Organizarea expoziţiilor

Organizarea expoziţiilor este o componentă a domeniului cercetării ştiinţifice. Expoziţiile au la bază rezultatele investigaţiilor ştiinţifice, reprezentând modalitatea practică de a valorifica, adică de face cunoscut, în scop educativ, ştiinţific, documentar etc, patrimoniul unei instituţii muzeale, aflat în gestiunea acesteia. De altfel, Legea muzeelor şi a colecţiilor publice, deja amintită, precizează că una din funcţiile importante ale instituţiilor deţinătoare de patrimoniu este şi aceea „ de punere în valoare a patrimoniului muzeal în scopul cunoaşterii, educării şi recreerii.”

Expoziţiile reprezintă principalele modalităţi de valorificare a patrimoniului muzeal. În principal, ele sunt de două feluri :

▪ expoziţii, zise, ”de bază” ▪ expoziţii temporareMai există şi categoria expoziţiilor de colecţie, care, de regulă, se referă la colecţiile compozite

ale unor colecţionari particulari sau la cele ale caselor memoriale, precum şi la acele colecţii private care au fost donate unor muzee în scopul expunerii lor integrale.

În ceea ce priveşte patrimoniul de artă religioasă - găzduit, de regulă, într-un spaţiu din incinta unei unităţi de cult - în cele mai multe din cazuri acesta se poate încadra mai lesne în categoria de colecţie. Potrivit legislaţiei actuale, o colecţie reprezintă un ansamblu de bunuri culturale şi naturale, constituit în mod sistematic şi coerent de către persoane fizice sau persoane juridice de drept public ori de drept privat, ele reunind bunuri semnificative prin valoarea lor artistică, documentară, istorică, ştiinţifică, culturală şi memorialistică. Sunt destul de puţine cazurile în care, potrivit acestor norme, ansamblurile de obiecte pot primi titulatura de muzee, întrucât se cere în mod explicit îndeplinirea anumitor condiţii (printre care şi existenţa unui personal de specialitate calificat, laboratoare de conservare şi de resataurare).

Dincolo de aspectele organizatorice, amenajarea, organizarea şi funcţionarea unei asemenea unităţi deţinătoare de obiecte de patrimoniu trebuie să respecte o serie de principii care să îi justifice existenţa şi, mai ales, funcţia.

Spaţiul de expunere

Majoritatea colecţiilor de artă bisericească sunt expuse în spaţii aflate în incinta ansamblurilor mănăstireşti sau bisericeşti – nu de puţine ori ele fiind găzduite de săli situate chiar în corpurile principale ale clădirilor. Şi cum multe dintre acestea sunt evaluate ca monumente istorice, este obligatoriu ca spaţiile destinate expunerii colecţiilor de artă să se supună legislaţiei privind ocrotirea patrimoniului cultural imobil. Adică, orice fel de intervenţii presupuse asupra acestuia, în vederea unei bune organizări muzeale (iluminat, instalaţii, branşamente, intervenţii asupra elementelor decorative - dacă este cazul - ş.a.m.d.), nu se pot face decât cu avizul comisiilor de specialitate, potrivit legii. În astfel de situaţii este obligatorie existenţa unui proiect prealabil, pentru care să se obţină toate avizele necesare efectuării eventualelor modificări interioare (sau exterioare). Precizarea este cu atât mai necesară cu cât, nu puţine din actualele spaţii care găzduiesc colecţii de artă religioasă trebuie să fie supuse unor modernizări care să permită îmbunătăţirea atât a expunerii propriu-zise a valorilor de patrimoniu, cât şi a condiţiilor de microclimat, de conservare şi de securitate. Amenajarea trebuie să aibă, deci, în vedere atât protejarea monumentului, cât şi protejarea patrimoniului. În situaţia în care se impun intervenţii mai speciale, este absolut obligatoriu să fie angajat numai personal care să aibă atestat de competenţă în domeniul intervenţiilor asupra patrimoniului. Este obligaţia muzeografului de a interveni pentru a nu permite producerea unor erori grave şi a unor încălcări ale legii prin care să fie ameninţat patrimoniul.

