MASTER

PROTECŢIA COPILULUIABUZAT ŞI NEGLIJAT

MODUL

Abuzul asupra copilului cu cerinţe educative speciale(CES – 0-20 ani)

- NOTE pentru suport de curs -

Iaşi, 2008

CUPRINS

1. Recapitulare sintetică psihologică – tabele sinoptice (obiecte –metode–legi–principii; paradigme bio-psiho-sociale, clasificare QI).

2. Precizări terminologice

3. Introducere în handicapatologie

4. Tabel sinoptic structural cu ramificaţiile stărilor de handicap medico-psihologic şi psihologic social (comentarii interactive la curs)

5. Aspecte specifice copiilor cu cerinţe educative speciale

6. Handicap cu relevanţă psihologică: Handicapul mintal (tabel sinoptic)

7. Handicapul comportamental

8. Precizări terminologice (definiţii) ale formelor de abuz

9. Copilul abuzat fizic

10. Copilul neglijat

11. Copilul abuzat sexual

12. Familii disfuncţionale cu copii care necesită C.E.S.

- Bibliografie

2

Cap. 1. Recapitulare

sintetică psihologică-

tabele sinoptice (obiecte –metode–

legi–principii; - paradigme bio-psiho-sociale,

clasificare QI).OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL PSIHOLOGIEI

PsihologiaSistemuluipsihic uman(SPU)

3

Fenomene psihice

Procese psihice Funcţii Stări -Reacţii

1. procese psihice senzoriale

1. senzaţii2. percepţii3. reprezentări

2. procese cognitive superioare

1. gândirea2. limbajul3. memoria4. imaginaţia

3. procese şi activităţi reglatoare

1. activitatea umană2. motivaţia3. afectivitatea4. voinţa5. deprinderile6. atenţia

4. interacţiunea proceselor psihice

SPU şi Conştiinţa - inconştient- subconştient

- conştient

- intuitivă- prezumtivă

- preconştient- retrocogniţie

5. sistemul personalităţii

1. personalitatea2. temperamentală3. aptitudinile4. caracterul5. creativitatea6. credinţă- spiritualitate- sexualitatea omului

6. paranormal - bioinformatica (percepţii extrasenzoriale) schimbul deinformaţii fără solicitarea organelor de simţ normale, pe cale extrasenzorială; hipnoza/telepatia/vizionarismul/precogniţia/retrocogniţia/experienţa extrasenzorială/capacitatea de a vedea cu mâinile sau alte organe/inspiraţia/viziuni (percepţia de apariţii);-bioenergetica – descrie fenomene legate de producerea unor efecte perceptibile obiectiv, fără însă a mai solicita forţe sau energii fizice obişnuite; influenţa energetică asupra materiei; psihokinezia/fenomene de îndoire/fenomene de antigravitaţie/transformarea energiei/efecte electromagnetice fără o suficientă explicaţie fizică/procese chimice şi biologice inexplicabile care se consumă sub influenţa conştiinţei/psihometria/radiestezia/terapii bioenergetice.

METODELE PSIHOLOGIEI

1. de diagnoză - 1. generale:1. observaţia (introspecţia şi autoobservaţia)2. conversaţia – convorbirea: didacticăşi ştiinţifică3. biografia (anamneză psihologică)4. metode expresive psihosomatice5. produsele activităţii6. ancheta psihologică

- 2. speciale: 1. probe2. teste3. chestionare4. scale5. tehnici proiective6. aparate şi instrumente psihologice

2. de interpretare şi prelucrare a datelor statistice:1. metode manuale2. metode de prelucrare automată a datelor3. interpretarea psihologică

3. de tratament (psihoterapie) – orientări:1. dinamico-psihanalitică (Freud)2. comportamentală – cognitiv (Ellis&Beck)3. experienţială umanistă (Rogers - Mitrofan)

Legile psihologice

1. Legi funcţionale: (legile sensibilităţii – adaptarea senzorială; legile memoriei; legile efortului voluntar).

2. Legi de compoziţie, de organizare sau structură (modul de organizare al percepţiei, al personalităţii, al caracterului).

4

3. Legi de dezvoltare (genetice) care explică ordonarea necesară a stadiilor dezvoltării:

- intelectuale (J. Piaget)- sexuale (S. Freud)- afective (H. Wallon)- morale (L. Kohlberg)

Principii ale psihologiei

1. Principiul conştiinţei2. Principiul adaptării3. Principiul psiho-biologic4. Principiul epistemologic5. Principiul unităţii psihice6. Principiul învăţării relaţionale (socializare)

Paradigma dezvoltării psihodinamice(psihoafective)

- după S. Freud – stadialitatea psihosexuală

1. Stadiul oral (canibalic): 0-1 an- faza orală pasivă;- faza orală activă;- complexul înţărcării.

2. Stadiul anal: 1-3 ani- complexul sadic-oral (al distrugerii);- complexul spectacular (2 ani).

3. Stadiul falic: 3-5/6 ani- complexul Hedonic- complexul nuclear - Oedip- complexul lui Cain şi Abel

4. Stadiul de latenţă: 5/6 ani – 10/11 ani - pubertate5. Stadiul genital (pubertate şi adolescenţă 10-20 ani)6. Stadiul actual.

Paradigma stadiilor dezvoltării inteligenţeiJ. Piaget

1. Stadiul inteligenţei SENZORIO-MOTORII (0-2 ani)

5

2. Stadiul inteligenţei PREOPERATORII (2-6,7 ani) A. PRECONCEPTUAL (2-4 ani)B. INTUITIV (4-6,7 ani)

3. Stadiul inteligenţei OPERATORII (6-14 ani)A. OPERAŢIILOR CONCRETE (6-7 ani şi 11-12 ani)B. OPERAŢIILOR FORMALE (11-12 ani şi 14-16 ani)

4. Stadiul inteligenţei REFLEXIVE (16-20 ani) (sau vârsta teoriilor)

Dezvoltarea inteligenţei după B. Bloom

- până la 4 ani â 50%- până la 8 ani â 80%- până la 12 ani â 92 %- după 16-20 ani procesul evolutiv al inteligenţei se încheie, cota maximă

de dezvoltare a intereselor- 12-15 ani â sclipiri de inteligenţă;- 30-45 ani â perioada cea mai fecundă de creaţie.

Paradigma stadiilor dezvoltării psiho-şcolare-sociale

1. Copilăria (0-10 ani)2. Adolescenţa (10-20 ani)3. Maturitatea (20-60 ani)4. Senectutea (peste 60 ani).1. Copilăria 0-10 ani

0-3 ani – antrepreşcolară0-1 an – vârsta sugară1-2 ani – vârsta senzorială2-3 ani – vârsta ortopsihică

3-6 ani – preşcolară3-4 ani – grupa mică4-5 ani – grupa mijlocie5-6 ani – grupa mare

6-10 – şcolară mică6-7 ani – clasa I7-8 ani – clasa II8-9 ani – clasa III9-10 ani – clasa IV

2. Adolescenţa 10-20 ani- primară 10-12 ani – prepubertatea – f. biologică

6

- secundară 12-16 ani – pubertatea – f. psihic- terţiară 16-20 ani – f. integrativ şcolar – profesional – social

3. Maturitatea 20-60 ani20-30 ani – tinereţea30-50 ani – maturitatea50-60 ani – randament maxim profesional

4. Senectutea60-70 ani – bătrâneţe – medici70-80 ani – bătrâneţe medie – preoţiPeste 80 ani – marea bătrâneţe – Dumnezeu.

Clasificarea intelectualădupă criteriul QI – se prezintă astfel:

Clase QI Denumire1. 0-19 Deficienţă mintală gravă (Idioţie) 0-2 ani (vârsta

mintală)2. 20-49 Deficienţă mintală medie (Imbecilitatea) 2-7 ani3. 50-69 Deficienţă mintală uşoară (D.M) 7-10 ani4. 70-79 Inteligenţă de limită5. 80-89 Inteligenţă sub medie6. 90-99 Inteligenţă de nivel mediu (slabă)7. 100-109 Inteligenţă de nivel mediu (bună)8. 110-119 Inteligenţă deasupra nivelului mediu9. 120-140 Inteligenţă superioară10. peste 140 Inteligenţă extrem de ridicată (excelenţi – supra-

dotaţi – înalt abilitaţi)

Teste pentru stabilirea QI-ului:1. W.A.I.S.2. W.I.S.C.3. Matricele progresive Raven (3 variante)4. Bateria „B.A.” – inteligenţa generală5. Test „DAT” – inteligenţă tehnică6. Bateria „K.L.T”.

7

Cap. 2. Precizări terminologice

În literatura psihologică se întâlnesc frecvent mai mulţi termeni care, în funcţie de modul de abordare a problematicii persoanelor cu cerinţe speciale, pot clarifica o serie de delimitări semantice utile în înţelegerea corectă şi nuanţată a fenomenelor avute în vedere:

1. Aspectul medical - deficienţa - se referă la deficitul stabil prin metode şi mijloace clinice sau paraclinice, explorări funcţionale sau alte evaluări folosite de serviciile medicale, deficit care poate fi de natură senzorială, mintală, motorie, comportamentală sau de limbaj.

Prin deficienţă se înţelege pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter defi-nitiv sau temporar a unei structuri fiziologice, anatomice sau psihologice şi desemnează o stare patologică, funcţională, stabilă sau de lungă durată, ire-versibilă sub acţiunea terapeutică şi care afectează capacitatea de muncă, dereglând procesul de adaptare şi integrare la locul de muncă sau în comunitate a persoanei în cauză.

Termenul generic de deficienţă include şi o serie de alţi termeni cu o semnificaţie şi o serie semantică mai îngustă, cum ar fi:

- deficit - desemnează înţelesul cantitativ al deficienţei, adică ceea ce lipseşte pentru a completa o anumită cantitate sau întregul;- defectuozitate - se referă la ceea ce determină un deficit;- infirmitate - desemnează diminuarea notabilă sau absenţa uneia sau mai multor funcţiuni importante care necesită o protecţie permanentă, fiind incurabilă, dar care poate fi reeducată, compensată sau supracompensată;- invaliditate - implică pierderea sau diminuarea temporară sau permanentă a capacităţii de muncă;- perturbarea - se referă la abaterile de la normă.2. Aspectul funcţional - incapacitatea - reprezintă o pierdere, o diminuare

totală sau parţială a posibilităţilor fizice, mintale, senzoriale etc., consecinţă a unei deficienţe care împiedică efectuarea normală a unor activităţi. Indiferent de forma de manifestare (fizică, senzorială, mintală etc.), incapacitatea conduce la modificări de adaptare, la un anumit comportament adaptativ, la performanţe

8

funcţionale care determină forme, mai mult sau mai puţin grave, de autonomie personală, profesională sau socială.

3. Aspectul social - rezumă consecinţele deficienţei şi ale incapacităţii, cu manifestări variabile în raport cu gravitatea deficienţei şi cu exigenţele mediului. Aceste consecinţe pe plan social sunt incluse în noţiunile de handicap, respectiv inadaptare şi se pot manifesta sub diverse forme: inadaptare propriu-zisă, mar-ginalizare, inegalitate, segregare, excludere.

Handicapul pentru o persoană este considerat un dezavantaj social, rezultat dintr-o deficienţă sau incapacitate care limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol într-un context social, cultural, în funcţie de vârsta, sexul sau profesia persoanei respective.

Dificultăţile întâlnite de persoanele cu handicap sunt multiple şi complexe, iar o clasificare a grupelor de dificultăţi o, putem sistematiza astfel:

a. Dificultăţi de ordin general:- dificultăţi de deplasare şi mişcare, pentru cei cu deficienţe fizice;- dificultăţi de exprimare şi de comunicare, pentru cei cu deficienţe senzoriale;- dificultăţi de adaptare la modul de viaţă cotidian şi la rigorile vieţii sociale, pentru cei cu deficienţe mintale şi intelectuale;- dificultăţi de întreţinere, pentru persoanele lipsite de resurse şi venituri sau care au venituri mici.b.Dificultăţi de ordin profesional:- dificultăţi legate de instruirea şi pregătirea profesională a persoanelor cu diferite forme şi grade de deficienţă;- dificultăţi de plasare în locuri de muncă corespunzătoare profesiei sau absenţa unor locuri de muncă în condiţii protejate (ateliere protejate, secţii speciale de producţie pentru persoane cu handicap etc.).c.Dificultăţi de ordin psihologic şi social:-bariere psihologice care apar între persoanele cu şi fără handicap ca urmare

a dificultăţilor întâmpinate în activităţile cotidiene, profesionale sau sociale, precum şi datorită unor prejudecăţi sau a unor reprezentări deformate cu privire la posibilităţile şi activitatea persoanelor cu deficienţe.

Concluzionând, putem spune că deficienţa poate determina o incapacitate care, la rândul ei, antrenează o stare de handicap ce face ca persoana deficientă să suporte penalizările mediului în care trăieşte, mediu care poate asimila, tolera sau respinge persoana deficientă şi, de aici, o serie de consecinţe cu urmări atât asupra echilibrului vieţii interne a persoanei respective, cât şi în planul relaţiilor cu cei din jur, fapt care conduce la includerea persoanei cu deficienţe într-un cerc vicios, cu urmări, uneori destul de complexe în procesul dezvoltării şi structurării armonioase şi echilibrate a personalităţii acesteia.

9

Cap. 3. INTRODUCERE ÎN HANDICAPATOLOGIE

Semantismul noţiunilor

Psihologia persoanelor cu nevoi speciale sau handicapatologia cuprinde problematica persoanelor îndreptăţite să primească din partea statului, asistenţa recuperatorie şi asistenţa specială, cunoscută sub sintagma utilizată frecvent de „persoană în dificultate”, care este de preferat, spre deosebire de alte sintagme aflate deja în circulaţie curentă: persoană inadaptată, persoană cu invaliditate, persoană cu deficienţe, persoană infirmă, persoană cu incapacităţi, persoană cu maladii cronice, persoană anormală, persoană deviantă, persoană exclusă, etc., deşi sintagma cea mai apropiată de o realitate care exprimă o suferinţă bio-psiho-socială este „persoană handicapată”. În schimb, sintagma „persoană în dificultate” acoperă totalitatea categoriilor cu acces în sistemul protecţiei şi asistenţei sociale (inclusiv şomeri, săraci, bătrâni); deci sunt incluse şi persoanele cu dificultăţi economice, cu dificultăţi de inserţie socio-profesională, drame familiale etc.

S-a încercat să se elimine termenul „handicapat”, propunându-se sintagma persoană cu nevoi speciale sau persoană cu cerinţe speciale, dar nu s-a reuşit. Atât Organizaţia Naţiunilor Unite (îndeosebi Organizaţia Mondială a Sănătăţii), cât şi Structurile Integrative ale Europei (Consiliul Europei şi Uniunea Europeană) continuă să folosească masiv categoriile de handicap şi incapacitate-vezi raportul Normalitate-Anormalitate-Subnormalitate.

Originea şi evoluţia noţiunii de handicap

La origine, termenul de „handicap” nu a fost un cuvânt simplu, ci o sintagmă. Era compusă din 3 unităţi semantice diferite: hand in cap. În engleză, unde sintagma a apărut prima oară (sec. XVI), „hand” înseamnă mână, „in” este echivalent cu în, „cap” înseamnă caschetă, căciulă. Expresia „ hand in cap” era folosită pentru desemnarea unui joc în care partenerii îşi disputau diverse obiecte personale după un preţ fixat de un arbitru. Obiectele erau puse într-o căciulă („cap”), de unde se extrăgeau cu mâna („hand”), absolut la întâmplare. Prin

10

contractare lingvistică, consoana „n” de la „in” a dispărut, iar sintagma a devenit cuvânt de sine stătător.

În secolul XVIII (1754), cuvântul „handicap” începe să fie explicat la competiţiile dintre doi cai, iar mai târziu (1786) şi la cursele cu mai mult de doi cai.

În limba franceză scrisă, termenul de handicap (aplicabil la cursele de cai), apare consemnat în 1827. În dicţionare, termenul este întâlnit în suplimentul „Littre”, în l877. În Dicţionarul Academiei, termenul „handicap” este introdus în 1935, apărând şi derivatele sale.

Extensia conţinutului semantic al cuvântului „handicap” continuă prin glisarea acestuia de la limitarea capacităţilor cailor la limitarea capacităţilor oamenilor, apoi la limitarea capacităţilor umane, la consecinţele acestor limitări. Se estimează că expresia „handicap fizic” a apărut prin 1940.

În limba română - Dicţionarul limbii române literare contemporane - din 1956 - consemnează termenul de „handicap” în ipostaza de substantiv - la care se adaugă derivatul „a handicapa”.

În literatura de specialitate, termenul de „handicap” pătrunde în ultimul deceniu (1990-2000).

Ideea de dezavantaj şi dificultate, pe care o semnifică termenul de „handicap”, a apărut prin raportare la un context social. Interesa deci dezavantajul social al individului aflat în concurenţă.

De la semnificaţia sa socială, termenul de „handicap” este deturnat spre o semnificaţie accentuat medicalizată, când pe prim plan se situează, nu dezavantajul social, ci dezavantajul bio-psihic (ca o consecinţă a unei maladii).

De la consecinţa maladiei se trece la maladia însăşi, astfel încât termenul de „handicap” este folosit ca substitut al termenilor: boală – maladie – deficienţă - tulburare somato – psihică - anormalitate etc. În loc de „deficienţă fizică” se fo-loseşte tot mai des expresia de „handicap fizic”, în loc de „deficienţă de auz”, se spune „handicap de auz”, în loc de „boală mintală”, auzim tot mai des expresia de „handicap mintal”.

Problema dacă semnificaţia pe care o atribuim termenului de „handicap”, în contextul literaturii de specialitate, are o justificare raţională, este deci o problemă reală.

Punctul de vedere al lui Ph. Wood (punct de vedere împărtăşit şi de O.M.S.) este că termenul de „handicap” trebuie păstrat în accepţiunea sa specifică de dezavantaj, de diferenţă defavorizată, de consecinţă situaţională apărută ca urmare a deficienţelor sau maladiilor invalidante.

Din punct de vedere lexical, cuvântul „handicap” este un substantiv (substituit prin „obstacol”, „dezavantaj”, „infirmitate”). Derivatul „handicapat” poate fi luat ca adjectiv (persoană handicapată), fie ca substantiv (un handicapat). În acest din urmă caz, asupra subiecţilor astfel desemnaţi se produce si o anume stigmatizare (etichetare depreciativă).

11

Sunt peste 15 nuanţe ale evoluţiei termenului de „handicap”. Trebuie avut în vedere relativitatea şi contextualitatea (situaţia, circumstanţa)-interacţiunea individului cu mediul (o infirmitate fizică nu-1 afectează pe un intelectual).

Determinarea stărilor de handicap

Reevaluarea statutului existenţial al persoanelor handicapate, îndeosebi ca urmare a aplicării „Programului mondial de acţiune privind persoanele handicapate” (adaptat la Organizaţia Naţiunilor Unite în l982) a determinat o reconsiderare a suportului teoretico-metodologic al practicilor de recuperare si readaptare.

Apar confuzii conceptuale si practici empirice.Delimitarea stării de handicap a devenit o problemă juridică de drept

administrativ, din ea decurgând atribuirea anumitor drepturi, facilităţi (sau, eventual, neacordarea acestora) şi de aceea delimitarea riguroasă a conceptului de „handicap” este o necesitate.

Prin persoană handicapată trebuie să înţelegem „orice persoană aflată în incapacitatea de a-şi asigura, prin ea însăşi, toate sau o parte din nevoile vieţii individuale sau sociale normale, din cauza unei deficienţe sau incapacităţi mintale” (Declaraţia ONU asupra persoanelor handicapate - 1975).

Prezenţa sau absenţa stării de handicap este pusă, deci, în legătură cu prezenţa sau absenţa autonomiei existenţiale. Pe de altă parte, absenţa autonomiei existenţiale este atribuită unor cauze explicit formulate: deficienţe sau incapacităţi. Se trece cu vederea peste factorii de mediu.

Pentru depăşirea interpretării unilaterale a stării de handicap (în sensul ca s-ar datora exclusiv individului) Philip Wood (1980) propune interpretarea handicapului ca dezavantaj dintr-un lanţ cauzal care porneşte de la o maladie invalidantă, trece prin deficienţă şi incapacitate, ajungând să provoace handicapul.

Sunt 4 elemente distincte:1. Maladia, boala sau traumatismul iniţial, existente încă de la naştere sau

dobândite (encefalopatii, boli de inimă).2. Deficienţa: pierderea sau alterarea unei structuri sau a unei funcţii

(leziune anatomică, tulburare psihologică) rezultând în urma unei maladii, accident sau perturbare în evoluţia normală (bătrâneţea), dar şi ca urmare a unor carenţe psiho-afective (pierderea părinţilor sau neglijenţa pedagogică). Deficienţe frecvente: auditive, vizuale, de limbaj, intelectuale etc.

12

3. Incapacitatea: reducerea parţială sau totală a posibilităţii de a realiza o activitate (motrică sau cognitivă) sau un comportament. Categorii de incapacităţi: de comunicare, igienă personală, locomoţie etc. Incapacitatea depinde, dar nu obligatoriu, si nu de o manieră univocă, de deficienţă. Atât deficienţele, cât şi incapacităţile, pot fi vizibile sau invizibile, temporare sau permanente, progresive sau regresive.

4. Handicapul: dezavantajul social, rezultat în urma unei deficienţe sau incapacităţi, şi care limitează sau împiedică îndeplinirea de către individ a unui rol aşteptat de mediu. Categorii posibile: handicapuri de independenţă fizică, orientare, autonomie economică, integrare socială etc.

Prin aceste delimitări conceptuale avem posibilitatea să reliefăm mai pregnant importanţa factorilor de mediu în aprecierea comparativă şi evaluativă a deficienţelor somatice şi a incapacităţilor funcţionale. De asemenea se iveşte posibilitatea alcătuirii şi realizării de programe adresate nu numai persoanelor handicapate, ci în aceeaşi măsură şi asupra mediului în care sunt integrate, pentru că nu putem asimila integral handicapul cu inadaptarea.

Definiţia handicapului apare în „Programul de activitate mondială „ al ONU - din 3 dec. 1982- (a 37-a sesiune), astfel: „handicapul este o funcţie a raporturilor persoanelor deficiente cu mediul lor. El survine atunci când aceste persoane întâlnesc obstacole culturale, materiale, sociale, care le împiedică să acceadă la diversele sisteme ale societăţii, disponibile pentru ceilalţi cetăţeni. Astfel, handicapul rezultă din pierderea sau limitarea posibilităţilor de participare, pe picior de egalitate cu ceilalţi indivizi, la viaţa comunităţii”.

Observăm, din definiţie, că pe prim plan nu apar deficienţele, ci „posibilităţile de participare pe picior de egalitate cu ceilalţi indivizi”. Ori, aceste posibilităţi au o dublă determinare: şi din partea individului-şi din partea mediului.

NB - În contextul legislaţiei noastre (legea 53/1992) persoane handicapate sunt considerate acele persoane care „ datorită unor deficienţe senzoriale, fizice sau mentale, nu se pot integra, total sau parţial, temporar sau permanent, prin propriile posibilităţi, în viaţa socială sau profesională, necesitând măsuri de protecţie specială”.

Este sugerată ideea că starea de handicap, producerea şi persistenţa ei, sunt imputabile exclusiv individului, el fiind datorită deficienţelor arătate, singurul responsabil de starea şi gradul de inadaptare în care se află, în raport cu ceilalţi membri ai societăţii.

Astfel, se reproduce aproape integral, definiţia ONU din 1975 care (tocmai datorită inconsistenţei sale teoretice şi operaţionale ) a fost rectificată aşa cum am menţionat (cea din 1982).

Realitatea cotidiană din contextele sociale în care s-a înţeles că starea de handicap e determinată şi în funcţie de parametrii mediului, demonstrează că, atunci când persoanelor cu deficienţe li se oferă posibilităţi adecvate de autorealizare, de autonomie existenţială, starea de handicap (sub aspect presant, de ordin existenţial),

13

nu mai e resimţită. Sunt resimţite doar reverberaţiile subiective ale deficienţei şi nu impactul social major.

Nedispunând de normative adecvate, riguros fundamentate, s-a ajuns la ambiguităţi şi confuzii în privinţa acordării sau neacordării statutului de handicapat unor persoane cu diverse maladii invalidante. Este nelegitim, de exemplu, să atribuim statutul de handicapat acelor persoane cărora societatea le oferă posibilitatea de a se integra activ în structurile educaţionale, economice, sociale. În felul acesta, societatea nu le dezavantajează, în pofida deficienţelor ce le prezintă, fiindu-le asigurate şanse de integrare efectivă în structurile sale.

Pe de altă parte, persoanele cu deficienţe cărora li s-a acordat această şansă, a integrării, dar o refuză, preferând avantajele subterane ale deficienţei (cerşit, vagabondaj), trebuie abordate corespunzător, cu rezerve. Fiecare dintre noi putem avea unele abateri de la limita normalităţii. În unele cazuri se poate vorbi de un complex de inferioritate. Complexele (50) şi autoevaluările depreciative pot fi multiplicate (la infinit). Numai că, autoevaluarea arbitrară nu poate fi şi nu trebuie să fie luată ca reper esenţial în atribuirea sau neatribuirea statutului de handicapat. Amplasarea cazuisticii individuale în contextualitatea concretă e singura în măsură să ne ofere repere riguroase privitoare la poziţia individului faţă de aşa-zisa normalitate standardizată.

De altfel, arată Wood, „există persoane ce nu suferă de nici un defect sau infirmitate organică, dar se află în imposibilitatea de a funcţiona, din cauza unei dezordini a gândirii sau din lipsa stimei de sine, care a fost calificată drept slăbiciune deprinsă”. Deşi aceste persoane nu prezintă deficienţe intrinseci, prin relaţionarea neadecvată la ambianţă, ele sunt puse în situaţii de dificultate, se adaptează greu la cerinţele mediului.

Pe de altă parte, sunt persoane cu deficienţe intrinseci, cum ar fi afecţiunile cardio-vasculare, digestive, renale, dermatologice, locomotorii etc. -(incluse în criteriile pentru abordarea statutului de handicapat), care-şi pot menţine o autonomie existenţială deplină, în măsura în care ştiu să beneficieze de elementele terapeutice şi compensatorii oferite de societate. Unele persoane nu vor să fie incluse în categoria persoanelor handicapate. Conştiinţa utilităţii sociale are o valoare stimulativă în planul personalităţii.

Fiind expresia confruntării dintre incapacitatea subiectului şi viaţa cotidiană, handicapul nu poate fi interpretat ca o constanţă uniformă si neproblematică. Numai pe baza unei investigaţii concrete şi contextuale, efectuată de specialişti, se poate deduce în ce măsură anumite deficienţe, infirmităţi, incapacităţi sunt sau nu generatoare de handicap.

Dificultăţi în stabilirea prevalenţelor

Orice program de recuperare sau ameliorare a stărilor de handicap trebuie să se sprijine pe un act de evaluare, pe un act de prealabilă identificare şi măsurare. Suntem puşi în situaţia de a inventaria, într-un perimetru determinat, ansamblul

14

fenomenelor de indaptare, de handicap, de anormalitate - adică de a realiza recensământul fenomenelor asupra cărora ne propunem să acţionăm.

Determinarea prevalenţei unui anumit tip de inadaptare sau de handicap, nu este o operaţie simplă, reductibilă la o simplă numărătoare a cazurilor întâlnite.

Între prevalenţa stabilită şi prevalenţa reală nu va exista un raport de perfectă echivalenţă. O inadvertenţă oarecare trebuie admisă, în sensul că prevalenţa stabilită reprezintă o abatere faţă de cea reală. Pentru a ne apropia de nivelul prevalenţei reale, e necesar ca prevalenţa stabilită să fie supusă unor corecţii succesive, determinând, astfel, diminuarea progresivă a influenţei elementelor distorsionate.

Diferenţele de evaluare de la un autor la altul, de la o cercetare la alta, privitoare la aceeaşi formă de inadaptare-handicap, ar putea fi datorate intervenţiei următorilor factori:

1. Decalajul existent între numărul subiecţilor incluşi în sistemul de evaluare (verificaţi sub raportul criteriului de normalitate) şi numărul subiecţilor neverificaţi sau neasistaţi.

De exemplu: Dintr-un eşantion de 100 de subiecţi, suspectaţi de anormalitate, să fie verificaţi 70. Cu simptome de inadaptare au fost descoperiţi 10. Oare putem spune că prevalenţa fenomenului de inadaptare ar fi de 10%? Nu putem risca o asemenea concluzie, pentru că restul persoanelor neinvestigate ar putea mări procentul iniţial stabilit.

2. Decalajul existent între numărul subiecţilor examinaţi după un anumit criteriu şi numărul subiecţilor examinaţi după alte criterii - poate explica, uneori, diferenţele de evaluare sau inadvertenţele apărute.

Exemplu: Criteriul Debilităţii Mintale a fost modificat oficial de către OMS, cu mai bine de 2 decenii în urmă, limita inferioară a normalităţii fiind coborâtă de la QIâ80 la QIâ70. Aplicându-se vechile standarde (inclusiv România) numărul handicapaţilor a fost supradimensionat. Trecerea copiilor cu inteligenţă cuprinsă între 80-70 QI în rândul copiilor normali este de natură să diminueze sensibil prevalenţa debilităţii mintale în rândul populaţiei infantile.

3. Numeroase inadvertenţe ale actelor de evaluare a normalităţii specifice sunt favorizate de diferenţele dintre momentele efectuării determinărilor. În raport cu treptele coordonatei diacronice, prevalenţa unei forme de inadaptare nu poate fi aceeaşi. Ea se modifică, pentru că, între timp, se modifică şi obiectul şi aparatul conceptual al cercetătorului, şi criteriile de evaluare, şi contextul în care se desfăşoară investigaţia.

Exemplu: În 1960 s-a efectuat în Canada (Quebec) o acţiune de depistare a copiilor cu deficienţe mintale. A fost stabilit un procent de 0,3% copii deficienţi. În 1967, în cadrul aceleiaşi comunităţi, au fost identificaţi 6,8% deficienţi mintali (după 7 ani) - vezi Hipofrenia-Brânzei. Această creştere extraordinară - de peste 20 de ori - nu poate fi pusă pe seama modificărilor parametrilor ontologici, pentru că suportul biologic şi cultural al dezvoltării nu suferise transformări semnificative. Empiric s-a constatat, în general, că între 7 şi 8 ani prevalenţa inadaptării bio-sociale şi prevalenţa inadaptării şcolare înregistrează un salt de circa 2% faţă de perioada

15

anterioară. Între 11-12 ani se înregistrează un mare puseu (o creştere de 1% faţă de creşterea anterioară). Ca regulă generală se poate admite că prevalenţa maladiilor psihice este cea mai mică la vârstele tinereţii, crescând treptat ce avansăm spre treptele vârstelor superioare (de la prevalenţa de 15% la grupa 20-29 ani, se ajunge la 31% la grupa de vârstă 51-59 ani).

4. Diferenţele dintre nivelele, criteriile şi formele de asistare social-educaţională a inadaptaţilor creează în mod inerent şi diferenţe de evaluare.

Exemplu: Integrarea surdo-muţilor în învăţământul special instituţionalizat se apropie de 100% în Anglia, România, Spania, dar este aproape zero în Suedia, Finlanda, Austria, Germania, Elveţia. Pe de altă parte, unele ţări se feresc de segregarea copiilor, pe când altele consideră învăţământul special, în unităţi separate, ca fiind dezirabil. Din această cauză există mari diferenţe de la o ţară la alta, în privinţa cuprinderii copiilor în învăţământul special.

Exemplu: La 10000 de elevi şcolarizaţi, numărul elevilor cuprinşi în învăţământul special se prezintă astfel: Finlanda-1600; Danemarca-1300; SUA-1000; Suedia-600; Franţa-372(400); Olanda-350; Germania-324; România-250; Spania-176; Italia-157; Portugalia-153.

5. În evaluarea prevalenţei fenomenelor de inadaptare nu se poate trece peste criteriile de determinare a stării de normalitate.

Dacă ne fixăm un mic reper al normalităţii absenţa oricăror tulburări bio-psihice, atunci prevalenţa inadaptării se poate ridica până la peste 80%. Dacă, însă, simptomele uşoare şi medii ale tulburărilor le socotim compatibile cu criteriul normalităţii, atunci prevalenţa inadaptării scade sensibil, situându-se în jur de 25% şi chiar mai puţin (vezi curba lui Gauss). În mod obişnuit, doar persoanele cu simptome severe şi cu incapacităţi deosebite sunt susceptibile de a fi legitim incluse în categoria inadaptaţilor.

6. În evaluarea categoriei particulare a inadaptării şcolare în determinarea insucceselor (eşecurilor) la învăţătură, aici distorsiunile principale în determinarea prevalenţelor sunt influenţate decisiv de criteriile randamentului şcolar.

Există sisteme de învăţământ în care promovarea dintr-o clasă în alta se face în mod automat, fiind necondiţionată de însuşirea materiei prevăzută în programă.

În alte sisteme, promovarea stă în stricta dependenţă de rezultatele la învăţătură şi de corectitudinea comportamentului.

Pe de altă parte, însuşi succesul este relativ, întrucât poţi obţine succes într-o competiţie super-exigentă (o şcoală de elită) după cum poţi obţine succes şi într-un mediu mai puţin exigent (într-o şcoală ajutătoare sau într-o clasă mediocră).

7. Investigaţia psihopedagogică cunoaşte distorsiuni specifice tuturor ştiinţelor experimentale, atunci când instrumentul de cercetare nu poate fi detaşat de obiectul de cercetare.

Nici măcar fizica cuantică nu a reuşit să identifice metode infailibile de neutralizare totală a coeficientului de distorsiune a instrumentului şi aparaturii de cercetare. Cu atât mai puţin posibilă devine neutralizarea coeficientului de distorsiune în ştiinţele umane, unde, între subiect şi obiect, se interpune nu numai

16

obiectul material, ci însăşi spiritualitatea agentului, cu optica, mentalitatea şi conceptualitatea sa inerent imperfecte. Datorită unor cauze multiple (diversitatea categoriilor de handicap), determinările cantitative riguroase ale prevalenţei inadaptării globale lipsesc.

În absenţa unei determinări de specialitate, în Franţa, de exemplu, s-a apelat la parametrii oferiţi de Ministerul Finanţelor, singurul minister care deţinea date precise privind titularii de pensii de invaliditate.

Însă indicativul „pensii de invaliditate” este incomplet, întrucât nu toate persoanele inadaptate primesc pensii (cei cu inadaptări medii şi uşoare, copii, sau cei care pur şi simplu nu solicită pensii, fiind întreţinuţi de familii, organisme filantropice etc.). Pe de altă parte, există handicapaţi motorii, psihici sau senzoriali care pot presta activităţi de utilitate socială (adecvate specificului handicapului) şi care în felul acesta, se pot dispensa de asistenţa materială şi financiară a statului. Prin corelarea diverselor surse documentare, pentru populaţia Franţei s-a avansat, totuşi, cifra de 3500000 de handicapaţi medii şi gravi, ceea ce ar reprezenta cam 6,5% din populaţia totală. Dacă se iau în consideraţie şi handicapaţii lejeri, ajungem la o estimare de peste 10% de persoane handicapate.

Preocupări relativ mai sistematice şi mai bine instrumentate în estimarea stării de inadaptare au existat în acţiunea de evaluare a stării de inadaptare psihică.

Studiul lui Essen-Moller, efectuat în 1956 pe un lot din populaţia suedeză, ajunge la următoarele rezultate:

• tulburări psihice evidente: 9% bărbaţi- 8% femei;• tulburări psihice probabile: 14% bărbaţi- 24% femei;• tulburări psihice posibile: 28% bărbaţi- 26% femei;• tulburări psihice absente: 50% bărbaţi- 42% femei.Starea de Sănătate Mintala se prezintă astfel:• sănătos-19%• simptome uşoare - 36%• simptome moderate - 22%

• bolnavi psihic - 23% (dintre care: cu simptome marcante-13%, cu simptome severe- 7%, cu incapacitate- 3%)

În România, cea mai mare pondere în cadrul morbidităţii prin boli psihice o deţineau afecţiunile psihice marginale (nevroze şi sindroame mixte) care reprezentau circa 80% din totalul tulburărilor psihice.

Stările de inadaptare şi handicap apar nu numai ca urmare a tulburărilor psihice, ci şi ca urmare a unor tulburări motrice sau senzoriale. Distribuţia procentuală a prevalenţelor în raport cu cele 3 mari categorii de handicapaţi se situează astfel:

• handicapaţi senzorial - 5%;• handicapaţi motor - 15%;• handicapaţi psihic - 80%;Prin excluderea categoriilor de inadaptaţi şi handicapaţi lejer OMS apreciază

prevalenţa inadaptării şi a fenomenului de handicap în jurul cifrei de 10%.

17

Deci la 100 indivizi cercetaţi, identificăm 10 persoane cu handicap senzorial-motric sau psihic. -La 1000 de persoane, expectanţa ar fi: 5 handicapaţi senzorial (surzi, hipoacuzici, orbi, ambiopi);

• 10 handicapaţi motor (infirmi, miopi, diplegici);• 80 handicapaţi psihic (deficienţi mintal, psihotici, psihopaţi).Din perspectiva inadaptării infantile, ne interesează în mod special prevalenţa

copiilor handicapaţi între 0-15 ani. În baza datelor furnizate de OMS, 18% din populaţia infantilă este reprezentată de copii handicapaţi ( deficienţe fizice, motorii, senzoriale, comportamentale, epilepsie etc.), din categoria copiilor handicapaţi, 6.3% (deci 1/3) prezintă deficienţe intelectuale.

Pentru formele grave de deficienţă mintală, prevalenţa este de aproximativ 0,5%, (5 cazuri din 1000 de copii), iar pentru formele uşoare, prevalenţa este de 3% ( 30 de cazuri din 1000). Din totalitatea copiilor de vârstă şcolară mică, circa 7-10% o reprezintă intelectul de limită (hipofrenia). Copiii cu mongoloism reprezintă 5-10% din totalul cazurilor de oligofrenie.

La copiii între 2-15 ani, prevalenţa tulburărilor psihice persistente se situează între 5-15%. În cadrul tulburărilor psihice, frecvenţa autismului infantil cronic este între 3-4 cazuri la 10000 de copii (mai frecvent la sexul masculin şi în mediul urban). Înainte de adolescenţă, psihozele discordante şi psihozele maniaco-depresive sunt rare. Nevrozele isterice nu apar înainte de 4 ani şi sunt mai frecvente după vârsta de 10 ani. Fenomenele obsesivo - fobice apar după vârsta de 7 ani. Prevalenţa epilepsiei în cadrul populaţiei infantile este de circa 0,5-1%. La copiii de până la 10 ani, o problemă deosebită o constituie tulburările controlului sfincterian, cu o prevalenţă situată între 5-21% (în funcţie de vârsta copiilor, incidenţa fiind invers proporţională cu vârsta).

Deosebit de frecvente şi de variate sunt tulburările de limbaj cu o prevalenţă de 5-10% şi cu o tendinţă de diminuare pe măsura înaintării în vârstă.

Instabilitatea psihomotrică (sindromul hiperkinetic) are o prevalenţă în cadrul populaţiei şcolare de 5 -20%, iar mişcările stereotipe de 23%.

Se apreciază că 5-10% din populaţia şcolară prezintă tulburări de comportament care creează probleme de adaptare, necesitând intervenţia factorilor de asistenţă medico-psiho-pedagogică.

Variante de clasificare în Handicapatologie

Ideea elaborării unei clasificări internaţionale a stărilor de handicap este relativ recentă.

În timp ce Clasificarea Internaţională a Maladiilor şi a Cauzelor de Deces îşi află debutul în secolul XIX (1893), ajungând în 1975 la cea de a zecea variantă, o primă clasificare internaţională a incapacităţilor şi a stărilor de handicap este adoptată oficial abia în anul 1976.

Iniţiativa întocmirii unei taxonomii speciale a fenomenelor de handicap aparţine OMS care, în „Raportul Conferinţei Internaţionale a Maladiilor” (30 sept.-6

18

oct. 1975), recunoscând necesitatea unei clasificări a infirmităţilor, incapacităţilor şi handicapurilor şi procedând la examinarea proiectului de clasificare a incapacităţilor şi handicapurilor, ajunge la concluzia că aceasta prezintă „un foarte mare interes”.

În cea de-a XXIX-a Adunare Mondială a Sănătăţii (mai 1976) se aprobă publicarea „Clasificării incapacităţilor şi handicapurilor”. Responsabilitatea coordonării eforturilor de elaborare efectivă a primei variante de clasificare internaţională a handicapurilor este încredinţată de către OMS lui Philip Wood (Marea Britanie).

