în pregătirea fondiştilor, obişnuiţi să folosească alergarea

repetată pe distanţe reduse (ca urmare a segmentării distanţei oficiale de alergare din concurs), dar parcurse cu intensitate crescută. Ei au înţeles în cele din urmă importanţa acumulărilor realizate ca urmare a efectuării antrenamentelor în regim aerob, cu un volum mare de efort. Ozolin opiniază nu pentru o dezvoltare simultană, ci succesivă a celor două forme de rezistenţă. Evident, antrenamentul specializat influenţează pozitiv şi rezistenţa generală în diferite probe, dar după părerea acestuia cele mai eficiente mijloace pentru dezvoltarea ei sunt exerciţiile ciclice de lungă durată aplicate cu o intensitate relativ scăzută, îndeosebi alergarea sub formă de crosuri şi mersul pe schiuri, întrucât angrenează în efort aproape întreaga musculatură a corpului, concomitent cu reglarea respiraţiei şi a proceselor metabolice şi hormonale. I se adaugă, aşa cum arătam mai înainte, mersul pe bicicletă, înotul şi canotajul de durată, alergarea pe patine (de diferite tipuri) şi mersul la deal. Experienţa şcolii româneşti de canotaj infirmă însă teza anterioară, ea dovedind că abordarea pregătirii generale îndeosebi în sporturile de rezistenţă, de tip ciclic, concomitent cu antrenamentele specializate în anumite perioade asigură creşterea spectaculoasă a performanţelor, stabilitatea lor la acest nivel, scurtarea timpului de formare a unor canotoare (ori) de valoare internaţională şi creşterea longevităţii lor sportive.

Prin urmare, vorbind despre mijloacele de dezvoltare a rezistenţei nu e suficient să ne referim doar la structura lor, ci şi la cantitatea de repetare, durata şi distanţa efectuării efortului, intensitatea lui şi apoi numărul şi durata pauzelor de odihnă, de relaxare. Toate acestea alcătuiesc metodica antrenării rezistenţei diferenţiată după mai multe criterii.

Metodele de dezvoltare a rezistenţei. Literatura de specialitate distinge mai multe metode pe care însă Harre le sistematizează

după criterii de ordin didactic fundamentând atât dezvoltarea rezistenţei generale, cât şi a celei speciale.

Metoda antrenamentului de durată. Caracteristica generală a acestei metode o constituie efortul prelungit, care nu este

fragmentat de pauze. Viteza poate fi uniformă sau variabilă. Durata prelungită nu este standardizată, ea variind în funcţie de individualizarea antrenamentului şi de particularităţile energetice şi tehnice ale fiecărei ramuri sau probe sportive în parte. Durata are însă limitele ei minime (30 min. pentru începători) între 50-120 min. pentru sportivii consacraţi din canotaj, caiac-canoe şi probele de fond din atletism, cu posibilităţi de prelungire în ciclismul de şosea.

Din această catogorie de metode fac parte: Metoda antrenamentului continuu care constă în efectuarea fără pauză a efortului fizic pe

distanţe de timp, care pot depăşi de mai multe ori distanţa sau durata de concurs. Metoda prevede cronometrarea timpului în care se parcurge distanţa respectivă sau numărarea ciclurilor de repetări ale eforturilor specifice realizate în intervalul de timp în care s-a efectuat efortul fizic planificat. În felul acesta se poate evidenţia viteza de execuţie a mijlocului folosit în antrenament. Intensitatea poate fi stabilită cu exactitate prin măsurarea frecvenţei pulsului, care atinge valori între 150-170 p/min. în funcţie de cerinţele probei sportive.

Metoda antrenamentului alternativ sau variabil constă în repetarea diferenţiată a eforturilor sub aspectul vitezei de execuţie, a distanţelor şi perioadelor de timp în care se efectuează. În cadrul acestei metode pot fi aplicate mai multe variante:

Metoda alternativă, prin care, într-o distanţă sau perioadă de timp dată, unele părţi – anticipat stabilite – se execută cu viteză ridicată sau în care ea creşte progresiv (astfel încât intensitatea efortului să crească într-un timp scurt, iar datoria de O2 să se completeze în intervalul de timp imediat următor). De exemplu, alergarea 60 min., dintre care 1000 m. cu viteza de 4 m/s, echivalent cu 140 p/min. şi 500 m. cu viteza de 5 m/s, echivalent cu 180 p/min., alternativ, iar altele cu viteză mai mică.

Metoda alternativă – progresivă. Această metodă are subvariantele următoare: - în creştere şi/sau uniformă a distanţelor (perioadelor de timp) sau a vitezelor de execuţie;

- în creştere şi/sau neuniformă a distanţelor sau a vitezelor de execuţie; - combinată, îmbinând sistemele de creştere sau descreştere a eforturilor cu cele uniforme

sau neuniforme. Metode Fartlek. Se bazează pe parcurgerea anumitor distanţe (perioade de timp) stabilite în general de

sportiv. Alternarea tempourilor de alergare se face după o schemă prestabilită sau aleasă de sportiv (mai cu seamă) în funcţie de starea terenului (denivelaţia), de gradul de pregătire, de momentul aplicării acesteia în raport cu graficul formei sportive. De obicei, alergarea se desfăşoară în pădure, cu o durată cuprinsă între 30-60 min., valoarea tempourilor depinzând atât de variaţia traseului, cât şi de intensităţile impuse de etapa de antrenament.

Metoda antrenamentului cu intervale. Această metodă are o largă răspândire, întrucât se bazează pe principiul divizării efortului pe

intervale cu perioade planificate de odihnă şi efort. Intervalele de odihnă nu sunt folosite pentru o refacere completă, sistându-se atunci când frecvenţa pulsului ajunge la 120-130 p/min. (stadiul intermediar de revenire), moment în care acţionează efortul următor. În cadrul acestei metode se utilizează, de regulă, viteze mari de execuţie. Factorii de progres constau în creşterea vitezei de execuţie şi/sau reducerea duratei pauzelor (intervalelor de odihnă intermediare), impuse de adaptarea sportivului la efort.

Şi această metodă prezintă câteva variante: - metoda cu intervale scurte cu durata efortului cuprinsă între 15 s şi 2 min.; - metoda cu intervale medii, în care durata efortului se încadrează între 2 şi 8 min.; - metoda cu intervale lungi, cu o durată a efortului cuprinsă între 8 şi 15 min. Metoda de antrenament cu repetări. Metoda constă în repetarea unor distanţe egale care se execută cu intensităţi (viteze) mari,

submaximale şi maximale. Şi aceasta prezintă următoarele variante: - cu pauze medii, de regulă de 4-6 min., intensitatea fiind ridicată (peste 80% din

posibilităţile momentului sau din nivelul planificat ca obiectiv pentru ciclul anual curent; - cu pauze mari, de regulă între 12-20 min. (şi chiar mai mari), care intercalează eforturi cu

intensităţi submaximale şi maximale; - cu pauze mici, între 3-1 min., care, în antrenamentul la înot a coborât până la 45-30 s.

Pauzele intercalează eforturi cu viteze de execuţie mari şi maxime. De regulă, atunci când se folosesc pauze mici şi foarte mici se execută doar părţi din timpul regulamentar de concurs şi, mai rar, toată durata sau distanţa regulamentară de concurs;

- cu pauze variate ca durată, de exemplu în scădere, în creştere în combinaţii de creşteri sau descreşteri ale vitezei sau ale vitezei de execuţie în cadrul seriei de repetări, cu viteze de execuţie care variază de la o repetare la alta, cu viteze de execuţie în creştere de la o repetare la alta.

Metoda de antrenament „stres”. Această metodă relativ recentă se bazează pe efectuarea unui volum maxim de efort, care

depăşeşte de câteva ori distanţa sau durata efortului competiţional. Vitezele de execuţie pot fi maxime sau la nivelul vitezei medii de concurs din probele respective. Pauzele de odihnă (refacere) dintre repetări sunt diferenţiate însă de regulă pentru îngreuierea efortului, se folosesc pauze medii sau mici, în unele situaţii renunţându-se complet la ele. Această metodă se aplică rar, îndeosebi când se planifică testarea capacităţii maxime de efort.

Metoda de antrenament de control (de concurs). Scopul metodei constă în dezvoltarea exclusivă a rezistenţei speciale. Prin intermediul

acesteia se modelează concursul, cu întreaga şi complexa lui schemă de eforturi fizice, tehnico-tactice şi psihice. Folosirea concursurilor de casă, locale, amicale în care se angajează la maximum capacitatea de efort cerută de legităţile concursului (durată, nivel, importanţă etc.), ca şi a probelor de control sau ajutătoare compun elementele metodei care prefigurează concursul.

Sistematizarea eforturilor de rezistenţă şi standardizarea lor. Asemenea măsuri nu anulează valoarea metodelor prezentate anterior, ci doar le

completează. Metodele stabilesc, în funcţie de finalităţile didactice următire, relaţiile optime între strucuturile exerciţiilor, volumul lor de repetare, fracţionarea şi alternarea acestora cu pauze diferenţiate sub aspectul numărului, duratei şi conţinutului. Efectul major şi unic al acestor măsuri îl constituie dezvoltarea rezistenţei, nuanţele şi variantele ei fiind determinate de particularităţile fiecărei metode care precede, aşa cum am constatat anterior diverse dozări ale elementelor componente. În felul acesta se asigură creşterea accesibilităţii efortului într-o ramură sau alta, corespunzător specificului tehnic şi intensităţii execuţiei pe parcursul întregii durate a concursului, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru evaluarea eforturilor ce urmează să fie prestate de sportivi, echipaj sau echipă, se stabilesc treptele de solicitare, în funcţie de valorile pulsului de durata distanţelor parcurse şi de viteza de execuţie (în s. sau min.) a acestora.

Deci, metodele de dezvoltare a rezistenţei indică raporturile optime între elementele indispensabile ale tipului de effort care îi este specific (distanţă, durată, număr de repetări, succesiune sau alternanţă, intensitate), pe când sistematizarea presupune dirijarea efortului în vederea obţinerii efectelor immediate şi mai ales cumulate, care se constituie ca finalităţi ale ansamblului metodologic preconizat; de asemenea, îi controlează desfăşurarea şi încadrarea în limitele efortului specific concursului a cărei performanţă este prestabilită.

Pentru a înlesni cunoaşterea acestei metodologii de sistematizare a efortului de rezistenţă ne vom referi la câteva procedee folosite în alergările de fond din atletism. În literatura de specialitate este prezentată o sistematizare pe 6 trepte de efort. După cum se poate observa limita inferioară de la care se consideră că încep eforturile de dezvoltare (zona a II-a) se situează la începutul pregătirii, având valori ale pulsului minimum 140 p/min. O dată cu adaptarea organismului sportivului la cerinţele acestei zone de effort se consideră că valorile pulsului pot să crească peste 150 p/min. La acest nivel de adaptare a organismului, efectuarea ulterioară a unor eforturi cu valori sub 140 şi apoi 150 p/min. nu mai este eficientă pentru dezvoltarea rezistenţei. Acest tip de effort poate fi util doar pentru refacerea organismului în anumite momente ale pregătirii. Suma antrenamentelor din zona de refacere cu eforturi reduse, relevate de un puls de 140-150 p/min., ocupă în economia ciclului anual o pondere neînsemnată sau mai mică în comparaţie cu volumul de lucru din alte zone.

În dirijarea eforturilor trebuie să se ţină seama de viteza de deplasare în m/s sau km/min., corelându-se concomitent efortul efectuat cu cheltuielile energetice ale organismului manifestate prin valorile pulsului.

În sinteză, cele 6 trepte ale sistematizării efortului sunt următoarele: zona I de refacere, zona a II-a de dezvoltare, zona a III-a extensivă, zona a IV-a intensivă, zona a V-a maximală, zona a VI-a, acea a vitezelor maxime de efort. Pentru stabilirea tempourilor de alergare corespunzătoare celor 6 trepte am folosit datele furnizate de literatura de specialitate, prelucrându-le şi stabilind valorile tempourilor intermediare de alergare, în funcţie de zonele de efort şi sugerând astfel metodica ce se recomandă.

Unele modele de sistematizare indică şi valorile parametrilor prin care se ţine evidenţa antrenamentelor pe calculator: 1) numărul ciclurilor săptămânale de pregătire; 2) greutatea corporală a sportivului; 3) zilele de repaus, fără antrenamente; 4) numărul lecţiilor de antrenament; 5) numărul orelor de antrenament; 6) numărul total al km. alergaţi; 7) numărul km. alergaţi la încălzire şi în încheierea antrenamentelor; 8) numărul repetărilor exerciţiilor pentru sărituri; 9) numărul orelor destinate pregătirii atletice; 10) numărul de km. parcurşi în alergări la deal; 11) numărul de km. efectuaţi pentru viteză; 12) numărul orelor destinate pentru efort compensator; 13) nunmărul concursurilor şi alergărilor de control; 14-17) numărul de km. efectuaţi în treptele de alergare continuă; 18) numărul de km. alergaţi după metoda Fartlek; 19-22) numărul de km. alergaţi în treptele de tempouri; 23) media tuturor distanţelor alergate; 24) procentajul distanţelor alergate faţă de total; 25) nivelul pragului anaerob; 26) rezultatele din concurs; 27) totalul km. alergaţi pe grupe de distanţe lungi pentru alergările continue; 28) până la 10 km.; 29) între 11 şi 15 km.; 30)

între 16 şi 24 km.; 31) între 25 şi 34 km.; 32) peste 35 km. pentru alergările de tempou; 33) distanţe între 100 şi 399 m.; 34) distanţe între 400 şi 999 m.; 35) distanţe între 1 şi 3 km.; 36) pulsul.

Zona de eforturi predominant anaerob alactacide. În această zonă se parcurg distanţele de 15-25-50 m. la nivel maxim de intensitate, cu un

număr mic de repetări, cu pauze mari de revenire între repetări. Se recomandă ca valorile pulsului să fie de 170 p/min.

Zona de eforturi predominant anaerob lactacide. Are o însemnătate deosebită pentru distanţele de concurs de 100-200 m. ponderea ei

descrescând progresiv pe măsura creşterii distanţelor de concurs spre proba de 1500 m. Se folosesc, în această zonă, distanţe de antrenament de 50-100-200 m., parcurse cu intensitate (viteza de parcurgere) de:

- 70-90% pentru repetăripe distanţe de 50-100 m. Procentajul este stabilit în raport cu viteza medie indispensabilă pentru obţinerea rezultatului planificat, a recordului personal din proba de antrenament, cotat, ca nivel de referinţă, 100%;

- 80-90% pentru repetări pe distanţe de 200 m., cu următoarea subliniere; deşi o dată cu mărirea distanţei de antrenament creşte şi dificultatea prestării efortului respectiv, ca şi cheltuielile energetice ale organismului, se urmăreşte totuşi realizarea unor parametri înalţi ai vitezei, deoarece se consideră necesară o intensitate procentual mai ridicată faţă de obiectivul planificat (sau cea mai bună performanţă) şi în raport cu vitezele impuse de parcurgerea unor distanţe mai scurte.

În această zonă se apreciază că se dezvoltă forţa în regim de rezistenţă. În cazul în care se aplică metoda de lucru pe intervale, pulsul poate să ajungă la valori de peste 180 p/min.

Se recomandă să nu se meargă pe ideea creşterii volumului de efort în detrimentul calităţii execuţiei mijloacelor de antrenament.

Zona de efort mixt. Se caracterizează prin faptul că frecvenţa cardiacă atinge 170-180 p/min. eforturile se

desfăşoară timp de 2-3 min. şi pe distanţe până la 400 m. şi, în sfârşit, intensitatea (viteza de execuţie) variază:

- de la 70-80% pentru distanţe 50 şi 100 m.; - de la 80-90% pentru distanţe 200 şi 400 m. Zona de efort predominant aerob superior. Frecvenţa cardiacă se situează între 150-170 p/min., durata eforturilor este cuprinsă între 4-5

min. şi 20 min., iar viteza de execuţie a eforturilor oscilează între: - 65-75% pentru distanţele de 50 şi 100 m.; - 75-85% pentru distanţele de 200 şi 400 m.; - 85-95% pentru distanţele mai lungi de 400 m. în situaţia în care se foloseşte metoda eforturilor continue se recomandă ca distanţele

parcurse să nu fie mai mari de 1500 m., iar dacă se aplică metoda antrenamentului alternativ – variabil, distanţele planificate să fie efectuate sub ½ din intensitatea de efort. Atunci când se aplică metoda de antrenament cu intervale, se recomandă ca distanţele de 50 m. să fie executate cu pauze foarte scurte.

Zona de efort predominant aerob mediu. Se caracterizează prin faptul că frecvenţa cardiacă este cuprinsă între 130/140 p/min. şi 160

p/min., intensitatea sau viteza de parcurgere a distanţelor de antrenament de 50-100 m. se situează între 60 şi 70% din posibilităţile maxime, între 65-75% pentru distanţele de 200-400 m. şi între 70-75% pentru distanţele mai lungi de 400 m. În cazul distanţelor de 50 m. se recomandă ca pauzele dintre repetări să fie mai mari de 2-3 s.

Zona de efort aerob inferior. Frecvenţa cardiacă se află sub 130/140 p/min. Lucrul efectuat în acest regim de efort are o

eficienţă redusă, dar este indispensabil, pentru că la acest nivel frecvenţa cardiacă asigură încălzirea organismului şi apoi întreţinerea (în situaţii de accidentare) capacităţii de adaptare dobândită

anterior. Planificarea exerciţiilor de dezvoltare a rezistenţei. În principiu, în cazul monociclului tradiţional specific calendarului competiţional la canotaj,

caiac-canoe şi maraton, perioada pregătitoare durează între 5-7 luni, un procent ridicat fiind afectat dezvoltării rezistenţei generale, ca bază a pregătirii fizice aerobe, care constituie suportul pregătirii speciale. În cazul biciclului specific majorităţii ramurilor şi probelor aciclice şi ciclice, perioadele se scurtează, însă se repetă. Astfel, perioada pregătitoare durează între 3-4 luni, perioada competiţională, 1-2 luni urmată de cea de tranziţie, care în ultimul deceniu a dispărut practic din planificare (în afara cazurilor în care refacerea sau recuperarea sportivilor o reclamă în mod necesar). Evident, periodizarea dublă a ciclului anual prezintă o serie de avantaje. Astfel, ea în primul rând, asigură o alternanţă a eforturilor utile în multe privinţe dar în mod deosebit în dezvoltarea rezistenţei care beneficiază de schimbarea lucrului de durată cu cel specific concursului. În al doilea rând, antrenorii şi cercetătorii ştiinţifici obţin la intervale mult mai scurte informaţii de natură biologică şi motrică asupra îndeplinirii obiectivelor de antrenament (inclusiv nivelul de dezvoltare a rezistenţei), ceea ce ajută la dirijarea şi eventual reconsiderarea metodologiei acestuia. În al treilea rând, o variaţie mai mare a conţinutului antrenamentelor asigură o mai mare şi mai activă participare emoţională a sportivilor la desfăşurarea lor, condiţie a îmbunătăţirii capacităţii de efort. Creşterea volumului de efort specific pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază pe întreg parcursul ciclului anual, în ramurile şi probele sportive caracterizate prin rezistenţa de durată scurtă şi medie, constituie o orientare metodologică confirmată de valoarea performanţelor din ultimii ani.

Curs nr.10 Dezvoltarea calităţilor motrice viteza şi îndemânarea

10.1. Dezvoltarea calităţii motrice – viteza. Definiţie: capacitatea de a executa o mişcare dată sau o suită de mişcări într-un timp cât mai

scurt. Cu cât perioada de timp în care se execută mişcarea este mai scurtă, comparativ cu alte execuţii ale aceleaşi mişcări, cu atât este viteza mai mare. Capacitatea sportivului de a efectua eforturile specifice de viteză pe toată durata întrecerii, contribuie în mod hotărâtor la câştigarea acesteia, în mod deosebit în probele de sprint şi sărituri din atletism, în ciclism, box, lupte, judo şi scrimă, ca şi în majoritatea jocurilor sportive.

Cărei calităţi i se datoreşte îmbunătăţirea performanţei în unele probe de-a lungul unei perioade de aproape un scol ? Rezistenţei ? În parte da ! Dar aceasta nu s-a datorat faptului că omul a putut alerga sau înota o distanţă mai mare, ci capacităţii de a parcurge aceeaşi distanţă mai repede, cu o viteză mai mare. Deci, în primul rând s-a dezvoltat viteza, acesta fiind scopul principal al oricărei pregătiri, în profida dificultăţilor sporite şi a limitelor biologice ale organismului uman. Aceasta nu exclude însemnătatea rezistenţei şi a altor factori tehnici, organizatorici şi materiali definitorii pentru modelul de antrenament. Subliniem doar că scopul final al pregătirii este dezvoltarea unei viteze de execuţie cât mai mari, obiectiv care poate fi realizat prin multiple mijloace.

Teoretic, dacă discutăm despre componenta de viteză prezentă în orice mişcare, evident în combinaţie cu alte calităţi motrice, pornim de la premisa că forma ei pură se manifestă numai atunci când energogeneza mişcării respective este anaerobă, deci în absenţa aportului de O2. După opinia generală a specialiştilor, viteza pură se manifestă în condiţiile unui effort brusc cu intensitate maximă în primele 5-6 s. După aceste 5-6 s., organismul continuă efortul pentru a putea începe să folosească O2 din atmosferă. Ca atare, eforturile încetează să mai fie pur anaerobe, fiind influenţate de factorul viteză, indiferent de ramura de sport în care s-ar produce. Sportivii manifestă, de regulă, la sfârşitul oricărei probe competiţionale în condiţiile unei bune pregătiri, a unei adversităţi crescute în lupta pentru victorie o concentrare şi o capacitate maximă de efort şi efectuând un impetuos final şi o intensificare a acţiunilor motrice complexe solicitate de concursul respectiv. Acest „finiş” se poate realiza fără aport de O2, efortul fiind anaerob, deci efectuat în regim de viteză pură. Între aceste două momente de viteză pură, de la începutul şi sfârşitul concursului, cu o durată mai mare de 5-6 s. există o viteză de deplasare, care tinde să asigure fiecărui sportiv posibilitatea de a-şi desfăşura activitatea competiţională.

Deci, tendinţei de dinamizare a efortului competiţional i se răspunde pe plan metodologic prin creşterea vitezei de execuţie a mijloacelor de bază (tehnico-tactice) care imprimă caracteristica probelor sportive. Ca atare, procesul de dezvoltare a vitezei de execuţie (fără ca eficienţa şi exactitatea procedeelor tehnice să scadă, ci, dimpotrivă, să crească) capătă o însemnătate tot mai mare în strategia şi tactica abordării concursului modern. Indiferent de profilul acestuia (individual, pe echipe, între echipaje, cu adversitate directă sau indirectă), este necesar ca sportivul să poată executa efortul competiţional cu mare viteză. El are nevoie de rezervă de viteză raportată la tempoul de concurs. Aceasta creşte proporţional cu posibilităţile maxime de viteză în executarea mjloacelor specifice. Pornind de la acest adevăr al concursului actual, trebuie reevaluată concepţia despre rolul şi locul vitezei în programarea antrenamentului, ca o condiţie a optimizării performanţei sportive.

Bazele fiziologice şi biochimice ale vitezei şi formele ei de manifestare. În cadrul diverselor mişcări, viteza se manifestă sub formă şi aspecte diferite, însă

întotdeauna una dintre ele este dominantă în realizarea actului motric. Se deosebesc următoarele forme de manifestare a vitezei:

- viteza de reacţie, sinonimă cu timpul de reacţie sau perioada latentă a reacţiei motrice elementare;

- viteza de execuţie a unor mişcări mai complexe sau a unei faze dintr-o mişcare complexă

ce caracterizează o ramură sau probă; - viteza de repetiţie, prezentă în efectuarea unor acte motrice ciclice, de exemplu, frecvenţa

paşilor în unitatea de timp sau frecvenţa loviturilor la box; - viteza de deplsare sau viteza integrală – care se manifestă de obicei în condiţiile specifice

unor ramuri sau probe, cum sunt: alergările de viteză, viteza elanului sau a jucătorului pornit la contraatac;

- viteza de opţiune, manifestată prin alegerea rapidă a variantei optime de răspuns la acţiunile adversarului, care exprimă inteligenţa sportivului în unele ramuri de sport ca: boxul, luptele, judoul, tenisul, iar în jocurile sportive în general capătă o pondere din ce în ce mai mare;

- viteza de angrenare, caracterizată prin capacitatea de a ajunge rapid la viteza maximă. Aceste forme de manifestare a vitezei se caracterizează printr-o independenţă relativă.

Înregistrând timpul de reacţie cu ajutorul unei aparaturi moderne, specialistul italian Madellal A. a constatat lipsa unei corelaţii statistice semnificative între timpul de reacţie şi performanţa la 100 m. din atletism. Fiecare dintre formele de manifestare a vitezei are la bază mecanisme fiziologice şi un substrat biochimic aparte. Astfel, viteza de reacţie se bazează pe procesele complexe ce realizează depolarizarea membranei receptorilor, pe viteza transmiterii eferente şi aferente a mesajului codificat sub formă de impuls nervos, pe timpul necesar elaborării răspunsului şi generalizării excitaţiei în muşchi. Un astfel de ciclu complet măsoară în medie cca. 200 ms., din care 50% se consumă la nivel central, pentru analiza şi sinteza mesajului şi pentru eliberarea răspunsului. Trebuie reţinut că tocmai această parte a impulsului de reacţie este cea mai dinamică şi deci perfectibilă prin exersare.

Viteza de execuţie exprimă timpul necesar efectuării integrale a unui act motric, care, pe lângă componentele amintite anterior, conţine şi elementul de execuţie a mişcării complexe. În activitatea sportivă, viteza de execuţie este declanşată de cele mai multe ori de către un obiect în mişcare (mingea, ţinta la proba de mistreţ etc.), ceea ce reprezintă o îngreuiere serioasă a părţii aferente a reacţiei motrice, dar şi a analizei centrale a parametrilor temporali şi spaţiali ai obiectului aflat în mişcare. Date recente în domeniul neurofiziologiei demonstrează că, în cazul apariţiei neaşteptate a unui stimul, timpul de execuţie este semnificativ prelungit. Observarea şi identificarea obiectului în zbor reclamă o dublă acomodare vizuală: o acomodare cinetică, obţinută prin mişcarea de convergenţă a celor doi globi oculari şi o acomodare dioptrică la distanţă, impusă de distanţa obiect-sportiv. Acomodarea cinetică se realizează în cca. 175-225 ms., iar acomodarea dioptrică necesită o perioadă de cca. 200-400 ms., care se impune perfecţionării capacităţii sportivilor de a identifica rapid parametri de zbor. Practica ne arată că această capacitate se poate perfecţiona prin exerciţii judicios selecţionate şi metode eşalonate în cadrul ciclului săptămânal de antrenament. Se recomandăîn acest scop mai ales jocurile dinamice, în care sportivul este pus în situaţia să răspundă rapid la apariţia unei mingi sau a altui obiect aruncat din poziţii variabile şi cu traiectorii şi viteze diferite, respectând regula „de la uşor la greu”. Atunci când privirea sportivului fixează obiectul aruncat înainte de a-şi lua zborul, reacţia motrică şi implicit viteza de execuţie sunt corespunzătoare.

Viteza de repetiţie exprimă numărul maxim de mişcări simple sau mai complexe, efectuate în unitatea de timp şi are la bază mobilitatea sau labilitatea funcţională a sistemului nervos central, care emite comenzi succesive în mod repetat, iar efectorul muscular răspunde prompt la aceasta în funcţie de propria viteză de contracţie şi de relaxare. În cazul în care timpul de execuţie a mişcărilor repetate rapid se prelungeşte, intervine în sens limitativ oboseala plăcii motorii, la nivelul căreia au loc sinteza şi activitatea mediatorilor chimici. O dată cu solicitarea extremă a mobilităţii funcţionale a proceselor corticale, oboseala survenită la nivel central determină diminuarea performanţei motrice repetate cu mare frecvenţă.

Viteza de deplasare, ca formă complexă de manifestare a vitezei, are cea mai mare importanţă în sport, deoarece oglindeşte posibilităţile concrete ale sportivului de a parcurge distanţa dată cu maximum de viteză. În probele atletice de viteză ea este esenţială pentru victorie, iar în multe ramuri de sport, ca fotbalul, tenisul de câmp, rugbyul, baschetul etc., viteza de deplasare mare

poate crea avantaje incontestabile în anumite faze ale întrecerii sportive. Viteza de deplasare, ca formă complexă de manifestare a vitezei, se află într-o relaţie dialectică de interdependenţă relativă cu formele elementare ale vitezei.

Analiza performanţelor sportive în probele de viteză arată că două forme de manifestare a vitezei prezente în viteza de deplasare – capacitatea de accelerare rapidă şi aceea de a menţine nivelul relativ constant al vitezei (viteza medie specifică) sunt independente una de cealaltă. Sportivul care acumulează repede viteză în timpul startului poate realiza un rezultat mai slab pe distanţa de alergare, decât cel care se lansează ceva mai încet, dar posedă, o viteză mai mare şi constantă pe parcurs. Explicaţia rezidă în faptul că alergătorul are de rezolvat sarcini diferite în cele două faze ale alergării: în faza de start, scopul este dobândirea rapidă a unei viteze cât mai mari, condiţionată în special de forţa în regim de viteză, forţa explozivă (după Baroga L.), în timp ce pe parcursul alergării de 100-200 m. hotărâtor este nivelul vitezei medii – viteza în regim de rezistenţă. Coordonarea fină a mişcărilor joacă un rol important în ambele faze. În unele ramuri de sport, accentul principal se pune pe accelerarea rapidă (baschet, fotbal, handbal, tenis etc.), în timp ce în probele de viteză ambele componente sunt importante.

Din punct de vedere fiziologic, actele motrice executate cu mare rapiditate au la bază repetarea cu mare viteză a comenzilor nervoase transmise către muşchii efectori. În condiţiile vitezei maxime de deplasare, semnalele senzitive proprioceptive cu punct de plecare din muşchi tendoane-aponevroze, capsule articulare etc., nu pot interveni în corectarea eventualelor greşeli de coordonare, deoarece mecanismele feed-back nu dispun de timpul suficient pentru aceasta. De aceea, specialiştii Verhoşanski J. ş.a. recomandă evitarea executării cu viteză maximă a mişcărilor rapide insuficient stăpânite. De altfel, neurofiziologia modernă stabileşte fără echivoc faptul că bombardarea plăcii motorii cu salve de impulsuri de mare frecvenţă duce la micşorarea treptată a intervalului de timp ce stă la dispoziţia muşchiului pentru efectuarea contracţiei. Apare, în acest context, starea de tetanie incompletă, în care muşchiul se relaxează din ce în ce mai greu şi mai puţin , apropiindu-se de lucrul în regim izometric. Aceasta reduce din ce în ce mai mult amplitudinea mişcării, o dată cu ea micşorându-se şi viteza de deplasare. Alergarea „crispată” reprezintă exemplul clasic al tetanizării muşchiului, pentru eliminarea ei fiind necesare multe exerciţii de relaxare. Din punct de vedere biochimic, viteza depinde de rezervele din muşchi de acid adenozintrifosforic (ATP) şi fosfocreatină (PC) şi de regimul de mobilizare a energiei chimice. Ca urmare a lucrului cu intensitate maximă se crează o datorie mare de O2 iar cantitatea de acid lactic din sânge creşte după efort.

Metodele moderne de dezvoltare a vitezei de deplasare se bazează pe repetarea cu viteză maximă (sau aproape maximă) a unor porţiuni relativ scurte, exerciţiul fiind efectuat integral cu mare intensitate. În funcţie de gradul de pregătire, perioada de antrenament, condiţiile materiale şi de mediu, distanţa şi intervalul de odihnă variază. Este deosebit de important ca intervalul de odihnă să fie astfel stabilit, încât să permită refacerea a cca. 95% din capacitatea de efort anaerob-alactacid, iar în scopul menţinerii la un nivel ridicat a excitabilităţii sistemului nervos central în timpul pauzei, sportivul trebuie să execute în continuare alergare uşoară sau mers vioi, eventual să facă exerciţii de gimnastică respiratorie şi de relaxare, toate acestea în scopul asigurării prospeţimii nervoase atât de necesară pentru atingerea vitezei maxime. Astfel, fiecare dintre eforturile de viteză repetate la intervale relativ scurte va găsi sistemul nervos central şi în special scoarţa cerebrală într-o stare de excitabilitate uşor crescută (faza de exaltare), ce favorizează realizarea vitezei maxime sau chiar supramaxime. Din punct de vedere biochimic nu există contraindicaţii în efectuarea eforturilor repetate de viteză. Doar dacă efortul de viteză se prelungeşte peste 15 s. se cuplează în torentul energogenetic glicoliza (descompunerea anaerobă a glucozei), care nu favorizează atingerea vitezei maxime, iar prin acumularea în muşchi a acidului lactic se influenţează negativ viteza contracţiei lui. În cazul distanţelor scurte de 50 m., parcurse cu viteză maximă, intervalul optim de odihnă se situează între 3:30-5 min., iar după 100 m. parcurşi cu viteză maximă este necesară o perioadă de minimum 7-8 min. pentru revenire.

Din cauza numărului mare de repetări ale exerciţiilor specifice de viteză (cu viteză maximă), volumul mare de lucru devine monoton şi stereotip şi duce cu timpul la fixarea caracteristicilor temporare şi spaţiale ale mişcării ciclice specifice alergărilor scurte, determinând în cele din urmă apariţia „barierei de viteză”. Lungimea paşilor reprezintă caracteristica spaţială a efortului de viteză, iar frecvenţa paşilor şi viteza de execuţie a unui ciclu integral constituie caracteristici temporare ale efortului de viteză. Fixarea caracteristicilor spaţiale şi de timp ale efortului, efectuat în mod repetat într-o manieră similară, creează cu timpul o adevărată „barieră” în calea îmbunătăţirii vitezei maxime.

Bariera de viteză apare şi se fixează ca rezultat al contradicţiei interne a metodicii de antrenament ce preconizează un mare număr de repetări cu viteză maximă sau apropiată de cea maximă. Metodica respectivă face imposibilă menţinerea pe tot acest interval a prospeţimii sistemului nervos central, cerută de legile fiziologiei efortului în vederea realizării oricărui progres în eforturile specifice de viteză. Antrenorul, cunoscând foarte bine legea de bază a dezvoltării vitezei, conform căreia „viteza se dezvoltă prin viteză”, optează pentru repetarea multiplă a efortului în condiţii de viteză maximă, căzând în capcana fixării unui stereotip dinamic specific de viteză, în cadrul căruia caracteristicile de timp şi de spaţiu ale mişcării s-au legat atât de strâns între ele, încât mişcarea devine quasi-automată, invariabilă, constantă. În asemenea situaţii, mărirea volumului de lucru în lecţiile de antrenament are ca efect fixarea şi mai puternică a tuturor parametrilor alergării. O astfel de situaţie ar putea fi chiar favorabilă în condiţiile atingerii unei viteze foarte mari, asigurând supremaţia alergătorului de viteză consacrat sau a unui alt sportiv, de exemplu a unui fotbalist care joacă pe postul vârfului de atac sau de extremă şi a atins o viteză de alergare pe 100 m. de 10.3-10.5. În schimb, unui tânăr sportiv cu reale posibilităţi de a stabili o performanţă excepţională, o astfel de stabilizare la jumătatea drumului constituie un handicap sau o nerealizare. Instalarea barierei de viteză poate fi evitată prin utilizarea mijloacelor variate de pregătire, intercalate cu exerciţii specifice de sprint, înlăturarea monotoniei pregătirii prin introducerea unor jocuri de mişcare, exerciţii pe teren variat, jocuri sportive etc.

Mijloacele de dezvoltare a vitezei. Ozolin N.G. diferenţiază 3 grupe de exerciţii aplicate în dezvoltarea acestei calităţi: Exerciţii de dezvoltare generală a vitezei, care constau din mişcări simple, executate cât mai

repede posibil, de genul rotărilor, sprinturilor, întoarcerilor, la care se adaugă jocurile sportive cu o largă răspândire în practica sportivă. Datorită marii lor accesibilităţi din punct de vedere motric şi emoţional aceste mijloace sunt incluse în majoritatea antrenamentelor pentru dezvoltarea vitezei începătorilor, copiilor şi juniorilor.

Exerciţii specifice pentru viteză din propria ramură de sport (apropiată ca structură de cea competiţională) diferenţiate, la rândul lor, de autor în 3 grupe:

- exerciţii ciclice: alergare pe 100 m. cu sprijin, deplasări prin sărituri, salturi, paşi măriţi, toate efectuate rapid, deci cu o frecvenţă cât mai mare sub formă de repetări şi cu o amplitudine redusă;

- exerciţii aciclice: împingeri, loviri, sărituri, realizate de asemenea cu viteză maximă; - exerciţii combinate: sărituri şi aruncări cu elan, acţiuni tehnico-tactice din jocurile sportive. Exerciţii de viteză din alte ramuri de sport, cum sunt alergările pe distanţe scurte folosite în

toate jocurile sportive, de halterofili şi aruncători. Prin folosirea exerciţiilor specifice de viteză din propria ramură sau din altele se favorizează

pregătirea tehnică concomitent cu dezvoltarea acestei calităţi. La alegerea mijloacelor trebuie să se ţină seama de faptul că transferul pozitiv al calităţii vitezei de la o mişcare la alta operează cu uşurinţă atunci când structura lor cinematică şi dinamică este asemănătoare. De exemplu, alergarea de viteză pentru toate jocurile sportive reprezintă acţiunea motrică indispensabilă evidenţierii bagajului tehnico-tactic, însă numai cu condiţia menţinerii unei stabilităţi a stereotipurilor dinamice (procedeelor tehnice specifice, împlicate în alergare).

Efectuarea unui exerciţiu de viteză reclamă întreruperea lui în momentul scăderii

involuntare a frecvenţei execuţiei, semn al instalării iminente a stării de oboseală. De fapt, în legătură cu structura mijloacelor de dezvoltare a acestei calităţi motrice trebuie reţinute câteva reguli esenţiale: viteza fiind caracterizată de spaţiul parcurs, printr-o mişcare dată, într-un timp anumit (distanţa timp) reclamă trecerea cât mai rapidă de la starea de repaus total sau relativ la cea de acţiune pentru efectuarea mişcării date (ciclice sau aciclice) în scopul obţinerii unei eficienţe măsurate în finalul ei. Totodată, trebuie subliniată corelaţia dintre viteză şi celelalte calităţi motrice. Pentru a efectua o mişcare în viteză este nevoie, înainte de toate, de manifestarea unei forţe care să învingă starea de repaus, de inerţie. Viteza se manifestă pe fondul unei mari capacităţi de concentrare, în condiţiile unui control al execuţiei corecte şi oportune a deprinderii motrice specifice fără consum inutil de energie, prin angajarea exclusivă a grupelor musculare solicitate de efectuarea mişcării. Pe temeiul acestor cerinţe apreciem, de asemenea, că la nivel de înaltă performanţă, efortul de viteză este tot mai mult condiţionat de o pregătire fizică generală, menită să valorifice integral zestrea genetică a sportivului la capitolul viteză.

Metodele de dezvoltare a vitezei. Metodologia dezvoltării acestei calităţi mai puţin perfectibile în raport cu cele analizate

anterior, reclamă cunoaşterea unor mecanisme interne cu rol reglator. Pentru aceasta este nevoie să se stabilească o relaţie optimă între intensitate, durata şi volumul efortului de viteză. De asemenea, depăşirea barierei de viteză, relaxarea şi crearea rezervei de viteză constituie regulile principale ale metodologiei de lucru în domeniul acestei calităţi motrice.

Intensitatea excitaţiei poate fi submaximală, maximală şi supramaximală. Frecvenţa motrică şi amplitudinea mişcării optime sunt decisive, aşadar e absolut necesar ca tehnica să fie perfectă. Până la obţinerea acesteia se recomandă ca în antrenamente intensitatea excitaţiei să fie medie şi submaximală pentru a nu perturba perfecţionarea stereotipului dinamic şi a preveni accidentele musculare. Desigur manifestarea intensităţii maximale a excitaţiei depinde de starea sistemului nervos. Din aceste considerente se recomandă ca nivelul intensităţii să reprezinte 80% din posibilităţi, iar pauzele dintre repetări să fie cât mai scurte pentru a se încadra în perioada de excitabilitate crescută a sistemului nervos central. Dacă urmărim obţinerea unor efecte pe plan muscular, se impune ca pauzele să fie mai lungi, întrucât repetările sunt mai solicitate din punct de vedere energetic, fapt ce reclamă un timp mai mare pentru refacerea parţială a organismului în intervalul dintre repetări. De altfel, o asemenea metodologie se bazează pe datele fiziologiei efortului, potrivit cărora perioada excitabilităţii sistemului muscular este mai lungă decât cea a sistemului nervos central. Pentru aceasta se recomandă ca antrenamentul de viteză să preceadă alte activităţi motrice obositoare.

Durata excitaţiei (efortului) rămâne un parametru mai uşor controlabil, regula ei de bază fiind: nici prea lungă, nici prea scurtă, în funcţie de lungimea fazei de accelerare, până la atingerea vitezei maxime. Limita maximă a duratei excitaţiei nu este încă precizată. S-a constatat că dacă este prea lungă nu duce la efectul scontat, efortul căpătând un profil de rezistenţă, iar dacă este prea scurtă se obţine o îmbunătăţire a capacităţii de accelerare, nu însă şi indicatorii de viteză maximă. Durata excitaţiei optime este proprie fiecărui sportiv în parte şi implicit fiecărei probe. În literatura de specialitate se arată că viteza maximă se obţine între secundele 5-6 în proba atletică de alergare pe 100 m.

Indubitabil, durata şi eficienţa excitaţiei depind de frecvenţa ei în intervalele dintre eforturi, necesare refacerii capacităţii de lucru. În acelaşi timp, intervalul nu trebuie să fie prea lung pentru a nu reduce excitabilitatea sistemului nervos, observaţiile efectuate indicând că o durată de 4-6 min. este suficientă.

Volumul excitaţiei este şi el subordonat legităţilor reactivităţii sistemului neuromuscular. Cu cât solicitarea acestuia este mai mare, cu atât volumul excitaţiei optime pentru dezvoltarea vitezei este mai mic. Practic, într-un antrenament se repetă de 5-6 ori exerciţiile cu intensitate maximă.

Depăşirea barierei de viteză rămâne o condiţie a dezvoltării ei. Zaţiorski identifică bariera de viteză ca o consecinţă a unor antrenamente unilaterale care constau exclusiv din exerciţii de sprint.

N.G. Ozolin susţine că dezvoltarea acestei calităţi motrice este îngreuiată de formarea unui anumit stereotip motric. De aceea, se recomandă aplicarea unor antrenamente complexe (multilaterale şi speciale), în condiţii uşurate (exerciţii de alergare cu micşorarea rezistenţei aerului sau prin folosirea unor aparate de tracţiune, care amplifică frecvenţa şi o amplitudine a mişcărilor. De asemenea, folosirea unor aparate electronice în antrenamente sau participarea la concursuri în compania unor adversari cu performanţe mai bune contribuie la depăşirea barierei de viteză.

Plafonarea vitezei este deseori întâlnită, caracterizându-se prin obţinerea unor rezultate relativ stabile, inferioare însă celor realizate anterior de sportiv. De multe ori ea apare indiferent de eforturile depuse în antrenament, pentru înregistrarea unui nou salt în dezvoltarea acestei calităţi. Momentul este extrem de dificil de suportat şi de către sportiv, şi de către antrenor, generând neîncrederea în posibilităţile sportivului de a obţine un spor de viteză.

Plafonarea vitezei intervine în cazul în care parametrii importanţi (direcţi şi indirecţi) ai antrenării acesteia (exerciţiile de viteză, detentă, forţă, rezistenţă) se menţin la valori aproximativ egale, pe perioade de timp mai îndelungat. O altă explicaţie o constituie obişnuirea organismului cu mijloacele specifice de viteză folosite, care încetează să mai fie factori superexcitanţi, capabili să solicite reactivitatea biologică a sportivului peste posibilităţile lui de moment, diminuate ca urmare a utilizării îndelungate a aceleiaşi metodologii.

Pentru depăşirea momentului de plafonare a vitezei, în general, se recomandă: a) renunţarea pentru o perioadă de timp la exerciţiile specifice de viteză; b) mărirea tempoului de execuţie, a numărului de mişcări pe unitatea de timp, în cadrul unor

mişcări simple de viteză; c) aplicarea unor modalităţi de influenţare indirectă a vitezei, prin intermediul unor mijloace

nespecifice, cum ar fi de pildă exerciţiile de detentă, forţă explozivă, rezistenţă specifică de viteză, forţă.

După reducerea în mod deliberat, pe o anumită perioadă de timp, a solicitărilor în executarea exerciţiilor de viteză (a) sau a celorlalte mijloace recomandate (b şi c), antrenamentele de viteză specifică se reiau la parametrii crescuţi din punct de vedere al volumului , intensităţii şi mai cu seamă al frecvenţei mişcărilor.