Etapele de organizare /reorganizare/ a unui muzeu Iniţiativa organizării / reorganizării / unui muzeu sau colecţie, precum şi aceea a organizării unei

expoziţii temporare, trebuie să se concretizeze prin parcurgerea unor etape absolut obligatorii, intrate deja

1

în rutina specialiştilor cu experienţă din muzee. Într-o ordine logică şi funcţională, aceste etape se referă la: * tematica (proiectul de idei); * lista selectivă a obiectelor propuse pentru etalare; * proiectul de amenajare a spaţiului; * lista cu elementele anexe, însoţitoare, a expoziţiei; * eventuale activităţi meta-expoziţionale.

o Tematica (proiectul de idei) reprezintă motivaţia teoretică a expoziţiei. Ea diferă de la expoziţia permanentă la expoziţia temporară. În timp ce în primul caz tematica de idei este mai extinsă şi mai complexă (deoarece ea îşi propune valorificarea unei părţi cât mai mari din patrimoniul existent), în cazul unei expoziţii temporare tematica este mai restrânsă, mai limitată.

Atunci când ne propunem să organizăm (să reorganizăm) un spaţiu expoziţional, prima şi cea mai importantă întrebare la care trebuie să răspundem este: de ce, în ce scop vrem să facem acest lucru? Teoretic sunt posibile următoarele răspunsuri: * organizăm o colecţie (muzeu, expoziţie) pentru a valorifica existenţa unor obiecte aflate în inventarul instituţiei şi pe care le considerăm demne de a fi prezentate publicului; * dorim să modernizăm, din punctul de vedere al aspectului şi al prezentării, spaţiile de expunere existente; * dorim schimbarea tematicii muzeului; * dorim să introducem în expoziţie lucrări noi (achiziţii recente, lucrări care au fost restaurate, documente) care pot modifica fundamental expoziţia permanentă existentă;

* se execută lucrări de modernizare în ceea ce priveşte sistemele de iluminat, dotările tehnice, mobilierul de expoziţie, modificări în arhitectura spaţiilor de expunere ş.a.m.d.

Lacuna cea mai frecvent întâlnită la o bună parte din colecţiile de artă religioasă o reprezintă absenţa evidentă a unei tematici care să fi stat la baza organizării colecţiei respective, cu excepţia colecţiilor şi expoziţiilor amenajate de mari profesionişti, cum au fost Corina Nicolescu, Ana Maria Musicescu, Teodora Voinescu etc.. La cele mai multe dintre unităţile muzeale religioase s-a mers pe principiul „ asta avem, asta expunem”. Consecinţa ? Avem o serie întreagă de colecţii muzeale publice fără personalitate. Indiferent de muzeul în care poposeşte, vizitatorul „vede” aceleaşi exponate: icoane, candele, cărţi, obiecte din lemn sculptat, broderii şi veşminte liturgice ş.a.m.d., fără ca el, vizitatorul neavizat în domeniul artei respective şi a semnificaţiilor simbolice să sesizeze deosebirile între ceea ce vede (a văzut) în muzeele pe unde a poposit. Toate muzeele i se par la fel. El nu reţine nici-un element de specificitate, de particularitate, fiindcă organizatorii nu au avut, la bază, o tematică. Ce reprezintă şi care este importanţa unei tematici?

Tematica unor asemenea expoziţii trebuie să urmărească, pe cât posibil, evidenţierea unor particularităţi locale, zonale, regionale care ţin de istoria şi tradiţiile locului, de spaţiul spiritual, cultural şi artistic specific perimetrului geografic în care se află monumentul (muzeul) respectiv. Organizatorii trebuie să dea răspuns la întrebarea: ce doresc eu să demonstrez prin existenţa acestui muzeu sau a acestei colecţii ? Prin ce se diferenţiază muzeul nostru de cele din zonele învecinate sau din alte locuri mai apropiate sau mai îndepărtate care posedă cam acelaşi patrimoniu muzeal? În ultimă instanţă, vizitatorul trebuie să reţină care este valoarea şi importanţa muzeului / colecţiei / vizitate, cu ce şi-a îmbogăţit el palmaresul său intelectual, cultural, informativ etc. Poate cel mai important lucru pe care orice muzeograf ar trebui să-l ştie şi să nu-l uite este acela că un muzeu, prin exponatele sale, reprezintă un fragment de viaţă (socială, culturală, istorică, religioasă, ştiinţifică, instructiv-educativă, de bio-diversitate şi de mediu ş.a.m.d ). Ce se întâmplă, de fapt, în momentul de faţă, atunci când muzeograful – ghid face prezentarea monumentului sau a colecţiei? Se încearcă impresionarea vizitatorilor prin menţionarea unor elemente „spectaculoase”: se vorbeşte de dimensiuni, de greutatea în metal preţios, de „cel mai” sau „cea mai” ş.a.m.d., căutându-se unicitatea în aspectele exterioare şi nu în semnificaţiile polisemantice încorporate în obiecte (şi, mai ales, în obiectele care au fost destinate cultului) şi care dau, de fapt, valoare exponatelor respective şi, implicit, dau personalitate colecţiei prin ceea ce demonstrează. Iată, în continuare, câteva sugestii tematice care pot sta la baza organizării /reorganizării/ unui muzeu / colecţie / de artă religioasă:

