RUSU ANA MARIA

Monastirea Argeşului

- caractrizarea lui Manole -

Meşterul Manole, personajul principal in jurul căruia se polarizează acţiunea şi semnificaţia baladei, reprezinta simbolul omului mistuit de focul creaţiei, care intelege necesitatea jertfei pentru realizarea unei opere valoroase şi durabile.

Manole este unul dintre cei zece meşteri mari, a cărui pricepere este superioară celorlaltor, lucru sugerat chiar din primele versuri ale baladei:”Nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari,/ Şi Manoli, zece,/ Care-i şi intrece”, fiind şi singurul căruia i se precizează numele.

Dorinţa lui arzătoare de a construi ceva unic prin frumuseţe si măreţie se întâlneşte cu dorinţa lui Negru-Vodă, care vrea să fie ridicată “monastire-naltă/Cum n-a mai fost altă”. El este neinteresat de promisiunile de îmbogăţire şi ameninţările voievodului, însă este foarte deznădăjduit când vede că zidurile se surpă şi nu îşî poate realiza visul.

Dintre toţi, Manea este alesul destinului şi al divinitaţii, deoarece numai lui i se relevă posibilitatea construirii mănăstirii. “O şoaptă de sus” comunică cu meşterul şi îi arată calea jertfei prin care zidurile să nu se mai surpe, fapt ce reiese din versurile:”Ştiţi ce am visat/De când m-am culcat?/O şoaptă de sus,/Aievea mi-a spus/Că orice-am lucra/Noaptea s-a surpa,/Până-om hotărî/În zid de-a zidi/Cea-ntâi soţioară,/Cea-ntâi sorioară,/ Care s-a ivi/Mâini in zori de zi,/Aducând bucate/La soţ ori la frate”.Este un om neobişnuit, acceptând orice jertfă, chiar şi a soţiei sale.Are o impresionantă ţinută morală, legându-se prin jurământ alături de meşteri pentru a păstra taina şi având corectitudinea de a-şi respecta jurământul:”Noi să ne-apucăm,/Cu toţi să giurăm/Şi să ne legăm/Taina s-o păstrăm!”

Manole are un moment de slăbiciune omenească, izvorâtă din dragostea pentru Ana. Durerea sufletească ce îl cuprinde, văzându-şi soţia venind, îl determină să implore puterea cerească s-o oprească din drum:”Cât el o zărea,/Inima-i sărea,/În genunchi cădea/Si plângând, zicea:/-Dă, Doamne, pe lume/O ploaie cu spume, /Să facă pâraie,/Să curgă şiroaie,/Apele să crească,/Mândra să-mi oprească,/S-o oprească-n vale,/S-o-ntoarcă din cale!”

Meşterul dovedeste ambitie, tenacitate, tărie de caracter şi stăpânire de sine, căci, deşi suferă cumplit, îşi îndeplineşte vocaţia creatoare. Văzând că destinul hotărâse alegerea Anei ca jertfă, el face ca împlinirea lui sa nu pară o condamnare şi, cu tandreţe, menajând sensibilitatea fiinţei iubite, o ia pe Ana, facând să pară zidirea ei doar o glumă, versurile următoare relevând acest lucru.:“Mandra-şi săruta./În braţe-o lua, / Pe schele-o urca,/Pe zid o punea/Şi, glumind, zicea:/Stăi, mândruţa mea, /Nu te spăria/Că vrem sa glumim/Şi să te zidim!”.Sufletul său este sfâşiat de durere, lucru ce reiese din faptele sale:”ofta”, “tăcea”, “turba”.

RUSU ANA MARIA

Construirea mănăstiri nu secătuieşte elanul şi capacitatea creatoare ale lui Manole, deoarece, afirmă, în faţa voievodului, că poate realiza ceva superior, caracterizându-l orgoliul creator şi aspiraţia către perfecţiune(“Află că noi ştim/Oricând să zidim/Altă monastire,/Pentru pomenire,/ Multe mai luminoasă/ Şi mult mai frumoasă!”)

Când aude glasul iubit al Anei din grosimea zidurilor, se simte chemat să ducă la capăt sacrifiiul. Tulburat la auzul vocii, el se prăbuşeşte de pe acoperiş, dar vocaţia lui creatoare nu piere o dată cu moartea. În locul prăbuşirii apare “o fantană lină/Cu apă puţină,/Cu apă sărată,/De larimi udată” ca simbol al forţei creatoare şi al sacrificiului înfăptuit din iubire.

Însuşirile lui sunt prezentate printr-o discretă antiteză cu ceilalţi meşteri şi cu Negru-Vodă. Domnitorul îşi doreşte construirea mănăstirii pentru satisfacerea orgoliului personal, din dorinţa de a avea o operă unică, care să îi aparţină numai lui, în timp ce Manole sacrifică ce are mai scump pentru realizarea acesteia.Prin faptele, gândurile, vorba şi comportamentul său, Manea dovedeşte superioritate morală în raport cu ceilalţi.