Rezerva de viteză reprezintă diferenţa dintre nivelul maxim individual al vitezei şi cel atins în concurs. Proporţional cu durata efortului competiţional trebuie să crească şi rezerva de viteză. De regulă, nu se solicită dintr-o dată întreaga capacitate de viteză de care este capabil sportivul. Efortul competiţional se desfăşoară la un nivel inferior vitezei maxime, rezervele pe care şi le păstrează sportivul (cu excepţia probelor de viteză cu o durată de până la 10-15 s din diferite ramuri de sport), permitându-i să execute relaxat procedeele tehnico-tactice într-o gamă mai largă de viteze. În finalul concursului când se pune problema menţinerii avantajului dobândit sau a recuperării a celui pe care îl deţine adversarul rezerva de viteză este hotărâtoare. Cerinţa devine cu atât mai obiectivă, cu cât se prelungeşte durata concursului. Ca atare, metoda actuală reclamă menţinerea unei viteze maxime cât mai ridicate şi solicitarea capacităţilor submaximale şi medii ale sportivului, raportate la durata maximă a concursului, pentru a-i permite să acţioneze adecvat şi oportun, apelând la rezerva de viteză ce condiţionează obţinerea victoriei.

Dezvoltarea vitezei este corelată cu pregătirea voliţională, aspect care trebuie avut în vedere la elaborarea metodologiei de lucru. Se afirmă că actualele recorduri mondiale se află la limita medie a posibilităţilor umane. În general fiziologia consideră că un sportiv bine antrenat poate să folosească maximum doar 75% din posibilităţile sale. În concursul sportiv, chiar şi în condiţiile dobândirii unui record, sportivul nu-şi valorifică tot potenţialul de care dispune. De aceea, acţionarea pe plan volitiv constituie resortul şi totodată modalitatea aproape unică de a mobiliza integral potenţialul biologic al participantului la concurs.

Actele de voinţă (de iniţiativă, de curaj, de perseverenţă, de control susţinut) se pot manifesta fie sub formă de concentrare şi mobilizare sinergică a întregii fiinţe a sportivului pentru efortul fizic pe care urmează să-l depună în sporturile individuale bazate pe start, pe comanda

sonoră sau vizuală, ori printr-o participare activă şi totală în efortul solicitat de jocurile sportive. Condiţia participării psihice a sportivului este determinată în manifestarea efortului de

viteză. În acelaşi plan se încadrează şi crearea unei ambianţe de antrenament menite să contribuie la dezvoltarea acestei calităţi motrice.

Un climat apăsător care generează plictiseală sau indiferenţă are efecte negative asupra procesului de dezvoltare a vitezei, diminuându-i considerabil eficienţa. Dispunerea mentală, pe fondul odihnei şi refacerii complete a sportivului conştient de necesitatea angrenării sale biologice şi psihice, constituie un imperativ de ordin didactic ce contribuie, alături de ceilalţi factori amintiţi, la realizarea acestui obiectiv de importanţă majoră pentru optimizarea performanţei sportive. Munca didactică reclamă deopotrivă informaţie ştiinţifică şi priceperea valorificării ei în condiţiile concrete ale lucrului cu sportivul.

În concluzie, metodele de dezvoltare a acestei calităţi motrice nu sunt la fel de elaborate ca cele prevăzute anterior dar ele se bazează totuşi pe câteva elemente care nu trebuie tratate separat, ci strâns corelate, în interiorul aceluiaşi proces. Astfel, repetarea unui exerciţiu ciclic cu accelerare influenţează pozitiv trecerea pragului vitezei maxime. Spre exemplificare, Ozolin N.G., se referă la alergarea accelerată pe 60-80 m. pe care sportivul o realizează gradat până la limita maximă a vitezei sale, încercând apoi „din elan”, fără crispare (atât de dăunătoare), să o depăşească. La aceasta ar trebui adăugată precizarea că sportivul se va strădui să menţină viteza limită atinsă fie chiar şi pe o distanţă mică. Pentru că durata acţiunii asupra organismului este scurtă, efectul scontat se poate obţine prin repetarea accelerărilor de mai multe ori (4-6 ori).

Metoda alternativă se bazează pe efectuarea mişcărilor de mare intensitate (executate în decurs de 4-5 s) urmate de cele de intensitate mai mică. O astfel de alternanţă (realizată prin câteva repetări consecutive) contribuie la dezvoltarea vitezei maxime fără suprasolicitarea organismului. Cicliştii, sprinterii, luptătorii, boxerii, judocanii şi practicanţii jocurilor sportive folosesc cu precădere această metodă.

Metoda handicapului stimulează dezvoltarea sprinterilor, semifondiştilor, înotătorilor, patinatorilor, cicliştilor puşi în situaţia de a efectua acţiunea motrică specifică prin acordarea unui avantaj de spaţiu sau (mai rar) de timp partenerilor mai slab pregătiţi. Aşa-zisa „plasă” a sportivului mai slab faţă de cel mai bun, înlocuită cu „iepurele” sau „ogarul electronic”, se transformă într-un obiectiv concret şi stimulator pentru sprinter, săritor sau înotător, constituind, de fapt, o variantă a metodei handicapului cu substrat psihologic.

Metoda „din mers”, aplicată în pregătirea de viteză a atleţilor, patinatorilor şi cicliştilor constă în parcurgerea rapidă a unei distanţe scurte, după un elan prealabil. Se recomandă ca distanţa să fie suficient de lungă pentru a putea fi parcursă în cel mult 10-15 s.

Metoda repetărilor, frecvent folosită în pregătirea de viteză, constă în executarea succesivă a efortului ciclic şi aciclic, cu viteză maximă, în condiţii uşurate şi cu viteză superioară celei maxime. Exerciţiul, în totalitatea lui, se repetă în aceste condiţii. De fapt, toate celelalte metode pot fi înglobate în metoda repetărilor, întrucât orice exerciţiu de viteză se reia de nenumărate ori.

Toate metodele amintite mai sus include o suită de reguli esenţiale pentru dezvoltarea vitezei şi stabilirea parametrilor efortului adecvat, dintre care amintim câteva:

- durata exerciţiului ciclic neîntrerupt este optimă în cazul în care acesta se efectuează fără reducerea vitezei maxime (5-6 s) şi submaxime (10-12 s);

- repetările exerciţiului ciclic neîntrerupt (de exemplu, alergarea 5 x 30 m.) trebuie efectuate fără reducerea vitezei. Practic, repetarea de 4-5 ori se dovedeşte o medie eficientă şi accesibilă pentru majoritatea sportivilor;

- intensitatea eforturilor de viteză începe de la circa 80% din posibilităţile maxime şi cu încercări de a depăşi această limită;

- eforturile de viteză pot fi extinse pe distanţe cu 10-12% mai mari decât cele de concurs; - numărul şi natura pauzelor dintre repetări depind, în principiu, de posibilitatea sportivului

de a repeta exerciţiul fără să reducă viteza. Atingerea limitelor ei maxime determină apariţia

imediată a datoriei de O2 pentru „plata” căreia este nevoie de mai multe minute de repaus. De exemplu, după o alergare de 100 m., pulsul revine la normal în 40-50 min., iar cantitatea de O2 obsorbit necesar reechilibrării, aproximativ în minutul 40. Această informaţie nu trebuie să determine o prelungire a pauzelor de odihnă, care au drept consecinţă reducerea vitezei mişcărilor, întrucât se micşorează excitabilitatea sistemului nervos central concomitent cu scăderea temperaturii corpului obţinută prin exerciţiile pregătitoare din încălzire şi efortul anterior de viteză;

- durata pauzei depinde, de asemenea, de timpul exerciţiilor, de nivelul de pregătire al sportivilor, de vârsta şi condiţiile antrenamentului şi de senzaţiile subiective care sugerează atât apropierea instalării stării de oboseală, cât şi a posibilităţii de reluare a efortului.

Planificarea exerciţiilor de dezvoltare a vitezei. În economia planificării ciclului anual, dezvoltarea vitezei se înscrie permanent în dozări şi

forme diferite. Astfel, în prima etapă a perioadei pregătitoare se programează ca dezvoltarea ei să aibă loc pe fondul unui lucru pentru rezistenţă aerobă, îndemânare şi mobilitate, folosind mijloacele generale şi specifice acestei calităţi. Dintre mijloacele generale, jocurile sportive sunt cele mai eficiente şi, deci, cel mai frecvent folosite în majoritatea ramurilor şi probelor sportive. Perfecţionarea tehnică reclamă viteze diferite. În cazul accelerărilor şi schimbării vitezei (frecvenţe în fartlek) se recomandă ritmicitatea şi alura relaxată a mişcărilor. Nivelul de însuşire a procedeelor tehnice impune regimuri de viteză menite să contribuie şi la formarea şi stabilirea deprinderii motrice specifice.

În etapa a doua a perioadei pregătitoare, cea mai mare importanţă trebuie acordată mijloacelor specifice pentru dezvoltarea vitezei propriu-zise şi a celei în regim de rezistenţă. Volumul şi intensitatea submaximală şi maximală cresc comparativ cu etapa anterioară, apropiindu-se şi uneori depăşind viteza necesară în executarea eficientă, planificată a procedeelor tehnico-tactice în condiţiile concursului. Numărul repetărilor se măreşte în ciclu diurn şi în cel săptămânal.

În perioada precompetiţională şi competiţională, indicaţiile de mai sus pentru partea a doua a etapei pregătitoare cresc ca intensitate, volum şi specificitate, apropiindu-se de cerinţele modelului de concurs. Totodată, prin participarea sportivilor la probele de control şi la concursurile amicale şi oficiale (în medie 30-40 într-un ciclu anual) se asigură o intensitate crescută eforturilor de viteză.

În ceea ce priveşte frecvenţa mijloacelor necesare dezvoltării vitezei se înregistrează tendinţe de creştere atât în regimul ciclului diurn, cât şi în cel săptămânal. Se planifică, de-a lungul mai multor etape (2-3) includerea mijloacelor specifice de dezvoltare a vitezei atât în lecţia a.m. cât şi în cea p.m. Ozolin aminteşte de experimentul lui Koval-Petrenko care au demonstrat că frecvenţa paşilor într-o alergare de 20 s a crescut într-un procent mai mare ca efect al includerii mijloacelor de viteză de două ori pe zi, faţă de planificarea lui o dată pe zi sau la două zile. Frecvenţa poate fi sporită şi la 3 „momente” de viteză într-o zi, cu condiţia ca durata lor să fie scurtă. Planificarea zilnică a dezvoltării vitezei este posibilă numai în situaţia în care intensitatea efortului este submaximală. O asemenea regulă este impusă de faptul că efortul de viteză maximă determină un mare consum de energie nervoasă, pentru a cărei refacere este nevoie de 2 zile de pauză între 2 tipuri de eforturi cu astfel de profil.

10.2. Dezvoltarea calităţii motrice – îndemânarea. Definiţie: Capacitatea de a selecţiona şi efectua rapid şi corect acţiuni motrice, adecvate unor

situaţii neprevăzute, cu o eficienţă crescută. Pe fondul dezvoltării ei se perfecţionează mecanismele coordonării unor mişcări complicate, condiţie a însuşirii corecte a deprinderilor tehnico-tactice şi folosirii lor în situaţii variate.

O astfel de condiţie este prevăzută în sporturile bazate pe o tehnicitate crescută, pe mişcări reactive şi pe situaţii din concurs care solicită o putere de adaptabilitate mărită a sportivului. Acestor caracteristici li se adaugă şi cele în care sportivul are nevoie să-şi redobândească echilibrul pierdut prin alunecări, ciocniri, împiedicări, să se adapteze condiţiilor neobişnuite ale locului de concurs (timp nefavorabil cu vânt, ploaie, ninsoare), ale spaţiului de concurs (terenul desfundat, dur

şi inegal, luminozitatea, dimensiunile sălii) şi ale calităţii inventarului de lucru (aparatura, forma, elasticitatea şi greutatea lui).

Îndemânarea se obţine în procesul învăţării, al antrenării unui număr mare şi variat de priceperi şi deprinderi motrice şi se concretizează în condiţiile variate de concurs. Această calitate nu este solicitată de executarea acţiunilor simple şi cunoscute. Dar ea devine cu atât mai necesară, cu cât obiectivul învăţării şi al executării sunt acţiuni noi, complexe care pot fi efectuate în condiţii schimbătoare, ce reclamă orientarea rapidă şi adecvată. În aceste cazuri nevoia dezvoltării îndemânării este invocată în perioada de început şi mai puţin atunci când deprinderea se automatizează, fără să dispară însă vreodată, pentru că, în concurs, îndemânarea poate fi confruntată cu realităţi neanticipate, care solicită soluţii selective şi eficiente. Stabilitatea deprinderii, perfecta ei automatizare constituie o premisă a adaptării la situaţii perturbatoare, efect pe care nu-l putem însă sconta atunci când nivelu ei de perfecţionare este încă scăzut. Actul reflex, involuntar de corectare, de reechilibrare a sportivului în timpul acţiunii motrice scapă controlului conştiinţei sale, care ulterior intervine şi analizează efectele obţinute. În aceste condiţii, bagajul tehnico-tactic al sportivului susţinut de o bună pregătire fizică reprezintă o garanţie a aşa-zisei „prezenţe de spirit” în rezolvarea favorabilă a unei situaţii noi, cu un grad sporit de dificultate. Rezultă deci că îndemânarea constituie un gen de liant care unifică într-un moment al concursului valorile celorlalte calităţi motrice şi caracteristicile biomecanice ale tehnicii însuşite. Nu întâmplător, unii autori (V. Ludu) consideră îndemânarea ca o calitate a aşa-zisei inteligenţe motrice, care are evident o sursă genetică, dar care se şi cultivă prin procesul de antrenament.

Bazele fiziologice şi biochimice ale îndemânării. Forme de evidenţiere. Fundamentarea biologică a acestei calităţi este încă insuficientă în raport cu celelalte calităţi

motrice de bază. Plasticitatea şi mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, activitatea nervoasă superioară şi a analizatorilor joacă un rol determinant în evidenţierea îndemânării prin puterea lor de cuprindere şi prelucrare a informaţiilor (semnale auditive, optice, kinestezice, tactile şi vestibulare). De asemenea, relaţiile cortico-subcorticale, nivelul de coordonare a contracţiilor musculare şi folosirea schemelor mentale şi legate de execuţia acţiunilor motrice, în timpul învăţării şi perfecţionării în condiţii de dificultate reprezintă tabloul sinoptic psiho-fiziologic care evidenţiază mecanismele îndemânării. Informaţiile sunt însă puţine, îndeosebi cele biochimice pentru a permite cunoaşterea modului cum se formează prin antrenamente aşa-zisul simţ al mişcării, specific îndemânării în condiţii atât de variate: simţul apei, al zăpezii, al mingii, al porţii, al echilibrului, al ritmului şi tempoului.

În modul de evidenţiere a îndemânării, a dezvoltării acestei calităţi atât de eterogene în desfăşurare, spre deosebire de celelalte calităţi motrice de bază – forţă, rezistenţă şi viteză – mai uşor de măsurat şi chiar vizualizat, un rol important îl joacă tipul de sistem nervos central al sportivului, temperamentul lui. Astfel, tipul slab temperamental, melancolic îşi însuşeşte mai greu fundamentul îndemânării, dat de numărul mare de deprinderi stabil însuşite, având nevoie de o cantitate foarte mare de repetare, de susţinere permanentă a tonicităţii şi puterii de recepţionare a comenzilor şi informaţiilor date de antrenor, de evitarea pauzelor sau de scurtarea lor nemotivată. Tipul puternic neechilibrat, temperamentul coleric îşi însuşeşte inegal acţiunea motrică, dar activ, uneori prea combativ, atitudine care trebuie controlată şi dirijată de antrenor către stările de calm şi autodirijare. Tipul puternic echilibrat, însă incert, temperamentul flegmatic deprinde, în general, lent, dar sigur şi stabil datorită unei angajări conştiente şi tenace în repetare, indiferent de dificultatea acţiunii motrice. În sfârşit, tipul puternic echilibrat, dar mobil, temperamentul sanguin, îşi însuşeşte rapid, statornic şi creator acţiunea motrică de coordonare în condiţiile unor antrenamente variate, pline de fantezie, atât de compatibile cu realitatea concursului care reclamă prioritar îndemânarea.

Formele de manifestare a îndemânării urmează clasificarea consacrată: există o îndemânare generală şi una specifică, adică cea în regim de viteză, de forţă şi de rezistenţă şi cea proprie diferitelor ramuri şi probe. Relaţia dintre îndemânare şi celelalte calităţi motrice este indiscutabilă,

pentru că în orice acţiune care se doreşte să fie promptă, adecvată şi eficientă este nevoie mai întâi de viteză, de forţă, pentru a o impune şi a învinge rezistenţa opusă, mai cu seamă în momentele critice ale concursului, care de obicei apar în finalul lui. Dar dintre toate calităţile motrice de bază, îndemânarea este indestructibil legată de factorul pregătirii tehnico-tactice, sursa perfecţionării ei constituind-o în ultimă analiză multitudinea deprinderilor dobândite.

Mijloacele de dezvoltare a îndemânării. În inventarul mijloacelor care contrbuie la dezvoltarea acestei calităţi consemnăm două mari

categorii, pe acre le diferenţiem convenţional după direcţia acţionării şi dimensiunea efectelor: - mijloace directe:

• Exerciţii efectuate în condiţii neobişnuite, provocate în antenament prin schimbarea condiţiilor standard ale concursului, a aparatelor şi instalaţiilor omolagate. Astfel, aruncarea suliţei, cu modificarea lungimii şi vitezei elanului, a schimbării tempoului mişcării săritorului în lungime, în înălţime, efectuarea săriturilor cu schiuri de pe trambuline diferite, modificarea greutăţii şi elasticităţii obiectului ce trebuie aruncat, ridicat etc.;

• Exerciţii în „oglindă” folosite în atletism (sărituri), în canotaj, caiac, canoe, în gimnastica artistică (sportivă) – de exemplu, săritura cu rostogolire ventrală când pe piciorul stâng, când pe cel drept, adică atât pe piciorul tare, cât şi pe cel slab, modificându-se astfel poziţia elanului săritorului faţă de ştachetă;

• Exerciţii pe tern variat, în condiţii naturale sau prin introducerea unor mişcări suplimentare care complică acţiunea motrică (când deprinderile cunt perfect însuşite);

• Exerciţii combinate, printre care unele noi, cu caracter de întrecere – de exemplu -, pentru atleţii săritori – sărituri înapoi cu întoarceri de 3600, aruncarea mingii medicinale prin diferite procedee şi în direcţii variate – înainte, înapoi, lateral. Caracterul de întrecere al acestor exerciţii stimulează „creaţia” motrică de care sportivul are nevoie în concurs, favorizează instalarea unei stări emoţionale necesare sporirii numărului de repetare, care şi în acest caz reprezintă sursa dezvoltării şi perfecţionării;

- mijloacele indirecte sunt furnizate de jocurile dinamice şi sportive, frecvent inserate, în pregătirea generală a sportivului, în momentele de refacere prin odihnă activă. Ele conţin acele situaţii unice care reclamă soluţii operative, exacte şi economice, care la dau în final eficienţă. Cu cât situaţiile sunt mai distanţate, mai neaşteptate, mai complicate şi în permanentă schimbare, cu atât efectul dezvoltării este mai evident. De asemenea, îndemânarea poate fi perfecţionată prin practicarea ramurilor de sport combinate – biatlon, pentatlon, heptatlon şi decatlon.

Metodele de dezvoltare a îndemânării. Metodologia dezvoltării îndemânării se bazează pe un ansamblu de reguli, aparent distincte,

dar care, coroborate asigură efectul scontat. Menţionăm că trebuie reţinute câteva criterii: - stabilirea gradului de dificultate al coordonării mişcării (mai uşoară, mai complicată); - respectarea parametrilor de precizie în executarea mişcării respective, a caracteristicilor de

spaţiu, de timp şi dinamica efectuării ei, care se evidenţiază prin simplitate, cursivitate şi economicitate energetică;

- reducerea timpului de însuşire a cărui durată indică gradul de îndemânare a sportivului; - necesitatea învăţării în permanenţă a unor noi deprinderi şi procedee tehnico-tactice, în

ideea extinderii antrenamentului care era orientat anterior doar în direcţia concursului sportiv; - folosirea unor tempouri crescute în schimbarea acţiunilor motrice, în trecerea rapidă de la

una la alta; - realizarea dozării prin creşterea dificultăţii de coordonare; - interrelaţia dintre îndemânare şi volumul mişcărilor repetate. Într-o lecţie de antrenament

volumul exerciţiilor de îndemânare este mai mic, în general, dar mai des inclus în ciclul săptămânal; - mărirea eficienţei exerciţiilor de îndemânare prin plasarea lor la începutul lecţiei de

antrenament (după încălzire). Concomitent cu prospeţimea excitabilităţii neuromusculare ele prezintă avantajul că reclamă intervale de refacere relativ scurte.

Cu cât se începe mai devreme dezvoltarea acestei calităţi (respectiv la vârsta copilăriei şi junioratului) cu atât efectele vor fi mai mari.

Planificarea dezvoltării îndemânării. Îndemânarea este permanent dezvoltată pe parcursul ciclului anual. În perioada pregătitoare

sunt incluse mijloace din categoria celor cu acţiune directă şi indirectă, care favorizează dezvoltarea îndemânării generale, iar în cea competiţională mijloacele specifice proprii concursului fiecărei ramuri şi probe în parte.

Curs nr.11 Dezvoltarea mobilităţii, a calităţilor motrice combinate şi complexe.

11.1. Dezvoltarea calităţii motrice – mobilitatea. Definiţie: capacitatea omului de a utiliza la maximum potenţialul anatomic de locomoţie

într-o anumită articulaţie sau în ansamblul articulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cu amplitudine mare. Amplitudinea maximă este etalonul mobilităţii, care se măsoară prin grade (ale unghiurilor) sau prin centimetri.

Pentru nominalizarea acestei calităţi motrice, în literatura de specialitate se folosesc două noţiuni: mobilitatea (Harre, Şiclovan, Baroga) şi supleţea (Ozolin). Acestea sunt sinonime, chiar dacă conceptul de mobilitate se referă mai degrabă la articulaţie (suprafaţa ei) ca sursă a amplitudinii mişcărilor, iar cel de supleţe la elasticitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor. De fapt, toate alcătuiesc structura anatomofiziologică a acestei calităţi. Noi optăm pentru conceptul de mobilitate datorită generalizării lui într-o accepţie ce implică atât de cauzal dimensiunea şi posibilitatea creşterii amplitudinii oricărei mişcări umane.

Mobilitatea se manifestă în însuşirea oricărei deprinderi motrice, micşorându-se durata învăţării atunci când este dezvoltată corespunzător. În caz contrar limitează dezvoltarea şi valorificarea celorlalte calităţi motrice de bază, executarea elementelor şi procedeelor tehnice, afectându-le amplitudinea, forţa, viteza, expresivitatea şi eficienţa, favorizând traumatismele aparatului locomotor. În intenţia obţinerii unei tehnici de execuţie a unui element sau a unui procedeu cât mai eficient, practica antrenamentului a demonstrat capacităţii musculare diferenţiate (pe viteză, forţă, rezistenţă) sau combinate nu asigură integral efectuarea mişcării cu precizie, cursiv şi economic. Este nevoie încă de ceva, de valorificarea acestei capacităţi dobândite, a cărei eficienţă, la rândul ei, depinde de amplitudinea mişcărilor determinată de mobilitate.

Bazele anatomofiziologice ale mobilităţii. Formele ei de evidenţiere. Ansamblul nelimitat al mişcărilor corpului uman se realizează cu ajutorul articulaţiilor, care

prin structura lor determină natura oricărei mişcări corporale. Direcţia, amplitudinea, forţa, viteza mişcărilor depind atât de suprafaţa cavităţilor articulare,

cât şi de elasticitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor, de tonusul şi forţa diferitelor lanţuri musculare şi, nu în ultimul rând, de capacitatea sistemului nervos central de coordonare a proceselor neuromusculare.

Dacă îndemânarea este în mare parte determinată de intervenţia sistemului nervos central în coordonarea proceselor neuromusculare – cu certitudine se poate afirma că raportul dintre elasticitatea şi tonicitatea diferitelor lanţuri musculo-ligamentare generează componenta ei de amplitudine. Din acest punct de vedere, mobilitatea apare ca o componentă a îndemânării, ea definindu-se prin mărimea raportului dintre tonusul cumulat al lanţurilor agoniste şi elasticitatea lanţurilor antagoniste.

Limitele amplitudinii mişcărilor rezultă din forma suprafeţelor articulare, din supleţea coloanei vertebrale, din capacitatea de întindere a ligamentelor, tendoanelor şi fibrelor musculare, din tonusul acestora. Prin procesul de antrenament toate aceste componente sunt perfectibile, în primul rând, aptitudinea sportivului de a folosi la maximum mobilitatea articulară. Cercetările lui Sermeev (1964) arată că gimnaştii, înotătorii şi atleţii utilizează 80-95% din această mobilitate anatomică. Desigur, în conformaţia articulaţiilor pot exista deosebiri individuale, care limitează sau favorizează amplitudinea mişcărilor. Acţionând sistematic şi adecvat prin mijloace şi metode specifice se poate obţine o creştere a elasticităţii ligamentelor şi fibrelor musculare, care constituie o a doua condiţie a măririi amplitudinii mişcărilor.

Mobilitatea sau supleţea coloanei vertebrale depinde de elasticitatea discurilor intervertebrale şi de starea aparatului ei ligamentar. Ea este mai redusă la nivelul segmentului dorsal al coloanei vertebrale datorită inserţiei coastelor care îi creează o rigiditate sporită şi de ligamentele mai tari, cu o capacitate de întindere mai mică ce leagă apofizele superioare ale vertebrelor.

Coloane vertebrală fiind pivotul principal al staticii şi dinamicii umane, are nevoie de mobilitate sporită, care poate fi obţinută prin antrenament în profida numeroaselor ligamente, tendoane şi fibre musculare ce se găsesc grupate în această zonă anatomică. Dintre aceste componente, muşchiul rămâne cel mai perfectibil. În multe acţiuni motrice, specifice diferitelor ramuri şi probe, amplitudinea maximă în articulaţii este limitată de elasticitatea insuficientă a muşchilor antagonişti relaxaţi. Îndeosebi muşchii care acţionează articulaţia coxofemurală prezintă o asemenea stare. Cu cât muşchii antagonişti cedează mai uşor la întindere, cu atât se cheltuieşte mai puţină forţă pentru învingerea rezistenţei lor, forţa şi viteza mişcărilor manifestându-se mai eficient. Posibilitatea muşchilor de a se întinde (nu de alungire, ci prin îmbunătăţirea elasticităţii lor) afirmă Iakovlev (1949) depinde de relaxarea lor. Insuficienta coordonare a proceselor nervoase care reglează încordarea şi relaxarea muşchilor influenţează negativ asupra nivelului mobilităţii.

Capacitatea muşchilor de a se relaxa şi de a se lungi, ca efect al întinderii, se modifică apreciabil sub acţiunea diferiţilor factori externi, depinzând în acelaşi timp de starea organismului, de echilibrul lui.

Astfel, s-a constatat că amplitudinea mişcărilor creşte în situaţia în care irigarea cu sânge sporeşte în muşchiul care se întinde şi scade atunci când fluxul de sânge se micşorează. Acelaşi efect se înregistrează după răcirea muşchilor, intervenită după terminarea unui antrenament intensiv sau după luarea mesei de către sportiv. Creşterea aportului de sânge în organele digestive diminuează irigarea muşchilor. Temperatura corpului influenţează, de asemenea, mărirea irigării cu sânge a fibrelor musculare, care devin mai elastice, fapt pentru care trebuie stimulată şi întreţinută cu ajutorul încălzirii motrice, a desfăşurării efortului în condiţii corespunzătoare din acest punct de vedere. Starea psihică, motivaţia crescută pentru efectuarea acţiunilor motrice incluse în antrenament influenţează favorabil amplitudinea lor, depresiunile, nemulţumirile acţionând inhibitor.

În afară de amplitudinea mişcărilor determinată de mobilitate, teoria şi practica antrenamentului sportiv sunt interesate în cunoaşterea formelor de manifestare a mobilităţii ca o condiţie a selecţiei mijloacelor şi a elaborării metodelor de dezvoltare adecvate structurii şi finalităţii lor. Astfel, se disting două forme: mobilitatea generală, înregistrată în toate articulaţiile, care permite executarea unor mişcări variate cu amplitudine mare, şi mobilitatea specială, care asigură o amplitudine mare şi maximă doar în articulaţiile solicitate de deprinderile tehnice proprii unei ramuri sau probe sportive.

Teoria antrenamentului mai diferenţiază, de asemenea, mobilitatea pasivă de cea activă. Prima – cea pasivă – caracterizează mobilitatea maximă a unei articulaţii pe care sportivul o realizează cu sprijinul unui suport sau al unui partener, folosind greutatea corporală proprie sau a segmentului interesat. În antrenarea mobilităţii pasive se amplifică elasticitatea muşchiului care limitează mişcarea. Cea de-a doua – activă – caracterizează mobilitatea maximă a unei articulaţii pe care sportivul o realizează fără sprijin sau ajutor exterior prin activitatea musculară proprie. Mobilitatea activă indică atât forţa necesară pentru executarea mişcării, cât şi gradul de elasticitate a muşchilor antagonişti. Valorile de eficienţă a mobilităţii active sunt mai mari decât ale celei pasive, pentru că prima permite efectuarea mişcării până „la refuz” datorită forţei active exterioare care acţionează asupra segmentului interesat. Diferenţa între ele sau mărimea amplitudinii se măsoară, aşa cum aminteam, în grade şi centimetri, care se pot transforma în probe şi norme de control. Ambele pot fi dezvoltate prin antrenament. Din motive de obiectivizare şi standardizare a condiţiilor în care se fac măsurătorile se indică utilizarea metodei grafice, folosindu-se ca fundal un cadru antropometric. De asemenea pot fi utilizate rigla, goniometrul după însemnările făcute pe plan de înregistrare (perete), ca şi măsurarea unghiurilor pe chinogramă.

O altă clasificare, mai laborioasă, a mobilităţii este dată de o multitudine de criterii care vizează mai mulţi parametri de structură, direcţie, planuri şi regimuri de efort. Aşadar, distingem:

- mobilitatea articulaţiilor corpului (scapulohumerală, coxofemurală, talocrurală, ale coloanei, genunchiului, cotulu, gleznei etc.);

- mobilitatea planurilor diferite în care articulaţiile îşi manifestă gradele de acţiune (sagital, frontal, transversal);

- mobilitatea diferitelor tipuri de mişcări permise în articulaţii (în flexie şi în extensie, în anteducţie, retroducţie, abducţie, adducţie, circumducţie, rotaţie internă şi externă);

- mobilitate indicând numărul articulaţiilor angajate în mişcare (generală, segmentară, uniarticulară);

- mobilitate care precizează regimul de lucru al agoniştilor (izotonic şi izometric). Mijloacele de dezvoltare a mobilităţii. Selecţia mijloacelor este impusă de obiectivul urmărit, adică de: forma de mobilitate

interesată, nevoile pregătirii tehnice a sportivului, gradul de pregătire fizică generală, disponibilităţile anatomofiziologice native pe care le posedă. Totodată, practica a dovedit că dezvoltarea mobilităţii reclamă un număr de mijloace pe care le clasificăm în funcţie de criteriile amintite. Astfel, pentru dezvoltarea mobilităţii active se folosesc două grupe mari de exerciţii:

- exerciţii libere de tipul: aplecări, îndoiri, rotări, flexii, extensii, balansări executate în serii de 3-5 repetări ritmice, consecutive. Exerciţiile de balansare se realizează sub formă de arcuiri consecutive (de 8-10 ori). Acest tip de exerciţii prezintă o mare eficienţă deoarece utilizează inerţia mişcării, care determină în cele din urmă o creştere a mobilităţii;

- exerciţii cu îngreuieri (cu mingi medicinale, obiecte mici cum sunt hanterele, bastoanele etc.) care valorifică bine efectul inerţiei mişcării, pe de o parte, şi accentuează întinderea muşchilor încordaţi, pe de altă parte.

Pentru dezvoltarea mobilităţii pasive exerciţiile cu partener de tipul întinderilor se utilizează rar, deşi sunt deosebit de utile; acestora li se adaugă exerciţiile cu folosirea propriei greutăţi sau cu aparate.

De asemenea, se folosesc exerciţii dinamice care se bazează pe alternarea ritmică a mişcării şi măririi amplitudinii de exemplu, îndoire (timpul 1), ridicare (timpul 2), îndoire cu arcuire (timpii 3, 4, 5), revenire (timpul 6), mişcări de balansare.

Exerciţiile statice constau din menţinerea amplitudinii mişcării un timp mai îndelungat (activ sau pasiv). De exemplu, îndoire pe timpul 1, menţinerea poziţiei pe timpii 2, 3, 4 şi revenire pe timpul 5.

Exerciţiile combinate – jumătate dinamice şi jumătate statice – se aplică în situaţia în care se urmăreşte dezvoltarea elasticităţii unor grupe musculare care limitează mişcarea şi forţa antagoniştilor. Efectul reprezintă mărirea mobilităţii, deci a amplitudinii mişcărilor.

Pentru anumite probe sau ramuri de sport (gimnastică artistică şi ritmică, patinajul artistic, sărituri în apă, înot sincron etc.), o mare valoare în dezvoltarea mobilităţii o au mijloacele specifice pregătirii coregrafice. Regimul de coordonare fină, amplitudinea largă a mişcărilor cu caracter coregrafic determină dezvoltarea mobilităţii în disciplinele respective bazate pe expresivitatea şi eleganţa mişcării.

Metodele de dezvoltare a mobilităţii. Efortul în dezvoltarea mobilităţii este determinat de: numărul de repetări, numărul şi

lungimea grupelor musculare, dimensiunea şi importanţa articulaţiilor interesate, durata şi unghiul exerciţiilor de extensie, ritmul şi tempoul lucrului, numărul, direcţia şi momentele pauzelor.

Înainte de toate, aceste exerciţii reclamă o încălzire indispensabilă intensificării circulaţiei sângelui în muşchii supuşi întinderii, astfel pot apărea traumatisme articulare sau musculare.

Pentru obiectivarea valorilor mari şi maxime ale amplitudinilor mişcărilor active se jalonează trepte intermediare şi finale prin stabilirea reperelor, parcurse mai întâi lent, apoi cu elan şi balans.

La executarea mişcărilor pasive, poziţia segmentului este fixă. În aceste situaţii, muşchii se găsesc timp de 5-10 s în continuă întindere. Aceste exerciţii de întindere se execută la început lent, apoi mai rapid, mărind totodată amplitudinea. Mărimea amplitudinii ca şi a îngreuierilor reclamă mare atenţie din partea antrenorului şi sportivului pentru a nu se produce leziuni. Cu cât sportivul

este mai bine antrenat ca nivel general şi din punct de vedere al mobilităţii, în mod special, cu atât exerciţiile de mobilitate active sunt mai rapide. Exerciţiile de tipul extensiilor şi flexiilor se execută în serii (2-4), cu repetări (3-5).

Pauzele în general, sunt necesare, durata lor fiind mică (10-12 s). Pentru evitarea monotoniei, care duce la diminuarea participării active a sportivului, la

scăderea autocontrolului şi voinţei atât în exerciţiile active şi pasive, cât şi în cele dinamice sau statice uşor instabile ca urmare a numărului mare de repetări, se recomandă alternarea structurii lor, fără ca esenţa efectului urmărit să fie afectată. Se impune, de asemenea, evitarea riguroasă a repetărilor care în medie este de 10-12 ori pentru fiecare din cele 6-8 exerciţii incluse în veriga lecţiei afectate dezvoltării mobilităţii. Numărul repetărilor poate creşte considerabil, apropiindu-se după 3 luni de exerciţii zilnice ale exerciţiilor de mobilitate la 80-120. Cercetările lui Sarmeev arată că într-o lecţie numărul arată că într-o lecţie numărul repetărilor pentru mobilitatea coloanei vertebrale poate ajunge la 90-100 ori, în articulaţia coxo-femurală la 60-70 ori, în articulaţia scapulohumerală la 50-60 ori, în altele de 20-30 ori. Desigur, numărul repetărilor poate să crească până la o limită după care poate fi redus, dar acestea nu trebuie eliminate; în acelaşi timp este contraindicată micşorarea amplitudinii mişcărilor după ce s-a obţinut o deschidere apreciabilă a acesteia. În general, ele sunt însoţite de forţă şi de relaxare, care uneori le intercalează (după primele 2-3 exerciţii sau după cele mai solicitante). Succesiunea seriilor este determinată de necesitatea atingerii şi depăşirii amplitudinii în mod progresiv. Trebuie evitate execuţiile bruşte, mai ales la începutul efectuării setului de exerciţii cu o astfel de finalitate. Apariţia durerilor imediat în ziua următoare constituie un indiciu că s-a exagerat în dozarea numărului de repetări, s-a forţat amplitudinea şi au lipsit pauzele de relaxare.

Stretching. Pe lângă aceste principii care alcătuiesc metodologia generală folosită în dezvoltarea

mobilităţii, în ultimele decenii a fost elaborată şi aplicată în acest scop o metodă proprie denumită stretching. Cuvântul stretching provine de la „stretch”, care în limba engleză înseamnă „întindere”. Metoda poate fi definită ca un sistem de exerciţii care implică menţinerea într-o anumită poziţie a unui segment, pe o durată scurtă de ordinul secundelor, în scopul întinderii treptate a unui muşchi şi a pregătirii lui pentru un efort specific la care va fi supus.

Exerciţiile folosite în cadrul acestei metode, acţionând asupra muşchilor, influenţează pozitiv mobilitatea articulară, de fapt aparatul locomotor în ansamblul său. Acest tip de exerciţii se folosesc şi în încălzirea sportivului, având printre altele ca efect controlul asupra ţinutei corpului, stimularea frecvenţei şi profunzimii actului respirator şi implicit asigurarea confortului general fizic şi psihic al organismului.

Bazele fiziologice ale metodei. S-a stabilit că mecanismele reflexelor elementare joacă un rol de primă importanţă în

dezvoltarea mobilităţii. Dacă un muşchi este întins, el se opune unei întinderi excesive, contractându-se. Acest reflex este mediat de fasciculele neuromusculare, organe specifice, proprioceptive, care, situate în interiorul muşchilor striaţi, contribuie fie la reglarea tonusului muscular, fie la trimiterea spre sistemul nervos central a impulsurilor care provoacă reflexul de întindere. Gradul de contracţie reflexă este proporţional cu gradul de întindere imediată a muşchiului. Deci, dacă un muşchi este întins brusc, contracţia rezultată va fi mai bruscă decât cea provocată de o întindere lentă, progresivă. Acest reflex de fapt este un mecanism de apărare care poate fi declanşat în orice muşchi, deci nu numai în extensori, ci şi în ceilalţi muşchi cu altă structură sau funcţie. Un exemplu tipic al reflexului de întindere este aşa-numitul reflex patelar, un test medical obişnuit care provoacă întinderea genunchiului unui om sănătos prin ducerea gambei înainte. Reflexul de întindere acţionează, în special, în musculatura care contribuie la verticalitatea capului. Acest reflex se caracterizează prin: a) acţionarea rapidă; b) relaţia directă dintre forţa şi viteza de întindere; c) încetarea lui imediată după terminarea întinderii.

Muşchii dispun de organe sensibile denumite receptori, care înregistrează gradul de

contracţie. Elementul cel mai important în cadrul arcului reflex, care declanşează reflexul, aşa-numitul reflex miotatic, îl reprezintă fibra nervoasă, care declanşează contracţia şi întinderea muşchiului. Când un muşchi se întinde, se întind şi traectele nervoase, care transmit impulsuri către măduva spinării. Acolo se produce sinapsa care realizează legătura dintre 2 neuroni, iar semnalele sunt apoi transmise către muşchii care se contractă imediat. Acest mecanism de protecţie împiedică întinderea exagerată a muşchgiului şi implicit vătămarea articulaţiei. Riscul accidentărilor sub forma rupturilor şi întinderilor este mai mare când muşchii sunt încordaţi, inflexibili, lipsi ţi de elasticitate. Aceasta se întâmplă când capacitatea de efort a tendoanelor, articulaţiilor şi oaselor nu creşte în timpul antrenamentelor, în egală măsură cu cea a muşchilor, deoarece acest sistem de tendoane şi oase are un metabolism mai greoi decât cel al muşchilor. S-a observat că antrenamentul pentru mobilitate stimulează metabolismul muşchilor şi tendoanelor, mărind şi pe această cale capacitatea de efort. Îndeosebi, muşchii cu funcţii de rezistenţă, muşchii extensori, cei de pe partea anterioară a coapsei, adductorii coapselor, marele pectoral şi extensorii spatelui se pot accidenta în eforturile maxime dacă nu dispun de o elasticitate corespunzătoare.

Mijloacele şi tehnicile metodei. În prezent, se practică o multitudine de tehnici. Dintre ele o reţinem pe cea mai larg

răspândită – mai ales în fotbal şi atletism – care porneşte de la ipoteza că mobilitatea poate fi dezvoltată prin două căi:

a) reducerea rezistenţei ţesutului de legătură a unei articulaţii, ca efect al extensiei şi frânării reflexului de întindere;

b) dezvoltarea forţei muşchilor antagonişti. Mijloacele şi tehnicile folosite în această variantă de stretching sunt următoarele: - arcuire şi menţinere care constau în efectuarea unor contracţii repetate, fără bruscare, ale

muşchilor agonişti, în scopul unor întinderi rapide ale muşchilor antagonişti. Mijloacele sunt de tipul balansului, care după 3-4 repetări menţine partea corpului antrenată într-o poziţie extremă timp de 6 s;

- întindere şi menţinere pasivă realizată cu ajutorul unui partener. Mişcarea de întindere a membrului antrenat este lentă, uşoară, pasivă, până se ajunge într-o poziţie extremă, în care se simte o oarecare jenă; aceasta se menţine timp de 6 s, interval în care musculatura respectivă (agonistă) este supusă unei contracţii izometrice. Asemenea întinderi pasive urmate de fixări active, cu durata de 60 s, se repetă de 3-4 ori pentru fiecare muşchi, la intervale de 6 s;

- stretching prelungit efectuat într-o întindere pasivă cu ajutorul unui partener care caută să atingă poziţia extremă şi s-o menţină 1 min. fără să atingă pragul de durere;

- antrenamentul neuromuscular proprioceptiv activ în care mişcarea se execută timp de 6 s activ, fiind urmată de o contracţie izometrică maximă contra rezistenţei opuse de muşchii antagonişti. Apoi se încearcă creşterea amplitudinii mişcării printr-o activitate musculară activă, provocată de contracţia muşchilor antagonişti timp de 1 min., contra unei rezistenţe (din partea partenerului). Exerciţiul se repetă după 6 s;

- antrenamentul neuromuscular proprioceptiv pasiv acţionează în decurs de 6 s asupra articulaţiei ce se antrenează până la limită cu ajutorul partenerului, după care urmează contracţia izometrică a muşchilor antagonişti contra rezistenţei opuse de partener. Aceste întinderi şi contracţii pasive ale muşchilor antagonişti se repetă la intervale de 6 s timp de 1 min.;

- tehnica relaxării constă în efectuarea unei întinderi pasive lente, cu ajutorul partenerului, până când se ajunge în poziţie extremă, care se menţine 1 min., timp în care executantul se relaxează psihic prin autocontrol. Prin conştientizarea stării de contracţie a muşchiului, sportivul contribuie activ la frânarea reflexului de întindere.

Referitor la numărul de repetări în variantele metodei, specialiştii nu au găsit o soluţie unică. Dar majoritatea consideră că un program cu 6 exerciţii selecţionate în scopul rezolvării problemelor de elasticitate, pentru 6 grupe musculare ale membrelor inferioare incluse în antrenament necesită 4-5 repetări, cu pauze de relaxare şi revenire între ele de 15 s. Însuşirea exerciţiilor de stretching se

realizează uşor. Unele se pot executa cu partener, iar altele cu ajutorul unor mingi, lăzi de gimnastică, scară fixă sau capră. Multe exerciţii se pot executa însă fără aparate ajutătoare. Pe parcursul executăţii exerciţiilor, respiraţia este dirijată pentru a rămâne lentă, profundă şi continuă (fără apnee) în toate cele 3 faze ale mişcărilor specifice acestor tehnici, contracţie statică, relaxare totală şi întindere musculară.

Folosim pentru exemplificare un exerciţiu destinat dezvoltării musculaturii spatelui (extensori) care este formată din muşchii spinali, adică iliocostalul cervical, toracic şi lombar, muşchiul transversal al gâtului, lungul dorsal şi micul complex, muşchiul semispinal al capului, muşchii interspinali, muşchiul spinal, care au ca funcţie extensia spatelui şi coloanei vertebrale. Exerciţiul se bazează în principal pe:

a) contracţia musculară din poziţia stând cu trunchiul uşor aplecat înainte, cu spatele rotund; regiunea lombară sprijinită de perete, genunchii uşor îndoiţi, iar mâinile la ceafă cu degetele împreunate, extensia spatelui timp de 20-30 s, încercând învingerea rezistenţei opuse de mâini;

b) întindere (aplecarea trunchiului înainte până ce se simte încordarea de-a lungul coloanei vertebrale şi menţinerea poziţiei timp de 20-30 s).

Variantă: exerciţiul se poate executa şi din poziţia aşezat cu genunchii îndoiţi, cu capul aplecat înainte între genunchi.