2

- centru al vieţii spiritual-religioase din zonă;- valoarea memorialistică a ansamblului mănăstiresc (viaţa şi activitatea unui reprezentant al vieţii

culturale, monahale şi religioase);- centru important de învăţământ şi cultură tradiţională (şcoală, tiparniţă, şcoală de zugravi,

iconari, miniaturişti, de sculptură miniaturală şi altele);- clerul şi activitatea societăţilor culturale locale; - înscrierea monumentului (ansamblului) într-un stil arhitectural specific locului, zonei, expresie a

unei tradiţii vechi, autohtone;- legătura dintre tradiţiile culturii religioase şi identitatea naţională. Fapte şi evenimente istorice

legate de monumentul religios;- tradiţii şi legături cu alte centre de cult din ţară sau de peste hotare. Circulaţia valorilor culturale

şi religioase locale;- interferenţa cu spaţiul şi tradiţiile etnografice locale. Legende, mituri, tradiţii folclorice,

sărbătorile religioase de peste an etc.o Lista selectivă a obiectelor propuse pentru etalare

Tematica unei expoziţii – fie ea permanentă sau temporară - reprezintă conţinutul de idei, adică, ce intenţionez să demonstrez prin această acţiune muzeală. Pasul imediat următor îl reprezintă selecţionarea elementelor demonstrative, adică a acelor lucrări pe care doresc să le folosesc drept argumente pentru susţinerea demonstraţiei pe care mi-am propus-o în tematică. ”Pledoaria” muzeografică trebuie să fie susţinută cu limpezime şi claritate, astfel încât vizitatorul căruia i se adresează să o perceapă cu suficientă uşurinţă (nu trebuie să uităm că acest vizitator are un nivel de pregătire extrem de divers, cunoştinţe foarte limitate în domeniul mesajelor venite din perimetrul vieţii religioase, a iconografiei şi simbolisticii specifice ş.a.m.d.), să o înţeleagă şi să o reţină. Muzeograful trebuie să ştie să valorifice raporturile care există întotdeauna între semnificant (obiectul de patrimoniu purtător de mesaj, de semnificaţii) şi semnificat (adică, ce valoare semnificativă, ce semnifică exponatul respectiv, ce mesaj transmite el vizitatorului, în contextul în care a fost plasat). Să luăm câteva exemple (Vezi articolele pr. Prof. Dr.. Florin Şerbănescu şi a arhitectei Ana Uncu din culegerea Patrimoniul religios românesc-permanenţă spirituală, ce conţine prelegerile prezentate la cursurile de la Mănăstirea Durău, 2002):

Un potir poate semnifica, pe canavaua tematicei propuse, fie actul sacru al împărtăşaniei, fie poate demonstra (prin inscripţie) un eveniment istoric sau de altă natură, poate susţine argumentele care privesc apartenenţa la un stil artistic şi, implicit, valoarea de obiect de artă. Poate, de asemenea, să pună în circulaţie numele unui autor (meşter aurar), a unui atelier sau centru de aurari (valoarea documentară a obiectului) în situaţia în care se doreşte demonstrarea existenţei unei „şcoli” artistice în domeniul respectiv. Nu în ultimul rând ne putem referi la numele unor donatori, menţionaţi – de regulă – în inscripţii, reconstituind astfel aspecte din viaţa unor personalităţi (voievozi, monahi, boieri ş.a.m.d.) ale veacurilor trecute. Iată deci că acelaşi obiect de patrimoniu poate, prin polisemantismul său, să ocupe multiple locuri în actul demonstrativ al expoziţiei.