De ce aşa de târziu? (de la maladie la handicap -10 la 1).În primul rând trebuie să ţinem seama că în domeniul literaturii medicale,

conceptul de handicap s-a impus relativ târziu. Nucleul semantic al termenului de „handicap” s-a sterilizat abia după 1950. În al doilea rând, nu trebuie uitat că, prin nota lor caracteristică, investigaţiile şi terapiile medicale sunt obligate să se centreze pe conţinutul intrinsec al maladiilor şi disfuncţionalităţilor somato-psihice. Problema consecinţelor personale şi ambientale acestor maladii este mai curând de resortul factorilor sociali. Şi, în al treilea rând, ar mai fi de notat şi faptul că preocupări de clasificare şi sistematizare a stărilor de handicap au existat şi înainte de instituirea demersurilor oficiale de OMS. Numai că pentru termenul de „handicap” se foloseau substitute: infirmitate, invaliditate, perturbare funcţională, maladie cronică invalidantă, inadaptare, deficit de adaptare, deficit comportamental, perturbare de relaţie, deficit de autonomie existenţială, anormalitate etc.

O sistematizare mai analitică şi totodată mai riguroasă (sub raportul criteriilor de clasificare) ne este propusă de 2 autori francezi, Jean-Pierre Deschampes şi Michel Manciauz (1976) astfel:

1) Handicapaţi motor:a) handicapaţi motor „puri” (de origine non-cerebrală) sau „chirurgicali”;b) handicapaţi motor de origine neurologică;c) maladii cronice cu handicap motor.2) Handicapaţi psihica) deficienţă mintală (uşoară, medie, profundă);b) maladii cronice invalidante;c) tulburări psihoafective grave (dizarmoniile evolutive, autismul, psihozele precoce etc.)3) Handicapaţi senzoriala) tulburări de vedere (cecitatea, ambliopia, tulburările de motricitate oculară

etc.);b) tulburări ale auzului (surditatea de transmisie, surditatea de percepţie,

hipoacuzia, surdomutitatea);c) tulburări de limbaj de tip senzorial (audimutitatea senzorială, afazia

senzorială etc.).4)Persoane cu maladii cronice (handicapaţi organic):a) maladii cronice invalidante (astmul, epilepsia, diabetul);

19

b) maladii cu simptome externe mai puţin evidente (cardiopatiile, hemofilia, insuficienţa renală cronică, etc.).

5) Polihandicapaţi (cu handicapuri asociate) - orbi - surdo - muţi; handicapaţi de limbaj cu deficienţă mintală etc.

6) Persoane cu dificultăţi de integrare socială şi profesională - la limita handicapului (handicapaţi comportamental) - tulburări instrumentale (de limbaj, psihomotricitate) - dificultăţi de adaptare.

Interpretarea tridimensională, bio-psiho-socială, a genezei stărilor de handicap are următoarele articulaţii ontice:

• dimensiunea organică (handicapul propriu-zis, apreciat în raport cu cerinţele mediului);• dimensiunea funcţională (incapacitatea consecutivă deficienţei organice);• dimensiunea socială (handicapul propriu-zis, apreciat în raport cu cerinţele mediului);Pentru activitatea noastră operativ-didactică, din punct de vedere al ariei de

cuprindere psihologică, propunem următoarele clasificări:1. handicap mintal2. handicap vizual3. handicap auditiv4. handicap fizic şi locomotor5. handicap de limbaj6. polihandicap, handicap organic, handicap multiplu, handicapuri asociate, suprahandicap7. handicap comportamental.

20

Cap. 4. Tabel sinoptic structural cu ramificaţiile formelor şi stărilor de handicap medico-psihologic şi

psihologico-social (economico-financiar)(explicaţii interactive la curs)

Psihologia persoanelor cu dizabilităţi:

1. Psihologia persoanelor cu C.E.S. - criteriu medico-psihologic- vârsta 0-20 ani- handicap medico-psihologic (cu certificat de ajutor financiar permanent)-adevăratul handicap.- boală + deficienţă + incapacitate â handicap.- statul asigură gratis întreţinerea, şcolarizarea, orientarea în activitate.

1. Handicap mintal2. Handicap comportamental3. Handicap de limbaj4. Handicap fizic şi neuromotor5. Handicap vizual6. Handicap auditiv7. Polihandicap (boli, interne, accidente, diagnostic asociat, etc.)

2. Psihologia persoanelor cu nevoi speciale:- Criteriu psihologic-social (economico-financiar).- vârsta 10-80 ani-Handicap social.

1. Marginalizaţii (2 milioane): cerşetori, alcoolici, bătrâni părăsiţi, copiii străzii, prostituate, traficanţi, săracii, toxicomanii, aurolacii, etc.2. Persoane pensionate medical – 2 milioane (gr. I-II şi III).3. Persoane pensionate anual – 4 milioane.4. Persoane bolnave (internate actual în spital) 5. Persoane private de libertate (penitenciare). ~3-4 milioane.6. Şomeri şi necalificaţi, etc.

21

7. alte categorii („căpşunari” etc.).

* Cifrele sunt date cu aproximaţie

Cap. 5 Aspecte specifice copiilor cu C.E.S.

Întâlnim pretutindeni oameni cu deficienţe. Perceperea lor socială nu este întotdeauna constantă, ea variază de la societate la societate, furnizând semnificaţii diferite, funcţie de cultură şi de valorile promovate. Principiul separării oamenilor cu deficienţe de restul societăţii exprimă, pe de o parte, frica acestora de contaminare, iar pe de altă parte forma de a-şi transfera propriile eşecuri sociale, politice, economice asupra celor ce nu aveau cum să se apere de asemenea acuzaţii.

Mulţi oameni au reticenţe faţă de acestea deoarece au o concepţie greşită despre ele. Unii ştiu din trecut despre persoanele cu handicap faptul că erau cerşetori sau lăutari ori au în acest domeniu o slabă experienţă. Nici una dintre aceste idei nu oferă o imagine clară a persoanelor cu deficienţe. Şi ei sunt oameni ca şi ceilalţi: unii dependenţi, alţii independenţi; unii lideri, alţii persoane obişnuite ; unii bogaţi, alţii săraci; unii graşi, alţii slabi etc. Ca orice persoană, ei sunt produsul unic al eredităţii lor şi al mediului, şi sunt indivizi.

Probleme de integrare a copiilor cu C. E. S.Ca fiinţă socială, omul este dependent de ceilalţi oameni. Această

dependenţă înseamnă, de fapt, ajutor, posibilitatea de a comunica şi coopera. Acest lucru dă naştere la sentimentul de apartenenţă şi solidaritate umană, precum şi la sentimentul de securitate al individului.

Din categoria copiilor cu CES fac parte atât copiii cu deficienţe propriu-zise - la care, cerinţele speciale sunt multiple, inclusiv educative, cât şi copiii fără deficienţe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigenţele şcolii. Astfel, din această categorie fac parte: copiii cu deficienţe senzoriale: vizuale, auditive, locomotorii etc., copiii cu deficienţe mintale, copiii cu tulburări afective (emoţionale), copiii cu handicap asociat.

Problema dizabilităţiiÎntâlnim pretutindeni oameni cu deficienţe. Perceperea lor socială nu este

întotdeauna constantă, ea variază de la societate la societate, furnizând semnificaţii diferite, funcţie de cultură şi de valorile promovate. Principiul separării oamenilor cu deficienţe de restul societăţii exprimă, pe de o parte, frica acestora de contaminare, iar pe de altă parte forma de a-şi transfera propriile

22

eşecuri sociale, politice, economice asupra celor ce nu aveau cum să se apere de asemenea acuzaţii. În cadrul societăţilor ce promovează valori religioase, deficienţele pot fi interpretate ca pedepse pentru păcatele săvârşite, ca semne ale «alegerii» sau ale «pedepsirii». În cadrul societăţii moderne, industriale ce promovează valori ale succesului individual şi realizărilor personale, deficienţa reprezintă un dezastru, o nenorocire, o tragedie personală.

Ce se crede despre persoanele cu deficienţe?Mulţi oameni au reticenţe faţă de acestea deoarece au o concepţie greşită

despre ele. Unii ştiu din trecut despre persoanele cu handicap faptul că erau cerşetori sau lăutari ori au în acest domeniu o slabă experienţă. Nici una dintre aceste idei nu oferă o imagine clară a persoanelor cu deficienţe. Şi ei sunt oameni ca şi ceilalţi: unii dependenţi, alţii independenţi; unii lideri, alţii persoane obişnuite ; unii bogaţi, alţii săraci; unii graşi, alţii slabi etc. Ca orice persoană, ei sunt produsul unic al eredităţii lor şi al mediului, şi sunt indivizi. Dar şi persoanele deficiente, la rândul lor, au două păreri în ceea ce priveşte impedimentul lor : unele îl consideră un dezastru, iar altele un simplu inconvenient.

Definirea handicapului/deficientei/dizabilităţiiExistă mai multe perspective de» abordare a handicapului ce se

concretizează în diferite definiţii sau modele ale acestuia :1. Modelul medical Handicapul este definit ca o boală cronică.2. Modelul economic. Pe baza definiţiei medicale, se consideră că persoanele cu handicap sunt incapabile de a munci sau a se deplasa, deci sunt neproductive sau mai puţin productive. Handicapul este, aşadar, o boala economică.3. Modelul limitării funcţionale. Handicapul este definit ca o deficienţă severă, cronică, proprie persoanei care îndeplineşte următoarele condiţii:- manifestă o deficienţă mentală sau fizică sau o combinaţie de deficienţe

mentale şi fizice ;- se manifestă înainte de vârsta de 22 de ani;- pare a continua fără a preciza o limită ;- reflectă nevoia persoanei de îngrijire, tratament sau alte forme de servicii

(de tip special, interdisciplinar sau general) pentru o perioadă îndelungată sau pentru toată viaţa, concepute şi aplicate în mod individual.

4. Modelul psihosocial raportează handicapul la societate. Problema handicapului este plasată la interacţiunea dintre persoane şi diferitele segmente ale sistemului social.

Adaptarea nu mai este unilaterală, nu mai aparţine doar persoanei. Din ce în ce mai mult, societatea este cea care trebuie să se adapteze la persoanele care o compun.

Anul 1981 a fost Anul Internaţional al Persoanelor cu dizabilităţi, iar scopul său oficial: a ajuta persoanele cu handicap să se adapteze din punct de vedere fizic şi psihic la societate.

23

Shearer apreciază că problema reală este cea a societăţii şi nu a persoanei cu handicap, şi anume, cât de dispusă este societatea în a-şi schimba propriile metode şi aşteptări relativ la integrarea persoanei.

UPIAS (Union of Physically Impaired Against Segregation) într-un program publicat la Londra încă din 1976, intitulat «Fundamental Principles of Disability», precizează că handicapaţii înşişi, teoretizând asupra propriei lor condiţii în societate fac distincţia dintre «deficienţa fizică» şi situaţia socială a celor cu astfel de deficienţe, numită «incapacitate» (disability).

Deficienţa fizică este denumită ca lipsă totală sau parţială a unui membru al corpului sau ca deformarea unui membru, a organismului sau a întregului mecanism al corpului.

Incapacitatea fizică este definită ca dezavantaj sau restricţie în activitate, datorită unei organizaţii sociale ce nu ia în seamă (sau nu o face suficient) persoanele cu deficienţă fizică, excluzându-le din aria activităţilor sociale.

Concluzia UPIAS este foarte clară: incapacitatea sau handicapul fizic reprezintă o formă particulară a opresiunii sociale.

Între cele două puncte de vedere prezentate există o diferenţă semnificativă, deşi poziţia teoretică de pe care sunt formulate este în principal aceeaşi:

a) Shearer consideră că societatea trebuie să vrea şi să facă ceva pentru oamenii cu handicap.b) UPIAS consideră că ei înşişi trebuie să lupte pentru a obţine/impune ceea ce doresc.De aici rezultă consecinţele diferite pentru întregul personal care activează

în acest domeniu, în sensul în care este pus în situaţia de a opta între :- a lucra pentru persoane cu handicap;- a lucra cu persoane cu handicap.Integrarea socială în mediul de viaţăRecunoscând faptul că orice proces de readaptare a unei persoane

handicapate ar trebui să ţină cont de măsurile care favorizează autonomia sa personal şi/sau asigură independenţa sa economică şi integrarea sa socială cea mai completă posibil, trebuie incluse şi dezvoltate programe de readaptare, măsuri individuale şi colective care să favorizeze independenţa personală, care să-i permită de a duce o viaţă cât mai normală şi completă posibil, ceea ce include dreptul de a fi diferit. O readaptare totală presupune un ansamblu de măsuri fundamentale şi complementare, dispoziţii, servicii de facilitare care ar putea garanta accesibilitatea la confortul fizic şi psihologic. Adaptarea mobilierului exterior şi urbanismul, accesul în clădiri, la amenajări şi instalaţii sportive, transportul şi comunicaţiile, activităţile culturale, timpul liber şi vacanţele trebuie să constituie toţi atâţia factori care contribuie la realizarea obiectivelor readaptării. Este important şi de dorit de a determina participarea, în măsura posibilului, a persoanelor handicapate şi a organizaţiilor care-i reprezintă la toate nivelele de elaborare a acestor politici.

24

Legislaţia trebuie să ţină cont de drepturile persoanelor handicapate şi să favorizeze, pe cât posibil, participarea lor la viaţa civilă. In cazul în care persoanele handicapate nu sunt în măsura de a-şi exercita în mod deplin drepturile lor de cetăţeni, trebuie să fie ajutate de a participa cât mai mult posibil la viaţa civilă, asigurându-le ajutorul adecvat şi luând măsurile necesare.

Posibilitatea de acces la informaţie este cheia unei vieţi autonome. Mai mult, profesioniştii trebuie să informeze asupra tuturor aspectelor vieţii, iar persoanele handicapate trebuie să aibă posibilitatea de a-şi procura informaţia ele însele.

Dacă natura, gravitatea handicapului sau vârsta persoanei nu permit reconversia sa personală, chiar în atelier protejat, la domiciliu sau în centre de ajutor pentru muncă, ocupaţiile cu caracter social sau cultural trebuie să fie prevăzute.

Măsuri potrivite trebuie avute în vedere pentru a asigura persoanelor handicapate şi în special persoanelor cu handicapuri mentale condiţii de viaţă care să le asigure dezvoltarea lor normală a vieţii psihice (inclusiv cea sexuală). Aceste măsuri necesită informaţii şi educaţie sexuală în şcoli şi instituţii.

Socializarea în familieCopilul diferit se adaptează greu la relaţiile interpersonale, de aceea părinţii

trebuie să joace rolul de tampon, de mediator între copil şi persoanele străine. Uneori părinţii pot dramatiza excesiv reacţiile inadecvate venite din partea unei persoane străine, identificând o falsă rea intenţie într-un gest oricât de neutru.

În alte situaţii, ei neagă tot ceea ce copilul observă în jurul său legat de propria deficienţă, insistă pe răutatea şi ipocrizia persoanelor din anturaj, cultivând la copil convingerea că lumea în care trăieşte este rea.

Pe de altă parte, unii părinţi refuză să ţină cont de dificultăţile sociale determinate de deficienţă. In acest fel, ei îi împiedică pe copii să înţeleagă şi să accepte toate aspectele legate de propria deficienţă.

Datorită acestui rol suplimentar de mediator, reacţiile părinţilor în faţa unui copil cu deficienţă capătă o importanţă majoră. Părinţii reacţionează prin supraprotecţie, acceptare, negare sau respingere. Aceste reacţii au determinat gruparea părinţilor în următoarele categorii: părinţi echilibraţi, părinţi indiferenţi, părinţi exageraţi, părinţi autoritari (rigizi), părinţi inconsecvenţi.

JoculCopiii, majoritatea timpului lor liber şi nu numai, şi-1 petrec jucându-se.

Jocul reprezintă pentru copii o modalitate de a-şi exprima propriile capacităţi. Prin joc, copilul capătă informaţii despre lumea în care trăieşte, intra în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurător şi învaţă să se orienteze în spaţiu şi timp. Putem spune că jocul este «munca copilului».

În timpul jocului, copilul vine în contact cu alţi copii sau cu adultul, astfel că jocul are un caracter social.

Jocurile sociale sunt esenţiale pentru copiii cu handicap, întrucât le oferă şansa de a se juca cu alţi copii. In aceste jocuri sunt necesare minim două

25

persoane care se joacă şi comentează situaţiile de joc (loto, domino, table, cuburi, cărţi de joc etc.).

În perioada de preşcolar se desfăşoară mai ales în grup, asigurându-se astfel socializarea. Din acest motiv, copiii cu handicap trebuie să fie înscrişi la grădiniţa din vecinătate, alături de copiii sănătoşi. Copiii sunt curioşi, dar practici, astfel că ei vor accepta uşor un copil cu deficienţă fizică, care se deplasează în fotoliu rulant sau în cârje. Ei sunt suficient de simpli şi deschişi pentru a accepta uşor un coleg cu probleme de sănătate. Perioada de preşcolar este cea mai indicata pentru începerea socializării copiilor cu handicap. La această vârstă, socializarea se realizează uşor prin intermediul jucăriilor şi al echipamentelor de joc. Totuşi, trebuie să fim atenţi la unele probleme deosebite. Unii copii cu deficienţe au avut experienţa neplăcută a spitalizării şi a separării de părinţi. De aceea, pot apărea reacţii intense, mai ales în primele zile de grădiniţă. În alte cazuri, copilul are probleme legate de utilizarea toaletei şi de deplasare. În aceste situaţii, este de preferat să se solicite prezenţa mamei până la acomodarea copilului în colectivitate şi acomodarea personalului cu problemele copilului.

Jocurile trebuie să fie adaptate în funcţie de deficienţa copilului.Copiii cu tulburări de comportament trebuie să fie permanent sub

observaţie, iar la cei cu ADHD jocurile trebuie să fie cât mai variate.Integrarea şcolarăŞcoala este, de asemenea un mediu important de socializare.Formele de integrare a copiilor cu CES pot fi următoarele: clase

diferenţiate, integrate în structurile şcolii obişnuite, grupuri de câte doi-trei copii deficienţi incluşi în clasele obişnuite, integrarea individuală a acestor copii în aceleaşi clase obişnuite.

Integrarea şcolară exprimă: atitudinea favorabilă a elevului faţă de şcoala pe care o urmează; condiţia psihică în care acţiunile instructiv-educative devin accesibile copilului; consolidarea unei motivaţii puternice care susţine efortul copilului în munca de învăţare; situaţie în care copilul sau tânărul poate fi considerat un colaborator la acţiunile desfăşurate pentru educaţia sa; corespondenţa totală între solicitările formulate de şcoală şi posibilităţile copilului de a le rezolva; existenţa unor randamente la învăţătură şi în plan comportamental considerate normale prin raportarea la posibilităţile copilului sau la cerinţele şcolare.

În şcoală, copilul cu tulburări de comportament aparţine, de obicei, grupului de elevi slabi sau indisciplinaţi, el încălcând deseori regulamentul şcolar şi normele social-morale, fiind mereu sancţionat de către educatori. Din asemenea motive, copilul cu tulburări de comportament se simte respins de către mediul şcolar (educatori, colegi). Ca urmare, acest tip de şcolar intră în relaţii cu alte persoane marginalizate, intră în grupuri subculturale şi trăieşte în cadrul acestora tot ceea ce nu-i oferă societatea.

26

Datorită comportamentului lor discordant în raport cu normele şi valorile comunităţii sociale, persoanele cu tulburări de comportament sunt, de regulă, respinse de către societate. Aceste persoane sunt puse în situaţia de a renunţa la ajutorul societăţii cu instituţiile sale, trăind în familii problemă, care nu se preocupă de bunăstarea copilului.

Referinţe bibliografice:Albu, A., Albu, C, Asistenţă psihopedagogică şi medicală a copilului

deficient fizic, Iaşi, Polirom, 2000;Creţu, C, Curricular diferenţiat şi personalizat, Iaşi, Polirom, 1998;Ionescu, S., Adaptarea socioprofesională a deficienţilor mintal, Bucureşti,

Editura Academiei P.S.R., 1975;Miftode, V. (coord.), Dimensiuni ale asistenţei sociale: forme şi strategii

de protecţie a grupurilor defavorizate, Botoşani, Eidos, 1995.

27

Cap. 6. Handicap cu revelanţă psihologică: Handicapul mintal(Tabel sinoptic)

Handicapul mintal poate însemna mai multe lucruri. Chiar dacă diferitele înţelesuri au multe în comun, ele nu sunt întrutotul identice. Există suficientă literatură care caracterizează clinic-psihologic-pedagogic handicapul mintal.

Termeni ca deficienţă mintală, arieraţie, retardare mintală, oligofrenie, întârziere mintală, dizabilitate mintală, patologie mintală, folosiţi adesea în literatură, sunt sinonimi cu cel de handicap mintal.

DefiniţiiOligofreniile sunt stări de nedezvoltare psihică sau de dezvoltare psihică

incompletă (cuvântul rezultă din alăturarea a doi termeni greceşti: oligos=puţin, frenos - suflet).

Această nedezvoltare sau subdezvoltare deşi cuprinde de obicei întreaga sferă a vieţii psihice are ca trăsătură principală afectarea proceselor intelectuale, a gândirii şi îndeosebi a abstractizării şi generalizării. În acelaşi timp procesul patologic poate să împiedice în mod proporţional şi dezvoltarea altor funcţii psihice ca afectivitatea, caracterul şi personalitatea. Se exprimă prin trei forme: debilitate, imbecilitate, idioţie.

Debilitatea mintală este „un deficit global congenital şi ireversibil, o deficienţă mintală în funcţie de care un subiect nu reuşeşte să se descurce sau să se îngrijească de propria sa existenţă”(Zazzo).

Volta scrie că debilitatea mintală este un deficit permanent al proceselor cognitive care împiedică putinţa împlinirii multiplelor existenţe ale vieţii individuale şi sociale”.

Întârzierile mintale sunt stări reziduale de etiologie complexă şi variată, caracterizate prin dezvoltarea psihică deficitară, ce afectează în principal funcţiile cognitive, în grade diferite faţă de subiecţi de aceeaşi vârstă şi care au avut condiţii similare de dezvoltare.

Elementele definitorii:- dezvoltare psihică deficitară, avându-şi etiopatogenia în factorii care

intervin până la vârsta de 3 ani;

28

- deficienţă dominantă cognitiv-operaţională, asociată frecvent cu tulburări afective, voliţionale, comportamentale, cu repercusiuni asupra întregii personalităţi.

Simptomatologie organică cu specificitate relativă (neurologică, endocrinologică), a cărei frecvenţă şi severitate este proporţională cu gravitatea deficienţei.

Frecvent întâlnim termenul de întârziere mintală, căruia în literatura de specialitate în limba engleză îi corespunde mental retardation, iar în literatura franceză se utilizează termenul arrieration mentale, corespondentul român - înapoiat mintal.

The International Encyclopedia of Education (1988; 1991) şi Diagnostic Statistical Manual of Mental Disordies (1994) de care se folosesc specialiştii americani şi europeni pentru elucidarea deficienţei mintale, recomandă conceptul de retard mintal (RM). Retardul mintal se caracterizează prin câteva niveluri de deteriorare mintală, printr-o funcţionare intelectuală sub medie (sub 70) care debutează înainte de 18 ani şi care este însoţită de existenţa unor deficite în comportamentul adaptativ. Se evidenţiază 4 grade de retard mintal, cărora le corespunde un anumit QI (coeficient intelectual) după scara Wechsler, apreciat de Grossmann, 1977: uşor (55-69); moderat (40-54); sever (25-39); profund (mai jos de 24).

Deficienta mintală este o insuficienţă globală şi un funcţionament intelectual semnificativ inferior mediei, care se manifestă printr-o stagnare, încetinire sau o lipsă de achiziţie în dezvoltare, determinate de factori etiologici, biologici şi/sau de mediu, care acţionează din momentul concepţiei, până la încheierea maturizării.

Conceptul de handicap a început să se folosească atunci când se atenţionează asupra existenţei unei distorsiuni în dezvoltare. Iniţial, termenul a fost rezervat pentru handicapul fizic apoi s-a extins şi asupra celui mintal, evidenţiindu-se grade diferite. Dicţionarul de psihologie (1997) dă următoarea explicaţie: persoana dezavantajată ca urmare a unei deficienţe fizice, motrice, senzoriale, de limbaj sau intelect de la naştere sau în cursul dezvoltării sale o numim persoană cu handicap.

Formele handicapului mintalO primă clasificare este:a) Handicapul de structură mintală care constituie o patologie de organizare şi dezvoltare a personalităţii şi deci se înscrie într-o formă de patologie de evoluţie;b) Organizarea mintală normală care în faţa unei agresiuni patogenetice sau

de suprasolicitare nu poate depăşi anumite limite - de adaptare sau de învăţare.În interiorul acestor categorii sunt cuprinse, în fond, toate formele de

organizare mintală şi tulburările acesteia, de la imbecilitatea profundă, până la normalitatea statistică.

29

A. Handicapul prin modificări ale organizării mintale

Deficienţa mintală:a) Deficienţe mintale induse prenatal prin eredopatii: encefalopatii

demielinizante, mucopolizaharidoze, anomalii craniene transmise genetic, ectodermatoze congenitale, aberaţii cromozomiale, degenerescentă cerebro-maculară, idioţia amaurotică familială Tay-Sachs etc.

b) Deficienţe mintale consecutive bolilor degenerative asociate cu erori metabolice: degenerescentă hepato-lenticulară, boala Wilson, boli degenerative care împiedică unele tractusuri de fibre nervoase sau fibre neuronale, ataxiile spinocerebeloase, ataxiile Fridrich, alte forme de taxie ereditară, degenerescenţa piramidală, paraplegia spastică progresivă familială, boli ale ganglionilor bazali sau extrapiramidali, distonie musculară, coreea Huntington, boala neuronului periferic, boala Werdnig Hofmann, atrofia optică familială, ataxie-telangiectazie etc.

c) Deficienţe mintale consecutive datorate fenopatiilor infecţioase: lues, rubeolă, toxoplasmoză etc.

d) Deficienţe mintale consecutive embriopatiilor de iradiaţie.e) Deficienţe mintale consecutive fenopatiilor izoimune cu icter nuclear.e) Deficienţe mintale consecutive cretinismului genetic.g) Deficienţe mintale consecutive encefalopatiilor mintale cu cauză

nedefinită.h)Deficienţe mintale consecutive accidentelor, infecţiilor, traumatismelor

cerebrale, hemoragiilor.i) Deficienţă mintală postmeningială, encefalitică etc.j) Deficienţă mintală posttraumatism cerebral.k) Deficienţă mintală postaccidente vasculare cerebrale, boli de deficit sau

cauze neclare.l)Deficienţă mintală postimunizare: tuse convulsivă, variolă, rabie etc.

B. Handicapul prin modificări ale funcţiilor intelectuale Disritmiile dezvoltării psiho-intelectuale.

Disritmiile sunt forme de tulburări ale procesului de organizare mintală, nu de organizare, deci nu sunt determinate de modificări structurale genetice. Ele sunt induse prin tulburările de ordin patologic sau constitual al organismului în ansamblu, fără vreo formă de agresiune cerebrală specifică.

Disritmiile sunt caracterizate prin: a) absenţa unei patogenii cerebrale care să fi determinat modificări structurale stabile; b) modificări inegale ca durată şi intensitate a funcţiilor psihice; c) reversibilitatea totală în cadrul unor limite largi ale normalului; d) caracterul fazic şi tranzitoriu; e) tulburările activităţii intelectuale sunt totdeauna secundare; f) nu produc modificări de durată ale personalităţii.

30

Prima categorie este cea a disritmiilor intelectuale de evoluţie. Privaţiunea stimulativă a creierului sub aspectul relaţional sau de cunoaştere la vârsta de 1 an produce încetinirea ritmului de dezvoltare mintală sau o stagnare a acestuia. Atât încetinirea cât şi stagnarea dacă sunt condiţionate exogen şi de scurtă durată produc numai tulburări intelectuale de evoluţie. O privaţiune primară de mai lungă durată poate imprima un ritm mai lent de dezvoltare a întregii personalităţi pe o perioadă mai lungă de timp. Dar această disritmie de evoluţie nu afectează nici zestrea genetică, nici structura mentală, ci numai capacitatea de recepţie şi prelucrare. Diagnosticul diferenţial faţă de deficienţa mintală de structură se face prin proba de învăţare.

Disritmiile dezvoltării psiho-intelectuale de evoluţie:- constituţionale (ritm lent de dezvoltare);- privaţiune afectivă sau de cunoaştere;- maladii somatice cronice;- forme de hospitalism;- traumatisme psiho-afective;- privaţiune de joc;- tulburări temporale senzoriale;- tulburări temporale de psiho-motricitate etc.Disritmiile dezvoltării psiho-intelectuale disfuncţionale:- sindromul de nedezvoltare a vorbirii;- întârziere în dezvoltarea limbajului;- tulburările parţiale ale văzului, auzului etc;- tulburările nevrotice;- tulburările de tip psihotic;- tulburările de memorie;- tulburări de atenţie;- tulburări ale limbajului scris;- dispraxiile etc.Caracteristica acestor disritmii este dată de faptul că în contextul funcţiilor

mintale şi de cunoaştere, de la o vârstă foarte mică sau pe parcursul dezvoltării, o funcţie sau câteva din constelaţia funcţiilor cognitive la nivel senzorial sau intelectual sunt tulburate.

31

DEFICIENŢA MINTALĂDefiniţie

Deficienţele mintale sunt stări de nedezvoltare psihică sau de dezvoltare psihică incompletă.

Această nedezvoltare sau subdezvoltare deşi cuprinde de obicei întreaga sferă a vieţii psihice are ca trăsătură principală afectarea proceselor intelectuale, a gândirii şi îndeosebi a abstractizării şi generalizării. În acelaşi timp procesul patologic poate să împiedice în mod proporţional şi dezvoltarea altor funcţii psihice ca afectivitatea, caracterul şi personalitatea.

Manifestări psihopatologice şi tulburări comportamentale în relaţie cu gradul de deficienţă.

Deficienţa mintală profundă cuprinde copii cu un Q.I. sub 20 şi o vârstă mintală ce nu depăşeşte 3 ani. Această situaţie se traduce în plan clinic prin faptul că deficienţii respectivi sunt nonantrenabili şi practic irecuperabili, neputându-şi asigura autoprotecţia şi autoîntreţinerea.

Ei nu reuşesc să-şi însuşească limbajul vorbit sau scris. Aceştia nu sunt capabili să se ferească de pericolele fizice care le ameninţă viaţa. Ei sunt complet irecuperabili, rămânând dependenţi faţă de cei din jur toata viaţa.

Înfăţişarea lor e caracteristică, idioţii au un facies dismorf cu numeroase malformaţii craniofaciale. Expresia feţii e nătângă, gura rămâne întredeschisă, privirea nefocalizată. Idioţii sunt hipotrofici, hipostaturali, au tulburări endocrine, modificări osoase ale coloanei vertebrale, iar degetele prezintă diverse anomalii.

Dezvoltarea psihomotorie este foarte deficitară; de obicei nu reuşesc să achiziţioneze mersul, rămânând paralizaţi în pat toată viaţa. În formele grave nu se stabileşte controlul sfincterian.

Vorbirea nu depăşeşte vârsta de 1 an şi jumătate. Activitatea lor e dezordonată, lipsită de scop, ei stau în pat indiferenţi, se balansează ritmic sau devin agitaţi fără motiv, se autolovesc sau comit acte agresive. Mişcările sunt imprecise, parazitate de hiperkinezii, tremurături. Instinctele sunt exagerate.

32

Deficienţa mintală severă reuneşte indivizii cu un coeficient intelectual între 20 şi 34 şi cu o vârstă mintală de 3 - 5 ani, fapt care le permite să fie slab antrenabili şi parţial recuperabili. Ei reuşesc să-şi însuşească limbajul vorbit dar nu şi pe cel scris, pot dezvolta deprinderi igienice elementare, fiind capabili de acte simple de autoservire. De asemenea, posedă capacitatea de autoprotecţie faţă de pericolele fizice imediate, însă nu pot să se autoconducă în viaţa socială.

Dezvoltarea psihomotorie şi motricitatea sunt tulburate prin prezenţa unor sindroame neurologice. Motricitatea voluntară e imprecisă, parazitată de tremurături, impulsuri, grimase, însă bolnavii învaţă să meargă şi pot să achiziţioneze unele deprinderi motorii.

Atenţia spontană de regulă vie; memoria uneori diminuată, poate să fie hipertrofiată, excepţională.

Gândirea rămâne concretă, dependentă de unele situaţii obişnuite pe care imbecilul poate să înveţe să le rezolve mecanic. Ei nu reuşesc să înţeleagă relaţiile spaţiale, să achiziţioneze noţiunea de număr.

Afectivitatea lor e labilă, ei simt nevoia mângâierii, protecţiei, expresia emoţională e vie, sunt uşor excitabili dar se potolesc repede. Le place sa fie lăudaţi.

Deficienţa mintală moderată include subiecţii cu un Q.I. ale cărui valori sunt cuprinse între 35 şi 49. Această grupă cuprinde inşi antrenabili şi parţial educabili; ei au o vârstă mintală de 5 - 7 ani, având posibilitatea însuşirii cunoştinţelor primelor două clase primare. Fiind capabili să înveţe o meserie simplă, ei pot să-şi câştige total sau parţial mijloacele necesare traiului şi să se autoconducă, de aceea sunt consideraţi drept recuperabili.

Dezvoltarea psihomotorie poate să fie întârziată. Procesele de cunoaştere sunt alterate în mod neomogen, fiind modificată în mod constant numai dezvoltarea gândirii. Atenţia spontană, uneori foarte vie, împiedică pe bolnav să se concentreze asupra unei activităţi. Memoria în majoritatea cazurilor, nu se modifică evident ci din contră dezvoltarea ei mai bună suplineşte insuficienţele gândirii.

Gândirea rămâne incomplet dezvoltată, păstrând un caracter concret. Bolnavii ancoraţi în experienţa obişnuită nu reuşesc să depăşească concretul senzorial, să ajungă la stadiul de noţiuni abstracte. De aceea ei nu pot să deosebească esenţialul de neesenţial, generalul de particular, să opereze cu noţiuni elaborând judecăţi şi raţionamente. Vorbirea reflecta dificultăţi de gândire.

În motricitate uneori se observă o întârziere în maturizare, iar mai târziu bolnavii rămân cu unele aspecte de insuficientă coordonare în mişcările voluntare.

Trăsătura caracteristică a afectivităţii este imaturitatea, exteriorizată prin tendinţa la izbucniri zgomotoase dar de scurtă durată, labilitatea emoţiilor, dependenţa faţă de familie, nevoia de protecţie asociată cu egocentrism ca şi nevoia de satisfacţii imediate.

33

Deficienţa mintală medie constituie grupa cea mai numeroasă a oligofrenilor, reprezentând 80% din ansamblul acestora; coeficientul intelectual al acestor deficienţe este cuprins între 50 şi 70, ceea ce corespunde unei vârste mintale de 7 - 10 ani. Ele se evidenţiază la vârste mai mari, majoritatea lor fiind diagnosticate în perioada şcolarităţii, necesitând o asistenţă orientată preponderent psihosocial.

Indivizii cu deficienţă medie sunt în general eumorfici. Prezintă hipoprosexie voluntară şi spontană; astfel, deficienţii mintali prezintă o bună mobilizare, distribuţie şi mobilitate a atenţiei, dar o slabă putere de concentrare, fiind uşor atraşi de stimuli nesemnificativi din mediu. Totodată, ei prezintă şi o anumită incapacitate de a-şi inhiba răspunsuri învăţate, pe care le oferă şi în situaţii inadecvate. Memoria se caracterizează printr-o insuficientă fixare, alături de slăbirea memoriei de scurtă durată. Gândirea se caracterizează printr-un flux ideativ sărac, cu ritm lent al ideilor, iar conţinutul ideativ este legat în mod predominant de aspectele real-concrete ale existenţei.

În virtutea gradului înalt de sugestibilitate şi credulitate, deficientul mintal prezintă o mare aviditate de relaţionare afectivă în care îşi caută protecţie şi securitate. Deşi cei mai mulţi sunt ataşaţi şi afectuoşi, unii se caracterizează prin egoism, egocentrism, slabă toleranţă la frustraţie şi situaţii privative, faţă de care reacţionează amplu şi impulsiv. Datorită iritabilităţii şi irascibilităţii sale, deficientul mintal are ieşiri violente în situaţii limită, constrângătoare sau când se încearcă reprimarea acţiunilor sale indezirabile. Aceste manifestări ilustrează fragilitatea organizării lor psihice şi a vulnerabilităţii sporite, atât în faţa tendinţelor interne ale trebuinţelor proprii, cât şi la incitaţiile ambianţei.

Intelectul de limită este format dintr-o categorie de indivizi a căror posibilităţi intelectuale sunt mai reduse sub limita inferioară a nivelului mediu. Ei nu reuşesc să-şi completeze instrucţia şcolară, prezentând dificultăţi importante după intrarea în clasa a V-a, a VI-a. Coeficientul intelectual (QI) este 71 - 89 iar vârsta mintală, 12 -14 ani.

Ei nu pot atinge faza de gândire abstractă formal-logică, ceea ce face ca să nu poată înţelege raţionamentele formale matematice, procesele de cauzalitate complexă.

W. Mayer-Gross atrage atenţia asupra acestei categorii de „proşti, liminari, limitaţi” care ar fi mai numeroasă decât cele 3 grupe anterioare la un loc, iar Peter Hays consideră că intelectul de limită este mai puţin rezultatul unor procese patologice cerebrale şi mai degrabă o creaţie artificială a societăţii moderne cu cerinţele sale faţă de individ.

Insuficienţa cognitivă concomitentă şi consecutivă deficienţelor senzorio-neuro-motorii

34

Aceste perturbări, expresie a anomaliilor neurologice centrale sau periferice, limitează aferentaţia senzorială şi, în mod secundar, aria informaţională.

Deficienţele senzoriale, mai ales vizuale şi auditive, trec de cele mai multe ori neobservate înainte de şcolaritate, prejudiciind atât randamentul şcolar, cât şi comportamentul general. Astfel, ambliopiile, ca şi alte tulburări de vedere, antrenează un deficit de organizare a percepţiei spaţiale şi motorii, fapt care impietează asupra dezvoltării gândirii categoriale. Hipoacuziile şi în general tulburările de auz determină dificultăţi în organizarea limbajului şi un tablou comportamental de oligofrenie severă, copilul devenind agresiv, bizar, opozant sau, dimpotrivă, inhibat, repliat asupra lui însuşi.

Deficienţele motorii, secundare unor leziuni ale sistemului nervos central sau periferic sunt asociate deseori oligofreniei, ca expresie a aceleaşi etiologii organice. Prin deficitul conduitei eupraxice, se determină în mod secundar scăderea informaţiei care, la rândul ei, are drept consecinţă un deficit conceptual cu implicaţii negative asupra dezvoltării cognitive. La fel, şi instabilitatea motorie poate, jena capacitatea de învăţare, iar unele deprinderi motorii condiţionate să-şi piardă valoarea lor formativă” (J. de Ajuriaguerra, 1974, p. 645).

Tulburările afazo-apraxo-agnozice sunt determinate de leziuni cerebrale şi determină întârzieri în apariţia limbajului vorbit şi scris, cât şi în privinţa posibilităţilor de organizare spaţială a subiectului.

Psihoprofilaxia dificultăţilor adaptative îndeficienţele mintale

O persoană cu handicap mintal, indiferent de severitatea acesteia, trebuie privită ca o individualitate specifică, diferită de alte persoane din aceeaşi categorie. Etichetarea acestor indivizi, reflex al unei mentalităţi simplificatoare, le poate aduce deservicii morale. Fiecare dintre aceştia au probleme proprii şi resurse diferite. Din păcate, cu cât nivelul de afectare al funcţiilor mintale este mai sever cu atât este mai dificilă posibilitatea de comunicare, perceperea diferenţelor şi nevoilor lui şi în consecinţă asistarea.

Experienţa acumulată în aplicarea acestor principii generale s-a materializat într-o serie de reguli specifice activităţii de asistare a persoanelor cu handicap mintal:

- copiii cu handicap mintal ar trebui să locuiască împreună cu familia;- orice adult cu handicap mintal care ar dori să părăsească casa părinţilor ar

trebui să aibă posibilitatea să o facă;-orice alternativă rezidenţială oferită unui astfel de client ar trebui, dacă

doresc, să poată locui împreună cu alte persoane fără handicap mintal;-locuinţele alternative ar trebui să fie integrate în mod adecvat în

comunitate;

35

-indivizii cu handicap mintal ar trebui să locuiască într-un mediu care să includă persoanele de ambele sexe;

-indivizii cu handicap mintal ar trebui să fie integraţi într-un ciclu şi un program de viaţă normale.