Meşterul Manole rămâne întruchiparea aspiraţiei creatoare a adevăratului artist.

Manole- personaj principal de balada populara -- personaj popular mitic -

"Monastirea Argesului" - balada populara -

    Manole este personajul principal al baladei populare "Monastirea Argesului", deoarece are o importanta decisiva in desfasurarea actiunii. Manole este totodata un simbol literar si un personaj mitic, intrucat simbolizeaza artistul genial, creatorul capabil de a realiza o opera perfecta si unica prin frumusetea si maretia ei. De aceea el ilustreaza mitul estetic in literatura populara, fiind un erou exceptional, inzestrat cu trasaturi iesite din comun, ca orice erou de balada, intrat, in acelasi timp, in legendele neamului romanesc. Manole simbolizeaza ideea ca o creatie unica prin frumusete si trainicie este totdeauna rodul sacrificiului de sine, al jertfirii propriilor valori spirituale, in cazul sau, iubirea.    Manole este mesterul cel mai priceput, singurul capabil de o zidire mareata, "cum n-a mai fost alta", fiind de la inceput caracterizat direct de catre autorul anonim, prin detasarea de ceilalti mesteri: "Noua mesteri mari/ Calfe si zidari/ si Manoli, zece,/ Care-i si intrece". Inteligent si stapanit de patima creatiei, Manole sufera cumplit atunci cand zidurile se prabusesc, dar, fiind un om superior, nu poate munci in zadar: "Iar Manoli sta,/ Nici ca mai lucra".    Ales de destin sa-si implineasca menirea de a construi un lacas. unic prin frumusete si trainicie, Manole comunica - prin vis -cu Dumnezeu, autorul anonim inzestrandu-1 cu puteri fantastice, fapt ce reiese in mod direct din propria marturie, atunci cand le povesteste celorlalti sfatul primit "aievea": "O soapta de sus/ Aievea mi-a spus".    Statutul de geniu este sugerat, indirect, de capacitatea lui de om superior de a-si asuma destinul, intregul lui comportament, gandurile si faptele subordonandu-se nelinistii interioare de creator: "Pan-om hotari/ In zid de-a zidi/ Cea-ntai sotioara,/ Cea-ntai sorioara/ Care s-a ivi/ Mani in zori de zi/ Aducand bucate/ La sot ori la frate".    Trasaturile morale care-l definesc reies tot indirect, din propriile vorbe ori fapte si demonstreaza cinste, corectitudine si respectarea cuvantului dat. Manole le propune celorlalti mesteri sa faca un juramant prin care fiecare sa se angajeze ca respecta taina creatiei: "Noi sa ne-apucam/ Cu toti sa giuram/ Si sa ne legam/ Taina s-o pastram;". Atitudinea lui este evidential de verhele la persoana I plural, care formeaza si rima versurilor.    Desi devorat de patima creatiei, slabiciunea umana il cuprinde numai din dragoste profunda pentru Ana, atunci cand invoca divinitatea sa dezlantuie stihiile naturii ca s-o opreasca din drum. Pasiunea creatiei il face darz si tenace si, desi este tulburat sufleteste, desi durerea este nimicitoare, el isi zideste sotia, hotarat sa-si implineasca menirea artistica. Atitudinea lui Manole este ilustrata de verbe sugestive pentru agitatia lui sufleteasca: "turba", "saruta", "ofta", "tacea", "zidea". El isi asuma sacrificiul