Planificarea dezvoltării mobilităţii. Cât priveşte includerea exerciţiilor de dezvoltare a mobilităţii în economia antrenamentului

se impun următoarele precizări: - la vârsta copiilor şi juniorilor, acestea constituie un obiectiv prioritar al antrenamentului

întrucât se dezvoltă mai uşor (cantitate de repetare mai mică) şi mai rapid (timp cheltuit mai puţin); - un nivel ridicat al mobilităţii obţinute la aceste vârste urmează să fie doar menţinut la

nivelul senioratului sau al consacrării internaţionale (mai devreme în gimnastica sportivă şi ritmică, în patinajul artistic şi în înot);

- curba nivelului mobilităţii în planificarea anuală pune în evidenţă o creştere rapidă şi sesizabilă în primele 3-4 luni, după care scade, indicând o stare de platou. Prin urmare, se recomandă ca acest obiectiv al pregătirii generale să fie programat pentru perioada pregătitoare. Exerciţiile respective au o prezenţă zilnică. În regimul diurn se constată că disponibilitatea sportivului este inegală din punct de vedere al mobilităţii sale. Orele favorabile şi, deci, indicate sunt 10-11, 16-17 şi 20, care pot fi valorificate în planificarea lecţiilor cu astfel de sarcină didactică. Efectuarea lor de două ori într-o zi influenţează favorabil dezvoltarea şi menţinerea nivelului mobilităţii. În această situaţie se micşorează dozarea repetării, fără să coboare însă sub nivelul cantitativ realizat într-o singură lecţie diurnă.

Pe măsură ce ne apropiem de perioada competiţională, numărul şi frecvenţa exerciţiilor de mobilitate efectuate cu efort mare (de amplitudine, de repetare) scad, urmând să fie planificate în 2-3 lecţii ale ciclului săptămânal cu un mic număr de repetări (de 3-4 ori fiecare exerciţiu). Precizăm că este total contraindicată eliminarea acestor exerciţii, fie şi numai pentru o săptămână, din etapele şi perioadele ciclului anual, întrucât nivelul mobilităţii coboară şi ajunge relativ repede la valorile iniţiale, mai ales în cazul sportivilor adulţi.

Locul cel mai indicat al exerciţiilor de dezvoltare a mobilităţii, indiferent de metoda sau tehnicile aplicate, îl constituie aşa-zisa parte pregătitoare a lecţiei de antrenament, însă după o prealabilă şi intensă încălzire a organismului. Uneori le întâlnim şi în finalul lecţiei, atunci când într-adevăr organismul a fost puternic angrenat în mişcare, momentul de relaxare al exerciţiilor respective (îndeosebi cele din tehnica stretchingului) fiind compatibil cu sarcinile verigii de încheiere a antrenamentului.

11.2. Dezvoltarea calităţilor motrice combinate şi complexe. Prezentarea analitică a dezvoltării fiecărei calităţi motrice este impusă de obiectivele

pregătirii fizice generale, care n-a dispărut din economia antrenamentului. Dar creşterea

considerabilă a rolului pregătirii specifice impusă de sporirea numărului competiţiilor sportive internaţionale şi implicit a celor naţionale a specializat conţinutul şi metodologia antrenamentelor în concordanţă cu necesităţile concursului. În cadrul unor noi relaţii între obiectivele de concurs, de pregătire şi dimensiunea timpului disponibil s-a produs o modificare a raportului dintre analitic şi sintetic în favoarea ultimului, atât de compatibil cu profilul şi esenţa concursului.

Economia de mijloace, direcţionarea structurii şi nivelurilor eforturilor spre cerinţele concursului, evitarea risipei de energie de timp şi adaptarea organismului la solicitările concrete ale acestuia reprezintă noi puncte de vedere în domeniul teoriei şi practicii antrenamentului sportiv modern.

Studiul atent al concursului sportiv a evidenţiat o multitudine de constatări, printre care şi aceea că sportivul n-are nevoie să-şi dezvolte de sine stătător, izolat de context, o calitate motrică sau alta. Intimităţile biologice ale procesului au dovedit că acest obiectiv este iraţional, ineficient şi de nimeni solicitat. Orice gest motric implică în concurs (care este uneori de ordinul secundelor) şi mai ales în pregătire (care durează sute de zile şi zeci de mii de secunde) un amestec, într-o proporţie greu de diferenţiat, de forţă, rezistenţă, viteză, mobilitate şi îndemânare. Totul depinde de orientarea, de direcţia pregătirii, apoi de selecţia mijloacelor şi de dozare – încărcătura (forţa), repeziciunea mişcărilor (viteza), durata şi numărul de repetări efectuate în interiorul ei (rezistenţa). Relaţia de mărime invers proporţională dintre forţă şi rezistenţă face ca aceste valori să fie, în general, medii sau cu variaţii (plus-minus) neînsemnate faţă de medie.

Folosirea tot mai frecventă a celor două concepte, de dezvoltare a calităţilor motrice combinate şi a celor complexe necesită unele explicaţii. Sarcina noastră este să aducem unele lămuriri cu privire la asemănările, dar şi la deosebirile dintre cele două concepte. La afirmaţiile anterioare adăugăm câteva idei mai noi. Literatura conţine multe neclarităţi, creând uneori confuzie în înţelegerea şi abordarea teoriei şi mai ales a practicii domeniului. După unii specialişti (Baroga, Nicu), conceptul de calitate motrică combinată sintetizează „amestecul” (într-o proporţie sau alta) realizat doar din două calităţi de bază. Amestecul este impus de nevoile reale ale pregătirii şi concursului fiecărei probe în parte, în dozări care depind de nivelul pregătirii fizice a sportivului, de natura eforturilor depuse. Într-o lucrare recentă se identifică 13 calităţi combinate:

1 – rezistenţă în regim de viteză (R-V); 2 – rezistenţă în regim de forţă (R-F); 3 – forţă în regim de viteză (F-V); 4 – forţă în regim de rezistenţă (F-R); 5 – viteză în regim de forţă (V-F); 6 – viteză în regim de rezistenţă (V-R); 7 – îndemânare în regim de rezistenţă (Î-R); 8 – îndemânare în regim de forţă (Î-F); 9 – îndemânare în regim de viteză (Î-V); 10 – mobilitate în regim de rezistenţă (M-R); 11 – mobilitate în regim de forţă (M-F); 12 – mobilitate în regim de viteză (M-V); 13 – încordare-relaxare (Î-R). În continuare, prezentăm succint metodologia de dezvoltare a acestor calităţi: Dezvoltarea calităţilor motrice combinate. Rezistenţa în regim de viteză reflectă posibilităţile organismului de a rezista la eforturi, în

condiţiile unor contracţii rapide, pe o durată mare de timp. Această calitate motrică combinată se dezvoltă folosind intensităţi de 50-65% din

posibilităţi, un număr de 9-12 repetări în 4-6 serii pentru 4-12 exerciţii, mai ales în probele de fond şi semifond. Ea este proprie tuturor sporturilor cu amprentă specifică.

Rezistenţa în regim de forţă reflectă capacitatea organismului de a rezista la eforturi moderate pe o durată mare de timp.

Intensităţile folosite reprezintă 50-65% din posibilităţi, însă numărul de serii şi repetări este mare, 12-24 repetări (şi uneori până la refuz), în 4-6 serii sau 3-6 circuite pentru 6-9 exerciţii.

Rezistenţa în regim de forţă o întâlnim la probele de fond din atletism, canotaj, caiac-canoe, ciclism, patinaj, biatlon, înot, lupte greco-romane şi libere, schi, alpinism (ascensiuni), motocros, popice, yahting.

Forţa în regim de viteză este calitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistenţă suficient de mare printr-o viteză de contracţie maximă. În literatura de specialitate, calitatea motrică, forţa în regim de viteză este cunoscută şi sub denumirea de „forţă explozivă”.

Pentru dezvoltarea acestei calităţi se folosesc intensităţi cuprinse între 65-95% din posibilităţi, într-un număr de 3-6 repetări, 6-9 serii, pentru 6-9 exerciţii. Forţa în regim de viteză este o calitate motrică combinată întâlnită în aruncări (ciocan, greutate, disc, suliţă), haltere, rugby (înaintare), bob (împingător), gimnastică, sărituri în apă, judo etc.

Forţa în regim de rezistenţă reflectă capacitatea organismului de a rezista la eforturi în condiţiile contracţiilor musculare de lungă durată.

Intensităţile de lucru sunt cuprinse între 65-80% din posibilităţi; în antrenamente se efectuează un număr mare de repetări (6-12 şi în unele cazuri până la refuz), în 4-12 serii şi 9-12 exerciţii. Forţa în regim de rezistenţă este predominantă în următoarele probe şi ramuri de sport, canotaj, caiac-canoe, biatlon, ciclism şosea, patinaj artistic, haltere, gimnastică, lupte, polo etc.

Viteza în regim de forţă este calitatea sistemului neuromuscular de a efectua mişcări rapide în condiţiile învingerii unei rezistenţe relativ mici, cuprinse între 30-65% din posibilităţile maxime.

Dacă facem o comparaţie (şi acest lucru ni se pare imperios necesar în metodica actuală a antrenamentului) între viteza în regim de forţă şi forţa în regim de viteză remarcăm următoarele:

- viteza în regim de forţă (detenta) este caracterizată prin lucrul cu intensităţi cuprinse între 30-65% din posibilităţi. Numai cu asemenea încărcături se poate obţine îmbunătăţirea indicilor de detentă specifică săritorilor;

- forţa în regim de viteză (forţa explozivă) este caracterizată prin lucrul cu intensităţi cuprinse între 65-95% din posibilităţi. În acest caz obţinem îmbunătăţirea indicilor de forţă explozivă caracteristică aruncătorilor. Se folosesc 3-6 repetări, în 6-9 serii de 5-6 exerciţii.

Viteza în regim de forţă este o calitate motrică combinată pe care o întâlnim în toate alergările de viteză, în toate săriturile şi jocurile sportive (handbal, fotbal, polo, volei, baschet, tenis de câmp) şi în sporturile aciclice (gimnastică, lupte, scrimă, alpinism, bob, box etc.).

Viteza în regim de rezistenţă reflectă capacitatea organismului de a realiza eforturi cu 30-65% din posibilităţi, în condiţiile unor contracţii musculare de scurtă durată.

Pentru obţinerea unei eficienţe maxime se lucrează cu 6-9 repetări, în 6-9 serii sau 3-6 circuite, pentru 5-9 exerciţii.

Această calitate motrică combinată o întâlnim mai ales în sărituri, alergări de viteză şi în toate jocurile sportive.

Îndemânarea în regim de viteză. Referitor la metodica şi terminologia antrenamentului actual ne alăturăm specialiştilor care

susţin că îndemânarea se manifestă în regim de viteză, de forţă şi de rezistenţă. La definirea îndemânării în regim de viteză trebuie să se ţină seama de două aspecte: - aptitudinea însuşirii rapide a mişcării noi; - restructurarea rapidă a activităţii motrice în cazul schimbărilor bruşte de situaţii. Astfel,

prin îndemânare în regim de viteză putem înţelege capacitatea individului de a alege şi a executa corect mişcările în funcţie de situaţiile nou create, în maximum de viteză.

Se folosesc intensităţi de 30% din posibilităţi, cu 6-9 repetări în 6-9 serii de 6-9 exerciţii. Această calitate motrică combinată o întâlnim în atletism (sărituri), box, alpinism (căţărări),

handbal, polo (portari), sărituri cu schiurile, tenis de masă, motocros, patinaj viteză, lupte, jocuri sportive, sărituri în apă, patinaj artistic, bob (piloţi), lupte libere, scrimă, gimnastică etc.

Îndemânarea în regim de forţă este o calitate motrică combinată întâlnită în acele ramuri de

sport în care exerciţiile complexe se desfăşoară „în forţă”, aşa cum întâlnim în unele momente ale jocului de fotbal sau rugby.

Prin îndemânare în regim de forţă înţelegem capacitatea individului de a alege şi executa corect anumite exerciţii sau comlexe de exerciţii în situaţii nou create, bazate pe învingerea unei rezistenţe, a unei adversităţi directe.

Se folosesc intensităţi de 65% din posibilităţi, cu 9-32 repetări, în 9-12 serii, pentru 3-6 exerciţii. Se are în vedere creşterea unor indici măriţi ai forţei musculare (încărcăturile sunt relativ mari), concomitent cu efectuarea unui număr foarte mare de repetări (9-32) care asigură posibilitatea automatizării mişcărilor mai complexe.

Îndemânarea în regim de forţă este foarte puţin studiată şi, în consecinţă, indicaţiile de ordin metodic în legătură cu abordarea ei aproape că nici nu există în literatura de specialitate. Totuşi, această calitate motrică combinată acupă un loc deosebit de important, mai ales în jocurile sportive (handbal, fotbal, polo, rugby, baschet, hochei) şi în sporturile aciclice (alpinism, patinaj artistic, bob – piloţii) etc.

Îndemânarea în regim de rezistenţă reflectă capacitatea individului de a executa în mod corect mişcările în situaţii noi, pe o perioadă de timp relativ mare.

În acest scop se folosesc întensităţi de 50% din posibilităţi, cu 16-32 repetări, în 9-12 serii de 6-9 exerciţii.

Această calitate motrică combinată o întâlinm în box, motocros biatlon, patinaj, lupte clasice şi libere, jocuri sportive, schi alpin, polo gimnastică etc.

Mobilitatea în regim de viteză este capacitatea omului de a executa mişcări cu amplitudine mare, cu maximum de viteză.

La prima vedere, mai ales atunci când se folosesc îngreuierile, s-ar părea că dezvoltarea mobilităţii este una şi aceeaşi acţiune cu lucrul muscular în diferite regimuri de lucru, ceea ce nu este adevărat.

În procesul de dezvoltare a mobilităţii sunt solicitate, în primul rând articulaţiile şi fibrele musculare care efectuează un lucru de întindere pe porţiuni bine determinate, care de obicei vizează şi întinderea ligamentelor articulaţiilor respective (stretching).

Practic, muşchii şi ligamentele sunt solicitate numai prin întindere mai ales în partea finală a mişcărilor, când se efectuează arcuiri repetate în unele cazuri nefiind vorba de efectuarea completă a mişcării. Astfel, solicitările de mobilitate sunt cu totul diferite de cele ce au ca scop lucrul pentru dezvoltarea diferitelor grupe musculare, unde muşchii se scurtează şi se alungesc în timpul efectuării complete a exerciţiilor.

Mobilitatea în regim de viteză – ca de altfel toate formele de manifestare a mobilităţii – depinde de elasticitatea muşchilor şi lagamentelor din apropierea articulaţiilor solicitate (Bolineu, Mathews, Warix). Această calitate motrică combinată se dezvoltă folosindu-se intensităţi de 30% din posibilităţi, cu 9-12 repetări, în 9-12 serii, pentru 9-12 exerciţii.

Se recomandă un număr mare de repetări, chiar şi în cazul în care viteza de execuţie rămâne un factor principal, prin faptul că exerciţiile în majoritatea lor nu sunt executate complet, ci sub formă de arcuiri, balansări sau presări.

Această calitate motrică combinată o întâlnim în aruncări, gimnastică, săritura cu prăjina, săritura în înălţime, lupte, judo, handbal, alergările de garduri, scrimă etc.

Mobilitatea în regim de forţă este capacitatea individului de a executa mişcări cu amplitudine maximă, în condiţii îngreuiate de o forţă externă.

Se dezvoltă folosind intensităţi de 65% din posibilităţi, cu un număr de 16-32 repetări, în 9-12 serii de 3-6 exerciţii. Este o calitate motrică combinată pe care o găsim în majoritatea probelor şi ramurilor de sport, dar este absolut necesară în: haltere, gimnastică, la aparate şi alpinism (escaladări).

Mobilitatea în regim de rezistenţă este capacitatea de a executa mişcări cu amplitudine mare, pe o perioadă îndelungată de timp. Ea se dezvoltă cu intensităţi de 50% din posibilităţi, cu 32-64

repetări, în 9-12 serii de 3-9 exerciţii. Această calitate este necesară mai ales în marş, sărituri (atletism), înot, aruncări etc. Încordare – relaxare. Stările de încordare fizică şi psihică duce la limitele maxime ale posibilităţilor organismului

uman şi le întâlnim din ce în ce mai des în activitatea sportivă atât în antrenamente, cât şi în competiţii.

Ca urmare a acestor încordări apare necesară starea de relaxare, care permite organismului refacerea după eforturi intense. Relaxarea fizică sau musculară este de două feluri: totală, când toţi muşchii corpului sunt relaxaţi, aşa cum se întâmplă în timpul somnului şi diferenţiată, sau parţială, când se relaxează numai muşchii care au fost cel mai solicitaţi.

Relaxarea se efectuează de obicei după o scurtă pauză, în poziţia culcat sau aşezat, urmărindu-se conştientizarea stării de relaxare totală sau diferenţială.

Stările de relaxare-încordare întâlnite în activitatea sportivă sunt următoarele: - o alternanţă rapidă între relaxare şi încordare care au loc în timpul desfăşurării probelor (de

exemplu, în alergări); - trecerea de la încordare la relaxare într-un timp relativ scurt (ca la aruncări); - trecerea de la încordare la relaxare într-o perioadă de timp mai mare (pauzele dintre

săriturile cu prăjina, sau cele dintre smuls şi aruncat la haltere). Dezvoltarea calităţilor motrice complexe. Din cele prezentate anterior rezultă că dezvoltarea calităţilor motrice constituie un capitol

important al antrenamentului care este tot mai dificil de abordat pe măsură ce performanţa sportivă creşte. Pătrunderea tot mai adâncă în intimitatea acestei performanţe a determinat, aşa cum am văzut, o spectaculoasă modificare a procesului dezvoltării calităţilor motrice, care reclamă o abordare combinată, mult mai eficientă decât cea izolată, a fiecărei calităţi în parte. Specialiştii domeniului susţin că pe măsura creşterii gradului de complexitate a probelor, sporeşte direct proporţional şi complexitatea metodelor de antrenament aplicate în vederea dezvoltării calităţilor motrice. Deci, în conţinutul pregătirii fizice speciale creşte numărul calităţilor motrice angajate, concomitent însă cu micşorarea cotei de participare. Ca atare, procesul dezvoltării calităţilor motrice implică alt amestec, mult mai bogat, dar cu atât mai complicat. Din calităţi combinate cu rezultat calităţi complexe, cele în care participă 4 sau mai multe calităţi în loc de 2. explicaţia o oferă acţiunea motrică din concurs, în care numărul mare al calităţilor şi mai cu seamă al combinaţiilor este de netăgăduit. Cunoaşterea dozărilor este însă dificil de făcut, constituind punctul deschis şi în acelaşi timp discutabil al teoriei şi practicii antrenamentului apropiat. Varietatea mijloacelor care reprezintă suportul pregătirii generale şi specifice prin structura şi metodologia folosită conţin în proporţii mai mari sau mai mici elementele caracteristice ale unei calităţi motrice sau ale alteia. De exemplu, în haltere, pe lângă procedeele tehnice uzitate în antrenamente (smuls fără fandare, aruncat fără fandare, trageri, genuflexiune etc.) se mai folosesc (tot mai rar) şi alte mijloace proprii altor probe (de exemplu: sprinturi, sărituri, aruncări), dar care, atât ca structură, cât şi ca regim de lucru (anaerob) sunt aproape de mijloacele clasice ale concursului – smulsul şi aruncatul. Sprinturile, săriturile şi aruncările au multe componente spaţio-temporale şi biologice (tripla extensie a membrelor inferioare, viteza de execuţie mare etc.) similare cu cele ale mijloacelor clasice amintite. Prin folosirea îngreuierilor de toate tipurile (haltere, hantere, benzi elastice etc.) de către majoritatea sportivilor, indiferent de specializarea lor (deci nu numai de halterofili) se urmăreşte obţinerea aceluiaşi efect, la niveluri diferite de dezvoltare a uneia din calităţile indispensabile (forţa în regimuri diferite) susţinerii procedeelor tehnico-tactice din concurs. Un săritor are nevoie de dezvoltarea maximală a detentei (vitezei în regim de forţă), dar în acelaşi timp el reclamă şi o rezistenţă specială fără de care nu poate efectua numărul mare de sărituri din antrenamente. Aceste calităţi trebuie însă dezvoltate în „interiorul” unei îndemânări apreciabile, atât de necesară săritorului pentru executarea probei competiţionale care are un înalt coeficient de tehnicitate şi de complexitate. Aceeaşi situaţie o întâlnim în infinitele relaţii din jocurile sportive.

Substratul biologic al sportivului are nevoie de aceste solicitări specifice atât de judicios dozate. O astfel de ipoteză dă o nouă perspectivă programării dezvoltării calităţilor motrice prin crearea unui nou concept – calităţi complexe şi a unei metodologii tot mai rafinate, care este încă în curs de elaborare.

În teorie, ca şi în practică s-au conturat mai multe tipuri de calităţi complexe, proprii antrenamentelor în probele sportive beneficiare:

- forţă-viteză în regim de îndemânare-forţă (în aruncări); - forţă-viteză în regim de îndemânare-mobilitate (lupte, judo); - viteză-forţă în regim de îndemânare-rezistenţă (jocuri sportive); - viteză-forţă în regim de relaxare-încordare (sprinturi); - viteză-rezistenţă în regim de forţă-rezistenţă (canotaj, caiac-canoe); - forţă-viteză în regim de forţă-rezistenţă (haltere); - rezistenţă-forţă în regim de relaxare-încordare (alergări); - rezistenţă-forţă în regim de rezistenţă-viteză (patinaj); - viteză-forţă în regim de rezistenţă-îndemânare (baschet, fotbal); - îndemânare-forţă în regim de viteză-forţă (gimnastică). Din punct de vedere metodic, în dezvoltarea calităţilor motrice complexe se folosesc

mijloacele şi tehnicile verificate şi generalizate în dezvoltarea calităţilor combinate. Astfel, pentru dezvoltarea calităţilor complexe viteză-forţă în regim de rezistenţă-îndemânare se aplică valorile preconizate prin aplicarea metodelor de creştere a detentei (viteză în regim de forţă), adică îngreuieri cu 30-65% din posibilităţi, cu 3-6 repetări, în 6-9 serii de 5-6 exerciţii şi a rezistenţei în regim de îndemânare bazată pe mărirea numărului de serii (de la 6-9 la 18-36) şi sporirea dificultăţilor exerciţiilor.

Evident că metodologia dezvoltării calităţilor motrice complexe preconizează mărirea apreciabilă a volumului efortului datorită dublării tuturor parametrilor. În fond, marea performanţă actuală a rezultat din creşterea considerabilă a valorilor indicatorilor programării şi a selecţiei structurilor (mijloacelor) compatibile cu caracteristicile concursului.

Curs nr.12 Simularea şi informatica în antrenament şi concurs

Pe măsura cunoaşterii din ce în ce mai profunde a fenomenelor şi proceselor de o mare

varietate care apar în practica sportului, s-a constatat că de multe ori tehnologia utilizată în pregătire nu mai corespunde. În plus, a apărut din ce în ce mai stringentă nevoia de a avea un control cât mai obiectiv asupra evoluţiei sportivului în timpul pregătirii şi concursului.

În acelaşi timp s-a observat că, în pregătire, alegerea unor soluţii şi experimentarea lor direct asupra sportivului, pe lângă consumul mare de timp până la apariţia efectelor, poartă în majoritatea cazurilor amprenta imprevizibilului, modificările negative neputând fi anulate rapid.

Pentru remedierea unor astfel de situaţii, specialiştii din domeniul sportului de performanţă au apelat, printre altele, la simulare şi la folosirea simulatorului în procesul de antrenament.

Înainte de a prezenta principiile, cerinţele şi unele din rezolvările practice ale simulării în sportul de performanţă este necesar să amintim, pe scurt, conceptele de bază folosite, împreună cu legăturile dintre ele.

12.1. Sistem. Întreaga realitate poate fi considerată ca fiind formată din sisteme, care se întâlnesc în

fiecare domeniu din natură şi societate. În activităţile de cunoaştere este esenţial să descriem sistemele cu care avem de-a face pentru a înţelege modul de organizare a materiei, legile naturii şi societăţii.

Pentru o mai bună înţelegere a conceptului recomandăm adoptarea punctului de vedere exprimat de P. Constantinescu, după care un sistem poate fi caracterizat prin următoarele laturi:

- o mulţime de elemente E; - o mulţime de interacţiuni, în care se disting relaţii interne Ri (între elementele lui E), relaţii

externe Re (între elementele mulţimii E şi elementele mediulu înconjurător); - dinamica specifică, cele 3 mulţimi E, Ri, Re având caracter variabil în timp; - finalitatea (scopul sistemului), concretizată prin evoluţia dictată de legile naturii, ale

societăţii, precum şi de nevoile grupurilor, indivizilor etc. Finalitatea scoate în evidenţă caracterul neîntâmplător al interacţiunilor, contribuind la individualizarea şi caracterizarea fiecărui sistem.

Un sistem (E) poate fi definit ca o mulţime de elemente aflate în interacţiune, cu o dinamică şi finalitate proprii. În virtutea principiului conexiunii universale, orice sistem poate fi considerat subsistem (element) al unui sistem mai complex şi invers, orice element (subsistem) poate fi la rândul lui un sistem. Un atom este în acelaşi timp sistem, precum şi subsistem (element) al unui sistem mai complex (molecula), la rândul ei element al celulei, , la rândul ei element al ţesutului etc.

Având în vedere caracterul variabil în timp evidenţiat de şirul de stări ale sistemului luat în considerare sau, cu alte cuvinte, comportarea sa dinamică, rezultă că procesele şi fenomenele pe care le simulăm sunt reprezentate tocmai de acest şir de stări. De exemplu, cuplul sportiv-antrenor poate fi considerat un sistem alcătuit din două elemente – sportivul şi antrenorul – între care există o mulţime de relaţii interne. La rândul său, acesta stabileşte o mulţime de relaţii externe cu mediul. Sistemul are, de asemenea, o dinamică (caracterul variabil în timp), precum şi o finalitate – performanţa.

Din punct de vedere al relaţiilor interne, şirul de stări ale sistemului este reprezentat de procesul de pregătire, iar complexul care cuprinde atât relaţiile interne – procesul de pregătire, cât şi relaţiile externe – concursul şi performanţa reprezintă fenomenul sportiv. Ambele se pot modela şi simula.

Pe lângă proprietăţile generale ale sistemelor de a avea un schimb de substanţă, energie şi informaţie cu mediul în care se află, sistemele cibernetice au şi capacitatea de autoreglare. În cadrul acestora se pot distinge: o parte de comandă şi alta de execuţie. Pentru a se dezvolta sau a-şi menţine identitatea, sistemele cibernetice folosesc reglaje reprezentând lanţuri cauzale închise în

care partea de comandă a sistemului, pentru a dirija şi controla modul de execuţie, primeşte la intrare, în afara stimulilor din mediu, şi informaţiile referitoare la acţiunea efectorului. Acest mecanism este cunoscut sub denumirea de feed-back.

După efectele lor, reglajele pot fi negative, atunci când acţionează în sensul stabilizării (homeostazie), şi pozitive, atunci când are loc o simplificare, asociată cu destabilizarea, ce poate conduce fie la schimbarea structurii sistemului, fie la distrugerea sa. Caracteristic pentru mecanismul de „feed-back” este faptul că el acţionează numai retroactiv.

În cazul sistemelor biologice, în scopul păstrării identităţii şi al dezvoltării, în situaţii în care în mediu pot acea loc evenimente ale căror consecinţe nu ar mai putea fi corectate, au apărut şi reglaje prospective, ca mecanism de prevenire a erorilor, denumite de A. Restian „feed-before”, adică de reglare în avans. În timp ce mecanismul „feed-back” este alimentat retroactiv cu informaţii pentru dirijarea şi corectarea erorilor produse, cel de „feed-before” trebuie alimentat cu informaţii înainte de producerea erorilor care, odată comise, nu ar mai putea fi corectate.

Nici nu ne putem imagina desfăşurarea jocurilor sportive sau a sporturilor de luptă în lipsa prospectării continue a situaţiilor din fiecare moment şi culegerea informaţiilor absolut necesare pentru elaborarea deciziilor şi efectuarea acţiunilor corespunzătoare situaţiilor respective. De calitatea acestei reglări anticipative depinde de multe ori realizarea obiectivului propus.

12.2. Model. De cele mai multe ori, pentru a analiza comportarea unui sistem se apelează la modele care,

din punct de vedere ştiinţific, sunt „sisteme abstracte (ideale) sau fizice (materiale) ce păstrează elementele esenţiale ale unor sisteme-obiect din punct de vedere al scopului urmărit. Pentru o mai bună distincţie se obişnuieşte ca sistemul iniţial să fie denumit sistem-obiect sau „original”.

În mod deliberat are loc un proces în care se neglijează acele proprietăţi ale sistemului-obiect care sunt neesenţiale din punct de vedere al scopului urmărit. Există numeroase argumente care pledează în sprijinul afirmaţiei potrivit căreia modelarea, ducând de regulă la o imagine simplificată a obiectului, creează premisa unei accesibilităţi mai mari de analiză a modelului decât a originalului.

Construcţia modelului se realizează în câteva etape care constituie conţinutul acestei modelări:

- studierea preliminară a sistemului-obiect; - stabilirea caracteristicilor sale esenţiale din punctul de vedere al scopului propus; - realizarea modelului (conceptual sau material); - analiza teoretică sau experimentală (simulare) a modelului; - compararea rezultatelor cu datele provenite din studiul direct al sistemului-obiect; - corectarea şi perfecţionarea modelului. În procesul modelării este în permanenţă activă relaţia: realitate-reprezentare-model. În funcţie de criteriile alese, modelele pot fi statice, dinamice, structurale, funcţionale,

cauzale, statistice, lineare, nelineare, de simulare etc. Atunci când răspund la întrebarea „Cum este ?”, modelele se numesc descriptice – destinate

să dea o descriere a faptelor observate. Când răspund la întrebarea „Cum trebuie să fie ?”, modelele se numesc normative şi tind să definească o anume stare a sistemului-obiect care să fie cea mai bună într-un anumit sens, sau cea mai acceptabilă din punctul de vedere al observatorului, aşa cum sunt modelele de pregătire sau cele de reactivitate şi concurs elaborate în sportul de performanţă.

Indiferent de natura modelelor, esenţial este să reţinem că eficienţa utilizării lor este determinată de fundamentarea ştiinţifică a premiselor şi de obiectivitatea observatorului de a pune în evidenţă caracteristicile esenţiale ale obiectului modelării. Fără un model nu se poate vorbi de simulări.

12.3. Simulare – simulator. Metoda de studiu cea mai directă în cunoaşterea realităţii este aceea a experimentării

efectuate pe sistemul-obiect. Dificultatea majoră rezidă în faptul că nu toate sistemele admit orice fel de încercări directe.

Dacă experimentările influenţează ireversibil sistemul, îl deteriorează, îi modifică starea reală, sunt de durată şi nu dau rezultate în timp util, iar uneori nu permit obţinerea preciziei de măsurare necesară atribuirii unor semnificaţii reale, atunci se impun, ca instrumente de o deosebită eficacitatea, modelarea şi simularea.

În cadrul tehnicilor de identificare a sistemului analizat, adică a modelării, una din etape o constituie analiza teoretică sau experimentală a modelului. Modelul în sine nu poate arăta ce se întâmplă cu sistemul decât atunci când pe model se provoacă modificarea parametrilor şi se obţin rezultate, adică atunci când se trece la simulare.

Simularea reprezintă deci, acea acţiune în care are loc un proces de experimentare dirijată asupra modelului unui sistem-obiect, în anumite condiţii, ca fiind în esenţă o acţiune de investigare strict experimentală.

Măsura în care efectele simulării sunt mai mult sau mai puţin corespunzătoare depinde esenţial de fidelitatea modelului. Răspunsurile pe care le primim în acest demers sunt condiţionate de problemele la care se caută rezolvare, de stadiul cunoaşterii sistemului şi a relaţiilor sale interne şi externe.

Atunci când, pe baza unui model, se realizează o transpunere tehnologică reprezentată de un sistem fizic care înlocuieşte, în scopul studiului, sistemul dat sau numai o parte a acestuia, avem de-a face cu un simulator. Prin urmare, simulatorul este un sistem tehnic (aparat, instalaţie) care, având la bază legile care generează un anumit proces sau fenomen, este construit astfel încât să se asigure o corespondenţă biunivocă între elementele sale funcţionale şi elementele principale ale originalului.

Dacă simulatorul şi originalul sunt de aceeaşi natură fizică, atunci simularea realizată este de tipul unei similitudini. Dacă natura fizică a celor două sisteme (simulator şi original) diferă, simularea este de tip analogic.

În activitatea sportivă, simulatoarele construite au în vedere reproducerea acelor condiţii (externe) în care îşi desfăşoară activitatea sportivul, care sunt considerate a fi determinante în raport cu obiectivele simulării (forţe de inerţie, forţe de rezistenţă, anumite relaţii spaţio-temporale caracteristice pentru mişcările diferitelor probe sportive) reprezentate în general de termenii ecuaţiei diferenţiale care descrie procesul respectiv.

12.4. Necesitatea simulării – avantaje şi limite. Necesitatea simulării în sport izvorăşte din două cauze principale. Prima o constituie faptul

că originalul nu poate fi supus totdeauna unor procedee de studiu de tipul „taie şi încearcă”, punând în pericol integritatea sistemului.

O a doua cauză este generată de situaţiile în care, aşa cum am mai arătat, experimentarea practică durează prea mult, consumând mari fonduri materiale şi de timp, iar reuşita este incertă.

Se ştie din practica antrenamentului că pregătirea unui sportiv este constituită dintr-un şir de modificări care apar ca o consecinţă a intervenţiei unei mulţimi de indicatori de natură fizică sau psihică, pe perioade îndelungate de timp. În cazul în care rezultatul performanţial nu se ridică la valoarea aşteptărilor, acest proces se reia sub o altă formă, încercându-se restructurarea lui în vederea obţinerii unei apropieri cât mai mari a parametrilor sistemului sportiv de valorile alese ca referinţă. Se procedează astfel întrucât în marea majoritate a cazurilor, în practica sportivă, validările se obţin prin mecanismul reuşitei şi al eşecului în cadrul concursurilor.

În aceste situaţii pot apărea erori, un prim tip fiind acela al generalizării pripite a concluziilor negative rezultate din încercările nereuşite, efectuate într-un context nefavorabil. Consecinţa imediată este micşorarea căilor posibile de creştere a performanţelor.

O altă cale ce poate conduce la restrângerea alternativelor de progres decurge din reţinerea unora din drumurile spre performanţă ce au fost încununate de succes ca unice soluţii posibile şi eliminarea preocupărilor pentru căutarea unor soluţii noi, superioare celor urmate până în momentul respectiv. Aceasta se soldează, de foarte multe ori, cu pierderea competitivităţii performanţelor unor sportivi sau echipe de valoare. Pentru cazuri similare, când timpul şi resursele necesare experimentului pe sistemul real sunt prohibitive, ştiinţa, tehnica şi tehnologia contemporană au recurs la simulări de proces, în special la simularea pe model matematic.

Simularea cu ajutorul calculatorului pe modelul matematic al elanului, bătăii pe prag, zborului şi aterizării la săritura în lungime, triplusalt şi înălţime ne-a demonstrat că prin simple modificări ale valorilor parametrilor se pot obţine rapid răspunsuri asupra comportării sistemului, putându-se stabili în timp foarte scurt care trebuie să fie configuraţia de valori cea mai favorabilă obţinerii unui rezultat mai bun.

Determinarea unora dintre valorile reale specifice ale unui anumit sportiv, introducerea lor în model şi simularea acestuia pe calculator ne dă posibilitatea să stabilim, fără a mai face alte încercări, direct pe sportiv care sunt direcţiile de acţiune, asupra cărora din calităţile sportivului trebuie să acţionăm pentru a obţine modificările necesare, favorabile lungimii dorite a săriturii.

Avantajul major care rezultă constă în faptul că toate aceste încercări se fac pe model, „săritura are loc în calculator” cu o extraordinară economie de timp, fără să fie nevoie de repetate experimente de lungă durată pe sportiv, experimente care au caracter particular şi ireversibil.

Folosirea metodei simulării fie prin calcul, fie cu ajutorul simulatoarelor echipate cu mijloace de informare prezintă, pe lângă economia mare de timp, o serie de alte avantaje pe care le-am sesizat utilizând-o timp de mai mulţi ani. Enumerăm câteva dintre ele:

- realizarea unui număr mult mai mare de experimentări posibile. Consecinţa pentru cercetare – cel puţin din punctul de vedere biomecanic – o constituie înţelegerea mai profundă a unora din mecanismele care condiţionează mişcarea şi comportarea motrică în proba respectivă;

- prin standardizarea creată şi eliminarea unei părţi din factorii perturbatori care acţionează în realitate se asigură reproductibilitatea atât de necesară pentru stabilirea relaţiei cauză-efect;

- creşterea ratei de învăţare prin diversificarea dirijată şi controlată a parametrilor. În cazul utilizării simulatoarelor, capacitatea de generare de situaţii care să forţeze adaptarea se măreşte, permiţând sportivului să-şi dezvolte mecanismele de „învăţare a învăţăturii”;

- îmbunătăţirea posibilităţilor de observare a sistemului sportiv în plin efort. În noile condiţii, investigarea complexă a sportivului (biomotrică, biochimică, fiziologică, psihologică) se poate realiza mult mai uşor.

Sigur, sunt avantaje, dar şi limite. În primul rând, am putea fi tentaţi să asimilăm condiţiile simulate cu totalitatea condiţiilor din realitate, uitând că modelele noastre reprezintă doar unele aspecte esenţiale ale acestei realităţi.

În al doilea rând, limita este determinată de nivelul cunoaşterii, neînţelegerea dependenţei relative între scopul final şi scopul simulării putând conduce la folosirea greşită a simulatoarelor, cu consecinţele corespunzătoare în interpretare şi exploatare. Ne-am întâlnit în practică, nu de puţine ori, cu încercări de a folosi în pregătire aparate care, deşi nu permiteau decât simularea acceptabilă a aspectului exterior al mişcării (geometria ei), erau utilizate ca şi când se simula dinamica acesteia, cu consecinţe necontrolabile, asupra dezvoltării calităţilor specifice.

Alteori, limitele sunt tehnologice, nivelul de dezvoltare tehnologică nefiind apt să furnizeze mijloacele necesare conceperii şi/sau realizării unei transpuneri fidele a unui model.

Considerăm util să subliniem faptul că metoda simulării, respectiv folosirea simulatoarelor nu poate fi şi nici nu îşi propune să înlocuiască pregătirea în condiţii naturale. Ele nu trebuie socotite decât mijloace de studiu şi experimentare capabile să sprijine procesul de îmbunătăţire a performanţelor sportive.

12.5. Simulatoarele pentru sport. S-a arătat în esenţă de ce se foloseşte simularea şi care sunt avantajele şi limitele ei,

exemplificându-se aplicarea metodei în cazul simulării pe un model matematic cu ajutorul calculatorului.

O altă explicaţie a metodei o constituie utilizarea simulatorului în condiţii de pregătire şi testare.

În activitatea sportivă, simulatoarele vizează reproducerea condiţiilor fundamentale în care se desfăşoară în mod natural mişcarea, prin extragerea din sistemul complex „sportiv-mediu” numai a condiţiilor exterioare sportivului, simulându-se procesele fizice din mediu în dinamica lor. Simulatoarele trebuie să răspundă, în funcţie de ceea ce face sportivul, aşa cum ar răspunde mediul la acţiunile specifice întreprinse de acesta.

În mod obişnuit, intervenţia asupra unor mişcări desfăşurate în împrejurări obişnuite (nesimulate) este îngreuiată de 2 factori:

- dificultatea accesului la informaţie privind parametrii mişcării; - dificultatea asigurării instantanee a informaţiei obiective atât de necesară organizării

interioare a acţiunilor motrice. Reconstituirea condiţiilor de mediu oferită de simulator permite măsurarea şi informarea

rapidă asupra mişcării care cu greu – dacă nu imposibil – pot fi realizate în alte condiţii. Şi în prezent, marea majoritate a aparatelor de pregătire folosite în sport vizează, în general, rezolvarea aspectelor energetice (subiacente), separat de cele organizaţionale (adiacente), cuplarea între cinematică, dinamică şi informaţie fiind de cele mai multe ori neglijabilă.

Pentru a asigura o mai bună orientare atât a celor care încearcă să creeze o aparatură cât mai adecvată diferitelor ramuri de sport, cât şi a tehnicienilor din domeniul sportului care trebuie să formuleze cerinţe atunci când solicită aparate de pregătire, considerăm oportună prezentarea modului de abordare a simulării pentru o probă şi formularea unor principii de bază pe care le-am desprins din practica noastră de mai târziu.

Pentru aceasta e necesar să pornim de la următoarele întrebări: „care este modalitatea de analiză a unei probe sportive” (în special a celor care solicită o coordonare deosebită) şi „care trebuie să fie modul optim de abordare a acesteia”, astfel încât să se asigure cuprinderea elementelor necesare în pregătirea sportivului, atât a celor de natură energetică – calităţi motrice, cât şi a celor de natură informaţională, precum şi a deprinderilor tehnice necesare unei stabilităţi menite să ducă la înlăturarea cât mai multor posibilităţi de eroare în concurs.

Plecând de la aceste întrebări, s-a conturat o metodă de studiu pe care am denumit-o analiza multiplanară. Pentru efectuarea acestor antrenamente este necesar să se creeze condiţiile fizice de lucru în aceste planuri, ceea ce presupune realizarea simulatoarelor de condiţii. În fond, orice sistem fizic de acest gen, creat până în prezent, oferă condiţii (mai bune sau mai puţin bune) pentru efectuarea de măsurători sau antrenamente în unul sau mai multe planuri ale probei reale.

În felul acesta se uşurează şi metodica de lucru pe simulator şi implementarea acesteia în procesul de pregătire a sportivului.

Atât proiectantul-realizatorul, cât şi utilizatorul unui simulator trebuie să aibă foarte clar precizate ce planuri din probă sunt abordate, ce şi cât se simulează, altfel există riscul unor greşeli în exploatarea acestuia atât în pregătire, cât şi în testările sportivilor.

Odată stabilite aceste elemente, se poate trece la etapa de proiectare-realizare propriu-zisă, în care considerăm că trebuie urmărită respectarea unor principii de bază în construirea simulatoarelor de pregătire şi testare în sport.

12.6. Principii de bază în realizarea simulatoarelor. Pe baza experienţei şi concluziilor desprinse din propriile investigaţii se pot formula

următoarele principii: Respectarea dinamicii specifice, ceea ce înseamnă că termenii ecuaţiei diferenţiale care

descrie comportarea sistemului urmează să-şi găsească corespondenţa în transpunerea tehnologică realizată. Astfel se asigură:

- o simulare adecvată, deci un răspuns similar cu cel din realitate, făcând posibile măsurători ale unor mărimi caracterizate în planurile simulate;

- manifestarea sportivului cât mai asemănător cu specificul situaţiei reale. Asigurarea libertăţii specifice de mişcare, care să permită, din punct de vedere geometric,

efectuarea oricărei mişcări incluse în familia mişcărilor specifice. Astfel, sportivul poate alege traiectoriile şi momentele de acţiune similare cu cele din realitate, păstrând specificul individual în rezolvarea sarcinii motrice. În orice caz, nu se vor impune traiectorii de mişcare.

Posibilitatea varierii regimurilor de lucru prin varierea parametrilor care definesc modelul dinamic al probei. Prin aceasta se creează condiţiile generării unor imagini senzoriomotrice (de exemplu, încordări, forţe sau deplasări – viteze, fie simularea cu cele din realitate, fie într-o gamă mult mai largă decât permite mişcarea naturală) necesare ajustării modelului interior de organizare a mişcării cu care operează sportivul.

Crearea condiţiilor de măsurare – continuă sau cvasicontinuă – a parametrilor mişcării (forţe, acceleraţii, viteze, deplasări, timpi).

Respectarea primului principiu, adică implementarea dinamicii care creează aceeaşi legătură cauzală între parametrii mişcării, deşi este determinantă pentru un simulator, nu îşi dezvăluie pe deplin avantajele dacă nu este pusă în evidenţă. Pentru aceasta sunt necesari traductori specifici care să culeagă continuu sau discontinuu, dar cu frecvenţă destul de mare de eşantionare, informaţii despre variaţia parametrilor.

Furnizarea instantanee a informaţiilor strict necesare controlului şi reorganizării continue a mişcării, corelate cu modificările de moment ale potenţialului energetic. Aceasta presupune echiparea instalaţiei cu posibilităţi de afişare numerică a valorilor (numărătoare), vizualizare de curbe de variaţie ale parametrilor (osciloscoape), avertizoare optice sau acustice, calculatoare, ecrane de protecţie etc., în funcţie de necesităţile specifice.

12.7. Consecinţe ale folosirii simulatoarelor. Introducerea simulatoarelor în domeniul sportului are multiple consecinţe sociale,

economice, metodice, în planul cunoaşterii etc. Consecinţe practice: - posibilităţi de analiză a evoluţiei pregătirii faţă de condiţiile standard de efort, lucru

deosebit de util, în special în sporturile în care în mod natural nu există astfel de condiţii (sporturile nautice, cele de iarnă);

- determinarea lipsurilor de natură motrică şi a unor greşeli tehnice cu efect asupra orientării intervenţiilor pentru remedierea deficienţelor;

- stabilirea dependenţelor între comportarea motrică a sportivului şi manifestarea sa pe diferite alte planuri (fiziologic, biochimic etc.);

- creşterea preciziei în prognozarea comportamentului în probe de concurs, odată cu creşterea volumului investigaţiilor.