În legătură cu problema complexă şi deseori spinoasă a plasării într-o instituţie, Kohler şi Dubost (1973) consideră că aceasta este necesară în următoarele situaţii:

- atunci când existenţa unor tulburări senzorio-motorii sau somatice asociate necesită tratament şi reeducare intensivă (epilepsia, hiperactivitatea, interferenţele nevrotice sau psihotice);

- atunci când anumite momente ale dezvoltării deficientului pun probleme serioase părinţilor (cum este de exemplu, pubertatea, îndeosebi la băieţi);

- atunci când cadrul familial este intolerant (rejecţie parentală sau din partea fraţilor sau surorilor) sau incapabil să se ocupe în mod decent de persoana cu handicap mintal (deficit mintal al părinţilor, familie dezorganizată etc.);

Madle consideră că normalizarea urmăreşte maximizarea integrării sociale a persoanelor cu handicap mintal. Ea poate fi realizată atunci când aceste persoane:

- trăiesc într-un cadru cultural normativ;- se întâlnesc şi comunică cu persoane din aceeaşi grupă de vârstă;- folosesc serviciile sociale obişnuite (şcoli, magazine, cabinete medicale etc);- locuiesc în condiţii similare sau apropiate de cele ale persoanelor nedeficiente.

Tabel sinoptic cu formele şigradele de handicap ale deficienţei mintale

(Comentarii cu participare la curs)

H.M(D.M.)

Q.I. Denumirea Alte informaţii Grad de handicap

1 0-19 Deficienţă mintală gravă

IDIOŢENIE

Se comportă ca un copil de 2-3 ani.Nu sunt şcolarizabili.Sunt dependenţi fizic şi psihic

Gradul I cu însoţitori suport financiar

2(20-49)

20-34

35-49

Deficienţă mintală severă.

(Vârsta mintală psihică de 3-5 ani)

Deficienţă mintală medie

(Vârsta mintală psihică 7-8 ani)

Şcolarizabili.Semidependenţi (I-II).Diagnostic asociat

Gradul II cu programe speciale ;i

specializate

36

H.M(D.M.)

Q.I. Denumirea Alte informaţii Grad de handicap

3 50-69 Deficienţă mintală uşoară.

Vârsta mintală psihică 10-12 ani.Şcolarizabili (I-IV).Meserie elementară.Independenţi.Se pot căsători

Gradul III cu înlesniri la sănătate şi

învăţământ.Nu primesc suport

financiar.

Sintagme substitutive:- dizabilitate mintală;- handicap mintal;- oligofrenie;- patologie mintală.

Cap. 7. HANDICAPUL COMPORTAMENTAL

Sub această denumire se încearcă în ultima perioadă de timp cuprinderea sistematică, explicativ-terapeutic-educativ-recuperativă a unei categorii relativ diverse de manifestări constituind tulburări ale conduitei sau comportamentului social. Ca perioadă de vârstă aceste manifestări vizează mai ales pubertatea, dar şi prepubertatea şi adolescenţa pentru că, în aceste perioade de viaţă se întâlnesc mai des.

Pentru o abordare sistematică, ordonată, considerăm că este necesară, în prealabil, definirea terminologiei acestui domeniu care este diversă şi relativă. Cel mai des întâlnim termenul de – tulburare de comportament – termen ce a pornit şi este folosit mai des (din/şi în) domeniul neuropsihiatriei şi psihopatologiei copilului cuprinzând prin extensie toate manifestările ce constituie abatere de la norma morală, socială, juridică etc. Tulburarea de comportament în sensul larg psihologic (comportamentul fiind definit ca fiind partea efectorie, manifestă a activităţii psihice) există în toate bolile având în vedere că relaţia individului cu mediul este tulburată în orice afecţiune.

Aici însă discutăm despre acele manifestări ce încalcă normele morale, sociale şi juridice.

Delicvenţa juvenilă – termen ce vizează mai ales acele manifestări ce intră sub incidenţa legii juridice. El a fost introdus de Shellin şi Smerton ca şi alţi termeni cum ar fi:

a) comportament deviant ce ar cuprinde manifestările ce constituie abatere de la norma socială;

b) comportament aberant ce ar cuprinde mai ales acele manifestări ce presupune aspecte patologice ce ar sta în spatele acestei conduite (psihopatii);

c) comportament antisocial sau infracţional ce intră sub incidenţa legii prin încălcarea legii juridice.

37

Găsim apoi, cu o anumită frecvenţă în utilizare, termenul de „inadaptare” opus celui de adaptare (ce constă în procesul de conformare a individului la mediul social), inadaptare ce merge de la simple probleme în procesul de inserţie şcolară sau socială şi până la conduite cu tentă antisocială.

Alţi autori consideră că toate aceste conduite sunt forme de dezechilibru psihic pornind predominant din sfera emoţională, volitivă şi atitudinală deci ele, după părere lui I. Străchinaru ar fi tulburări de caracter – caracteriopatii.

Trebuie subliniat însă faptul că aprecierea acestor forme de abatere de la normă trebuie să se facă ţinând seama de mai multe criterii de analiză şi judecată şi anume:

- etico-moral;- juridic;- medical;- psihopatologic;- social;- educativ-pedagogic.

1) A. Tipuri de comportament dezadaptativ

1. Comportamentul agresiv acele conduite sau atitudini vizând vătămarea sau demersul distructiv (auto şi heteroagresiv) şi care porneşte din străfundurile activităţii psihice de la nivel bazal intructiv-pulsional pe linia impulsului de conservare.

Caracteristic tuturor animalelor în acţiunea de supravieţuire şi conservare, caracteristic şi omului dar într-o manieră socializată prin interiorizarea normelor moral-juridice, sociale ce-l jalonează, comportamentul agresiv devine manifestare de inadaptare doar când depăşeşte aceste jaloane. Între aceste limite acceptate social (vezi afectivitatea fotbalistului, a soldatului sau chiar a solistului, vezi agresivitatea etc.) agresivitatea are un evident rol adaptativ.

Caracteristica acestei categorii este însă doar acea suită de conduite ce duc la lezarea, atentarea la integritatea corporală sau vătămarea celuilalt sau a propriei persoane sau chiar la ucidere şi sinucidere.

2. Comportamentul instabil caracterizat de treceri rapide de la o dispoziţie la alta, de la o stare la alta, schimbări rapide de polaritate emoţională, atitudinală şi comportamentală (vezi hiperkinetism).

3. Comportamentul impulsiv ce are specifică modalitatea de reacţie intempestivă, bruscă cu scăderea controlului filtrului raţional. Presupune de obicei acumulări de tensiune psihică, dorinţa de schimbare a acestei situaţii, schimbare ce se produce printr-o „descărcare” bruscă sub forma actelor impulsive.

Este un tip de comportament strâns legat de cele două forme anterior enunţate.

38

4. Comportamentul pervers – are drept caracteristică schimbarea scopului şi sensului conduitelor, atitudinilor în sensul pierderii valorii social acceptate a acestor conduite, în sensul inexistenţei unui acord între: gând, vorbă şi acţiune, deşi există conştiinţa anormalităţii acestui dezacord, deci există interiorizate normele şi valorile morale, sociale (vezi minciuna, alterarea adevărului, perversiunile sexuale).

5. Comportamentul demonstrativ-histrionic are drept caracteristică coloratura hedonist-teatralistă vizând obţinerea unor revendicări sau evitarea unor pedepse.

Toate aceste tipuri de conduite se întâlnesc în manifestările comportamentale pe care o să le abordăm în continuare; în unele găsind combinaţii ale mai multora din ele în altele dimpotrivă, dar întotdeauna, dominând un anume tip ce dă astfel coloratură specifică manifestărilor respective.

2) B. Forme ale tulburării de comportament

1. Inadaptarea şcolară este cea mai simplă şi mai puţin gravă formă a tulburării de comportament şi se manifestă prin: absenteism – fuga de la şcoală – atitudine pasivă eventual negativistă faţă de activitatea de învăţare.

2. Fuga şi vagabondajul. Fuga este un comportament inadaptat prin care individul părăseşte brusc mediul social habitual. Vagabondajul este considerat de către unii specialişti drept o fugă repetată sau o fugă pe timp mai îndelungat.

Aceste forme de conduită răspund pe moment unor nevoi de iminentă „descărcare” de tensiunile stresante ale mediului, fiind considerată de către cei mai mulţi puberi singura soluţie de „ieşire din situaţie”. Ele duc însă, şi mai ales vagabondajul, la asocierea în grupuri cu tentă şi activitate antisocială (banditismul) grupuri care, prin specificul lor, oferă puberului condiţia de

a. a fi acceptat social cu toate defectele lui – grupul reprezentând societatea la nivel restrâns;

b. a găsi un rol şi un statut, deci a se realiza;c. a stabili şi dezvolta relaţii sociale: prietenie, iubire, etc. având în vedere

că între membrii grupului funcţionează intens un fenomen de transfer informaţional şi afectiv numit empatie.

3. Furtul-însuşirea lucrurilor altuia mergând pe linia trebuinţei de posesie care, în aceste situaţii este exacerbată (uneori acută pe fondul unor necesităţi stringente).

Atunci când se combină cu agresivitate şi violenţă găsim manifestări ca:- furt prin spargere;- tâlhărie etc.- cleptomanie.

39

Atunci când se combină cu arta persuasiunii ia forma înşelătoriei. Ajungem astfel să discutăm o altă formă de manifestare a tulburării de comportament şi anume falsificarea adevărului sau minciuna.

4. Minciuna sau falsificarea adevărului cu scopul acoperirii unor comportamente inadaptabile sau de a le motiva, de a obţine ceva, de a schimba părerea cuiva, deosebită de minciuna convenţională şi chiar de cea patologică – mitomania care este o tendinţă obsesiv-impulsivă de falsificare a adevărului fără un motiv explicit, vizibil. Se deosebeşte mult şi de ceea ce în psihopatologie se numeşte pseudologia fantastică şi se întâlneşte mai des în debuturile discordante sau în dezvoltările dizarmonice de personalitate în pubertate.

5. Tulburările comportamentului sexuala) Tulburările de dezvoltare ale sexualităţii:

1. infantilismul sexual;2. hermafrodismul – bisexualismul.

b) Tulburări de alegere şi găsire a partenerului:1. homosexualismul (lesbianismul);2. zoosexualismul – partenerul este un animal;3. necrosexualismul – partenerul este un cadavru;4. pedosexualismul – partenerul este un copil;5. gerontosexualismul – partenerul este o persoană în vârstă.

c) Tulburări ale modului de realizare a actului sexual.1. voierismul sau exhibiţionismul – expunerea organelor sexuale sau

consumarea actului sexual cu spectatori.2. fetişismul – realizarea plăcerii sexuale în prezenţa unui obiect al

persoanei ce simbolizează partenerul;3. sadism – obţinerea plăcerii numai dacă în timpul actului sexual îşi

chinuie partenerul;4. masochismul – obţinerea satisfacţiei sexuale numai dacă, în timpul

actului sexual este chinuit de către partener. Se întâlneşte deseori asociată cu forma anterioară (sado-masochistă).

5. masturbaţia sau onanismul – autostimularea sexuală normală în anumite limite de frecvenţă şi vârstă, dar patologică înainte de pubertate şi după vârsta adolescenţei; în prima situaţie pentru că la vârste mici trebuinţa sexuală nu ar trebui să fie atât de puternică încât să ceară imperios satisfacerea ei, iar în cea de a doua situaţie pentru că, după această perioadă instinctul sexual este firesc să fie satisfăcut pe căile şi mijloacele specific umane, normale.

Cauzele tuturor acestor forme de manifestare antisociale, deviante, aberante, pot fi sistematizate astfel:

1. Cauze ce ţin de mediul familial:a. sistemul educativ rigid, ultrarestrictiv;b. sistemul educativ larg, inconstant, inconsecvent;c. modele negative.

2. Cauze ce ţin de grupul social mai larg (prietenii-şcoala):

40

a. grup social (şcolar) refractar;b. cerinţe sociale (şcolare) exagerate, peste capacităţile de conformare

ale individului;c. lipsa de tact şi pricepere ale celor puşi să educe;d. dezordine socială – anomie-alienarea valorilor.

3. Cauze ce ţin de structura psihică a individului.

PERIODIZAREA VÂRSTELOR ÎN

COMPORTAMENTUL DEVIANTla copii şi tineri (0-25 ani)

În abordarea comportamentului deviant a vârstelor mici (0-10 ani) de mare folos, în sens psihanalitic, pedagogic şi psihologic, ne sunt două cărţi: „Copilul şi familia” (Paul Osterrieth - Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973) şi „Defectele copilului (Andre Berge - Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968), mai ales ultima unde găsim „in unce” etiologia ontogenetică a devierilor. A. Berge delimitează defectele copilului în 4 categorii:

1. Defectele sâcâitoare:- agitaţia- încetineala- spiritul de împotrivire- nesupunerea- furia- dependenţa totală

2. Defecte umilitoare:- obrăznicia- lenea- dezordinea- lipsa de îngrijire- murdăria- purtările urâte

3. Defecte respingătoare:

41

- gelozia- răutatea- hoţia- minciuna- tulburările sexuale

4. Defecte indiferente:- egoismul- orgoliul- arivismul- curiozitatea- lăcomia- plictiseala.

Aceste defecte pot fi considerate normale pentru copii normali, numai că pot face-şi chiar o fac-trecerea spre manifestările comportamentului deviant, avându-şi izvorul în educaţie, în contactul cu societatea sau în diverse slăbiciuni psihico-fizice.

Raportat la reperele de vârstă (0-20 ani), manifestările devianţei se fac în funcţie de dezvoltarea bio-psihică, de anumite stadialităţi ierarhice, mature sau imature, cu toată intervenţia plurifactorială a agenţilor stresanţi, frustranţi, anxioşi etc.

La copiii mici (0-6 ani) comportamentul are anumite caracteristici:- o mare sugestibilitate şi o nediferenţiere între eu şi altul;- conduitele legate de interdicţii sunt greu suportate (deposedarea de

jucării); în acelaşi timp apare teama de pedeapsă şi „durerile” privării afective;- agresivitatea se declanşează uşor şi se poate perpetua şi intensifica;- minciuna, mai ales la preşcolari, poate fi agresivă (pentru a provoca

pedeapsa cuiva-frate, coleg) sau poate fi din apărare, cu scopuri evazive sau din lăudăroşenie (copilul imaginează);

- comportamentele deviante se manifestă prin dominante ca: teama de sancţiune, inadaptarea socială şi, foarte rar, aspecte antisociale.

La şcolarul mic (6-10 ani)- persistă minciuna, mai ales din instinctul de apărare, care are o pondere

foarte mare în mediul şcolar şi familial.- tot în această perioadă se poate manifesta fuga de acasă, ca prim semn al

vagabondajului; poate fi reacţii în familiile dezorganizate sau situaţii şcolare tensionate sau, prin imitaţie, influenţa străzii sau nevoia excesivă de aventură. Ştim că fuga de acasă şi vagabondajul împing la înşelătorii şi cerşetorii (un bilet în plus , cinema etc.).

- furtul se manifestă mai ales prin însuşirea obiectelor şcolare (guma, creioane, ceasuri etc.), la început ca reacţie de moment sau ca să fie dăruite.

- bătaia poate fi o formă de autoapărare, de terorizare sau pentru a lua un obiect; servilismul celor slabi, conflictele se rezolvă prin bătaie şi se extind latent ca durată.

42

- piromania-plăcerea copilului de a se juca cu focul şi cu chibriturile-poate apărea ca o manifestare predelictuală.

La puberi (10-14 ani)- adolescenţa primară - se dezvoltă dorinţa de afirmare în care are loc identificarea Eu-lui cu modele interdependente de comportament - creşte înţelegerea semnificaţiei conduitelor, a substratului lor moral corect sau deviant, experienţa socială devine mai densă.

În perioada 14-16 ani (adolescenţa secundară) tulburările de comportament (devierile de conduită) au cea mai mare frecvenţă, ca apoi să cunoască o scădere, dar nu prea mare (mai ales acum).

- minciuna devine mai subtilă (şi mai densă ca autoapărare);- creşte tendinţa spre chiul (absenteism, întârzieri la şcoală, etc.- tendinţe de fugă şi opoziţia critică faţă de autoritatea părintească, chiar

faţă de profesori şi şcoală creează uneori conflicte;- apare tendinţa spre neconformism şi infatuare;- apare şi se instalează fuga de la ore;- atracţia străzii: găşti, acte huliganice, furt, reuniuni excentrice, fumat, băut,

droguri etc.;- apar primele experienţe sexuale şi se conturează şi structurează conduita

sexuală care uneori poate lua forme deviante (viol, perversiuni);- inadaptarea şcolară este legată de atitudini pedagogice inadecvate, frică de

sine, aprecieri nedrepte (evaluări defavorabile);- goana după spectacular, vedetismul exprimat mai ales prin tatuaje

(exhibiţionism, din imitaţie);- crima este mai rară la adolescenţi, omorul din neglijenţă sau accidental este

mai des, sinuciderea este cea mai întâlnită.În aceste vârste de trecere au loc şi debuturi psihiatrice.În perioada 0-20 ani se pune intens problema adaptării la toate modalităţile

de existenţă.La tineri (20-25 ani) apar în viaţa profesională delapidări, escrocherii,

evaziune fiscală, afaceri frauduloase, furtul de buzunare, cleptomania, furt de brevete, de secrete de fabricaţie (furtul economic=spionaj); apoi plagiatul (tot o formă de furt), furt de idei (copiatul), delicte de circulaţie.

Frecvenţa infracţională:- între 18-20 ani, infracţionismâ2,55% din populaţia vârstei;- 20-25 ani â2,55-3%;- 25-35 ani â valoarea maximă procentuală de infracţionism masculin până la

4%În România:Decembrie 1992â82.112 cetăţeni trimişi în judecată pentru infracţiuni de

omor, vătămare corporală gravă, lovituri cauzatoare de moarte, violuri etc., depăşind nivelul 1987-1990. Volumul prejudiciilor s-a triplat într-un singur an, de la 207 milioane în 1991, la 617 milioane în 1992.

43

- 35-50 ani â are loc o descreştere evidentă până la 3% Şcoli speciale pentru delincvenţii minori (SUA, Suedia - şi la noi e preconizat 12-18 ani). Reeducarea se realizează printr-un program de activităţi lucrative şi supraveghere educaţională complexă.

Cap. 8 Precizări terminologice (definiţii) ale formelor de abuz

„Termenul de «sindrom al copilului abuzat», exprimând morbiditatea de dezvoltare, a fost folosit pentru prima oară sub egida medicală a lui C. H. Kempe şi a colaboratorilor săi, în 1962” (IXth ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect, 2003: 1).

Medicul din Colorado a prezentat atunci „rezultatele unor studii referitoare la fracturile multiple, vizibile cu raze X, ale copiilor bătuţi (Kempe, Silverman, Steele, Droegemuller, Silver, 1962)” (Ionescu, 2001: 14).

Conform statisticilor lor, realizate în America acelor ani, până la 300 de copii dintr-un milion erau bătuţi.

H. Kempe a impus medicilor pediatri din S.U.A., mai întâi, şi apoi din lumea întreagă, în 1962, „sindromul copilului bătut”, fiind recunoscut drept iniţiatorul domeniului prevenirii abuzului şi neglijării copilului.

De-a lungul timpului, diferiţi cercetători care au studiat fenomenul abuzului asupra copilului au propus mai multe definiţii care doreau să evidenţieze caracteristicile şi modul de abordare a acestui fenomen social.

„Fenomenul de abuz asupra copilului, prezent astăzi în toate societăţile şi în rândul fiecărei clase sociale, are la bază mai multe teorii universal acceptate: medicală, psihologică, socială, ecologică, feministă ş.a. Aceste teorii conduc la definirea abuzului ca: o încălcare a legilor/a codului penal, un act cu consecinţe medicale şi/sau psihologice, un fenomen multidimensional rezultat din interacţiunea mai multor elemente: caracteristicile părinţilor şi ale copiilor, procesul de interacţiune familială, contextul comunitar, cultural şi social” (Miftode, 2002: 7).

În literatura de specialitate se pot regăsi următoarele definiţii:

44

• Abuz asupra copilului: „profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre un adult şi un copil prin desconsiderarea personalităţii celui de-al doilea” (Roth Szamoskozi, 1999: 45) sau „cauzarea intenţionată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului”(N. Freude, 1989);

Maltratarea: „orice formă de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc profitându-se de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi (Popescu, 1989: 2) sau „orice formă de violenţă, de tentativă sau de brutalizare fizică sau mentală sau de neglijare, inclusiv violenţă sexuală, în timpul în care copilul se află în îngrijirea părinţilor, sau a unuia dintre aceştia, sau a reprezentanţilor legali ai acestora, sau în îngrijirea oricărei alte persoane căreia i-a fost încredinţat” (Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, art. 19).

b) Rele tratamente aplicate minorului: „punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de către părinţi sau de orice persoană căruia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare” (Codul Penal Român, art. 306).

• Copil în situaţie de risc: „se referă la o populaţie de copii necunoscută ca număr sau ca pondere, în privinţa cărora avem cunoştinţă despre comportamente şi situaţii care indică posibilitatea unor rele tratamente suportate de către minor (diferite tipuri de neglijare sau abuz), dar nu avem certitudinea comiterii lor în prezent” (Rotariu şi colaboratorii, 1966).

Orice act prin care se produc vătămări corporale, tulburări psiho-emoţionale şi expuneri la situaţii periculoase sau percepute ca fiind periculoase de către copil constituie abuz.

Comportamentele abuzive ale adulţilor asupra copiilor sunt des întâlnite în literatura de specialitate şi sub denumirea de maltratare a copilului, aceasta fiind folosită pentru a descrie tratarea neadecvată a copilului de către persoanele responsabile cu îngrijirea lui. Aşadar, există o nevoie de a clarifica conceptul de maltratare în relaţie cu abuzul asupra copilului, de vreme ce aceste două descrieri sunt adesea interschimbabile.

Conceptul de maltratare în relaţie cu abuzul asupra copiluluiApariţia termenului de maltratare

„Apărut în limba franceză de-abia în 1987 (Robert, 1996), substantivul maltratare face referinţă la relele tratamente ale căror victime pot fi copiii: violenţe fizice, psihologice, neglijările grave, abuzurile sexuale etc.” (Ionescu, 2001: 13).

Chiar dacă nu este un fenomen nou, maltratarea este un fenomen social care a reţinut atenţia de-abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Până în acel moment, copiii erau consideraţi proprietatea părinţilor şi constituiau o resursă

45

economică, reprezentând o mână de lucru în plus. De atunci, în ţările occidentale dezvoltate, a avut loc o redefinire culturală a reprezentării copilului.

„Din cauză că familia îşi pierde calitatea de producător direct, copilul nu mai constituie un capital, ci un cost pe care părinţii îl acceptă sau îl refuză. Capitalul este perceput acum ca «un bun de consum afectiv». El are o valoare afectivă şi este perceput ca o garanţie a unei relaţii afective privilegiate. În unele cazuri, copiii pot exercita funcţii instrumentale (care cresc în importanţă pe măsură ce statutul socio-economic al părinţilor scade) şi face oficiul de furnizor de statut şi/sau de asigurare” (Ionescu, 2001: 13).

Cercetarea a ignorat problema relelor tratamente până în anii '60, când un medic din Colorado, C. Henry Kempe, a prezentat rezultatele unor studii referitoare la fracturi multiple, vizibile cu raze X, ale copiilor bătuţi (Kempe, Silverman, Steele, Droegemuller, Silver, 1962).

În 1988, în lucrările pregătitoare ale legii referitoare la prevenirea relelor tratamente şi a protecţiei copilului din Franţa, comisia de lucru a utilizat ca definiţie de lucru pentru copilul maltratat următoarea aserţiune: „copilul victimă a părintelui sau a adultului care îl are în grijă, fie prin acte brutale voluntare comise contra copilului, fie prin omisiunea intenţionată a îngrijirilor, fapte care conduc la răniri fizice sau comportamentale, mai greu de evidenţiat pentru că nu lasă urme fizice; brutalităţi controlate, comportamente sadice, manifestări rejetante, dispreţuitoare faţă de copil, abandon afectiv, exigenţe educaţionale disproporţionate faţă de capacităţile copilului... ca şi abuzul sexual. Toate acestea afectează dezvoltarea psihoafectivă a copilului, putând duce până la distrugerea corporală a copilului” (Divet, Heleine, Morellec, 1999)” (Muntean, 2001: 56).

Elemente pentru o definiţie a conceptului de maltratare

Definirea fenomenului de maltratare a copilului poate fi făcută din punct de vedere legislativ, cultural, psihologic.

„Există câteva elemente definitorii ale maltratării copilului:• raport inegal de forţe între victimă şi agresor;d) victima, copilul, se află în îngrijirea agresorului;e) agresorul are un acces permanent la victimă;• imoralitatea/iresponsabilitatea agresorului;• efectele se răsfrâng asupra dezvoltării copilului: încetinirea, stoparea sau

regresia în dezvoltarea copilului;d) maltratarea poate fi produsă prin omisiunea unor nevoi ale copilului (neglijare) sau prin comiterea cu intenţie a unor acte agresive împotriva copilului (abuz);

e) abuzul se face cu intenţie distructivă;• neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenţei şi ignoranţei

parentale vis-a-vis de nevoile copilului” (Muntean, 2001: 56).

46

Dacă avem în vedere aceste lucruri putem spune că, folosind cuvântul maltratare ne referim la părinţi sau persoane care îngrijesc copilul într-un asemenea grad încât starea sănătăţii sale fizice şi/sau emoţionale precum şi dezvoltarea sa sunt în pericol (Kempe, 1979).

Luând în considerare cele afirmate mai sus, rezultă că maltratarea copilului cuprinde deopotrivă actele deliberate comise împotriva copilului, care fac obiectul abuzului, dar şi lipsa sau omiterea satisfacerii unor nevoi de bază ale copilului (privându-1 astfel de o dezvoltare normală), întâlnită sub denumirea de neglijare.

Astfel, o definiţie cât mai expresivă a maltratării poate fi cea dată de dr. Popescu şi dr. Răduţ (1998, p. 2-3), care aduce ca şi completare ideea că abuzivă poate deveni şi omiterea unor acţiuni, nu numai comiterea unor acte împotriva copilului: „maltratarea este orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi”.

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului defineşte maltratarea ca fiind orice formă de violenţă, vătămare, abuz fizic sau mental, abandon sau neglijenţă, rele tratamente, exploatare, abuz sexual.

Variabile care influenţează definiţia maltratării

„Putem considera că maltratarea se constituie într-un continuum care merge de la absenţa maltratării până la maltratarea extremă.

Pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este subiectiv şi este condiţionat de diversele variabile” (Ionescu, 2001: pp. 14-15):

Prima variabilă este limita morală între bune tratamente şi maltratare. Este greu de stabilit limita între normal şi patologic, fie că este vorba de lipsa îngrijirii (limita între o educaţie prea puţin adecvată şi una neadecvată care motivează o semnalare), modul de a exprima afecţiunea (limita între o demonstraţie de afecţiune potrivită sau nu) sau pedepsele aplicate (limita intensităţii acceptabile a unei palme date unui copil neascultător).

A doua variabilă este durata actului de maltratare. Toate familiile trăiesc perioade de tensiune, momente în care părinţii pot acţiona nepotrivit. Chiar şi părintele cel mai calm poate să-şi piardă răbdarea şi să-şi strângă de braţ copilul care face o criză în faţa casei unui magazin, de exemplu. În schimb, acest părinte nu va ajunge la o înlănţuire de comportamente violente care să se constituie în maltratare.

O altă variabilă de care trebuie să ţinem cont atunci când definim pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este contextul socio-cultural în care trăieşte copilul, pentru că este foarte clar că nu există o idee universal valabilă referitoare la cea mai bună metodă de a creşte un copil. Cu alte cuvinte, pentru a

47

fi operaţionale, definiţiile diferitelor forme de maltratare trebuie să fie adaptabile fiecărui context socio-cultural.

În fine, definiţia diferitelor componente regrupate în conceptul de maltratare depinde de obiectivele profesioniştilor. De exemplu, în profesiile juridice, pentru a lua o decizie juridică, se pune accesul pe dovezile de abuz, în funcţie de legea în vigoare, în timp ce, pentru a realiza o intervenţie în favoarea copilului, profesioniştii din domeniul sănătăţii mintale sunt preocupaţi mai ales de efectele maltratării.

Tipuri de maltratare a copilului

„În DSM-IV (American Psychiatric Association, 1996), conceptul de maltratare regrupează trei componente principale: abuzul fizic (sau violenţa), abuzul sexual şi neglijarea, reunite sub titulatura „Probleme legate de abuz sau neglijare”, aceste componente sunt clasificate la „Alte situaţii care pot face obiectul unui examen clinic” în DSM-IV. Situaţiile din această secţiune sunt codificate pe Axa I. Abuzul fizic asupra unui copil poartă codul T74.1, abuzul sexual, T74.2, iar neglijarea, T74.0. Trebuie menţionat şi Y07.X ş995.5ţ, când motivul examinării se referă la victimă” (Ionescu, 2001: 16).

Primele două componente (violenţa şi abuzul sexual) se referă la comportamente inadecvate din partea unor persoane care se află în mod obişnuit într-un raport de autoritate cu copilul. Este vorba, de obicei, despre adulţi, dar poate fi vorba şi despre adolescenţi (Heston, 1993). Neglijarea, din contra, se referă la omiterea unor gesturi necesare unei bune dezvoltări a copilului. Aceste gesturi sunt comise de persoanele care răspund de copil.

Trebuie să reţinem că maltratarea este de două tipuri (Gabel, 1999):1. maltratarea de criză, care apare în mod normal în familiile cu o

funcţionare armonioasă, dar al căror ciclu de viaţă trece prin momente de adaptare care le pun în pericol echilibrul intern, copiii devenind atunci ţapii ispăşitori ai crizei;

2. maltratarea transgeneraţională, este întâlnită în familiile al căror mod de viaţă este haotic, ale căror relaţii sunt dezorganizate şi în care carenţele, maltratările şi confundarea rolurilor se repetă de-a lungul mai multor generaţii.

„Din punct de vedere al intervenţiei în maltratare se identifică două categorii de copii: copii în situaţii de risc de maltratare şi copii victime ale maltratării” (Muntean, 2001: 56).

Copiii în situaţii de risc de maltratare: cei care au condiţii de existenţă (viaţă) ce riscă să le pună în pericol sănătatea, moralitatea, educaţia, întreţinerea, dar care nu au fost încă maltrataţi.

Reperarea precoce a riscului poate conduce la măsuri care să prevină producerea maltratării. în general necesită un sprijin pentru familie astfel ca aceasta să devină capabilă de a creşte copilul.

48

Copiii victime ale maltratării: cei care sunt victimele violenţei fizice, mentale, a abuzului sexual, a neglijării severe cu consecinţe grave asupra dezvoltării fizice şi psihice.

În general se evaluează locul, forma, asocierea leziunilor, în relaţii cu vârsta copilului şi cu mărturiile copilului (implicite sau explicite în comportamentul copilului). Adesea prin îndepărtarea copilului de relaţia maltratantă semnele dispar, ceea ce constituie o dovadă în plus a maltratării.

„Copiii expuşi maltratării formează un grup foarte eterogen. în literatura de specialitate există o diferenţă uzuală între patru tipuri de maltratare:

b) copii expuşi abuzului fizic;c) copii neglijaţi:d) copii expuşi abuzului emoţional;e) copii expuşi abuzului sexual (Killen, 1998: 26).Termenul de abuz asupra copilului folosit pentru prima dată de H. Kempe

pentru a descrie copilul bătut este astăzi folosit pentru toate formele de maltratare, nu doar pentru abuzul fizic, dar şi pentru formele de neglijare şi abuz emoţional şi sexual.

„Variaţiile abuzului se înscriu pe o gamă largă de intensităţi, de la maltratarea lejeră, simpla neglijare (indiferenţă faţă de nevoile fundamentale ale copilului şi faţă de îngrijire) ori diferitele forme de abuz emoţional (injurii, ironie, umilire, depreciere, exigenţe sau constrângeri nerealiste, violenţă verbală), până la formele de abuz fizic (bătaie, schingiuire, exploatare prin supunere la munci nepotrivite cu vârsta) şi abuz sexual (inclusiv expunerea la situaţii imorale). Abuzul grav, repetat, mai ales asupra unui copil mic, poate conduce la moarte - accidental sau prin infanticid sadic” (IXth ISPCAN, European Conference on Child Abuse and Neglect, 2003).

Abuzul fizic„Abuzul fizic este probabil cea mai frecventă formă de abuz.A fost prima formă de abuz recunoscută de specialişti, şi definită de H.

Kempe, iniţiatorul domeniului prevenirii abuzului şi neglijării copilului, ca fiind: «atacuri neaccidentale sau injurii fizice, mergând de la forme minime până la injurii fatale, provocate copilului de către persoana care îl îngrijeşte»„ (apud, Lynch, 1985) (Muntean, 2001: 48).

Abuzul fizic asupra copilului „reprezintă acţiunea sau lipsa de acţiune (singulară sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziţie de răspundere, putere sau încredere care are drept consecinţă vătămarea fizică actuală sau potenţială.

El presupune pedepse ca: aşezarea în genunchi a copilului, legarea lui, lovirea, rănirea, otrăvirea, intoxicarea etc.” (Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002: 11).

În general abuzul fizic asupra copilului presupune folosirea forţei fizice de către cel care îngrijeşte copilul (părintele, tutorele, părintele de plasament, baby-sitter) având ca rezultat vătămarea copilului. Categoria copiilor abuzaţi fizic îi

49

include pe cei care au fost răniţi în mod deliberat, precum şi pe cei răniţi datorită insuficientei supravegheri.

„Gelles şi Straus prevăd două stadii de dezvoltare a patternurilor abuzive şi de facilitare sau inhibare a factorilor compensatori sau destabilizatori al abuzului: expresivitatea violenţei în abuzul fizic, văzută ca modalitate de reducere a tensiunilor acumulate, dar şi ca reacţie de răspuns la acţiunea violentă a altei persoane asupra abuzatorului şi legitimitatea actului violent explicat prin folosirea forţei în situaţii sociale speciale”(Miftode, 2002: 165).

Violenţa fizică se exprimă prin diferite gesturi aplicate copilului, în mod intenţionat, de către o altă persoană, gesturi care pot merge de la pedepse corporale excesive până la comportamente extreme, care pot pune în pericol viaţa copilului. Printre consecinţele comportamentelor extreme care pot fi regăsite în semnalările referitoare la copiii abuzaţi fizic putem cita: arsurile de ţigară, fracturile, hemoragiile interne. Acestea sunt consecinţele cel mai des semnalate şi identificate de medicii din spitale, pentru că ele au consecinţe grave asupra dezvoltării copilului.

„Se poate face distincţia între violenţa «legitimă» pentru abuzator, care este justificată în ochii acestuia (de exemplu, atunci când este legată de corectarea unui tip de comportament), şi violenţa «nelegitimă», nejustificată (ca de exemplu, arderea copilului cu ţigara)” (Ionescu, 2001: 17).

Abuzul emoţional (psihologic)„Toate formele de abuz şi neglijare a copilului au componente şi consecinţe

psihologice. Anumite forme de maltratare au însă, ca instrument, tocmai mijloace de natură psihologică, de aceea cercetători ca Garbarino, Guttman şi Seelly (1986), precum şi Brassard, Germain şi Hart (1987) au propus definirea abuzului psihologic ca fiind o formă distinctă de rele tratamente” (Rofh-Szamoskozi, 1999: 49). Garbarino şi colegii săi considerau în 1986 că maltratarea psihologică nu trebuie considerată ca fiind doar o consecinţă a celorlalte forme de rele tratamente, subordonată faţă de ele, ci - dimpotrivă - ar trebui să fie luată ca pilon central al eforturilor de înţelegere a disfuncţionării familiei, precum şi a nevoilor de protecţie a copilului. Garbarino şi colaboratorii definesc abuzul psihologic comis împotriva unui copil ca fiind „atacul concertat al unui adult asupra dezvoltării conştiinţei de sine şi a competenţei sociale a copilului” (1986, p. 8).

„Abuzul emoţional asupra copilului este un comportament comis intenţionat de un adult lipsit de căldură afectivă, care jigneşte, batjocoreşte, ironizează, devalorizează, nedreptăţeşte sau umileşte verbal copilul, în momente semnificative sau repetat, afectându-i, în acest fel, dezvoltarea şi echilibrul emoţional” (IXth ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect, 2003). Abuzul emoţional reprezintă respingerea copilului ca fiinţă; fie intruziunea emoţională, fie ignorarea emoţiilor pozitive sau negative, „călirea” prin reguli stricte, fără drept de negociere, înfricoşarea copilului prin izolare, închizându-1 în spaţii întunecoase, făcându-1 să aştepte cu încordare,

50

dezamăgindu-1, minţindu-1, blamându-1, ameninţându-l cu abandonul, abordându-l cu atitudini inconsecvente pentru acelaşi tip de greşeli, comunicând cu el într-o manieră neclară, ambientală, prea încărcată, insensibilă. Tot abuz emoţional poate fi considerată şi atitudinea autoritară dominatoare, îngrijirea şi controlul excesiv sau discontinuu, care sufocă independenţa copilului. Uneori, copilul este abuzat emoţional prin supunerea la practici bizare-magice sau pseudo-religioase. De menţionat că toate celelalte forme de abuz au o componentă emoţională.

„Abuzul emoţional sau violenţa psihologică regrupează în acelaşi timp violenţa verbală (insultarea copilului, umilirea, denigrarea, respingerea, refuzul), pedepsele abuzive şi izolarea, exigenţele excesive, care pun copilul în situaţia de eşec, sau ameninţările, ca, de exemplu, ameninţarea cu moartea. Violenţa psihologică se caracterizează printr-o formă de violenţă repetată şi susţinută” (Ionescu, 2001, pp. 17-18).

Faţă de abuzul fizic, violenţa psihologică este îndreptată, de obicei, spre copiii mai mari. După un studiu realizat de American Association for Protecting Children (1988), copiii violentaţi psihologic au în medie 7,87 ani, în timp ce cei abuzaţi fizic au 5,54 ani.

Asistarea copiilor la scenele de violenţă dintre părinţii lor este de asemenea considerată o formă specifică de abuz emoţional.

Latimer (1998) include expunerea la violenţa familială ca entitate a maltratării. Aceasta survine atunci când copilul este martor al violenţei din mediul familial. „Copilul se poate afla în aceeaşi cameră sau poate auzi schimburile verbale violente dintr-o altă cameră. Poate, de asemenea, să observe consecinţele unei lupte dintre părinţi (contuzii sau ferestre sparte). Majoritatea copiilor martori ai violenţei familiale văd agresiunea comisă împotriva unuia dintre părinţi, adesea împotriva mamei, însă uneori şi împotriva fratelui sau surorii” (Ionescu, 2001: 18).

Abuzul sexualAbuzul sexual asupra copilului este - deşi conţine certe elemente de abuz

fizic şi psihologic - o categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului. Abuzul sexual cuprinde: atragerea, convingerea, folosirea, coruperea, forţarea şi obligarea minorului să participe la activităţi de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activităţi care servesc obţinerea de către adulţi a plăcerii.

Mai pe scurt, prin definiţia sa, abuzul sexual împotriva copilului este obligarea sau îndemânarea acestuia, de către o persoană adultă, să participe la activităţi sexuale care servesc plăcerii adultului.

Abuzul sexual asupra copiilor este un fenomen nou cu care se confruntă specialiştii şi opinia publică în general. Este greu de estimat incidenţa acestui fenomen, mai ales din cauza faptului că acesta nu este raportat de obicei datorită mentalităţii părinţilor sau persoanelor care îngrijesc copiii, conform căreia trebuie păstrat secretul presiunilor exercitate de abuzator şi, nu în ultimul rând,

51

datorită faptului că opinia publică nu este încă pregătită pentru a reacţiona în astfel de cazuri.

„Abuzul sexual este implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care el nu o înţelege, pentru care nu are capacitatea de a-şi da încuviinţarea informată, pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care încalcă legile sau tabuurile sociale” (apud, Raport of the Consultation on Child Abuse Prevention-WHO, Organizaţia Salvaţi Copiii/ Alternative Sociale, 2002, p. 12).

Copiii sunt dependenţi de cei care îi îngrijesc pentru satisfacerea nevoilor fizice şi emoţionale. Din această cauză abuzul sexual asupra copiilor poate fi săvârşit de părinţi, bunici (Margoliu 1992, a) şi alte rude apropiate (Margoliu 1994), precum şi de către alţi adulţi de „încredere” (de exemplu, prietenul mamei) (Margoliu 1992, b), profesorul, vecinul sau persoana care îngrijeşte copilul (Margoliu 1992, c).

„Abuzul sexual săvârşit de către cei ce îngrijesc copilul cuprinde un larg spectru de activităţi, de la urmărirea împreună cu copilul a filmelor sau revistelor porno până la privirea adultului în timpul masturbării sau practicarea unor jocuri cu tentă sexuală, ca pipăirea şi apoi masturbarea sau intromisiunea orală, anală sau genitală. Adultul foloseşte astfel copilul pentru satisfacerea propriilor sale nevoi (Finkelhor, 1986)” (Killen, 1998, pp. 39-40).