RUSU ANA MARIA

de sine, isi jertfeste iubirea, zidind-o in peretii manastirii, deoarece intelege ca acesta este pretul pe care trebuie sa-l plateasca pentru a desavarsi o creatie care sa dainuiasca in eternitate, el insusi intrand in nemurire prin opera sa unica si prin iubirea profunda pentru Ana, cu care se uneste pentru totdeauna prin moarte. Fantana din finalul baladei este un simbol al eternizarii artistului prin jertfa de sine, care este sfasietoare si dureroasa, stari sugerate, indirect, de apa sarata a lacrimilor.    Cea mai mare parte a trasaturilor lui Manole sunt dezvaluite prin caracterizare indirecta, din propriile ganduri si fapte, sau prin dialogul cu profunde semnificatii in conturarea personalitatii exceptional a artistului, atunci cand acesta comunica prin vorbe cu mesterii, cu voda, cu Ana sau cu divinitatea.    O alta modalitate de caracterizare o constituie antiteza, Manole fiind in opozitie subtila cu ceilaiti mesteri, de care se diferentiaza prin maiestrie - "care-i si intrece" si in contradictie cu Negru-voda, fata de care mesterul are o superioritate morala si spirituala - "noi stim/ Oricand sa zidim/ Alta monastire,/ Pentru pomenire,/ Mult mai luminoasa/ Si mult mai frumoasa!".    Pentru trasaturile sale exceptional, Manole se bucura de simpatia si admiratia autorului anonim, sentimente ce reies mai ales din portretizareadirecta realizata in finalul baladei: "Manea se perdea,/ Ochii-i se-nvelea/ [...] Mort bietul cadea!".    PortretuI fizic lipseste, deoarece Manole este un simbol mitic, ilustrand credinta ca orice creatie desavarsita, care sa dainuiepeste timp este rodul sacrificiului de sine, pe care artistul il face din patima mistuitoare care-l stapaneste si careia nu i se poate impotrivi.                                                      Caracterizarea indirecta a eroului popular se realizeaza si prin relatiile cu alte personaje: cu Ana este iubitor si tandru, mesterilor le impune respect si ascultare, prin priceperea si implicarea pana la sacrificiu in construirea manastirii. In antiteza cu Negru-voda, care intruchipeaza orgoliul nemasurat si cruzimea conducatorului infatuat, Manole se comporta cu sinceritate si demnitate, marturisindu-i ca oricand poate construi o alta manastire "mult mai luminoasa" si "mult mai frumoasa".    Pentru a evidentia trasaturile personajului, autorul imbina armonios cele tret moduri de expunere: naratiunea scoate in evidenta calitatile morale ale eroului, descrierea pune in lumina comuniunea cu natura, iar dialogul evidentiaza starile sufletesti si gandurile eroului, precum si relatia lui cu celelalte personaje.    Balada populara "Monastirea Argesului" este o creatie poetica de mare profunzime a ideilor, construita cu un limbaj artistic ce se bazeaza pe imagini si simboluri, valoarea ei pentru cuitura romaneasca fiind confirmata de faptul ca mari autori ai literaturii culte, ca Lucian Blaga sau George Calinescu, au folosit-o ca izvor de inspiratie in operele lor.

- caracterizarea Anei –

Ana, sotia lui Manole, este unul din personajele secundare ale baladei. Ea reprezintă femeia destinată sacrificiului, deoarece Manole o jertfeşte, zidind-o. Ana este tânără, gingaşă frumoasă şi delicată, o soţie iubitoare şi devotată,

pentru că trece peste toate greutăţile pentru a ajunge la Manole. Caracterul său puternic se menifestă printr-o voinţă şi o dârzenie neobişnuite,

deoarece învinge stihiile naturii:”Dar oricât cădea,/Mândra n-o oprea,/Ci ea tot venea/Si s-apropia.”

Iubirea şi devotamentul generează încrederea ei oarbă în Manole, supunându-i-se fără şovăire, atunci când soţul ei vrea să o zidească. Momentul în care ea se amăgeşte cu iluzia jocului, fără să se revolte, subliniază inocenţa, sinceritatea şi naivitatea cuceritoare a Anei, fapt ce reiese din versurile:”Ana se-ncredea/Şi vesel râdea.”

Nu atât durerea fizică o copleşeşte, cât grija pentru copilul ce urma să se nască, de aceea îl roagă pe Manole să termine cu jocul(”Manoli, Manoli,/Meştere Manoli!/ Zidul rău mă strange/Ţâţişoara-mi plânge/Copilaşi-mi frânge”), anticipând o duioasaă dragoste maternă.

Moartea Anei devine un simbol al iubirii jertfite, căci astfel este părtaşă la actul creaţiei, conferindu-i durabilitate.

RUSU ANA MARIA

- caracterizarea lui Negru-Vodă –

Negru-Vodă apare în baladă drept ctitorul mănăstirii. Este arogant şi egoist, deoarece construirea mănăstirii reprezintă un mijloc de a-

şi satisface trufia şi ambiţia, fapt ce reiese din cuvintele sale:”Aici aleg eu/Loc de mănăstire”.

Dorinţa sa de a vedea lăcaşul construit cât mai repede îl determină să promită meşterilor averi şi ranguri boiereşti, însă îşi manifestă aroganţa şi egoismul, ameninţându-i cu moartea în caz de eşec, trăsături ce sunt relevate de versurile:”Iar de nu, apoi,/V-oi zidi pe voi,/V-oi zidi de vii,/Chiar în temelii!”. De asmenenea, aroganţa şi spiritul posesiv îi sunt dovedite de cuvintele:”zidul meu”,”hotărăsc eu”.

Necinstit şi lipsit de recunoştinţă, nu îşi respectă cuvântul dat faţă de meşteri, dovedind din nou un egoism brutal.

Aflând de convingerea meşterilor că pot realize altă mănăstire “Mult mai luminoasa /Şi mult mai frumoasă”, îşi dezvăluie adevarata faţă, hotărând ca meşterii să rămână pe acoperiş, unde vor putrezi de vii, fapt ce relevă cruzimea si despotismul voievodului capabil să dispună după bunul său plac de vieţile supuşilor săi(“Apoi poroncea/Schelele să strice,/Scări să le ridice,/Iar pe cei zidari,/ Zece meşteri mari,/ Să mi-I părăsească,/ Ca să putrezească,/ Colo pe grindiş,/ Sus pe coperiş”).

Negru- Vodă rămane simbolul voievodului arogant, egoist, despot si crud.