Consecinţe potenţiale: - posibilitatea diagnosticării mai detaliate a carenţelor energetice (fizice) sau informaţionale

(tehnice), ca şi extinderea lucrului specific în antrenamente şi utilizarea înlesnirilor bio-feed-back-ului, fapt care demonstrează că simulatoarele pot contribui, alături de celelalte mijloace, la creşterea performanţelor sportive;

- reducerea timpului de învăţare şi implicit a duratei formării sportivilor, consemnată din momentul selecţiei până la obţinerea performanţelor competitive pe plan internaţional;

- creşterea gradului de observabilitate a modificărilor determinate de efort, simulatoarele permiţând culegerea unei cantităţi de informaţii despre sportiv, probă şi performanţă incomparabil mai mare decât prin folosirea metodelor anterioare;

- observaţiile directe din practica cu sportivii, într-un sistem cu un înalt grad de integrare a nivelului de simulare, relevă tratarea actului motric în regim de concurs şi mult mai complex care schimbă modul de abordare a unui proces orientat şi analizat preponderent energetic într-unul cu solicitări mai echilibrate în ambele sensuri: energetic şi informaţional;

- de aici rezultă consecinţe ce ar putea fi privite ca secundare, dar cu implicaţii majore în stadii ulterioare de dezvoltare a sportului. Creşterea ponderii solicitărilor intelectuale în „economia” procesului de pregătire va aduce cu siguranţă modificări importante în viziunea socială asupra sportului de performanţă, în aria de selecţie şi, nu în ultimul rând, în planul prestigiului personal al sportivilor de valoare şi implicit al motivaţiei pentru înalta performanţă.

Toate acestea ar putea fi formulate sintetic astfel: investiţiile în instrumentalizarea pregătirii cu ajutorul simulatoarelor determină optimizări de resurse fizice, sociale şi financiare. Acest drum nu este specific doar practicii sportive. În alte domenii, introducerea simulatoarelor, alături de informatică, a dus la raţionalizarea resurselor materiale şi energetice (vezi pregătirea militară, cosmonautică, transporturile etc.) şi implicit la mărirea eficienţei lor.

Consecinţe metodice: Simularea şi lucrul pe simulator nu se pot integra de la sine în procesul de pregătire a înaltei

performanţe. Trebuie înţeles foarte bine că aceste instalaţii oferă doar noi posibilităţi de îmbunătăţire a pregătirii. Cu ele se pot face însă greşeli la fel de mari ca şi în lipsa lor. Totul depinde, şi de astă dată, de gradul de adecvare şi individualizare a metodicilor de pregătire adoptate.

Experienţa practică de până acum demonstrează că punerea la punct a unei metodici de pregătire de randament ridicat care să includă pregătirea specifică pe simulator pretinde parcurgerea următoarelor etape:

- proiectarea şi realizarea unui aparat de testare şi antrenament care să respecte dinamica specifică probei sau probelor studiate, pornind de la necesitatea măsurării şi dezvoltării calităţilor ce concură la realizarea cerinţelor esenţiale ale modelului performanţial;

- analiza biomecanică de detaliu a mişcării şi stabilirea unor tipuri de exerciţii de dezvoltare specifică pe simulator;

- experimentarea şi perfecţionarea acestor exerciţii şi schiţarea unei metodici de pregătire specială pe aparate (volume, intensităţi, pauze);

- implementarea pregătirii speciale pe aparate în cadrul programului general de antrenament (restructurarea metodei de pregătire).

Pot fi menţionate 3 faze: 1. efectuarea unor seturi de exerciţii pe aparat, la începutul sau la sfârşitul unora dintre

antrenamentele de forţă sau tehnică, fără a modifica ceva din programul existent. Aceasta este faza în care antrenorii şi sportivii doresc să verifice eficienţa exerciţiilor şi îşi

pun problema cuantificării şi echivalării efortului depus cu cel din antrenamentele obişnuite; 2. înlocuirea unor părţi din programul de pregătire cu grupe de exerciţii specifice executate

pe aparat, fără alte modificări în celelalte antrenamente. Aceasta este faza tatonării, experimentării unor posibilităţi de modificare a conţinutului

programului „clasic”, în care experienţa coroborată a antrenorilor şi sportivilor de valoare îşi spune cuvântul;

3. restructurarea întregului program de pregătire, înglobând şi lucrul pe simulator, care îşi reconsideră conţinutul, valorile, intensităţile etc. în vederea dezvoltării calităţilor fizice şi tehnice specifice, conform cu evoluţia cerinţelor esenţiale ale modelului în ciclul anual de pregătire.

12.8. Unele direcţii de dezvoltare în viitor. Prinsă în jocul fascinant al performanţei umane, exprimată prin rezultatul sportiv, evoluţia

aparaturii de simulare reflectă, până la un punct, nivelul de perfecţionare a procesului de pregătire. Pe de altă parte, tehnologia modernă şi mai ales cea viitoare cu dinamica ei de multe ori

deconcertantă, îşi va pune în mod cert amprenta pe instrumentalizarea specifică a sportului de înaltă

performanţă. După biologizarea extremă a pregătirii, după perfecţionarea formulelor de susţinere

medicamentoasă – permise sau nu – a efortului sportiv, vine din nou rândul unei intervenţii la nivelul eficienţei mişcării, al utilizării cu randament ridicat a timpului limitat afectat procesului de pregătire. În cele ce urmează prezentăm un posibil „scenariu” al extinderii utilizării simulatoarelor în sport:

- aprofundarea cunoaşterii cerinţelor specifice într-un număr tot mai mare de ramuri de sport va face posibilă formularea unor probleme din ce în ce mai complexe în faţa celor chemaţi să conceapă, să proiecteze şi să construiască aparatura de simulare;

- crearea, pe bazele unor soluţii de înaltă tehnicitate, a unor module funcţionale care să rezolve întreaga gamă de cerinţe enunţate şi care vor da proiectanţilor posibilitatea unor răspunsuri afirmative solicitărilor practicii;

- împrumutarea din domeniile automatizării şi roboticii a unor soluţii simple şi necostisitoare pentru realizarea de traductoare necesare aparaturii de măsură şi control, ce va fi creată probabil tot modular;

- cuplarea cu tehnici noi de măsurare a parametrilor biologici; - asigurarea controlului întregii aparaturi de către un microcalculator suficient de puternic

pentru a înlocui partea de rutină din munca dificilă şi de mare răspundere a antrenorului; - racordarea fiecărui post de antrenament controlat la un sistem de urmărire (calculator

central) capabil să gestioneze planurile, individualizările, reacţiile particulare ale sportivilor şi să ajute antrenorul să ia deciziile optime pentru fiecare sportiv şi pentru fiecare problemă ivită;

- evoluţia performanţelor, ca şi a posibilităţilor de prelucrare a informaţiilor vor deschide noi căi de intervenţie în direcţia simulării şi măsurării în condiţii reale, rezolvând astfel probleme ce par astăzi neabordabile şi împingând tot mai departe limitele performanţei umane.

Organizarea şi conducerea oricărei activităţi, inclusiv sportive, implică, ca o necesitate, descrierea, măsurarea şi prognozarea proceselor şi fenomenelor proprii. Toate aceste operaţii presupun utilizarea de modele matematice care constau în stabilirea unor relaţii între indicatorii (parametrii) numerici sau logici.

Majoritatea marilor realizări în ultimul timp din domeniul ştiinţei şi tehnicii se datoresc şi informaticii, care a creat noi posibilităţi de efectuare a unor calcule complexe şi de prelucrare a unor volume mari de informaţii într-un timp redus. Apariţia calculatoarelor reprezintă saltul calitativ realizat în evoluţia tehnologică. Prin intermediul tehnicii de calcul se prelucrează o cantitate mare de informaţii, înmagazinate apoi în vederea folosirii lor ulterioare. Apariţia ei constituie germenul şi esenţa noii revoluţii tehnico-ştiinţifice.

Marile avantaje ale utilizării calculatorului sunt: viteza şi precizia de calcul, capacitatea de memorare şi stocare a informaţiilor, efectuarea unor calcule interactive şi flexibile. Acestea explică generalizarea lui în economie, în cercetare, învăţământ şi tot mai mult în sport.

Bogăţia şi diversitatea informaţiilor existente în antrenamentul sportiv, a datelor furnizate de multiplele investigaţii, testări şi probe de control specifice programării pregătirii au crescut considerabil, îngreunând calculul mintal şi manual şi întârziind rezultatele indispensabile determinării soluţiilor şi adoptării deciziilor metodologice.

Rezultatele obţinute în acest domeniu în unele ramuri de sport constituie încă o dovadă a viabilităţii informaticii. Aceasta a făcut posibilă asistarea antrenorilor de către calculator în munca de stocare, sortare, prelucrare, analiză şi, mai cu seamă, integrare a informaţiilor multidisciplinare, în scopul luării unei decizii optime în dirijarea antrenamentului şi pregătirii concursului sportiv.

12.9. Utilizarea calculatorului în sport. Elaborarea unor proiecte şi programe informatice pe baza tipizărilor specifice, a aplicaţiilor

şi sistemelor informatice este o activitate complexă, de mare importanţă şi eficienţă practică. Utilizarea metodelor şi instrumentelor de calcul în organizarea, desfăşurarea şi conducerea

activităţii sportive de performanţă asigură date legate de: selecţia primară, intermediară şi finală a sportivului; programarea şi planificarea antrenamentelor, stabilirea volumului, duratei, densităţii şi intensităţii efortului, în corelaţie cu obiectivele de concurs; stabilirea unui control al raportului optim între valorile principalilor indicatori cantitativi şi calitativi ai procesului de antrenament.

În teoria şi practica sportului de înaltă performanţă s-a acumulat deja o bogată experienţă în utilizarea calculatorului. Programele elaborate pentru acesta pot fi alcătuite şi folosite în toate ramurile de sport. Direcţiile de elaborare şi utilizare vizează, în principal, următoarele probleme:

- selecţia copiilor şi juniorilor; - stabilirea şi prelucrarea sistemelor de tip algoritmic ale învăţării structurilor motrice; - stocarea informaţiilor şi a valorilor indicatorilor de antrenament; - analiza rezultatelor sportive şi a sistemului de pregătire a sportivilor; - planificarea antrenamentelor şi concursurilor; - analiza rezultatelor probelor şi normelor de control; - analiza lecţiilor de antrenament; - elaborarea unor modele biologice şi psihomotrice; - analiza şi prognoza rezultatelor sportive; - prelucrarea datelor din concurs, pentru elaborarea modelelor de concurs şi a tacticii

folosite; - analiza unor elemente şi procedee tehnice, stabilirea unor parametrii biomecanici; - simularea matematică a unor faze tehnico-tactice din cadrul unor ramuri sau probe

individuale ori colective; - planificări şi analize ale datelor metodice, medicale şi economico-financiare; - prelucrarea unor date din activitatea sportivă pentru obţinerea de indicatori statistici. 12.10. Simularea prin model matematic, cu ajutorul calculatorului. Cu toate că fenomenul de simulare a fost abordat într-un alt capitol al lucrării, redăm

schematic acest proces, cu dependenţele şi legăturile dintre diferitele faze intervenite pe parcurs, care pot, ulterior, parţial sau total, să fie analizate cu ajutorul calculatorului.

Dintre avantajele simulării prin model matematic amintim: - efectuarea unui număr foarte mare de „exerciţii” într-un timp foarte scurt; - modificarea interactivă a unor parametrii de intrare care intervin în diverse faze ale

procesului, cu vizualizarea imediată a urmărilor produse; - îndepărtarea riscurilor de „accidentare” a sportivilor supuşi acestor încercări, care, în

condiţii reale, pot depăşi limitele fiziologice proprii. 12.11. Efectuarea unor prelucrări statistice cu ajutorul calculatorului. Calculatorul poate fi de un real folos în prelucrarea unor date din activitatea sportivă de

performanţă, în vederea obţinerii unor indicatori statistici. De exemplu, se poate realiza o fişă a sportivului care, aşa cum ne indică şi denumirea, înmagazinează datele despre aceştia, despre cei din secţia sau lotul sportiv şi din grupele de perspectivă (poate fi extinsă la orice nivel de organizare), putând furniza informaţii după diverse criterii: date personale, date antropometrice, profesionale, evoluţia sa sportivă la diverse asociaţii sau cluburi unde a fost legitimat, locurile ocupate şi rezultatele obţinute la concursurile de anvergură la care a participat; totodată, calculatorul poate furniza şi date centralizate pe ramuri, probe sportive, asociaţii, cluburi etc.:

- fişa antrenorului care, după înmagazinarea datelor, este capabilă să furnizeze informaţii globale pe ramuri, asociaţii, cluburi; numerice, pe categorii de clasificare; alfabetice – având ca scop, printre altele, luarea unor decizii de către factorii de răspundere privind cadrele existente şi cele de perspectivă;

- studiul potenţialului biomotric al populaţiei şcolare – băieţi – fete, pe diverse perioade prestabilite, în funcţie de şcolile în care învaţă, precum şi selecţia elementelor din rândul copiilor şi

juniorilor, în funcţie de unele criterii şi norme bine fundamentate de către specialiştii domeniului; - întocmirea de clasamente pe secţii şi unităţi sportive, privind contribuţia la formarea

echipelor, loturilor, precum şi aportul la obţinerea de puncte şi medalii în competiţiile sportive oficiale la care participă sportivii.

12.12. Realizarea conducerii, organizării şi desfăşurării competiţiilor sportive cu ajutorul

calculatorului. Informarea operativă, exactă şi amănunţită privind numeroasele aspecte organizatorice şi

tehnico-metodice în desfăşurarea competiţiilor sportive reprezintă o necesitate de prim ordin. Plecând de la aceasta se poate realiza o aplicaţie informatică cu ajutorul tehnicii de calcul. De exemplu, în desfăşurarea unui concurs de tir se pot asigura prezentarea unor informaţii vizualizate pe monitoare, care pot fi urmărite de spectatori, afişându-se rezultatele focurilor trase, clasamentele intermediare şi cel final, iar pentru cei interesaţi, listele cu clasamentele finale în care apare şi succesiunea celor 10 focuri din finală.

Un alt exemplu îl oferă activitatea care are ca rezultat întocmirea unui desfăşurător al competiţiilor sportive pe baza unui algoritm care respectă o serie de condiţii, restricţii obiective impuse de organizatori. Acest algoritm poate fi folosit în programarea tuturor etapelor de desfăşurare a diferitelor concursuri organizate la ramurile de sport cu mulţi participanţi.

Pe lângă aceste aspecte menţionate privind programarea unor competiţii, deosebit de importante sunt analiza şi studiul postcompetiţional, atât în ceea ce priveşte comportamentul propriilor sportivi, cât şi a principalilor lor adversari, în vederea unor confruntări ulterioare.

12.13. Evidenţa şi analiza pregătirii. Pentru a ilustra modul de stocare a informaţiilor şi a valorilor indicatorilor de antrenament,

s-a plecat de la ideea de a realiza, cu ajutorul calculatorului, modele şi planuri de pregătire anuale (defalcate pe perioade, etape, cicluri săptămânale), precum şi urmărirea cât mai obiectivă şi operativă a acestor planuri, în perspectiva corelării lor cu modelele de reactivitate ale sportivului. Toate acestea au fost făcute cu scopul creării unor modele şi planuri reale şi adecvate fiecărui sportiv de performanţă, în parte. Iniţial s-a plecat de la codificarea integrală a mijloacelor şi lecţiilor de antrenament, ajungându-se la o variantă care – după introducerea informaţiilor privind volumul de pregătire – poate realiza următoarele funcţiuni:

- evidenţa analitică şi sintetică (prin tabele şi grafice) a fiecărui indicator de tip model, în parte, a mijloacelor de pregătire principale sau combinaţii ale acestora (total volum în km., volume parţiale, volume acumulate în km.), a exerciţiilor de forţă specifice etc., a valorilor indicatorilor, însă de tip mixt, aerob şi anaerob (%) sau diferenţiate, pe orice perioadă calendaristică solicitată, ca şi a procentelor de volum pe diferite tipuri, în raport de concurs;

- grafice comparative între 2-3 parametri din cei enumeraţi; - grafice comparative între volumul planificat şi cel realizat de sportivii probei şi ai lotului. Avantajele unei astfel de aplicaţii de stocare şi evidenţă de informaţii, care ţin de pregătirea

sportivă, sunt numeroase şi vom enumera doar câteva: - ajută la crearea unui model global şi în dinamică a ciclului anual, în vederea stabilirii

modelului în diverse variante pentru fiecare sportiv; - reprezintă un instrument de urmărire ştiinţifică şi obiectivă a planului de pregătire etc. Utilizarea tot mai frecventă a tehnicii de calcul în sportul de performanţă, impune ca o

condiţie esenţială, apropierea tehnicienilor de domeniul informaticii, precum şi colaborarea tot mai strânsă între antrenori, analişti, programatori şi laboratoarele de cercetare din acest domeniu.

Curs nr.13 Planificarea antrenamentului sportiv

13.1. Definiţie şi discuţie terminologică. Problematica planificării reprezintă unul din capitolele cele mai controversate din teoria şi

metodologia antrenamentului sportiv. De aici rezultă şi diversitatea metodologiilor de abordare şi aplicare, ca şi a punctelor de vedere ale autorilor privind definirea şi caracteristicile planificării. Considerată metodă (D. Harre), măsură cu caracter metodic (I. Şiclovan), sistem de măsuri, metode şi mijloace (I. Kunst-Ghermănescu), ciclicitate (C. Florescu, V. Mociani), planificarea, după opinia noastră constituie o componentă, o condiţie şi totodată o derivată a programării antrenamentelor, care fracţionează timpul în unităţi funcţionale (ora, ziua, săptămâna, luna, anul), în care mijloacele şi metodele valorificării lor optime se repetă continuu şi gradat, în concordanţă cu obiectivele pregătirii subordonate celor de concurs. Planificarea nu prospectează dezvoltarea calitativă a potenţialului complex al sportivilor, cum se afirmă uneori (L. Teodorescu) ci asigură prin cadrul său temporal organizarea desfăşurării conţinutului antrenamentului, unitatea procesului atât de necesare păstrării unei ordini relativ stabile a structurilor sale fundamentale.

În evoluţia teoriei antrenamentului, planificarea s-a impus, încă de la început, ca o necesitate de prim ordin.

În viziunea modelării şi a programării antrenamentului sportiv, pe temeiul obiectivizării şi evidenţei planificării pe intervale de timp analizate şi comparate, problematica ei a fost reconsiderată, dobândind soluţii noi şi eficiente. Astfel, din punct de vedere tipologic, în funcţie de durata pe care o include în prevederile ei, planificarea operează cu 3 genuri de documente sau planuri:

- planul de perspectivă; - planul curent (ciclul anual şi planul de pregătire pe etapă); - planul operativ (ciclul săptămânal şi planul de lecţie). Coroborând o astfel de clasificare cu cea întâlnită în lucrarea lui L.P. Matveev, se obţine o

echivalare necesară înţelegerii relativ unitare a unei terminologii care îşi are propria sa dialectică. Astfel, planul de perspectivă, cu durata cea mai lungă, are profil de document macrociclic. Planul curent este similar cu ciclul anual, iar planul operativ corespunde mezociclurilor care acoperă intervale intermediare şi microcicluri, proprii ciclurilor săptămânale. Lecţia de antrenament rămâne unitatea de bază a planificării, cu cea mai scurtă durată, dar cu încărcătura cea mai de detaliu a procesului de pregătire.

Forma de exprimare a planurilor, indiferent de profilul lor, este preponderent grafică. De aici şi denumirea de document de planificare pe care o păstrează în continuare. Asupra formei lor de prezentare practică a acţionat diferit, valoarea lor metodică rezultând nu din grafic, ci din conţinut.

În ceea ce priveşte conţinutul şi forma acestor documente de planificare, cu precădere proiectul sau planul de antrenament, considerăm că esenţialul îl constituie cantitatea optimă de efort inclusă şi, bineînţeles, calitatea obţinută ca urmare a unei succesiuni logice şi legice a mijloacelor folosite şi a efectuării unui volum apreciabil de lucru mecanic pe anumite unităţi de timp. Structura, dozările şi localizarea lor temporală decurg dintr-un document spre altul. Forma lor de prezentare şi ordonare păstrează o similitudine şi o corespondenţă de asemenea derivată. Conceptele programării, cu care se operează sunt aceleaşi, indiferent de profilul documentului. Ideea de bază care le leagă şi le intercondiţionează este cea a unităţii de acţiune şi de direcţie şi a relaţiei ce trebuie păstrată între valorile globale ale indicatorilor modelului cu cele repartizate prin programare în planurile operaţionale (ciclul săptămânal şi planul de lecţie), hotărâtoare în dialectica obţinerii performanţei sportive scontate.

13.2. Planul de perspectivă. Unii autori consideră că acest document este cel mai dificl de elaborat, întrucât el conţine

ideile de fond, principiile, liniile de perspectivă ale unei activităţi complexe şi prelungite. O cât de mică inadvertenţă sau eroare de direcţie sau de repartizare a valorilor modelelor incluse în intervalul lor, determină efecte necontrolabile şi uneori dăunătoare asupra nivelului îndeplinirii obiectivelor intermediare şi finale. De aceea, responsabilitatea elaborării lui este maximă, ea solicitând experienţă în valorificarea concluziilor observaţiilor pedagogice şi ale cercetării ştiinţifice.

Un astfel de plan cuprinde, de regulă, un interval olimpic de 4 ani, cu obiective finale pentru J.O., timp în care potenţialul de concurs se formează şi se verifică cu ajutorul suitei de competiţii oficiale majore (C.E. şi C.M.), stimulatorii şi totodată revelatorii asupra nivelurilor dobândite. Pentru ramurile de sport necuprinse în programul olimpic, planul de perspectivă se poate eşalona corespunzător planurilor de dezvoltare a mişcării sportive. Planul de perspectivă este compus din 3 tipuri de modele: de concurs (olimpic, mondial), al campionului (olimpic sau mondial) şi de antrenament.

Modelul viitorului concurs Olimpic sau Campionat Mondial. Predicţia unui astfel de model porneşte de la indicatorul principal (căruia îi sunt subordonate

valorile tuturor celorlalţi indicatori ai modelelor amintite, de fapt ale întregii planificări), şi anume de la nivelul probabil al performanţei cu care se va obţine titlul olimpic. Un astfel de nivel rezultă din dinamica ratelor de creştere ale performanţelor dobândite la ultimele ediţii ale J.O. şi implicit în interiorul intervalelor care le separă, cu ocazia C.E. sau C.M. Pe acest temei, specialiştii români au elaborat dinamica prognozei performanţelor.

Se constată desigur, în acest interval, un spor de performanţă (pentru probele de 1000 m.) pe care realitatea a două concursuri olimpice l-a confirmat, cu neînsemnate diferenţe determinate de o multitudine de factori, îndeosebi cei subiectivi, greu controlabili şi imprevizibili. De aici rezultă importanţa pe care o are cunoaşterea raportului dintre previziunile planului şi datele realităţii care au provocat-o. Un studiu longitudinal efectuat ca atare asigură condiţiile precederii unei activităţi complexe verificată însă ritmic. În acest fel, planificarea de perspectivă, în profida intervalului mare de timp care îl cuprinde, devine realmente un instrument de conducere, un document indispensabil dirijării, controlului şi comparaţiei permanente între ce s-a prevăzut şi ce s-a realizat.

Modelul viitorului campion olimpic sau mondial. Capitolul următor al planului de perspectivă şi derivat din primul cuprinde modelul

viitorului campion olimpic sau mondial, cel care iniţial este selecţionat pe temeiul dotării sale biologice, motrice şi psihice pentru a fi inclus ca subiect al pregătirii de-a lungul unui astfel de interval, având de realizat un asemenea obiectiv de concurs.

Indicatorii modelului sportivului compatibil cu o astfel de acţiune, adică în stare să realizeze în următorii 4 sau 8 ani o asemenea performanţă, sunt de mai multe profiluri.

Profilul morfologic. Se referă la satisfacerea unor valori ale indicatorilor antropometrici (înălţime: talie şi bust,

anvergura, lăţimea umerilor, lungimea membrelor superioare, a membrelor inferioare, amplitudinea specifică, greutate, etc.), şi ei supuşi unei dinamici generale determinate de sporirea dificultăţii obţinerii supremaţiei în arena internaţională. Valorile indicatorilor predominant condiţionaţi genetic au creşterea relativ lineară. Respectarea acestor valori nu trebuie evitată decât în situaţia în care, în mod cu totul compensator, acţionează unul sau mai mulţi indicatori pentru suplinirea celor subdimensionaţi.

Profilul fiziologic. Semnificaţia, numărul şi valorile indicatorilor componentei fiziologice a modelului

campionului a reprezentat un capitol inedit la vremea respectivă pentru un astfel de plan. Cel morfologic era deja consacrat, lucrările de sinteză ale multor ediţii ale J.O. conţinând date interesante, culese prin anchete sau măsurători făcute pe sportivii participanţi. Completarea tabloului potenţialului biologic al sportivilor olimpici, din care rezultă campionul lor, reclamă informaţia fiziologică (consumul maxim de O2/kg., consumul maxim de O2, oxigen/puls maxim, puterea maximă anaerobă, puterea maximă relativă, capacitatea anaerobă alactacidă, volumul

cardiac, volumul cardiac/kg., indicele de utilizare cardiovasculară, economia cardiacă în efort, etc.) în completarea celei morfologice. Spaţiul nu îngăduie o analiză de fond asupra valorilor indicatorilor, însă menţionăm că în prezent indicatorii au crescut ca număr.

Profilul biochimic. În intervalul amintit, numărul indicatorilor a sporit de la 4 la 9 (hemoglobina, proteine, uree,

magneziu, calciu total, calciu ionic, deficit baze repaus, randament biochimic, prag aerob-anaerob), concomitent cu modificarea valorilor determinate de îmbunătăţirea reacţivităţii biologice a sportivilor (în zonele perfectibile), provocată la rândul ei de perfecţionarea metodologiei programării de-a lungul celor două cicluri olimpice. Apariţia unor indicatori se explică prin verificarea eficienţei lor, reţinându-se cei cu semnificaţie mai mare faţă de un potenţial în formare.

Profilul biomotric. Indicatorii folosiţi după primul ciclu olimpic ca urmare a îmbunătăţirii considerabile a

metodologiei şi aparaturii de testat, care au evidenţiat şi alţi parametri, au o putere de semnificaţie mai mare, ca şi posibilitatea înregistrării ritmice a valorii lor. De aceea, planul prevede evoluţia valorilor pentru toţi indicatorii pe fiecare an al intervalului sau ciclului olimpic.

Profilul psihologic. Este o proiectare a psihicului uman, un proces complet, greu verificabil, care a fost totuşi

inclus în sfera de cuprindere şi de acţionare a planului de perspectivă. Dintre indicatori menţionăm: conştiinciozitatea, perseverenţa, rezistenţa la stimuli monotoni, autoevaluare, ambivert cu tendinţe spre introversiune, echilibru interior, autocontrol, tendinţă de afirmare, spirit de obiectivitate, siguranţă de sine, toleranţă la frustări, etc.).

Evident, cele 5 profiluri alcătuiesc o parte esenţială a modelului campionului olimpic probabil. Acestor date şi informaţii li se adaugă şi cele de vârstă (compatibilă, pe bază statistică, cu cucerirea titlului şi a medaliilor olimpice), de pregătire şi abordare corespunzătoare a graficului de cursă. De aceea, este nevoie de culegerea unei multitudini de informaţii caracteristice concursului olimpic, în special din zonele fruntaşe ale clasamentelor care, comparate cu cele ale ediţiilor anterioare ale J.O., să scoată în evidenţă ratele de creştere, elementele esenţiale şi definitorii ale campionului şi ale medaliaţilor cu argint şi bronz. Dintr-o asemenea sumă de date se poate elabora modelul prezumtiv al campionului posibil, în funcţie de care operează selecţia şi pregătirea candidaţilor olimpici. O asemenea analiză, bazată pe date reale, urmăreşte desigur să exemplifice necesitatea valorificării lor, atunci când se elaborează un plan de perspectivă.

Modelul antrenamentului. Conţine indicatori cantitativi şi calitative specifici diferitelor ramuri şi probe sportive.

Tabloul celor patru modele ale ciclurilor anuale (cei 4 ani dintre Olimpiade) incluse într-un plan de perspectivă oferă imaginea lui completă. Acest efort suplimentar de elaborare asigură o relaţie cauzală în proiectarea valorilor indicatorilor (constanţi) modelului, care în bună măsură se repetă sau suportă unele modificări, în general în ordine crescândă. Efortul nu este zadarnic, pentru că orice model anual sintetic, înglobat în planul de perspectivă, cu unele modificări impuse de realităţile ciclului (lor) epuizate deja şi de analiza lor critică, constituie nucleul celui care se va întocmi mai detaliat atunci când un nou an calendaristic urmează a fi abordat. Un astfel de plan de perspectivă, defalcat pe fiecare an al intervalului olimpic, s-a dovedit eficient.

13.3. Planul curent (ciclul anual). Sincronizarea celor două concepte: plan curent – ciclul anual este impusă de două realităţi.

Prima pentru că delimitează timpul pe care îl „acoperă” şi a doua sugerează ideea de desfăşurare a activităţii într-un asemenea interval. De fapt, ciclul anual este un criteriu de planificare, din valorile lui decurgând cele ale planurilor operative, cele care acţionează direct şi determină sursele principale ale performanţei sportive. Structura ciclului anual o dă planul său, care se identifică cu modelul de antrenament, iar factorii de construcţie îi reprezintă ciclurile săptămânale şi proiectele de lecţie.

În analiza planului de perspectivă se prezintă o suită de cicluri anuale (modele), însă într-o formă relativ sintetică pentru a facilita uzanţa lui. În realitate, ciclul anual este un document cuprinzător, care se divide în mai multe părţi denumite perioade, care la rândul lor se subîmpart în etape. O perioadă cuprinde mai multe luni (de la 3-5), iar o etapă este de cele mai multe ori egală cu 1-2 luni. O asemenea organizare interioară a ciclului anual asigură o mai bună repartizare a întregii metodologii a programării, coordonând legităţile biologice şi ale timpului care operează în procesul de acumulare a potenţialului de pregătire şi concurs.

De asemenea, ciclul respectiv are o grafică ce diferă de la o ramură de sport la alta, din mai multe raţiuni.

În primul rând, indicatorii nu sunt peste tot aceiaşi. În al doilea rând, structura ciclului anual diferă în funcţie de conţinutul calendarului competiţional internaţional. Clasic, o structură a ciclului anual este formată din trei perioade: pregătitoare, competiţională şi de tranziţie. În ramurile de sport cu un calendar competiţional mai bogat se diferenţiază şi o etapă precompetiţională, situată între perioadele pregătitoare şi competiţională. O dată cu creşterea mare a numărului de concursuri (oficiale, amicale şi de verificare), perioada de tranziţie, de odihnă, a fost treptat redusă şi înlocuită cu o perioadă de refacere şi recuperare (în situaţia în care sportivii trebuie să-şi trateze traumatismele). O astfel de structură corespunde ramurilor şi probelor care aveau o singură competiţie majoră înscrisă în calendarul competiţional anual – un C.E. sau C.M. Acest gen de structură s-a intitulat monociclu. Decizia majorităţii federaţiilor internaţionale pe ramuri de sport de a despărţi ini ţial C.M. de C.E. şi apoi sistemul de organiza – mai întâi – din 4 în 4 ani C.M., apoi din 2 în 2 ani, iar de curând din an în an, a determinat o ritmicitate anuală şi a obligat teoria şi practica antrenamentului să structureze într-o manieră nouă ciclurile anuale. Intercalând un timp suficient de lung (4-7 luni) pentru un ciclu de pregătire între C.E. (care rămân totuşi cele mai valoroase din toate competiţiile continentale) şi C.M., a fost posibil şi necesar să se modifice structura ciclului annual. În acest mod au apărut 2 perioade pregătitoare, 2 perioade competiţionale intercalate sau încheiate eventual cu o perioadă scurtă de refacere sau de recuperare. O asemenea suită de 2 cicluri subdimensionate a creat un nou profil anual, de biciclu. În prezent, profilul biciclului este frecvent întâlnit în majoritatea ramurilor sportive (lupte, judo, box, haltere, gimnastică, jocuri sportive etc.). Profilul de monociclu l-au păstrat doar canotajul, caiacul ş.a. Activitatea competiţională în ultima perioadă a mai evidenţiat însă o situaţie, care a complicat metodologia programării antrenamentelor în interiorul unui ciclu anual pentru acelaşi sportiv, echipă sau echipaj. Angrenarea lor în trei competiţii consecutive şi de anvergură – C.E., J.M.U. şi C.M. (de exemplu a gimnaştilor şi a luptătorilor) impune altă valorificare a timpului, prin divizarea lui în câte trei perioade pregătitoare şi competiţionale, mult scurtate ca durată, în special cea de la mijloc (pentru J.M.U.). O astfel de structură se numeşte triciclu. Această tendinţă de divizare şi mai mare a perioadelor (de exemplu la atletism, unde au apărut competiţii de sală în timpul iernii – continentale şi mondiale), se poate extinde, iar în deceniul acesta au apărut structuri multiciclice, mai cu seamă ca efect al tendinţei de dispariţie a perioadelor şi de înlocuire a acestora cu etape, cum constatăm în activitatea de înaltă performanţă din tenisul de câmp, atletism ş.a., în care legităţile programării au fost înlocuite cu cele de ordin organizatorico-financiar. În fond, treptata dispariţie a periodizării nu afectează necesitatea etapizării care i-ar lua locul, ambele izvorând din principiul ciclicităţii antrenamentelor şi concursurilor sportive. Anul calendaristic treptat (probabil) îşi va fi consumat limitele, devenite tot mai formale, lunile şi numărul lor arbitrar preluând funcţia de măsură efectivă a timpului investit în prepararea performanţei sportive din viitorul apropiat. De fapt, o astfel de substituire se putea sesiza încă din ultimul deceniu, când se constată că în unele ramuri şi probe sportive pregătirea nu debutează o dată cu luna ianuarie, ci cu luna octombrie a anului precedent, după încheierea C.E. sau C.M. Predominanţa procentuală a specializării antrenamentelor şi asigurarea continuităţii lor riguroase micşorează considerabil importanţa (îndeosebi pregătitoare), ceea ce va duce treptat la dispariţia lor, sarcinile tradiţionale fiind preluate de diferitele etape. Avantajul lor constă în faptul că sunt mult mai analitice şi mai funcţionale,

raportul cu microciclurile, ciclurile săptămânale cu lecţiile de antrenament fiind mai direct. Planul curent (ciclul anual) are grafica cea mai diversificată dintre toate documentele de

planificare. Faptul se explică mai mult prin cauze subiective. Varietatea tipurilor de mijloace, de efort, de periodizare şi de traseu a formei sportive poate exercita o anumită influenţă asupra acestei grafici, adecvând-o realităţii.

Fără a ignora aceste argumente, noi considerăm că este posibilă o uniformizare relativă a întregului sistem de planificare din sportul de performanţă. Izvorând din teoria modelării şi programării, care operează în toate ramurile şi probele sportive, aşa cum am dovedit-o, la timpul potrivit în această lucrare, cu aceleaşi concepte, cu aceiaşi indicatori, cu aceleaşi reguli (doar valorile fiind cele care diferă), documentele de planificare pot şi trebuie să fie structurate dacă nu identic, cel puţin asemănător. În practica ultimului deceniu, principiul, conceptele şi indicatorii au fost preluate de toate formele de planificare întâlnite în domeniul sportului românesc; cu toate acestea, rubricaţia, dimensiunea, spaţiul prezintă soluţii diferite. Nici în ramurile de sport înrudite, cum sunt de exemplu jocurile sportive, documentele nu prezintă o identitate de soluţii. Actul de conducere, momentele analizei, ca şi ale aprobării reclamă o anumită tipizare, cu diferenţieri impuse de împărţirile clasice ale ramurilor de sport – ciclice şi aciclice, individuale şi colective etc.

Pentru edificare, prezentăm o suită de planuri curente, cu unele caracteristici pe care le subliniem. Tipul cel mai complet este cel folosit în atletism (după Dumitrescu), dar adaptabil şi la alte ramuri. El este compus din cinci grupe de documente, distincte din punct de vedere grafic, dar corelate între ele, astfel încât alcătuiesc un amplu şi veritabil plan curent de lucru.

Concomitent cu descrierea graficelor (rubricilor orizontale şi verticale), înscriem în cadrul acestora datele şi cifrele reclamate de specificul indicatorilor pentru a înţelege mai bine, mai uşor şi complet teoria şi practica elaborării şi folosirii concrete şi curente a acestor documente. În cadrul acestui tip de planificare se diferenţiază mai multe grupe de documente:

Primul grup de documente se referă la evidenţa activităţilor desfăşurate în anul anterior: - Evidenţa rezultatelor din concursuri. - Evidenţa realizării principalilor indicatori ai pregătirii. Acest grup de documente se referă

la modul cum s-au îndeplinit obiectivele pregătirii-participarea în concursuri şi la realizarea principalilor indicatori ai pregătirii, prin care s-a urmărit asigurarea nivelului necesar de antrenament pentru realizarea obiectivelor de performanţă şi de loc propuse.

Cel de-al doilea grup de documente se referă la analiza datelor din evidenţa anului anterior, şi anume:

- Analiza rezultatelor din concursuri. - Analiza execuţiei principalilor indicatori ai pregătirii. - Analiza realizării orientării metodice elaborată în vederea obţinerii formei sportive. - Analiza realizării orientării metodice în pregătire. Prin acest grup de documente se face un pas înainte în înţelegerea intimă a mecanismului

care a determinat pregătirea şi, ca urmare a acesteia, nivelul performanţelor realizate în concursuri. În acest scop se analizează conţinutul şi desfăşurarea antrenamentelor, căutându-se evidenţierea aspectelor pozitive şi negative ale valorilor indicatorilor respectivi vizavi şi de modul cum a suportat sportiva încărcăturile respective, cu menţionarea rezervelor ei consemnate în acest interval.

Pe temeiul analizei critice a primelor două grupe de documente se reţin identic soluţiile, datele, raporturile şi nivelurile care vor fi preluate în elaborarea planului curent al ciclului respectiv.

Un astfel de cocument complex este, desigur, susceptibil de ameliorări, dar el conţine cele trei momente obiective necesare elaborării unui proces de perfecţionare a fiinţei umane, atât de mult angajată în efortul pregătirii şi al concursului. Aceste trei momente structurale ale acestui gen de planificare sunt următoarele: premisa de la care pleacă proiectarea unei realităţi, analizată critic cu ajutorul evidenţei desfăşurării ei anterioare şi comparate cu valorile campioanei olimpice a modelului şi prevederile planului propriu-zis pentru sportiva respectivă, elaborat în lumina acestor informaţii şi ale necesităţii îndeplinirii obiectivelor de concurs.

Al treilea grup de documente preconizează valorile modelului, ale planificării propriu-zise, corespunzător obiectivelor de concurs şi comparativ cu cele ale modelului campioanei olimpice.

Valorile indicatorilor modelului campioanei olimpice la aruncarea discului sunt dublate (şi astfel comparate) de cele ale atletei noastre. Din confruntarea ambelor grupe de date ale aceloraşi indicatori ai modelului rezultă diferenţele, distanţele care le separă şi implicit soluţiile metodologice ce se impun pentru estomparea sau eliminarea lor.

Al patrulea grup de documente conţine propunerile reieşite din analiza pregătirii şi participării în concursuri din anul trecut şi care se compun din:

- forma sportivă şi comportamentul în concursuri; - starea sănătăţii (după terminarea ciclului anual de pregătire şi concursuri); - refacerea (organizată conform necesităţilor individuale după terminarea sezonului de

concursuri); - orientarea metodică (realizată atât în pregătire, cât şi în graficul formei sportive); - indicatorii pregătirii (principali – sub cele două aspecte – volumul şi intensitatea

principalelor mijloace de antrenament); - pregătirea medicală; - asistenţa medicală; - condiţiile (de viaţă şi de pregătire). Toate aceste elemente vor servi în final ca informaţii de bază pentru alcătuirea documentelor

grupului 5, adică a planului curent, anual. Al cincilea grup de documente: - Planificarea participării în concursuri; - Planul anual de pregătire – caracteristici generale; - Planul de pregătire pe perioade-cicluri competiţionale: pentru perioada de iarnă-sală-

crosuri, pentru perioada de vară; - Ciclul săptămânal. 13.4. Planul de etapă (mezociclul). Prezentăm un plan de etapă ce se aplică şi care include 10 cicluri săptămânale. Pe verticală

sunt prevăzute tot atâtea rubrici câte valori se pot nominaliza pentru evidenţierea indicatorilor de structură (mijloacele) care vor rezolva pregătirea (număr de repetări, distanţe parcurse, timp consumat). Totalurile orelor de pregătire, diferenţiate pe medii de efort, ca şi totalurile antrenamentelor de un gen sau altul încheie rubricaţia respectivă. Planul repartizează valorile respective pe fiecare ciclu săptămânal, însumându-le apoi pe etapă.

Într-un alt gen de plan de etapă se pot înscrie valorile pe orizontală. Conţinutul planificat este dat de mijloacele diferenţiate pe câteva categorii esenţiale (aruncări, sărituri, alergări, exerciţii cu haltera, pregătire fizică, jocuri sportive etc.).

Durata etapei este, în general, de 30 de zile, plusul de rubricaţie fiind destinat înregistrării zilelor în care se folosesc exerciţiile, numărul antrenamentelor pe zi şi totalul lor, sarcinile lecţiilor şi efortul. Rubricile se completează cu cifre sau cu simboluri (litere ori semne), care înlesnesc înscrierea şi citirea datelor atunci când antrenorul îşi extrage obiectivele şi mijloacele dozate pentru elaborarea graficului ciclurilor săptămânale şi a proiectelor de lecţie, adică ceea ce alcătuieşte planificarea operativă.

13.5. Planul operativ (ciclul săptămânal). Acestui acestui document i s-a acordat o atenţie prioritară în literatura de specialitate,

tehnicienii români contribuind efectiv la perfecţionarea lui. Ca urmare a activităţii de cercetare, s-au adus îmbunătăţiri elaborării ciclului săptămânal, şi încadrării lui în sistemul de planificare a antrenamentului. Practic, ciclul săptămânal cuprinde un număr de lecţii plasate într-o anumită ordine şi succesiune, lecţii ale căror sarcini rezultă din conţinutul planului de pregătire pe etapa în

care se află. Prin structura şi conţinutul său, ciclul săptămânal abordează aspectele fundamentale ale

programării, şi anume: numărul lecţiilor, plasarea lor exactă în regimul diurn, succesiunea raţională de-a lungul celor 7 zile, durata, volumul, intensitatea, folosirea tratării mijloacelor diferenţiat pe factorii de antrenament, potrivit ponderii reclamate de numărul pe care îl are în sructura ciclului annual şi a etapei. Evident, ciclul săptămânal abordează cu o responsabilitate crescută relaţia dintre valorile efortului şi refacerii. Se poate afirma că elaborarea structurii şi dinamicii ciclului săptămânal reprezintă un act creator, girat de fundamentarea ştiinţifică şi priceperea didactică.

Majoritatea specialiştilor consideră ciclul săptămânal drept un microciclu, pe când alţii apreciază că o astfel de denumire trebuie atribuită grupajului de lecţii de antrenament care se repetă în interiorul ciclului săptămânal (de exemplu, o suită de 5 lecţii de antrenament, pauză o jumătate de zi, apoi reluarea celuilalt set de alte 5 lecţii). Tendinţa de mărire a numărului de lecţii în ciclul săptămânal elimină treptat pauzele zilnice şi de aceea nevoia grupajului dispare, motiv pentru care atribuim denumirea de microciclu celui săptămânal.

De fapt, se obţine şi o ierarhizare logică a folosirii etapelor în trepte descrescânde: macrociclu, ciclu, mezociclu şi microciclu. Subliniem că noţiunea de „ciclu” se păstrează în această enumerare cu titlu de „unitate de măsură”, celelalte având semnificaţii de „multipli” sau „submultipli” săi.

În acelaşi timp, microciclurile incluse în ciclul anual variază de la o ramură de sport la alta, media lor fiind de 44-46. Majoritatea sunt de antrenament, minoritatea fiind de concurs (cele în care se situează competiţiile oficiale ale calendarului intern şi internaţional – C.E., C.M., J.O. etc.).

În ramurile de sport în care programarea antrenamentelor a făcut progrese evidente înregistrăm microcicluri structurate pe un anumit tip de efort (R1, R2, R3, Rv şi Rf), aşa cum se foloseşte deja în canotaj.

Structura ciclului săptămânal a devenit tot mai încărcată prin creşterea numărului lecţiilor de antrenament, a numărului de repetări şi a duratei eforturilor. De exemplu, în canotaj, un ciclu săptămânal în perioada de vară (după Mociani şi Răduţ) cuprinde 23 de lecţii, la haltere 24 de lecţii. Valoarea planului constă în modalitatea de prezentare a valorilor indicatorilor de bază ai programării pentru acea etapă a ciclului anual. El conţine numărul total planificat de repetări şi repartizarea lor pe fiecare zi a ciclului respectiv, exprimate în procente şi cifre. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că numărul de repetări este distribuit pe fiecare tip de exerciţii şi treaptă de intensitate (între 80 şi 100% din posibilităţile maxime ale sportivilor la momentul respectiv). Acest ansamblu de valori ale volumurilor parţiale (pe exerciţii, pe factori şi pe seriile lor de repetare) şi totale (pe zi şi pe întreg ciclul săptămânal) şi al intensităţilor conferă documentului o valoare operativă de referinţă.

Dar problematica cea mai complexă revine ciclului căptămânal folosit în pentatlonul modern, elaborat de I. Mureşan încă din 1960. Dificultatea planificării în această ramură de sport combinată constă în stabilirea unor alternanţe judicioase a lecţiilor de antrenament (cu un conţinut atât de diferit), în aşa fel încât procesele de adaptare ale sportivilor, puternic solicitate să nu se interfereze negativ (în special cele provocate de scrimă şi tir). Cu ani în urmă, s-au repartizat câte 3 lecţii pe zi, plus 1-2 pentru scrimă şi înot, pentru fiecare din cele 5 sporturi care compun această discilină combinată – scrimă, înot, tir, atletism (cros) şi călărie. Treptat s-a ajuns la 4 lecţii, plus cele de individualizare (pentru pregătirea omogenă a sportivilor), iar ciclul săptămânal respectiv a ajuns la 22-24 lecţii. Suplimentul de lecţii a apărut în zona sporturilor de rezistenţă (cros şi înot) şi cu profil tehnic (scrima). Putem, deci, conchide că, într-un fel, precedentul în ceea ce priveşte numărul sporit de lecţii în ciclul săptămânal a fost creat în pentatlonul modern, de I. Mureşan.