Copilul este supus unei relaţii de dependenţă culpabilizatoare, în care el trebuie să respecte tăcerea în ceea ce priveşte abuzurile sexuale, sub ameninţarea că va crea necazuri abuzatorului. Impactul abuzului sexual depinde de identitatea abuzatorului (un abuz intra-familial - incestul în special - este mult mai dăunător decât un abuz extrafamilial), de vârsta copilului şi de caracteristicile episoadelor de abuz sexual (frecvente, cu sau fără penetrare etc.).

Neglijarea„Considerată de unii autori ca o formă specifică de abuz, neglijarea este

incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică şi psihică, precum şi limitarea accesului la educaţie” (Organizaţia Salvaţi Copii/ Alternative Sociale, 2002: 13).

„Neglijarea copilului presupune privarea minorului de satisfacerea nevoilor sale biologice, emoţionale şi de dezvoltare psihică. Astfel, neglijarea fizică se referă la privarea de alimentaţie, de îmbrăcăminte, de medicamente sau de domiciliu; neglijarea educaţională implică tot ceea ce ţine de frecventarea unei forme de învăţământ, prin obligarea copilului la alte activităţi decât cele şcolare sau la vagabondaj, iar neglijarea emoţională presupune ignorarea evenimentelor importante din viaţa copilului, omiterea încurajărilor aşteptate de copil, modalităţile neadecvate de răspuns la nevoile sale emoţionale” (IXth ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect, 2003).

Neglijarea mai este definită ca reprezentând condiţiile în care persoana responsabilă de îngrijirea copilului, fie intenţionat, fie din neatenţie, permite

52

copilului să experimenteze suferinţe care pot fi evitate şi/sau nu reuşeşte să asigure una sau mai multe condiţii care sunt esenţiale pentru dezvoltarea capacităţilor fizice, intelectuale şi emoţionale ale unei persoane,

Neglijarea pune în pericol dezvoltarea normală a copilului - dezvoltarea bio-psihi-socio-culturală- şi, prin efecte grave pe care le produce, necesită intervenţie promptă şi adecvată.

Cele mai grave forme de neglijare sunt:• neasigurarea unei alimentaţii adecvate nevoilor de dezvoltare ale

copilului;8. neasigurarea unei îmbrăcăminţi adecvate;9. dezinteres faţă de starea de sănătate a copilului;10. locuinţă cu spaţiu şi igienă necorespunzătoare;• insuficienta supraveghere;f) lipsa de preocupare pentru educaţia copilului;g) privarea copilului de afecţiune;h) abandonul copilului.Chiar dacă există o diferenţă uzuală între tipurile de abuz asupra copilului,

ele se întrepătrund, astfel încât fiecare formă de abuz prezintă componente din celelalte forme.

Clasificarea abuzurilor în abuz fizic, psihic, sexual este artificială pentru că, de fapt, există o împletire a diferitelor forme de abuz. Abuzul fizic are şi consecinţe psihice, abuzul sexual este însoţit de efecte fizice şi psihice asupra copilului, abuzul economic poate deveni abuz fizic (dacă munca depăşeşte capacitatea fizică a copilului), emoţional (mai ales dacă munca este umilitoare) sau sexual (prostituţia, pornografia).

„Evantaiul formelor de rele tratamente este larg, cuprinzând toate aspectele personalităţii: cel fizic, cel psihic (emoţional), cel moral şi cel sexual. De obicei relele tratamente cuprind şi laturile fizice ale personalităţii, iar abuzurile sexuale sunt însoţite cel mai adesea de vătămări fizice şi întotdeauna de vătămări emoţionale. De asemenea, abuzurile fizice au adesea repercursiuni psihice şi uneori au motivaţii sexuale sau sunt însoţite în mod expres de un comportament sexual” (Rofh-Szamos-kozi, 1999: 45). Dacă formele de rele tratamente se întrepătrund, cu atât mai mult coexistă consecinţele lor, care se manifestă simultan sau consecutiv asupra tuturor laturilor personalităţii copilului, putând induce tulburări în dezvoltarea personalităţii pe plan cognitiv, emoţional, moral şi sexual. Astfel, abuzul fizic, cel psihic sau sexual poate conduce la retard în dezvoltarea intelectuală, la tulburări de echilibru emoţional şi la consecinţe fizice pe plan psiho-somatic.

Abuzul de orice formă înseamnă profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre un adult şi un copil, desconsiderarea personalităţii celui deal doilea. El poate fi regăsit oriunde şi oricând în istoria şi în prezentul societăţii omeneşti, în artă şi literatură, în legendele omenirii şi în poveştile pentru copii. „Abuzul înseamnă violenţa adultului împotriva copilului, fenomen care este prezent în

53

lealitatea noastră astăzi, mai aproape sau mai departe de căminul nostru, în funcţie nu numai de valorile noastre, dar şi de tradiţiile pe care le urmăm în creşterea copiilor şi de capacitatea de a ne controla impulsurile” (Roth-Szamosközi, 1999: 46).

Cap. 9 Copilul abuzat fizic

Copiii abuzaţi fizic şi tipuri de comportamente abuzive în mediul familial

Copilul - victimă a agresiunii parentale

Uneori părinţii îşi îndeplinesc bine funcţiile de părinţi, dar în situaţii de criză ajung să-şi abuzeze copilul, iar alteori aceştia îşi neglijează de la bun început copilul şi îl expun constant la abuzuri fizice şi emoţionale.

Din nefericire, cele mai multe abuzuri asupra copilului au loc în familie, iar forma de abuz cea mai frecvent întâlnită este abuzul fizic.

„Copilul este o fiinţă vulnerabilă; vătămat, el prezintă adesea semne fizice cu diverse grade de gravitate: hematoame, echimoze, fracturi, arsuri, leziuni interne: plăgi, dilatări. Nu toate leziunile fizice sunt însă accidentale. Agresarea copilului în mod deliberat de către adultul în grija căruia se află el, provocarea de leziuni sau otrăvirea lui, este definită ca abuz fizic. Acest fel de abuz este însoţit de traume psihice imediate sau ulterioare (Popescu, Răduţ, 1998) care trebuie luate şi ele în considerare în cazul aprecierii gravităţii actului violent. Pecora et al. (1992) dau o definiţie care merge în acelaşi sens şi anume: „abuzul fizic este vătămarea produsă neaccidental de persoana în grija căreia se află un copil la un moment dat” (Roth-Szamoskozi, 1999: 46). în privinţa acestui tip de definiţie se pune întrebarea dacă nu ar trebui incluse aici şi acele forme de violenţă care nu au provocat vătămări la comitere, dar care include, prin repetare, probabilitatea crescută a vătămărilor (de exemplu, cazul în care părintele aruncă spre copil cu diverse obiecte - de pildă, cu scaunul - şi ar putea

54

foarte uşor să-1 rănească). Ideea extinderii definiţiei nu se produce doar că rezultantă a durerii fizice, ci şi ca urmare a ameninţării cu violenţa şi a trăirii iminenţei acesteia. Dar judecarea comportamentelor în funcţie de majoritatea legilor existente se face în mai mică măsură pe seama intenţiilor oamenilor şi în mai mare măsură pe seama actelor comise efectiv şi a consecinţelor acestora. Aşadar, profesioniştii au nevoie de criterii de diferenţiere între diversele tipuri de abuzuri, criterii pe care le construiesc pornind de la nivelul de suferinţă produsă copilului (Mardiker, 1996).

„Categoria copiilor abuzaţi fizic îi include pe cei care au fost răniţi în mod deliberat, precum şi pe cei răniţi datorită insuficientei supravegheri.

Semnele uzuale ale abuzului fizic sunt contuziile şi arsurile (Mobbs, 1986). Contuziile pot apărea de la ciupituri, lovituri, trântiri ale copilului. Puteţi găsi exemple de contuzii pe spatele sau fundul copilului, lăsate de palme sau obiecte, urme de degete pe obraji, pe picioare sau braţe, de la ciupituri, precum şi ochi vineţi ca urmare a loviturilor primite. Pe lângă aceste răni, cară arată folosirea unor obiecte sau a mâinilor, există acele contuzii care nu arată foarte diferit de cele pe care copiii şi le fac adesea la joacă. Localizarea rănii, vârsta copilului şi explicaţia felului în care acestea au apărut, pot indica totuşi abuzul. Arsurile provin adesea de la ţigări. Ele pot fi, de asemenea, produse cu ajutorul încălzitoarelor sau al fierului de călcat” (Killen, 1998: 27).

Asemenea semne vizibile ale traumei sunt şocante şi trezesc furia, protestul şi disperarea noastră. Nu reuşim de fiecare dată să observăm suferinţa, anxietatea, neajutorarea şi disperarea copilului, experienţele sale avute cu un adult, care nu mai are control asupra propriilor acte şi care este capabil să provoace vătămări fizice. Astfel, copilul este lăsat să se adapteze şi să facă singur faţă acestor experienţe abuzive care vin din partea celor care se consideră că ar trebui să-1 protejeze. Aceste experienţe se cumulează vătămărilor emoţionale, care, pe termen lung, pot avea efecte mult mai serioase.

Situaţia poate fi chiar şi mai complicată, datorită faptului că vătămările cele mai grave nu au în mod necesar nici un semn exterior, cum ar fi de exemplu, loviturile la cap făcute unui copil mic, mai ales bebeluşilor. Scuturări puternice provocate copiilor de vârstă mică pot duce la un efect de biciuire a capului (Dykes, 1996), vătămare care ar putea apărea în alte circumstanţe, cum ar fi accident de maşină (ciocnire frontală). Acest efect poate conduce la sângerări ale meningelui, în membrana protectoare a creierului, sau în interiorul ochiului. Căderile sau loviturile la cap pot conduce la serioase vătămări ale creierului, chiar dacă acestea nu sunt observate imediat. Este vorba de copilul care a fost trântit de nenumărate ori cu capul de masă pentru că „nu se opreşte din plâns. Aceste lovituri pot avea serioase consecinţe cum ar fi epilepsia, paralizia şi întârzierea în dezvoltare. Sechelele pot, de multe ori, să nu fie evidente decât târziu, şi atunci să nu fie asociate cu abuzul.

Alte vătămări provenite frecvent din abuzul fizic deliberat sunt mâinile şi picioarele rupte. Razele X pot arăta, de asemenea, semne ale unor fracturi

55

anterioare. Este posibil ca abuzul să se fi perpetuat dintr-o perioadă cu mult anterioară apariţiei şansei ca o persoană sau situaţie să permită depistarea acestuia. Dacă un copil are anumite probleme de sănătate, cum ar fi o fragilitate a oaselor (osteogeneză imperfectă) (Peterson şi McAllison, 1989; Carty, 1988) iritantă, dar nu neapărat foarte grea, manevrarea mai dură a copilului poate avea serioase consecinţe care cu uşurinţă pot fi considerate ca abuz fizic, cu toate că aceste consecinţe nu ar fi fost atât de severe în cazul unui copil sănătos.

„Există situaţii care pot fi asociate cu aceste tipuri de abuz. în conflictele maritale, agresiunea care se doreşte direcţionată spre unul din soţi poate fi adesea canalizată spre copil. În situaţiile în care copilul respins devine turbulent, el ajunge «să-i înnebunească» pe părinţi. Copilul pare să funcţioneze în familie ca un fel de «ţap ispăşitor». Părinţii, şi adesea fraţii şi surorile, îşi descarcă frustrările şi agresivitatea pe copil. Toate acestea sunt probabil mult mai pronunţate în cazul şomajului extins sau al altor dificultăţi. O situaţie mult mai complicată pare să apară atunci când copilul reprezintă o proiecţie negativă pentru părinţi. Unii dintre aceşti copii sunt rejectaţi în mod extrem încă de la început, totul petrecându-se cu repetate abuzuri fizice.” (Killen, 1998: 28).

Spaima trece, vânătăile dispar, oasele se sudează. Cu toate acestea copilul trăieşte mai departe în incertitudinea şi anxietatea unui nou abuz. Neîncrederea, atmosfera emoţională din casă şi atitudinile părinţilor sunt încă prezente, iar toate acestea îl duc pe copilul abuzat fizic într-o stare confuză (Rohner şi Rohner, 1980; Covitz, 1986; Garbarino, 1986; Flaser, 1993).

Copilul învaţă să se perceapă ca „un copil rău” care nu merită dragoste şi îngrijire. Se aşteaptă să fie respins. Pentru a nu risca o nouă respingere, va încerca să se apere folosindu-şi toate eforturile pentru a evita stârnirea furiei celor mari. Copilul trăieşte zilnic în această situaţie, la nivele diferite de conştientizare. De la o zi la alta copilul se obişnuieşte cu faptul că adultul îl abuzează.

S-au prelucrat diferitele categorisiri ale abuzului fizic. Unele fac diferenţa între rănile dovedite sau admise a fi deliberate şi suspiciunea legată de asemenea răniri. Altele fac diferenţa între abuzul activ şi cel pasiv. Dacă părinţii recunosc sau nu faptul că au cauzat vătămări copilului depinde foarte mult de relaţia lor cu asistentul social. Este foarte greu de evaluat dacă vătămarea produsă este urmarea unui act deliberat sau este urmarea pasivităţii şi neprotejării copilului.

„S-a propus ca modalitate de limitare a conceptului de abuz asupra copilului să se considere doar vătămările produse în mod deliberat. Acest lucru este însă extrem de dificil de evaluat. Gradul de intenţie este adesea neclar chiar părinţilor.

De multe ori există o legătură strânsă între pedepsele fizice, percepute ca metode de educare a copiilor, şi abuzul fizic asupra copilului. Este greu de realizat însă o diferenţiere clară în practică.” (Killen, 1998: 28)

Ceea ce începe ca o relaţie disciplinară poate sfârşi ca abuz, deoarece decisiv, din acest moment, este modul în care părinţii îşi vor stăpâni tensiunile

56

interne. Disciplinarea fizică este deja interzisă prin lege în unele ţări. Potrivit legii norvegiene (Legea copilului 1981, paragraful 30): „Nu este permisă expunerea copilului la violenţă sau comportarea faţă de acesta în orice alt mod prin care sănătatea lui emoţională şi fizică ar putea fi periclitată”. Vătămarea fizică este, cu toate acestea, doar temporară, chiar dacă este vorba despre una serioasă. Spaima, precum şi climatul emoţional asociat sunt pătrunzătoare şi de durată.

Clausen şi Crittenden (1991) au găsit că abuzul emoţional a fost prezent în aproape toate cazurile de abuz fizic şi că abuzul emoţional a fost cel care a cauzat cele mai mari daune dezvoltării copilului.

Abuzul emoţional trebuie să fie în centrul atenţiei noastre.Este important să fim conştienţi că mărimea sau gravitatea vătămării nu e

în mod necesar o măsură a gradului de patologie a familiei.„Consecinţa abuzului fizic depinde şi de anumite elemente de şansă, cum

ar fi cazul în care copilul trântit cade pe cimentul unei încăperi de baie în comparaţie cu cel care cade pe carpetă. Există tendinţa de a ne concentra atenţia asupra vătămării în sine şi mai puţin asupra situaţiei în care aceasta a avut loc, ceea ce ne depărtează de o evaluare clară a situaţiei familiale în momentul apariţiei rănii. In modul acesta, limitele familiei, precum şi resursele acesteia sunt slab evaluate.” (Killen, 1998: 30)

Diferenţa dintre accident şi abuz fizic asupra copilului1

În general, atunci când părinţii abuzatori sunt interogaţi cu privire la contextul abuzului, aceştia nu recunosc că ei sunt cei implicaţi direct în comiterea abuzului asupra propriului copil şi reclamă un accident care s-a întâmplat fără ca unul din ei să aibă vreo participare.

Pentru a putea deosebi abuzul de accident este necesar să cunoaştem caracteristicile accidentului şi caracteristicile abuzului asupra copilului. De o reală importanţă în acest sens este colaborarea între specialiştii care investighează cazul şi cu care asistentul social lucrează în echipă (psihologi, medici, educatori, poliţişti etc.), a căror părere ca profesionişti are un rol decisiv în stabilirea situaţiei reale: abuz sau accident.

„Accidentarea copilului este neintenţionată şi se referă la rănirea ce are loc atunci când adultul este mai puţin precaut faţă de riscuri (oboseala, stres, furie...) - sunt rezultatul unor izbucniri fără intenţia de a răni copilul şi nu acte sadice, premeditate (Irimescu, 2002). Accidentele au loc datorită:

• Pierderii controlului (copilul este împins);• Dispute şi violenţă maritală (copilul intervine între părinţi în momentul

incidentului);• Consumul de alcool/drog;• Lipsa de supraveghere a copilului.

57

Pentru a deosebi abuzul de accident trebuie cunoscute câteva caracteristici ale abuzului (Miftode, 2002: 165):

• existenţa unei perioade lungi şi inexplicabile de la incident până la prezentarea la tratament (abuz). în cazul unui accident părinţii aduc copiii la medic într-o oră, maxim două;

f) părinţii nu oferă o explicaţie coerentă şi concisă în legătură cu leziunile copilului;

g) părinţii devin iritabili dacă sunt întrebaţi asupra împrejurărilor care au condus la producerea accidentului, manifestă ostilitate, au o certitudine diferită de suferinţa parentală;

h) părinţii încearcă să schimbe subiectul abordând alte probleme;f) existenţa unor rapoarte medicale anterioare, răniri, accidentări - care

trebuie citite de asistentul social înaintea interviului iniţial;g) diagnosticul pus de medicul care a examinat copilul (exemplu: cazul

copiilor arşi cu ţigara de concubinul mamei/violenţa fizică asupra copilului de către concubinul mamei - ambii oligofreni);

f) comportamentul non-verbal al copilului (teamă, plâng când se apropie cel ce i-a abuzat, manifestă nelinişte la despărţirea de celălalt părinte şi au tendinţa de a le cere acestora tot mai multe favoruri, de a sta tot mai mult timp împreună. De asemenea, manifestă reluctanţă în a exploata restul lumii şi trăiesc sentimentul că le lipseşte dragostea şi sprijinul).

g) în situaţii de stres, de tensiune, copilul este foarte fericit dacă nu este împreună cu părintele care îl abuzează;

h) îngrijirea inversată - copilul caută în acest mod constant să aibă grijă de părinţi - servesc mama cu o ţigară şi aduc băuturi alcoolice, în general răspund cererilor formulate de părinţi.

Clasificarea abuzului fizic asupra copilului

„Pentru profesioniştii implicaţi în acordarea unor diverse forme de asistenţă copiilor (medici, educatori, asistenţi sociali, psihologi), nivelul de sănătate fizică al unui copil constituie principalul criteriu de apreciere a îngrijirii acordate copilului de către persoanele care au această îndatorire” (Roth-Szamoskozi, 1999: 46). Sănătatea fizică este un standard central al calităţii vieţii copilului. Criteriul grijii faţă de sănătatea copilului şi al căutării surselor de vătămare fizică este central în protecţia copilului.

Este important de ştiut că nici un semn luat în considerare nu ne permite afirmarea unei situaţii de maltratare. Anumite boli sau accidente pot provoca simptome asemănătoare.

„Uneori, însă, locul, partea de corp unde apărea leziunea, forma ei, asocierea între anumite tipuri de leziuni; ţinând seama şi de vârsta copilului, sunt suficiente pentru a afirma existenţa unor situaţii de maltratare.

58

Se poate întâmpla ca semnele şi simptomele identificate să dispară prin îndepărtarea copilului de mediul său familial. Dacă se petrece acest lucru, diagnosticul se poate considera confirmat prin chiar acest fapt” (Ghid pentru profesionişti, 2003: 6).

Gradul abuzului diferă în funcţie de vătămarea produsă copilului. în funcţie de gravitatea vătămărilor şi de consecinţele lor asupra sănătăţii şi dezvoltării copilului, abuzul fizic se poate clasifica în următoarele categorii (Miftode, 2002, pp. 166-167):

11. vătămări corporale uşoare: vânătăi, plăgi, eroziuni (pe faţă, pe zone mari din trunchi, spate, fese, coapse, pe zone neexpuse vederii directe), în forme neobişnuite, agregate sau oglindind instrumentul cu care au fost produse, în stadii diferite de vindecare; arsuri de gradul unu, doi sau trei provocate de căldura uscată sau umedă (arsuri de ţigară sau trabuc, arsuri pe fese şi organele genitale indicând imersia în lichid fierbinte; arsuri provocate de funie pe braţe, membre inferioare, gât sau trunchi, arsuri a căror configuraţie indică forma obiectului cu care au fost produse);

12. alopecie (chelie) consecutivă smulgerii repetate, brutale a părului;-Vătămări corporale (oase, muşchi) sau vătămări ale organelor interne,

caracterizate prin schimbarea coloraţiei normale, durere, deformare sau imobilitate; fracturi ale oaselor lungi (braţ, picior), fracturi în diferite stadii de vindecare, fracturi multiple la copilul sub 2 ani, rupturi de organe, hemoragie internă, lovituri la nivelul capului (fracturi craniene, ale mandibulei, ale piramidei nazale, edem cerebral, hematom subdural, hemoragii retiniene). Căderile sau loviturile la cap pot conduce la serioase vătămări ale creierului chiar dacă acestea nu sunt observate imediat (exemplu, copilul care a fost trântit de nenumărate ori cu capul de masă pentru că „nu se opreşte din plâns”. Aceste lovituri pot avea serioase consecinţe, cum ar fi: epilepsia paralizia şi întârzierea în dezvoltare.

Fracturile cele mai frecvent întâlnite sunt cele ale membrelor, ale coastelor precum şi fracturi la nivelul craniului.

Fracturi ale membrelor: felul în care apar din punct de vedere clinic şi în radiografii depinde de vârsta copilului.

i) la sugari: deformarea grosolană a unui membru este foarte rară.j) se înregistrează mai degrabă o umflătură, neputinţa sau durerea la

realizarea anumitor mişcări (cele mai frecvente sunt fracturile de diafiză, cele prin smulgere metafiziară);

k) la copiii mai mari, fracturile de membre nu au nici un caracter specific. Bănuiala existenţei unor rele tratamente aplicate copilului (sindromul Silverman) vine din asocierea fracturilor cu alte leziuni semnificative sau din descoperirea unor fracturi vechi.

Fracturile coastelor şi ale craniului sunt dificil de identificat în absenţa unor radiografii. (Ghid pentru profesionişti, 2003: 7).

59

• acte periculoase (acte ce constituie un risc sever pentru sănătate, securitatea sau bunăstarea copilului) - introducerea în organismul copilului altfel decât sub control medical a oricărei substanţe care ar putea afecta temporar sau permanent funcţiile unuia sau mai multor organe şi ţesuturi (exemplu, folosirea inadecvată a substanţelor cu regim special, a medicaţiei prescrise, a medicamentelor curente şi a cantităţilor mari de alcool, Folosirea de către femeile gravide în neglijenţă şi/sau nechibzuinţă a substanţelor toxice pentru făt şi care pot determina naşterea unui copil cu dependenţe sau deficienţe fizice sau neurologice, administrarea unei diete necorespunzătoare vârstei copilului (diete bizare, sare în exces), electrocutarea, înecarea sau sufocarea, lovirea capului copilului de zid sau de alte obiecte, trasul de păr, conducerea maşinii sub influenţa alcoolului şi având un copil în maşină, lovirea copilului cu băţul, cureaua sau cu alte obiecte în cap, peste organele genitale sau în părţi moi ale corpului, răsucirea forţată sau îndoirea părţilor corpului copilului, disciplinarea fizică a unui copil mic; folosirea armelor mortale în apropierea unui copil.

Este foarte greu de evaluat dacă vătămarea produsă este urmarea unui act deliberat sau este urmarea pasivităţii şi neprotejării copilului.

S-a propus ca modalitate de limitare a conceptului de abuz asupra copilului să se considere doar vătămările produse în mod deliberat. Acest lucru este dificil de evaluat, gradul de intenţie este adesea neclar chiar părinţilor.

• pedepsele crude sau inumane (acte ce cauzează suferinţă fizică şi/sau psihică extremă): refuzul de a da copilului mâncare sau apă pe perioade îndelungate; constrângerea copilului de a sta în cadă cu apă rece, deprivarea de somn, încuierea copilului afară pe vreme rece şi fără haine potrivite, încuierea copilului în locuri întunecoase pentru perioade lungi de timp, constrângerea copilului să mănânce materiale necomestibile (exemplu: săpun, ţigări, trabuc), imobilizarea copilului în cătuşe sau frânghii, folosirea unor şocuri electrice de tensiune joasă.

• minori exploataţi prin muncă - folosirea copilului la activităţi care depăşesc capacităţile şi rezistenţa sa fizică. Aceste tipuri de activităţi pot afecta echilibrul psihic al copilului, dacă sunt contrare preocupărilor specifice vârstei sale, sunt înjositoare (exemplu: cerşitul) şi împiedică realizarea sa şcolară sau profesională.

Cazuri particulare (Ghid pentru profesionişti, 2003: 9)Intoxicaţii ale copilului, datorate toxicomaniei părinţilor, unei stări de

dependenţă alcoolică sau consumului excesiv de medicamente al părinţilor;Sindromul Munchausen prin intermediarPărinţii pot fi responsabili pentru o patologie indusă prin administrarea

voluntară a unor medicamente sau prin susţinerea existenţei unor simptome la copil care nu au fost niciodată confirmate de specialişti. În ambele cazuri, părinţii solicită medicilor şi personalului medical numeroase investigaţii medicale sau chirurgicale, victimizând copilul. Poate fi invocat de către părinţi

60

orice semn funcţional pentru a obţine investigaţiile şi procedurile dureroase şi distructive pentru copil.

Sindromul copilului scuturat (text extras din Copilul în dificultate).„Este o formă de rele tratamente aplicate copilului cu vârstă sub un an sau

chiar sub şase luni; evaluarea gravităţii manifestării ţine seama de vârsta copilului victimă, de tabloul clinic iniţial care poate pune sub semnul întrebării prognosticul vital şi de severitatea sechelelor neurologice.

Rămâne principala cauză a decesului consecutiv relelor tratamente: aproximativ 15% dintre acestea.

În 1972, un pediatru radiolog, John Caffey introduce termenul devenit clasic de sindrom al copilului scuturat, „whiplash shaken infant syndrome” prin care descrie un tablou clinic cuprinzând hemoragii retiniene, hematom subdural sau subacehnoidian şi absenţa oricăror leziuni externe ale traumatismului.

Diagnosticarea relelor tratamente la un sugar de câteva luni este un proces complex şi dificil în absenţa unor semne exterioare ale traumatismului şi a identificării factorilor de risc.

Scuturatul copilului se poate petrece într-un context de violenţă intenţionată dar şi de comportamente inadecvate, inconsecvente, ale părinţilor sau ale celor care îngrijesc sugarul, mai ales datorită ignorării gravităţii potenţiale a unor astfel de manevre. Scuturatul copilului poate apărea la un moment dat ca fiind mai acceptabil şi mai puţin periculos decât lovirea lui, ca răspuns la tensiunea pe care o creează prin scâncetul neîncetat, iritant. Adeseori consecinţele scuturării sunt prezentate de către părinţi sau îngrijitori în cadrul unei boli a copilului. în această situaţie diagnosticul este încă şi mai dificil de stabilit. Este boala autentică? Semnele scuturării sunt oare anterioare sau posterioare bolii? Toate acestea sunt probleme greu de rezolvat în practică.

Echipele care lucrează cu astfel de cazuri sunt foarte preocupate şi solicitate emoţional şi de aceea se impune funcţionarea în pluridisciplinari ta te pentru a se proteja de proiecţiile agresive sau de minimalizări sau dramatizări excesive atunci când se iau măsurile necesare în astfel de situaţii”.

Categoriile de copii care se pot diferenţia după gravitatea efectelor abuzului sunt (Roth-Szamoskozi, 1999: 48):

• copiii supuşi abuzului fizic minor (suprafeţe de piele înroşite, leziuni uşoare);

-copiii supuşi abuzului fizic major (cap spart, mâini, coaste rupte, arsuri etc.);

• categoria copiilor cu risc. Aceasta se referă la o populaţie de copii necunoscută precis ca număr sau ca pondere, în privinţa cărora avem cunoştinţă despre comportamente şi situaţii care indică posibilitatea unor rele tratamente care ar fi suportate de către minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu avem certitudinea comiterii lor în prezent. Studiile care se ocupă de prevalenta fenomenului de abuz în populaţie pot da indicii estimative privind ponderea acestor copii.

61

• categoria minorilor exploataţi prin muncă face parte din această înşirare deoarece se referă la includerea copilului în activităţi care depăşesc capacităţile rezistenţei sale fizice.

Un raport al Institutului Naţional de Cercetare ştiinţifică în domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale (după Popa, 20.03.1998) prezintă date după care 5,66% dintr-un lot de familii intervievate au declarat că îşi trimit unul sau mai mulţi copii sub 15 ani la muncă, iar 2,83% au evitat să răspundă (fără să nege însă). Dintre muncile prestate de copii se indică un procent de 23,2% de copii care cerşesc, 21,6% încarcă, descarcă sau cară marfă, 10,8% spală maşini, 8,6% sunt vânzători ambulanţi, mai ales de ziare, iar alţii strâng gunoaie, fac curăţenie, muncesc în agricultură sau zootehnie. Dintre copiii care muncesc, 53,1% au declarat că muncesc în timpul anului şcolar, 26,6% chiar în timpul programului de studii, 10,7% afirmă că munca nu i-a silit să abandoneze şcoala, dar sunt mult mai obosiţi, iar 14,4% recunosc că munca i-a împiedicat să urmeze şcoala.

Pedeapsa corporală ca metodă de disciplinare a copilului

Ce este pedeapsa corporală?„Pedeapsa corporală sau fizică înseamnă folosirea forţei fizice cu intenţia

de a cauza un grad de durere sau disconfort, având ca scop disciplinarea, corectarea şi controlul, schimbarea comportamentului sau din credinţa că este util în educarea copilului.

Suferinţa fizică poate fi cauzată prin mai multe metode, cum ar fi: lovirea copilului cu mâna sau cu un obiect, ciupirea, trasul de păr, scuturarea etc.

Legătura dintre pedeapsa corporală şi cea psihicăPedeapsa corporală (fizică) poate avea efecte psihice asupra copilului

(exemplu: cauzează scăderea stimei faţă de sine, tristeţe, ruşine, depresie etc.). Violenţa psihică, care include tratamente umilitoare sau degradante şi ameninţări la adresa copilului poate fi la fel sau chiar mai dăunătoare pentru copil” (IXth ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect, 2003).

Dimensiunea problemeiEste dificil să obţinem date reale despre folosirea pedepsei fizice asupra

copilului. Părinţii (şi educatorii) au tendinţa să nu raporteze acest fenomen şi este imposibil să obţinem informaţii de la copiii mici. Atât evidenţele statistice cât şi cele populare arată că pedeapsa corporală este aplicată în aproape toate societăţile, ceea ce înseamnă că în întreaga lume milioane de copii sunt pedepsiţi fizic şi emoţional de aceia care ar trebui să-i îngrijească. Pedeapsa corporală este aplicată copiilor, acasă, la şcoală, în instituţiile medicale, la locurile lor de muncă, pe străzi.

62

Până acum 11 ţări au interzis aplicarea pedepsei corporale asupra copiilor.Acceptarea socialăExistă justificări comune pentru justificarea pedepsei corporale în diferite

culturi şi contexte. Argumentele principale care susţin aplicarea pedepsei corporale sunt: copiii au nevoie de metoda aceasta de disciplinare pentru a învăţa ceea ce este rău şi ceea ce este bine, pentru a-i respecta pe cei mai în vârstă, pentru a munci din greu şi a fi supus; cum sunt crescuţi copiii este problema familiei, nu a societăţii; pedeapsa corporală a fost aplicată de-a lungul generaţiilor şi, nu s-a întâmplat nimic rău cu cei cărora li s-a aplicat; părinţii sunt uneori foarte stresaţi din cauza sărăciei sau suprasolicitării şi nu sunt de acord că soluţia este îndepărtarea cauzelor acestor stresuri.

Impactul asupra copiilor Răni fizice şi psihiceCercetările făcute în diverse ţări arată severitatea efectelor negative a

pedepsei corporale asupra copilului. Copiii ar putea suferi răni care necesită atenţie medicală, lasă urme permanente şi pot cauza chiar moarte.

Lovirea copiilor poate cauza sângerări, leziuni ale organelor interne, probleme de vedere.

În unele ţări au fost raportate modalităţi de pedeapsă corporală ca: forţarea copilului să stea ore întregi în soare, să fumeze ardei iute, ceea ce poate cauza tuse şi vomă, să îşi contorsioneze trupul şi să stea ore întregi în acea poziţie, ceea ce poate cauza răni sau sângerări; trasul de păr şi de urechi etc.

Cercetările au demonstrat că există o corelaţie directă între pedeapsa corporală şi depresie, stima de sine scăzută, inadaptare socială şi relaţii sărace cu părinţii şi cu autorităţile.

Pedeapsa corporală (sau fizică) devine abuz fizic atunci când atrage după sine consecinţe care pun în pericol sănătatea fizică şi psihică a copilului şi are efecte negative asupra dezvoltării acestuia.

Pedepsele minore aplicate în mod obişnuit nu dăunează sănătăţii şi integrităţii corporale a copilului. Nici ele nu sunt însă total lipsite de pericol pentru sănătatea sa mentală.

Folosite în mod repetat, impropriu sau în neconcordanţă cu faptele comise, ele pot să conducă la traume psihice, deoarece transmit copilului mesajul violenţei fizice. Ele pot fi considerate abuzive şi în cazurile când, fără să fie ieşite din comun, sunt aplicate foarte des copiilor, dar şi atunci când pedepsele nu corespund greşelilor comise de copil sau când ele sunt menite să aducă satisfacţii adultului, nu să corecteze comportamentul copilului.

Abuzive sunt considerate în primul rând pedepsele din categoria celor grave, pe care le definim ca cele care comportă un risc substanţial pentru sănătatea şi integritatea corporală a minorului, chiar la o singură aplicare (arsuri cauzate copilului, înfometarea acestuia, folosirea unor instrumente periculoase a unui furtun sau cablu, a unui cuţit etc. - folosirea curentului electric şi altele provocatoare de urme adânci şi răni.

De la pedeapsa corporală la abuzul fizic asupra copilului

63

„La nivelul familiei sancţiunea poate lua diferite forme:• morală (dezaprobare, avertizare, critică, admonestare);În plan matrimonial economic (anularea surselor de bani, a jocurilor,

obiecte vestimentare promise etc.);i) interdicţii şi privaţiuni (interzicerea vizionării unor spectacole, a participării la unele jocuri sportive, excursii etc.);j) sancţiuni prin activităţi;k) multiplicarea sarcinilor casnico-gospodăreşti, teme, exerciţii, probleme în plus faţă de cele cerute la şcoală, repetarea de mai multe ori a unor teme nereuşite (Mitrofan şi Mitrofan, 1991).Pentru a avea efect pozitiv, sancţiunea trebuie să fie, pe de o parte,

corespunzătoare şi concordantă culpei, şi pe de altă parte, adaptată la particularităţile psihologice specifice vârstei şi particularităţile psihologice individuale. Pentru un copil sensibil, emotiv, deosebit de impresionabil simpla aluzie la unele abateri şi nerealizări au efecte mult mai puternice decât sancţiunile mai severe asupra unui copil mai puţin sensibil şi mai puţin impresionabil. Părinţii trebuie să manifeste multă grijă, multă răbdare şi mult tact în aplicarea sancţiunii/pedepsei, în aşa fel încât aceasta să nu aibă efecte psiho-traumatizante asupra personalităţii copilului. Din categoria pedepselor trebuie exclusă lovirea fizică, bătaia care afectează puternic demnitatea copilului. Părinţii nu trebuie să ţină cont în modul lor de a-şi educa copiii de proverbe de tipul «bătaia e ruptă din rai», «nu ascunde bâta de copil», «îl bat ca să-1 fac om» (Muntean, Ana, 1999)” (Irimescu, 2002).

Ei pot face o confuzie între educarea, disciplina copilului şi maltratarea lui. Căci dacă proverbele îşi spun cum să disciplinezi copilul folosind băţul, ele nu îşi spun până unde să mergi cu folosirea lui şi în ce moment măsurile disciplinatorii devin distructive pentru copil,” trec în opusul intenţiei părintelui de „a face om din el”.

Departe de a constitui o simplă ciocnire urmată de o durere fizică trecătoare, bătaia are o semnificaţie mult mai profundă şi mai gravă pentru psihicul copilului. în primul rând, bătaia este forma cea mai manifestă de umilire. Un copil supus unei maltratări nu este îndurerat pentru că îl doare, ci traumatizat din cauza reprezentării demnităţii sale călcate brutal în picioare de către părinte.

În cazul folosirii pedepsei, părintele trebuie să îl ajute pe copil să înţeleagă bine în ce a constat abaterea şi de ce este necesară măsura luată pentru ca evitarea conduitei negative să se bazeze nu pe frică şi teamă ci pe convingere.

„Educaţia copilului este strict dependentă de maturitatea noastră privind capacitatea noastră de a înţelege micul univers, pe care copilul şi-1 formează încă de la primul contact cu lumea exterioară. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că, copilul îşi formează personalitatea în condiţiile lui de viaţă şi în împrejurările în care îşi desfăşoară activitatea lui psihică. El nu trebuie considerat ca un mecanism al perceperii voinţei noastre, dar nici ca o fiinţă ce prezintă şi la

64

unele interese, uneori neinteresante, dar plin de dorinţe, sentimente ce trebuie stimulate în cadrul complexităţii factorului educaţional. Spiritul lui de observaţie, imaginaţia, perceperea, gândirea şi orice conexiune pozitivă în relaţia copilului cu mediu se desăvârşeşte numai sub influenţa unei bune educaţii familiale.” (Irimescu, 2002).

Părinţii admiratori ai comportărilor brutale pierd răbdarea de a-şi dirija copiii în mod raţional. Ei vor să impună cu forţă felul lor de gândire şi acţiune, ceea ce constituie o greşeală. Pălmuirea copilului nu trebuie considerată ca o necesitate pedagogică. E adevărat că unii copii trag învăţăminte serioase după asemenea pedepse, dar alţii sunt revoltaţi asupra felului în care părinţii voi să-i convingă. Când pedepsirea prin pălmuire este de neînlăturat, ceea ce se întâmplă foarte rar, poate da şi rezultate bune. Impresia lăsată copilului, în cazul acesta, poate fi de lungă durată, iar copilul să evite pe viitor asemenea constrângeri. Reprimarea bruscă a unor purtări nepermise poate fi dăunătoare, căci dacă nu este îndreptăţită poate crea complexe care să pregătească la copil o stare de revoltă permanentă.

Argumente împotriva folosirii pedepsei fizice;• limitele între pedeapsa fizică şi abuz pot fi adese ambigue - orice părinte

care apelează la pedeapsa fizică poate în anumite condiţii să evolueze spre abuz;• pedeapsa fizică face parte din categoria „întăriri negative” (frica de durere

sau de lovituri nu pot constitui o motivaţie autentică pentru un comportament deziderabil);

recurgerea frecventă la pedeapsa fizică implică precocitatea capacităţii şi autorităţii parentale. În cazul în care copilul răspunde doar la pedeapsa fizică, putem aprecia că autoritatea părinţilor şi-a pierdut puterea;

• pedeapsa fizică are ca rezultat formarea la copil a unei mentalităţi de învins şi nu de învingător.

Diferenţa între disciplinare şi abuz este foarte bine evidenţiată în tabelul următor, unde sunt prezentate caracteristicile disciplinării copilului care nu au efecte negative asupra acestuia şi caracteristicile disciplinării considerate drept abuz asupra copilului.

Diferenţa între disciplinare şi abuz (Muntean, 2001: 65) (prelucrat după Mitchell şi Withman, 1994)

Consecinţe sociale ale pedepsei fizice

Cel mai puternic mesaj transmis neintenţionat copilului prin folosirea pedepsei corporale este acela că violenţa este un comportament acceptabil, că este în regulă cu o persoană puternică să folosească forţa pentru a corecta pe cel mai slab. Aceasta ajută la perpetuarea unui ciclu al violenţei în familie şi societate.

Violenţa domestică şi efectele ei asupra dezvoltării copilului

65

Violenţa intra-familială este un act sau un ansamblu de acte la săvârşirea cărora se foloseşte un anumit grad de forţă fizică, realizat în cadrul unui grup care îndeplineşte funcţii familiale. (L.A.D.O. 1997).

Violenţa domestică afectează funcţionarea familiei în cele mai evidente dar şi în cele mai ascunse mecanisme ale ei. Ea conduce la construirea unor destine nefericite pentru toţi membrii ei. Căci efectele nu sunt doar acum şi aici, ci ele repercutează într-un viitor fără limite.

„Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată, cu largi şi dramatice consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece în general, ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor (Catheline, Marcelii, 1999)” (Muntean, 2001: 65).