Aceleaşi multiple şi complexe semnificaţii se pot regăsi în mai toate exponatele găzduite de o colecţie sau de un muzeu, fie ele broderii liturgice, manuscrise, ferecături din metale preţioase, obiecte liturgice din lemn sculptat, candele şi cădelniţe ş.a.m.d. Care este concluzia care se desprinde din cele de mai sus ? Este aceea că, muzeograful care organizează (reorganizează) o colecţie sau o expoziţie trebuie să ştie că operează nu cu „obiecte”, ci cu semnificaţii. Pentru a şti un astfel de lucru este absolut necesar, înainte de toate, ca muzeograful să cunoască (în baza unui amănunţit studiu ştiinţific şi documentar) toate datele „biografice” ale lucrărilor aflate în patrimoniu. Aici se demonstrează cel mai bine nivelul profesional şi de competenţă al muzeografilor. (Între altele, fie spus, nu au fost puţine cazurile când unele expoziţii organizate de către muzeografi de la muzeele publice „au căzut” tocmai pentru că tematica nu a fost susţinută convingător de demonstraţia prin exponat).

o Organizarea expoziţiilor Organizarea exponatelor, după cum s-a văzut, trebuie să argumenteze tematica şi, în acest scop, demonstraţia poate să fie susţinută prin texte explicative, etichete, imagini, grafică, facsimile şi orice alte elemente care pot înlesni şi oferi o mai mare claritate în identificarea specificului expoziţiei respective. Regretata cercetătoare şi eminentul profesor şi muzeograf, care a fost dr. Corina Nicolescu, atrăgea atenţia că „orice obiect, fie el chiar şi frumos sau interesant, dar fără legătură cu tema urmărită, introdus

3

pentru „decor”, „ca să facă bine” sau „ca să pară expunerea mai bogată”, ştirbeşte din unitatea expoziţiei, în detrimentul ideii pe care vrem să o demonstrăm”

Mai nou, în muzeografia mondială se pune un accent din ce în ce mai mare pe aspectele care implică antropologia culturală, adică prezentarea Omului („anthropes”) în contextul mediului (social, religios, biologic, istoric, etnografic, cultural, artistic ş.a.m.d.) în care trăieşte şi cu care interacţioneză. În domeniul muzeografiei, antropologia susţine că fiecare exponat (adică, orice obiect, banal chiar, care intră în patrimoniul unui muzeu sau a unei colecţii, adică „se muzealizează”) face parte dintr-o serie întreagă de obiecte asemănătoare care au fost implicate cândva – într-un fel sau altul – în existenţa unei persoane, a unei comunităţi, a unei categorii sociale, politice, religioase ş.a.m.d. şi, deci, el a devenit o mărturie. O colecţie de asemenea mărturii contribuie, dacă ele sunt organizate după o anume logică (tematică), la reconstituirea unor aspecte din trecutul de viaţă al unei colectivităţi, a unei personalităţi (casele memoriale) etc. Ce trebuie să reţină un muzeograf care are în responsabilitate un muzeu sau o colecţie de artă religioasă pe care urmează fie a o organiza, fie a o reorganiza, adică a o aduce la standardele muzeografice moderne, neuitând însă de specificul patrimoniului şi al scopului şi destinaţiei unei astfel de instituţii de cultură: a. să aibă o bună cunoaştere şi documentare asupra temei (tematicii) propuse (de ce se face ?); b. să evalueze obiectiv, în ce măsură tematica propusă poate fi susţinută temeinic prin patrimoniul existent în colecţie (prin ce mijloace se face?); c. să evalueze eficienţa educaţională, finală a acţiunii (pentru ce se face?); d. să ştie cărei (căror) categorii de vizitatori li se adresează ( pentru cine se face ?) e. să cunoască starea de conservare a obiectelor propuse pentru expunere (să existe variante de rezervă); f. să cunoască parametrii de mediu (umiditate relativă, temperatură, variaţiile de microclimat etc) ai spaţiilor de expunere şi în ce măsură ele pot (nu pot) afecta starea obiectelor;

o Proiectul de amenajare a spaţiuluiChiar şi în situaţia în care este vorba de un spaţiu relativ restrâns, este necesar să existe un proiect