La fel de elaborat este şi ciclul săptămânal din jocurile sportive. Mijloacele pregătirii sunt grupate pe procedee, pe grupaje de procedee şi pe factori ai antrenamentului. În funcţie de această departajare, toate aceste elemente vor fi codificate numeric şi înşiruite ordonat. Ca atare, pentru pregătirea fizică generală şi specifică, mijloacele pot fi grupate pe calităţi motrice sau tendinţe de

combinaţii. În cazul pregătirii complexe tehnico-tactice şi a jocului care reprezintă o soluţie mult mai greu de apreciat, se poate folosi metodade estimare a apartenenţei mijloacelor de antrenament la factorii pregătirii, diferenţiaţi după metoda Hillerin şi Voicu.

Menţionăm că, în funcţie de perioada în care este aplicat, acelaşi mijloc poate căpăta diferite compoziţii. Astfel, în cazul de faţă, mijlocul codificat: „atac liber din zonele 4-3-2 (rugby)” are, în perioada pregătitoare, compoziţia tehnic-fizic, în cea precompetiţională – tehnic-fizic-tactic şi în cea competiţională – tehnic-tactic-fizic.

Simpla prezenţă în documentul ciclului săptămânal a grupajelor de mijloace sau a timpului afectat pe mijloc ori procedeu, sau a calculului compoziţiei mijloacelor, poate oferi „criterii de corecţie” aplicate „din mers” sau prin evaluare post factum a pregătirii parţiale ori integrale (pentru toate ciclurile săptămânale).

De aemenea, valorile globale şi procentuale aferente sumelor pe factori sau pe procedee oferă posibilităţi de analiză şi sinteză imediat operante în procesul pregătirii.

13.6. Proiectul (planul) de lecţie. Mai bine de trei decenii s-a folosit pentru acest tip de document de planificare conceptul de

„conspect de lecţie”. Folosirea lui s-a dovedit în cele din urmă improprie, conspectul, în general, reprezentând o sinteză oricum ulterioară a unei activităţi şi nicidecum o prefigurare a acesteia. De aceea, conceptul de proiect este mult mai adecvat, întrucât documentul anticipează acţiunea lecţiei. Ca atare, schimbarea acestor concepte este o operaţie pe care tratarea atentă terminologică, fie ea şi târzie, o impune.

Acest ultim document al planificării operative conţine numărul mijloacelor (exerciţiilor), succesiunea, volumul (numărul de repetări, distanţele parcurse, kg. ridicate, durata timpului afectat) şi intensitatea (numărul acţiunilor pe unitate de timp, viteza de execuţie, pulsul pe minut, pauzele între seriile de repetare). Deci, acest document (cel care acoperă timpul cel mai scurt, dar este cel mai fecund în ceea ce priveşte detaliul) va permite cunoaşterea valorilor esenţiale ale programării, şi anume: durata integrală a lecţiei şi a execuţiei efective a mijloacelor, informaţii indispensabile calculării densităţii, volumului, duratei şi intensităţii efortului, diferenţiat pe treptele sale de manifestare. Forma de prezentare grafică şi de completare diferă de la o probă sportivă la alta. Standardizarea lecţiilor şi mijloacelor şi codificarea indicatorilor uşurează operaţia elaborării proiectelor, care este zilnică, spre deosebire de cea a ciclurilor săptămânale, care se definitivează la începutul fiecărei etape, în conformitate cu probele de control, informaţiile provenite din investigaţiile efectuate de brigăzile interdisciplinare ale asistenţei ştiinţifice şi observaţiile făcute de conducerea tehnică a pregătirii.

13.7. Caietul antrenorului şi caietul sportivului. Aceste caiete au aproximativ acelaşi conţinut. Ambele sintetizează documentele şi tipurile

de planuri abordate analitic, anterior (uneori în caietul sportivului nu apar însă documentele de planificare). Aceasta este trăsătura comună care le apropie. Ceea ce le separă este faptul că primul – caietul antrenorului – nu trebuie să fie numai dosarul planificării (în cadrul unor ramuri de sport), ci şi al evidenţei antrenamentelor, pe care fiecare antrenor şi-l păstrează şi îl completează ritmic (în fiecare zi); cel de-al doilea – caietul sportivului – conţine tipurile de planificare amintite, dar şi, obligatoriu, evidenţa zilnică de detaliu a volumului şi intensităţii mijloacelor de antrenament executate de sportivi şi cu observaţii pedagogice ale antrenorului asupra modului în care au suportat sportivii încărcătura din antrenamentul respectiv.

În caietul său, sportivul scrie şi calculează, sub supravegherea antrenorului, valorile esenţiale ale fiecărei lecţii, pentru care sunt repartizate mai multe aşa-zise fişe de antrenament (haltere). În fiecare fişă, sportivul transcrie pe scurt valorile realizate în lecţia precedentă (care, pentru corectitudine, sunt consemnate într-un caiet pe care sportivul îl are cu el în sala de antrenament), pentru fiecare exerciţiu, şi anume: scrie numărul repetărilor pe fiecare intensitate,

numărul kilogramelor ridicate, numărul total de repetări etc. Datele cumulate din fişele tuturor lecţiilor unui ciclu săptămânal sunt trecute într-o altă fişă

centralizatoare. Din cumulul acestora sunt repartizate încărcăturile lunare şi graficul annual. La final se înscrie valorile realizate şi cele planificate. Eventualele neconcordanţe (de fapt singurele) pot fi localizate pe fiecare indicator, mergând pe firul evidenţei până la ciclurile săptămânale ale lunilor în care valorile nu au fost îndeplinite.

Conţinutul caietului poate fi precedat de unele explicaţii teoretice, ce îl ajută pe sportiv să-şi calculeze coeficientul de intensitate, coeficientul (indicele) de efort, etc. Evident, caietul de antrenament aparţine sportivului, antrenorul fiind însă primul cointeresat ca transcrierea datelor în caietul pe care îl are sportivul pe care îl pregăteşte, să se facă ritmic şi corect, pentru ca toţi coeficienţii amintiţi să fie exact calculaţi. În cadrul factorului pregătirii teoretice a sportivilor, problematica valorificării caietului de antrenament ocupă un loc central şi constant. El reprezintă oglinda pregătirii, care mobilizează continuu participarea conştientă şi activă a sportivului.

Caietul antrenorului are un conţinut mai variat, completarea lui revenindu-i antrenorului. Caietul trebuie să conţină calendarul competiţional, care structurează întreaga strategie şi tactică a pregătirii. Apoi se completează „catalogul” sportivilor cu înregistrarea prezenţei lor la antrenamente, jocurile şi toate activităţile incluse în activitatea de pregătire, pe fiecare lună în parte. În continuare sunt prezentate fişele sportivilor în care se înregistrează datele lor personale, sociale şi somatice, atitudinea faţă de pregătire şi joc şi particularităţile tehnico-tactice în funcţie de proba sau ramura sportivă, încheiate cu concluzii periodice privind modificările de un gen sau altul, apărute în datele fişelor de identitate. Finalul acestui capitol cuprinde datele controalelor medicale şi periodicitatea lor, precum şi valorile testelor medico-sportive care explică comportamentul motric.

După acest preambul, caietul prezintă modelul la care trebuie să se ajungă, căruia i se subordonează planificarea, care începe cu planul de pregătire din anul competiţional respectiv, pentru tur şi apoi pentru retur, cun înscrierea obiectivelor de pregătire şi de concurs.

Planul anual este structurat pe etape (luni) şi cicluri săptămânale, cu diferenţierea numărului de antrenamente pe cei trei factori motrici (fizic general, specific, tehnico-tactic), pentru antrenamente complexe, concursuri locale, naţionale şi internaţionale, cu rubrici pentru înregistrarea datelor testelor probelor de control şi a examenelor medicale. În continuare sunt prevăzute spaţii albe pentru înscrierea planurilor în perioadele de pregătire, precompetiţionale, competiţionale şi eventuale refaceri şi recuperări. Le urmează graficele ciclurilor săptămânale, în care se includ, pe zile, numărul antrenamentelor, ora, locul şi durata desfăşurării, intensitatea şi densitatea efortului rezultat din aplicarea mijloacelor principale incluse în lecţiile respective, corespunzător sarcinilor lor. Sunt repartizate spaţii destinate planurilor de lecţie ale ciclului săptămânal, respectiv cu fixarea datei, locului, orei de început şi a duratei integrale prevăzute, ca şi a mijloacelor selecţionate şi efectuate. Caietul poate conţine şi aspecte grafice din punct de vedere tactic sau evidenţa cantitativă a efortului depus în antrenament. În completarea ciclului săptămânal sunt prevăzute spaţii pentru bilanţul activităţii şi analiza adversarilor. Această structură este prevăzută la toate ciclurile săptămânale din cadrul planului anual de pregătire.

În finalul caietului sunt prevăzute tabele cu diferite date statistice privind pregătirea sau modelul.

Curs nr.14 Forma sportivă

14.1. Definiţie şi discuţie terminologică. Forma sportivă reprezintă o stare biologică şi psihică optimă (nivelul ridicat al standardului

sanogenetic, nivel funcţional adecvat exprimat prin armonie, sinergie şi disponibilitate adaptative, stabilitate şi economie metabolică în condiţii bazale, constanţă ponderală, motivaţie şi mobilitate voliţional-afectivă, dinamică ridicată de restabilirea post-efort şi echilibru în momentele-limită ale întrecerii), care asigură evidenţierea potenţialului fizic, psihic şi tactic al sportivului, echipei sau echipajului obţinut prin programarea modelului anual în vederea realizării unei performanţe prestabilite (de loc, titlu, record) la o dată anticipată (C.E., C.M., J.M.U. sau J.O.). (A. Nicu).

În viziunea noastră, forma sportivă nu este o stare calitativă a antrenamentului (cum se afirma adesea), ci un efect calitativ al acestuia. Strategia şi tactica antrenamentului sunt elaborate în vederea obţinerii unei anumite performanţe, la o dată cunoscută dinainte (cu cel puţin un an, un an şi jumătate este stabilit calendarul internaţional, căruia i se subordonează din raţiuni metodologice, cel naţional). Prin urmare, obţinerea formei sportive reprezintă scopul final al antrenamentului modelat şi programat în interiorul unui ciclu annual, pe care metodologia modernă urmăreşte să-l dirijeze, fără improvizaţii, ferindu-l de influenţa factorilor aleatori şi perturbatori. Forma sportivă, aşadar, raţiunea investiţiilor crescânde de efort şi a tratării acestuia pe un plan superior calitativ, riguros direcţionat (programarea) în condiţiile economiei de timp, energie şi ale evitării uzurii de orice natură.

Noţiunea de formă sportivă s-a extins în terminologia sportivă, înlocuind-o tot mai mult pe cea de condiţie fizică. Aceasta „acoperea” doar o parte a realităţii desemnate de noţiune, întrucât componentele tehnico-tactice erau evident excluse sau subînţelese. Ceea ce nu este suficient. De fapt, nici conceptul de formă sportivă nu poate fi considerat definitivat întrucât el se referă doar la aspectele exterioare ale unui proces complex prin conţinutul său. În literatura de specialitate se folosesc şi noţiunile stare de antrenament maxim (Harre) sau grad de antrenament (Ozolin), ambele sinonime cu conceptul de formă sportivă. La rândul lor, şi acestea sunt vulnerabile la o analiză mai atentă, ştiut fiind faptul că starea de formă sportivă este un efect cumulat al unei succesiuni de stări (unele maxime), un efect „adunat” al unei succesiuni de grade de antrenament, reprezentând un proces stadial şi spiralat. Deseori se foloseşte impropriu expresia „Cea mai înaltă formă sportivă”, întrucât forma este o stare maximală prin ea însăşi. În schimb, expresia vârf de formă sportivă corespunde viziunii grafice pe care o dăm traiectoriei sale, ca înregistrând la momentul potrivit (C.M., C.E., J.M.U., J.O.) nivelul maxim, o culme pe care expresia o surprinde într-un mod plastic.

14.2. Factorii determinanţi ai formei sportive. Valoarea unei forme sportive, concretizată printr-o performanţă anumită, reprezintă o

treaptă, un moment, nu izolat, ci corelat, cauzal determinat de repetabilitatea procesului de antrenament, care are o evoluţie neliniară. Nivelul biologic, motric şi psihic atins în ciclul anterior (care a avut o perioadă şi un vârf al formei sportive destinate unui concurs major oficial) constituie o premisă obiectivă a reeditării lor în ciclul următor. Deci, finalul unui ciclu trebuie să fie întotdeauna superior (în planurile amintite) nivelului înregistrat la debut. Doar o asemenea viziune se înscrie într-un plan de perspectivă, a cărei unică raţiune este aceea de a promova sportivul în planul valorii (conferite de vârful de formă sportivă) dintr-un ciclu annual în altul următor.

Pornind de la acest mod de elaborare, forma sportivă are nevoie să fie realizată în temeiul unor finalităţi şi obiective metodologice, formulate, structurate şi corelate astfel:

Factorii metodologici. Programarea valorilor indicatorilor cantitativi ai modelului de antrenament se efectuează

prin înscrierea lor în unităţile temporale ale planificării în ciclul anual, în concordanţă cu datele concursurilor majore oficiale. Prin urmare, profilul ciclului anual – de mono sau biciclu, respectiv

cu unul sau două vârfuri de formă sportivă – influenţează într-o oarecare măsură ponderea mai mare sau mai mică a indicatorilor cantitativi. Astfel:

Numărul optim al zilelor de antrenament necesare pentru obţinerea formei sportive nu este o valoare standard. Aceasta nu se cunoaşte încă, după cum nu dispunem de date nici în privinţa celorlalţi indicatori temporali şi spaţiali. Din cercetările noastre rezultă că pentru 3 ramuri de sport (înot, canotaj feminin şi alergări de semifond din atletism) s-au investit între 66% şi 88% din totalul zilelor prevăzute în model. Procentajul este mai mare atunci când ciclul anual începe imediat sau la puţin timp după încheierea competiţiei majore (C.M. sau C.E.), pentru care s-a programat vârful de formă sportivă. Prin urmare, pentru obţinerea formei sportive se consumă majoritatea timpului prevăzut în model. Cu cât vom avea de-a face cu mai multe vârfuri de formă sportivă, cu atât numărul zilelor de antrenament se va micşora pentru fiecare dintre ele, ceea ce este normal dacă ţinem seama de faptul că acumulările au loc „în suită”.

În ceea ce priveşte indicatorii cantitativi temporali, datele pe care le prezentăm în continuare pot constitui exemple orientative:

- numărul lecţiilor de antrenament prevăzut din totalurile stabilite în modele, la probele amintite oscilează între valorile întâlnite anteriror (62,6% şi 92,5%). Primul procentaj aparţine atletismului şi cel de-al doilea echipajelor naţionale de canotaj;

- numărul orelor de antrenament prezintă (explicabil) un raport similar cu cel întâlnit mai sus, condiţiile pentru intrarea în forma sportivă (din acest punct de vedere) oscilând între 65,1% şi 82,2% din totalurile lor. Din nou, valorile reale şi procentuale ale atletismului sunt cele mai mici;

- numărul ciclurilor săptămânale consumate în acest scop indică următoarea ordine: canotaj – 88%, atletism fond masculin – 83,3%, înot – 74%, atletism semifond feminin – 72%.

Referitor la valorile indicatorilor cantitativi spaţiali, aceasta se poate prezenta, de exemplu, astfel:

- volumul total de km. parcurşi – caiacul (100%), fondul atletic masculin – 87,2%, înotul – 78,8%, semifondul atletic feminin – 75,1%. Evident, procentele relevă aceeaşi ierarhie întâlnită în prezentarea valorilor indicatorilor cantitativi temporali. La caiac şi înot procentele sunt mai mari faţă de cele din atletism, iar realizarea unui kilometraj apreciabil explică nivelul performanţei obţinute de sportivii respectivi;

- volumul total de kg. ridicate, de exemplu, în haltere în anii trecuţi (1975-1982) era mult mai scăzut nivelul faţă de cel realizat în prezent (60% faţă de 75-80%).

Evidenţa indicatorilor calitativi ne permite să comparăm valorile obţinute în prezent cu acelea înregistrate nu cu mulţi ani în urmă. Astfel, volumul intensităţii medii la înot în perioada anilor 1970 era doar de 20% faţă de 80% cât înregistra canotajul. În schimb, pentru intensităţile maxime, la înot se afectează circa 55% faţă de 65% cât acordă înotul în unele ţări cu performnaţe deosebite.

Aceste procente dezvăluie, în primul rând, o mare diversitate de situaţii, explicabilă prin multitudinea metodologiilor, varietatea nivelurilor de acumulare obţinute în diversele ramuri sportive. În al doilea rând, concomitent cu îmbunătăţirea metodologiilor, de programare care a operat în ultimul deceniu în zona eforturilor efectuate, creşterea indicatorilor cantitativi (de structură, temporali şi spaţiali) au influenţat direct atingerea unor performanţe înalte.

Exemplificările noastre anterioare relevă procentaje scăzute ale indicatorilor cantitativi (îndeosebi în atletism). Performanţa rezultată constituie o evidenţiere a formei sportive, dar la un nivel (explicat) inferior celui scontat care nu putea fi apreciat însă ca posibil vârf de formă sportivă (deşi reprezenta performanţa maximă în acel ciclu anual. În schimb, la canotaj şi apoi la înot s-au realizat performanţe constant înalte, evidenţiind o formă sportivă corespunzătoare prognozei atinsă în timp util. Se poate trage concluzia că, direct sau indirect, valorile indicatorilor cantitativi acţionează asupra nivelului formei sportive (indiferent de ramura sau proba respectivă) corespunzător ponderii lor accentuată în acţiune. În schimb, valorile indicatorilor calitativi îşi pun amprenta asupra graficului formei sportive sporindu-i eficienţa. Dintre aceştia, intensitatea efortului

şi algoritmizarea lui au un rol principal. Algoritmul, procedeu de calcul folosit în matematică şi logică, a devenit un concept de bază

al ciberneticii, alături de sistem şi model, vector, program, strategie şi tehnologie didactică. Preluat de didactica generală algoritmul a pătruns şi în sfera educaţiei fizice şi implicit a

sportului de performanţă. Una dintre primele lucrări în care algoritmul a fost folosit ca metodă, ca instrument didactic de învăţare aparţine gimnasticii. Astfel, schemele algoritmice sugerează o înlănţuire raţională a elementelor pregătitoare ale exerciţiului ce urmează să fie însuşit şi succesiunea în care acestea trebuie repetate în vederea îndeplinirii obiectivului respectiv de antrenament. În definiţia algoritmului se fac referiri la câteva dintre caracteristicile esenţiale ale conceptului şi anume:

- procedeu de calcul care ajută la obţinerea unor rezultate scontate prin intermediul unui şir finit de operaţii;

- succesiunea sarcinilor extrase logico-matematic din conţinutul diverselor componente ale antrenamentului;

- o construcţie gradată cu procese efective şi repetabile care pot fi continuu analizate critic şi verificate cu ajutorul unor sisteme de măsurare şi verificare (probele de control în activitatea sportivă);

- o schemă logică sau o activitate schematică prinsă într-un sistem; - o operaţie sau o succesiune de operaţii logice, realizate în situaţii problematice tipice, într-

o atmosferă tipică, după un program tipic; - un concept intuitiv care implică o metodă de rezolvare ce desemnează o mulţime finită de

operaţii cunoscute, executate într-o ordine stabilită, care pornind de la un set de valori iniţiale, provoacă în timp finit un set de valori la ieşire.

Teoria antrenamentului sportiv a adoptat conceptul şi metodologia pe care o sugerează, lărgindu-i aria de cuprindere şi de rezolvare. Evident, algoritmizarea este indispensabilă îndeosebi în învăţarea exerciţiilor din gimnastica sportivă, ritmică, patinajul artistic, atletism etc., la nivelul de înaltă performanţă. Însuşirea exerciţiilor impuse, a celor liber alese reclamă algoritmizarea, adică împărţirea elementelor constitutive şi eşalonarea lor într-o succesiune strict determinată. Interdependenţa între elementele exerciţiilor integrale, gradarea dificultăţii lor de structură permit înlăturarea pierderii de timp, uşurinţa şi exactitatea însuşirii, dinamizarea şi conştientizarea întregului proces didactic. Astfel, ordinea învăţării, alternanţa controlată, stabilitatea unor elemente esenţiale, gradarea cauzală (învăţarea structurilor înrudite, cele uşoare preced, de cele mai multe ori, pe cele mai dificile) nu este o operaţie arbitrară, ci izvorăşte din raţiuni biomecanice, fiziologice, biochimice şi bineînţeles psiho-pedagogice. Algoritmul înlătură astfel haosul, improvizaţia şi dezordinea, el impunând reguli precise şi univoce (prescripţii), numărul operaţiilor, al încărcăturilor. Programarea algoritmică se bazează pe cunoaşterea şi armonizarea nivelului dezvoltării şi pregătirii fizice a sportivului, al capacităţii de efort, al nivelului tehnico-tactic pe care le posedă în ciclul anual respectiv. Ca atare, algoritmizarea în sportul de înaltă performanţă depăşeşte ca dimensiune momentul învăţării exerciţiilor, acesta fiind inclus în cel al perfecţionării, care este mult mai complex. Concursul sportiv reclamă o acţiune motrică, un element sau o suită de elemente şi procedee tehnice care trebuie susţinute de un suport energetic, pe toată durata lui. Ca atare, algoritmizarea poate fi utilizată nu numai la învăţarea elementelor şi procedeelor tehnice (prin selecţia adecvată a mijloacelor) ci şi pentru susţinerea lor la nivelul solicitărilor concursului. De aceea, în programarea volumului, duratei şi intensităţii efortului se pot folosi algoritmi de valori stabile, tipice, repetabile în unităţile funcţionale de bază ale planificării operative – lecţia şi ciclul săptămânal de antrenament. Dacă numărul şi selecţia exerciţiilor din punct de vedere al conţinutului ştiinţific ţin de modelarea operaţională, plasarea exerciţiilor în secvenţele „paşilor mărunţi” (ale lecţiilor de antrenament) se realizează prin intermediul algoritmizării.

La nivel de înaltă performanţă problematica algoritmizării se complică, întrucât ea implică şi ordinea, succesiunea şi stabilitatea relativă a valorilor indicatorilor programării.

Evident, algoritmizarea îşi are limitele ei, mai cu seamă la jocurile sportive şi, în general, în ramurile bazate pe adversitate directă unde se recomandă metode euristice – aşa cum afirmă unii specialişti – prin intermediul „paşilor celor mai probabili”. De asemenea, algoritmul nu oferă posibilitatea alegerii: or, în jocurile colective, jucătorul trebuie să evalueze situaţia problematică, să decidă şi să aleagă, în decurs de fracţiuni de secundă, soluţia optimă. Metoda trebuie reţinută pentru efectele sale incontestabile şi aplicată în ramurile de sport compatibile cu aceasta. Ea se bazează pe principiul „paşilor mărunţi” şi al verificărilor permanente ale rezultatelor parţiale raportate la modelul final (concursul) oferind astfel garanţia eficienţei.

Refacerea organismului după efortul din antrenamente şi concursuri. Dintre progresele înregistrate în ultimul timp în ştiinţa sportului, pe plan biologic, cele mai

semnificative ar putea fi considerate refacerea organismului şi medicaţia în efortul sportiv. Importanţa refacerii organismului după efortul din antrenament şi concurs i-a determinat pe specialiştii domeniului să trateze refacerea ca pe componentă a procesului de antrenament.

Bazele fiziologice ale refacerii şi clasificarea formelor ei de manifestare. Practic, refacerea înseamnă combaterea oboselii apărute în timpul efortului care diminuează

randamentul sportiv. Studii recente consideră că oboseala locală s-ar datora următorilor factori: - depleţia de fosfocreatină musculară – în eforturile până la 2 min.; - acumularea de acid lactic în muşchi – în eforturilecuprinse între 35 s. şi 4-5 min.; - scăderea glicogenului muscular şi acumularea de amoniac în eforturile depuse timp de 10-

90 min.; - epuizarea glicogenului muscular şi acumularea de peroxizi lipidici în eforturile cuprinse

între 70-360 min.; - pentru apariţia oboselii centrale se încriminează: scăderea glucozei circulante (creierul

consumă 5 g. glucoză/oră); - depleţia aminoacizilor esenţiali din sânge şi pătrunderea triptofanulu în creier; - factori neuropsihici de disconfort etc. În teoria şi practica antrenamentului modern, conceptul de refacere este generalizat,

semnificaţia lui fiind aproximativ aceeaşi în limbajul specialiştilor de pretutindeni. Spre deosebire de recuperare, care se situează în zona patologiei sportive, refacerea este integrată în regimul şi în planificarea curentă a zilei de pregătire, căpătând tot mai mult semnificaţia unui proces distinct, care succede antrenamentului şi care beneficiază de o metodologie proprie, o dotare adecvată, un timp repartizat în regimul diurn, fiind condus de cadre specializate. După solicitări mari (antrenamente şi concursuri) urmează imediat aşa-zisul „repaus anabolic”, care exprimă de fapt scăderea pronunţată a rezervelor la nivelul diferitelor aparate, sisteme şi organe ale corpului (este starea de oboseală fiziologică, stare denumită de unii autori „pessimum” şi care în final reprezintă un veritabil semnal de alarmă, ce declanşează şi potenţează intensitatea şi variaţia proceselor de refacere naturală ce au loc în organism). Dacă în acest moment se depăşesc posibilităţile funcţionale ale organismului se creează premisele intrării într-o fază de dissinergism funcţional, cu toate consecinţele posibile (oboseală patologică, patologie funcţională). La nivelul sistemului nervos se produce inhibiţia corticală post-efort, proces ce urmează hiperexcitabilităţii ce a predominat în timpul efortului sportiv; aceasta iradiază pe întreaga scoarţă cerebrală şi favorizează astfel dominaţia metabolică de tip anabolic, reconstructiv; pe plan vegetativ şi metabolic, bradicardia, creşterea alcalinităţii mediului intern, predominanţa efectelor vagale şi cholinergice reprezintă expresii ale decuplării catabolismului general indus de efort şi crearea condiţiilor propice pentru instalarea proceselor anabolice; la nivel muscular, refacerea se exprimă prin restituirea rezervelor glicogenice, de mioglobină, intensificarea proceselor enzimatice orientate spre creşterea sintezei de proteine etc. În condiţiile efortului sportiv (intensităţii şi volume mari de lucru), această refacere naturală nu mai este posibilă, fiind compensată de refacerea dirijată. Refacerea dirijată, reechilibrarea biologică sau regenerarea trofică este considerată un proces complex metodico-pedagogic şi medico-biologic, în care, prin folosirea dirijată a unor mijloace fiziologice, naturale sau de sinteză, provenite din mediul

extern sau intern, se urmăreşte revenirea la „homeostazia” organismului la nivelul avut anterior efortului şi chiar depăşirea acestuia prin realizarea „supracompensării”, conform teoriei lui Folbort. Rezultă deci că, prin atingerea pragului de supracompensare, refacerea (faza trofotropă) se transformă în susţinător biologic al efortului (faza ergotropă). Fiind o consecinţă a antrenamentului sportiv, refacerea urmează în linii mari legităţilor acestuia (pe plan fiziologic, metodologic), la care se mai adaugă unele cu caracter particular. Dintre acestea menţionăm următoarele:

- efortul psihofizic (ergotropismul) şi restabilirea – refacerea sunt două faţete ale unui proces unic, antrenamentul sportiv, între acestea existând relaţii de intercondiţionare (inclusiv prin mecanisme feed-back);

- refacerea naturală, spontană a organismului, dependentă de sistemul nervos central constituie forma principală de restabilire a organismului după antrenamente sau concursuri. În cadrul acestei refaceri naturale există o anumită ordine (stereotip), astfel parametrii vegetativi revin în unitate de timp de ordinul minutelor, cei metabolici în ore şi cei neuroendocrinohormonali, enzimatici în zile;

- refacerea dirijată accelerează refacerea naturală, adresându-se în principal acelor substraturi biologice care au fost afectate de efort şi care nu se pot restabili pe cale naturală până la efortul următor;

- mijloacele folosite în refacerea dirijată se clasifică fie după substratul biologic asupra căruia acţionează cu prioritate (de exemplu, cardiorespirator, neuromuscular, neuropsihic, endocrinometabolic etc), fie după apartanenţă (ca mijloace hidro-fizio-balneoclimatice, dietetice, psihice, farmacologice, odihnă activă, pasivă etc.);

- din punct de vedere practic abordăm refacerea într-un antrenament, într-un ciclu săptămânal, după o etapă, într-un ciclu annual, într-un ciclu olimpic sau precompetiţional, intracompentiţional şi postcompetiţional;

- refacerea farmacologică, metabolică rămâne condiţionată de prescrierea şi supravegherea medicală, de particularităţile refacerii naturale şi dirijate în funcţie de vârstă (copii, juniori), sex (fete), factori de mediu (altitudine, variaţii climatice sau de fus orar etc.), de succes sau insucces în competiţie;

- refacerea dirijată se aplică unor organisme sănătoase afectate de efort, în timp ce recuperarea se aplică unor organisme bolnave, handicapate morfologic sau funcţional (refacem oboseala după efortul sportiv, însă recuperăm o suprasolicitare sau o leziune musculară);

- stereotipul de refacere trebuie format în cadrul zilei de antrenament şi de concurs; - obiectivizarea refacerii se realizează în mod obligatoriu în teren (comportament: apetitul,

dispoziţia de antrenament, randamentul şi starea de astenie, oboseala după efort; somnul din punct de vedere calitativ şi cantitativ; proba clino-ortostatică; curba ponderală dimineaţa după deşteptare, înainte şi după efort; indicele de refacere I. Dorgo; testul Ruffier; testul de urină, incluzând şi mucoproteinele urinare cantitativ sau calitativ, reacţia Donaggio, dinamometria şi miotonometria; viteza de reacţie; apneea inspiratorie şi expiratorie; capacitatea vitală, Hb serică, ureea serică şi lactatul capilar, etc.);

- accesibilitatea, caracterul continuu, sistematic, gradat, folosirea unor mijloace intensive, optimizate, toate aceste principii seamănă cu acelea ale antrenamentului sportiv. Aprecierea refacerii în laboratoare ştiinţifice presupune evaluarea stării de sănătate, a dezvoltării fizice şi a stării de nutriţie, a stării funcţionale (cardiorespiratorii, hepato-renale, neuropsihice, neuromusculare, endocrino-metabolice etc.) şi a capacităţii de efort (aerobe, anaerobe, alactacide şi lactacide) etc.

Metodologia şi controlul medico-sportiv al refacerii. Conţinutul şi metodica refacerii depind de parametrii biologici solicitaţi cu prioritate în

diferite ramuri şi probe sportive, de clasificarea mijloacelor de refacere dirijată, de metodele orientative ale lecţiilor de refacere pe grupe de sporturi (după energogeneză).

În concluzie, se impune implementarea refacerii dirijate în regimul zilei de antrenament şi

de concurs; continuarea preocupărilor specialiştilor pentru optimizarea ei şi găsirea de noi mijloace, în concordanţă cu evoluţia pe plan metodico-pedagogic a procesului de antrenament; valorificarea exerciţiului fizic (odihnă activă, efortul fizic şi psihic din antrenament) şi a climatului submontan (600-800 m.) în refacerea de etapă sau ciclu annual. Nu rămâne decât ca echipa de lucru (sportiv, antrenor, medic, psiholog, cercetător-metodist şi alţi specialişti) să aplice în antrenamente aceste soluţii care asigură creşterea randamentului sportiv şi îmbunătăţirea stării de sănătate.

Parametrii de solicitare biologică în funcţie de ramura şi proba sportivă. Atletism: - viteză: neuromuscular, neuropsihic, endocrino-metabolic; - semifond: neuromuscular, cardiorespirator-metabolic; - fond: metabolic, cardiorespirator, neuromuscular; - sărituri: stres neuropsihic şi neuromuscular; - aruncări: neuromuscular, metabolic, neuropsihic. Baschet: neuropsihic, neuromuscular, cardiorespirator-metabolic. Biatlon: metabolic, neuromuscular, neuropsihic, cardiorespirator. Bob: neuropsihic şi endocrino-metabolic. Box: neuropsihic, endocrino-metabolic, cardiorespirator, muscular. Caiac-canoe, canotaj: cardiorespirator-metabolic şi neuromuscular. Ciclism: - velodrom: neuromuscular şi neuropsihic, cardiac; - şosea: cardiorespirator-metabolic şi neuromuscular. Fotbal: neuropsihic, neuromuscular, endocrino-metabolic. Gimnastică: - sportivă: neuropsihic, endocrino-metabolic, neuromuscular; - ritmică: neuropsihic, neuromuscular, analizatori. Haltere: neuropsihic, neuromuscular, metabolic. Handbal: neuropsihic, cardiorespirator-metabolic, neuromuscular. Hochei pe gheaţă: neuropsihic, cardiorespirator-metabolic, muscular. Înot: cardiorespirator, endocrino-metabolic, neuromuscular. Judo: neuropsihic, neuromuscular, metabolic. Lupte: neuropsihic, neuromuscular, metabolic. Patinaj: - viteză: neuromuscular, neuropsihic, endocrino-metabolic. - fond: cardiorespirator-metabolic, neuromuscular. - artistic: neuropsihic, neuromuscular. Polo pe apă: neuropsihic, cardiorespirator-metabolic. Popice: neuropsihic şi neuromuscular. Rugby: neuropsihic, neuromuscular, cardiorespirator-metabolic. Schi: - alpin: neuropsihic, neuromuscular, cardiorespirator. - fond: metabolic, cardiorespirator, neuromuscular. Scrimă: neuropsihic, metabolic, neuromuscular. Tenis de câmp: neuropsihic, metabolic, neuromuscular. Tenis de masă: neuropsihic, neuromuscular. Tir: - viteză: neuropsihic, analizatori, neuromuscular. - puşcă: neuropsihic, neuromuscular, analizatori. Volei: neuropsihic, metabolic, neuromuscular.

Clasificarea mijloacelor şi metodelor refacerii după direcţia de acţionat. Mijloace şi metode care accelerează refacerea neuropsihică: - Psihoterapia (demonstraţie, desensibilizare, detensionare, activare, convorbiri, sugestie,

tehnici de relaxare neuropsihică, autosugestie, antrenamentul psihosomatic sau trening autogen, medicaţie neurotropă etc.).

- Acupunctură, acupresură. - Oxigenarea şi aeroionizarea negativă naturală sau artificială. Odihna activă şi pasivă

(somnul). - Hidroterapia caldă (la 38-400C, duş sau cadă în care se pot adăuga săruri de Bazna, frunze

de tei, nuc, flori de muşeţel, iodură de potasiu 1%). - Masaj: (manual, hidromasaj, masaj-reflex, vibromasaj, electromasaj etc.). - Medicaţie la indicaţia medicilor (glucoză, vitaminele grupului B, P, Mg, lecitină, glicocol,

sărurile acidului aspartic, hipnosedative, piracetam, piravitan etc.). Mijloace şi metode care accelerează refacerea neuromusculară: - Hidroterapie caldă (duş, cadă, bazin). - Saună (uscată, la 800C). - Masaj (manual: efleuraj, vibraţii, hidromasaj, masaj reflex). - Antrenament psihosomatic (trening autogen). - Acupunctură, acupresură, tehnici de relaxare musculară. - Baropresiune locală (musculară). - Odihnă activă şi pasivă. - Reechilibrarea hidroelectrolitică la 30 min. după efort. - Dieta (alcalină, hidroglucidică, bogată în vitamine şi oligoelemente). - Medicaţia (glucoză, sodiu, potasiu, calciu, fosfor, magneziu, vitaminele grupului B,

vitamina E, ATP, miorelaxante, glutationul, folcisteina, lecitina, acidul aspartic etc.). Mijloace şi metode care accelerează refacerea cardiorespiratorie: - Oxigenarea naturală sau artificială. - Reechilibrarea hidroelectrolitică la 30 min. după efort. - Odihna activă şi pasivă (somnul, odihna). - Hidroterapia caldă şi sauna săptămânală. - Masajul zilnic. - Antrenamentul psihosomatic, tehnici de relaxare etc. - Acupunctura, acupresura. - Dieta (alcalină după efort, bogată în minerale, potasiu, vitamine, glucide, proteine etc.). - Medicaţia (ATP, potasiu, magneziu, aspartaţii de potasiu şi magneziu, glucoza, vitaminele

E şi C, carnitina etc.). Mijloace şi metode care accelerează refacerea endocrino-metabolică: - Oxigenarea şi aeroionizarea negativă (naturale, artificiale). - Tehnici de relaxare neuromusculară. - Reechilibrarea hidroelectrică după efort. - Psihoterapie. - Masajul, acupunctura, acupresura. - Odihna activă (în special în climat de cruţare, la 600-800 m.). - Medicaţia (piracetan, piravitan, Vitaspol, polimineralizant S, extracte glandulare-

revitaloase C, lecitină, glicocol, săruri de acid aspartic etc.). Metode şi scheme orientative folosite în refacerea sportivilor. Schema orientativă de refacere după efortul predominant anaerob (efort neuropsihic,

neuromuscular): 1. Psihoterapie 8-10 min. (cu antrenorul, psihologul, medicul). 2. Duş cald în cadă sau bazin (cu săruri, plante), 10 min. la 38-400C.

3. Saună 10 min. (1 min. în saună şi 1 min. la duş sau la bazin). 4. Masaj 10-15 min. (manual sau instrumental, de preferinţă manual). 5. Antrenament psihosomatic sub supravegherea specialistului. 6. Reechilibrarea hidroelectrolitică la 30 min. după efort (300 ml. suc de fructe, apă minerală

alcalină, ceai sau iaurt + 25 g glucoză sau miere + ½ lămâie, zeamă pentru ceai sau apă minerală). 7. Oxigenare sau aeroionizare negativă 10-15 min., după tehnici individuale sau colective. 8. Medicaţie: polivitamnizant S 2 drageuri, polimineralizant S 2-3 drageuri; eleutal 3-4

tablete (se sug); Vitaspol 1 fiolă per os; Piracetan (piravitan) 2 tablete, în special la scrimă, tir, sărituri, aruncări, haltere etc.

9. Alimentaţie bogată în radicali alcalini, legume, fructe, sucuri, crudităţi, fibre şi gelatine, normocalorică, normo sau uşor hipoproteică, hiperglucidică.

10. Odihnă activă şi pasivă (somnul). Observaţii: După fiecare antrenament se recomandă mijloacele de la punctele 1, 2, 3,4, 6, 8, 9, 10

(odihnă pasivă). Sauna se recomandă la mijlocul săptămânii. Antrenamentul de refacere de la sfârşitul ciclului săptămânal va cuprinde mijloacele de la punctele 1, 2, 3 (15 min.), 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Refacerea după o etapă se efectuează într-o staţiune balneoclimaterică (600-800 m.), timp de 5-7 zile, cuprinzând zilnic toate mijloacele de mai sus.

Schema orientativă de refacere după efortul predominant aerob: 1. Duş cald, cadă sau bazin (săruri, plante), la 38-400C, între 10-15 min. 2. Saună 10 min. (1 min. în saună şi 1 min. afară – duş, bazin). 3. Masaj manual 10 min. sau vibromasaj, hidromasaj 6 min. 4. Tehnici de relaxare musculară sub supravegherea specialistului. 5. Oxigenare şi aeroionizare negativă 10 min. 6. Reechilibrare hidroelectrolitică (vezi indicaţiile de mai sus + sodiu şi potasiu). 7. Medicaţie: Vitaspol 1-2 fiole; polivitaminizant S 2 drageuri; polimineralizant S 2-3

drageuri; eleutal 4-5 tablete; aspatofort sau Sargenor 1-2 fiole; Ginseng 1-2 drageuri. 8. Alimentaţie hidrozaharată, bogată în crudităţi şi lactate, alcalină, hipolipidică,

normoproteică, normocalorică. 9. Psihoterapie (convorbiri, antrenament psihosomatic). 10. Odihnă activă. 11. Odihnă pasivă (somn). Observaţii: După fiecare antrenament se recomandă aplicarea mijloacelor de la punctele 1, 3, 6, 7, 8, 9

(convorbiri), 11. De două ori pe săptămână se vor efectua antrenamente de refacere, cu durata de circa 15 min., masajul manual la 20 min., iar cel instrumental la 10 min. După o etapă se efectuează refacere 5-7 zile într-o staţiune, aplicându-se zilnic toate mijloacele, sub supraveghere medicală (atenţie la saună !).

Schema orientativă de refacere după eforturile de tip mixt (jocuri sportive, box, scrimă, tenis de câmp, alergări din atletism între 400-1500 m.:

1. Psihoterapie. 2. Hidroterapie caldă 15 min. 3. Saună de două ori pe săptămână, 15 min. (2 min. în saună şi 1 min. afară). 4. Masaj manual 10 min. 5. Reechilibrare hidroelectrolitică (ca la sporturile aerobe). 6. Aeroionizare negativă 10 min. 7. Medicaţie: Vitaspol 1-2 fiole, eleutal 4-7 tablete, polivitaminizant S 2 drageuri,

polimineralizant S 3 drageuri, aspatofort 1 fiolă, glicocol 1 fiolă. 8. Alimentaţiealcalină, bogată în minerale, vitamine, glucide, apă. 9. Odihnă activă şi pasivă (somn).

10. Tehnici de relaxare (eventual antrenament psihosomatic). Observaţii: După fiecare antrenament se aplică mijloacele de la punctele 1, 2, 4, 5, 7, 8, 9 (somn). La

sfârşitul ciclului săptămânal se efectuează o şedinţă de refacere (se începe cu 30 min. odihnă activă şi apoi se aplică toate mijloacele descrise; refacerea de etapă durează 5-7 zile, care se recomandă să fie petrecute într-o staţiune submontană, cu aplicarea zilnică a tuturor mijloacelor.

Schema orientativă de refacere în efortul neuropsihic (tir, scrimă, portarii de la jocuri, sărituri, gimnastică):

1. Psihoterapie (convorbiri, tehnici de relaxare, trening autogen). 2. Hidroterapie caldă, masaj, saună de două ori pe săptămână. 3. Aeroionizare negativă 10 min. 4. Medicaţie: piracetam (piravitan) 2 tablete, polimineralizant S 2-3 drageuri,

polivitaminizant S 2 drageuri, glicocol (glicocol-nevrosthenin) 1 fiolă per os, Ginseng 2 drageuri, leutal 3-4 tablete.

5. Alimentaţia bogată în lactate, crudităţi, organe, peşte (fosfor). 6. Odihnă activă. 7. Odihnă pasivă (somn). Observaţii: După fiecare antrenament se recomandă aplicarea mijloacelor de la punctele 1, 2, 3, 4, 5, 7.

De două ori pe săptămână se efectuează şedinţele de refacere (se începe cu 30 min. odihnă activă şi apoi se aplică toate mijloacele descrise la cote maxime ca timp şi intensitate). Refacerea de etapă se efectuează timp de 5-7 zile în staţiuni balneoclimaterice (600 m. altitudine), adăugându-se şi oxigenarea. Şedinţa de refacere este condusă de personalul medico-sanitar, iar cea de psihoterapie de psiholog.

Clasificarea mijloacelor şi metodelor de refacere după apartenenţă. 1. Mijloace fizio-hidro-balneoterapice (antrenament, hidroterapie caldă: duş, cadă , bazin

38-400C, în ultimele putându-se adăuga săruri de Bazna, plante: floare de tei, muşeţel, foi de nuc, iodură de potasiu 1% etc., sauna la 800C, masajul natural, instrumental: vibromasaj, electromasaj, masajul reflex, baropresura locală, musculară, climatoterapia de cruţare, refacere la 600-800 m. altitudine).

2. Mijloace psihoterapeutice (convorbiri, sugestie-autosugestie, tehnici de relaxare neuropsihică, neuromusculară, antrenamentul psihosomatic etc.).

3. Mijloace dietetice (alimentaţia de refacere trebuie să fie normocalorică, normoproteică – uşor hipoproteică, hipolipidică, hiperglucidică, bogată în radicali alcalini, vitamine şi oligoelemente).

4. Mijloace farmacologice (complexe vitaminice, complexe minerale, compuşi glucidici, aminoacizi şi concentrate proteice, diverşi alţi produşi ca: piracetam, piravitan, folcisteină, aslavital etc.).

5. Odihnă activă şi pasivă (somn). Susţinerea biologică în antrenament şi concurs. Printre factorii determinanţi ai formei sportive se numără şi biotrofinele alimentare,

substanţele farmacologice şi factorii de mediu, în special altitudinea medie şi variaţiile de fuse orare (antrenamente, concursuri).