Nr.Crt.

D i s c i p l i n ă Abuz

1

Măsurile luate de adult sunt relaţionale în mod logic cu

comportamentul „indisciplinat” al copilului

Măsurile sunt lipsite de logică: legătura între faptă şi pedeapsă este

abstractă

2Nu se face un proces copilului; copilul nu este „judecat”

Copilul şi comportamentul lui sunt judecate şi etichetate: „eşti un

copil rău, prost...” etc.

3Pedeapsa se referă doar la situaţia

prezentăSe referă Ia greşelile din trecut şi

la alte greşeli care se cumulează

4

Are ca şi consecinţă dezvoltarea motivaţiei intrinseci a copilului (copilul face lucrurile cum trebuie din proprie

iniţiativă şi nu impuse de control dinafară) şi a sensului autodisciplinei

Dezvoltă motivaţia extrinsecă a copilului (a face cum trebuie pentru a

scăpa de pedeapsă)

5 Copilul nu este umilit şi supusCopilul este umilit de adult şi

supus cu forţă

6Există o oarecare libertate (între

anumite limite ştiute de copil) de alegere a pedepsei

Nu permite alternative şi nici nu implică gândirea copilului asupra

situaţiei

7Copilul învaţă să-şi asume

responsabilitatea pentru faptele sale

Adultul are responsabilitatea reacţiilor şi a comportamentelor

copilului

66

8Are la bază conceptul de respect şi egalitate între copil şi adult

Se bazează pe o relaţie inferior/superior, dominantă şi control

al adultului asupra copilului

9Dezvoltă capacitatea copilului de a

rezolva probleme

Dezvoltă în copil sentimentul că doar adulţii pot rezolva problemele

copiilor

10Demonstrează copilului dragostea

şi afecţiunea adultuluiDemonstrează copilului

ostilitatea adultului faţă de el

Funcţiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, haine, sănătate fizică, sau să-1 protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale). Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de teroare, de autoacuzaţii (Polman, 1994) femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse de viaţa familiei.

Comportamentul agresiv al părinţilor are consecinţe nefavorabile a-supra procesului de dezvoltare şi maturizare psiho-comportamentală a copilului. Violenţa în familie duce la perturbări emotiv-acţionale ale personalităţii, la un nivel mintal scăzut, la incapacitate de a-şi controla şi înfrâna tendinţele şi impulsurile, la tulburări de caracter, tulburări ale afectivităţii, imaturizare caracterologică, inadaptare socială.

„Copiii martori, supuşi indirect agresiunii intrafamiliale manifestă o anumită nesiguranţă, o lipsă de încredere în ei, de unde şi lipsa iniţiativei. Sunt timizi, anxioşi, cu un oarecare grad de infantilism. Inteligenţa este în cel mai bun caz de nivel mediu. Climatul familial conflictual îi determină să fugă de realitate, să se retragă în fantezie. Sunt prezente tulburări de contact, sentimente de culpabilitate şi complexe de inferioritate. Identitatea de sine este perturbată, performanţele sunt diminuate iar randamentul şcolar este scăzut. Au nevoie de înţelegere şi afecţiune” (Violenţa în familie, 1998, pp. 35-36).

Majoritatea copiilor care trăiesc într-un mediu familial dominat de violenţă sunt foarte timizi, intră foarte greu în contact cu ceilalţi, nu au iniţiativă. Prezintă serioase deficienţe de socializare familială şi şcolară, concretizate prin fugă de acasă, abandon şcolar, consum de alcool, acceptarea unor anturaj e nefaste care au exacerbat labilitatea lor morală şi afectivă şi au constituit factori favorizanţi pentru comportament delincvent.

Reacţia şi structurarea personalităţii copilului care creşte într-o atmosferă violentă nu este uniformă pentru toţi indivizii. Intervine aici fenomenul de rezilienţă a copilului care-i va face pe unii dintre ei, câţiva mai puternici, să facă faţă forţei distructive a violenţei domestice şi să scape mai puţin marcaţi. Este însă o şansă pe care o au doar unii copii, şi în virtutea căreia nu poate fi neglijat efectul nociv al violenţei domestice asupra dezvoltării noilor generaţii.

„Traumele care au loc în afara familiei nu zdruncină fundamental încrederea copilului în lumea exterioară deoarece se păstrează nealterată figura

67

parentală care îl poată apăra, sistemul de relaţii şi siguranţa intra-familială. rămânând neatinse. Schema este relativ simplă: lumea este periculoasă şi ameninţătoare, dar acasă există siguranţă şi susţinere demnă de încredere.

O situaţie mult mai complexă apare atunci când, în cazurile violenţei familiale, chiar persoanele de încredere devin agresori. Aici eforturile de compensare ale copilului ajung într-o înfundătură periculoasă. Copilul nu mai are criterii prin care să diferenţieze între figurile de relaţie prietenoase şi duşmănoase, ameninţătoare şi de ajutor” (Revista de Securitate Comunitară, nr. 5/2002: 62).

Într-un climat familial dominat de violenţă şi relaţii bazate pe agresivitate şi supunere, copiii sunt cei care au cel mai mult de suferit.

Copiii suferă alături de mamele lor adevărate traume, ei pot fi supuşi continuu atât abuzului emoţional, cât şi abuzului fizic, iar în unele cazuri abuzului sexual.

Trauma psihică suportată de către copil îi poate afecta acestuia starea de sănătate mentală şi somatică, existând şi posibilitatea de perpetuare transgeneraţională a maltratării.

„Analiza pe tipuri de conflicte intrafamiliale (ceartă, violenţă/bătaie între soţi şi consum de alcool) relevă că abuzul are valorile mai mari în familiile în care este prezentă violenţa între soţi şi existenţa unui băutor înrăit (de băuturi alcoolice)” (Abuzul şi neglijarea copilului în familie în Revista de Asistenţă Socială nr.1/2003: 45). Situaţia este valabilă pentru trei forme de abuz analizate: fizic, educaţional şi psihologic. în cazul abuzului fizic, valoarea acestuia ajunge la aproape 50% în familiile cu violenţă şi consum mare de alcool, comparativ cu 18% pe total ţară. Se precizează că, pe baza declaraţiilor subiecţilor proporţia gospodăriilor în care există violenţă între soţi este în eşantion de 8%, iar a familiilor în care cel puţin un membru al familiei este băutor „înrăit” este de 10%.

ConcluziiÎn România, abuzul şi neglijarea copilului reprezintă astăzi o problemă

acută, întrucât copilul nu este ferit de pericole şi de vătămare nici măcar în sânul familiei.

„Dimensiunile cantitative privind amploarea fenomenului, varietatea de tipuri sau forme de abuz şi neglijare a copilului în familie ne arată că avem de-a face cu situaţii nedorite, uneori dramatice, care afectează, într-un fel sau altul, majoritatea familiilor au copii minori din România. Chiar dacă anumite forme de abuz sau neglijare nu sunt grave în sine sau se produc cu frecvenţă redusă, ele pot avea efecte nedorite în ceea ce priveşte comportamentul acestor copii în viitoarea lor calitate de părinţi” („Abuzul şi neglijarea copilului în familie”, în Revista de Asistentă Socială nr. l/ 2003, pp. 49-50).

Din păcate, pedeapsa fizică aplicată copiilor de către părinţi, bătaia, continuă să fie un fenomen destul de răspândit în România şi în societăţile

68

contemporane şi este una dintre formele cele mai „uzuale” folosite de părinţi în „educarea” sau disciplinarea copilului.

În România, potrivit datelor de sondaj, bătaia este practicată în aproape jumătate din numărul gospodăriilor cu copii în întreţinere (47,2%). Dintre acestea, 79% din cazuri, copiii sunt bătuţi numai cu mâna, în 16% cu mâna şi diverse obiecte şi în 5% din cazuri numai cu obiecte, ţinând seama de specificul unor modele culturale pe care le are pedepsirea fizică a copilului, se poate realiza o distincţie între pedeapsa fizică tradiţională sau convenţională, abuzul fizic şi pedeapsa fizică severă.

„Chiar dacă pedeapsa fizică tradiţională (bătaia cu mâna în urma căruia nu rămâne urme) deţine ponderea cea mai importantă în structura pedepsei fizice aplicate copilului (37,7%) trebuie să semnalăm proporţiile relativ însemnate ale gospodăriilor în care sunt aplicate forme mai grave de pedeapsă fizică, cum sunt bătaia cu diferite obiecte (10%), lovirea copilului oriunde se nimereşte atunci când părintele este supărat (21%) sau acea formă severă de bătaie în urma căreia copilului îi rămân urme (5,5%)” („Abuzul şi neglijarea copilului în familie”, în Revista de Asistenţă Socială nr. 1/2003, pp. 49-50). Această din urmă proporţie, chiar dacă se reduce la 0,5%, pentru cazurile cu frecvenţă ridicată (se întâmplă des şi foarte des), prin extrapolarea la nivelul populaţiei de minori ne arată ca în această situaţie se află circa 25.000 de copii.

Faptul că şi părinţii şi copiii asociază pedepsirea fizică cu disciplina sau îndreptarea greşelilor înseamnă că atât părinţii, cât şi copiii, trebuie educaţi cu privire la existenţa altor moduri eficiente şi nonviolente de disciplinare şi instruire a copiilor, astfel ca ei să poată învăţa în alt mod să distingă binele de rău, prin încurajarea lor atunci când se comportă bine şi, în situaţii contrare, aplicarea unor penalităţi nonviolente.

Abuzul şi neglijarea sunt comportamente fundamentale pe anumite modele culturale bine înrădăcinate, în condiţiile existenţei şi conjugării mai multor factori de risc din mediul familial, şcolar sau social, de aceea se impune informarea şi schimbarea atitudinilor tuturor factorilor implicaţi - copii, părinţi, pedagogi, personal medical, poliţişti, judecători, factori politici.

Schimbarea mentalităţii faţă de problema abuzului şi neglijării se poate realiza numai printr-o educare şi informare susţinută a actorilor sociali cu privire la dimensiunile şi consecinţele psihologice, medicale şi sociale ale fenomenului. De aceea, se impun elaborarea şi derularea de programe, metodologii şi servicii pentru prevenirea şi intervenţia în cazurile de abuz şi neglijare.

„Analiza comparativă a rezultatelor acestor cercetări întreprinse până acum în România cu privire la abuzul şi neglijarea copilului în familie relevă anumite regularităţi privind formele de manifestare şi cauzele acestui fenomen. Factorii comuni care apar în toate analizele şi pot fi consideraţi cauze ale abuzului şi neglijării copilului sunt sărăcia, nivelul scăzut de educaţie şi informare,

69

conflictele şi destrămarea familiilor, alcoolismul şi comportamentul deviant al părinţilor.” (Revista de Asistenţă Socială nr. 1/2003: 5)

Cercetările şi studiile efectuate în ceea ce priveşte maltratarea copilului confirmă legătura strânsă de asociere dintre formele de abuz şi cele de neglijare. Relele tratamente aplicate copiilor în familie se întrepătrund şi afectează puternic personalitatea copilului.

Consecinţe psiho-sociale ale abuzului fizic asupra copiluluiSemnele şi consecinţele abuzului fizic

Efectele abuzului fizic asupra copilului sunt deosebit de periculoase pentru dezvoltarea normală a personalităţii copilului, şi nu de puţine ori prezintă un risc major pentru sănătatea fizică şi psihică a acestuia, în cazuri grave putând conduce chiar la deces.

„Abuzul nedepistat şi netratat produce modificări grave în structurarea personalităţii copilului, cu repercursiuni majore în timp. Pe termen scurt, efectele abuzului sunt mai uşor de identificat, analizat şi de ameliorat, dar de cele mai multe ori efectele lui nefaste însoţesc individul de-a lungul întregii vieţi. Cu cât intervenţia şi recuperarea se fac mai târziu faţă de momentul producerii abuzului, cu atât sunt mai dificile şi cu şanse mai reduse de succes” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative sociale, 2002: 20).

Consecinţele abuzului asupra copilului pot fi clasificate în trei mari categorii:

„Se pot distinge consecinţele directe ale maltratării, consecinţe asupra dezvoltării copilului şi consecinţe pe termen lung” (Ionescu, 1999: 28).

Consecinţe directe„Putem să ne dăm seama că un copil a fost supus unei forme de abuz (sau

neglijare) observând şi analizând modificările produse în comportamentul său în comparaţie cu cel cunoscut până în acel moment” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative sociale, 2002: 19).

Imediat după comiterea abuzului, simptomatologia dezvoltată de victimă este preponderent de tip somatic şi emoţional.

„În ceea ce priveşte consecinţele directe ale maltratării, putem menţine consecinţele fizice ale abuzului şi violenţei fizice ca, de exemplu, arsuri, plăgi, contuzii, fracturi repetitive şi multiple, fragilitate somatică” (Ionescu, 1999: 28). Pe lângă consecinţele fizice, maltratarea dă naştere şi la diferite tulburări psihopatologice la copil: tulburări psihosomatice, tulburări ale sferei sfincteriene (enurezis, de exemplu), tulburări alimentare (greaţă, anorexie, bulimie), tulburări ale somnului (insomnii, vise anxioase), tulburări de comportament (agresivitate sau retragere, automutilare), depresie, tulburări nevrotice (fobii, ca de exemplu teama de întuneric) sau psihotice (disociere, percepţie greşită a pericolului, gânduri copleşitoare).

70

Să subliniem că tulburările psihopatologice prezentate de copiii maltrataţi nu au nimic specific. Acestea pot fi şi semnul unei stări de disconfort psihologic a copilului, fără nici o legătură cu maltratarea.

„În general, semnele maltratării fizice pot fi constatate la următoarele niveluri:

• Starea generală: confruntarea cu situaţiile de abuz consumă energetic, ceea ce conduce la întârzierea dezvoltării staturo-ponderale şi mentale, deficit al limbajului, carenţe alimentare, tulburări de somn;

• Tulburări cu exprimare somatică: rahitism, insomnii precoce, enureză, encopreză, dermatoze, nanism, psihosocial, anorexie mentală;

• Aspect clinic: diverse leziuni consecutive traumatismelor directe (echimoze, escoriaţii, hematoame în locuri neobişnuite, zgârieturi, păr smuls), fracturi osoase, deformări ale membrelor, leziuni la nivelul sistemului nervos central (dizabilităţi motorii, deficite senzoriale, paralizii oculare, convulsii, comă), hemoragii cerebrale sau retiniene, leziuni ale organelor interne;

• Manifestări comportamentale, polarizate fie spre ascultare necondiţionată, fie spre instabilitate: nu vrea să se aşeze, motivează ciudat urmele de pe corp/nu-şi aminteşte cauza lor, evită orice confruntare cu părintele, pare excesiv de docil, împietrit sau bizar, cu reacţii de apărare fizică motivate sau, dimpotrivă, manifestând teribilism şi violenţă în relaţiile interpersonale, atitudini provocatoare, din nevoia disperată de a atrage atenţia, hiperactivitate generată de frustrările repetate etc.;

• Trăiri emoţionale: teamă, neîncredere, curiozitate scăzută sau absentă, vigilenţă anxioasă, copil „meduzat” (înlemnit) faţă de anturaj, vulnerabilitate la situaţii stresante, dificultăţi de autocontrol, de înţelegere, învăţare, vise, coşmaruri, mânie, motivaţie săracă, frica de separare” (IXth ISPCAN European Conference Preveting Child Abuse and Neglect, 2003).

Trebuie menţionat faptul că nici un semn luat în considerare în mod izolat nu ne permite afirmarea existenţei unei situaţii de maltratare. Anumite boli sau accidente pot provoca simptome asemănătoare.

„Uneori însă, partea de corp unde apare leziunea, forma ei, asocierea între anumite tipuri de leziuni ţinând seama şi de vârsta copilului, sunt suficiente pentru a afirma existenţa unor situaţii de maltratare.

Se poate întâmpla ca semnele şi simptomele identificate să dispară prin îndepărtarea copilului de mediul său familial. Dacă se petrece acest lucru, diagnosticul se poate considera confirmat chiar prin acest fapt” (Ghid pentru profesionişti, 2003: 6).

Relele tratamente aplicate copilului pot fi întâlnite la orice vârstă a copilului şi în toate mediile. în timp ce maltratarea fizică este cel mai adesea uşor de identificat prin semnele caracteristice care pot fi identificate pe corpul copilului, suferinţele psihologice sau abuzurile sexuale sunt mai greu de identificat. De aceea profesioniştii care lucrează cu copilul trebuie să aibă

71

capacitatea de a recunoaşte semnele care pot sugera existenţa unor suferinţe mai puţin evidente.

Consecinţe asupra dezvoltării copilului„Cea mai mare parte a cercetărilor privitoare la consecinţele relelor

tratamente asupra dezvoltării copilului au fost efectuate în Statele Unite şi se referă la maltratare în general. Studiile care precizează tipul de maltratare la care copilul este supus sunt rare şi, atunci când este cazul, este vorba frecvent de abuzul sexual” (Ionescu, 1999: 29).

Ori, efectele maltratării asupra dezvoltării copilului depind de diferite variabile, dintre care prima este, în mod evident, tipul de maltratare. Alte variabile, la fel de importante, sunt:

• gravitatea şi frecvenţa episoadelor de maltratare;• stadiul de dezvoltare pe care copilul 1-a atins în momentul episodului;- autorul maltratării;- plasarea în afara familiei din motive de maltratare;- sexul copilului;- sprijinul existent (de exemplul, reţeaua socială a copilului);- variabilele sistemului familial. „La acestea se mai pot adăuga:• nivelul de comprehensiune al victimei;• caracteristicile personale ale victimei (vulnerabilitate sau rezistenţă la

stres);• caracteristicile abuzului” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative sociale,

2002: 20).Studiile realizate în Marea Britanie şi Statele Unite având un eşantion

reprezentativ de copii maltrataţi au evidenţiat corelaţia dintre abuz fizic şi dezvoltarea fizică, mentală, cognitivă şi progresul educaţional al acestora. „Cele mai evidente efecte ale abuzului fizic asupra copiilor sunt observate în sfera comportamentului, copiii maltrataţi fizic fiind predispuşi prezentării unor tulburări de comportament. De asemenea, abilitatea cognitivă şi progresul în educaţie au fost găsite ca fiind mai scăzute în comparaţie cu acei copii care nu au suferit abuz fizic. Cealaltă componentă a studiilor o reprezintă relaţia dintre maltratarea fizică a copilului şi comportamentul său antisocial ca viitor adult. Un număr semnificativ de adolescenţi infractori au fost abuzaţi fizic în copilărie, ceea ce validează una din ipotezele studiilor amintite” (Spânu, 1998: 79).

Dacă în copilărie dezvoltarea copiilor este distorsionată din cauza abuzurilor fizice în primul rând, dar şi emoţionale ale adulţilor asupra copiilor, ulterior aceştia vor manifesta o încredere minimă în părinţi, în general în adulţi, şi se vor caracteriza prin inabilitatea de a tolera ataşamentul, apropierea, precum şi incapacitatea de a controla impulsurile agresive: funcţionarea personalităţilor ca viitori adulţi poate fi, deci, deficitară. Abuzarea fizică a copilului contribuie la realizarea unui dezechilibru între principalele activităţi specifice vârstei: hrănire, odihnă, joacă, conduce la un nivel scăzut al stimei de sine şi auto-încrederii, împiedică dezvoltarea unui sentiment puternic de ataşament faţă de o

72

persoană apropiată şi, nu în cele din urmă, marchează puternic sensibilitatea copilului.

„Unele dintre caracteristicile individuale sau de mediu pot totuşi constitui factori protectivi care vor permite copiilor să compenseze efectele maltratării.

Putem cita ca exemplu de factor de protecţie de mediu: o reţea de susţinere socială în cartier, existenţa unui model de reuşită şcolară sau implicarea în activităţi sportive. Pe plan individual, abilităţile de rezolvare a problemelor, capacităţile bune de coping (de a face faţă), încrederea în sine şi robusteţea pe planul sănătăţii constituie factori de protecţie (Kimchi şi Shaffner, 1990)” (Ionescu, 1999: 30).

Evident, nu numai prezenţa factorilor de protecţie pot apăra copilul de efectele devastatoare ale maltratării ci mai ales, interacţiunea dintre factorii de risc şi factorii de protecţie va influenţa consecinţele abuzului asupra copilului.

De la vârsta cea mai mică, maltratarea are efecte asupra dezvoltării copilului atât pe plan afectiv, cât şi asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării şi asupra adaptării şcolare.

Consecinţele pe plan afectiv„Copiii care sunt sau au fost supuşi relelor tratamente manifestă un

ataşament care face dovada lipsei de securitate (Egeland şi Sroufe, 1981; Schneider-Rosen, Braunwald, Carlson şi Cicchetti, 1985), un tip de ataşament atipic denumit dezorganizat/dezorientat sau model de tip D. Acest ataşament dezorganizat se exprimă prin comportamente bizare, care apar în relaţiile cu persoanele care se ocupă de copii, ca, de exemplu, întreruperi sau blocaje în relaţie. Copiii maltrataţi au, în general, modele de ataşament atipic de tip D (în 80% dintre cazuri, în comparaţie cu mai puţin de 20% pentru o populaţie de copii care nu au fost maltrataţi)” (Carlson, Cicchetti, Barnett, Braunwald, 1989, apud Ionescu, 1999: 30).

Exprimarea emoţiilor este, de asemenea, influenţată de existenţa maltratării. Copiii maltrataţi exprimă mai puţin afecte pozitive decât ceilalţi copii. „Copiii abuzaţi fizic exprimă multe afecte negative (Gaensbauer şi Hiatt, 1984). Copiii violentaţi dau, de asemenea, dovadă de hipervigilenţă şi au reacţii rapide la stimulii agresivi (Lewis, 1992 şi Hennesy, Rabideau, Cicchetti şi Cummings, 1994). înseamnă că, într-o situaţie socială normală, copiii supuşi violenţelor nu îşi adaptează reacţiile faţă de ceilalţi, ca o reacţie la episoadele dramatice pe care le-au trăit. In faţa unor abordări amicale, copiii maltrataţi vor avea reacţii nepotrivite, de exemplu, de evitare (George şi Main, 1979)” (Ionescu, 1999: 32). De asemenea, vor reacţiona agresiv la exprimările emoţionale ale celorlalţi. Mai mulţi autori subliniază agresivitatea copiilor care au fost martori ai violenţei conjugale (Miller-Perin şi Perrin, 1999).

Imaginea de sine a copiilor maltrataţi nu se poate elabora în mod satisfăcător. Steele (1997) şi Kaufman şi Cicchetti (1989) evocă respectul de sine redus şi faptul că aceştia percep o diminuare a competenţelor.

73

„În cazul abuzului fizic sentimentele de inferioritate persistă şi la vârsta adultă. Comunicarea este dificilă, marcată de violenţă. Violenţa este trăită ca o modalitate de schimb, ca un ataşament interpersonal, mai ales dacă a fost un model parental de agresivitate. Se produce o stranie identificare cu acest model, pentru că violenţa a fost percepută de copil ca un semn al interesului' părintelui faţă de el” (I)Ch ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect, 2003).

După Palacio-Quintin (1991), copiii maltrataţi se percep ca având mai multe comportamente negative şi mai puţine pozitive, în comparaţie cu copiii care nu au fost supuşi unor acte de maltratare. în funcţie de tipul de maltratare, unele variabile intermediare modifică impactul maltratării asupra stimei de sine: este cazul gravităţii, pentru abuzul fizic (Kinard, 1982).

„Diferitele experienţe trăite de copiii maltrataţi - faptul de a fi victimă şi/sau martor al violenţei - contribuie la dezvoltarea unor personalităţi socialmente anxioase, detaşate, care evită contactele cu ceilalţi sau reacţionează inadecvat prin comportamente agresive” (Lewis, D. O., 1992, apud Ionescu: 32).

Consecinţe asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării copiluluiAlte consecinţe ale maltratării afectează dezvoltarea fizică, motorie,

cognitivă şi de limbaj a copilului, ca şi capacităţile de autonomie, competenţele sociale, achiziţiile pe planul comportamentelor adaptive şi, în sfârşit, capacităţile ludice.

„Copiii maltrataţi sunt mai frecvent spitalizaţi din cauza relelor tratamente la care sunt supuşi (abuzul fizic). Pe planul dezvoltării fizice se observă mai ales impactul vătămărilor în cazul copiilor maltrataţi fizic (Ammerman şi Galvin, 1998).

Abuzul fizic provoacă efecte neurologice care ating regiunile creierului ce răspund de memorie, de învăţare şi de regularizarea afectelor şi de exprimarea emoţiilor (Neuberger, 1997)” (Ionescu, 1999: 32).

în ceea ce priveşte dezvoltarea motorie, copiii maltrataţi obţin, în general, rezultate inferioare în ceea ce priveşte motricitatea, în comparaţie cu copiii de aceeaşi vârstă care nu au fost supuşi maltratării (Fitch, Cadol, Goldson, Wendell, Schwartz şi Jackson, 1976;Appelbaum, 1979; Palacio-Quintin şi Jourdan-Ionescu, 1994). Ei dovedesc o coordonare mediocră (Hughes şi Di Brezzo, 1987) şi au deficite perceptivo-motorii (Tarter, Hegedeus, Winston şi Alterman, 1984).

Indiferent de controlul evaluării de către părinţi, profesori sau cei de o vârstă cu ei, copiii maltrataţi apar ca având competenţe sociale mai reduse decât ceilalţi copii (Salzinger, Feldman, Hammer şi Rosario, 1991; Trickett, 1993; Feldman, Salinger, Rosario, Alvarado şi colab., 1995). Competenţele sociale reduse pot fi puse, fără îndoială, în legătură cu tipul de ataşament dezorganizat care îi caracterizează pe aceşti copii.

74

„Se constată de asemenea o întârziere pe planul dezvoltării jocului. Howard (1986) arată că se uită mai mult la televizor copiii mici maltrataţi fizic pe care i-a studiat (12 copii de la unu la cinci ani şi 12 copii neabuzaţi de aceeaşi vârstă şi din acelaşi mediu socio-economic) decât copiii neabuzaţi de vârstă preşcolară (cu o oră şi jumătate mai mult pe zi). Deci, copiii maltrataţi au mai puţin ocazia să se joace, ceea ce duce la o întârziere de 8,4 luni a dezvoltării la nivelul jocului, faţă de vârsta reală (mai ales la nivelul imitării şi a participării)” (Howard, A. C, 1986, apud Ionescu, 1999: 34). Pe lângă acest retard, constatăm că cei maltrataţi folosesc mai puţin jocul simbolic şi că preferă jocurile repetitive pe care le joacă singuri (Alessandri, 1991). Mediul familial în care trăiesc promovează rar schimburile în jurul jocului, familiile care maltratează (fie că este vorba de maltratare cronică sau trecătoare) oferindu-şi rar ocazia de a se juca în mod plăcut împreună.

„Jocul repetitiv al copilului, scăderea gradului său de creativitate, reducerea capacităţii sale de învăţare sunt semne ale regresului în ansamblu al comportamentului celui abuzat” (Roth-Szamoskozi, 1999: 121).

Consecinţele pe planul adaptării şcolareMaltratarea are consecinţe nefavorabile asupra performanţei şcolare în

general (Dodge Reyome, 1988) sau, în special, asupra lecturii (Oats şi Peacock, 1984) şi a matematicii (Eckenrode, Laird şi Doris, 1993). Este afectat progresul şcolar. „Se remarcă existenţa unui număr mult mai mare de şcolari repetenţi.: 50% dintre cei violenţi repetă primul an de şcoală (Erickson şi colab., 1989). în majoritatea cazurilor, aceşti copii nu beneficiază de susţinere familială pentru realizarea temelor, nici de o motivaţie externă pentru reuşita şcolară” (Erickson, M. F. and colab., apud Ionescu, 1999: 34).

„Adesea copii abuzaţi au performanţe şcolare slabe, ceea ce le scade statutul în grupul de elevi, reducându-le şansele de integrare şcolară. Le lipsesc resursele motivaţionale de a se mobiliza în vederea realizării şcolare. Se întâmplă ca, în cazul unui copil abuzat în mod cronic retragerea acestuia, închiderea în sine, demobilizarea sa să fie atât de pronunţate, încât copilul să creeze falsa impresie a unuia cu handicap mental” (Roth-Szamoskozi, 1999: 122).

Copiii expuşi la violenţă conjugală prezintă dificultăţi de învăţare care duc, de asemenea, la probleme şcolare. Aceste dificultăţi sunt legate de ciclul de violenţă la care sunt martori (tensiune, agresiune, remisiune, reconciliere) şi climatul de teroare în care trăiesc (Beaudoin şi Turcotte, 1999).

„Acest bilanţ al studiilor referitoare la impactul maltratării asupra dezvoltării copiilor mici arată că la copiii supuşi maltratării dezvoltarea este afectată de ceea ce au trăit pe plan afectiv, al relaţiilor familiale, şcolare etc.” (Ionescu, 1999: 35).

Consecinţe pe termen lung ale abuzului fizicNumeroase efecte ale maltratării constatate pe termen scurt nu se atenuează

pe termen lung. Din contră, de-a lungul anilor, maltratarea va produce consecinţe

75

care vor fi asociate marginalizării persoanei. „Adolescentul nu se va simţi bine cu sine însuşi şi va avea comportamente antisociale. Va avea mai des tendinţa de a avea probleme legate de consumul de droguri sau alcool, tulburări alimentare, de a se confrunta cu o sarcină în adolescenţă, de a fi delincvent, de a se prostitua etc. (Latimer, 1998)” (Latimer, 1998, apud Ionescu, 1999: 35).

„Ataşamentul dezorganizat trăit de copilul maltratat se regăseşte la adult, care are ataşamente ce dovedesc lipsă de siguranţă - descrise drept patologie relaţională de Cicchetti (1990). în relaţiile de dragoste pe care le trăiesc sunt în mod frecvent subiecte de violenţă conjugală.

Pentru că nu au avut modele educative adecvate, atitudinile parentale ale acestor adulţi sunt nepotrivite” (Ionescu, 1999: 36).

Observăm tendinţa de a reproduce ciclul intergeneraţional al maltratării (Ethier, 1992). Această tendinţă a fost constatată referitor la mamele violente (Cappel şi Heiner, 1990); în prezent, puţine cercetări se referă la taţii abuzatori.

„Consecinţele abuzului fizic asupra dezvoltării copilului au fost îndelung studiate. Unii autori consideră că, în urma abuzului fizic copiii au învăţat că lumea lor este una imprevizibilă, adesea un loc periculos, iar adulţii care îi îngrijesc pot fi furioşi, depresivi şi distanţi. Lângă un părinte abuziv, ataşamentul copilului este afectat, determinându-1 pe acesta să se perceapă ca fiind incompetent, neiubit şi de neiubit” (Miftode, 2002: 167). La maturitate prezintă adesea probleme afective (depresie, tristeţe, anxietate). Ei devin limitaţi în perceperea propriilor sentimente şi întâmpină dificultăţi în interpretarea şi reacţionarea la expresiile emoţionale ale altora.

Studiile asupra copiilor abuzaţi fizic au identificat atât comportamente agresive verbal şi fizic, cât şi comportamente evitante”. Ca reacţie la conflict sau la o problemă copiii abuzaţi recurg la un tip de ostilitate verbală sau fizică sau la obedienţă pasivă pentru a rezolva problema sau pentru a-şi satisface nevoile” (Helfer, Kempe, Krugman, apud Miftode, 2002: 168).

Dezvoltarea psihologică este puternic marcată de abuzul suferit manifestându-se la nivelul comunicării, relaţionării, afectivităţii şi al nivelului intelectual.

„Consecinţele pe termen lung ale diferitelor forme de maltratare sunt, aşa cum putem constata, multiple. Ceea ce este îngrijorător e faptul că acestea tind să se cumuleze de-a lungul timpului” (Ionescu, 1999: 36).

Este esenţial ca astfel de consecinţe să fie reduse prin punerea în practică a unor intervenţii, atât tradiţionale (terapie individuală, educaţie familială, art-terapie etc.), cât şi inovatoare (familii de sprijin, asocierea mai multor tipuri de intervenţii, exprimarea emoţiilor prin intermediul computerului, grupuri de susţinere virtuale). în contextul social actual este esenţial şi se impune în mod special, utilizarea la maximum a resurselor comunitare şi dezvoltarea factorilor de protecţie individuală sau familială.

76

Cap 10 Traumele şi consecinţele lor asupra dezvoltării copiilor

Relele tratamente au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic.„În categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele naturale,

accidentele de muncă, de circulaţie, cele casnice etc. şi vătămările intenţionate produse de oameni. în această ultimă categorie intră toate actele violente comise de unii împotriva altora. Garbarino et al (1992) delimitează două categorii ale victimelor unor evenimente traumatice: victimele primare, care suferă direct de pe urma evenimentului şi victimele secundare, care asistă la întâmplări de natură traumatică, exercitate asupra unor persoane îndrăgite” (Roth - Szamoskozi, 1999: 106).

Victimă primară este copilul accidentat grav de către un coleg, copilul abuzat fizic (sau sexual), copilul bolnav care nu este dus la medic, adolescenta ironizată continuu de mama sa şi izolată de colegii săi etc.. Victimele secundare sunt acei copii care sunt martori ai violenţelor din familie (când, de exemplu, un copil asistă la bătaia cruntă la care sunt supuşi fraţii sau mama, sau când sora mai mică asistă la violarea surorii mai mari) etc..; în toate aceste cazuri reacţiile copiilor sunt comparabile cu ale celor din situaţia de victimă primară, având adesea consecinţe traumatice.

77

„În ultimele două decenii, o direcţie importantă a cercetărilor privind abuzul îndreptat asupra copiilor s-a orientat asupra studiilor clinice privind consecinţele violenţei asupra comportamentului lor. Într-o anchetă desfăşurată asupra unui lot de părinţi a 3334 de copii, Straus şi Gelles (1987) au găsit că la copiii supuşi violenţei tulburările de comportament erau în mod semnificativ mai frecvente decât la copiii care nu au avut experienţe traumatice” (Roth-Szamoskozi, 1999: 106). Aceste probleme comportamentale ale copiilor abuzaţi au cuprins diferite tulburări de adaptare la cerinţele mediului social: crize de furie (17,5% faţă de 10%), eşec şcolar (16,1% faţă de 6,2%) rău şi neascultător acasă (15,7% faţă de 8%), relaţii de prietenie cu minori problemă (10,9% faţă de 2,3%).

„În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a recunoscut sindromul de stres post-traumatic (Post Traumatic Stres consecinţe psiho-sociale ale abuzului fizic asupra copilului disorder - PTSD), ca fiind o categorie aparte de diagnostic”oficial”aplicabilă în cazurile copiilor care au suferit experienţe traumatice. PTSD se diferenţiază de formele acute ale reacţiei la stres (Acute Stres Disorder-AST). în cadrul ambelor sindroame, sunt incluse anxietatea accentuată, generalizată, depresia, pierderea respectului de sine, retragerea în sine, comportamentele de evitare, de negare, de furie şi cele agresive” (Roth-Szamoskozi, 1999: 106). Dacă fenomenele descrise apar în primele patru săptămâni de la acţiunea evenimentului traumatic şi se rezolvă în această perioadă, atunci capacitatea de adaptare a organismului copilului a biruit stresul, nu va suferi de PTSD. Dacă însă simptomele persistă mai mult de o lună, consecinţele psihice se vor prelungi pentru perioade de timp greu de determinat, adesea - în lipsa unui ajutor de specialitate - pentru toată viaţa.

„În funcţie de persistenţa stresorilor, Terr (1991) deosebeşte traumele de tip I (rezultat în urma unui singur atac) şi cele de tipul al II-lea (în urma unei serii de atacuri). Cele două traume duc la percepţii şi consecinţe pe termen lung diferite. Trauma de tipul I este numită şi trauma de şoc şi este amintită detaliat, de obicei ea este consecinţa unui singur eveniment traumatic. O traumă de gradul al II-lea este o traumă durabilă care poate avea drept consecinţe negarea şi anestezia emoţională; frecvent apar depersonalizarea şi disocierea” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002: 45).

Adaptarea la traumă se realizează prin intrarea în funcţiune a mecanismelor de apărare. Copiii se străduiesc să uite de traumele lor cronice, să evite să se gândească la ele sau să vorbească despre ele. Diminuarea reactivităţii la lumea exterioară şi insensibilitatea psihică (încremenirea) au semnificaţia desensibilizării în faţa durerii provocate de abuz.

„În literatură sunt descrişi o serie de factori care influenţează gradul de traumatizare. Aceştia sunt:

• Expunerea la traumă. Cu cât persoana este mai implicată în evenimentul traumatic şi expusă o perioadă mai lungă de timp, cu atât este mai mare riscul dezvoltării unei psihopatologii.

78

h) Relaţia cu victima. Relaţia cu victima este unul dintre factorii cei mai importanţi asociaţi traumei psihice. Cu cât mai apropiată este relaţia, cu atât mai mare este riscul de traumatizare.

i) Severitatea stresului. Nu numai răspunsul imediat la un eveniment stresant influenţează capacitatea de răspuns adaptativ. Studiile arată că aceia care manifestă reacţii severe (exemplu: atacuri de panică sau disociere) prezintă un risc mai mare de traumatizare.

j) Perceperea ameninţării. Impresia subiectivă a individului despre evenimentul traumatic poate fi mai importantă decât evenimentul în sine. Astfel, persoanele care percep evenimentul ca extrem de ameninţător vor dezvolta reacţii traumatice” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002: 45).

Consecinţele actelor intenţionate de violenţă orientate împotriva unui copil nu se restrâng, aşadar, numai la nivelul fizic al vătămării produse, ci se extind la nivelul psihic, transformându-se în leziuni greu de vindecat, care pot afecta chiar structura creierului infantil.

„Actele intenţionate de violenţă subminează încrederea fundamentală a copilului în umanitate şi poate crea o inabilitate pe viaţă de a dezvolta relaţii apropiate, de încredere” (Garbarino et al., 1992)” (Garbarino, et al., 1992, apud Rofh-Szamoskozi, 1999: 109).

Simptomele care caracterizează tulburarea posttraumatică transpun pe plan psihic şocul violent, pătrunzător, generalizând astfel efectele lui asupra întregii personalităţi.

Copilul în situaţia de maltratare

Abordarea acestei tematici se poate realiza din două puncte de vedere care vizează:

k) trăsăturile înnăscute ale copilului care afectează şi sunt afectate de situaţia de maltratare;i) percepţiile şi reacţiile copilului legate de situaţia de maltratare.Trăsăturile înnăscute ale copilului„«Fiecare copil este unic» - există numeroase diferenţe temperamentale

între noii născuţi.Thomas (1968) face următoarea clasificare a copiilor:13. copilul dificil;14. copilul de care te poţi apropia cu greu;15. copilul cuminte „ (Killen, 1998, apud IX”1 ISPCAN European Con-ference Preveting Child Abuse and Neglect, 2003).În continuare ne vom opri asupra extremelor: „copilul cuminte” şi „copilul

dificil”:Copilul cuminte:

79

• manifestă o anumită regularitate în comportament (fapt pentru care devine previzibil);

l) reacţionează pozitiv la noi stimuli;m)abilitate de adaptare la noi schimbări (de mediu, alimentare etc.);n) intensitate moderată a reacţiilor sale.Copilul dificil:o) are un somn şi obiceiuri de viaţă neregulate;p) acceptă cu greu noul tip de hrană ce i se oferă;q) se adaptează cu greu sau deloc la schimbări;r) prezintă reacţii negative şi intense.Este uşor de imaginat modul în care aceşti factori constituţionali de bază ai

copilului trezesc în părinţi reacţii diferite.Astfel:• copiii cuminţi le oferă părinţilor sentimentul de a fi nişte părinţi buni, le dau convingerea că lucrurile vor merge bine - „cerc bun”.• copiii dificili au nevoi diverse, greu de intuit şi de satisfăcut de părinţi, care stabilesc cu copilul într-un mod dificil o interacţiune pozitivă, fapt care le generează sentimentul eşecului, care ar putea duce la formarea unui cerc vicios. Aici părinţii reacţionează în mod negativ la acţiunile copilului, iar copilul care înregistrează atitudinea părinţilor devine mai dificilă şi prin aceasta întăreşte reacţiile negative ale părinţilor.„Este însă cunoscut faptul că în general:• copiii dificili care sunt îngrijiţi de mame sensibile vor prezenta o

dezvoltare normală, iar copiii cuminţi, cu potenţial, care vor avea o îngrijire necorespunzătoare şi lipsită de afecţiune vor prezenta o dezvoltare sărăcăcioasă” (Killen, 1998).

Capacităţile înnăscute ale copilului vor afecta:•comportamentul de ataşament al copilului;• interacţiunea cu mediul;•dezvoltarea sa ulterioară.Alături de anumitele trăsături temperamentale ale „copilului dificil”,

prematuritatea şi dizabilităţile fizice sau emoţionale ale copilului, pot fi în anumite condiţii factori provocatori ai situaţiilor abuzive.