care trebuie să cuprindă: a. stabilirea (aproximativă ) a circuitului (traseului) de vizitare; b. amplasarea vitrinelor, a materialelor auxiliare (panouri, desene, hărţi, machete etc) sau a obiectelor care vor fi liber expuse; c. amplasarea surselor de iluminat (spoturi, prize) de semnalizare contra incendiilor, a furturilor etc; d. elementele adiacente, necesare în expoziţie: dispozitivele de etalare, mobilier special, rilogă, ancore, sisteme de prindere. Este de dorit ca acest proiect, împreună cu tematica de idei, să fie avizat favorabil de către un specialist cu experienţă în domeniu (muzeograf, arhitect de muzeu), întrucât se constată, nu de puţine ori, greşeli grave, forme de diletantism, ignorarea condiţiilor obligatorii de conservare preventivă, etalare total neştiinţifică şi multe alte încălcări ale principiilor de bază ale muzeografiei, toate având, în final, consecinţe negative asupra patrimoniului şi, nu în ultimul rând, contribuind la compromiterea scopului acţiunii.

o Elementele anexe expoziţiilor Pentru o mai clară şi mai eficientă susţinere a ideii tematice, muzeele apelează frecvent la o serie

de elemente anexe. Este vorba, în primul rând de textele şi etichetele însoţitoare, ambele de o mare importanţă în perceperea cât mai exactă a mesajului ideatic. Textele sunt cele care dau informaţiile generale despre ceea ce se doreşte a se demonstra prin expoziţia respectivă, despre monument, despre istoria locului, despre evenimentele importante, despre personalităţile de care aminteşte cadrul expoziţiei ş.a.m.d., ele ajutându-l pe vizitator să înţeleagă în ce constă specificul muzeului şi al locului în care a poposit pentru un scurt timp. Este obligatoriu ca la intrarea în muzeu să existe un text de prezentare generală, care să-l informeze pe vizitator unde şi de ce se află acolo. Este inutil să fac precizarea că aceste texte trebuie să fie traduse în cel puţin două limbi de circulaţie universală.

Etichetele trebuie să conţină informaţii succinte despre obiect: denumire, autor, tehnică, datare. Ca şi textele, şi etichetele trebuie să fie scrise şi în limbi de circulaţie universală.

4

Planuri, hărţi, machete, mulaje, diapozitive, organigrame, genealogii, facsimile ş.a.m.d. sunt elemente des folosite pentru a completa şi a susţine cu mai multă eficienţă ideile tematice. Este însă necesar să nu se facă abuz de asemenea adaosuri, existând pericolul de a se cădea în kitsch şi în formule total inestetice. Se practică în mod frecvent şi un discret fond muzical care ambientează în mod sugestiv spaţiul expoziţional. Este de dorit ca fiecare muzeu sau colecţie religioasă să poată pune la dispoziţie vizitatorilor pliante, albume, cartoline, casete video şi orice alte materiale de publicitate care se referă la locurile vizitate.

Ce rezultă din (doar) aceste câteva elemente importante, menţionate până aici ? Mai întâi, că în muzeografie, în general, amatorismul este extrem de dăunător, întrucât el poate conduce la denaturarea, minimalizarea sau chiar la anularea interesului pentru instituţia numită muzeu. Aşa după cum deja se poate deduce, muzeografia este o ştiinţă care trebuie, cu mijloace ştiinţifice şi logice, să prezinte şi să susţină anumite idei sau adevăruri. Mai apoi, că muzeele religioase, acum – mai mult ca oricând – sunt, sau ar trebui să devină, centre de educaţie şi cultură care să promoveze, să cultive, conştiinţa valorii de sine sub multiplele ei aspecte.

În al treilea rând, vis-á-vis de aspectele privind organizarea ştiinţifică a expoziţiei, trebuie să se reţină faptul că explicarea funcţiei şi importanţei obiectului expus trebuie să se facă prin etalare, prin modul de organizare a expunerii şi nu prin intermediul etichetelor. Etichetele îşi au, fireşte, rolul lor important într-o expoziţie, dar ele nu pot înlocui multiplele valori conotative, semnificative, ale exponatelor. În al patrulea rând, dar nu ultimul, rezultă că muzeograful care răspunde de o colecţie de artă religioasă trebuie să fie conştient de faptul că patrimoniul pe care îl are în custodie reprezintă memoria istoriei trecute, pe care el, cu mijloacele specifice şi cu responsabilitatea pe care o are, trebuie să o păstreze şi să o transmită celor care pătrund în spaţiul muzeal pe care îl păstoresc.

