1

CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE Ciclul ontogenetic al pomilor Totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice parcurse de fiecare pom sau arbust

fructifer de la formarea zigotului şi embrionului până la moarte alcătuiesc ciclul individual de viaţă.

Pomii şi arbuştii au un comportament foarte complex în decursul ciclului de viaţă care se eşalonează pe durate variabile de la 10-15 ani la arbuşti, până la peste 100 ani la nuc şi castan. Longevitatea aceasta precum şi caracteristicile climatului temperat fac ca procesele de creştere, rodire şi entropie să fie foarte diferite de plantele anuale, precum şi de plantele lemnoase din climatul cald. Evoluţia acestor fenomene de-a lungul vieţii pomilor nu urmează o linie continuă, ci una ciclică. Ca atare, creşterea, rodirea şi entropia sunt rezultanta însumării cantitative şi calitative a acestor procese parcurse anual în perioada de vegetaţie activă.

Ţinând seama de intensitatea funcţională a proceselor, precum şi de exteriorizarea lor morfologică, în ciclul ontogenetic al pomilor se pot delimita mai multe perioade de vârstă, dintre care cele mai caracteristice sunt: perioada de tinereţe, perioada de maturitate şi perioada de declin.

1. Perioada de tinereţe Este caracterizată prin predominanţa procesului de creştere, care se manifestă, atât

funcţional cât şi morfologic mai intens decât celelalte procese. Atât organele epigee, cât şi cele hipogee îşi măresc volumul şi cantitatea. La sfârşitul acestei perioade habitusul pomilor este bine conturat şi foarte apropiat de volumul său maxim.

Fructificarea lipseşte în primii ani, dar treptat îşi face apariţia şi creşte progresiv cu înaintarea în vârstă. Fenomenul entropic încă nu este vizibil.

Durata acestei perioade este influenţată de specie, portaltoi, soi, sistemul de cultură etc. Aceasta variază de la 3-4 ani la plantaţiile superintensive, la 5-6 ani la cele intensive şi 10-12 ani la cele clasice.

Corelat de procesul declanşării fructificării şi al raportului de intensitate dintre creştere şi rodire, perioada de tinereţe se poate împărţi în:

Perioada juvenilă: în care pomii vegetează, fără să fructifice, datorită,între altele, capacităţii funcţionale reduse, care nu permite încă inducţia florală. Această perioadă începe odată cu germinaţia seminţei sau pornirea în vegetaţie a altoiului şi sfârşeşte odată cu prima înflorire.

Perioada de început a rodirii (de tranziţie) începe odată cu prima rodire şi ţine până când apar producţiile mari şi constante. În această perioadă, deşi pomii cresc în ritm alert, paralel şi treptat apare şi se intensifică fructificarea. Între creştere şi rodire se stabileşte un raport de compensaţie, în sensul că pe măsură ce fructificarea se intensifică creşterilor vegetative se reduc, ajungând către finalul acestei perioade la o stare de echilibru ( fig. 4.1.). Durata acestei perioade este influenţată de aceiaşi factori ca şi cea anterioară. Ca lucrări de importanţă majoră în perioada de tinereţe menţionăm: tăierile de formare şi apoi de întreţinere a coroanelor. Tăierile de fructificare sunt reduse deoarece ramurile de rod şi de semischelet sunt încă tinere şi altele noi se formează în cantitate mare. Tendinţa de încărcare cu fructe sau de alternanţă nu se manifestă încă. Din relaţia creştere-rodire-entropie (C - R - E)

2

predominantă este creşterea ceea ce asigură un raport frunze - fructe favorabil. Producţia este mică, dar de calitate superioară.

2. Perioada de maturitate (de mare producţie) Începe odată cu apariţia recoltelor mari şi constante şi se termină odată cu scăderea

ireversibilă a producţiei. Este cea mai lungă perioadă şi este de dorit să dureze cât mai mult. Pomii au atins capacitatea maximă de fructificare, iar producţiile sunt constante. Acum

trebuie luate toate măsurile pentru evitarea apariţiei fenomenului de alternanţă de rodire. Creşterea în volum a părţii aeriene este lentă; numărul ramurilor de schelet şi

semischelet rămâne relativ constant; se formează încă noi ramuri de semischelet, iar cele existente se ramifică îndesind coroană. Se formează în ritm susţinut noi ramuri de rod, dar apare şi fenomenul de entropie (uscare).

Fig.4.1. Relaţii între creştere-rodire-entropie în ciclul biologic al unui pom. Săgeţile reprezintă posibilitatea de prelungire a etapei de dominanţă a fructificării,

printr-o agrotehnică superioară. (Adaptare după A. Negrilă) Specia măr, plantaţie intensivă.