Percepţiile şi reacţiile copilului legate de situaţia de maltratareStrategii de supravieţuire

Percepţia împrejurărilorCopilul va dezvolta sentimente de încredere sau neîncredere faţă de mediu

în funcţie de modul în care nevoile sale de bază, cele emoţionale precum şi cele fizice sunt său nu satisfăcute.

„Copilul care este expus maltratărilor în timpul primilor ani ai vieţii va dezvolta un ataşament nesigur faţă de părinţi şi va avea dificultăţi în stabilirea

80

încrederii în ceilalţi. Pe măsură ce va creşte, îşi va crea o imagine negativă atât despre lume cât şi despre sine. El va interpreta şi percepe mediul în baza experienţelor trăite în propriul cămin.

Dacă copilul îşi va rezolva conflictul de bază al dezvoltării pe varianta neîncrederii, abilitatea sa de a rezolva viitoarele conflicte într-un mod pozitiv, va fi mult redusă” (Killen, 1998: p. 85).

Probleme de dependenţăSituaţiile de maltratare sunt caracterizate printr-o satisfacere inadecvată a

nevoilor. Insatisfacerea nevoilor creează probleme de dependenţă care se dezvăluie cel mai adesea în două moduri diferite: o dependenţă deschisă şi una defensivă.

Dependenţa deschisă se poate manifesta ca o tendinţă constantă spre contacte fizice, comportament de căutare a atenţiei, preocupare pentru controlul şi stăpânirea altora, încercări permanente de a mulţumi şi de a fi acceptat de către părinţi.

Dependenţa defensivă se manifestă ca o independenţă excesivă şi o retragere emoţională, atât faţă de părinţi, cât şi faţă de alţi adulţi.

Această dependenţă defensivă se poate prezenta ca o atitudine rece şi dificilă în care copilul pare să se poarte ca şi cum nu i-ar păsa de nimeni.

Reacţii de suferinţă în separare„Spitz (1946) şi Bowlby (1960) au realizat primele descrieri legate de

depresia copiilor care se instalează în momentul separării acestora de părinţi. Este, de asemenea, interesantă descrierea reacţiilor copiilor mici în timpul spitalizării fără părinţi, atât timp cât sunt avute în vedere situaţiile de maltratare. În aceste situaţii este posibil ca profesioniştii să găsească diferite explicaţii pentru faptul ca în situaţiile de maltratare copiii prezintă în mod surprinzător atât de slabe reacţii când sunt mutaţi din casele lor (în instituţii, familii foster). Notele de caz cum ar fi: „s-a adaptat foarte repede” sau „pare a fi fericită şi nu întreabă niciodată de mama sa” pot fi interpretate ca un semn al adaptării şi sunt considerate ca fiind resurse ale copilului, însă o asemenea lipsă a reacţiilor dramatice la copilul care este mutat din propria familie poate arăta cât de vătămat este acel copil” (Killen, 1998: p. 88).

Anxietatea şi agresivitatea copiilor aflaţi în situaţii de maltratare pot fi adesea copleşitoare. Aceşti copii îşi trăiesc anxietatea în situaţii concrete de abuz şi sunt anxioşi în legătură cu situaţii abuzive ce pot apărea în viitor, anxietate ce poate deveni cronică. Ei fac faţă sentimentelor lor în moduri diferite. Agresivitatea înseamnă pentru mulţi cea mai bună metodă de apărare şi mulţi dintre ei au învăţat acasă cum să se descurce în situaţiile problematice, fiind agresivi. Acei copii care au fost supuşi abuzului fizic se arată a fi mai agresivi faţă de ceilalţi copii care nu au fost crescuţi într-un mediu violent. De asemenea, agresivitatea manifestată la vârsta adultă poate fi observată încă din primii doi ani de grădiniţă (Iacobson şi Straker, 1982). Aceşti copii în loc să-şi canalizeze agresivitatea înspre proprii părinţi, o revarsă asupra altor persoane.

81

Astfel, observăm că cei mici preiau comportamentele părinţilor de la o vârstă foarte mică. Unii copii interiorizează anxietatea şi agresivitatea devenind autodistructivi, deprimaţi, retraşi şi evitând contactele cu ceilalţi.

DisociereaSe pare că, în general, copiii folosesc mult mai des decât adulţii disocierea

ca mecanism de apărare pentru a se proteja de consecinţele psihice ale traumelor suportate (Putnam, 1993). Folosirea disocierii şi negării creează copilului posibilitatea de a se elibera de simptomele şi amintirile abuzului. Astfel amnezia totală sau parţială a abuzului poate persista luni sau chiar ani.

Unii pretind că experienţele traumatice repetate sunt reamintite mai puţin complet decât un singur episod traumatic (Terr, 1988). Un copil care a suferit abuzuri repetate poate fi, din această cauză, mai puţin capabil să-şi amintească ce s-a întâmplat decât un copil care a fost expus abuzului o singură dată.

Deprimarea„Depresia copiilor poate fi adesea observată în jocul lor. Copiii au nevoie

să se joace, ei se joacă pentru a se distra, dar şi pentru a învăţa. în timpul jocului ei trăiesc diferite experienţe. Mulţi copii aflaţi în situaţii de maltratare aproape că nu se joacă deloc, acesta fiind un mod de a-şi exprima depresia. în cazurile în care se joacă, o fac într-un mod stereotip” (Killen, 1998: 93).

Terr a folosit conceptul de, joc posttraumatic”, pentru a desemna acest tip de joc. Acest copil este înţepenit în anumite experienţe cărora nu le poate face faţă, şi exteriorizează aceasta, de exemplu, în desenele sale.

Reacţii psihosomaticeSănătatea fizică joacă un rol important în dezvoltarea unui copil şi în

relaţia sa cu situaţia de maltratare. Copiii care sunt crescuţi în condiţii stresante sunt mai bolnăvicioşi decât alţi copii. Aceşti copii au nevoie de un limbaj psihologic. Ei îşi comunică sentimentele de neplăcere prin intermediul limbajului durerii şi prin diferite simptome pe care le prezintă, lucru care este şi interesant, dar şi îngrijorător, atâta vreme cât aici sunt implicate dimensiunile abuzului emoţional şi sindromul Munchausen, prin împuternicire.

Imaginea de sine - stima de sine„O importantă cale de dezvoltare a imaginii de sine a copilului o reprezintă

percepţia lui despre părinţi. Părinţii abuzivi îi comunică de timpuriu copilului faptul că nu este suficient de bun, că nu este dorit, şi că el este cel responsabil pentru tot ce se întâmplă rău în familie. Simte că nimeni nu se ocupă de el. El va dezvolta de-a lungul timpului o imagine de sine distorsionată şi negativă şi o stimă de sine scăzută.” (Killen, 1998: 94)

Teoria anxietăţii şi vinovăţiei - loialitatea şi păstrarea secretuluiCopiii depun un efort deosebit în încercarea de a înţelege situaţia în care se

află. Ei încearcă să interpreteze situaţiile şi să explice comportamentul agresorului într-un mod în care să-1 plaseze pe acesta într-o lumină bună, în

82

timp ce copilul ia asupra sa întreaga responsabilitate şi vină. Procesul de interpretare depinde de vârsta cognitivă a copilului. Aceste lucruri s-au observat atât în situaţii de abuz fizic, abuz sexual, în situaţiile abuzului de alcool al părinţilor.

Aici copii care au semnalat de timpuriu lumii adulte faptul că sunt implicaţi în astfel de activităţi au primit, drept răspuns, neîncrederea şi negarea. Astfel li s-a confirmat faptul că ei sunt cei care greşesc.

Întârzieri de dezvoltareCopiii care au fost expuşi diferitelor tipuri de abuz prezintă adesea diferite

grade de retard în dezvoltarea neurologică, cognitivă, cât şi în dezvoltarea psihomotorie. Acestea pot fi observate încă din primele luni de viaţă (Appelbaum, 1980).

Probleme de învăţareAvând atât probleme de concentrare a atenţiei, cât şi întârzieri de

dezvoltare este inevitabil ca aceşti copii să prezinte diferite tipuri şi grade de probleme de învăţare. Trăirile lor în relaţiile cu alţi copii şi adulţi sunt caracteristice poziţiei de apărare.

Retardul mentalCercetările acute asupra copiilor care au fost expuşi abuzului fizic au arătat

o apariţie relativ, mare a retardului mental la aceşti copii. O parte a acestuia este de natură organică, dar poate fi, de asemenea, şi rezultatul interacţiunii copil-părinte. Poate fi cauzat atât de leziuni cerebrale, sub-alimentare, precum şi de un abuz emoţional continuu.

„În legătură cu strategiile de supravieţuire şi conducere în situaţii de maltratare, după Grey şi Kempe (1976), copilul oscilează între strategia de comportament «exagerat de bine adaptat» (overadjusted) şi comportamentul «hiperactiv şi distructiv» (acting out)” (Roth-Szamoskozi, 1999: 124).

„Cei care aparţin primului grup se comportă astfel încât să îndeplinească dorinţele şi aşteptările adulţilor. Ei sunt adesea hipersensibili la semnalele trimise de adulţi, semnale legate de modul în care copilul ar trebui să se comporte. Aceşti copii folosesc o mare parte din resursele proprii pentru a face faţă acestor aşteptări” (Killen, 1998: 101). Cei care aparţin celuilalt grup prezintă un comportament continuu provocator, agresiv, distructiv şi hiperactiv. Dacă vom pătrunde în spatele acestor aparent diferite strategii de supravieţuire vom descoperi aceleaşi sentimente de neajutorare, vinovăţie, confuzie, anxietate, mânie, goliciune sufletească, deprimare şi agresivitate.

„După Killen (1996), la rândul ei, supraadaptarea se poate manifesta în diferite forme. în cazul copiilor cu un comportament supraadaptat, supra-controlat, ea a pus în evidenţă:

• grupul copiilor care îşi duc cu bine la îndeplinire sarcinile, sunt luptători activi şi „înving”, nu se lasă compleşiti de abuz;• grupul celor care adoptă rolul de a avea grijă de părinţii lor;

83

• copii care se străduiesc să nu iasă în evidenţă şi de aceea sunt retraşi, pasivi” (Roth-Szamoskozi, 1999: 124).

Dintre comportamentele explozive, impulsive (acting out) au fost identificate tipurile:

• agresiv• distructiv• fără odihnă• de măscăriciAceastă clasificare nu înseamnă că un copil va prezenta doar una sau alta

dintre aceste manifestări, ele putând alterna, în funcţie de situaţia de fapt sau de starea emoţională în care se află copilul. De exemplu, copilul de obicei tăcut şi retras poate prezenta uneori comportamente impulsive, cu explozii de furie împotriva unui coleg; copilul pasiv poate deveni autoagresiv, făcând o tentativă de suicid; copilul maltratat deosebit de dotat, creativ, ambiţios, poate renunţa dintr-o dată la planurile sale şi poate prezenta comportamente antisociale. După Killen, strategiile de supravieţuire adoptate de copii depind de tipul de temperament, de nivelul de dezvoltare fizică, de sensibilitatea lor, creativitatea şi capacitatea lor intelectuală.

„Strategiile de supravieţuire şi stăpânire a situaţiei reprezintă modalitatea copilului de a face faţă situaţiei de maltratare, de a se apăra atât împotriva propriilor sentimente, cât şi a mediului înconjurător. Cu ajutorul acestor strategii ei îşi asigură un anumit control asupra situaţiei sau în cel mai rău caz, o iluzie a controlării situaţiei” (Irimescu, 2002).

ConcluziiPentru profesionistul implicat în investigarea situaţiilor de rele tratamente

împotriva copilului şi în acordarea de suport copilului şi familiei sale sau celor care-1 îngrijesc este foarte important ca simptomele descrise anterior să fie recunoscute. „Deşi aceste simptome se regăsesc şi în alte sindroame clinice decât al celor ce derivă din maltratare, ele rămân totuşi indicatori care trebuie să-1 facă pe profesionist să ridice problema posibilităţii maltratării copilului şi să analizeze cu grijă această posibilitate” (Roth-Szamoskozi, 1999: 126).

Un prim scop al analizei simptomelor este acela de a stabili diagnosticul corect privind cauzele care se ascund îndărătul unor schimbări în comportamentul unui copil. Scopul final este însă acela de a ajuta copilul să depăşească situaţia dificilă în care se află ca urmare a supunerii sale la diverse forme de rele tratamente, iar intervenţia care urmează să o planificăm în interesul copilului nu poate să nu pornească de la semnele sale de suferinţă.

Neglijarea copilului, „o violenţă neviolentă”?În momentul în care se vorbeşte despre abuz asupra copilului gândul ne

zboară automat la abuzul sexual, fizic şi/sau emoţional. într-adevăr, am fost şi suntem învăţaţi cu cazuri foarte dure şi grave pe care atât literatura de

84

specialitate cât şi mass-media ni le prezintă cu obstinaţie. Uităm însă o formă de maltratare care este şi ea foarte importantă: neglijarea copilului.

Conform standardelor psihiatrice (DSM-IV), în cadrul conceptului de maltratare, neglijarea este cea de-a treia componentă (cod T 74.0), fiind caracterizată printr-o omitere a satisfacerii unor nevoi esenţiale ale copilului. „Dacă într-un caz de abuz clasic părintele produce o vătămare directă a copilului, în cazul neglijării adultul respectiv „uită” să aibă grijă de copil. Această diferenţiere ne poate sugera ideea că neglijarea nu este atât de gravă. Nimic mai fals, căci din punct de vedere al efectelor asupra copilului, în multe cazuri nu există diferenţe, suferinţa psihologică şi fizică fiind de multe ori la fel de mare” (Revista de Securitate Comunitară, Anul II, nr. 5/2002: 69). în literatura românească o definiţie a maltratării o găsim la dr. Popescu şi dr. Răduţ: „maltratarea este orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi”.

Neglijarea - forma specifica de maltratare a copilului

Neglijarea poate fi definită ca: „incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică şi psihică, precum şi limitarea accesului la educaţie” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002: 13).

Neglijarea mai este definită ca reprezentând „condiţiile în care persoana responsabilă de îngrijirea copilului, fie intenţionat, fie din neatenţie permite copilului să experimenteze suferinţe care pot fi evitate şi/sau nu reuşeşte să asigure una sau mai multe condiţii care sunt esenţiale pentru dezvoltarea capacităţilor fizice, intelectuale şi emoţionale ale unei persoane” (Gaudin, 1993 apud Miftode, 2002: 178).

Dacă abuzul asupra copilului se face cu intenţie distructivă, neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenţei şi ignoranţei parentale vizavi de nevoile copilului. Formele de maltratare de multe ori se întrepătrund simultan sau consecutiv în familiile problemă. în momentul în care căutăm informaţii de specialitate, cea referitoare la abuz abundă, pentru că precizia şi acurateţea

85

diagnosticului este mai mare. Literatura americană (Faller, 1981) ne spune că raportările cazurilor de neglijare sunt de cinci ori mai numeroase decât cele de abuz.

„Alte studii, cum este cel efectuat de Erickson şi Egeland în 1996 ne spun că din 2,7 milioane de copii maltrataţi în 1990 în S.U.A., 45% erau cazuri de neglijare, 25% violenţe fizice şi 16% abuzuri sexuale. Raportări similare se găsesc în Franţa şi Quebec (Canada) tinzând să menţină procentul neglijării ca cel mai ridicat” (Revista de Securitate Comunitară, Anul II, nr. 5/2002: 69). Actele izolate şi minore de neglijare au o probabilitate scăzută de a împiedica o dezvoltare sănătoasă a copilului. Sesizarea apare atunci când actele respective se succed temporal şi gradual. De multe ori, neglijarea este un predictor al unor viitoare abuzuri („anticamera” abuzului).

Categorii şi tipuri de neglijareÎn literatura de specialitate sunt menţionate mai multe categorii şi forme de

neglijare a copilului de către proprii părinţi, foarte des întâlnite de practicienii în domeniul protecţiei copilului şi familiei.

„După Miller-Perrin şi Perrin avem neglijare gravă atunci când nevoile vitale nefiind îndeplinite, viaţa copilului este în pericol şi neglijare generală ce implică insuficienta asigurare de către părinţi sau tutori legali a nevoilor legate de alimentaţie, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijiri medicale” (Revista de Securitate Comunitară, Anul II, nr. 5/2002: 69).

La Faller (1981) găsim o trecere în revistă mai exhaustivă (Revista de Securitate Comunitară, Anul II, nr. 5/2002: 69):

Eşec în creşterea copilului:• hrănire proastă/inadecvată;• deprivare nutriţională ce apare atunci când părintele nu asigură copilului o

hrană adecvată şi adaptată vârstei;• nedezvoltarea fizică a copilului fără cauze organice: părinţii nu reuşesc

să-şi hrănească copilul datorită lipsei:l) unor cunoştinţe adecvate privind tehnica hrănirii;m)unor resurse financiare suficiente;n) ataşamentului faţă de copil;• apar întârzieri în înălţimea şi greutatea copilului sugar şi antepreşcolar;• nedezvoltarea psihosocială datorită deprivării de suport emoţional.Neglijare fizică, ce presupune lipsa asigurării unei locuinţe adecvate,

îmbrăcăminte sau îngrijire fizică. Incidenţa acestei categorii este mare atât în S.U.A., de 9 copii dintr-o 1000 după Costin (Roth, 1999) dar şi în România (9,4% într-o cercetare efectuată de Rotariu pe 485 familii din Cluj).

Nesupraveghere adecvată. Se referă în special la părinţii care îşi lasă timp îndelungat copiii fără supraveghere. Unora dintre copii li se refuză accesul în locuinţă, sau sunt supravegheaţi de adulţi ce pot abuza de ei.

Factorii ce sunt luaţi în considerare fac apel la durata, vârsta şi maturitatea copilului. Intervin însă şi factori culturali: De exemplu, în Quebec copii nu pot fi

86

lăsaţi fără supraveghere până la şase ani, pe când în S.U.A. această perioadă ajunge la şapte ani.

Neglijare medicală este considerată neacordarea asistenţei medicale copiilor, cu consecinţe grave asupra sănătăţii şi vieţii lor.

Neglijare educaţională este astfel definită doar în raport cu copilul din familie şi constă în nefrecventarea regulată a unei forme de educaţie adecvate, ceea ce poate duce la deprivare educaţională şi culturală. în România, conform cercetării efectuate de Rotariu în 1996 formele principale se manifestă prin neasigurarea de către părinţi a rechizitelor necesare (13,1% dintre elevi) şi dezinteresul lor faţă de şcoală (10>7% în aprecierea profesorilor). O altă cauză a acestui fenomen o constituie obligarea copiilor de a-şi îngriji fraţii mai mici sau de a munci.

Neglijare emoţională, cea din urmă menţionată dar nu ultima. Deşi ea ca şi abuzul emoţional este foarte des citată şi invocată în diferite convenţii şi legi, este foarte greu de făcut dovada existenţei ei. O definiţie poate fi lipsa sprijinului emoţional atât de necesar copilului pentru creşterea lui armonioasă şi sănătoasă. în general acesta ar trebui să se manifeste din fragedă copilărie, implicând elemente de atingere fizică, mângâieri, comunicare verbală între părinte şi copil. Un climat afectiv rece poate conduce la tulburări de personalitate.

O altă categorie a neglijării este admiterea de practici contrare interesului copilului, cum ar fi privitul îndelung la televizor (6 -8 ore/zi), acceptarea unei alimentaţii nesănătoase, cum ar fi exclusiv bazată pe dulciuri etc. (preluat după Ciofu, C, 1993).

La tipurile de neglijare descrise mai sus se mai adaugă şi altele, cum ar fi:Alte tipuri de neglijare emoţională - „alte neglijări ale nevoilor

emoţionale ale copilului (cum ar fi de exemplu restricţii exagerate evidente, aşteptări nepotrivite faţă de vârstă/sexul copilului sau nivelul de dezvoltare etc..)” (Miftode., 2003: 179).

Abandon şi supraveghere inadecvată: comportamentul părinţilor care îşi abandonează copiii prin excluderea copilului din familie, trimiterea copilului pe stradă sau dezinteres pentru creşterea şi îngrijirea copilului. Legislaţia românească cu privire la declanşarea judecătorească a abandonului a stabilit la 6 luni perioada maximă de timp după care un copil este declarat abandonat.

„Din punct de vedere psihologic declararea abandonului la şase luni de dezinteres din partea părinţilor biologici («încetarea oricărei forme de legături şi raporturi afective normale») reprezintă o altă formă de maltratare a copilului, prin neglijarea nevoilor lui de interacţiune cu un adult de referinţă” (Muntean, 2001: 250, apud Miftode, 2002: 179).

Abandonul copilului este considerat o formă severă de neglijare.Se poate vorbi de abandon sau de abandon camuflat. „Teama de a fi

abandonat apare la copiii cu natură sensibilă, cu ocazia unui eveniment oarecare care rupe sau slăbeşte legăturile familiale. Putem cita, de exemplu, un deces, o

87

neînţelegere conjugală, o călătorie etc.” (Muntean, 2001: 250, apud Miftode, 2002: 179)

În Vocabularul de psihopedagogie şi de psihiatrie a copilului (1973), Lafon defineşte abandonul ca „neglijarea copilului de către părinţi sau substituţii acestora”. Vorbim despre situaţie de abandon atunci când copilul este în mod real abandonat, adică reprezentanţii naturali, pentru un motiv sau altul, au refuzat sau au pierdut vremelnic şi în totalitate dreptul de a-1 îngriji. „Abandonul copilului de către părinţii lui poate fi temporar sau definitiv:

• expulzarea din cămin pe timpul zilei sau al nopţii, sau dezinteres faţă de lipsa de acasă a copilului (situaţii care conduc la fenomenul cunoscut sub numele de copiii străzii);• lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat;• abandonarea copilului la o persoană, într-un spital sau într-o instituţie de ocrotire şi lipsa de interes faţă de copilul astfel părăsit” (Roth-Szamoskozi, 1999: 80).O categorie aparte de copii neglijaţi sunt cei fugiţi de acasă, care trăiesc în

afara unui cămin - copiii străzii. Atunci când sunt depistaţi de profesionişti, ei prezintă numeroase semne de retard şi de tulburări în dezvoltare şi comportament. De asemenea, se pot constata multiple semne de suferinţă, ca urmare a diferitelor tipuri de neglijare şi maltratare, la care copiii fugiţi au fost expuşi chiar înainte de a-şi părăsi domiciliul. În ciuda dezvoltării serviciilor sociale de protecţie a copilului, numărul acestor copii pare să fie în creştere în întreaga lume, dovedind, de fapt, incapacitatea formelor existente astăzi de protecţie a minorilor să depisteze şi să stopeze cazuri grave de rele tratamente. „Mulţi copii ai străzii provin din familii conflictuale, cu un microclimat tensionat, de violenţă, cu părinţi alcoolici. Dată fiind fluctuaţia mare a acestor copii şi lipsa documentelor, o estimare a dimensiunilor fenomenului în România este greu de realizat. Prin extrapolarea unor cercetări efectuate de lucrătorii sociali stradali, s-a estimat că existau în 1966, aproximativ 4300 de copii ai străzii, dintre care 2000 permanent în stradă” (Carta albă a copilului, apud Roth-Szamoskozi Maria, 1999: 87).

Copiii străzii sunt în mod permanent expuşi la mizerie, violenţă, frig, boli acute şi contagioase (de piele, digestive, T.B.C., respiratorii, cu transmitere sexuală etc..) consum de substanţe care creează dependenţă (ţigări, alcool, droguri), prostituţie şi abuzuri sexuale.

Din toate cele menţionate până aici, rezultă că neglijarea copilului are mai multe dimensiuni:

• neglijarea fizică:- neglijare alimentară- neglijare vestimentară- neglijarea igienei- neglijarea locuinţei- neglijare medicală

88

- neglijare în educaţie- neglijare afectivă (emoţională)- abandonul copiluluiNeglijarea copilului poate fi episodică sau cronică. „Neglijarea episodică

sau contextuală este mai puţin gravă pentru că dispare atunci când factorii de risc care au dus la apariţia neglijării dispar (de exemplu, contextul separării parentale). Neglijarea cronică este mai dramatică pentru că afectează familiile defavorizate care duc lipsă de resurse (afective, intelectuale, financiare, educaţionale etc.)” (Ionescu, 1999: 20). Adesea, în aceste cazuri, constatăm transmiterea intergeneraţională a neglijării. Plasarea unui copil ca urmare a unei neglijări grave nu rezolvă problema, pentru că se poate anunţa foarte repede o altă sarcină. Pentru Oxley (1999), copilul purtător de speranţă reînvie la naşterea sa traumatismele pe care părinţii le-au trăit. Pentru că se simt puşi în pericol, părinţii nu pot identifica nevoile acestuia şi îl maltratează. Consecinţele omiterii de către părinţi a unor gesturi (copil prost hrănit, prost îmbrăcat, a cărui igienă lasă de dorit, lipsit de îngrijire în ciuda simptomelor evidente) fac posibilă identificarea copilului neglijat. Alte tipuri de neglijare, ca, de exemplu, cea referitoare la supravegherea copilului nu vor fi semnalate decât atunci când apar accidente. Putem distinge şi neglijare afectivă, adică omiterea unor comportamente care să arate afecţiunea faţă de copil. Această neglijare este cel mai greu de identificat, în ciuda efectelor sale majore asupra dezvoltării socio-afective a copilului.

„Deşi consecinţele neglijării sunt adesea grave datorită caracterului lor cronic, adevărata răspândire a fenomenului în populaţie, în afara cazurilor raportate, este puţin cunoscută. Neglijarea de tipul dezinteresului grav al părintelui faţă de copil, mergând până la renunţarea preocupării faţă de el, este o formă extremă, care se înscrie în mod evident în spectrul maltratării copilului” (Roth-Szamoskozi Măria, 1999: 80). în literatura de specialitate, formele severe de neglijare sunt de fapt considerate abuzuri, fiind forme de omisiuni ale unor acţiuni care pot avea consecinţe foarte grave asupra dezvoltării personalităţii copilului.

De obicei, însă, neglijarea este mai puţin evidentă: copilului i se acordă hrană, dar insuficientă, inadecvată calitativ, sau numai după ce a obosit de plâns din cauza foamei; copilul este îmbrăcat, dar cu haine nepotrivite, în care nu se simte bine, sau este luat în derâdere în colectivitate; primeşte, totuşi, o anumită îngrijire din partea părinţilor, aceasta fiind însă insuficientă, după cum menţionează Killen K.

Situaţia neglijării copilului în România

În anul 2000, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie în colaborare cu curs şi cu asistenţă tehnică din partea Organizaţiei Mondiale a

89

Sănătăţii, au efectuat un studiu cu privire la fenomenul abuzului şi neglijării copilului în ţara noastră.

„În urma acestui amplu studiu s-a constatat că neglijarea fizică, rezultată din iresponsabilitatea sau incapacitatea familiei de a asigura copiilor bunurile necesare unei vieţi decente la nivelul standardului mediu existent pe ţară are valori foarte ridicate în România” (Revista de Asistenţă Socială nr. 1/2003: 40): părinţii din 62% din gospodăriile cu copii au declarat că nu pot asigura alimentele de bază pentru întreaga familie şi 77% că nu pot asigura copiilor bunurile necesare. Rezultatele acestui sondaj sunt confirmate de studiile ample asupra fenomenului sărăciei din România. În Raportul Naţional al Dezvoltării Umane - România, 1999, se consemnează o rată a sărăciei de 31% pe total ţară, rată ce ajunge în cazul gospodăriilor cu 3 copii la 60%, iar în cazul celor cu 4 copii şi mai mulţi la 80% (raportul citat, p. 45). Unele din consecinţele grave ale acestei situaţii se reflectă în proporţia de 3,5% dintre gospodării care au fost evacuate din casă cu copiii şi 7% cărora le-au fost oprite gazele sau apa pentru că nu le-au putut achita. „Este firesc deci să recunoaştem că acest tip de neglijare se regăseşte adesea în familiile sărace, în care părinţii nu reuşesc să obţină cele necesare unui trai decent al familiei, incluzând aici elementele esenţiale ale alimentaţiei, ale condiţiilor de locuit, ale vestimentaţiei care să acopere nevoile biologice de bază ale copiilor” (Roth-Szamoskozi, 1999, pp. 81-82). Părinţii cu un venit minim sunt adesea forţaţi de situaţia in care se găsesc (lipsa unei locuinţe adecvate, imposibilitatea de a cumpăra alimentaţia potrivită) să nu ofere, în ciuda bunelor lor intenţii, suficientă îngrijire fizică copiilor lor. Extrapolând în populaţia totală proporţia gospodăriilor în care s-a produs abandonul copilului (0,4%), rezultă că numărul acestor gospodării este de 12.000.

În privinţa neglijării medicale ca formă a neglijării fizice, se apreciază că aceasta are valori destul de mari dacă luăm în considerare consecinţele grave pe care le poate avea acest tip de neglijare asupra sănătăţii şi dezvoltării armonioase a copilului.

Grafic Neglijare fizică

90

Grafic - Lipsa sau insuficienta supraveghere

„Proporţiile înregistrate în sondaj pentru familiile care nu îşi duc copiii la controale medicale la diferite grupe de vârste se situează între 14% şi 30%. Prima proporţie referitoare la copiii până la un an este destul de ridicată şi poate fi unul din factorii care contribuie la plasarea României pe primul loc în Europa în privinţa mortalităţii infantile” (Revista de Asistenţă Socială nr. 1/2003: 41). O parte din părinţi nu conştientizează în suficientă măsură pericolul pe care îl poate reprezenta pentru sănătatea copilului nevaccinarea împotriva unei boli grave, chiar în situaţia în care au fost anunţaţi (5,1% dintre familii), ceea ce ar putea afecta circa 250.000 de copii, sau tratarea empirică în familii în locul unui consult de specialitate (11%), chiar dacă serviciile medicale pentru copii sunt gratuite. Mai mult, circa 1% din gospodăriile populaţiei apelează ia tratamente cu leacuri „băbeşti” pentru vindecarea copiilor.

Un alt tip de neglijare a copilului şi anume neglijarea emoţională sau psihologică se manifestă în principal prin absenţa unei acţiuni, absenţa grijii sau mai bine-zis indiferenţa faţă de copil, faţă de nevoile sale de formare şi dezvoltare psihică.

Consecinţele directe ale unui astfel de atitudini de indiferenţă sunt greu de determinat, dar ele vor apărea cu siguranţă în comportamentul şi capacitatea de relaţionare şi integrare psihologică a copilului.

„Din cele patru seturi de indicatori utilizaţi, ponderea cea mai mare o deţin cei referitori la lipsa sau insuficienta comunicare cu copilul: aproape o cincime din părinţi petrec mai puţin de o oră pe zi cu copiii lor, fie că este vorba de copii sub 10 ani, fie de cei cu vârste între 11-17 ani. Motivul principal invocat de aceştia este „lipsa timpului”, afectat în mare măsură serviciului sau căutării acestuia (în cazul şomerilor), muncii în agricultura sau treburilor casnice; în 25% dintre gospodăriile cu copii între 8-17 ani, copilul este foarte rar sau nu este consultat deloc atunci când se iau decizii importante în familii. în acest sens pare a fi edificator şi faptul că în 17% din gospodării, părinţii nu-şi consultă copiii în privinţa şcolii pe care o vor urma” (Revista de Asistenţă Socială nr. 1/2003: 43).

Neglijarea emoţională ia şi forma lipsei de afecţiune: părinţii îşi mângâie sau sărută copilul foarte rar sau niciodată (9%); nu îl laudă sau nu îl încurajează (6%), nu îl ascultă niciodată dacă doreşte să spună ceva (4%).

91

Deşi apar în proporţii mai mici, ţinem să semnalăm şi situaţii la în care părinţii se ceartă sau se bat în faţa copiilor (4%), precum şi insuficienta supraveghere a copilului (3,4% dintre părinţi nu ştiu şi nu verifică cu cine îşi petrece copilul timpul liber). Ca urmare, în 2,2% dintre gospodării (66.000) copilul/copiii a/au fugit cel puţin o dată de acasă.

Neglijarea educaţională a copilului se manifestă atât direct, prin dezinteresul părinţilor faţă de rezultatele şcolare ale copilului (6% dintre părinţi nu au fost niciodată la şcoală să se intereseze de copil), dar şi indirect, prin dezinteresul faţă de tipul de cărţi sau programe TV pe care le vizionează copiii: 32% dintre părinţi nu le interzic copiilor vizionarea filmelor cu violenţe, iar 22% îşi lasă copiii în faţa televizorului mai mult de 3 ore pe zi (în medie).

Graficul - Neglijare educaţională

Procentele se referă la gospodăriile cu cel puţin un copil la şcoală

Neglijarea educaţionalăDupă cum reiese din studiul realizat în 2000, în România rata neglijării

copilului este îngrijorătoare, pentru majoritatea tipurilor de neglijare. Ponderile înregistrate pe diferitele tipuri de neglijare ar trebui considerate un semnal de alarmă pentru societate şi autorităţi dacă avem în vedere că formele de neglijare sunt practic „anticamera” abuzului: de la neglijare fizică şi psihologică nu mai este decât un pas la agresiunea fizică sau abandonul copilului.

Cauzele neglijării copiluluiFactorul cel mai adesea incriminat în cazurile neglijării copilului este

atitudinea parentală perturbată, datorită tulburării relaţiei copil-părinte. Este cazul unor familii cu disfuncţii în relaţii, care după C. Ciofu (1998) sunt următoarele: familiile dezorganizate sau dizarmonice şi familiile cu personalităţi nevrotice sau cu părinţi incapabili de a se adapta la caracterul copilului. „Cea

92

mai des incriminată este atitudinea mamei, care, în urma unor tulburări psihice temporare sau cronice (nevroze, depresii, tulburări de lactaţie, imaturitate emoţională, schizofrenie şi altele) poate omite asigurarea condiţiilor de creştere adecvate nevoilor vârstei copilului. Neglijarea copilului de către adultul în grija căruia el se află se poate datora unor reacţii la factori stresanţi din mediul psihosocial” (Roth-Szamoskozi 1999, pp. 89-90).

În cazul mamelor, asemenea atitudine s-ar putea datora unor factori multipli: însingurarea mamei prin părăsirea familiei de către soţ sau prin dezinteresul acestuia, nepregătirea psihologică a mamei pentru îndatoririle ei, adesea din cauza vârstei prea tinere, sau în urma unor tulburări de personalitate, copleşirea mamei de obligaţii profesionale, fie în urma mior ambiţii profesionale, fie din cauza presiunii materiale din familie, lipsa de suport oferit mamei din partea reţelei ei sociale. în cazul unui părinte cu mai mulţi copii, afecţiunea scăzută faţă de unul anume se poate pune în relaţie cu anumite caracteristici ale copilului: prezenţa unui handicap, anumite caracteristici fizice sau psihice, care sunt adesea puse de părinte pe prim plan prin comparaţie cu trăsăturile sorei sau fratelui. în familiile cu astfel de atitudini parentale, copilul cu nevoi speciale prezintă riscul cel mai mare de a fi neglijat. (Acest lucru este pus în evidenţă cel mai bine de concepţia socio-biologică a maltratării).

Consecinţele neglijării asupra dezvoltării copilului

Semnele neglijării copiluluic) „Starea generală: copilul înfometat ori alimentat nepotrivit, neigienizat,

cu aspect vestimentar neadecvat, pedepsit să nu mănânce sau să nu doarmă, care nu-şi cunoaşte ziua naşterii ori primeşte în dar obiecte nepotrivite, care nu are cu cine vorbi despre problemele sale ori nu are un program de viaţă adecvat vârstei sale, rămânând mult timp nesupravegheat;

d) Somatic şi comportamental: hipo- sau hiperponderal, bolnăvicios, cu un comportament variind de la polul inhibiţiei până la agitaţie;

e) Trăiri emoţionale (în funcţie de vârstă): neataşat, introvert, cu vocabular sumar, incapabil să comunice, să se joace sau cu o „foame de stimuli” (extrem de instabil), cu retard şcolar, în ciuda unui intelect bun (pseudoretard mental), nemotivat pentru efort cognitiv, insuficient de matur ca dezvoltare volitivă, incapabil de a stabili relaţii interpersonale durabile” (IXth ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect, 2003).

Consecinţele neglijăriiDezvoltarea copilului supus neglijării este serios afectată. Lipsa

răspunsurilor sau stimulării poate duce la dezvoltări întârziate psihomotorii şi de limbaj, precum şi la o slabă concentrare. Un copil la 12 luni poate arăta ca unul de şase luni. „Pe măsură ce trece timpul aceşti copii vor înceta să mai plângă şi să-şi comunice propriile nevoi. Gânguritul lor natural nu se va dezvolta într-un limbaj normal. Ei nu au şansa să exploreze şi să înveţe ceva legat de mediul

93

înconjurător aflat dincolo de locul în care dorm. Oricum, unii dintre aceşti copii pot recupera surprinzător de repede, atât pe plan fizic cât şi pe plan emoţional, dacă, atunci când sunt încă bebeluşi vor fi admişi într-un spital sau instituţie pentru copii sau în „foster home” (Killen, 1997: 30). Ei mănâncă cu „lăcomie” şi răspund prompt la grija adulţilor şi câştigă în greutate, îşi dezvoltă limbajul şi prosperă. Dacă îngrijirea lor se îmbunătăţeşte doar atunci când sunt mai mari ei vor recupera din punct de vedere fizic, dar nu chiar aşa de mult din punct de vedere emoţional. Se poate întâmpla ca latura emoţională să fie vătămată pentru toată viaţa. Din nou, dacă ne concentrăm doar asupra aspectului fizic, ne vom distanţa sau vom nega aspectul invizibil mult mai serios, poate permanent, al vătămării emoţionale. Neglijarea gravă nu dăunează doar sferei emoţionale a copilului, ci afectează şi dezvoltarea sa fizică. „Uneori neglijarea poate avea consecinţe mult mai serioase decât abuzul fizic. Cunoaştem faptul că lipsa unei hrăniri adecvate afectează întotdeauna dezvoltarea timpurie a creierului. Neglijenţa legată de căutarea unui tratament medical sau de urmărirea acestuia poate avea serioase consecinţe. În ciuda importanţei deosebite a neglijării, aceasta se bucură de o atenţie redusă atât din partea profesioniştilor, cât şi a mass-media” (Killen, 1997: 30). În cazul neglijării va trebui parcursă o cale lungă până se va ajunge în momentul de criză. Aşa cum spunea Grittenden (1992) „printre copiii neglijaţi nu rămân supravieţuitori care să se plângă sau să protesteze”. Asta scoate în evidenţă aspectele distructivităţii sale. „Prin faptul că ucide spiritul celor care au supravieţuit fizic, neglijenţa nu lasă nici un martor”.

Neglijarea poate fi de asemenea mai puţin evidentă şi nu neapărat continuă. Copilul poate fi ridicat doar după ce a ţipat suficient de mult. Poate primi hrană, dar nu neapărat suficientă sau adecvată întotdeauna. Poate avea haine, dar nu neapărat adecvate, poate primi afecţiune şi îngrijire din partea părinţilor, însă prea puţine.

Numeroşi copii neglijaţi preiau un fel de rol de adult la o vârstă fragedă pentru a compensa ceea ce părinţii lor nu le-au oferit. Ei trebuie să se îngrijească de ei înşişi şi adesea de proprii părinţi. Se întâmplă ca acest copil să fie lăudat de către adulţi pentru precauţiile şi comportarea sa matură clară însă ca cineva să observe faptul că el e privat de copilăria sa; e poate cea mai importantă daună care s-ar putea să nu fie observată decât mult mai târziu.

„În plan emoţional, tabloul consecinţelor neglijării poate fi extrem de diferit. Copilul neglijat este marcat de o atitudine de indiferenţă sau timiditate şi de incapacitatea de a-şi organiza activitatea liber. Nu este curios, are tulburări de atenţie, un prag prea scăzut sau, dimpotrivă, prea ridicat de toleranţă a frustrărilor, somatizează uşor (cefalee, greţuri, dureri abdominale, diverse cenestopatii), nu este dispus să facă efort cognitiv, nu are nivelul de aspiraţii pe termen lung (nu se poate proiecta în viitor)” (IXth ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect, Warsaw, 2003). În plan social copilul neglijat stabileşte contacte interpersonale fragile, are dificultăţi de adaptare şi încearcă să-şi suplinească nevoile nesatisfăcute, uneori prin fapte antisociale

94

(individual sau aderând la grupuri de delincvenţi) cu consum de droguri, fugă de acasă, absenteism, însuşire deficitară a normelor etico-morale.

Consecinţele negative ale neglijării asupra dezvoltării copilului nu sunt inevitabile. Au fost identificaţi factori care fie diminuează, fie a-gravează efectele neglijării asupra copilului. „Stabilitatea mediului familial constituie un factor pozitiv, diminuând efectele negative ale abuzuri, în timp ce multiplele plasamente, stresul cotidian şi depresia părinţilor contribuie la agravarea consecinţelor neglijării, acţionând negativ asupra dezvoltării” (Miftode, 2002: 180).