Alimentaţia sportivului. Alimentaţia sportivilor urmăreşte în principal acoperirea nevoilor energetice relamate de

efortul sportiv şi celelalte activităţi cotidienem (bazale, profesionale, recreative etc.), asigurarea suportului biologic indispensabil pentru menţinerea sănătăţii, obţinerea randamentului sportiv şi refacerea metabolică după efort. În calculul necesarului caloric al sportivului trebuie să luăm în considerare: necesarul energetic bazal (calculat la 1 kcal/kg/oră); nevoile energetice ce decurg din activitatea sportivă zilnică; necesarul energetic reclamat de termoreglare (apreciat la circa 8-10%

din raţia zilnică); nevoile energetice determinate de acţiunea dinamică specifică a alimentelor, apreciat în medie tot la 10% din raţia calorică (8-10% pentru glucide şi lipide şi până la 40% pentru proteine); pierderile energetice rezultate din prepararea alimentelor (5-10%); necesarul energetic reclamat la tineri până la 18 ani, pentru creştere. De asemenea, trebuie să avem în vedere că prin procesele de asimilare se pot pierde între 10-15% din caloriile îngerate prin alimente (deficit de asimilare). Pe baza datelor furnizate de literatura de specialitate cu privire la cheltuielile energetice în diverse tipuri de efort sportiv se poate întocmi o raţie alimentară adecvată. Astfel, pentru alergările din atletism se estimează următorul consum caloric: 100 m. = 35 kcal; 200 m. = cca 70 kcal, pentru 400 m. = cca. 100 kcal, pentru 800 m. = cca. 130 kcal, pentru 1500 m. = cca. 170 kcal, 5000 m. = cca. 450 kcal, la 10000 m. = cca. 750 kcal, la 5 km. marş = cca. 250 kcal, la 10 km. marş = cca. 600 kcal, la 50 km. marş = cca. 2300 kcal, la maraton = cca. 2500 kcal, pentru patinaj 500 m. = cca. 45 kcal, la 1500 m. = cca. 80 kcal, la 5000 m. = cca. 200 kcal, la 10000 m. = cca. 400 kcal, pentru canotaj = cca. 10 kcal/min.; pentru un joc de fotbal = cca. 1500 kcal; pentru un joc de baschet = cca. 900 kcal; pentru un joc de volei = cca. 10 kcal/min.; pentru lupte = cca. 8,5-9,5 kcal/min. efort mediu şi 13-14 kcal/min. efort intens; pentru 3 x 3 min. box = cca. 200 kcal; pentru înot intens, în apă de 240C = cca. 12-14 kcal/min.

Ministerul sănătăţii a stabilit unele norme în funcţie de natura şi intensitatea efortului: 75-100 kcal/oră pentru activităţi fizice uşoare; 100-300 kcal/oră pentru activităţi fizice medii; 300-500 kcal/oră pentru activităţi grele şi peste 500 kcal/oră pentru activităţi foarte grele; sportivii se încadrează între 65-80 kcal/kg/24 ore.

Cele 8 grupe de alimente principale din care se asigură raţia calorică la sportivi sunt următoarele: I – lapte şi derivate (cca. 15%); II – carne, peşte şi derivate (cca. 10%); III – ouă (cca. 2%); IV – legume, fructe (cca. 15%); V – cereale, leguminoase uscate (cca. 40%); VI – produse zaharoase (cca. 8-10%); VII – grăsimi alimentare (cca. 10%) – unt, frişcă, smântână, ulei, slănină); VIII – băuturi. Fiecare din cele 8 grupe îşi are semnificaţia sa în alimentaţia sportivilor. Referitor la trofinele alimentare de bază menţionăm următoarele proporţii: proteinele cca. 14-20% din raţie (complete, de origine animală, conţin aminoacizi esenţiali; parţial complete, cum ar fi cerealele şi leguminoasele şi incomplete, cum sunt gelatinele, zeina etc.); glucidele, cca 55-60% (mono, di şi polizaharide) şi lipide (animale, vegetale, ultimele bogate în acizi graşi nesaturaţi fosfolipide etc.), cca. 22-28% din raţia pentru 24 ore. Grupa a IV-a este principala furnizoare de vitamine, minerale şi radicali alcalini (necesari în refacerea dirijată); grupa a VIII-a are ca principal exponent apa, constituent de bază al organismului, în care se desfăşoară toate reacţiile organismului (în jur de 70% în organism); consumul de lichide trebuie să reprezinte cca. 2-3 l/24 ore.

Experienţa a demonstrat că raţia cotidiană a sportivilor de performanţă care fac în medie 2-3 antrenamente zilnic, trebuie să fie divizată după cum urmează: 25-30% la micul dejun (eventual 5% se pot lua din micul dejun la sportivii care fac primul antrenament dimineaţa înaintea micului dejun); în jur de 35% la masa de prânz; cca. 5-7% la gustarea de după amiază, înainte de antrenament; 25-30% la masa de seară (uneori poate apărea şi gustarea de dimineaţă, 5% care se ia din masa de prânz).

Prezentăm, în continuare, o încercare de sistematizare a raţiei alimentare pentru 24 ore, în funcţie de profilul sportului (probei) şi de numărul orelor de antrenament (4-6/zi). Pentru sporturile în care predomină rezistenţa aerobă se indică cca. 4500-5000 kcal. (mai puţin cu 10% la fete), dintre care proteine 14-16%, glucide 60-65%, lipide 22-26%; pentru sporturile cu profil rezistenţă-forţă (sporturile de apă, cele de iarnă, ciclism şosea etc.) se recomandă cca. 5500-6000 kcal, dintre care 15-17% proteine, 55-60% glucide şi 26-28% lipide; pentru jocurile sportive se indică cca.5000 kcal. (în raport cu o medie de 80 kg. greutate corporală), dintre care 16-17% proteine, 55-58% glucide şi 26-28% lipide (la fete mai puţin cu 10%); în cazul sporturilor bazate pe forţă-viteză (box, lupte, judo) se indică 3600-6000 kcal (în funcţie de categoria de greutate), din care proteine 18%, glucide 55% şi lipide până la 28%; pentru haltere şi aruncări din atletism se indică între 4500-6500 kcal. (în funcţie de greutatea corporală), din care 18-20% proteine, 46-55% glucide şi 26-28% lipide; pentru

gimnastică şi sărituri în apă (fete) între 2000-3000 kcal. şi chiar mai puţin, din care proteine 18-24%, glucide 46-52% şi lipide 24-46%. Pentru sporturile în care efortul dinamic este mic se asigură aceeaşi raţie alimentară ca la nesportivi (tir, şah, popice). Un alt criteriu de calculare a raţiei alimentare la sportivi ar fi cel al consumului caloric pe oră de efort sportiv, cum ar fi:

- 60-65 kcal. pentru sprint, sărituri, semifond, gimnastică, înot, tir, călărie, scrimă, fotbal, box, patinaj artistic etc.;

- 70 kcal. pentru aruncări, polo pe apă, înot peste 100 m., lupte, ciclism pistă, schi alpin, baschet, handbal, hochei pe gheaţă, rugby, caiac-canoe etc.;

- 75-80 kcal. pentru atletism fond (marş, maraton), schi fond, canotaj, haltere, ciclism şosea etc.

În ceea ce priveşte raţia alimentară la sportivi, trebuie făcută distincţia între: a) raţia de susţinere a efortului; b) raţia competiţională; c) raţia de aşteptare; d) raţia de refacere.

Raţia de susţinere (întreţinere) se încadreayă în general în parametrii descrişi mai sus. Se poate pune întrebarea dacă este posibil ca o anumită raţie să contribuie la creşterea randamentului sportiv ? Deşi numeroşi specialişti contestă această posibilitate, totuşi, în practica sportivă, în ultimii ani, s-au generalizat două tipuri de asemenea raţii, care se bucură de atributul de a introduce efecte ergotrope. Prima raţie de acest tip, descrisă de autorii scandinavi în urmă cu mai mulţi ani, îşi propune să mărească rezervele musculare şi hepatice de glicogen, creînd astfel o rezervă energetică pentru efortul de rezistenţă. În săptămâna premergătoare concursului de vârf se procedează astfel: în zilele 7, 6, 5, 4 se continuă cu antrenamentele de intensitate mare şi volume încă mari (deci antrenamente dure), iar în raţia de susţinere se administrează numai 50% glucide, diminuându-se rezervele glucidice din organism („foamea de glucide”); în zilele 3, 2, 1 faţă de concurs, se menţine intensitatea mare de effort (90-100%), cu scăderea apreciabilă a volumului (la mediu); în raţia de susţinere glucidele ajung până la 70%, realizându-se o „suprasaturare de glucide”, care, la nivel hepatic şi muscular, se exprimă printr-o creştere a glicogenului de 2,3-2,6 ori faţă de începutul perioadei. Această raţie este recomandată în schi fond, maraton, curse de ciclism şosea, înot, fond etc., deşi este contestată, ca unilaterală, de alţi specialişti în dietetica sportivă.

Raţia competiţională, hiperproteică, se aplică în sporturile de forţă (haltere, aruncări în atletism, categoriile mari de greutate din judo, lupte, box, la alţi performeri la care urmărim creşterea masei musculare şi a forţei) şi porneşte de la premisa suplimentării raţiei proteice/kg/24 ore prin concentrate proteice preparate din lapte natural de bună calitate, până la 4 g proteine/kg/24 ore, sau în procente până la 18-22% proteine din raţia pe 24 ore. Deoarece prin alimentaţie (fără incoveniente) este greu de realizat acest cuantum proteic se recurge la suplimentele proteice (tip lapte praf), eventual îmbogăţite cu vitamine şi minerale. Dintre aceste produse (milk, powder) le menţionăm pe cele preparate la Universitatea din Galaţi (Energofort, concentrate proteice 90%) de prof. Gh. Costin sau produsul olandez Refit (90% proteine din lapte şi 5% minerale), produse care, aplicate în doză de 1 g proteine/kg/24 ore, ca supliment proteic, au determinat creşteri de masă activă de 2-3 kg., cu scăderea echivalentă a ţesutului adipos după 4-6 săptămâni de aplicare zilnică (effort zilnic de 4-6 ore cu profil forţă). Aceste efecte au fost constante dacă pe timpul suplimentării proteice s-au administrat anabolizante nehormonale, de tipul vitaminelor B6, B12, E, săruri de acid aspartic, de exemplu aspartat de arginină, aspartofort etc. În stabilirea unei raţii fiziologice trebuie să pornim şi de la profilul energetic al efortului practicat, aşa cum reiese din exemplificarea următoare:

Atletism Înot Viteză-forţă (ATP-CP)

Capacitatea anaerobă (sistem

neoxidativ)

Capacitatea aerobă

(transportor O2) 100 m. 25 m. 98-99% 1-2% -- 200 m. 50 m. 95-98% 2-5% -- 400 m. 100 m. 70-80% 25-30% 2-5% 800 m. 200 m. 25-30% 60-70% 5-10%

1500 m. 400 m. 10-20% 30-40% 55-65% 5000 m. 1500 m. 1-5% 20-30% 65-75%

În ceea ce priveşte raţia competiţională, aceasta nu poate constitui sursă de energie pentru

concurs, rolul ei fiind preponderent psihic. Aceasta trebuie să părăsească repede stomacul (2-3 ore), să fie plăcută ca aspect şi prezentare, gustoasă şi hrănitoare (să preîntâmpine apariţia senzaţiilor dureroase de foame).

Raţia de aşteptare, propusă de specialistul francez A. Creff, constă în administrarea a 100 ml suc de fructe îndulcit (nu exagerat), din oră în oră, până la concurs, realizându-se astfel o hidratare convenabilă a organismului.

Raţia de refacere a fost detaliat prezentată (principiile ei) la capitolul consacrat refacerii organismului sportivului.

Prezentăm, în continuare, cele mai frecvente greşeli în alimentaţia sportivilor: 1) administrarea hranei înaintea concursului, în ideea că aceasta conferă sportivului un plus de forţă; 2) înghiţirea tabletelor de sare pentru evitarea crampelor musculare; 3) evitarea hidratării din timpul efortului sub motiv că apa încarcă stomacul şi „taie picioarele”; 4) consumarea soluţiilor glucozate hipertone la masa dinaintea concursului sau la încălzire; 5) evitarea alimentaţiei pe parcursul eforturilor care depăşesc o oră; 6) mâncatul pe săturate, până la senzaţia de stomac plin. În ultimă instanţă, alimentaţia sportivului este şi o problemă de psihologie (fără a face abstracţie de aspectele obiective prezentate) pe care medicul sportiv trebuie să o rezolve corespunzător cu sprijinul antrenorului şi al dieteticianului sportiv. Eficienţa unei raţii alimentare se exprimă prin stabilitatea curbei ponderale şi a compoziţiei corporale (la parametri optimi), prin creşterea calităţilor motrice de bază, prin „supracompensarea metabolică”, prin starea de confort fiziologic a sportivului.

Conţinutul în trofine la 100 g alimente

Proteine Glucide Lipide Kcalorii Lapte de vară 3,5 4,8 3,6 67 Iaurt slab 3,3 3,3 0,1 30 Brânză de vacă 17 4,6 1,2 97 Brânză burduf 28 0,5 28 377 Telemea oaie 17 1,0 20 270 Telemea vacă 17 1,0 17,2 243 Caşcaval Dobrogea 24 1,0 25,0 334 Carne de vacă 21 -- 3,5 118 Carne de porc 22,4 -- 6,3 143 Carne de miel 18 -- 20 260 Carne de găină 20 -- 5,0 128 Creier bovine 10 -- 9,0 125 Ficat de porc 19 3 6,0 146 Salam de iarnă 26,5 43,4 -- 510 Şuncă presată 18,4 -- 26,7 324 Parizer 10,1 -- 26,6 289 Peşte (crap) 18,9 -- 2,8 104 Peşte (şalău) 19,4 -- 0,9 83 Ou de găină 7,0 0,3 6,0 65 Cartofi 2,1 19,1 0,2 89 Morcov 1,5 8,8 0,3 45 Mazăre boabe 8,4 14,0 0,5 96

Fasole verde 2,0 5,7 0,2 33 Varză albă 1,8 5,8 0,3 82 Cireşe 1,1 18,5 0,3 82 Căpşuni 0,8 8,2 0,6 43 Caise 1,1 0,1 12,9 58 Prune 0,6 17,2 0,1 74 Mere 0,3 16,9 0,4 74 Lămâi 0,9 6,2 0,7 30 Struguri 2,1 18,5 1,7 100 Pere 0,3 16,9 0,4 74 Portocale 0,8 10,1 0,2 47 Pepene verde 0,5 5,4 0,1 29 Nuci 17,0 13,0 58,5 666 Banane 1,3 13,4 0,6 66 Fasole boabe 23 47,5 1,7 303 Pâine albă 10,3 54,0 2,0 282 Pâine intermediară 8,3 52,2 0,8 255 Miere de albine 0,4 81,3 -- 335 Zahăr -- 99,9 -- 410 Glucoză -- 77,7 -- 319 Ciocolată cu lapte 0,9 49,8 39,9 603 Halva 13,9 47,4 32,5 554 Unt 8,0 2,5 80,0 806 Smântână 20% 3,5 3,1 20,0 213 Untură porc 0,2 -- 99,6 928 Margarină 0,5 -- 82,0 766 Ulei floarea-soarelui -- -- 99,9 929

Compoziţia în minerale la 100 g alimente

K Na Ca Mg P Cl Radicali Lapte de vacă 160 50 125 12 90 98 +27 Unt 16 8 15 2 25 3 -4 Smântână 126 35 90 10 70 80 -4 Telemea 150 2000 500 30 400 3000 -4 Caşcaval 180 1400 700 45 500 2100 -3 Brânză de vaci 150 30 250 25 180 160 -4 Ou 70 65 30 6 110 80 -180 Carne de vacă 350 70 10 25 230 70 -137 Carne de porc 330 65 10 25 215 70 -77 Peşte slab 330 100 35 30 220 240 -120 Mălai 300 10 22 120 250 40 -24 Spanac 700 70 75 57 55 100 +350 Portocale 200 4 50 13 23 4 +62 Prune 300 3 20 10 25 1,5 +77 Struguri 300 2 20 11 20 1,0 +70 Caise 320 1 17 12 25 0,8 +85 Varză 400 30 72 70 60 40 +49

Mere 120 3 8 5 10 1,5 +26 Lămâi 170 3 40 13 20 5,0 +85

Vitamine pentru 100 g alimente

Vit. A (UI)

Vit. B1 (meg)

B2 (meg)

B6 (meg) PP (meg) C (mg) D (UI)

Lapte de vacă 150 45 200 0,10 0,2 2,0 3-4 Smântână 1000 40 140 -- -- 1,5 20-50 Unt 3500 -- -- -- -- -- -- Brânză de vaci 50 30 250 -- 0,5 1,5 -- Caşcaval 1200 50 400 0,5 1,5 1,0 20-40 Ou 1000 60 180 0,2 0,1 -- 50 Carne de vită 30 160 250 0,6 6,0 1,0 10 Carne de porc 60 900 200 0,8 6,0 0,8 10 Şuncă -- 900 200 0,7 7,0 -- -- Peşte slab 200 100 150 0,3 4,0 1,0 206 Pâine integrată -- -- 250 150 0,25 2,0 -- Pâine albă -- -- 100 20 0,15 1,0 -- Cartofi -- 30 110 100 1,5 14,0 -- Fasole verde -- 500 150 200 0,5 20,0 -- Spanac -- 150 250 0,50 0,8 50 -- Varză albă -- 100 80 0,08 0,05 50 -- Morcovi -- 80 70 0,20 1,0 7,0 -- Caise -- 40 80 0,08 -- 8,0 -- Cireşe -- 60 60 0,05 0,1 10,0 -- Căpşuni -- 40 50 0,05 0,4 70 -- Pătrunjel -- 140 -- -- -- 200 -- Lămâi -- 50 30 -- 0,3 50 -- Măceşe -- 30 -- -- -- 1000 -- Mere -- 45 30 0,25 1,0 5,0 -- Portocale -- 60 40 0,10 -- 50 -- Struguri -- 50 20 0,12 0,4 3,0 -- Nuci 106 550 400 0,25 -- 5,0 --

Medicaţia în efortul sportiv. Capitol nou al farmacologiei moderne, medicaţia efortului sportiv a evoluat în două direcţii:

aceea a susţinerii biologice a efortului (susţinătoarelor de efort) şi a accelerării compensării (refacerii după efort), în special pe plan metabolic (substanţe de refacere). Se definesc (I. Drăgan) ca susţinătoare de efort o serie de compuşi naturali sau de sinteză, fiziologici, care intervin în reacţiile eliberatoare de energie în organismul sportivului (de unde şi denumirea de ergotrope). Acestea sunt un fel de biocatalizatori ai reacţiilor intracelulare care facilitează desfăşurarea unui lucru mecanic sau efort psihic (efort sportiv) de o mare intensitate şi durată, cu o cheltuială energetică pe cât posibil mai economică, dar care să acopere consumurile energetice reclamate de performanţa sportivă.

Substanţele de refacere reprezintă o altă grupă de produşi naturali sau de sinteză, fiziologici, care intervin de regulă compensator pe plan metabolic, restabilind până la „supracompensare” rezervele energetice ale organismului, care scad în efort atât datorită consumurilor crescute, cât şi

pierderilor exagerate pe calea sudoraţiei, eliminărilor renale etc. (substanţe trofotrope). O analiză atentă a numeroaselor produse existente pe piaţa mondială ne arată că acestea se pot încadra în următoarele categorii: complexe de oligoelemente (săruri minerale); compuşi glucidici; aminoacizi şi concentrate proteice; diverse substanţe sau asocieri de nutrient.

Susţinătoare de efort Produşi de refacere 1. Complexe vitaminice (Polivitaminizant S, Viplex, Cavit 9 Forte, 9-Vita, Supradyn, Multibionta, Cantanega-2000

Complexe vitaminice

2. Complexe de oligoelemente (Polimineralizant S)

Complexe de oligoelemente

3. Compuşi glucidici (glucoză, fructoză) - Comprimante energizante -

Compuşi glucidici (Eleutal)

4. Aminoacizi (lecitină, acid aspartic) - Algutol - Efortex, osolecitină

Aminoacizi (glicocol, arginină, acid aspartic) - Vitaspol

5. Produşi diverşi (Piritinol, Vincamină, Pirivin, Apilarnilprop, Hematodin, concentrate proteice îmbogăţite cu vitamine, minerale, polen + vitamine, L – carnitină, fortavit, inosina

Produşi diverşi (Piracetam, Piravitan, Sargenor, Glicocol-Nevrosthenine, asparatat de K şi Mg, Folcisteină, Aslavital, Ginseng, Multivita-glucoză, Seleniu şi vitamina E (antioxidant), glutacisteseleniu – E

Produse elaborate pentru sportivi Polivitaminizant S Polivitaminizant S Polimineralizant S Polimineralizant S Comprimate energizante Eleutal Algutol Vitaspol Efortex Piravitan Pirivin Glutocisteseleniu – E Fortavit

Pentru recuperare - Cremă trofică stimulantă I (masaj stimulant) - Cremă trofică stimulantă II (masaj stimulant) - Cremă relaxantă (refacere-masaj) - Cremă analgică-antiinflamatorie (în patologia traumatică)

Deoarece marea majoritate a acestor produse sunt azi cunoscute în medicina sportivă, ne vom limita la câteva aprecieri asupra a două produse de dată mai recentă. Avem în vedere, în primul rând, carnitina (aminoacid izolat în 1905), sintetizată la om la nivelul ficatului şi rinichiului din lisină şi metionină, care cuplează lanţurile lungi de acizi graşi şi-i trece prin membrana mitocondrială, ducându-i în nucleu la locul beta-oxidării, unde sunt transformaţi în energie. Experimentările efectuate (doză unică de 3-4 per os sau 1 g intravenos; tratament 3 săptămâni, 3 g/zi) au indus efecte favorabile, exprimate prin creşterea VO2 max., scăderea trigliceridelor şi a acizilor graşi liberi din plasmă, îmbunătăţirea potenţialului muscular evocat (creşterea forţei de contracţie a fibrei musculare), ceea ce a sugerat folosirea acestui produs la sportivii care depun eforturi bazate pe forţă-anduranţă. Cel de-al doilea produs, fortavit (tirozină, vitamine, oligoelemente), contribuie la creşterea catecholaminelor (printr-o serie de reacţii enzimatice), ceea ce face ca produsul să fie eficient fie în doză unică (2-3 drajeuri cu 60 min. înainte de efort-concurs), fie în administrarea timp de 10 zile (3-2 drajeuri/zi), înaintea unei competiţii realizându-se o utilă pregătire biologică pentru concurs. Produsul a dat rezultate bune la înotători, luptători, atleţi (alergători de semifond, fond), motiv pentru care se recomandă în eforturile scurte şi medii şi în cele explozive, repetabile.

O remarcă specială se cuvine a fi făcută pentru HCH (hormonul de creştere hipofizar uman), cel mai puternic hormon anabolizant din organism, care poate prezenta interes în anumite situaţii şi în medicina sportivă, ca şi pentru Seleniu (sărurile de seleniu) şi aşa-zisele „antioxidante”, care câştigă teren în medicina sportivă. Subliniem câteva reguli generale care trebuie respectate neapărat. Astfel, medicaţia de efort constituie un act medical de mare responsabilitate, la care se apelează numai în condiţii de efort sportiv susţinut (de exemplu, un antrenament/zi = 50% din medicaţia susţinătoare şi de refacere; o zi liberă este lipsită de această medicaţie. Aceasta este prescrisă de medic şi aplicată sub supravegherea personalului medico-sanitar. Ar fi greşit să credem că prin această medicaţie se pot compensa minusurile din pregătire, lipsa de talent şi motivaţie, greşelile din alimentaţie etc. Această medicaţie susţinătoare (în antrenamente şi concursuri) sau de refacere (pentru accelerarea refacerii metabolice) constituie numai un modest adjuvant în efort, recomandabil numai în condiţiile cunoaşterii efectelor, a eventualelor reacţii adverse, ceea ce impun corectarea acestora la nevoie, crearea unui climat psihologic adecvat în sensul aprecierii realiste a efectelor medicaţiei (performanţă în teren !) În acelaşi timp trebuie depuse eforturi continue pentru realizarea unor noi susţinătoare şi produse de refacere, care să poată ajuta organismul, scutindu-l adesea de eforturi digestive mari, cu preţ biologic ridicat şi eficienţă energetică redusă (fără a mai aminti şi de aspectele economice ale problemei). Medicului sportiv îi revine sarcina ca, printr-o muncă susţinută de educaţie sanitară, să confere sportivilor încredere în recomandările lui cu privire la susţinerea şi refacerea farmacologică. Recent, inosina un mitrient, pare a juca un rol ergotrop în efortul de anduranţă sau forţă (haltere).

Antrenamentul şi concursul în condiţii variate de mediu. Variaţiile de mediu geografic, climatologic, privesc în principal variaţiile termice, de

presiune atmosferică, radiaţii, mişcări de aer (vânturi), umiditate relativă a aerului, aeroionizare negativă etc. Din raţiuni de ordin practic ne vom referi, în cele ce urmează, mai în detaliu la altitudinea medie şi variaţiile de fuse orare, situaţii frecvent întâlnite azi în sportul de înaltă performanţă.

Antrenamentele la altitudine medie. După o clasificare bioclimatologică se face distincţia între altitudinea joasă, între 500-1200 m. (între 500-1000 m., „climat de cruţare”); altitudine mică, între 1200-1800 m. (peste 1200 m. „climatul excitant”); altitudine medie, între 1800-2500 m.; altitudinea mare, între 2500-4500 m. şi altitudinile înalte peste 4500 m. Pentru medicina sportivă prezintă interes altitudinile joase (între 600-800 m.), pentru refacere şi altitudinile medii între 1900-2400 m.) ca mijloc de pregătire biologică pentru concurs. Se ştie că, urcând pe verticală, temperatura aerului scade cu 0,50C la 100 m., iarna şi cu 0,70C vara; presiunea atmosferică (în jur de 760 mm Hg la nivelul mării) scade cu 10-12 mm Hg la fiecare 100 m. pe verticală, astfel că la 1000 m. aceasta ajunge la 700 mm Hg (presiunea parţială a O2 fiind 111 mm Hg, iar HbO2 de 94%). Datorită scăderii presiunii parţiale a O2 atmosferic, acesta reprezintă la 1000 m. numai 18,7% (normal la nivelul mării 20,95%) din volumul aerului, la 2000 m. numai 15,08% iar la 5000 m. 11,18% (viaţa nu este posibilă sub 10% O2 atmosferic). Pe lângă hipobarism şi hipoxie, climatul de altitudine medie mai influenţează organismul prin umiditatea relativă (75-85% la 2000 m. faţă de 60-65% la 0 altitudine), aeroionizarea negativă naturală (la 2000 m. aerul este extrem de bogat în aeroioni negativi, particule ce exercită efecte favorabile asupra organismului, spre deosebire de aerul bogat în aeroioni pozitivi, care se găsesc la şes, în preajma aşezărilor industriale, în aerul poluat, care exercită efecte negative asupra organismului uman), radiaţiile atmosferice (în special ultravioletele şi infraroşiile), mişcările de aer (vânturile), ozonizarea etc. Iniţial, climatul de altitudine medie a fost studiat cu ocazia J.O. de la Mexico City (1968), desfăşurate la o asemenea altitudine (efectele de aclimatizare). Ulterior s-a remarcat faptul că la reîntoarcerea la şes urmează o etapă de creştere a capacităţii de efort, fapt ce a stimulat studiile – fiziologice, climatologice – privind utilizarea altitudinii ca mijloc de pregătire biologică a organismului (în special pentru concurs). Deci, caracteristicile climatologice ale antrenamentului la altitudine medie constau în scăderea presiunii atmosferice (100% la şes, 80% la 2000 m.), scăderea presiunii parţiale a O2

atmosferic şi alveolar, o penetrabilitate crescută pentru razele ultraviolete, creşterea umidităţii relative, scăderea aeroionilor pozitivi şi creşterea celor negativi, prezenţa vânturilor. În ceea ce priveşte reacţiile fiziologice semnalăm următoarele: între prima zi şi a treia zi (reacţii datorate scăderii presiunii parţiale a O2) apar accelerarea frecvenţei respiratorii cu mobilizarea volumelor de rezervă inspiratorii şi expiratorii, creşterea frecvenţei cardiace de repaus şi efort cu întârzierea revenirii, o fază de hiperexcitabilitate nervoasă care poate induce tulburări de somn; pe plan biologic se remarcă creşterea activităţii suprarenale (reacţie de stres), modificări hemodinamice de tip hiperglobulie, prin splenocontracţie şi hemoconcentraţie; unii sportivi pot obţine încă rezultate valoroase în această etapă, în zilele 4-5 constatându-se o adaptare provizorie, fragilă. Criza de adaptare se manifestă în general între a 7-a şi a 10-a zi (unii sportivi, care păstrează „memoria altitudinii medii”, pot avea o criză foarte uşoară) sub formă de: palpitaţii, epistaxis, tulburări de somn, astenie, polipnee, scăderea apetitului, tulburări digestive, contracturi musculare, senzaţii de uscăciune a mucoaselor (nazale, a gâtului), scăderea VO2 max., hipertiroidism, creşterea extracţiei urinare de calciu, potasiu, deşeuri proteice, creşterea activităţii enzimatice musculare, a excitabilităţii neuromusculare, distonii neurovegetative, toate acestea având la bază scăderea activităţii suprarenale. Faza de echilibru biologic (nu restabilirea totală a funcţiilor dereglate) survine după a 2-a săptămână; normalitatea frecvenţei cardiace şi respiratorii de repaus şi efort, cu revenire fiziologică după antrenament, poliglobulie cu creşterea enzimei glucoză-6-fosfodehidragenozei intraeritrocitare. De remarcat că şi la 3 săptămâni unii parametrii endocrino-hormonali se găsesc încă în faza hiperreactivă. La reîntoarcerea la şes, în primele 24-28 ore sportivii (cei mai mulţi) pot obţine rezultate înalte, pe măsura nivelului lor de pregătire. Începând din ziua a 3-a urmează o etapă de scădere atât pe plan biologic, cât şi sportiv („reaclimatizarea”), care durează până în ziua a 10-a, în care se regăsesc aproape toate semnele descrise în faza de aclimatizare, bineînţeles la o intensitate mai mică (sportivii cu stagii repetate la altitudine medie fac o reaclimatizare relativ uşoară), în aşa fel încât din ziua a 14-a se poate conta pe o creştere a capacităţii de efort (pentru cea aerobă de circa 15%) care durează aproximativ 3-4 săptămâni. De menţionat că toate aceste reacţii au un caracter strict inidividual. Un stagiu eficient la altitudine medie trebuie să dureze minimum 21 zile. Unele incidente survenite în această perioadă merită să fie amintite: deshidratări, reacutizări de tip reumatic sau traumatologic (tendinite, leziuni musculare), dureri cicatriceale, răceli, uscăciunea mucoaselor, infecţii amigdaliene, sinusale, rinofaringiene, conjunctivite, arsuri ale pielii, şoc caloric etc. Ca profilaxie se recomandă: hidratare suficientă (aproape dublă faţă de şes), protecţia ochilor şi a pielii prin administrarea de picături în nas (vitamina A sol.) şi gargară cu muşeţel, complexe vitaminice, minerale, glucide şi Vitaspol pentru refacerea metabolică, intensificarea refacerii. Din punct de vedere metodic, practica ne-a demonstrat că un sportiv care se antrenează la altitudine medie trebuie să fie perfect sănătos, echilibrat neuropsihic şi vegetativ, motivat din punct de vedere psihic şi cu un grad de antrenament superior (cei obosiţi clachează). În astfel de condiţii, sportivii respectivi îşi pot continua programul de antrenament, începând cu ziua a doua, de la momentul venirii de la şes, conform planului de pregătire. O atenţie deosebită trebuie acordată refacerii, mai ales în perioada de aclimatizare, precum şi sportivilor care prezintă afecţiuni de tip reumatic în antecedente (uneori aceştia vor evita altitudinea). Aceeaşi precauţii se recomandă să fie luate şi la reîntoarcerea la şes.

Beneficiul curei de altitudine medie (antrenament) se apreciază la două niveluri: concurs şi antrenament, după tipul de efort în care se încadrează sportivul respectiv. Pentru competiţie avantajul este mare în sporturile (probele) aerobe, cum ar fi probele de semifond şi fond din atletism, la schi-fond, jocuri sportive, lupte, judo, box, înot, canotaj, ciclism şosea etc. La nivel de antrenament, alături de sporturile (probele) aerobe, activităţile cu dominantă anaerobă beneficiază de pe urma antrenamentului la altitudine medie, prin dezvoltarea capacităţii de refacere, de unde rezultă posibilităţi crescute de antrenament. De altfel, la altitudine medie indicatorii de viteză-forţă se ameliorează în plan biologic şi metodic, pentru atletism (sprint, sărituri, aruncări), haltere, gimnastică, scrimă ş.a.

Din punct de vedere organizatoric se recomandă un stagiu în perioada pregătitoare (la reîntoarcerea la şes se pot mări încărcăturile din antrenamente), un stagiu precompetiţional (perioada de preparaţie tehnică fiind practic încheiată) şi un stagiu înaintea unei competiţii de vârf, cu concursul desfăşurat la şes, la 14 zile după revenirea la altitudine medie. Pentru competiţiile de anvergură, care au loc la altitudinea medie, se recomandă un stagiu de aclimatizare la locul competiţiei de circa 3 săptămâni. Eficienţa antrenamentului la altitudine medie nu mai trebuie demonstrată. Modificările fiziologice care au loc în faza de aclimatizare şi respectarea întocmai a indicaţiilor metodice garantează ameliorarea performanţelor biologice, constituind un factor sigur de progres. Oricare ar fi tipul de efort în care se încadrează sportul respectiv, antrenamentul la altitudine medie este valabil: aerob sau anaerob, ele fiind rezultanta defazării dintre necesităţile fiziologice ale organismului şi condiţiile fizice, sociale sportive din noul mediu.

Sportul în condiţii variate de fus orar. Se susţine că modificările adaptative spre Vest sunt mai uşor suportabile decât cele spre Est

(mai intense şi de durată mai mare). Se ştie, de asemenea, din practică faptul că revenirea la locul de reşedinţă are loc printr-o resincronizare mai rapidă, faza de reaclimatizare fiind mult mai scurtă. Totodată s-a observat că unii sportivi care fac deplasări rapide şi lungi pentru a participa la competiţii nu obţin, de regulă, rezultate deosebite în primele 3-5 zile (unii sportivi pot însă obţine asemenea rezultate în primele 24-28 ore), manifestând şi tulburări de comportament. Pentru evitarea pe cât posibil a unor asemenea stări stresante cu repercursiuni negative asupra funcţionalităţii şi randamentului sportiv, în cazul competiţiilor de înalt nivel (J.O., C.M.) care reclamă zboruri transmeridiane îndelungate (peste 6 fuse orare) se pot lua o serie de măsuri metodico-biologice menite să faciliteze aclimatizarea (să nu uităm „memoria aclimatizării”). Printre acestea amintim deplasarea cu un număr de zile înaintea competiţiei (se calculează câte o zi pentru fiecare fus orar), la care se mai adaugă 3-4 zile pentru adaptarea la condiţiile competiţiei. Intenţia de a modela – înaintea deplasării – condiţiile orare sau climatice de la locul desfăşurării concursului nu au dat rezultate, având drept consecinţă dereglarea sportivului chiar înaintea deplasării (or, se ştie că o condiţie esenţială pentru adaptare la altitudine medie, fuse orare, climă etc. o constituie starea perfectă de sănătate, gradul înalt de antrenament sau forma sportivă, echilibrul neuropsihic şi motivaţia).

Pentru realizarea unei valorificări a potenţialului de pregătire şi o aclimatizare rapidă şi eficientă, care să devină un factor de susţinere a efortului se recomandă ca: înaintea deplasării sportivii să aibă o bună stare de sănătate şi formă sportivă (intrarea în formă sportivă în aceste câteva zile este riscantă): deplasarea să se organizeze în aşa fel încât să ajungă spre seară la locul competiţiei (combaterea tendinţei de a dormi în avion) şi să se asigure un somn bun din prima noapte (medicamentos, la nevoie); în primele zile să se evite somnul de după-amiază, la locul competiţiei (3-4 zile), insistându-se în schimb asupra somnului de calitate din timpul nopţii; în ceea ce priveşte regimul de antrenament, acesta trebuie continuat conform planului de acasă, acordându-se o atenţie sporită refacerii pe toate planurile; respectarea alimentaţiei de acasă, fără excese sau curiozităţi (atenţie la greutatea corporală optimă, la băuturile răcoritoare reci etc.); intensificarea refacerii în perioada de aclimatizare (vitamina B15 – acidul pangamic, folcisteina par a facilita reacţiile de aclimatizare); asigurarea unui program variat, îmbunătăţindu-se antrenamentele cu diferite activităţi recreative care favorizează tonusul de concurs; pentru obiectivizarea aclimatizării se recomandă urmărirea indicilor comportamentali (autocontrolul medico-sportiv), greutatea corporală, reacţia clino-ortostatică, indicele Ruffier, observaţia medico-pedagogică în antrenament, testul de urină (inclusiv mucoproteinele urinare-reacţia Donaggio). De asemeneam, este contraindicată şederea prelungită la soare, recomandându-se protejarea ochilor împotriva radiaţiilor solare; acordarea unei atenţii deosebite profilaxiei afecţiunilor respiratorii, rinofaringiene şi amigdaliene, digestive; intensificarea pregătirii psihologice încă din perioada de aclimatizare; înaintea deplasării se poate încerca injectarea a 2-3 fiole gamaglobuline, intramuscular (ca şi înaintea deplasării la altitudine medie) care, de asemenea, facilitează aclimatizarea. În final, în zilele

pregătitoare competiţiei se recomandă intensificarea pregătirii biologice de concurs cu toate mijloacele cunoscute.

Dopingul în sport. În antiteză cu sensurile şi etica folosirii susţinătoarelor biologice necesare organismului

sportivului, atât de solicitate în procesul de pregătire şi concurs, cum sunt cele de natură farmacologică, dopajul – deşi recurge la medicamentaţie specifică – acţionează nociv şi tulbură atât homeostazia, cât şi imaginea despre dimensiunile etice ale fenomenului sportiv.

Încă din cele mai vechi timpuri condiţiile de competiţie au favorizat obţinerea unor performanţe tot mai înalte, uneori recurgându-se chiar la mijloace nepermise. Astfel, se semnalează că în întrecerile care aveau loc la romani (gladiatori, întreceri cu cai) unii competitori îngerau înainte de concurs un amestec de miere cu alcool. Apoi, în evul mediu s-au folosit diferite combinaţii, unele toxice, în scopul creşterii randamentului, multe din ele euforizante. A venit apoi vremea extractelor de organe (testicul, creier, ficat etc.) pentru întinerirea organismului ş.a.m.d.

În sport (se pare că dopingul s-a aplicat mai întâi la cai, apoi la sportivi) s-au încercat tot felul de substanţe, cum ar fi: cardiotonicele, extractele şi hormonii tiroidieni, analepticele cardio-respiratorii, simpaticomimeticele, psihotropele (amfetaminele), ajungându-se la steroizii anabolizanţi, testosteron ş.a. În ultimii ani fenomenul a luat asemenea amploare încât CIO a întreprins o serie de măsuri menite să protejeze sănătatea sportivilor şi totodată, să asigure respectarea principiilor de etică sportivă. În acest scop s-a revăzut definiţia dopingului, după cum urmează: folosirea unor substanţe străine corpului omenesc, de sinteză, sau a unor metode menite să contribuie la creşterea artificială a randamentului sportiv, care pot aduce prejudicii sănătăţii şi eticii sportive (I. Drăgan).

Din raţiuni didactice şi farmacologice optăm pentru următoarea clasificare a substanţelor medicamentoase dopante, conform CIO:

I. Clasele doping: A) Stimulante. B) Narcotice – analgetice. C) Agenţi anabolici: steroizi anabolici androgeni (derivaţi sintetici de testosteron, tablete sau

injecţii şi raportul Testosteron/Epitestosteron mai mare de 6) şi alţi agenţi anabolici (ex. Clenbuteronul, care este un beta 2 agonist deci nu este d.p.d.v. chimic steroid anabolizant, dar are efecte anabolizante).

D) Diuretice. E) Hormoni peptidici (STH, gonadotrofina-chorionică placentară, ACTH, eritropoietina). II. Metode doping: A) Blood doping (autohematotransfuzie, masă eritrocitară, eritropoetina). B) Manipulări farmacologice, chimice, fizice. III. Clase de substanţe supuse restricţiilor: A) Alcoolul. B) Marijuana. C) Anestezicele locale. D) Corticosterioizii în aplicaţii locale (infiltraţii). E) Betablocante. Prezentăm în sinteză efectele nocive ale administrării acestor grupe doping: Grupa stimulantelor (amfetamine, cocaina, etilamfetamine, metamfetamine, fencamfamină,

cafeină – 12 micrograme/ml urină, efedrină, micoren, metilefedrină, metilfenidat, pemolină, niketamidă, pentetrazol, stricnină şi alţi compuşi înrudiţi) include 3 grupe din vechea clasificare: psihostimulante, simpaticomimetice şi alcaloizi excitanţi ai sistemului nervos. Aceste produse măresc starea de alertă a organismului, reduc senzaţiile de percepţie a oboselii, stimulează agresivitatea şi spiritul de competiţie, induc scăderea autocontrolului şi a simţului de judecată, putând conduce la accidente etc. Dintre acestea, amfetaminele au reputaţia cea mai rea,

administrarea lor abuzivă ducând chiar la decese, mai ales în condiţii de hipertermie, eforturi epuizante etc.

Aminele simpaticomimeticele, de tip efedrină şi derivaţi, produc o stimulare mentală (în doze mari), amplifică fluxul sanguin şi presiunea arterială, produc cefalee, tahicardie, anxietate şi tremor. Deci atenţie la folosirea unor produse care conţin efedrină, în stări gripale, răceli etc.

Grupa narcoticelor, analgeticelor (heroină, morfină, methadon, pentazocină, pethidine şi compuşi înrudiţi) diminuează pragul percepţiei dureroase (analgetice), produce euforie şi dependenţă de drog, afectând funcţia respiratorie.

Steroizii anabolizanţi (derivaţi de testosteron de tipul: dehidroclormetil-testosteron, metandienone, nendrolone, stanozolol, testosteron – raportul în urină între testosteron/epitestosteron mai mare de 6) sunt folosiţi pentru creşterea masei musculare, a forţei musculare şi puterii, a psihoagresivităţii. Alte substanţe, neînrudite chimic dar cu efecte anabolice intră în această clasă (Clenbuterolul).

Principalele reacţii adverse constau în stagnarea creşterii (la copii), modificări psihologice, tulburări hepatice, cardiovasculare, prostatice la bărbaţi, reducerea funcţiei testiculare la bărbaţi, amenoree la fete, masculinizări, acnee, schimbări de voce, pilozitate excesivă, suprimarea funcţiei ovariene etc.

Betablocantele (propanolol, acebutolol, metroprolol şi derivaţi) reduc tonusul simpatic, starea de teamă, agresivitatea, tensiunea psihică fiind folosite de unii sportivi din considerente terapeutice (exceptând cazurile patologice – hipertensiune arterială, migrene, aritmii cardiace, angină pectorală etc.). Ele au fost trecute recent de CIO în clasa III, E – la substanţe cu restricţii (numai la cererea Federaţiilor Internaţionale).

Diureticele (benzthiazidă, furosemid, acetazolamidă, spironolactonă etc.) provoacă o pierdere rapidă a apei împreună cu minerale, vitamine, fiind utilizate mai ales în sporturile cu categorii de greutate în scopul atingerii cât mai repede a greutăţii corespunzătoare acestora. În acelaşi timp, prin diluţia urinei se îngreuiază detecţia produselor dopante din urină, argument care a stat şi el la baza includerii diureticelor pe listele substanţelor doping. Se preconizează astfel ca, la sporturile pe categorii de greutate, controlul pentru depistarea diureticelor să se efectueze chiar la cântarul oficial, cu ocazia vizitei medicale precompetiţionale.

Corticosteroizii (produc euforie, efecte antiinflamatorii, antialgice) sunt admişi pentru aplicaţii locale (otice, oftalmologice, dermatologice) sau în infiltraţii locale, cu obligaţia anunţării prealabile a organelor de control doping, în scris.

Metode doping. Blood doping (transfuzia de sânge, masă eritrocitară sau produşi de sânge care conţin

hematii, provenind de la acelaşi subiect-autologus sau de la alt individ-nonautologus) înseamnă recoltarea a 500-800 ml sânge cu cca. 2-3 săptămâni înaintea unei competiţii şi reintroducerea lui sau a masei eritrocitare cu 24-48 ore înaintea concursului. Asemenea proceduri contravin eticii medicale şi sportive (exceptând cazurile strict medicale) şi supun sportivul la anumite riscuri: reacţii alergice, reacţii acute de tip hemolitic, cu afectarea renală sau reacţii la distanţă cum ar fi febră, icter, transmiterea unor boli infecţioase (hepatită virală acută, SIDA), supraîncărcarea circulatorie sau metabolică etc.

Manipulaţii farmacologice, chimice şi fizice. În această categorie de doping se include acele substanţe (de exemplu, Probenecid şi

compuşi înrudiţi) care împiedică excreţia renală a produselor dopante, precum şi metodele care alternează integritatea şi validitatea produselor de urină folosite în controlul doping (de exemplu, cateterismul vezical, substituirea urinei, modificarea Ph-ului urinar – alcalinizarea sau acidifierea urinei, diluţia urinei etc.). Recent Epitestosteronul, 150 µg/ml a fost introdus pe lista doping de CIO ca agent mascator.

Substanţe cu regim restrictiv. Alcoolul este detectat ca agent doping (în aerul expirat) la cererea unor federaţii sportive

internaţionale (tir, pentatlon modern etc.). Marijuana – la cererea unor federaţii sportive internaţionale. Anestezicele locale (procaină, xilocaină, carbocaină, novocaină), aplicate local în

traumatologia sportivă sunt admise, cu obligaţia de a le anunţa în scris organul de control doping (diagnosticul, calea şi ora administrării etc.).