Această perioadă durează 6-7 ani la plantaţiile superintensive, 15-20 de ani la cele intensive şi 20-40 ani la cele extensive, funcţie de specie, combinaţia soi-portaltoi, agrotehnica aplicată etc.

Ca şi etapa precedentă şi aceasta poate fi divizată în două perioade: - perioada de mare producţie durează atât timp cât recoltele sunt maxime şi se menţin

la un nivel relativ constant. Fructele au caracteristicile soiului şi circa 70-80% sunt de calitatea extra şi I. De asemenea, creşterile vegetative au un potenţial de vitalitate ridicat. Acest echilibru se poate strica numai printr-o agrotehnică necorespunzătore.

- sfârşitul perioadei de mare producţie începe odată cu scăderea uniformă a producţiei şi durează până când plantaţia devine nerentabilă din punct de vedere economic.

3

Deşi producţia este încă mare, calitatea fructelor începe să scadă; creşterile vegetative

sunt tot mai reduse, apare fenomenul de alternanţă de rodire, iar entropia este tot mai accentuată.

De o importanţă deosebită, alături de celelalte măsuri agrotehnice sunt tăierile de întreţinere şi fructificare, care au un rol hotărâtor în ceea ce priveşte calitatea şi regularitatea recoltelor. Tendinţa de supraîncărcare cu fructe în detrimentul creşterilor vegetative, conduce la un raport frunze/fructe dezechilibrat, cu consecinţe negative asupra calităţii fructelor, favorizând, în acelaşi timp, alternanţa de rodire.

Totodată, apare şi fenomenul de epuizare a ramurilor de rod. În concluzie, precizăm că tăierile corespunzătoare, alături de celelalte măsuri

agrotehnice, efectuate corect pot prelungi etapa de maturitate, până la nivelul potenţialului maxim productiv al pomului.

3. Perioada de declin Se caracterizează prin apariţia fenomenului de uscare către periferia coroanelor.

Entropia se generalizează atât în coroana pomilor, cât şi la nivelul sistemului radicular. Uscarea ramurilor are loc atât centripet, cât şi centrifug.

Potenţialul de vitalitate al pomului fiind aproape consumat, formarea de lăstari din mugurii axilari este foarte redusă sau chiar lipseşte. Din mugurii axilari apar, în special, rozete de frunze. Ca o reacţie naturală a plantei, intră în funcţiune mugurii adventivi din care vor apărea lăstari lacomi, care însă nu pot reface planta.

Fructificarea este slabă cantitativ şi calitativ, neregulată şi chiar încetează. În plantaţiile industriale această etapă nu mai există, deoarece pomii se defrişează, atunci când aceştia nu mai prezintă interes economic.

Dacă într-o plantaţie nu se respectă cu stricteţe toate măsurile agrotehnice, atunci fenomenele enumerate anterior pot apărea încă din perioada de maturitate.

Ciclul anual al speciilor pomicole Metabolismul pomilor şi arbuştilor fructiferi de climat temperat se desfăşoară cu

intensităţi diferite în diversele anotimpuri ale anului ,după un ritm caracteristic, rezultat din adaptarea lor la periodicitatea condiţiilor climatice.

Fenofazele prin care trec pomii pe parcursul unui an, au o mare importanţă pentru stabilirea conduitei tehnologice.

Fenofazele care aparţin unei recolte se extind pe două perioade de vegetaţie activă separate de o perioadă de repaus. În prima perioadă de vegetaţie are loc formarea mugurilor, care rămân în repaus pe durata iernii; în următoarea perioadă de vegetaţie pornesc în creştere şi înfloresc, leagă fructe care ajung la maturitate. Rezultă că fenofazele terminale ale unei recolte, se desfăşoară concomitent cu fenofazele iniţiale ale recoltei următoare.

Cunoaşterea acestor fenomene are ca scop adaptarea tehnologiei în vederea obţinerii unor recolte mari, de calitate şi constante.

1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative Formarea mugurilor vegetativi are loc în timpul primăverii şi verii la subsuoara

frunzelor de pe lăstarii în creştere. Un mugure vegetativ cuprinde conul de creştere (celule iniţiale şi meristemul

primordial), primordii de frunze şi primordii de muguri Mugurii formaţi nu pornesc în creştere, datorită inhibiţiei corelative exercitată de

mugurele terminal şi de frunze, cunoscută sub denumirea de dominanţă apicală. De acest

4

fenomen trebuie ţinut cont la efectuarea “tăierilor în verde” (momentul tăierii). Dacă aceste operaţii se execută timpuri,u mugurii vegetativi axilari pot porni în vegetaţie, dând lăstari anticipaţi., cu consecinţe de cele mai multe ori negative. Tăierile mai tardive nu mai sunt urmate de pornirea în vegetaţie a mugurilor laterali, deoarece, aceştia trec din situaţia de inhibiţie corelativă în stare de repaus (Mauget,1982, G.Grădinariu,1992).