Familia şi neglijarea copilului

Familia ca mediu propice de dezvoltare a copiluluiCopilul este o fiinţă cu însuşiri calitative diferite de cele ale adultului şi are

în mod legitim dreptul de a ocupa o poziţie privilegiată şi de a se bucura de un „tratament” specific. Sănătatea, dezvoltarea şi educaţia copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei.

„Familia rămâne grupul social vital în asigurarea îngrijirii, protecţiei şi educaţiei copilului. În contextul schimbărilor sociale, se constată o diversificare a modelelor familiale: frecvenţa crescândă a coabităţilor (concubinaje), creşterea numărului divorţurilor, a familiilor monoparentale, opţiunea unor femei de a avea un copil în afara căsătoriei, noile forme coexistând cu modelul „clasic” al familiilor conjugale” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002: 22).

Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, şcolari, comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanţă cei care asigură dezvoltarea unei personalităţi armonioase, securizarea fizică, afectivă şi materială a copilului.

Mediul familial se constituie din:• membrii familiei între care există relaţii complexe de a căror

funcţionalitate depinde eficienţa şi succesul în dezvoltarea, direcţionarea şi integritatea socială a copilului;

• spaţiul de locuit cu totalitatea dotărilor de care dispune, care pot sau nu să răspundă nevoilor familiei.

Indiferent de modul de organizare, mediul familial întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective intense este apt de a reacţiona la trebuinţele copilului, de a participa şi favoriza elaborarea personalităţii, a imaginii de sine şi despre lume. „Familia este cea mai în măsură să răspundă nevoilor copiilor. Aceasta este din punct de vedere afectiv cea mai adecvată trebuinţelor lui, pentru că numai relaţiile afective şi sentimentele de dragoste îl fac pe părinte să înţeleagă şi să intuiască copilul şi starea lui de copilărie. În familie, copilul îşi poate satisface

95

nevoile sale primare, îşi poate manifesta frustrările inevitabile, temperate de dragostea părinţilor” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002: 22). în familie, copilul poate să-şi investească toate resursele emoţionale, să înveţe să şi le controleze. Pentru că asigurarea unui mediu afectiv va constitui garanţia pentru o dezvoltare armonioasă.

Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie.

Valorile după care funcţionează o familie matură, sănătoasă sunt capacitatea de a iubi şi de a munci cu scopul producerii bunurilor necesare convieţuirii. O funcţie definitorie a familiei este cea de a genera iubire faţă de toţi membrii săi.

„Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă şi împing individul la a căuta satisfacţie depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste şi respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală” ( Muntean, 2001: 143).

Nevoile fiinţei umane, modul în care sunt împlinite sau dimpotrivă modul în care sunt neglijate ele, determină caracteristicile de dezvoltare ale fiinţei umane. Un copil se dezvoltă optim, devine o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită şi de a-i face fericiţi pe cei din jurul său, sau dimpotrivă evoluează spre comportamente şi stări mai puţin normale, în funcţie de modul în care cei din jur, în primul rând părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului.

O exprimare succintă a funcţiilor parentale ar fi că funcţia de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania deci copilul şi nu a-1 dirija în dezvoltarea lui. „Imaturitatea părinţilor, problemele lor emoţionale, multe avându-şi rădăcinile în propria copilărie, anumite boli mentale sau un grad de retard mental, alcoolismul şi consumul de substanţe care deconectează părintele de la realitate vor determina incapacitatea părintelui de a îndeplini funcţiile care îi revin în relaţia cu copilul” ( Muntean, 2001: 143).

Există câteva abilităţi de care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun. Cele mai importante astfel de abilităţi şi de care depinde modul în care părintele îşi percepe copilul (nevoile şi dezvoltarea lui emoţională) sunt:

- abilitatea de a percepe copilul în mod real;- abilitatea de a accepta că este responsabilitatea adulţilor să satisfacă nevoile copilului şi nu invers;- abilitatea de a avea aşteptări realiste în privinţa capacităţii copilului de a face faţă diferitelor situaţii;- abilitatea de a empatiza cu copilul;

96

- abilitatea de a se angaja pozitiv în interacţiune cu copilul; o abilitatea de a da prioritate nevoilor copilului;• abilitatea de a-şi înfrâna durerea şi agresivitatea în faţa copilului. Uneori

părinţii îşi îndeplinesc bine funcţiile de părinţi, dar în situaţii mai dificile, de criză, ajung să-şi neglijeze sau să-şi abuzeze copilul, iar alteori aceştia îşi neglijează de la început copilul şi îl expun constant diferitelor tipuri de neglijări, mai ales neglijări fizice şi emoţionale. în general, neglijarea copilului apare pe un fundal al indiferenţei şi ignoranţei parentale vizavi de nevoile copilului. Fiind preocupat în mod constant de alte probleme, mai mult sau mai puţin familiale, părintele „uită” să aibă grijă de copil, să se ocupe de el.

Cauzele care duc la apariţia fenomenului de neglijare a copilului în propria familie au fost îndelung studiate şi analizate de către specialiştii în protecţia copilului şi familiei. Astfel, cauzele neglijării nu diferă foarte mult de cele care conduc la abuzul asupra copilului şi, în general, ele ţin de caracteristicile copilului, ale părinţilor, de contextul familial şi social în care trăieşte copilul.

Este foarte adevărat că, de multe ori, conflictele intrafamiliale constituie factorul favorizant apariţiei neglijării copilului de către părinţi. Astfel, funcţiile şi rolurile parentale sunt distorsionate, preocuparea pentru copil trece în plan secundar, iar efectele caracteristice violenţei intrafamiliale sunt resimţite puternic de copii, atât pe plan afectiv cât şi în planul dezvoltării fizice şi sociale.

Violenţa intrafamilială şi neglijarea copilului

Violenţa domestică afectează funcţionarea familiei, în toate structurile sale. Familia devine astfel mai puţin transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. De aici provine tendinţa de izolare socială, element caracteristic în dinamica violenţei domestice. Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată, consecinţele fiind dramatice şi de lungă durată. „într-un climat violent, nevoile de bază ale copiilor - nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste - sunt profund neglijate. Funcţiile parentale nu mai pot fi îndeplinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică) sau să-1 protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de teroare, de autoacuzaţii, femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse de viaţa familiei” (Popescu, Muntean, 1998: 40). Astfel se explică numărul mare de accidente domestice ale căror victime sunt copiii. Desigur, mama nu ar fi vrut să-şi vadă copilul la secţia de urgenţă a unui spital, ars de oala cu apă fierbinte care s-a răsturnat peste el, dar nu a mai fost capabilă să-i dea copilului atenţie, să fie prezentă şi să se bucure de el. în atmosfera de violenţă, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de fapt rămâne într-o singurătate umplută doar de ţipetele celor din jur. Investigaţii sumare în cazurile de copii

97

neglijaţi scot la iveală violenţa din căminele lor, care nu mai lasă copilului locul de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta normal. într-un cămin marcat de violenţă, nici mama şi nici tatăl nu se mai pot preocupa în mod eficient de stimularea copilului pe planul cunoaşterii şi al experienţelor sociale. Ei îşi pierd din ochii copilului autoritatea de care ar trebui să se bucure ca părinţi. în locul autorităţii părinteşti se instalează teroarea, care nu educă, nu formează, ci poate doar frâna dezvoltarea mentală şi afectivă a copilului. Copilul va învăţa o singură regulă: să se ferească cu orice preţ de agresiuni. Mama, odată ce este direct afectată de violenţa partenerului de viaţă, nu-şi va mai dezvolta la întreaga capacitate abilităţile sale materne (empatia, acceptarea copilului cu imaturitatea specifică vârstei, dragostea şi capacitatea de a-1 răsplăti pentru ceea ce face, de a-1 face să se simtă important, valoros).

„Consecinţele neîndeplinirii funcţiilor parentale afectează modul în care se structurează personalitatea copilului. Imaginea de sine, încrederea în ceilalţi şi în propriile forţe, devine nesigură, fragilă, tulburată de cele mai mici disfuncţii care apar, copilul fiind incapabil să facă faţă unor situaţii dificile, care ar cere rezolvarea unor probleme prin propriile forţe şi prin implicarea celorlalţi. Cu o imagine de sine slabă, neîncrezător în forţele sale, copilul este sortit eşecului, un eşec care nu înseamnă doar neîmplinirea, nerealizarea, nefericirea unui individ, dar în acelaşi timp înseamnă o pierdere la nivelul întregii societăţi” (Popescu, Muntean, 1998: 40).

Reacţia şi structurarea personalităţii copilului, care creşte într-o atmosferă violentă nu este uniformă pentru toţi indivizii, Intervine aici fenomenul de rezilienţă al copilului, care-i va face pe unii dintre ei, câţiva mai puternici, mai norocoşi, să facă faţă forţei distructive a violenţei domestice şi să scape mai puţin marcaţi. Este însă o şansă pe care o au doar unii copii şi în virtutea căreia nu poate fi neglijat efectul nociv al violenţei domestice asupra dezvoltării noilor generaţii.

Într-un studiu amplu condus de Hetherington et. al. s-a alcătuit o ierarhie a gradului de suferinţă şi consecinţe nefaste a calităţii vieţii familiei asupra dezvoltării copilului. „S-a constatat că:

• suferinţa cea mai intensă şi cu repercursiunile cele mai severe o provoacă familia monoparentală maternă în care continuă conflictele, după separare;

- suferinţă intensă trăiesc copiii aflaţi în familii aparent organizate, unite, dar cu numeroase conflicte;

- situaţie mult mai bună o au copiii care trăiesc în familie mono-parentală maternă, fără conflicte;

• cea mai bună situaţie o au copiii care trăiesc cu ambii părinţi, fără conflicte” (Munteani'2001: 50).

Copiii care crose în familii violente dezvoltă comportamente şi condiţie fizica ce-i fac uşor de recunoscut. Ei prezintă:

- Probleme fizice, boli inexplicabile, expus la accidente în casă şi în afara ei, dezvoltare fizică mai lentă;

98

- Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită. Simţământ de culpabilitate, frică de abandon, izolare, frică de răniri şi moarte, manie;

- Probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparaţii cu viaţa mai fericită a colegilor;

- Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, probleme cu somnul, enurezis, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, mutilare, consum de alcool, droguri, comportament defensiv şi minciună;

- Probleme şcolare: neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele şcolare, lipsa de maniere sociale, lipsa de concentrare;

- Identificare cu eroi negativi.Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul

tinerilor a crescut fenomenul sinuciderilor şi a tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rândul cauzelor se află climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei.

Familia - cauza în neglijare sau resursă în prevenirea ei ?

„Familia este instituţia socială cea mai des întâlnită în societatea modernă. Existenţa ei implică însă şi „riscuri”. Dezideratul social ne cere fiecăruia să ne formăm o familie nouă, şi fiecare din noi suntem membri ai familiei de origine. însă cine ne învaţă cum să ne formăm o familie, ce roluri să adoptăm?

Conform teoriilor de învăţare, noi suntem de mici instruiţi într-o manieră nedirijată în acest sens, copiind modelele de comportament din jurul nostru, care pot fi mai mult sau mai puţin adecvate. Una dintre cauzele neglijării sunt tocmai aceste proaste comportamente pe care tindem să le reproducem” (Revista de Securitate Comunitară, Anul II, nr. 5/2002: 70).

Conform studiilor efectuate de diverşi cercetători, Zamfir 1993, Hristu 1998, în societatea românească există o strânsă corelaţie între sărăcie şi neglijare, copiii fiind categoria cea mai afectată azi. în 1994, 37% dintre copii trăiau sub limita sărăciei. O bună parte din cazurile de neglijare au la bază raţiuni economice, resursele de care dispune familia nefiind suficiente. După Costin (Roth, 1999) familiile ce au niveluri scăzute de venit tind mai degrabă să îşi neglijeze copiii (36,8%) decât să-i expună altor forme de abuz (19,9%), pe când în familiile cu venituri ridicate procentul neglijării a coincis cu cel al abuzului (4,4%). Un prim pas pentru a contracara nivelul sărăciei îl constituie programele de susţinere socio-economică şi de creştere a calităţii vieţii. Diverse programe iniţiate de ONG-uri din domeniul asistenţei sociale oferă sprijin în acest sens. Însă pentru a produce schimbări structurale este nevoie de mai mult. Un prim pas a fost făcut începând din ianuarie 2002 de Guvernul României, care a introdus legea venitului minim garantat.

Orice strategie de succes trebuie să se adreseze familiei ca sistem, ţinând cont de relaţiile existente în interiorul ei, neuitând că intervenţia se face în interesul copilului.

99

„În ultimii 40 de ani cercetătorii din domeniu au ajuns la concluzia că menţinerea copilului în familie este de preferat oricăror alte forme de instituţionalizare. în acest scop se încearcă pentru prima dată a se interveni la nivelul părinţilor prin forme adecvate (sprijin financiar, abordare terapeutică interdisciplinară). Din această ecuaţie nu este uitat niciodată copilul, bunăstarea şi calitatea vieţii lui fiind principalii indicatori ai succesului intervenţiei” (Revista de Securitate Comunitară, Anul II, nr. 5/ 2002: 70). În cazul în care interesul copilului nu mai este satisfăcut în familia de origine se apelează la familia extinsă, şi apoi vine soluţia plasamentului familial, sau, ca ultimă soluţie prevăzută de specialiştii în domeniu, adopţia copilului.

Într-o lume în care toate instituţiile şi toate tipurile de raporturi sociale se schimbă în ritm accelerat, familia nu poate să rămână neschimbată şi nu trebuie absolutizat un model sau altul de organizare familială sau de interacţiune părinţi-copii. „Nu se poate recomanda o „reţetă” universal valabilă a familiei „bune” din punctul de vedere al reuşitei în dezvoltarea copilului, în securizarea acestuia, în asigurarea succesului de integrare” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002: 39).

„Ingredientele” sunt extrem de numeroase şi mai ales „cantităţile” optime şi modul de combinare trebuie adecvate fiecărei situaţii particulare. Aceasta se raportează la multe elemente: pregătirea/profesia părinţilor, stil de viaţă, vârstele şi particularităţile părinţilor, obiective-motivaţii, aspiraţii, potenţial, repere culturale sau religioase. În loc de concluzie putem spune că potenţarea şi eficientizarea resurselor familiei este esenţială pentru evitarea şi renunţarea la fenomenul neglijării copiilor. Nimeni nu spune că este uşor sau simplu, însă fiecare familie reintegrată în cursul normal al societăţii este un model pozitiv, cu reale valenţe de „contaminare” a societăţii.

Cap. 11 Copilul abuzat sexual

Abuzul sexual în copilărie

A. Abuzul sexual în copilărie şi adolescenţă

În S.U.A, aproximativ una din patru tinere fete suferă un abuz sexual, fiind victima unei molestări, unui viol sau incest. Mai puţin de jumătate dintre aceste cazuri sunt raportate medicului sau altor organe competitive. Toate victimele suferă o traumă semnificativă, care poate fi vindecată doar prin tratament medical adecvat şi prin intervenţia autorităţilor legale. Deseori, dezgustul faţă de cel care a comis abuzul se însoţeşte de un sentiment de frică intensă. În rezolvarea acestor cazuri, cu o mare încărcătură emoţională, medicii, avocaţii şi serviciile de asistenţă socială trebuie să conlucreze pentru colectarea datelor şi pentru

100

rezolvarea cazurilor. Scopul este de a asigura revenirea victimei la o stare de normalitate, dar, în acelaşi timp, de a identifica şi a pedepsi pe cel care a comis abuzul, protejând astfel victima şi întreaga comunitate.

Victimele unui viol se prezintă, de obicei, imediat după incident, în timp ce acelea care au fost molestate sau supuse unui incest sunt identificate uneori după luni sau chiar ani de la comiterea abuzului, din cauza lipsei unor traume fizice, care să poată fi rapid diagnosticate.

Violul presupune ca violatorul să folosească forţa, iar victima să se opună activ până în ultimul moment.

De fapt, încă mai este foarte răspândită convingerea că dacă o femeie nu se opune activ, ea nu a fost violată. Violul se defineşte ca fiind o „cunoaştere carnală” a femeii într-o măsură mai mică sau mai mare, fără acordul acesteia, prin impunerea forţei, prin fraudă sau provocând teamă femeii.

Înţelegerea definiţiei legale a termenului de viol este neapărat necesară. Cunoaşterea carnală poate însemna un act sexual complet cu ejaculare seminală sau orice penetraţie cât de uşoară a organului genital feminin de către organul genital masculin chiar tară emisiunea de lichid seminal.

Pentru a putea vorbi despre viol, trebuie ca una dintre părţi să se opună actului sexual sau ca cel agresat să fie minor. Vorbim despre viol şi atunci când persoana supusă acestui ace sexual a fost în prealabil drogată, adormită sau este incompetentă mintal.

Orice formă sau grad de intimidare arată că violatorul nu a obţinut asentimentul victimei.

Incestul este un delict sexual, care apare atunci când agresorul şi victima sunt înrudiţi şi nu ar putea să se căsătorească legal. Din cauza naturii sale, incestul deseori nu este raportat şi este dificil de dovedit. Din păcate, incestul şi moletarea intrafamilială sunt probabil, cele mai frecvente forme de abuz sexual asupra copilului.

Incidenţa reală a actelor sexuale în care victimele sunt copii este dificil de evaluat din cauza lipsei unei statistici la nivel naţional. Majoritatea cazurilor de incest au loc între tatăl vitreg şi fiica vitregă.

Pedofilia implică adeseori un contact sexual neviolent cu un copil, realizat de către adult şi constă în manipularea organelor sexuale, admirarea şi stimularea lor orală şi genitală.

Violatorul şi cel care comite acte de molestare este deseori descris psihologic ca o persoană cu tulburări sexuale, mentale sau ca o persoană periculoasă din punct de vedere sexual. Aceşti termeni sunt medicali, cât şi juridici. Comportamentul violatorilor este caracterizat ca fiind cauzat de o tulburare de personalitate, care devine inadecvată, antisocială şi explozivă.

Când atacul sexual este urmarea unui impuls sexual primar, agresorul manifestă o personalitate inadecvată cu un slab control al impulsului combinat cu dorinţe sexuale sau înclinaţii homosexuale. El este deseori exhibiţionist, fetişit, obsesiv-compulsiv, prezintă lipsă de încredere în sine şi este umil social. Colegii

101

îl descriu deseori ca fiind liniştit, timid, un lucrător de încredere. Din punct de vedere intelectual este normal, dar are o accentuată lipsă de încredere în sine.

Atacatorii agresivi şi brutali au un comportament antisocial şi exploziv, ei având adeseori un lung istoric de comportament antisocial nonsexual. Frecvent, ei manifestă depresie, halucinaţii sau simptome paranoide. De asemenea, s-a observat că agresorii au fost în copilăria lor martorii unor violenţe extreme, îndreptate, în special împotriva mamelor lor.

Pedofilul sau cel care molestează copii este un individ cu tulburări mentale şi fără maturarea psihosexuală. 80% dintre aceştia au sub 35 de ani şi doar 1-2 % peste 50. Cei care aparţin grupei de vârstă de 30-35 de ani tind să-şi satisfacă fanteziile din adolescenţă şi au ca motiv al acţiunii lor insatisfacţiile din cadrul căsătoriei. Cei care molestează copii pot proveni din rândul delincvenţilor dar pot fi şi membrii marcanţi ai comunităţii. În majoritatea cazurilor, copilul cunoaşte agresorul, îl vede deseori, îl admiră şi are încredere în el.

Pedofilii sunt un grup special de agresori sexuali cu un istoric lung de relaţii nesatisfăcute cu femeile. Mulţi nu au avut o relaţie heterosexuală adultă normală. Agresorii cronici sunt mai impulsivi, neconvenţionali, bizari, confuzi, alienaţi, prezentând şi acuze psihosomatice. Pedofilii au o personalitate pasiv-agresivă cu sentimente de inferioritate şi o puternică dependenţă. în peste 50% dintre cazuri, abuzul sexual nu este izolat, ci persistă pe o perioadă lungă de timp, de la săptămâni până la ani.

Mulţi dintre pedofili şi violatori au severe disfuncţii psihosexuale, care se manifestă în cursul agresiunii. Atacatorul poate prezenta o erecţie inadecvată, ejaculare precoce sau tardivă, impotenţa.

Agresorii sexuali sunt caracterizaţi deseori ca pacienţi sau prizonieri „model” în cursul spitalizării sau încarcerării lor. Ei sunt ascultători şi se comportă bine în afara activităţilor lor sexuale. Societatea este însă din nou expusă riscului când aceşti agresori sunt puşi în libertate şi ajung într-un mediu în care personalitatea lor inadecvată, lipsa respectului de sine şi relaţiile sexuale nesatisfăcute le provoacă disfuncţie psihosexuală. Agresorii sexuali se vindecă rar.

Deşi copiii reprezintă 60% dintre victimele agresiunii sexuale, multe cazuri rămân necunoscute, deoarece agresiunile se produc în mediul familial şi se asociază cu molestarea nonviolentă şi incest, nefiind raportate. Doar agresiunile din afara căminului, mai brutale şi care constituie acte de viol, sunt cunoscute.

Vârsta medie a victimelor supuse molestării este de 11 ani. Majoritatea sunt fetiţe premenarhale şi 85%o dintre ele îşi cunosc agresorul. De fapt, vârsta cea mai frecventă la care sunt molestate victimele este cuprinsă între 4-8 ani, iar incestul apare cel mai frecvent între 10-14 ani; 80% dintre molestări sunt neviolente, restul de 20% fiind însoţite de viol, brutalizări, mutilări şi chiar crime; 30-50% dintre agresori sunt vecini, prieteni sau rude. Doar 15% dintre pedofili sunt complet necunoscuţi victimelor. Când pedofilul îşi cunoaşte victima, agresiunea este în general, neviolentă, repetată şi nefiind descoperită de către autorităţi.

102

Modificările psihologice ale victimei sunt mult mai adânci şi necesită tratament psihologic pe termen lung.

Relaţiile incestuoase încep, de obicei, cu primul născut de sex feminin, când acesta atinge vârsta de 8-10 ani şi cel mai frecvent se termină la vârsta instalării menarhăi. Dacă există o a doua fiică, comportamentul incestuos se va îndrepta către aceasta. Ocazional, incestul se confirmă şi în timpul adolescenţei. Victimele incestului pot prezenta isterie, fobii, tentative de suicid, comportament psihotic. Aceste fete, ajunse la vârsta maturităţii, sunt depresive şi anxioase.

În timp ce violul şi molestarea reprezintă disfuncţii ale comunităţii, incestul este o problemă care apare din cauza disfuncţiilor intrafamiliale. Victimele incestului trebuie tratate cu mare atenţie şi cu implicarea întregii familii în terapie, altfel disfuncţiile de menţin, poate reapărea incestul sau altă disfuncţie intrafamilială.

Violul este însoţit de violenţă, 10-46% dintre victime prezentând leziuni minore nongenitale, iar 4-15% răniri grave. Trauma fizică apare la cap, faţă, gât, torace, extremităţi, când victima este lovită, legată în cursul luptei sale cu agresorul. Leziunile cuprind echimoze, laceraţii, contuzii minore. Echimozele sunt urmarea apărării victimei care a încercat să-şi protejeze faţa şi toracele de lovituri. Astfel de răni trebuie fotografiate şi descrise cu exactitate de către medicul care face constatarea.

Leziunile fizice majore, cuprinzând fracturi, hematoame subdurale, contuzii cerebrale, fracturi craniene necesită spitalizarea victimei. Faptul că traumele fizice sunt frecvente şi pot duce chiar la deces confirmă că violul este, în primul rând, un act de violenţă în care sexul este utilizat ca armă.

Injuriile perineale minore se observă la 80% dintre victimele unei agresiuni sexuale, fiind vorba despre abraziuni perihimenale, contuzii sau lacerări vaginale. Majoritatea leziunilor sunt externe. Deseori, se observă leziuni genitale, chiar în absenţa lichidului seminal sau a spermatozoizilor. Aceste leziuni sunt foarte dureroase şi însoţite de obicei de o sângerare minimală. în timp ce victimele unui viol, ale unei molestări unice se prezintă cu leziuni fizice şi genitale, cele care sunt supuse unei molestări cronice, sau unui incest, de obicei, nu prezintă semne acute ale unei leziuni genitale.

Victimele unei molestări pot prezenta un eritem himenal lateral sau circumferenţial, secundar unei manipulări extensive cu degetul sau cu un alt obiect.

Victimele abuzului sexual suferă multiple conflicte emoţionale. Stresul şi trauma emoţională abia încep odată cu atacul fizic. La trauma emoţională contribuie şi sistemul medico-legal. Burgess şi Holstrumm au descris „sindromul traumei prin viol”, care cuprinde două faze:

1. faza acută de dezorganizare;2. faza lungă de reorganizareFaza acută se corelează cu reacţiile imediate de după viol. Victimele tinere,

în special fetele postmenarhale, prezintă semne somatice, ca tensiune musculo-

103

scheletală, instabilitate gastrointestinală cu diaree, dismenoree, vaginită, cefalee şi anorexie. Din punct de vedere emoţional, prezintă o teamă intensă, sentiment de umilinţă, jenă, vină şi depresie. Când există condiţii predispozante, se poate ajunge la isterie şi psihoză. în cursul fazei lungi de reorganizare, victimele prezintă o intensă activitate motorie, coşmaruri repetitive şi depresie. Este necesară intervenţia suportivă pentru a minimaliza şi escalada aceste probleme. O altă preocupare a victimelor este posibilitatea apariţiei unei sarcini sau contactării unei boli venerice.

Majoritatea victimelor unei agresiuni sexuale vor suferi de o criză emoţională după agresiune. Este necesară o intervenţie acută pentru înlăturarea stresului puternic şi pentru identificarea victimelor care pot prezenta dificultăţi emoţionale. Victimele trebuie reasigurate că erau perfect normale înainte de agresiune. Victimele cu vârsta de sub 5 ani pot prezenta regresii de dezvoltare, relaţii inadecvate cu părinţii şi coşmaruri repetate. Părinţii acestor copii trebuie consiliaţi şi supuşi unor terapii suportive. Un mediu familial cald poate readuce copilul la normalitate. Victimele de vârstă şcolară prezintă modificări fizice şi emoţionale care sunt consecinţa incapacităţii lor de a face faţă stresului situaţional. Pot prezenta scăderi ale performanţelor şcolare, depresie, insomnie, anxietate, frică şi chiar isterie. Unii copii chiar fug de acasă.

Deşi tratamentul suferinţei fizice şi emoţionale a victimei agresiunii sexuale prezintă cea mai mare importanţă, pentru o evaluare medico-legală trebuie realizat un examen genital de specialitate şi o evaluare de laborator. înaintea examinării medico-legale, trebuie obţinut acordul victimei pentru colectarea mostrelor, realizarea examinării şi executarea de fotografii. O evaluare medico-legală trebuie să urmeze următoarea secvenţialitate:

1. un istoric medico-legal pertinent al incidentului;2. un examen fizic general;3. un examen ginecologic de specialitate;4. o recoltare a probelor de laborator, ca dovadă;5. tratament medical adecvat şi consiliere psihologică.Tratamentul leziunilor fizice se face cu medicaţia adecvată şi cu suturi, când

este cazul. Pacientul necesită o evaluare a sănătăţii mentale şi o terapie suportivă. Consilierea psihologică este necesară, la aceasta trebuind să participe şi familia, atunci când a fost vorba de un incest. Consilierul trebuie să exploreze trauma emoţională a victimei şi să o asigure pe aceasta de deplina sa normalitate psihică. Trauma psihosexuală este întotdeauna prezentă, chiar dacă victima apare calmă şi având un control de sine desăvârşit.

Trebuie făcută profilaxia bolilor venerice şi trebuie exclusă o posibilă sarcină, apărută ca urmare a agresiunii. Toate examinările ginecologice trebuie făcute cu multă atenţie, căci acestea sunt, de obicei, foarte dureroase după o agresiune. Fiecare victimă a unei agresiuni trebuie supusă unui protocol detaliat de evaluare, tratament şi urmărire.

104

Evaluarea unui abuz sexual comis asupra unui copil sau adolescent trebuie să poată fi realizată de orice medic pediatru sau medic de familie. Victimele unui abuz sexual pot prezenta probleme fizice şi emoţionale, ce pot trece neobservate de către practicianul neavizat.

Tinerele victime ale unui abuz sexual trebuie evaluate cu grijă şi întotdeauna trebuie întocmit un raport medico-legal.

Toate datele furnizate de medic sunt considerate ca evidenţe faptice, de aceea acest raport medico-legal trebuie întocmit cu foarte mare atenţie şi meticuliozitate, căci el va constitui baza investigaţiilor legale în caz de abuz sexual.

B. Maltratarea copiilor cu disabilităţi

Obiectivul: Se încearcă căutarea unor intervenţii eficiente faţă de maltratarea copiilor cu disabilităţi. Literatura care există recomandă formarea unei echipe de specialişti, ai cărei membri să înţeleagă exact considerentele speciale de a lucra cu copii disabili. Literatura nu defineşte nivelul de înţelegere curentă a membrilor echipei în comparaţie cu nivelul de cunoştinţe esenţiale.

Metoda: Studiul a folosit evaluatori speciali pentru fiecare dintre cele 3 grupuri : părinţi, educatori, investigatori. Ei au fost întrebaţi despre cunoştinţele pe care le aveau, experienţa cu şi interesul pentru maltratarea copiilor disabili.

Rezultate: În timp ce subiecţii păreau să fie conştienţi de unele părţi ale problemei, nivelul cunoştinţelor lor, era foarte mic. Majoritatea lor s-a arătat dornică să meargă la şedinţe de pregătire şi toate cele 3 grupuri au dorit ca problema maltratării copiilor cu disabilităţi să aibă prioritate în pregătirea lor. în majoritatea interviurilor, mai puţin de o treime din subiecţi au spus că erau la curent cu toate aspectele exceptând 54% din profesorii care considerau că este responsabilitatea profesionaliştilor de a raporta abuzurile suspectate. 43% din părinţi şi 71% din educatori bănuiau abuzul copiilor cu disabilităţi , 65% din educatori raportaseră ei înşişi abuzul bănuit sau în conjunctura altor profesionalişti. De asemenea 79% din educatori au spus că directorul lor duce o politică (tactică) de raportare a copiilor abuzaţi, totuşi 18% nu erau siguri, iar 3% au spus că directorul nu a avut o astfel de tactică. Pentru împrospătarea legilor în atenţia personalului şcolilor, 43% din subiecţi folosiseră profesionalişti care să-i asiste cu investigaţii ale abuzului sexual implicând copii cu disabilităţi. în aceste tipuri de asistenţe ale unor specialişti au participat Şcoala pentru surzi, psihiatrii pentru copii, psihologi terapeuţi, specialişti în retardul mental, din variate surse şi agenţii şi consilieri cu experienţă.

Concluzia: S-a ajuns la concluzia că echipa de intervenţie în maltratarea copilului cu disabilităţi, în integritatea sa, este receptivă, dornică de a urma cursurile de educaţie specială pentru a umple golurile din cunoştinţele deţinute.

Recentele studii din întreaga lume sugerează că maltratarea acestor copii a devenit, din păcate ceva comun în viaţa „multor, probabil majorităţii oamenilor

105

cu disabilităţi” (Sabsez 1994) NCAAN a condus primul şi singurul efort naţional în determinarea frecvenţei maltratărilor copiilor cu disabilităţi (în 1991). Rezultatele sugerau că incidenţa maltratării acestor copii era de 1,7 ori mai mare decât incidenţa maltratării copiilor fără disabilităţi NCAN. 1993). în timp ce cauzele abuzului sunt în general aceleaşi cu cele ale abuzului copiilor normali (Ammetmann & Baladerian, 1993), factori unici contribuie la creşterea numărului de abuzuri ale copiilor disabili. Aspecte ale anumitor disabilităţi plasează unii copii într-o poziţie chiar mai vulnerabilă, putându-se proteja mai greu decât cei normali (A&B, '93). De asemenea, subestimând măsurile ce ar trebui luate la adresa copiilor cu disabilităţi contribuim la incidenţa abuzurilor (A&B, '93; Sobsez '94). Slăbiciuni în sistemul de intervenţie în acest proces se regăsesc pe lista factorilor cauzali ai fenomenului. „Este o greşeală să dăm vina pe oamenii din sisteme, dar nu este o greşeală să privim atenţi sistemele în care operăm şi să spunem «Nu este suficient de bine, este prea târziu prea puţin din acest lucru, prea mult din celălalt»” „Nu există nici un grup profesional care să aibă toată înţelepciunea necesară acestei probleme”.

C. Tineri agresori sexuali

În anii '80 instituţii de ocrotire a copilului în U.S. recunoşteau nevoia de a înlătura riscul ca unii copii să abuzeze de alţi copii. Procesele şi antipublicitatea au mărit atenţia la acest risc, l-au determinat pe terapeuţii copiilor abuzaţi sau agresori sexual să recunoască necesitatea unor intervenţii înainte ca tinerii să întâmpine probleme de comportament sexual. Au fost înregistrate exagerări în unele situaţii şi lipsa de protecţie în alte situaţii, ceea ce demonstrează nevoia de pregătire profesională.

Vechile cercetări cu tineri agresori sexuali au scos la iveală multe cazuri de raporturi şi înregistrări unde părinţii îşi exprimau îngrijorarea cu privire la comportamentul sexual al tinerilor, în special celor aflaţi la pubertate. Nu a fost ceva neobişnuit nici pentru cei de 12 sau 14 ani. Unii dintre aceştia supuşi unui tratament preventiv (lucru hotărât de tribunal) spuneau: „Ştiam eu că o să am necazuri pentru comportamentul meu sexual... Dar n-am ştiut niciodată că este ilegal şi încă nu înţeleg de ce i se spune abuz.”. Părinţii copiilor agresori sexual au raportat adesea : desene sexuale explicite, limbajul obscen şi comportamentul sexual neobişnuit; care au avut ca rezultat: exmatricularea, probleme pe măsură, nevoia de ajutor, totuşi copilul pedepsit, care s-a adresat unui avocat sau a fost identificat ca victimă a unui abuz sexual a spus că adulţii rareori au discutat direct cu ei despre natura sexuală a comportamentului. Similar, părinţii au cerut prea puţini ajutorul pediatrilor, consilierilor şcolari şi psihologilor în vederea elaborării unor strategii de modificare a comportamentului copilului, dar n-au pus aproape niciodată problema abuzului sexual.

106

În acelaşi timp, agenţii ale serviciului social au primit din ce în ce mai multe cereri de investigare a posibilelor abuzuri sexuale , care erau bazate pe comportamentul sexual al copiilor inofensivi sau nu.

Când tabuurile care preveniseră recunoaşterea incidenţei şi prevalentei abuzului sexual al copilului au început să se schimbe (Kempe, 1971), serviciile de protecţie ai copilului au recunoscut că, comportamentul sexual al copilului poate fi un semn al experienţei agresive şi terapeuţii au început să se preocupe de modul cum experienţa unui abuz sexual ar putea influenţa evoluţia copilului şi formarea imaginii despre sine. Mult din literatura descriptivă s-a referit la „exteriorizări sexuale ale copiilor care fuseseră abuzaţi sexual (Friederich, Urquiza & Beike, 1986; Yates, 1982; Jampole&Weber, 1987; Wolfe&Wolfe, 1988).

Cam în aceeaşi vreme practicanţii care vroiau să meargă dincolo de a descrie aceste comportamente, au încercat să amplifice intervenţiile în vederea reducerii comportamentelor sexuale.

Consilierii şi profesorii au observat natura rezistentă şi cronică a exteriorizării sexuale, a unora dintre copiii şi cei care îi tratau pe copii agresivi sexual erau îngrijoraţi ca nu cumva aceste comportamente să nu se convertească în modele de comportament care erau aparente în copilărie. Abuzul copiilor de către alţi copii a fost descris în prezentări şi reviste de Cavanugh - Johnson (1988), Cantwell (1988), Isaac (1986) and Stickrod - Gray (1986). Pe la jumătatea anilor 80 instituţiile pentru ajutorul copiilor începuseră să se ocupe de copilul abuzat de un alt copil, aflat în grija organizaţiei.

Totuşi majoritatea instituţiilor nu a avut nici o bază pentru proceduri şi poliţie, pentru a îndepărta aceste riscuri.

Chiar dacă intervenţiile au început să fie specifice, în contextul tratamentului copiilor abuzaţi şi celor ce au agresat sexual alţi copii, profesionaliştii au încercat să trateze deviaţiile sexuale fără o înţelegere exactă a sănătăţii şi normalităţii evoluţiei sexuale în copilărie (Green, 1985). Nevoia de mai multe cunoştinţe era clară.

Interviuri cu tineri violatori sexualAu fost intervievaţi 14 tineri (12 - 14 ani) care urmau un tratament în

cadrul unei şcoli de corecţie şi 6 tineri (6-12 ani) care urmau un tratament de probă pentru infracţiune. Întrebări directe îi incitau pe băieţi să vorbească despre amintirile lor sexuale şi comportamentul lor sexual, ca: jocul lor fantezist şi expunerea la stimuli sau informaţii. Detaliile le erau smulse prin modalităţi ca „Asta este ultima ta amintire despre comportamentul tău sexual pe care mi-o poţi spune?” - „Ce vârstă aveai atunci?” - „Îţi aminteşti la ce te gândeai?” - „Părinţii tăi ştiau despre asta?” - „Ce s-a întâmplat când ai fost prins?”. Multe din experienţele anterioare, curiozităţi sau confuzii erau în legătură cu expunerea lor la stimuli, informaţii, experienţe sexuale, inteligibile pentru ei. În orice caz, descrierile comportamentului lor includeau şi: recurgerea la forţă, puterea

107

excesivă, intimidare, manipulare, farse, coruperi, asociate cu amintiri şi fantezii. Trei dintre cei 14 băieţi folosiseră jocul cu focul şi câţiva au descris abuzuri fizic-sadice ale animalelor de casă cu mult înaintea apariţiei comportamentului abuziv sexual.

Gândurile ce acompaniau amintirile băieţilor erau impresionate în ceea ce priveşte detaliile despre sentimente, intenţii şi izbucniri în mai multe situaţii. Ideile din timpul acţiunilor sexuale reprezentau un tip de informaţii care lipseau din orice altă sursă de informaţii. Raportul despre ideile sexuale ale copiilor (Goltman&Goltman, 1982) a strâns informaţii despre cunoştinţele şi convingerile copiilor; aceste interviuri cu privire la amintiri din copilărie asociate cu acţiuni au acoperit mai multe aspecte interpersonale şi dinamice. Un exemplu surprinzător a fost cel al unui băiat de 12 ani, acuzat de asaltarea sexuală, violentă a unui copil; el descria cum îşi pieptăna şi brusca ursuleţul în numeroase rânduri la vârsta de 5 ani sau 6 ani. La interviu el spunea: „îmi amintesc odată...” sau „îmi amintesc altădată...”. Băieţelul obişnuia să penetreze căptuşeala ursuleţului cu penisul, să urineze înăuntrul lui, să-1 lovească, să-1 izbească de perete şi eventual să distrugă animăluţul din pluş.

Interesul faţă de acţiunile băieţelului creşte odată ce este adăugat materialul fanteziilor: băieţelul îi spune ursuleţului să se apropie de el, îl forţează să-i fie complice, îl umileşte cu urina, îl bate ca să se asigure că acesta va păstra secretul; şi îl sfâşie odată ce scenariul fanteziei a ajuns la punctul de rezistenţă: Ursuleţul spune „NU”.

Au fost depistate atitudini de acest gen la copii faţă de păpuşi, animale de pluş, animale de casă şi s-a atras atenţia părinţilor asupra fanteziilor de acest gen. Grupul de experţi a ajuns la concluzia că adulţii trebuie să recunoască legătura dintre fantezie şi comportament; să considere aceste fantezii şi jocuri ca potenţiali precursori pentru comportamentul viitor.

Această ipoteză are la bază şi studiul observaţional asupra păpuşarilor care îşi îngrijesc păpuşile exact cum au fost ei îngrijiţi... „la bine şi la rău” (Haynes - Seman & Hait, 1987). Aceste observaţii ar trebui să cuprindă şi o notă de preocupare faţă de modalităţile în care sunt folosite manechine, păpuşi pentru anatomie în jocul terapeutic.

D. Copilul abuzat sexual de părinte.

Obiectivul: Scopul major este acela de a găsi un răspuns empiric la următoarea întrebare : „experienţa unui abuz sexual din copilăria unei femei, are sau nu un impact asupra structurii şi conţinutului percepţiilor şi principiilor privind propriul copil?