o Expoziţiile temporareExpoziţiile temporare, aşa după cum le arată şi numele, sunt manifestări de o durată limitată,

prilejuite de diverse ocazii sau evenimente. Expoziţiile temporare pot fi organizate în colaborare cu alte instituţii muzeale sau deţinătoare de obiecte care pot servi tematicei propuse. De regulă expoziţiile temporare ţin să marcheze un anume eveniment istoric, religios, cultural etc, o personalitate, să prezinte valorile dintr-un anume domeniu de artă (o şcoală, un atelier, un meşter), să ilustreze corespondenţele culturale dintre diferite centre, regiuni, ţări ş.a.m.d. Iată, în acest sens, câteva exemple posibile: - ”Valori ale artei religioase din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”;

- „Manuscrise şi tipărituri din colecţiile mănăstirilor vâlcene”;- „Casule transilvănene din secolul al XVIII-lea”; - „Iconari maramureşeni în bisericile din zona… ş.a.m.d.; - „Icoane, manuscrise şi tipărituri din colecţie, consacrate unui sfânt sau unei sărbători religioase

(exemplu: Sf. Gheorghe, Sf. Nicolae, ciclul pascal, Crăciunul etc); -comemorarea unei personalităţi religioase a cărei viaţă ţi activitate este legată de mănăstirea

respectivă. Pot fi organizate manifestări muzeale temporare care să marcheze aspecte din trecutul vieţii monahale, contribuţia lăcaşelor de cult la păstrarea limbii, a unor tradiţii, la prezentarea vieţii unor reprezentanţi ai istoriei trecute a bisericii. Indiferent de tipul de expoziţie – permanentă sau temporară – în ambele situaţii - este necesar să se acorde o atenţie maximă condiţiilor de expunere, respectării cu stricteţe a normelor de conservare a patrimoniului (vezi capitolul despre conservarea preventivă din volumul I). Potrivit legislaţiei actuale, gestionarul patrimoniului poate răspunde administrativ, material şi chiar penal în cazul în care nu au fost respectate condiţiile de conservare, de protecţie sau de securitate a obiectelor expuse şi, ca urmare, s-au produs degradări, distrugeri sau pierderi ale patrimoniului. Legislaţia românească, în consens cu legislaţia internaţională, menţionează faptul că patrimoniul cultural naţional este predat în gestiune şi administrare muzeelor, colecţiilor sau altor categorii de deţinători legali şi că, indiferent de deţinători, toţi aceştia răspund în faţa legii de buna lor păstrare şi valorificare. Este unul dintre motivele pentru care, în cadrul programelor de pregătire a tuturor muzeografilor, capitolul referitor

5

la conservarea preventivă ocupă un loc important, cursanţii fiind testaţi, la finalul cursurilor, asupra nivelului de cunoştinţe din domeniul conservării.

Un lucru foarte important, care nu trebuie omis în acţiunea de organizare a oricărui tip de expoziţie, îl constituie obligativitatea ca toate lucrările care fac parte din expoziţie să fie fotografiate. Această obligativitate are două scopuri: pe de o parte muzeograful poate urmări evoluţia stării de conservare a obiectelor (dacă se produc alterări pe durata expunerii), iar pe de altă parte este o măsură preventivă în cazul în care, Doamne fereşte !, ar avea loc un furt. Din păcate, această regulă nu a fost respectată întotdeauna, ceea ce a făcut ca în aceste nefericite situaţii anchetatorii să nu poată beneficia de un astfel de document important.

o Materiale însoţitoare ale expoziţiilor. Este o regulă de care ar trebui să se ţină cont şi anume aceea că, atât expoziţiile permanente (mai ales), cât şi cele temporare, trebuie să fie însoţite de documente ştiinţifice (cataloage, în primul rând, apoi pliante, foto-reproduceri, broşuri CD-uri ş.a.m.d.) menite să marcheze evenimentul sau existenţa muzeului respectiv. Este vorba de câteva din formele cele mai la îndemâna vizitatorilor de a-şi aminti de vizita făcută. Cu atât mai importante, cu cât poate fi vorba de turişti străini. Evident că nu sunt singurele amintiri de care pot beneficia vizitatorii, pangarele putând oferi o mare diversitate de asemenea obiecte, cu singura şi importanta condiţie ca acestea să nu intre în categoria kitsch–urilor care, din păcate, pare a invada unele pangare.

o Depozitul de patrimoniuEste evident că nu toate obiectele din inventarul unei colecţii sau ale unui muzeu eclezial îşi pot

găsi locul în vitrinele sălilor de expoziţie. Fie că nu se încadrează în tematică, fie că nu sunt reprezentative, fie că starea lor de prezentare şi de conservare nu le permite acest lucru, indiferent de motive, aceste obiecte se păstrează în depozit. Departe de a fi simple „magazii de materiale”, depozitele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii speciale care să permită conservarea optimă a pieselor găzduite. Reguli stricte prevăd modalităţile în care trebuie să fie păstrate diferitele categorii de obiecte: icoanele, obiectele din metale preţioase, broderiile şi obiectele din materiale textile, cele din lemn ş.a.m.d. (vezi capitolul referitor la conservarea preventivă a patrimoniului, din volumul I al Cursului).