2. Fenofazele iniţiale ale organelor de rod Procesul de formare a mugurilor de rod este compus din două fenofaze: inducţia

antogenă şi diferenţierea mugurilor de rod. Inducţia antogenă este o fenofază de început a formării mugurilor de rod. Aceasta are

două etape distincte: prima reversibilă şi următoarea ireversibilă (Baldini, 1970). După unii autori inducţia florală la pomaceae are loc în perioada iunie-septembrie, şi

în august la piersic (M. Gautier), iar după alţii în iunie- august. Considerăm că această perioadă este influenţată de caracteristicele speciei, soiului şi de condiţiile ecologice din fiecare an. Fiziologia acestui fenomen este complexă şi încă neelucidată complet. Un rol hotărâtor în acest proces, îl au substanţele trofice şi cele hormonale. Dintre substanţele trofice, un rol important îl au hidraţii de carbon şi substanţele minerale (azotul în special) - după Klebs, Kraus, Kraybil. O contibuţie importantă în formarea mugurilor de rod o are conţinutul în apă, (Aldrich), concentraţia sucului celular (Kolomieţ), asociate cu temperaturi de 18-25 grade celsius şi o bună luminozitate.

Cercetători români (N. Constantinescu) arată că formarea mugurilor de rod este influenţată de apariţia în plantă a formelor superioare ale azotului-substanţelor proteice.

Teoria hormonală pune pe seama unor hormoni specifici diferenţierea mugurilor de rod.

Ipotezele recente îmbină teoriile nutriţionale cu cele hormonale. Factorii care influenţează inducţia antogenă În practica pomicolă acest fenomen poate fi realizat prin: - incizii inelare sau ştrangularea ramurilor-prin aceasta se împiedică circulaţia sevei

elaborate către rădăcini şi acumularea acesteia în ramuri în zona mugurilor, rezultând astfel o diferenţiere foarte bună.

- reducerea unei părţi ale sistemului radicular, conduce la o reducere a absorbţiei corelată cu schimbarea raportului C/N în favoarea substanţelor carbonatice;

- defolierea pomilor către sfârşitul perioadei de vegetaţie; - asigurarea unei încărcături optime de fructe prin tăieri sau rărit; - corelarea raportului frunze/fructe; de exemplu, la măr acest raport este de 30-50

frunze/fruct, la piersic 80-85 frunze/fruct etc. - substanţele chimice (Alar, CCC, clormequatul etc). Diferenţierea mugurilor de rod-continuă inducţia antogenă. Această fenofază se

desfăşoară în perioada iulie-octombrie. Procesul nu încetează complet până în primăvara următoare.

În timpul iernii şi primăverii are loc desăvârşirea organelor sexuale (staminele şi pistilul) şi formarea polenului şi ovulelor prin diviziune reducţională (meioză).

Durata şi ritmul de desfăşurare a diferenţierii mugurilor de rod sunt influenţate de condiţiile ecologice (umiditate), de condiţiile tehnologice (tăieri, fertilizări, irigare etc.) şi genetice (soiul).

3. Starea de repaus Condiţiile nefavorabile din timpul iernii imprimă pomului în general şi mugurilor în

special starea de repaus. Această stare se manifestă prin lipsa creşterilor organelor epigee,

5

lipsa fotosintezei, migrarea unor substanţe în ramuri, tulpini şi rădăcini ce le sporesc rezistenţa la ger. Multe funcţii vitale (transpiraţia, respiraţia, creşterea rădăcinilor etc.) se continuă, chiar dacă într-un ritm scăzut şi în timpul iernii.

Sfârşitul stării de repaus relativ este indicat de primele simptome de reîncepere a vegetaţiei active (umflarea mugurilor) care se înregistrează la majoritatea speciilor în luna martie. În timpul repausului în plantă se petrec o serie de modificări biochimice şi fiziologice.

Modificări biochimice: - creşte conţinutul în azot total şi proteic în detrimentul celui neproteic; - cantitatea de amidon acumulată în timpul toamnei se hidrolizează dând naştere unor

zaharuri simple (glucoză, maltoză, zaharoză), care ating un maximum în lunile decembrie, ianuarie;

- în scoarţă şi în lemn cresc substanţele grase şi tanante care ating un maximum tot în lunile decembrie şi ianuarie;

- cuticula epidermei se îngroaşă; - are loc desăvârşirea diferenţierii mugurilor floriferi (microsporogeneză) şi formarea

gameţilor masculi şi femeli. Modificări fiziologice: - în procesul de respiraţie se consumă o parte din substanţele de rezervă; - rădăcinile îşi vindecă rănile provocate de lucrările anterioare. Nevoia de frig variază cu specia: la măr 1200-1500 ore, la prun 800-1200 ore, la cireş

1200-1300 ore etc. Starea de repaus include atât repausul hibernal profund, cât şi cel facultativ. Repausul profund (obligatoriu) are loc în perioada octombrie-noiembrie până în

decembrie-ianuarie. În această perioadă pomii nu se trezesc la viaţă chiar dacă li se crează condiţii favorabile de temperatură.