Metode: Amintirile şi descrierile curente ale copiilor, sinele, multe altele ca şi părinţii au fost comparate longitudinal, pe două grupuri de mame în perioadele când copiii lor aveau: 6 luni, 1 an şi respectiv 2 ani. Unul dintre grupuri era format din mame ce raportaseră că fuseseră abuzate în copilărie; grupul de control era

108

format din mame care nu suferiseră abuzuri. Cele două grupuri au fost comparate în funcţie de vârsta copilului, rasă şi statut socio-economic.

Rezultate: Perceperea propriului copil era diferită cu mult de la un grup la celălalt. Mamele abuzate au rămas cu mult în urma celorlalte, prin cât de mult se diferenţia modul negativ, denaturat în care îşi percepeau copiii faţă de cel optimist, pozitiv al celuilalt grup.

Freud vorbea despre „excepţii” - „cei care au avut o mare suferinţă în prima copilărie de care ei se simt fără nici o vină, încât refuză frustrarea, efortul, şi legea. Ei gândesc că au suferit destul pentru a avea la maturitate dreptul de a nu se supune noilor exigenţe pe care nu le-ar mai suporta, se consideră excepţii şi ţin să se izoleze” („Quelques caracteres degages par la psychanalise)

E) Este abuzul sexual al copilului un lucru obişnuit în Israel?

Obiectivul: Determinarea predominanţei abuzului sexual în copilărie (CSA) într-un exemplu întâmplător de adulţi, pacienţi (prezentându-se pentru un control de rutină al sănătăţii) ai clinicilor familiale din Israel.

Metoda: 1005 pacienţi aleşi la întâmplare din 45 de clinici 18 --> 55 ani, au participat la acest chestionar.

Rezultatul: 25% au indicat că fuseseră abuzaţi sexual în copilărie. Mai multe femei decât bărbaţi au raportat CSA, în aceeaşi situaţie au fost şi femeile originare din ţări occidentale cât şi cele cu mai mult de 12 ani de educaţie. Nu era nici o legătură între CSA şi celelalte variabile socio-demografice examinate. Pipăitul era activitatea cea mai obişnuită, iar preludiul activitatea cel mai puţin experimentată. 45% din autorii abuzului erau dinainte ştiuţi. Principala vârstă la care erau abuzaţi copiii varia între 10 şi 14 ani. Numai 45% din subiecţi spuseseră cuiva despre abuz.

Concluzia: Din moment ce nici un alt studiu de acest tip, nu a fost realizat în Israel, aceste rezultate sugerează că şi aici ca în ţările occidentale CSA este o problemă relativ comună. Familiile de doctori şi alţi profesionişti în domeniul sănătăţii ar trebui să fie conştienţi de această realitate şi binecunoscutul său potenţial.

Dacă în anul 2006 a fost înregistrat un număr de 26 copii abuzaţi sexual, în primele 11 luni ale acestui an numărul micuţilor ce au căzut victime agresiunilor sexuale a ajuns deja la 31. De asemenea, de la începutul anului şi până în prezent, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului are cunoştinţă de şapte cazuri de incest. Vârsta copiilor abuzaţi este în medie între 10 şi 15 ani, marea majoritate fiind fete din mediul rural, „Comportamentul deviant al violatorului se poate explica astfel: acesta vede victima, iar în acel moment, aproape simultan, se autoexcită, spunându-şi cuvinte vulgare în gând”, a precizat şeful Biroului Intervenţie Situaţii de Abuz şi Neglijenţă, Gabriela Catană.

109

În primele 11 luni ale anului 2007, 31 de copii au fost abuzaţi sexual, cu cinci cazuri de violuri sau molestări mai multe faţă de anul trecut. Cel puţin acestea sunt cifrele din statisticile oficiale ale Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului (DGASPC). De asemenea, tot în acest an, DGASPC are cunoştinţă de şapte cazuri de incest „Datorită faptului că oamenii au o mai mare încredere în poliţie, aceste fapte sunt sesizate imediat organelor competente care ar putea interveni. Este şi o problemă de educaţie, de faptul că într-o anumită perioadă, din cauza temerilor ca să nu păţească ceva mai rău, copiii abuzaţi sau cei care ştiau de ei ascundeau acest fapt. S-a ajuns la o implicare a politiei şi a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi e bine să se intervină la timp. În viitor, numărul copiilor abuzaţi va scădea. De asemenea, cei care comit astfel de fapte vor fi traşi la răspundere, nu vor mai fi în contact cu comunitatea”, a declarat comisar şef Liviu Zanfirescu, şeful Inspectoratului Judeţean de Poliţie Iaşi. Vârsta copiilor abuzaţi este în medie între 10 şi 15 ani, marea majoritate fiind fete din mediul rural. Studiile arată că bestiile cu nume de tată, care îşi agresează propriile copile, sunt rupţi de realitate, au puţină şcoală şi sunt în general mari consumatori de băuturi alcoolice.

Tatăl incestuos are discernământDin punctul de vedere al specialiştilor, există cel puţin doi factori care

influenţează producerea relaţiilor incestuoase, mai ales cele între taţi şi fiice. În primul rând, poate fi vorba de un model comportamental transmis din generaţie în generaţie. „Se vorbeşte, de ciclicitatea abuzului. Există posibilitatea ca şi părintele, la rândul lui, să fi fost abuzat în copilărie. Şi atunci femeia care a fost abuzată de tată acceptă foarte uşor statutul de victimă a soţului, iar bărbatul îşi abuzează propriii copii”, a declarat asistent social Gabriela Catană, şeful Biroului Intervenţie Situaţii de Abuz şi Neglijenţă din cadrul DGASPC. Condiţiile de viaţă generale ar putea fi al doilea factor care, potrivit specialiştilor, ar determina relaţiile incestuoase. Educaţia minimă, atât a copilului, cât şi a părintelui abuzator, consumul excesiv de alcool, faptul că traiul izolat nu le-a permis să intre în contact cu civilizaţia, cu ceea ce înseamnă cultura, toate acestea pot fi la un moment dat elementele care determină consumarea unei relaţii incestuoase. De asemenea, mai este şi grupul social de apartenenţă.

Dacă spre exemplu o fată are prietene în jurul ei care au fost abuzate sexual de proprii părinţi, cu siguranţă acea adolescentă va accepta avansurile şi propunerile indecente ale tatălui ca pe ceva absolut normal, firesc, că doar si prietenele ei au păţit la fel.

Psihologii şi asistenţii sociali sunt de părere că mai rar un tată care are relaţii incestuoase cu fiica sa suferă de o boală psihică. Cel mai adesea este vorba de o frustrareemoţională şi sexuală a tatălui abuzator. „Nu este exclus, însă este întâlnit mai rar cazul când taţii care îşi abuzează copiii suferă de o boală psihică”, a mai precizat Gabriela Catană. Un exemplu este cazul adolescentei de 17 ani, care până acum

110

câteva zile locuia în Cărbunari, un cătun care nu oferă prea multe posibilităţi de maturizare normală şi armonioasă. Fata a învăţat un model negativ de la propriul tată care a învăţat-o şi i-a indus ideea că este absolut normal să se culce cu el. Mai mult, tatăl, el însuşi mare consumator de băuturi alcoolice, şi-a învăţat fiica, unicul copil, să bea, să îi fie tovarăş de pahar. Practic, bărbatul a urmărit să o folosească drept femeie în casă, să se comporte ca şi cum i-ar fi soţie.

Înainte de viol, agresorul se gândeşte la vulgarităţiÎn general, violatorii îşi aleg o victimă inferioară lor, atât ca intelect, cât şi ca

vârstă sau putere fizică. Tot ce au în cap bestiile abuzatoare sexual este de a domina fizic persoana din faţa lor, copiii fiind cei mai la îndemână. Specialiştii sunt de părere că o serie de elemente, luate împreună, pot determina un bărbat să abuzeze sexual de un copil. „Frustrările sexuale, lipsa de educaţie, un grad ridicat de excitabilitate şi labilitatea emoţională pot face ca la un moment dat să se declanşeze actul în sine”, a mai spus Catană. Adică să fie depistată o victimă dintr-o mulţime de oameni, să fie ademenită, apoi abuzată sexual. Specialiştii au găsit o explicaţie pentru mecanismul care se petrece în capul abuzatorului. Ei sunt de părere că nu este vorba despre un om bolnav psihic, nebun, ci este un bărbat absolut normal, care are totuşi o anumită predispoziţie spre un comportament: sexual aberant, cum ar fi pedofilia (întreţinerea de raporturi sexuale cu un minor). „Comportamentul deviant al violatorului se poate explica astfel: acesta vede victima, iar în acel moment, aproape simultan, se autoexcită, spunându-şi cuvinte vulgare în gând”, a mai precizat şeful Biroului Intervenţie Situaţii de Abuz şi Neglijenţă, Gabriela Catană. De asemenea, cu cât copilul abuzat opune rezistenţă, se zbate, vrea să scape, ţipă, cu atât agresorul este mai satisfăcut pe plan sexual, excitabilitatea sa crescând. Astfel are sentimentul că îşi poate domina victima şi apare iluzia că este un bărbat cu o remarcabilă potenţă sexuală. Prin urmare, paradoxal, dacă fetiţa ademenită stă liniştită şi nu opune rezistenţă, ar putea chiar să scape de a mai fi abuzată sexual. Astfel, poate fi lansată explicaţia de ce copila de numai şase ani ademenită în urmă cu mai bine de zece zile în zona Nicolina a scăpat de viol, aceasta fiind molestată (abuz sexual fără penetrare). Este cunoscut faptul că micuţa nu a opus rezistenţă şi nu a ţipat din momentul în care a fost ademenită şi luată de pe stradă şi până atunci când a fost readusă de bestia care a abuzat-o până la scara blocului în care fetiţa locuieşte. Referitor la recuperarea din punct de vedere psihic, specialiştii susţin că persoanele, copiii care au suferit un abuz emoţional se recuperează mult mai greu decât cei care au suferit un abuz fizic sau sexual. „Depinde de fiecare copil în parte cum a resimţit trauma. Recuperarea din punct de vedere psihologic este în funcţie de repetitivitatea faptei”, a mai explicat Gabriela Catană (Andreea Dumitru).

Traficul şi exploatarea sexuală a minorilor în scopuri comerciale reprezintă încă o problemă pentru România. Principalele elemente care contribuie la menţinerea acestui fenomen sunt familiile dezorganizate, anturajul şi sărăcia. Numai anul trecut, au fost înregistrate 1663 de persoane victime ale

111

traficului, 274 dintre ele având sub 18 ani. „Din totalul minorilor traficaţi anul trecut, 120 au fost traficaţi în România, iar ceilalţi în ţări precum Italia, Spania şi Olanda. De asemenea, 103 dintre minorii traficaţi în ţară au fost exploataţi sexual, uneori chiar în urma implicării rudelor de gradul întâi sau a cunoştinţelor”, a precizat Dumitru Licsandru, preşedintele Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane, cu ocazia prezentării unui studiu privind exploatarea sexuală în scopuri comerciale a copiilor, realizat de organizaţia „Salvaţi Copiii”.

Abandonate sau abuzateStudiul pune în evidentă faptul că abuzul şi neglijarea copilului în familie şi

în afara sa, manifestate sub cele mai grave forme, sunt prezente în proporţii îngrijorătoare. „Proporţii destul de însemnate de adolescente au fost supuse unor forme de abuz sexual în familie şi/sau în afara familiei, abuzuri care pot avea consecinţe grave asupra sănătăţii fizice şi psihice şi totodată reprezintă factori de risc pentru implicarea în activităţi de prostituţie”, afirmă realizatorii studiului. Ancheta sociologică a mai arătat că 9% dintre elevele participante la studiu au fost acostate pe stradă pentru întreţinerea de relaţii sexuale pentru bani, 7 % susţin că li s-a cerut să se dezbrace în faţa cuiva, 2% au fost victime ale unei tentative de viol şi 2% au fost violate. De asemenea, 18% dintre elevele chestionate au declarat că li se vorbeşte urât acasă, 17% că nu merg acasă de teamă să nu fie pedepsite, iar 8% au recunoscut că au locuit la o prietenă sau rudă, pentru o perioadă mai mare de timp, pentru că nu doreau să stea cu părinţii. De asemenea, 48% dintre eleve au afirmat că în afara familiei li s-au adresat injurii sau cuvinte urâte de către colegi sau prieteni, 11% au fost lovite/bătute de colegi şi 2% au consumat droguri. O treime dintre părinţi (37%) nu verifică niciodată dacă copilul lor merge la şcoală. Analiza răspunsurilor la întrebarea deschisă privind siguranţa tinerelor fete evidenţiază un fapt îngrijorător: 47% dintre respondente se tem să nu fie violate sau supuse altor acte de abuz sexual, violenţă, răpire, sechestrate.

Recomandările specialiştilorIniţiatorii studiului recomandă campanii de informare, extinderea

numărului şi ariei de acţiune a raziilor pentru depistarea minorelor exploatate sexual, acordarea de servicii de reabilitare şi, ulterior, realizarea de controale periodice privind situaţia acesteia etc. De asemenea, „Salvaţi Copiii” consideră necesară înfiinţarea de Centre de Urgenţă în toate judeţele. În prezent, minorii victime ale traficului beneficiază de servicii specializate în cadrul unor centre de tranzit, la nivel naţional existând până acum 12 astfel de unităţi. Odată cu prezentarea studiului a fost lansată şi o campanie al cărei scop este sensibilizarea opiniei publice asupra consecinţelor abuzului şi exploatării sexuale asupra dezvoltării copilului. De asemenea, pentru specialiştii care lucrează cu minorii traficaţi sau exploataţi sexual, „Salvaţi Copiii” şi Biroul Internaţional al Muncii au

112

editat şi un manual specializat de pregătire pentru consilierea psiho-socială a tinerilor traficaţi. La realizarea studiului au participat 505 eleve din clasele 8-12 de la 7 licee din Sectorul 1. De asemenea, a mai fost un eşantion de 300 de persoane majore din toate sectoarele Capitalei.

Violate, sechestrate, bătute, arse, tăiatePe durata practicării sexului comercial, multe dintre cele 16 participante

la studiu au afirmat că au trăit experienţe dure de abuzuri fizice şi sexuale din partea clienţilor sau proxeneţilor, adeseori fiind supuse unor tratamente inumane.

Cele care au fost sechestrate de peşti nu au voie să părăsească locuinţa, au fost bătute, arse, tăiate, ca să nu fugă şi să accepte perversiuni sexuale din partea clienţilor. Cele care nu se supun sunt ameninţate şi bătute. Uneori situaţia este atât de gravă încât au fost nevoite să sară pe geam din apartament. Aproape jumătate dintre ele au fost vândute şi revândute de multe ori, acţiuni care în multe rânduri se soldează cu ameninţări, bătăi şi umiliri. Trei din cele 16 fete intervievate nu aveau acte de identitate şi de aceea nu pot merge să-şi facă analize şi nu se pot angaja nicăieri. Un sfert din fetele intervievate au declarat că se droghează, una cu aurolac şi trei cu heroină injectabilă. Rezultatele studiului arată că starea de spirit a acestora este marcată de sentimente de culpabilitate; faţă de activitatea în care s-au implicat, de umilire şi înjosire care le fac să se ascundă de lume. Ele nu au prieteni iar nivelul lor de aspiraţii se rezumă la nevoile imediate de hrană, adăpost şi o familie bazată pe relaţii normale de convieţuire.

Furate sau vândute de părinţiRezultatele anchetei în rândul tinerelor exploatate sexual arată că 69%

(11 din cele 16 persoane intervievate) au fost exploatate sexual în scopuri

113

comerciale de la vârste mai mici de 18 ani, 3 dintre ele având vârste chiar sub 15 ani.

Majoritatea persoanelor implicate în sexul comercial provin din familii destrămate, cu părinţi despărţiţi şi recăsătoriţi de mai multe ori, taţi vitregi alcoolici sau consumatori de alcool care abuzează fizic şi sexual de copil. În peste jumătate dintre cazurile analizate, situaţia este amplificată de numărul mare de copii din familie şi de climatul familial bazat pe neglijare şi indiferenţă faţă de copil. Iniţiatorii au identificat cinci moduri de racolare a tinerelor: minora este furată, sechestrată şi obligată să se prostitueze de membrii unor clanuri; fuge de acasă după ce a fost supusă unor abuzuri fizice sau sexuale de către un membru al familiei; a fost implicată deliberat în prostituţie de către părinţi sau de către persoanele în grija cărora se află, pentru obţinerea de bani; pleacă de acasă, din diverse motive, la prietene care sunt implicate în prostituţie sau pleacă de acasă într-o altă localitate, de obicei un oraş mare, şi ajunge în stradă. Unele tinere intră, cu ajutorul „prietenilor” în acest mediu specific reţelelor de prostituţie.

114

115

Cap. 12 Familii disfuncţionale cu copii care necesită C.E.S.

Ca în orice domeniu de activitate şi învăţământul se confruntă cu anumite particularităţi care lezează desfăşurarea normală a produsului instructiv-educativ şi social-profesional. Considerăm necesar să le interpretăm, să le aflăm cauzele şi să luăm măsuri organizatorice medico-didactice şi de asistenţă medico-psihologică, pentru a evita apariţia şi consecinţele lor.

În acest sens ne întrebăm: ce categorie de copii învaţă mai greu şi care sunt modalităţile de a interveni pentru a-şi însuşi deprinderile structurale de a învăţa (scris, citit, calcul), 1a ce vârstă şi în ce cadru organizatoric şcolar-social?

Pe baza cercetărilor şi sintezelor de specialitate se poate consemna în categoria copiilor care învaţă mai greu, următoarele tipuri de diagnostic (psihologic, pedagogic, medical):

1. întârziere în dezvoltarea intelectuală;2. întârziere în dezvoltarea psihică (temporară sau de durată);3.intelect lacunar;4.intelect inegal dezvoltat;5.imaturitate afectivă (fiziologică);6.intelect lent în gândire;7.intelect emotiv-inhibabil (dezechilibru emoţional);8. tulburări de comportament şi caracteriale (reactive sau de durată);9. întârziere şcolară;10.întârziere pedagogică;11.handicap şcolar;12.insucces la învăţătură;13. eşec şcolar;14.intelect liminar (limită, de graniţă);15.handicap psihic;16.rămânere în urmă la învăţătură;17.conflicte .şcolare şi familiale (familii dezorganizate);18. submediocritate;19. tulburări de vorbire;20. inegalitatea randamentului şcolar;21. pseudo – debilitate mintală;22. cerebroastenie;23. instabilitate psiho-motorie;24. imaturitate şcolară;25. deficit parţial mintal-motor (disfuncţii parţiale);26. disgrafie;27. dislexie;28. discalculie;

116

29. afecţiuni neuropsihice şcolarizabile (tulburări nevrotice, epilepsie, schizofrenie etc.);

30. afecţiuni somatice şi deficienţe senzoriale uşoare (TBC, cardiaci, reumatici, hepatici, diabetici, endocrinopaţi, deficienţe de văz, auz, motrice, etc.);

Aceste categorii de diagnostice şcolare – simptome şi sindroame – sunt şcolarizabile, dar diferenţiat şi individualizat, estimându-se „rămânerea în urmă la învăţătură” sau „întârzierea psihică între 1 şi 3 ani şcolarizării. Denumirea lor cea mai frecvent cunoscută este sub formă de „cazuri de limită” sau „intelect de limită” şi ocupă un procentaj de aproximativ 10% din populaţia şcolară. Semnalarea, alarmarea şi frecvenţa acestor cazuri sunt de obicei în clasele I, V, IX.

Pe baza investigaţiilor şi cercetărilor experimentale medico-psiho-pedagogice se poate delimita o categorie de „disfuncţionalităţi psihopatologic-relaţionale” care, prin diversitatea terminologică poate să genereze interpretări neadecvate. Este dificil totuşi de a se ajunge la un sistem conceptual unitar, dar eforturile experimental-aplicative merită toată străduinţa şi sunt cu atât mai importante cu cât se pot realiza pe parcurs forme concrete de recuperabilitate.

În cadrul disfuncţionalităţii psihopatologic-relaţionale se pot delimita două forme: o formă cu predispoziţii constituţionale şi o formă „disfuncţional relaţională” predominant psiho-sociogenă.

În funcţie de dominanta de manifestare a particularităţilor psihosomatice, disfuncţionale pot avea 6 determinări: intelective, afective, familial-sociale, comportamentale, senzoriale şi sechelare.

1. Disfuncţiile relaţional intelective includ zona de dezvoltare a structurii operative a gândirii cuprinsă între psihopatologică mintală (debilitate mintală) şi normal slab sau în limbaj testabil psihologic cu un Q.I. cuprins între 70 şi 90. Ele pot avea şi determinante explicative următoarele formulări, exprimând o insuficientă adaptare şcolar-cognitivă:

1. intelect de limită;2. întârziere în dezvoltarea intelectuală;3. întârziere în dezvoltarea psihică (temporară sau subculturală);4. intelect lacunar;5. intelect inegal dezvoltat;6. deficienţe lacunare sau elective;7. intelect lent în gândire;8. întârziat şcolar;9. întârziat pedagogic;10. handicap şcolar;11. insucces la învăţătură sau eşec şcolar cu situaţia de repetenţie;12. slabe priceperi şi deprinderi ale activităţii şcolare;13. tulburări de vorbire şi de scris.

117

Aceste forme cu ponderea cea mai mare pot fi recuperate (parţial şi uneori total), începând cu vârsta de 3 ani în condiţiile în grădiniţă şi şcoală (clasele I-IV) cu aportul integrativ condiţionat al familiei.

Este interesant să menţionăm o anumită configuraţie tipologică a învăţătorilor în cadrul dominantei intelective (şcolar - didactice) în ceea ce priveşte raportul: învăţător-copil handicapat limită.

Remarcăm 4 tipologii:- învăţători traumatizaţi afectiv şi anxioşi, care trăiesc subiectiv-paroxist

ameninţarea insuccesului şcolar a unor categorii de copii (handicapat-limită);- învăţători perseverenţi, persistenţi, care luptă cu propria lor condiţie şi a

copiilor handicapaţi, suprasolicitându-i pentru a-i recupera şcolar, care poartă amprentele „nevrozei şi anxietăţii didactice”;

- învăţători insuficient pregătiţi pentru formele de recuperare a copilului handicapat – limită şi debil mintal şi care vor să scape de el prin „justificări legale”;

- învăţători indiferenţi, apatici, uneori indolenţi, formalişti după tipul „laisser faire – laisser passer”.

2. Disfuncţii relaţional afective care vizează în primul rând dezechilibrul emotiv sub următoarele formulări:

1. labilitatea afectivă;2. imaturitatea afectivă;3. hiperemotivitate;4. timiditate excesivă;5. intelect emotiv-inhibabil şi mai ales conflicte afective care produc

modificări neuro-vegetative şi eşec competiţional.3. Disfuncţii relaţionale familial-sociale care se referă la tipologia familiei,

organizată sau dezorganizată la suferinţa psihosomatică a unor membri ai familiei, la condiţia copilului (de a fi înfiat, leagăn de copii, grădiniţe tip leagăn, şcoli tip orfelinat) şi care pot cauza reacţii şi stări de neadaptare sau de suferinţă psihică, punându-şi amprenta asupra comportamentului.

În cadrul acestei forme merită să adnotăm o anumită tipologie a părinţilor sau a familiilor, ca o sursă de risc adaptativ şcolar-profesional, după următoarea configuraţie:

1. familii organizate normal;2. familii dezorganizate;- prin deces;- prin arest;- concubinaj;- „mame flotante” (fără tată oficial);3. familii reorganizate:- una, două sau mai multe recăsătorii;- copii proveniţi de la parteneri diferiţi;4. familii „oligoidale”;

118

5. familii protestatare:- nu vor să interneze copilul în spital;- nu vor să se despartă temporar de el;6. familii insistente (perseverente paroxist):- cu orice preţ copilul să fie dat la o şcoală ajutătoare;- să fie dat la Casa Copilului (la „stat”;)7. familii refractare influenţelor socio-culturale;- părinţi insuficient pregătiţi şcolar-profesional („fără carte şi calificare”);- nu acceptă asistenţă medico-pedagogică pentru alocaţii;8. rude sau bunici care întreţin copiii handicapaţi;9. familii cu copiii în deplasare;10. familii alertate;11. familii conflictuale;12. familii cu un părinte bolnav psiho-somatic;13. familii care neglijează copiii;14. familii sectante (religioase);4. Disfuncţii relaţionale comportamentale implicând „tulburările de

comportament” (care fac parte din condiţia de eşec şi de risc adaptativ) se adresează în primul rând sferei afectiv-voliţionale cu două subcategorii de reacţii – evenimente:

- reacţii comportamentale trecătoare, efemere la factori de mediu întâmplător;

- deprinderi semistructurate la factorii traumatizanţi negativi de durată şi de intensitate.

Această formă se manifestă prin diverse reacţii şi stări cum sunt: minciuna (ca reacţie de imitaţie şi de apărare), furtul (din necesitate, imitaţie, opoziţie, compensare), fuga (de efort, de frică, fuga în adolescenţă culminând cu vagabondajul). Cauzele acestor reacţii şi stări sunt multiple însă sunt generate îndeosebi de lipsa dragostei părinteşti de sentimentul de frică, lipsa de satisfacţie şi diferite conflicte care implică stări gelozice. Aceste tipuri de tulburări de comportament sunt reactive, mai ales la factorii de mediu defavorizanţi (greşeli educative, carenţe intelectuale sau alte surse de întreţinere).

5. Disfuncţii relaţionale senzoriale care solicită un tip special de instruire pedagogică în funcţie de deficitul senzorial şi care este instituţionalizat în mod diferenţiat. În cadrul acestei forme de insuficientă adaptare, sau adaptare în limitele anumitor parametri psiho-fiziologici, desprindem două categorii:

- în primul rând, deficitul senzorial este total şi face preocuparea interdisciplinară a instituţiilor specializate (orbire, mutism, surzenie, surdo-mutitate, imobilism motric);

- în al doilea rând, gradientele deficitare senzoriale sunt frecventate, în multe cazuri, în învăţământul normal (miopie, hipoacuzie, diferite forme de accidente motrice).

119

6. Disfuncţii relaţionale sechelare vizează de asemenea două categorii de copii în funcţie de formele de diagnostic psiho-somatic:

- sunt boli de durată care necesită tratament îndelungat şi reluat prin ameliorare (reumatism, TBC, diferite afecţiuni psiho-motrice şi neuro-motorii etc.);

- sunt boli care lasă „urme” – sechele după ameliorare şi care pot fi reactive în condiţii defavorabile de mediu şi de instrucţie.

Oricum, aceasta este şcolarizabilă în condiţii normale, chiar dacă există suspendarea firească pentru tratament medical şi şcolar.

De fapt, cele 6 determinări ale entităţii nosologice de disfuncţii psihopatologic – relaţionale sunt şcolarizabile în condiţiile şcolii de masă, de cele mai multe ori, cu intervenţia adecvată a învăţământului diferenţiat, conform particularităţilor psiho-somatice ale copiilor, ale comprehensiunii pluriunivoce: familie-şcolară – instituţii specializate.

Aceste delimitări care se pretează în continuare cercetărilor aplicative complete în domeniul instructiv-educativ şi medico-psihologic pentru evitarea condiţiei de risc adaptativ şcolar-profesional, atestă rolul recuperator care revine, în primul rând, educatoarelor, învăţătoarelor, profesorilor şi instituţiilor specializate medico-psihologice de tipul Laboratorului de Sănătate Mintală.

Psihoterapia educativ-comportamentală în cadrul familiei copiilor autişti

Comparativ cu alte forme de handicap psiho-somatic ale copilului, autismul are o istorie relativ scurtă; prima descriere a unui grup de copii autişti a fost realizată în 1943 (Kanner). În continuare, preocuparea de bază a specialiştilor s-a axat pe stabilirea trăsăturilor caracteristice şi esenţiale pentru diferenţierea acestui diagnostic.

Rutter (1978) delimitează 4 caracteristici esenţiale ale autismului:1. Dezvoltarea întârziată şi deviantă a limbajului;2. Deteriorarea relaţiilor sociale;3. Evidenţa rigidităţii procesului gândirii;4. Autismul se instalează până la vârsta de 30 luni.Unii copii autişti îşi construiesc un vocabular satisfăcător la 2-3 ani, pe care

apoi îl pierd, iar după perioadă în care verbalizarea devine din ce în ce mai vagă, se instalează mutitatea. Majoritatea copiilor autişti suferă de o disfazie de evoluţie (instabilitate în codarea limbajului) dar, spre deosebire de copiii disfazici care nu sunt autişti, disabilitatea lor se extinde şi spre alte modalităţi de comunicare, având dificultăţi chiar şi în înţelegerea expresiilor faciale sau a gesturilor. Toţi copiii autişti au o dificultate caracteristică în folosirea oricărei vorbiri pentru o conversaţie sau o comunicare flexibilă. Chiar şi cei inteligenţi demonstrează eşec în fluenţă, fenomen descris de Lorna Wing ca vorbire „pedantă”.

120

Copilul autist nu împarte o privire sau un zâmbet în felul în care o fac copii normali chiar după primele 3-4 luni de la naştere; el evită privirea, nu răspunde când este strigat. Copilul autist nu poate vorbi (sau nu poate întreţine o conversaţie), dar, totodată, pare că nici nu vrea să vorbească. Din cauza dezornidii care există atât în limbajul vorbit, cât şi în înţelegerea gesturilor, paralel cu schimbarea de afecţiune. Această caracteristică a autismului constituie o piedică şi în dezvoltarea simpatiei sociale, în dezvoltarea abilităţii de a sesiza dacă o situaţie este plăcută sau nu pentru altcineva. În structurile comportamentale ale copiilor autişti există o considerabilă evidenţă a modului în care ei conceptualizează lumea lor, atât în termeni cognitivi cât şi afectivi; ei tind să fie rigizi, stereotipi şi inflexibili. Copilul autist descoperă cu mare dificultate interpretarea relaţiilor dintre cuvinte, evocarea conţinutului lor real care, prin metamorfozare îl trăiesc paroxist ca atare, nediferenţiind realul de transferul imaginar.

Un aspect al rigidităţii autismului îl constituie ecolalia, părând incapabili să se descurce cu elementul periculos al incertitudinii din vorbirea spontană. În general, au tendinţa de a se servi de repetarea întrebării în calitate de răspuns. Ecolalia le creează, de asemenea, probleme în folosirea pronumelui personal (la persoana întâia). Chiar copiii care au dezvoltat o vorbire constructivă complexă cu folosirea corectă a pronumelui, nu reuşesc încă să folosească cu uşurinţă „Da” sau „Nu”. Autiştii găsesc că „Da” este un cuvânt extrem de vag pentru ei, poate din cauză că este aplicat la atât de multe situaţii alternative.

Copilul autist îşi petrece o mare parte din timp cu stereotipiile, cu activităţile repetitive (jocul cu mâinile, legănatul, suptul degetului, alergatul, căţăratul şi săritul, etc.). Pentru unii aceasta este singura lor formă de joc, ceea ce cu greu se poate numi joc, deoarece „rupe” copilul de lume şi înăbuşă jocul adevărat. El poate învârti compulsiv orice obiect, dar niciodată nu se angajează în vreo altă activitate cu aceste obiecte. Caracteristică este inaccesibilitatea copiilor când sunt absorbiţi în astfel de îndeletniciri.

Unii autişti sunt neobişnuiţi de agitaţi, destructivi, agresivi, având frecvente crize de furie.

Ca o regulă generală, principala reuşită a autistului este cea legată de formarea abilităţilor care nu implică limbajul structurat de comunicare socială şi de răspuns afectiv, prin instructarea expresivă cantonându-se mai mult în forme ecolalice fără sens afectiv şi semnificaţie intelectivă reală. În compensaţie, prin antrenament ludic şi chiar hedonic se dezvoltă memoria mecanică prin reproducerea aleatorie, dar engramată anterior (diverse „liste” de cuvinte, cifre, locuri, muzică), fără premeditarea obţinerii satisfacţiei celor din jur.

Pentru unele dintre principalele „simptome” ale autismului (lipsa vorbirii, necooperarea, neatenţia, inabilitatea de a se angaja în activităţi constructive, comportamente bizare, destructive) am utilizat psihoterapia educativ-comportamentală în tratamentul unui grup de 7 autişti severi (între 4-8 ani).

121

Psihoterapia educativ-comportamentală este o metodă de tratament care utilizează sistematic cunoştinţele empirice şi teoretice rezultate din aplicarea metodelor experimentale în psihologie cu scopul de a explica geneza şi menţinerea modelelor de comportament şi de a aplica aceste cunoştinţe în prevenirea şi tratamentul anormalităţilor comportamentale.

În tratamentul autismului noi am utilizat două moduri principale de abordare comportamentală operantă şi teoria schimbului social.

În contrast cu teoria clasică a condiţionării care se adresează comportamentelor puse în evidenţă prin evenimentele stimul antecedente, teoria condiţionării operante se bazează pe comportamentele a căror viitoare apariţie este în funcţie de evenimentele stimul care urmează după răspuns, numite consecinţe.

La baza teoriei condiţionării operante a autismului stau următoarele principii (3) conform cărora răspunsurile operante: 1) pot produce evenimente consecinţă care duc la creşterea frecvenţei comportamentului. În acest caz consecinţele se numesc recompense pozitive, iar procesul este denumit întărire pozitivă; 2) pot avea consecinţa permiterii copilului de a evita acel eveniment. În acest caz evenimentele evitate sunt denumite recompense negative, iar procesul implicat, întărire negativă; 3) pot produce evenimente consecinţă care fac apariţia viitoare a comportamentului mai puţin probabilă, procesul fiind denumit pedepsire pozitivă, prin prezentarea pedepselor pozitive; 4) pot avea drept consecinţă îndepărtarea recompenselor pozitive, ceea ce determină descreşterea comportamentului, iar preotul implicat este denumit pedeapsă negativă şi pot produce stimuli neutri, de ignorare, ceea ce determină tot o descreştere a comportamentului. Acest proces este denumit stingere.

Noi am instruit părinţii copiilor autişti pentru a aplica aceste principii în mediul lor familial, deoarece s-a observat că de multe ori, comportamentele autiste fac să producă întărirea pozitivă.

Accesele de furie, gesturile bizare, necooperarea şi comportamentul destructiv erau deseori urmate consistent de atenţie, mâncare şi judecării. Pe de altă parte, comportamentele „normale” tindeau să nu fie recompensate. Părinţii au fost instruiţi cum să frâneze comportamentele nepotrivite prin procedeele de stingere, izolare (Time Out) şi pedepsire (în cazurile serioase de automutilare) (1), iar deficitele comportamentale ale copilului autist, ca de exemplu lipsa vorbirii funcţionale, a jocului, a comportamentului de autoîngrijire, să folosească tehnici de întărire a comportamentelor ca: formarea, îndemnarea, reducerea treptată a ajutorului şi recompensarea diferenţiată.

Patterson şi Reid (1970) au extins principiile condiţionării operante, reuşind să descrie şi să explice controlul reciproc al comportamentelor în familiile copiilor autişti. Copilul autist este angajat în schimburi structurate cu părinţii lui în cadrul cărora comportamentul fiecăruia este controlat prin comportamentul celuilalt. Comportamentul fiecărei părţi într-un schimb, de exemplu, comportamentul copilului autist într-un schimb cu părinţii lui este determinat de

122

consecinţele răspunsului comportamental. O persoană va tinde să repete acele răspunsuri comportamentale după care este recompensat, va evita ceea ce nu-i face plăcere sau nu va tinde să repete răspunsurile pedepsite. Din acest punct de vedere părinţii au fost instruiţi pentru a şti: 1) cum să iniţieze schimburile cu copilul astfel încât să dezvolte schimburi noi, pozitive, structurate; 2) ce răspunsuri comportamentale să le ceară şi pe care să le considere inacceptabile; 3) cum să înveţe copilul noi comportamente; 4) cum să recompenseze comportamentul potrivit şi cum să intervină în cazul comportamentelor nepotrivite; 5) cum să alterneze periodic sarcinile şi recompensele astfel încât să evite saţierea şi plictiseala; 6) cum să iniţieze schimburile cu instrucţiuni sau formulări-contract şi nici-odată cu întrebării; 7) cum să menţină schimburile pozitive.

Când într-un schimb răspunsurile copilului sunt recompensate prin răspunsurile părintelui, schimbul însuşi va tinde să fie repetat. Important într-un schimb repetat este faptul că răspunsurile se fixează într-un model, iar modelul este ceea ce se repetă.

Teoria schimbului social a furnizat o teorie a învăţării şi socializării în mediul familial. Fiind instruiţi să schimbe vechiul sistem al schimburilor, părinţii au contribuit la socializarea copilului autist.

Munca de instruire s-a realizat în etape, în funcţie de condiţionările pozitive: 1) când copilul a început să-şi petreacă mult timp cu activităţile constructive; 2) când multe din comportamentele bizar-disruptive au fost înlocuite cu comportamente constructive; 3) când copilul a depăşit etapa imitaţiei verbale. De asemenea, încheierea programului s-a bazat pe progresul părinţilor, pe abilitatea lor de a aplica principiile modificării comportamentului şi conducerea schimbului social pentru menţinerea unor schimburi structurale în familie.

Eficienţa psihoterapiei educativ-comportamentale bazate pe principiile teoriei schimbului social şi a modificării comportamentului a fost remarcabilă prin inovarea şi menţinerea în mediul familial a comportamentelor constructive, adecvate.

123

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Rusu Constantin, Coord. - Deficienţa,Incapacitate, Handicap, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1997.

2. Muşu Ionel, Taflan Aurel, Coord. - Terapia educaţională integrată, Editura Pro Humanitate, Bucureşti,1997.

3. Stănică I., Popa M. - Psihopedagogie specială. Deficienţe senzoriale, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1997.

4. Păunescu Constantin - Psihoterapia educaţională a persoanelor cu disfuncţii intelective, Ed. ALL, Bucureşti, 1999.

5. Mitrofan Iolanda, Vasile Diana - Terapii de familie, Ed. Sper, Bucureşti, 2001.

6. Ghergut Alois - Sinteze de psihopedagogie specială, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.7. Neculau Adrian, Coord. - Minoritari, Marginali, Excluşi, Ed. Polirom, Iaşi,

1996.8. Mitrofan Iolanda, Coord. - Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Ed.

Polirom, Iaşi, 2003.9. Popescu P. Neveanu – Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978.10. Ionescu G., (coord.) – Psihologie clinică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985.11. Păunescu, C. – Deficienţa mintală şi procesul învăţării, Ed. Didactică şi

Peda-gogică, Bucureşti, 1976.12. Arcan P., Ciumăgeanu D. - Copilul deficient mintal, Ed, Facla,

Timişoara,1980.13. Roşca Mariana - Specificul diferenţelor psihice dintre copiii întârziaţi

mintal şi cei normali, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965.14. Păunescu C. – Deficienţa mintală şi organizarea personalităţii, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.15. Pavelcu, V. - Drama psihologiei, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1972 (ed. II).16. Brânzei, P. – Itinerar psihiatric, Ed. Junimea, Iaşi, 1975.17. Roşca, Mariana - Psihologia deficienţilor mintali, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică,1967.18. Jigău, M. - Copiii supradotaţi, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti,

1994.19. Zazzo R.(coord.) – Debilităţile mintale, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1979.20. Păunescu, C., Nedezvoltarea vorbirii copilului, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1972.21. Roşca, Al. – Măsurarea inteligenţei şi Debilitatea mintală, Cluj, 1930.22. Kreindler, A. – Dinamica proceselor cerebrale, Ed. Academiei, Bucureşti,

1967.23. Mărgineanu, N. – Condiţia umană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.

124

24. Pavelcu V. - Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.

25. Piaget. I., - Psihologia inteligenţei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.26. Piaget, I. - Naşterea inteligenţei la copil, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti. 1973.27. Pirozynski, T., (subred.) – Elemente de psihologie medicală şi logopedie,

Iaşi, 1988.28. Pirozynski, T., Chiriţă V., Boişteanu P. – Psihiatrie clinică, Iaşi, 1993.29. Predescu V., (subred.) – Psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1976.30. Ionescu Şerban – Copilul maltratat, Evaluare, Prevenire, Intervenţie,

Editura Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.31. Mitrofan Vasile (Coord.) Fundamente ale asistenţei sociale, Editura

Eminescu, Iaşi, 1999.32. Munteanu Anca, Familia şi copiii în dificultate – note de curs, Editura

Mirton, Timişoara, 2001.33. Roth – Szamosközi Maria, Protecţia copilului – Dileme, Concepţii şi

metode, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999.34. Spinu Mariana, Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia

copilului, Editura Tehnică, Chişinău, 1998.35. Constantin Mădălina, Maltratarea copilului-între cunoaştere şi

intervenţie, Editura Lumen, 2004.36. Guvernul României, Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului

(1994), Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului – Stadiul aplicării în România, Bucureşti.

37. Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului – Organizaţia Salvaţi Copiii, Organizaţia Alternative Sociale, Iaşi, 2002.

38. Killén, Kari – Copilul maltratat, Editura Eurolit, Timişoara, 1998.

125