Din păcate, s-a constatat că acestor spaţii nu li s-a acordat o suficientă atenţie, fapt care a condus la grave degradări ale unora dintre obiectele depozitate. Depozitul de patrimoniu este parte integrantă a ansamblului muzeal şi el trebuie să corespundă, din toate punctele de vedere, condiţiilor prevăzute de normele de protecţie în vigoare. În cadrul cursurilor sale, dl. prof. Aurel Moldoveanu insistă pentru tipo-dimensionarea spaţiului din depozite, adică pentru sortarea şi aranjarea obiectelor în funcţie de dimensiunile acestora. Tipo-dimensionarea permite o mai judicioasă valorificare a spaţiilor de depozitare, eliminând „pierderile” şi criza de spaţiu. Poate fi o soluţie care ar rezolva eterna lipsă de spaţii de depozitare (aplicată, deocamdată, doar la unele muzee din România), cunoscând faptul că, cea mai mare parte a obiectelor de patrimoniu se află, nu în expoziţii, ci în depozite.

6

DOSARUL DE EXPOZIŢIE

Orice acţiune expoziţională trebuie să fie dublată de întocmirea unui dosar de expoziţie. El reprezintă documentul oficial care conţine toate elementele care au concurat la realizarea acţiunii respective. Tematica, lista obiectelor incluse (cu denumirea exactă, numărul propriu de inventar, fişa de sănătate, fişele de restaurare – dacă este cazul etc), proiectul /planul/ expoziţiei, lista cu obiectele împrumutate însoţită de documentele oficiale, câte un exemplar din catalogul sau pliantul expoziţiei, a afişului. Apoi partea de informaţie documentară: fotografii cu aspecte diferite din sălile de expoziţie, eventual, de la vernisaj, extrase din presă, din cuvântările participanţilor ş.a.m.d. În concluzie: a. orice expoziţie – permanentă sau temporară – urmăreşte, în mod obligatoriu, demonstrarea unei teme/idei/punct de vedere etc; b. orice expoziţie urmăreşte crearea unei ambianţe „istorice” (fie ea religioasă, istorică, culturală, socială ş.a.m.d.); c. o expoziţie bine organizată trebuie să îi ofere vizitatorului (indiferent de apartenenţa culturală, naţională, religioasă etc), o imagine foarte limpede (impresionantă, demnă de a fi reţinută), a ceea ce s-a dorit a se demonstra; d. orice expoziţie trebuie să aibă în vedere, de la bun început, publicul căruia îi este destinată (diversitatea de vârstă, cultură etc.); e. orice expoziţie trebuie să pună în valoare mai ales obiectele care punctează sau care susţin, în mod evident, ideile din tematică; f. în orice expoziţie, materialele ajutătoare (texte, citate, reproduceri de orice fel, diapozitive sau fotografii, documente etc) au un rol important în a face mai explicită tematica propusă;

g. expoziţiile nu se pot organiza de către un personal nespecializat, la modul amatoristic, ci numai de către personal cu o pregătire (teoretică şi practică) corespunzătoare (muzeograf, arhitect specializat, conservator);

h. expoziţia reprezintă o formă de educaţie a marelui public. Depinde numai de „ educator” (muzeograf), dacă actul educaţional pe care îl întreprinde este sau nu este eficient.

Un reputat specialist în muzeologie şi istoria artelor, Germain Bazin, afirma că „muzeele sunt instituţii create pentru a da omului cea mai deplină conştiinţă de sine”. (Bazin Germain, Le temps des Musee, Paris, 1967). In concluzie, muzeele nu sunt ale muzeografilor (specialiştilor), ci ale publicului. Dacă ele nu satisfac cerinţele, dorinţele, interesul sau aşteptările publicului, muzeele devin instituţii inutile.

7