Corticosteroizii locali, ca şi anestezicele locale şi recent betablocantele (poz. E – restricţii). În concluzie, se impune intensificarea muncii de educaţie sanitară în rândul sportivilor şi al

tuturor cadrelor care lucrează în sport. Trebuie să acordăm o atenţie deosebită şi alegerii medicaţiei cu scop terapeutic (naposim, norbetalon, decanofort, decadurabolin, testosteron, pregnyl, codeină-codecam, codenal, efedrină – sirop de tuse cu efedrin, picături nazale: Bistonim, Fedrocaină etc.), evitându-le pe cele care conţin substanţe din grupele doping (se admit pentru tratamentul astmului, în locul Efedrinei, aerosoli cu salbutamol, terbutaline, bitolterol etc., iar pentru efectul analgetic, produse de tip Aspirină, Voltaren, Glafenină, Brufen, Ibuprofen, Naproxen, Indometacin, Sulindac etc.). Numai în contextul unei competiţii susţinute vom reuşi să protejăm sănătatea sportivilor, medicinii sportive revenindu-i un rol important şi în respectarea normelor de etică sportivă.

Metode de analiză. Cromatografia în strat subţire (CSS, TLC) reprezintă o tehnică screening, cu specificitate

relativ redusă, limita de sensibilitate putând ajunge la maximum 2-3 µg/ml, în special pentru decelarea compuşilor nevolatili, cum ar fi bemegridul, metilfenidatul, fenmetrazina, nedimetrazina, diferiţi alcaloizi etc.

Cromatografia în faza gazoasă (GLC sau GC) este o metodă cu grad de specificitate şi sensibilitate, în raport de detector şi înregistratorul utilizat, pentru separarea şi identificarea compuşilor volatili (wekamineşi derivate). În condiţii optime, cu utilizarea detectorilor specifici de N2, a unor faze staţionare cu anumite proprietăţi şi cu programator de temperatură, performanţa metodei poate creşte până la 0,1µg/ml. Este metoda oficială a CIO pentru grupele de substanţe A, B, D, E.

Cromatografia de lichide la înaltă presiune permite detectarea produşilor dopanţi, inclusiv a steroizilor anabolizanţi (pe cale orală mai ales), dar nu a intrat în practica curentă ca tehnică oficială.

Spectrometria în infraroşu (IR) este o metodă de mare specificitate, care reclamă cantităţi mari de produşi dopanţi, fapt ce o face încă neaplicabilă oficial în controlul doping.

Metoda radioimunologică (RIA), propusă de Brooks în 1975, poate constitui un screening pentru steroizii anabolizanţi putând stabili grupa, ănsă identifică mai greu substanţa (are un coeficient mare de eroare atât pozitivă, cât şi negativă).

Spectrometria de masă (MS sau GC-MS) are un înalt grad de specificitate şi sensibilitate (1 µg/ml), permiţând diferenţierea structurilor moleculare ale diverşilor componenţi steroidici. Identificarea tipului de steroid se bazează pe recunoaşterea absenţei grupului CH3 în poziţia 19 şi a prezenţei grupării de substituţie alfa-alkil la C17, implicit a derivaţilor 0-TMS.

Aceasta este metoda oficială a CIO, obligatorie pentru steroizii anabolizanţi, testosteron şi identificarea unor substanţe sau metaboliţi.

Unele produse indigene care conţin substanţe doping: - Tusan (noscapină) - Fedrocaină (efedrină) - Bistonim (efedrină) - Laxatin (stricnină) - Vin tonic (stricnină) - Sirogal E (efedrină) - Astmofug E (efedrină) - Meclofenoxat (centrofenoxină) - Silutin (dietilpropion)

- Furantril (nefrix) - diuretic Steroizi anabolizanţi: - Per os - Madiol (methandriol) - Naposim (methandienone) - Metiltestosteron (Perandren, Testoviron, Testosen) - Stanazolol (Stromba, Winstrol) - Pe cale parentală - Norbetalon (Durabolil, Nerbolil) - Decanofort (Decadurabolin, Nortestosteron) - Pregnyl (gonadotrofină umană chorionică) Factorii psihosociali ai formei sportive. Determinarea formei sportive prin prisma factorilor biologici şi motrici este coroborată şi cu

un alt factor important în acest context, cel conferit de suportul subiectiv al fiinţei sportivului. Acest determinism are o configuraţie specială, dată de funcţia de rezonanţă a psihicului, respectiv capacitatea acestuia de a filtra şi „interpreta” informaţiile interceptive (furnizate de organism) şi exteroceptive (de factură socială), prin intermediul conştiinţei, al cărei sediu se află în sistemul nervos central.

Implicarea factorilor psihosociali în dinamica formei sportive este cel mai bine evidenţiată în situaţiile limit ă (competiţionale), când barierele psihice, nervozitatea, alterarea lucidităţii, lipsa de concentrare, precipitarea, hiperemotivitatea, blazarea sau apatia pot anula spectaculos şansele de victorie, chiar dacă factorii biologici şi motrici sunt înscrişi în parametrii de eficienţă. În aceste situaţii, factorul psihologic intră în componenţa dirijării şi pregătirii sportivului.

Legat de aceste aspecte se ridică probleme esenţiale: - factorii de sorginte psihosocială care determină forma sportivă; - mecanismele psihologice care stau la baza perceperii şi autoperceperii stării de formă

sportivă. Factorii psihici aptitudinali care determină forma sportivă: - psihomotrici (generali şi specifici), capabili să determine eficienţa şi randamentul

coordonării, viteza şi precizia reactivităţii. Ponderea acestora este diferită de la un individ la altul, dar şi în funcţie de specificul solicitării impuse de ramura de sport respectivă. Precizia actului neuromuscular al braţului activ la un trăgător (tir) sau floretist este mult mai subtil nuanţată decât – să zicem – la un înotător;

- psihofiziologici (generali şi specifici), care determină eficienţa şi randamentul unor activităţi şi funcţii psihice implicate în efortul competiţional: acuitatea analizatorilor vizual, auditiv, tactil, kinestezic;

- intelectual, care se exprimă în termeni de eficienţă şi productivitate, în raport de fondul genetic (iniţial) al sportivului: operaţiile gândirii (decizie, creativitate, perspicacitate, calcul tactic, profunzime, acurateţe); operaţiile memoriei (fixarea, reactualizarea, fidelitatea, completitudinea); operaţii de atenţie (funcţii): concentrarea, distribuţie, comutativitate (flexibilitate), rezistenţă la factori perturbatori;

- particularităţi ale activităţii nervoase superioare, care conferă tonus şi confort neuropsihic (în condiţiile unui fond genetic optim şi ale unei pregătiri adecvate). Acest fapt permite: eficienţa activării sau a relaxării, eficienţa şi randamentul ritmului veghe-somn, capacitatea de refacere neuropsihică după efort, stres, emoţii, eşec, traumatisme psihofizice.

În condiţiile existenţei formei sportive, toţi aceşti factori au caracteristici de mare productivitate şi randament. Trebuie amintit însă că în practică sunt rare cazurile în care toţi au o potenţialitate ideală sau sunt antrenaţi la valori maxime de eficienţă. În realitate şi aici funcţionează principiul compensaţiilor. Dar, în general, la sportivii care dispun de un mare potenţial psihic aptitudinal se constată o corespondenţă între valorile de eficienţă ale acestora şi randamentul

competiţional (cu anumite limite şi compensaţii intraindividuale). În această direcţie, maximizarea potenţialului psihic (ca şi a celui biologic şi motric) este

facilitată de factorii atitudinali. Factorii atitudinali care determină forma sportivă sunt următorii: - capacitatea de efort voluntar este caracteristică marilor performeri, fiind susţinută şi

stimulată de pârghiile motivaţionale, de exigenţă, disciplină, responsabilitate şi conştiinciozitate promovate în grupa de sportivi de către antrenor (şi de ceilalţi factori de dirijare şi control). Totodată, capacitatea de efort voluntar este favorizată, în condiţii de refacere adecvate, de alimentaţie, susţinătoare de efort, divertisment şi, în general, de standardul vieţii sportive;

- autoreglajul emoţional, volitiv şi motivaţional reprezintă consecinţa eforturilor depuse de colectivul tehnic, de sportivul însuşi în direcţia cunoaşterii, autocunoaşterii, pregătirii psihologice, a conştientizării, refacerii şi pregătirii speciale pentru concurs în antrenamentele înscrise la acest capitol;

- rezistenţa la efort fizic şi psihic are parţial şi o componentă ereditară, dar se consideră că cele mai mari achiziţii în acest sens se obţin prin intermediul atitudinii faţă de solicitări, oboseală, monotonie, saturaţie. Dispoziţia către sacrificiu, fnalizarea efortului în condiţii neobişnuite (atmosferice, psihosociale, organizatorice) călesc psihofizic sportivul şi-l fac mai puţin vulnerabil;

- toleranţa la stres, conflicte, frustări, surprize este o consecinţă firească a educării rezistenţei la efortul psihofizic, alături de metode specializate de antrenare a funcţiei anticipative în concurs (cunoaşterea şi modelarea condiţiilor spaţio-temporale şi psihosociale competiţionale);

- dispoziţia specifică de concurs (ale cărei note particulare sunt individuale, dar convergente) se manifestă în următorul portret comportamental: optimism, încredere în sine (bine temperată de o „undă” de îndoială), mobilizare, curaj, conştientizarea propriei forme sportive, imagine de sine psihofizică robustă.

Aceşti factori pot fi consideraţi intrinseci, ţinând de persoana sportivului ca entitate biopsihică. Întrucât organismul acestuia funcţionează ca un sistem armonios nu poate fi evitată funcţia de rezonanţă asupra conştiinţei care operează şi la nivel subiacent acesteia (subpreinconştient), asupra factorilor biologici şi motrici (organismici), al căror mesaj în stare de formă sportivă este caracteristic.

Factorii biologici şi influenţa acestora asupra stării psihice (în condiţii de formă sportivă): - informaţiile organismului cu privire la funcţionalitatea şi integritatea biopsihică; aici intră

în discuţie standardul de sănătate al sportivului şi gradul de confort senzorial biologic conferit de un organism a cărui capacitate de efort este ridicată;

- informaţiile interoceptive privind eficienţa pregătirii sportive: siguranţa şi încrederea în propria pregătire fizică, tehnico-tactică, psihologică sau teoretică;

- autorecepţia eului psihic şi fizic în stare de formă sportivă reflectă echilibrul dintre somă şi psihic, dintre toate componentele intrinseci ale fiinţei sportivului, indiferent de nivelul de integrare a acestuia (celular, metabolic, endocrin, funcţional, motric, psihic).

Un alt factor determinant al formei sportive îl constituie cel social (extrinsec). Factorii psihosociali: - atitudini cunoscute sau prezumtive ale coechipierilor, antrenorului, adversarilor, arbitrilor,

publicului faţă de evoluţia sportivului; realitatea a demonstrat că sportivul care are un comportament desensibilizat faţă de eventualele perturbări în această direcţie este avantajat, în comparaţie cu cel care are o toleranţă mai scăzută la frustrare. Cu toate acestea este recomandabil să se prevină riscurile neadaptării psihice;

- atitudini privind stimularea motivaţiei sportivului pentru concurs prin intermediul mass-mediei (presă, radio-televiziune), care conferă un plus de încredere, speranţă, tonus, optimism şi mobilizare, în condiţiile în care se respectă unele principii pedagogice legate de acest aspect;

- aptitudini, metode, mijloace privind recompensările sau sancţiunile sociale postcompetiţionale, care creează anticipativ montaje afective, volitive, motivaţionale pentru un

comportament eficient. De asemenea, rezolvarea problemelor de viaţă ale sportivului şi familiei sale (integrarea socială, armonizarea traseului şcolar sau profesional cu cel sportiv, starea de certitudine, de siguranţă privind standardul de viaţă al familiei sale, primirea locuinţei etc.) creează disponibilităţi favorabile pentru concurs. Pentru a face din forma sortivă şi din concurs dominanta şi obiectivul de angajare supremă a fiinţei sportivului, acesta trebuie ferit de interferenţa care-i tulbură echlibrul.

Influenţa subiectivismului uman este considerabilă, acesta putând acţiona pozitiv sau negativ în funcţie de esenţa, forţa şi momentul acţiunii. Or, concursul major trebuie ferit de orice informaţie sau excitant perturbator al echilibrului în sfera gândirii şi comportamentului sportivului.

În rpivinţa condiţiilor psihosociale, ambientale, de microclimat sau organizatorice ale locului de concurs este valabilă şi aici observaţia că un sportiv bine antrenat şi desensibilizat faţă de acţiunea (eventual) perturbatoare a unor condiţii improprii se adaptează mai bine, comparativ cu sportivul care nu s-a antrenat suficient în acest scop. Atât antrenamentul propriu-zis în condiţii improprii, cât şi anticiparea unor astfel de eventualităţi previne stresul de adaptare. De remarcat că intensitatea acestuia este direct proporţională cu slăbiciunile manifestate de sportiv pe aceste planuri.

Criteriile de diagnosticare a formei sportive. Concursul în care se scontează atingerea vârfului de formă sportivă este precedat de o suită

de investigaţii efectuate de conducerea tehnică a echipei, echipajului sau sportivului, medicul, brigada de asistenţă ştiinţifică multidisciplinaară care interpretează dinamica valorilor unor indicatori semnificativi în ceea ce priveşte nivelul stării biologico-psihice şi motrice a sportivilor. Multitudinea informaţiilor repetate, înregistrate, comparate şi validate de realitatea concursului se transformă în criterii indispensabile pentru depistarea gradului de apropiere sau depărtare a sportivului de forma sportivă, de performanţa care s-a planificat. Programarea antrenamentelor nu reprezintă un scop în sine, ci o modalitate de consemnare a efectelor intermediare, care, prin cumulare, determină în final performanţa scontată.

Structura acestor multiple criterii sau indicatori impune o clasificare utilă pe plan didactic, dar îndeosebi practic, întrucât ne furnizează unităţi de măsură indispensabile evaluărilor amintite. Ca atare, distingem două categorii de criterii: obiective şi subiective. Cele obiective evidenţiază toate sursele de informaţii rezultate din sfera biologică şi specifică antrenamentului sportiv şi se pretează la folosirea unor unităţi de măsură omologate care permit efectuări de calcule, de înscrieri grafice, de sinteze concrete. Cele subiective izvorăsc din stările psihice ale sportivului, decelabile şi ele prin sistemul de culegere şi evaluare propriu domeniului.

Criteriile obiective. Din ansamblul criteriilor obiective prezentăm o suită ierarhizată ca importanţă, pe de o parte

şi ca metodologie de verificare, pe de altă parte: Standardul de sănătate. Conceptul de sănătate a evoluat pe măsura dezvoltării vieţii economico-sociale, ceea ce a

dus la modificarea relaţiilor omului cu societatea şi natura înconjurătoare. Astfel, definiţia clasică dată de OMS conceptului de sănătate, care tradiţional era prezentată ca o stare de confort fizic şi mintal, netulburată de senzaţia de durere, a fost completată cu o nouă caracteristică, aceea a sporirii randamentului fizic şi intelectual în contactul individului cu ambianţa factorilor de mediu şi, mai nou, cu ideea de creştere a longevităţii acestuia (A. Nicu).

În mediul sportiv, standardul sanogenetic nu poate fi conceput fără o capacitate de efort adecvată pregătirii, f ără o capacitate de refacere naturală pe măsura solicitărilor din antrenamente şi competiţii, fără o integritate structurală şi funcţională deplină şi un comportament psihoafectiv corespunzător. Nu credem că greşim afirmând că sfera de cuprindere a conceptului de standard sanogenetic normal al sportivilor ar putea reprezenta, într-o viziune viitoare, modelul pentru definirea stării de sănătate a fiinţei umane.

Evaluarea stării de sănătate la sportivi se realizează prin examene complexe (denumite circuite medico-sportive), iniţiale şi periodice, care cuprind pe lângă anamneză, următoarele:

- o minuţioasă investigaţie (generală şi mai ales medico-sportivă); - o serie de examinări clinice (examenul clinic general pe aparate şi sisteme, examenul

dezvoltării fizice şi al stării de nutriţie, examen neuropsihiatric, examen ortopedic, examen cardiologic, endocrinologic, ginecologic la fete, oftalmologic, otorinolaringologic, stomatologic etc.);

- o serie de examene paraclinice (examen somatometrie, dinamometrie şi miotonometrie, stabilirea compoziţiei corporale prin metode indirecte – plicile de ţesut subcutanat, examenul radiologic, cardiopulmonar cu determinarea sistematică a volumului cardiac prin teleradiografii, examenul electrocardiografic în repaus, efort şi postefort, spirograma şi calcularea unor indici funcţionali pulmonari, probe funcţionale cardiovasculare şi cardiorespiratorii, studiul excitabilităţii neuromusculare, examen EMG, determinarea vitezei de conducere nervoasă, EEG, examene psihologice: viteza de reacţie, atenţia concentrată şi distributivă, rezistenţa la stres, determinarea capacităţii aerobe şi anaerobe (alactacidă şi lactacidă);

- examenul de laborator: hematologic, serologic, biochimic, imunologic, grupa sangvină, cromatină, sexuală etc. Există metodologii standardizate după natura efortului depus, care se utilizează curent, la baza acestora existând un screening de sănătate; în raport cu acesta se defineşte standardul sanogenetic al sportivului, ca rezultat al integrării sferei fizice, a psihicului, a stării funcţionale şi a capacităţii de efort.

Desigur, abaterile de la normal (patologia) care prejudiciază randamentul sportivului, comportamentul său, uneori chiar viaţa, reclamă intervenţia directă a specialistului.

Cum se explică standardul de sănătate al sportivului de performanţă în starea de formă sportivă şi care pot fi consecinţele nedorite ale acestui standard asupra formei respective ? Condiţia sine qua non a formei sportive, pe plan biologic, nu poate fi decât o deplină stare de sănătate (deci fără focare infecţioase, locomotorii etc., greutatea corporală optimă de concurs, indicatori funcţionali economici ce exprimă capacitatea de efort corespunzătoare cerinţelor, o motivaţie adecvată şi un echilibru neuropsihic favorabil marii performanţe).

Există deci o strânsă condiţionare reciprocă între aceste două procese complexe. Practica sportivă demonstrează că afectarea stării de sănătate constituie un factor relativ banal de pierdere a formei sportive, sau, mai rău, face imposibilă atingerea acesteia, sanogeneza putând fi un factor limitativ în abaterile ei, al performanţei, aşa cum în cazul unei stări optime devine un factor favorizant al formei sportive. Oricât ar fi de valoros un sportiv, în condiţii de boală nu poate obţine rezultate înalte (forma sportivă). Pe de altă parte – putem fi uneori mai indulgenţi în anumite limite bineînţeles în definirea sănătăţii la marii performeri (comperativ cu nesportivii), mai ales dacă ţinem seama şi de efectele în timp ale efortului sportiv sau de unele afecţiuni contractate pe parcursul activităţii sportive (hepatite virale, nefropatii etc.).

Aşadar, aceasta este semnificaţia standardului sanogenetic al sportivului nu numai în relaţie cu forma sportivă, dar şi ca o necesitate, începând cu selecţia, continuând cu perioada antrenamentului sportiv şi terminând cu consacrarea, ceea ce justifică de altfel atenţia pe care i-o acordă sistematic medicul.

Probele şi normele de control. Ambele concepte trebuie avute în vedere la evaluarea eficienţei parţiale, a modelului de

antrenament sportiv. Prezente în teorie şi practică, ele au suferit de-a lungul anilor modificări de structură şi de interpretare. Funcţia lor primară a fost aceea de a controla eficienţa pregătirii la sfârşit de etapă. Iniţial au vizat doar factorul fizic, considerat ca pivotul esenţial al performanţei sportive. De fapt, conţinutul acestuia se preta la obiectivizare, proba de control fiind de fapt identică sau similară cu un mijloc de antrenament. Factorii tehnici şi tactici au fost multă vreme desconsideraţi, mai ales în jocurile sportive, unde şi astăzi structura probelor de control prezintă lacune. Înainte de toate, o probă de control trebuie să fie relevantă pentru nivelul atinis, pe un plan

sau altul, de către sportiv, echipă sau echipaj într-un interval anumit de timp, în care antrenamentul a fost efectuat sistematic. Din acest punct de vedere, teoria modelării şi programării a modificat radical structura probelor de control şi metodologia aplicării şi interpretării lor. În primul rând, probele de control sunt identice cu mijloacele principale ale antrenamentului. În al doilea rând, ele evidenţiază toţi factorii motrici şi îndeosebi cei angajaţi în concursul ramurii sau probei respective. În al treilea rând, li s-a stabilit o frecvenţă regulată şi prestabilită în planificarea antrenamentului, de obicei la sfârşitul fiecărei etape. În al patrulea rând, s-a unificat structura pe toată suprafaţa de cuprindere a fiecărei federaţii de specialitate. Prin urmare, probele de control sunt aceleaşi pentru loturile naţionale, ca şi pentru loturile secţiilor cluburilor sportive, efectuarea lor constituind un veritabil concurs (pentru mai multe federaţii), cu arbitri oficiali care efectuează înregistrările şi măsurătorile. În al cincilea rând, corelarea valorilor dobândite prin efectuarea probelor de control cu intervenţia programării din etapa respectivă vizavi de volumul de efort şi intensitatea lui asigură condiţiile unei analize critice a eficienţei procesului efectuat de antrenament. În acest fel, probele de control devin un mijloc al reglării şi autoreglării din „mers” a funcţionalităţii procesului de programare a antrenamentului sportiv. În fond, funcţia ciberneticii denumită „retroacţiune”, „feed-back”, „conexiune inversă”, „cicluri de retur” se realizează practic şi prin probele de control. Cibernetica oferă un ajutor obiectiv şi oportun antrenorului în dirijarea pregătirii şi cunoaşterii modului de reactivitate a organismului şi personalităţii sportivului la rigorile ei, permanent confruntate cu cele ale concursului.

Mecanismul de feed-back, prezent la toate nivelurile de organizare a materiei, capătă forme variate de manifestare în interiorul diferitelor sisteme. El este totodată un principiu de bază al adaptării oricărui organism sau sistem social evidenţiindu-se prin reacţia efectului asupra cauzei şi înlănţuirea circuitelor reflexe – autoreglatorii. Proba de control arată unde, când, cât şi de ce s-a greşit sau, dimpotrivă, s-a reuşit, aplicându-se un program distribuit pe secvenţe mici, care alcătuiesc un tot unitar de acţiune şi consecinţe.

Şi, în sfârşit, în al şaselea rând, valorile probelor de control sunt prestabilite, condiţionate de investiţiile programării. Deci, nivelul lor nu este întâmplător, ci, dimpotrivă, reflectă acumulările etapelor anterioare şi permanent raportate la ceea ce va trebui să fie performanţa globală, prefigurată de proba de control. Realizarea normei impune desfăşurarea unor acţiuni adecvate în interiorul graficului formei sportive. Aşadar, valorile probelor de control se reunesc în cadrul modelului performanţei, ai cărui indicatori realizaţi integral conferă certitudine în desfăşurarea antrenamentelor şi realizarea obiectivului de concurs. În acest sens Pietrovski, V.V. consideră că un sprinter pentru a alerga distanţa de 100 m. în 10 s, în concurs oficial, trebuie să realizeze, în etapa premergătoare acestuia, cel puţin următoarele norme le probele de control esenţiale:

- 2,6 s pe distanţa de 30 m. alergare cu start lansat; - 3,7 s pe distanţa de 30 m. alergare cu start de jos; - 6,4 s pe distanţa de 60 m. alergare cu start de jos; - 11,7 s într-o zonă de 30 m., alergare cu start lansat, cu un fuleu de 2,35 m.; - 9,90 m. la triplusalt fără elan. În haltere, specialiştii auconstatat o corelaţie între numărul kg. ridicate prin anumite exerciţii

şi cel al posibilităţilor de realizare a celor două stiluri, care este de 82% din valoarea genuflexiunilor pentru aruncat şi 65% pentru smuls. De exemplu, dacă greutatea maximă ridicată prin acest mijloc este de 200 kg. (genuflexiune) rezultă un total de 165 kg. la aruncat şi 130 kg. la smuls.

Structura exerciţiilor şi implicit a probelor de control cât mai apropiate de cea a concursului permite antrenorului efectuarea unei analize ritmice şi în acelaşi timp pentru cunoaşterea nivelului de adaptare a organismului la eforturile din antrenament şi a graficului performanţelor probabile, compatibile cu cele planificate. Repetabilitatea lor în mai multe cicluri anuale, corelarea valorilor obţinute cu alte investiţii ale programării în funcţie de etapa şi de momentele vâtfului de formă sportivă şi, în final, cu performanţa sportivă (C.M., C.E.) consacră norma de control mai cu seamă când judecata de valoare se face aceluiaşi sportiv, subiect constant într-un plan de perspectivă (de 4

ani) de pregătire. De exemplu, una din probele de control ale aruncătorului de disc este aruncarea fără elan (mişcarea structural identică aruncării discului) în lunile decembrie-ianuarie cu un disc de 5-6 kg., în lunile februarie-martie cu un disc de 3-4 kg., în lunile aprilie-mai de 2 kg. (care este greutatea standard de concurs). Doar comparaţia valorilor dobândite în prezent cu cele din ciclurile anuale anterioare dau sens rezultatelor ce se obţin cu un disc de aruncare care scade în greutate, până la standardul oficial, pe măsură ce atletul se apropie de perioada competiţională.

Un alt exemplu de identitate dintre probe de control şi mijlocul de antrenament esenţial pentru modelul respectiv ni-l oferă T. Tatu, care şi-a adus o contribuţie de seamă la mărirea eficienţei probelor de control în antrenamentul sportiv din atletism. În viziunea lui săritura în lungime fără elan (de pe loc), repetată de 25-30 ori la interval de 5 s, cu intensitate mare, este un exerciţiu care vizează ameliorarea detentei în regim de rezistenţă. Aceeaşi săritură, repetată însă de 4-6 ori, la un interval de 1 min., cu intensitate maximă devine probă de control pentru verificarea detentei. Desigur, proba nu trebuie să devină un scop în sine, sportivul neurmărind să fie recordman mondial prin realizarea unei performanţe maxime în efectuarea ei. Ea reprezintă însă o informaţie şi în acelaşi timp un argument în favoarea creşterii rezultatului sportiv, întrucât izvorăşte dintr-un mijloc de bază al modelului care îl generează.

Creşterea indicatorilor cantitativi ai pregătirii determină o mărire corespunzătoare a valorilor exprimate în probele de control. Relaţia nu este însă liniară.

Din cele prezentate mai sus rezultă însemnătatea practică, reglatoare a probelor de control în dirijarea efortului şi necesitatea urmăririi graficului formei sportive.

Paralel cu informaţiile furnizate de rezultatele trecerii probelor de control şi de nivelul realizării devenite norme de control ca urmare a validării lor, antrenorul verifică potenţialul sportivilor săi, al echipei sale, în concursuri „de casă”, în întreceri amicale tradiţionale, mai cu seamă în cazul jocurilor sportive, care, de asemenea, evidenţiază stadiul de pregătire. Selecţia adversarilor, constanţa lor şi a datelor acestor concursuri de verificare se înscriu în ansamblul informaţiilor indispensabile verificărilor, îndeosebi în preajma marilor concursuri. Aşadar, pentru ramurile şi probele sportive ale căror performanţe se exprimă printr-o valoare temporală (s, min.) sau spaţială (cm., m., km.) rezultatele normelor de control se pot compara direct şi obiectiv.

Indicatorii biologici ai formei sportive. Indicatorii sistemelor nervos şi neuromuscular. Valoarea acestor indicatori rezultă din faptul

că sistemul nervos comandă şi controlează toată activitatea musculară, coordonează, reglează şi adaptează la effort funcţiile: circulatorie, respiratorie, endocrină, metabolică, de termoreglare etc., asigură interdependenţa optimă dintre toate sistemele organismului în cadrul unităţii funcţionale a acestuia şi adaptarea lui la efortul fizic prestat la cel mai înalt nivel, în condiţiile menţinerii echilibrului biologic. În plus, sistemul nervos are o contribuţie importantă la adaptările trofice şi modificările permanente ale reglării generale, consecutive efortului sportiv. De aceea, corectitudinea diagnosticului biologic al formei sportive nu se poate concepe în lipsa unor parametri ai sistemului nervos şi neuromuscular, implicaţi în orice activitate sportivă. Urmărirea principalilor indicatori ai sistemului nervos (alături de parametrii respiratori, circulatori, metabolici etc.) permite cunoaşterea evoluţiei acestor date pe parcursul planificării programării care precede concursul oficial major (C.M., C.E.), asigurând formularea unor concluzii viabile şi practice privind instalarea, menţinerea sau eventual pierderea formei sportive.

Valorile indicatorilor sistemului nervos. O parte din indicatorii sistemului nervos care evidenţiază instalarea formei sportive trebuie

înregistraţi pe terenul de sport, în cadrul observaţiilor medico-pedagogice, alţii pot fi urmăriţi pe baza jurnalului de autocontrol al sportivului, dar cei mai mulţi parametri ai sistemului nervos se înregistrează în laboratorul de explorări funcţionale medico-sportive, dotat cu aparatură electronică de înaltă tehnicitate şi sensibilitate, ceea ce permite efectuarea unor determinări rapide şi repetate asupra majorităţii funcţionale ale sistemului nervos, atât în condiţii de repaus, cât şi în timpul efortului standard în laborator sau în timpul efortului specific diferitelor ramuri de sport, cu ajutorul

aparaturii de teletransmisie. Metodele şi informaţiile furnizate. Electroencefalograma sportivilor aflaţi în formă sportivă arată un ritm de bază stabil, cu un

indice alfa între 40-60%, cu modificări neînsemnate în timpul activării prin hiperpnee (absenţa ritmurilor patologice). Raportul amplitudinilor prerolandice cu cele postrolandice este mai mic de 0,7, iar indicele alfa ce prezintă o modulaţie fusiformă este mai mic de 50% (Partheniu şi colab., 1973). Frecvenţa ritmului de bază este foarte stabilă în traseu spontan. Această stabilitate se manifestă şi în timpul hipoxiei şi chiar a hipercapniei, ceea ce atestă o mare rezistenţă a electrogenezei corticale în starea de formă sportivă.

Echilibrul dinamic dintre instanţele corticale şi subcorticale este foarte bun în starea de formă sportivă, fiind atestat şi de înregistrarea reflexului electrodermal. Astfel, la sportivii aflaţi în formă sportivă se constată o similitudine a răspunsului electrodermal după activări somatice sau viscerale, o constantă accentuată în cazul activărilor repetate şi lipsă totală a activărilor spontane, precum şi a oscilaţiilor supraadăugate celor tipice. La deschiderea ochilor, activarea este absentă sau mai mică decât în cazul activărilor somatice sau vegetative.

În starea de formă sportivă, electroretinograma arată o scurtare a timpului de conducere retino-cortical, indicând rapiditatea funcţională a SNC (Demeter, Nestianu, 1970).

Reacţia motrică digitală în forma sportivă nu prezintă erori majore, ca absenţa răspunsului la un excitant pozitiv sau răspuns inoportun la un excitant negativ, erorile minore, ca depăşiri mari ale timpului de reacţie medie cu peste 50 ms, dublări etc. fiind puţine (sub 3 astfel de erori la o determinare); latenţa reacţiei motrice (timpul de reacţie) este scurtă, în jur de 120-140 ms la excitanţi vizuali. Valorile timpului de reacţie prezintă mari variaţii intraindividuale, mai ales în caz de oboseală, astfel încât determinările trebuie efectuate în condiţii similare.

Dinamica reflexului clinoortostatic, determinată prin înregistrarea frecvenţei cardiace pe EKG, arată în perioada formei sportive o bradicardie iniţială accentuată, o reacţie primară orto-simpatică mai puţin amplă decât înaintea instalării formei sportive, reacţia sau virajul vagal iniţial cuprinzând o perioadă scurtă, tranzitorie, după care apare reacţia finală (de obicei, intervalul de 50-60 s de instalare a noii valori stabile a FC), situată uşor deasupra valorii iniţiale.

Valorile indicatorilor musculari. La n ivelul reactivităţii neuromusculare, forma sportivă aduce o uşoară hiperexcitabilitate a

nervilor motori şi o uşoară hipoexcitabilitate a muşchilor, curba I/D arătând o hiperbolă echilibrată, cu intervalul uşor mărit. După datele lui Partheniuşi colab. (1973), curba I/D apare fără croşeuri, fracturi sau paliere ale graficului, ceea ce exprimă o bună coerenţă funcţională intramusculară între diferitele tipuri de fibre (fazice, intermediare, tonice), mai ales la nivelul muşchilor solicitaţi cu precădere în efortul specific ramurii de sport studiate. Intervalul fiziotonic se măreşte datorită creşterii excitabilităţii muşchilor fazici.

Datele miotonometrice sunt, de asemenea, deosebit de utile în diagnosticul formei sportive. Tonusul de repaus este foarte scăzut, ca dovadă buna relaxare musculară în repaus, iar tonusul de contracţie este crescut faţă de determinările efectuate în perioadele de pregătire precompetiţională, mai ales la nivelul muşchilor angrenaţi în efortul specific ramurii sau probei sportive. Creşte, deci, semnificativ amplitudinea contracţiei, adică diferenţa dintre tonusul de repaus şi cel de contracţie. Creşterea acestei diferenţe constituie unul dintre semnele neuromusculare cele mai importante ale diagnosticului formei sportive.

În ultima vreme s-au efectuat ample studii farmacologice privind modificările cantitative şi calitative ale neurotransmiţătorilor în starea de formă sportivă. Astfel s-a constatat creşterea concentraţiei de catecholamine în lichidul cefalorahidian, spre deosebire de persoanele neantrenate, la care predomină secreţia de serotonină. La animale de experienţă (Curti şi Benzi, 1987) s-au observat creşteri ale serotoninei în centrii nervoşi subcorticali, paralel cu încorporarea de noi aminoacizi în muşchi în perioadele de antrenament intens şi atenuarea senzaţiei de durere. În experimentele efectuate pe oameni, autorii au remarcat îmbunătăţiri semnificative ale reacţiei

motrice (reducerea timpului de reacţie), creşterea preciziei percepţiei temporo-spaţiale şi îmbunătăţirea memoriei. După datele lui Harber şi Sutton (1984), în starea avansată de antrenament creşte concentraţia plasmatică a opoizilor endogeni (în special beta-endorfine), care pot fi puse în legătură cu accentuarea euforiei de efort, diminuarea perceperii durerii, reglarea mai precisă a răspunsului endocrin în condiţii de stres, de efort. Nu s-a stabilit încă dacă aceste endorfine sunt eliberate de SNC sau sunt transportate pe cale sangvină de la organele periferice. Totodată, creşte şi secreţia peptidelor din hipotalamus, care constituie factorul de înlesnire a corticotropinei (Corticotrophine, Releasing Factor), o dată cu creşterea numărului receptorilor corticali pentru glicocorticoizi.

Indicatorii sistemului cardiorespirator şi ai formei sportive. Pentru realizarea formei sportive este necesară mărirea atât a capacităţii aerobe, cât şi a celei anaerobe, pentru aceasta fiind solicitate în egală măsură sistemele cardiohematorespirator şi neuromuscular. Parametrii cei mai expresivi sunt VO2 max./kg., TTR/kg. şi parametrii de excitabilitate neuromusculară.

Sporturi cu energogeneză de efort aerobă sau predominant aerobă (eforturi de rezistenţă cu o durată mai mare de 3 min.):

1. Economia cardiovasculară de repaus: EC în repaus clinostatic: 42-45 b/1 min.; EC în repaus ortostatic: 54-66 b/1 min.; TA în repaus clinostatic: - TA sistolică: 100-120 mmHg; - TA diastolică: 60-70 mmHg; TA în repaus ortostatic: - TA sistolică: 120-130 mmHg; - TA diastolică: 70-75 mmHg. Parametrii indicatori ai performanţei ventriculului stâng la limita superioară a normalului

sau mai mare: - diametrul telediastolic mai mare de 55 mm; - volumul bătaie la limita superioară şi peste; - fracţia de ejecţie mare şi foarte mare (65-73%). Parametrii respiratori de repaus foarte buni: - bradipnee: 11-14 respiraţii/min.; - capacitatea vitală pulmonară foarte bună în raport cu tipul somatic, sexul, vârsta; valori

superioare ale apneei. Capacitatea de efort aerob excelentă: - VO2 max./kg. corp (ml/kg. corp): - B – 110 - 0,4 x G (100%); G = greutatea corporală; - F – 91,6 – 0,332 x G (100%). - Step-test CMS: excelent şi foarte bine. Economia cardiovasculară şi ventilatorie în efort foarte bună. Capacitate de efort anaerob

medie. Pragul aerob-anaerob: 4 mmol/l lactat. Electrocardiograma de repaus de tip „rezistenţă”. În eforturile de rezistenţă sunt solicitate în principal funcţiile sistemului

cardiohemorespirator. Puterea maximă aerobă, exprimată prin consumul maxim de oxigen (VO2 max.) este echivalentă cu produsul dintre frecvenţa cardiacă, debitul bătaie şi diferenţa arteriovenoasă de O2.

Capacitatea aerobă (rezistenţa), perfectibilă prin procesul de antrenament, se dobândeşte şi se pierde relativ uşor, prezentând şi un coeficient de determinare genetică, dependentă probabil de echipamentul enzimatic individual.

Caracteristica biologică a sportivilor din această categorie în starea de formă sportivă o constituie marea economie funcţională şi mare disponibilitate adaptativă de mobilizare.

În sporturile care solicită eforturi anaerobe principalul sistem angrenat în efectuarea lucrului

mecanic specific este cel neuromuscular. Parametrii cei mai expresivi pentru performanţa de tip anaerob sunt cei ai capacităţii anaerobe (TR) şi ai excitabilităţii neuromusculare. Calitatea ţesutului muscular, respectiv procentajul de fibre lente şi fibre rapide – echipate enzimatic şi cu excitabilitate neuromusculară deosebită – este determinat genetic, ceea ce face ca aptitudinea de performanţă în regim anaerob, dependent de sistemul neuromuscular, să fie puţin perfectibilă şi să se modifice mai puţin în cadrul procesului de antrenament.

Caracteristica biologică a acestor sportivi în perioada de formă sportivă o constituie posibilitatea de mobilizare rapidă şi la niveluri superioare a funcţiilor care condiţionează performanţa, precum rapiditatea refacerii după efort.

Indicatori biochimici, hematologici de apreciere a efortului şi formei sportive. Estimarea unor parametri biochimici în repaus, în timpul şi după efortul sportiv (perioada de restabilire) este frecvent folosită în metodica de investigare a sportivilor de performanţă, datorită faptului că modificările severe ale homeostaziei pot să afecteze capacitatea de efort fizic, transformându-se astfel într-un factor limitativ al performanţei. Totodată, aceşti indicatori corelează cu forma sportivă, sprijinind astfel un diagnostic obiectiv la acesteia.

Estimarea economiei metabolice în timpul efortului sportiv constă, în special, în unele măsurători biochimice (şi hematologice) care reflectă balanţele acidobazică şi hidroelectrolitică, în condiţii bazale, în timpul şi după efectuarea efortului. Folosirea metodei micro Astrup în studierea modificărilor adaptative biochimice în timpul diferitelor probe (tipuri) de efort este de mare interes. Prin această metodă putem determina pH sanguin, pCO2, HCO3, BE, SB, CO2, PO2, SO2.

Indicatori ai metabolismului. PH-ul – valori normale la om între 7,35-7,45 (7,38-7,42); cu cât intensitatea efortului este

mai mare, cu atât valorile pH sanguin sunt mai mici, ajungându-se astfel la acidoză metabolică (de exemplu, după 400 m. sau 800 m. în atletism, valorile pot ajunge până la 6,9-6,8 sau chiar mai puţin); în alergările de durată, scăderea pH este moderată (7,15-7,25). Scăderile severe, sub 7, pot explica limitarea performanţei în sporturile desfăşurate în regim aerob. Variaţiile pH sanguin sunt corelate semnificativ cu modificările lactatului sanguin şi a BE (excesul da baze) atât în timpul efortului, cât şi în perioada de restabilire. Aceasta înseamnă că cu cât scăderea pH sanguin este mai mică după efortul maximal, iar refacerea după efort mai rapidă, cu atât sunt mai mari şansele de restabilire din punct de vedere metabolic în condiţiile diminuării gradului de oboseală, aspecte proprii formei sportive.

BE (excesul de baze) reprezintă excesul sau deficitul de acizi sau baze (radicali alcalini), fiind parametrul metabolic cel mai important al balanţei acido-bazice. Corelaţia înaltă a BE cu lactatul sanguin (r = 0,98) în timpul efortului şi în perioada de refacere permite estimarea biochimică a capacităţii de efort prin metoda micro Astrup. Keul a emis o formulă de conversie între lactat şi BE, astfel: 0,54 – BE/1,25.

Excesul de baze poate fi folosit, de asemenea, ca indicator al economiei metabolice în timpul efortului. Cu cât este mai mic raportul BE/W/kg., cu atât economia metabolică din timpul efortului este mai bună (efortul se desfăşoară la cicloergometru sau pistă rulantă: 2 = excelent (forma sportivă); 4-5 slab). BE reprezintă deficitul alcalini rezultaţi în organism prin cumularea de acizi organici (acizi graşi liberi, cetoacizi, acid lactic, piruvic) rezultaţi în timpul efortului, aşa încât reflectă întregul mecanism metabolic adaptativ faţă de efort.

Valorile considerate normale se înscriu între –2,3 şi + 2,3. După alergările de 500 m. sau 800 m. din atletism, valorile BE pot scădea până la –30 mVal%0, în timp ce după alergarea de 5000 m., valorile variază între 6 şi 12 mVal%0 (adică mEq/l).

SB (standard bicarbonat sau rezerva alcalină), reprezintă un alr parametru metabolic folosit în estimarea acidozei metabolice induse de efortul fizic maximal. Valorile normale = 22 – 26 mEq/l. Scăderea bicarbonatului standard în timpul efortului rezultă în procent de 95% din creşterea acidului lactic şi piruvic, iar restul de 5% din creşterea acizilor graşi liberi. Cele mai scăzute valori (5-10 mEq/l) au fost înregistrate la alergătorii pe distanţe medii şi lungi după efort.

În timpul adaptării la altitudine medie (1800-2400 m.) începând cu ziua a 3-a, rezerva alcalină scade până la valori de 14-16 mEq/l (acidoză metabolică – creşte acidul lactic sanguin) pentru ca, începând cu ziua a 10-a şi până în zilele 18-21, valorile să revină la cifrele iniţiale de la şes (efectele hipoxiei hipobarice); astfel, acest indicator metabolic devine un semn obiectiv al adaptării în timpul stresului de altitudine.

Lactatul sanguin reprezintă produsul final de glicoliză musculară, fiind folosit pentru măsura biochimică a capacităţii de efort fizic atât anaerobă (mai ales), cât şi aerobă. Concentraţia sangvină a lactatului depinde direct de intensitatea efortului şi exprimă adaptarea metabolică la efort. Nivelul înalt al lactatului sanguin poate reprezenta un factor limitativ al performanţei. Valori normale = 0,7 – 1,8 mMol/l (cifra înmulţită cu 9,1 = valori exprimate în mg%).

În alergările de scurtă durată (400, 800 m. atletism) lactatul capilar poate să crească până la 30-34 mMol/l, în timp ce în alergările de lungă durată (10000 m., maraton) valorile sunt mai mici (6-12 mMol/l). La sportivii de performanţă, cu cât capacitatea aerobă este mai înaltă, cu atât valorile lactatului capilar sunt mai scăzute. Urmărirea lactatului sanguin şi a balanţei acido-bazice în timpul antrenamentului sportiv al competiţiilor ne dă posibilitatea să estimăm economia metabolică de repaus, de efort şi de revenire. În acelaşi timp, aceşti parametri ne permit să apreciem capacitatea anaerobă, rezistenţa la hipoxie şi eficienţa medicaţiei, folosite la sportivi (atât ergotrope, cât şi trofotrope). Pe baza variaţiilor lactatului capilar, după un efort maximal de 45-60 s. (de exemplu, 400 m. alergare), se poate aprecia rezistenţa, toleranţa la acidoză, astfel: valori în minutul 6 după efort mai mari de 12 mMol/ lactat = toleranţă bună la acidoză (adică şanse reduse de a creşte rezistenţa anaerobă pe plan metabolic); valori între 12-8 mMol/l lactat = toleranţă bună; valori sub 8 mMol/l = toleranţă slabă la acidoză (deci poate fi antrenat să crească). Starea de formă sportivă se caracterizează prin valori bazale scăzute, creşteri moderate la efort anaerob şi reveniri rapide după efort.

CPK (creatinfosfokinaza), enzimă care intervine în metabolismul muscular, are o mare semnificaţie în eforturile de forţă şi viteză, de exemplu, în probele de sprint, aruncări, haltere, box, sărituri etc. În acestea, nivelul ridicat al secreţiei catecolaminelor induce o creştere a activităţii CPK. Astfel, la 8 ore după un meci de lupte, judo sau box, valorile CPK serice pot creşte de 3-4 ori faţă de valorile bazale (valori normale în repaus = 0,1-0,7 UI – metodă enzimatică Bergmeyer). După eforturi scurte şi intense, valorile pot creşte de 8 ori faţă de repaus, această creştere apărând aproximativ la 6 ore după un efort cu o durată de circa 24-28 ore (bineînţeles la valori mai scăzute, dar peste cifrele bazale). Diminuarea acestor valori după efort reprezintă un indiciu al creşterii capacităţii fizice de efort pe plan metabolic, aspect predominant în starea de formă sportivă.

În perioada de aclimatizare la altitudine medie, valorile cresc între zilele 3-14 aproape de 2-3 ori faţă de cifrele înregistrate la şes, pentru ca în ziua 18-24 să revină la valori asemănătoare acestora.

Ureea serică, indicator al metabolismului proteic, creşte adesea în ser după eforturile de lungă durată (catabolism proteic crescut), în special după antrenamentele grrele de forţă. Determinarea ureei serice a doua zi după efort, în condiţii bazale sau după o competiţie, poate fi apreciată ca un criteriu important în estimarea oboselii metabolice (proteice). Măsurătorile periodice ale ureei serice sau/şi urinare pot influenţa dirijarea antrenamentului, în special în ceea ce priveşte volumul. De semnalat că starea de formă sportivă se caracterizează prin valori mai scăzute ale ureei serice în condiţii bazale şi printr-o revenire mai rapidă după efort.

În timpul aclimatizării la altitudine medie, începând cu a 2-a – a 3-a zi, ureea serică şi cea urinară cresc până la valori de 60-70 mg% în ser şi 30-40 g% în urină (catabolism proteic exagerat), revenind la valorile iniţiale în circa 14 zile. Ureea este folosită ca şi indicatorii de mai sus, ca un indicator de apreciere a aclimatizării la altitudine medie. Valori normale în repaus = 32 mg% + 0,8 – metoda Wowarski.

Creatinina serică (valori normale = 0,7 – 1,2 mg%) pentru bărbaţi şi 0,5 – 1,1 mg% pentru femei – metoda Jaffe) reprezintă un alt factor important pentru măsurarea biochimică a efortului,

care creşte uşor după eforturi grele. La 12-24 ore după eforturi de lungă durată, excreţia urinară de creatinină este încă crescută, prin analogie cu efectele induse de efort asupra ţesutului muscular. Excreţia urinară a creatinineise corelează cu greutatea corporală (în special cu masa musculară), aspect care trebuie luat în considerare atunci când estimăm creatinina urinară în 24 ore. Dinamica acestui indicator metabolic în starea de forţă sportivă este asemănătoare cu cea a ureei serice.

AGL (acizi graşi liberi – valori normale = 0,40 – 0,75 mEq/l – metoda Dohl) au importanţa lor în sporturile de rezistenţă, care durează o oră (scăderea după efort poate semnifica utilizarea lipidelor ca sursă de energie – iată de ce 1-carnitina, poate determina o mai bună utilizare a AGL în timpul efortului de lungă durată, facilitând intrarea AGL în mitocondrie prin membrana mitocondrială şi aducerea lor la locul beta-oxidării). Valorile crescute ale AGL în repaus sunt considerate de unii autori ca semn al unei stări metabolice bune (rezerve mai mari de energie), care îşi pun pecetea asupra formei sportive la probele de anduranţă.

Electroliţi: - Calciul (Ca) intervine în excitabilitatea neuromusculară (valori normale = 4,5 – 5,6 mEq/l);

Ca+ + = 2,1 – 2,7 mEq/l – metodă flamfotometrică). Scăderea Ca seric total sau ionizat este acuzată în sindromul de tetanie (spasmofilie). Eforturile de lungă durată desfăşurate la temperaturi ridicate determină o excreţie crescută de Ca prin respiraţie şi/sau prin urină, fapt ce justifică urmărirea periodică a Ca seric la atleţii de performanţă, în special în probele lungi unde poate fi apreciat ca un indicator al formei sportive (valori peste 4,5 mEq/l).

În faza de aclimatizare la altitudine medie se semnalează o excreţie crescută de Ca prin urină.

- Magneziu (Mg) detectat în numeroase sisteme enzimatice implicate în funcţiile vitale celulare (ATP-aze, cholinesteraze, fosfataze), intervine în biosinteza proteică, în contracţia şi excitabilitatea neuromusculară (valori normale = 1,7 – 2,8 mg% - metoda Metais-Schivardin). În timpul curselor de lungă durată se observă o creştere a excreţiei de Mg în urină şi sudoare. Pentru aceste raţiuni, în practică se impune urmărirea periodică a variaţiilor Mg seric, în special în sporturile de anduranţă. Semnificaţia Mg în stare de formă sportivă este asemănătoare cu cea a Ca.

- Sodiul (Na) (valori normale = 101 + 3 mEq/l în ser şi 100 – 220 mEq/24 ore în urină – metoda flamfotometrică).

- Potasiul (K) – valori normale = 3,9 – 5,1 mEq/l în ser şi 40 mEq/24 ore în urină – metoda flamfotometrică; ambii ioni merită să fie măsuraţi din când în când la sportivii de performanţă în special la cei care practică sporturile de anduranţă sau cu energogeneză aerobă (alergători de fond, ciclişti de şosea, mai ales vara).

- Hb (hemoglobina) – valori normale = 14 – 16 g% - metoda Drabkin), datorită rolului său în oxidarea celulară, reprezintă un factor semnificativ în sporturile aerobe. Corelaţia strânsă dintre Hb şi VO2 max. face din Hb un important parametru al capacităţii fizice şi al formei sportive. Valori de 17-18 g% reprezintă o condiţie importantă a performanţei în sporturile aerobe.

În perioada de aclimatizare la altitudine, la început, are loc o scădere a Hb şi a eritrocitelor, apoi urmează „criza eritrocitară”, tradusă prin creşterea Hb şi a eritrocitelor, către zilele 14-15 de şedere la altitudine, când se poate considera încheiată aclimatizarea.

Teste de urină. PH-ul urinar (5,1 – 6,8), densitate – D = 1016 – 1026, proteinuria (negativ), hematuria

(negativ), glicozuria (negativ), cilindruria (negativ), leucocituria (rare leucocite), urobilinogenul urinar (normal) – toate acestea permit aprecierea adaptării metabolice (funcţia renală) la effort.

Testul Donaggio (2 ml urină + 1 ml thionină 1%0 + 2 ml molibdad de amoniu 4%) reprezintă o probă de evidenţiere a microproteinelor urinare, crescute, care pot semnifica o reacţie de stres metabolic indusă de glanda corticosuprarenală, pe plan clinic manifestându-se o oboseală metabolică (intensitatea culorii violet indică reacţia +, ++, +++ sau negativă, când substanţa colorantă cade la fundul eprubetei, în rest urina rămânând clară.

Determinarea cantitativă a mucoproteinelor urinare se efectuează prin metoda Biserte –

Montrenil (valori normale = 5 – 250 mg/24 ore) şi se interpretează ca şi reacţia calitativă. Cu cât valorile după efort sunt mai scăzute, cu atât putem aprecia o mai bună economie metabolică de efort, caracteristică stării de formă sportivă.

17-CS (17) – cetosteroizi) reprezintă metaboliţii finali ai hormonilor androgeni (valori normale = 8-20 mg/24 ore la bărbaţi şi 7-14 mg/24 ore la femei – metoda Drecker). Cu cât excreţia urinară este mai mare, după efort, cu atât se poate aprecia o reacţie mai mare a corticosuprarenalei, ceea ce reprezintă un indiciu al stării de stres în perioada de aclimatizare la altitudine medie, la variaţii de fuse orare peste 6 ore, când creşte excreţia urinară a 17-cetosteroizilor. În starea de formă sportivă, valorile bazale şi cele de effort se situează la nivel optim.

AVM (acidul vanilmandelic) reprezintă metabolitul principal al catecolaminelor (valori normale = 1,6-8 mg/24 ore) care este corelat cu stresul fizic, dar mai ales psihic. Metoda de deerminare a fost descrisă de Pisano-Cannellian. În perioada de aclimatizare la altitudine medie, variaţii de fus orar, excreţia urinară creşte în primele două săptămâni, revenirea la valori normale putând constitui un criteriu de apreciere a instalării aclimatizării. În stare de formă sportivă, excreţia AVM este moderată, indicând un echilibru adrenergic.

Catecholaminele urinare (adrenalina = 4-9 ug/24 ore; noradrenalina = 10-50 ug/24 ore – metoda Joseph, K.W. Bankof, A. Wolff Fr., W.), exponente biochimice ale sistemului simpatoadrenergic, cresc în urină după un efort, în special după eforturile scurte, explozive, de mare intensitate. La altitudine medie sau la schimbarea de fus orar, excreţia urinară creşte, urmărirea dinamică putând astfel constitui, de asemenea, un indicator biochimic al aclimatizării. În forma sportivă avem aceeaşi evoluţie ca şi în cazul AVM urinar.

Aldolazele serice (valori normale = 1,8-4,8 UI – metoda Rochterich) cresc după efortul muscular de durată sau în perioada de aclimatizare la factori variaţi de mediu.

Acidul sialic în ser (valori normale = 50-70 mg% - metoda Dische-Winzler) poate fi un indicator al stării de stres (valori crescute) precedând uneori instalarea unei patologii musculotendinoase, ligamentare. Valorile bazale la limita inferioară exprimă starea de formă sportivă.

Glicoproteinele serice (valori normale = 80-130 mg% - metoda Winzler) permit, în anumite circumstanţe, estimarea capacităţii de efort fizic prin măsurători biochimice. Valorile uşor crescute după efort indică o adaptare bună la efort.

Amoniacul capilar (NH3) (valori normale de repaus = 30 – 35 mg azot amoniacal %) are o evoluţie oarecum paralelă cu cea a lactatului. Astfel, în eforturile scurte, maximale, variaţiile sunt mai mari, însă revenirea este extrem de rapidă (15-20 min.). În eforturile de anduranţă, variaţiile după efort sunt mai mici, însă revenirea este mai lentă. Cum acest indicator a fost găsit în cantităţi mai mari în fibrele musculare rapide, albe, s-a încercat o corelaţie cu starea de formă sportivă, în eforturile predominant anaerobe (valori de repaus scăzute, reacţie moderată la efort şi revenire rapidă, exact ca şi în cazul lactatului capilar).

S-a realizat o sinteză a celor mai semnificative măsurători biochimice, care pot să ajute medicina sportivă în estimarea capacităţii de efort fizic, a adaptării funcţionale la efort şi a formei sportive, astfel încât antrenamentul sportiv să fie aşezat pe baze ştiinţifice în vederea obţinerii formei sportive la momentul dorit.

Valorile unor indici biochimici la sportivi (repaus-bazal) (după dr. A. Vasiliu şi biochimist Elena Georgescu)

Indicatori Valori Bărbaţi Femei

1. Proteină g% 7,2 + 0,9 6,9 + 0,8 2. Gamaglobuline 17,8 + 2,6 16,3 + 3,4 3. Fibrinogen mg% 310 + 90 290 + 90


3. Uree serică mg% 38 + 10 28 + 8 4. Uree urică g/24 ore 28 + 10 24 + 8 5. Creatinină serică mg% 1,50 + 0,55 0,95 + 0,5 6. Creatinină urinară mg/kg/24 ore 23 + 3 10 + 4 7. Acid uric seric mg% 3,4 + 0,8 2,8 + 0,9 8. Bilirubină totală în ser mg% 0,8 + 0,2 0,7 + 0,3 9. Acid sialic seric mg% 60 + 4 58 + 4 10. Lipide totale mg% 700 + 180 660 + 160 11. Colesterol seric mg% 155 + 45 175 + 40 12. Trigliceride serice mg% 100 + 50 80 + 40 13. Glicerol seric mg% 0,6 + 1,6 0,56 + 1,4 14. AGL seric mEq/l 0,57 + 0,12 0,55 + 0,15 15. Corpi cetonici în ser mg% 2,5 + 1 2,4 + 0,9 16. Glicemie serică mg% 97,5 + 22,5 92 + 22 17. Acid lactic mmol/l 1,39 + 0,39 1,22 + 0,55 18. Acid piruvic mmol/l 0,145 + 0,025 0,14 + 0,02 19. Na în ser, mEq/l 140 + 6 139 + 5 20. Na în urină mEq/24 ore 160 + 60 150 + 60 21. K în ser mEq/l 4,9 + 0,7 4,7 + 0,5 22. K în urină mEq/24 ore 53 + 23 47 + 22 23. Calciu seric total mg% 10,3 + 1,3 10,1 + 1,1 24. Calciu urinar mg/24 ore 150 + 75 135 + 65 25. Magneziu seric mg% 2,3 + 0,7 2,2 + 0,7 26. Magneziu urinar mg/24 ore 200 + 40 190 + 40 27. Fosfor anorganic mg% în ser 3,8 + 1,6 3, 5 + 1,5 28. Fosfor anorganic în urină mg/24 ore 200 + 400 ?? 800 + 400 29. Sideremie, ug% în ser 115 + 25 105 + 25 30. Mucoproteine mg/24 ore în urină 350 + 250 280 + 221 31. Acid vanilmandelic urinar mg/24 ore 5,8 + 4 4,7 + 2,7 32. 17-cetosteroizi urinari mg/24 ore 13,4 + 5,4 8,1 + 2,3 33. 17-hidroxisteroizi mg/24 ore, urină 6-8 4-6 34. Noradrenalina urinară ug/24 ore 10-50 35. Adrenalină urinară ug/24 ore 4-9 36. Ca++ în ser, mg% 4,2 + 1,2 4,3 + 1,9 37. HGL ng/ml în plasmă 1,237 + 0,679 38. Testosteron urinari ug/24 ore 50 + 100 0-10 39. pH sanguin 7,38-7,42 40. B (excesul de baze, mEq/l) -2,3 până la +2,3 41. SB (standard bicarbonat sau rezervă alcalină 22-26 mEq/l 42. Alcolazele serice (UI) 1,8-4,8 43. Glicoproteine serice mg% 80-130 44. Globuline, g% 36,6 + 4,4 38,5 + 4,7 45. Alfa 1 globuline, % 4,5 + 1,37 5,0 + 1,54 46. Alfa 2 globuline 7,6 + 1,6 7,7 + 1,32 47. Beta globuline 10,8 + 2,3 9,8 + 2,7 48. PSP (0,6 ml colorant intravenos) 60,57+% la 1 oră


49. Clearanceul creatininei 140 + 27 ml/min. 120 + 11,2 ml/min. 50. Clearanceul ureei 54-75 ml/min. 51. BSP mai mic de 5% la 30-45 min. Capacitatea lactacidopexică a serului sanguin: 52. (CLpss) repaus-efort 6,2 g% + 1,8 10,06 g% + 3,6 53. pH sudoral (glande ecrine) repaus-efort 3,8 + 0,5 3,55 + 0,21 54. pH urinar 5,2-6,7 55. CPK (UI Bergmayer) 0,1-0,7 56. NH3 capilar 30-35 ug azot amoniacal % (Ranta I. 1976) 57. NH3 urinar 0,5-1,2 g/24 ore (Conway, 1964)

Criterii subiective. În această categorie se include informaţiile care rezultă din analiza factorilor interoceptivi şi

cei exteroceptivi, definitorii pentru personalitatea sportivului (conştiinţei, comportamentului său). De aceea, în acţiunea de diagnosticare a formei sportive se utilizează şi aceşti indicatori (psihici şi sociali) care delimitează raporturile pe care sportivul le are cu el însuşi şi cu lumea care îl înconjoară şi care este integrat.

Indicatorii psihologici ai aprecierii formei sportive. Deşi psihodiagnoza este circumscrisă în spaţiul şi timpul intenţional, sub raport

informaţional starea psihică nu poate fi tratată în mod exhaustiv, întrucât ea se organizează pe patru planuri distincte: unul definit biologic (morfofuncţional), endo şi exoceptiv şi altul definit psihologic (conferit de faţetele personalităţii, conştiinţei şi relaţiei de viaţă).

Spre deosebire de celelalte ipostaze ale informaţiei biologice, care operează asupra conştiinţei cu o exactitate controlată, informaţia psihologică are un caracter distinct. Ea poate fi conştientizată real (la sportivul lucid, cu o capacitate optimă de autocunoaştere, autoevaluare), dar şi cvasireal în funcţie de factorii interoceptivi sau exteroceptivi (barierele psihice, complexele de superioritate, complexele de inferioritate, efectul placebo, autosugestie, stările sugestive etc.).

Din aceste motive putem considera forma sporivă – din unghiul factorului psihologic – ca un subsistem informaţional reprezentat de persoana sportivului, care poate fi explicat şi evaluat într-o dublă ipostază:

- ca o modalitate de reflectare activă a mesajelor informaţionale (intero şi exteroceptive), datorită funcţiei de rezonanţă a conştiinţei (cu sediul în sistemul nervos central);

- ca un produs reflectoriu, care se exprimă într-o valoare adaptativă interacţională pentru sistemul reflectant (organismul ca întreg).

La sportivul în formă, aceste două componente se exprimă printr-un comportament specific, caracterizat prin două dimensiuni esenţiale:

1. Capacitatea de susţinere energetică neuropsihică conferită de suportul material al vieţii psihice – hardware – respectiv biostructurile sistemului nervos şi ale sistemului endocrin.

2. Eficienţa şi productivitatea funcţiilor psihice – software – capabile să determine un înalt nivel performanţial, concomitent cu activizarea şi potenţarea organismului ca întreg.

Din acest punct de vedere, în cadrul integrării biopsihice, locul informaţiei psihologice ocupă o treaptă superioară comparativ cu celelalte componente informaţionale, întrucât sediul activităţii psihice (conştiinţa) reprezintă instanţa superioară a acestora.

Acţiunea de psihodiagnoză operează cu informaţia psihologică, al cărei scop îl constituie explicarea interrelaţiilor dintre sportiv şi mediu înconjurător (fizic, social) şi în raport cu el însuşi (self-informaţie). În cazul formei sportive, interrelaţiile de acest gen au un înalt grad de eficienţă şi productivitate, funcţionând pe baza regulii „G” din cibernetică: optimizarea comportamentului prin operarea cu valori minime ale funcţiilor de pierdere şi cu valori maxime ale funcţiilor de utilizare

(decizia minimax). Conform principiului unităţii contrariilor, însuşirile calitative deosebite şi superioare sunt

„purtate” de o manieră corespunzătoare, calitativ deosebită şi superior organizată. Atunci când instanţele biologice şi cele psihologice intră în rezonanţă cu sarcinile performanţiale, printr-un reglaj circumstanţial de mare eficienţă şi productivitate, se poate vorbi de formă sportivă, a cărei expresie poate fi evaluată prin două grupe de metode de psihodiagnostic:

- metode standardizate, a căror aplicare şi interpretare intră în sfera de competenţă a specialistului în psihologie;

- metode nestandardizate care sunt utilizate atât de specialist, cât şi de nespecialist (în condiţiile în care acesta din urmă este corect informat asupra tehnicii de evaluare şi de interpretare).

Convorbirea şi observarea (dirijate sau spontane) pot releva momente semnificative legate de forma sportivului. Se pune problema cum întrebăm şi ce întrebăm, sau ce observăm. Deşi în această direcţie nu se pot oferi soluţii universale, se impun unele recomandări aplicabile în sfera comportamentală:

- autocontrolul (în raport cu nota constantă de personalitate, legată de acest factor temperamental). Întrucât se ştie că temperamentul face parte din structurile relativ stabile de personalitate, nu ne putem aştepta la schimbări spectaculoase ale acestui factor, mai ales când prezintă carenţe. Un sportiv impulsiv constituţional va avea tendinţa să-şi menţină această particularitate pe întreaga durată a existenţei sale, dar cota de impulsivitate poate fi excesivă sau moderată (prin apel la mecanismele de autoreglaj). În schimb, la un sportiv constituţional ponderat, creşterea semnificativă a cotei de impulsivitate (în perioada precompetiţională) reflectă o slăbire a capacităţii adaptative biopsihice (din cauze diferite), care este corelată în cele mai frecvente cazuri cu o scădere a formei sportive;

- încrederea în sine, prin urmărirea reacţiilor sportivului în caz de eşec sau succes, ori prin răspunsurile la întrebarea: „Ce rezultat crezi că vei obţine la concurs ?”. Avertizăm asupra faptului că orice exagerare, într-un sens sau altul, cu privire la propriile posibilităţi fără să se ţină seama de capacitatea biopsihică individuală constituie simptome ale denaturării simţului realului, ceea ce este o componentă esenţială a conştiinţei de sine şi a lucidităţii (indicatori fundamentali ai formei sportive);

- dispoziţia afectivă dominantă în raport cu coordonatele constante ale personalităţii. Orice abatere semnificativă de la normă (depresie accentuată, euforie exagerată, nervozitate bruscă nejustificată, panică, teamă sau agitaţie prelungite) trădează în general anumite limite şi insuficienţe în plan biopsihic. Aceste stări au semnificaţie numai în condiţiile în care se permanentizează zile la rând şi se corelează cu un randament scăzut în antrenamente. Depistarea lor precoce constituie prima măsură de evitare a deteriorării stării de concurs;

- cantitatea şi calitatea somnului, a refacerii nocturne şi diurne permit surprinderea focarelor de suprasolicitare neuropsihică (în cazul în care ritmul veghe-somn este grav perturbat sau sportivul acuză oboseală la începutul fiecărui antrenament). Aceste stări preced, de regulă, sindromul psihastenic, impulsiv sau anxios: insomniile rebele sau pronunţate, ca şi cele cronice sunt corelate cu scăderea capacităţii de adaptare la efort;

- scara de autoevaluare a stării psihice se poate aplica în momentele semnificative ale perioadei precompetiţionale. Sportivul completează rubrica corespunzătoare stării din momentul respectiv.

- jurnalul de autocontrol şi în acest caz poate oferi informaţii suplimentare, în condiţiile în care sportivul notează cu conştiinciozitate ceea ce este caracteristic pentru comportamentul său. Modul în care antrenorul ştie să coopereze cu sportivul pentru a-I cultiva capacitatea de autoobservare, autoevaluare, autoperfecţionare este concludent pentru măiestria sa pedagogică. În starea de formă sportivă jurnalul de autocontrol reflectă creşteri ale tonusului de lucru, reacţii adecvate la eşec, simţul realităţii în condiţii de succes şi aspiraţii în concordanţă cu propria pregătire şi cu adversarii reali de concurs;

- comportamentul de ansamblu al sportivului care se află în formă, concretizat prin gestică, mimică, ţinută, verbalizare, comunicare etc., constituie un „caz” specific, cu note particulare, de o infinită subtilitate şi profunzime, care nu poate fi surprins într-un portret unic. Cu toate acestea, fiecare antrenor, cunoscându-şi sportivul, va putea să coreleze intuiţia, flerul, sensibilitatea perceptivă, experienţa, rutina cu ceea ce îi oferă celelalte metode nestandardizate.

Rezumatul examinării psihologice constituie momentul final al psihodiagnozei şi implică un coeficient ridicat de responsabilitate şi de competenţă din partea celui care făcea evaluarea. Trebuie subliniat faptul că psihodiagnoza nu poate fi concepută ca un act singular, care se efectuează doar înaintea competiţiei-obiectiv. În astfel de cazuri, n-am avea la ce raporta informaţiile culese despre sportiv. Ele trebuie comparate cu informaţiile similare culese de-a lungul ciclului de pregătire curent. Cu cât examinatorul (specialistul psiholog sau nespecialist) deţine un stoc informaţional mai bogat, cu atât diagrama finală va fi mai eficientă din unghiul prognozei performanţiale.

Totodată, are în vedere rolul compensaţiilor care pot opera uneori imprevizibil sau atipic, motiv pentru care actul de psihodiagnoză are doar o valoare orientativă. Acesta trebuie să fie integrat din punct de vedere informaţional celorlalte surse de cunoaştere a reactivităţii sportivului.

După cum s-a menţionat anterior, nu se poate oferi o reţetă universală, valabilă pentru orice sportiv aflat în formă, din punct de vedere psihologic. Ca reper orientativ, potrivit experienţei acumulate în acest domeniu, prin examinarea unui mare număr de sportivi de elită, care s-au aflat (sau nu s-au aflat) în formă, se pot evidenţia următoarele aspecte ale rezumatului examinării psihodiagnostice:

- la probele de performanţă psihomotrică se relevă o creştere a randamentului comparativ cu datele similare intraindividuale recoltate anterior, pe parcursul pregătirii. Ele denotă un grad de activare rapidă, rezistenţă a activării la stimuli repetaţi, coordonare, precizie şi viteză de execuţie;

- la probele de performanţă psihică tip intelectual (atenţie, memorie, gândire) se relavă o curbă optimă a rezistenţei neuropsihice, blocaje prosexice (de atenţei) slabe şi lipsite de profunzime, corectitudinea deciziilor, fluiditatea şi flexibilitate a gândirii (raportate la nivelul individual anterior);

- creşterea relativă a gradului de anxietate, conştientizată de sportiv (fără a depăşi limita confortului psihofizic);

- senzaţii subiective de tonus ridicat, energie, optimism (uneori agitaţie); - dispoziţie de antrenament (în condiţii bazale), ca o consecinţă a unei refaceri eficiente; - menţinerea nealterată a ritmului „veghe-somn”; unii sportivi îşi visează triumful sportiv,

ceea ce semnifică corelarea subconştientului cu mecanismele conştiente de reglaj motivaţional; - comportamentul integrat cu variante interindividuale atipice (creşterea introversiei, izolare,

autism, tendinţă la comportări superstiţioase), dar şi tipice (curaj, fermitate, stabilitate a conduitei, încredere în forţele proprii).

14.4. Durata formei sportive. După unii autori forma sportivă nu există ca atare, iar judecăţile de valoare emise nu au o

bază reală. Temeiul acestor opinii l-ar constitui dispariţia periodizărilor din planificarea sportivă, continuitatea antrenamentelor şi creşterea sensibilă a ponderii specificităţii lor (vizavi de realităţile cocursului), înlocuind-o (cum s-ar părea) pentru că devenise inutilă. Argumentele nu sunt convingătoare pentru că totuşi periodizarea există chiar dacă în ultimul timp a fost înlocuită cu etapizarea, ambele concepte sugerând însă ideea de bază a ciclicităţii antrenamentelor. Faptul că volumul, durata, densitatea şi intensitatea eforturilor specifice (în special în ramurile şi probele de rezistenţă şi forţă) se programează la valori înalte, de-a lungul unei mari perioade de timp (8-10 luni) nu înseamnă că sportivul sau echipajul ar manifesta constatnt aceeaşi disponibilitate de concurs, dovedindu-se capabil să realizeze performanţe maxime şi repetate, oricând şi oriunde. Dacă am adopta o astfel de viziune ar însemna să admitem că forma sportivă sau starea optimă de concurs poate acoperi, practic, întreg ciclul annual de antrenament. Un canotor, un atlet, un

halterofil nu sunt însă egali cu ei înşişi, din punct de vedere performanţial, în etapa din februarie (fără concursuri) faţă de cea din iulie (cu concursuri), chiar dacă metodologia de lucru este relativ algoritmică, la un nivel înalt, în tot acest interval. Ar însemna de fapt să negăm efectul cumulat al etapelor şi ciclurilor săptămânale, să anulăm dinamica valorilor indicatorilor de efort şi ale probelor de control şi să credem că sportivul poate obţine un record sau un titlu suprem ori de câte ori ar concura.

Nu putem, de asemenea, împărtăşi un punct de vedere formulat în anii 60, care considera că forma sportivă reprezintă o stare paroxistică, pe care un sportiv, o echipă, un echipaj n-o pot dobândi decât o singură dată în cariera lor. Spre exemplificare se evocă performanţa uluitoare a atletului Beamon, care la J.O. din 1968 a stabilit un record mondial la săritura în lungime = 8,90 m. (doborât în 1991 la C.M.) care, după calcule biomecanice, s-ar fi apropiat de limitele biologice ale fiin ţei umane. Conform acestei teorii, atleţii respectivi ar fi avut doar un singur vârf de formă sportivă în scurta, dar senzaţionala lor viaţă atletică. Evident, în viaţa oricărui sportiv, indiferent de specializarea lui, a existat o culme a performanţei sale. Dar o astfel de realizare nu este izolată, ea reprezintă efectul cumulat al unor stări succesive de supercompensaţii, al unor condiţii favorabile de pregătire şi concursuri, care, treptat, au sporit capacitatea de efort a sportivului, mărindu-i totodată, experienţa competitivă.

Viaţa sportivă este o suită de forme sportive manifestate în competiţiile oficiale ale fiecărui ciclu annual. Este posibil ca, într-un an, valoarea sportivă dobândită, vârsta cea mai propice, condiţiile favorizante de desfăşurare a concursului, de exemplu cele care au făcut posibilă performanţa lui Beamon, la Mexico City în 1968, coeficientul mic de uzură biologică, motivaţia puternică etc. să asigure nivelul maxim performanţial al sportivului sau echipei în cauză. Dar o astfel de culme a performanţei nu are la bază un singur moment la formei sportive, ci un şir lung de astfel de momente care au punctat biografia lor sportivă.

De fapt, nici legităţile biologice obiective ale formei sportive n-ar putea să susţină o teză sau alta. A considera că ea nu există pentru că sportivul se găseşte constant la un nivel superior de mobilizare în virtutea pregătirii sale continue desfăşurate pe parcursul mai multor cicluri anuale, înseamnă a nega necesitatea refacerii şi recuperărilor, plasate în general după marile competiţii oficiale unde se manifestă forma sportivă, pe seama unor importante cheltuieli energetice şi a unui mare consum nervos. Angajarea sportivului în timpul concursului, în care se urmăreşte ca forma acestuia să se evidenţieze plenar, este paroxistică. Or, o asemenea stare nu poate fi prelungită de-a lungul anilor, chiar dacă nivelul înalt al indicilor de efort s-a menţinut constant. Uzura ar fi imensă, iar organismul ar ceda, în profida efortului voliţional care ar încerca să suplinească carenţele fizice.

Prin urmare, din punctul nostru de vedere, forma sportivă nu poate fi extinsă de-a lungul ciclului anual şi nici redusă la un singur moment, la un singur mare concurs din viaţa sportivului, echipei sau echipajului. Iată de ce teoria duratei formei susţinută de Matveev (1962) a constituit o nouă modalitate de abordare a problematicii respective, creând noi premise pentru observaţii, cercetări şi sinteze.

Teoria lui Matveev s-a bazat pe ideea originală şi interesantă că vârfurile formei sportive, frecvenţa lor într-un ciclu anual sunt determinate legic de calitatea motrică predominantă în obţinerea formei sportive, cea care structurează fundamental solicitarea organismului în antrenamente şi concurs. Potrivit teoriei respective se diferenţiază 4 variante ale frecvenţei şi duratei vârfurilor formei sportive în cadrul unui an de pregătire şi concursuri:

- în probele bazate pe rezistenţa de tip maraton, un vârf de formă sportivă cu o durată de 2-3 luni;

- în probele bazate pe rezistenţă în regim de viteză, 2 vârfuri de formă sportivă cu o durată de 6 săptămâni fiecare, separate prin intervale aproximativ egale de timp, pentru scăderea dirijată a nivelului;

- în probele specifice de forţă – haltere, aruncările din atletism – 2 vârfuri a câte 2-3 luni fiecare, cu intervale de scădere de 1-2 luni;

- în probele bazate pe detentă, 3 vârfuri a câte 4-6 săptămâni fiecare, cu scăderi ale nivelului formei sportive egale ca timp (4-6 săptămâni).

Teoria izvorăşte din prelucrarea statistică a unei cantităţi apreciabile de cazuri, care dau o medie (după lucrarea „Teoria şi metodica educaţiei fizice” – Matveev), cu abateri individuale mai mari sau mai mici de la curbele caracteristice.

Realitatea sportivă n-a confirmat însă teoria respectivă. În primul rând, calculul statistico-matematic a evidenţiat o suită de performanţe sportive de vârf rezultate dintr-o metodologie a anilor 60, limitată mai cu seamă din punct de vedere al intensităţii solicitărilor, care după aceea au cunoscut o dinamică impetuoasă. De asemenea, volumul şi durata eforturilor determinate de continuitatea antrenamentelor au pus în evidenţă alte dimensiuni, îndeosebi temporale, în ceea ce priveşte mărirea capacităţii de adaptare a organismului la solicitări repetate, mari şi maxime. În al doilea rând, multitudinea aspectelor legate de combinaţia calităţilor motrice creează o diversitate de situaţii mult mai mare decât cele 4 delimitate de teoria respectivă.

Prin urmare, problema numărului vârfurilor de formă sportivă şi cea a duratei au rămas deschise. Pe baza observaţiilor f ăcute în anii 70 şi în ultimul deceniu am considerat că, indiferent de specialitate, un sportiv poate atinge uşor două vârfuri de formă într-un ciclu anual. Analiza ramurilor şi probelor bazate pe o structură biciclică a anului competiţional a evidenţiat o disponibilitate totală a sportivilor de a face faţă unei suite de două vârfuri de formă situate la un interval de 3-5 luni între ele. Gimnastica, judo-ul, halterele, luptele au frecvent două obiective majore aşezate stereotip la sfârşitul lunii aprilie (campionatul european) şi luna septembrie sau octombrie (campionatul mondial). De-a lungul anilor, aceiaşi sportivi şi-au realizat ambele competiţii vârfurile formei sportive maxime (îndeosebi gimnastele şi halterofilii). Dar au fost două situaţii obiective în 1981 şi 1983 când, pe lângă cele două vârfuri de formă planificate pentru C.E. şi C.M., a apărut un al 3-lea obiectiv de concurs – J.M.U., care, de asemenea, se urmărea să fie realizate la nivel maxim. Prin urmare, pentru gimnastică (1981) şi pentru un luptător (1983) au apărut ca obiectiv de antrenament şi concurs trei vârfuri de formă sportivă cu intervale de 2-3 luni între ele. Experienţa nu avea precedent şi de aceea s-a urmărit cu legitimă curiozitate diagrama performanţelor. În ambele situaţii (gimnastică şi haltere) rezultatele au fost înalte la primele două vârfuri consecutive de formă (C.E. şi J.M.U.), iar în cel de-al treilea, mult mai coborâte ca valoare.

Concluzia pe care grăbit am formulat-o a fost aceea că trei vârfuri de formă sportivă într-un an sunt incompatibile cu posibilităţile obiective şi subiective ale unui sportiv care este specializat într-o ramură aciclică, complexă. Viaţa competiţională, observaţiile şi înregistrările ulterioare, încă neîncheiate, ne obligă însă să o revizuim. O dată cu trecerea timpului ne-am întărit convingerea că numărul vârfurilor formei sportive nu este limitat de biologia sportivului şi nici de preponderenţa unei anumite calităţi motrice în structura concursului. Acest număr urmează să fie stabilit prin intermediul metodologiilor şi tehnologiilor de pregătire şi refacere. O dată cu perfecţionarea acestora vor direcţiona solicitările şi biomecanica exerciţiilor pe direcţia concursului, prin evitarea risipei de efort şi a interferenţelor, ca şi eliminarea discontinuităţilor din economia planificării, numărul vârfurilor de formă sportivă va creşte la 3 şi chiar 4, fără ca sportivul să fie prejudiciat. De fapt, acest efect va fi produs de mărirea continuă a reţelei de competiţii oficiale pentru care va exista sau se vor cultiva motivaţia şi implicit disponibilitatea (mai întâi intelectuală, apoi biologică) sportivului. Mărindu-se capacitatea sportivului la efort, va fi posibil să se acţioneze intensiv, în intervale mai mici de timp, în perioadele premergătoare concursurilor menite să stimuleze manifestarea formei sportive.

În jocurile sportive colective problematica formei sportive se complică pentru că este de presupus că ea reprezintă o însumare a stărilor optime specifice pe care ar trebui să le posede toţi jucătorii. Dificultatea constă în faptul că modelul de antrenament se raportează la întreaga echipă şi nu la fiecare jucător în parte. Practic, antrenorul este împiedicat să-şi fragmenteze antrenamentul, obiectivul acestuia constând în îmbunătăţirea potenţialului de joc al întregului colectiv şi nu al jucătorilor izolaţi. De aceea, şi structura probelor de control se va modifica în sensul că o parte vor

fi date individual, iar o altă parte combinat de către 2-3 jucători care au sarcini comune în desfăşurarea jocului. La această dificultate se adaugă şi durata campionatului, care este, în general, de ordinul lunilor (tur şi retur) şi care implică necesitatea menţinerii echipei în formă pe o perioadă mult mai lungă comparativ cu aceea uzitată în practica sporturilor individuale. În analiza problemei trebuie luate în considerare şi complexitatea efortului solicitat de jocul sportiv, dar şi durata lui (de la 28 min. în polo, la 50 min. în handbal, 60 min. în hochei, 80 min. în rugby, 90 min. în fotbal şi peste 4 ore în tenisul de câmp). Bazându-se în general pe tipul de efort mixt, mai mult pe adversitate directă şi practicându-se pe spaţii uneori extrem de largi, jocurile sportive reclamă o pregătire fizică multilaterală, care trebuie menţinută la nivel înalt de-a lungul sistemului competiţional.

Forma sportivă este o stare temporală pe care o posedă un jucător în timp ce valoarea acestuia reprezintă un nivel care, odată dobândit, nu pune problema de a fi menţinut. Mai mult, în starea de formă un jucător manifestă o eficienţă maximă. Pe temeiul acestor raţionamente, selecţia membrilor unei echipe, îndeosebi a celei naţionale (dar mecanismul este valabil pentru orice nivel sau situaţie) se face pornind de la valoarea jucătorilor şi apoi de la forma lor sportivă. Un jucător cu certă valoare chiar dacă traversează o perioadă de scădere de formă, are totuşi o eficienţă mai mare decât un jucător aflat în plin proces de formare, care se găseşte într-o asemenea stare optimă, aşa cum o dovedesc toate informaţiile obiective şi subiective culese în timpul investigaţiilor amintite.

În sinteză, considerăm necesară evidenţierea unor idei esenţiale pentru programarea modelului de antrenament atunci când se urmăreşte obţinerea şi menţinerea formei sportive la nivelul unei echipe.

Prima, nivelul solicitării, porneşte de la nivelul valoric al mediei jucătorilor, deci nu se iau în calcul stările extreme (cei mai buni sau cei mai slabi).

A doua, necesitatea alternanţei nivelului de solicitare, deci negarea creşterii liniare a eforturilor ca o condiţie a păstrării (mai cu seamă) unei echipe de-a lungul mai multor etape (care compu turul sau returul campionatului) la nivel de randament maxim.

A treia, modul de alcătuire a formaţiei, pornind de la criteriul valorii, apoi al compensării şi echilibrării vârstei.

14.5. Bioritmul şi valorificarea lui în diagnosticarea formei sportive. Preocupările în domeniul bioritmurilor datează de pe vremea lui Hipocrate, jalonând istoria

medicinii încă din antichitate, când se aprecia necesitatea de a se păstra o evidenţă a „zilelor bune” şi „zilelor rele” din viaţa bolnavului în funcţie de care urma să fie diferenţiar tratamentul.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Swoboda descoperă în viaţa omului două ritmuri de bază – unul fizic cu o durată de 23 zile şi altul emoţional de 28 zile. Mai târziu, Fliess explică fondul lor genetic, iar Freud şi Teltsher dovedesc existenţa celui de-al treilea ritm cu o durată de 33 zile – ritmul intelectual. Ifrim, M. arată că orice fenomen biofizic sau biochimic variază în funcţie de timp, în mod periodic şi previzibil (Aschoff, Buning, Halberg, Reinberg). Este unanim acceptat să activitatea ritmică este o proprietate fundamentală a materiei vii (Reinberg, Ghata).

Iată de ce ritmurile biologice (sau „orologiul biologic”) sunt proprii tuturor vieţuitoarelor, de la formele unicelulare până la om. Acestea pot constitui, ca urmare a cunoaşterii desfăşurării lor un mod de a dirija influenţa implacabilă pe care o au asupra vieţii curente a individului, în scopul protejării şi măririi eficienţei activităţii lui, mai ales dacă ea comportă un coeficient de risc sau o stare limită, cum este cea sportivă.

Aplicarea bioritmurilor la viaţa sportivă competitivă s-a produs pentru prima dată în box. Astfel, în anii 30 s-au calculat bioritmurile a doi boxeri de categoria grea, în 3 confruntări pe care le-au avut pentru cucerirea centurii de compion al lumii. Este vorba de Joe Luis şi Max Schmeling. Acelaşi calcul s-a efectuat pentru o dispută asemănătoare între Patterson şi Johnsonn, două decenii mai târziu.

Specialiştii Centrului de cercetări de pe lângă Ministerul Tineretului şi Sportului au manifestat preocupări în domeniul corelaţiei dintre bioritmuri şi practica sportivă spre sfârşitul

deceniului al şaselea (V. Dumitrescu în 1969, Şerban Maria şi Al. Nicu în 1980 şi conf. dr. M. Ifrim în 1986). Aceste cercetări au condus la concluzia că informaţia privind dinamica bioritmurilor globale (fizic, emoţional şi intelectual) în viaţa unui sportiv de înaltă performanţă şi valorificarea dialecticii lor în diagnosticarea formei sportive şi în determinarea selecţiei unui sportiv într-o echipă, într-o delegaţie olimpică, pe acest temei nu poate constitui un criteriu riguros de urmat. Constatând pe baza formulei de calcul (în care sunt inclusenumărul zilelor trăite, plus anii bisecţi, sumă care se împarte mecanic la numărul zilelor celor 3 bioritmuri – 23 pentru cel fizic, 28 pentru cel emoţional şi 33 pentru cel intelectual) că mulţi atleţi de elită din istoria atletismului au realizat recorduri continentale şi mondiale în perioadele de decendenţă a bioritmurilor (când 1 sau toate 3 se găsesc în zona negativă situate sub median care separă cele două faze de „+” sau „-„) ne putem întreba în ce măsură curbele pot împiedica sau stimula evidenţierea formei sportive. Dacă formula de calcul este exactă (se presupune că ar fi indicat să se includă şi ora naşterii), atunci putem conchide următoarele asupra utilizării cunoaşterii bioritmurilor umane în sport:

- recordurile (personale, naţionale, continentale, mondiale) pot fi stabilite şi în faza descendentă a celor 3 curbe ale bioritmurilor – fizic, emoţional şi intelectual -, ca urmare probabil a compensării fiin ţei umane într-un asemenea moment de angajare maximă, având însă, în acel moment, un înalt nivel de pregătire sportivă;

- ca atare este de presupus că un astfel de sportiv, dacă ar fi concurat în faza ascendentă a celor 3 curbe şi îndeosebi a celei fizice, ar fi obţinut un record şi mai ridicat, cum este probabil cazul atleţilor B. Beamon, C. Lewis şi M. Powel, care au realizat la J.O. şi C.M. din 1968 şi 1991 acele recorduri excepţionale la săritura în lungime;

- practic, nu va exista nici un concurs oficial, situat în orice zi a calendarului astronomic, care să fie avantajos pentru traseele bioritmurilor tuturor sportivilor participanţi. În consecinţă, întotdeauna vor exista sportivi avantajaţi şi dezavantajaţi din acest punct de vedere, în profida legilor scrise şi nescrise ale egalităţii condiţiilor de concurs.

Iată de ce informaţia pe care o furnizează studiul bioritmurilor are, după părerea noastră, o valoare secundară. Ca atare, antrenorii au nevoie mai mult de evidenţa antrenamentelor şi concursului pentru a scoate din prelucrarea ei critică, premisele abordării tot mai eficiente a ciclicităţii lor decât calcule laborioase, dar sterile ale bioritmurilor în funcţie de care să selecţioneze jucătorii în definitivarea echipelor. O asemenea opţiune nu poate fi făcută în detrimentul altor informaţii motrice şi funcţionale, obiective, obţinute din investigaţii omologate ale sportivilor lor.

Evident cercetările continuă, deşi s-ar putea ca soluţia problemei să fie ascunsă în formula de calcul. Acad. Şt. Milcu ne împărtăşea părerea că orologiul biologic există, dar el trebuie căutat în intimitatea sistemului endocrin.

De reţinut preocuparea unor autori de a extinde problema bioritmurilor şi la alte aspecte ale activităţii sportive, cum ar fi selecţia şi cunoşterea dinamicii potenţialului biomotric al copiilor şi juniorilor de ambele sexe, precum şi în patogeneză.

Frecvenţa infarctelor este dată de ciclicitatea a 42 zile din care primele 21 (de la data naşterii) sunt propice producerii lor, iar cealaltă jumătate mai puţin. De asemenea, se apreciază că luna dinaintea celei de naştere este cea mai favorabilă producerii infarctului – calculul de date începând cu luna a III-a de la naştere, pentru ca, adunate cu cele 9 ale vieţii intrauterine, să completeze ciclul unui an întreg.

V. Bibliografie obligatorie: Bompa, O. Tudor – Dezvoltarea calităţilor biomotrice, CNFPA, Bucureşti, 2001. Bompa, O. Tudor – Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv, CNFPA, Bucureşti, 2001. Gheorghe, D. – Note de curs prezentate la lecţiile teoretice. Gheorghe, D. – Teoria antrenamentului sportiv, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2005. Nicu, A. – Teoria şi metodica antrenamentului sportiv, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 1999. Nicu, A. şi colab. – Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, Bucureşti, 1993. Bibliografie facultativ ă: Antrenoriat şi competiţie, SDP, 350, 351, 352, Bucureşti, 1994. Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I. – Jocuri sportive. Teorie şi metodică, Editura Aladin, 1998. Dragnea, A. – Antrenamentul sportiv, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996. Dragnea, A. – Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport, Editura Sport-Turism,

Bucureşti, 1984. Harre, Ditrich – Teoria antrenamentului, Editura Stadion, Bucureşti, 1973. Manno, Renato – Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, SDP 371-374, Bucureşti, 1996. Teoria antrenamentului, SDP 359, 360, 361, Bucureşti 1995. Teoria competiţiei, SDP 362, 363, 364, Bucureşti, 1995.

65388874-Teoria-antrenamentului-sportiv-3-1

Documents

Transcript of 65388874-Teoria-antrenamentului-sportiv-3-1