Repausul facultativ începe în decembrie pentru unele specii (cais, migdal, piersic), dacă temperatura medie atmosferică depăşeşte 6-7°C timp de mai multe zile (7-8). În această perioadă rezistenţa la ger a pomilor scade, întrucât o parte din zaharuri se transformă din nou în amidon. Revenirea temperaturilor scăzute provoacă de cele mai multe ori pagube mari. În perioada de repaus se efecuează tăierile de întreţinere şi rodire, plantarea pomilor, tratamente fitosanitare etc.

4. Fenofazele finale ale organelor vegetative Sub această denumire sunt cuprinse toate fazele fenologice, prin care trec în fiecare an

lăstarii. Lăstarii cresc din mugurii vegetativi, atingând dimensiuni diferite de la 2-3 mm la 1-2

m. Perioada de creştere a lăstarilor durează 1,5-3 luni (mai-august) şi trece prin patru fenofaze:

a)- dezmugurirea şi începerea creşterii lăstarilor; b)- creşterea intensă a lăstarilor; c)- încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor; d)- maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare; a) Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor Începe cu umflarea mugurilor şi durează până la apariţia primei frunze tipice (martie-

aprilie).Lungimea acestei perioade este influenţată de temperatură, specie, soi, substanţe de rezervă din plantă etc.

Această fenofază este rezultatul etapelor de alungire şi de diferenţiere a lăstarului rudimentar, existent în mugure încă din anul anterior; celulele se întind, ajungând la

6

dimensiuni de 10 ori mai mari decât celulele meristematice. Internodiile şi frunzele se alungesc diferenţiind apoi ţesuturile lăstarului. La iniţierea şi desfăşurarea acestor mecanisme complexe participă citochinine, auxine, gibereline şi acid abscizic (Baldini).

Pentru cunoaşterea corectă a acestei fenofaze, sunt necesare câteva precizări: - începutul umflării mugurilor este considerat momentul când marginile solzilor se

îndepărtează şi apar dungi de culoare mai deschisă între ei; - sfârşitul dezmuguritului începe odată cu detaşarea primei frunze; - începutul creşterii durează până la formarea frunzei a cincia şi a şasea. Întrucât dezmugurirea şi începutul creşterii se desfăşoară, în principal, pe baza

substanţelor sintetizate în anul anterior, ele sunt în mare măsură dependente de condiţiile ecologice şi tehnologice din anul precedent.

Această fenofază se desfăşoară aproape concomitent cu înflorirea şi legatul fructelor cu care lăstarii concurează pentru hrană şi apă. Şi în această fenofază au loc foarte multe procese fiziologice şi biochimice.

b) Creşterea intensă a lăstarilor Această fenofază se manifestă numai la mezo- şi macroblaste care au trecut prin

fenofaza precedentă. În această fenofază creşterea se datorează producerii şi întinderii internodiilor noi formate într-un ritm accelerat. În consecinţă, lăstarii cresc în lungime, numărul şi suprafaţa frunzelor cresc, apar noi muguri etc. Fenofaza se încheie când viteza de creştere se micşorează constant.

La pomaceae, creşterea intensă se manifestă, în general, prin mugurele apical, cei axilari formaţi la subsoara frunzelor rămânând inactivi datorită dominanţei apicale.

La drupaceae (cireş, vişin, prun, cais) creşterea intensă se manifestă atât în apexul terminal, cât şi la unii muguri axilari care dau naştere lăstarilor anticipaţi.

Această fenofază se desfăşoară în perioada mai-iunie când sunt utilizate substanţele sintetizate de frunzele noi. Datorită consumurilor maxime, în această fenofază se înregistrează, adesea, o insuficienţă a zaharurilor solubile, iar polizaharidele (amidonul) ating în luna iunie minimul de vară. De aceea, acum este momentul când trebuie să se intervină cu cantităţi mari de îngrăşăminte şi, în primul rând, cu azot, pentru a contibui la sporirea dimensiunilor coroanelor şi a formării de noi ţesuturi.

Noile creşteri sunt foarte sensibile la atacul bolilor şi dăunătorilor, impunându-se tratamente fitosanitare susţinute.

c) Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor Această fenofază debutează odată cu scăderea ireversibilă a creşterilor şi durează până

la încetarea totală, marcată de formarea mugurelui terminal. Principalele procese fiziologice ce au loc în această fenofază sunt: - ritmul de creştere al lăstarilor scade; - frunzele ajung la dimensiunile caracteristice; - fotosinteza se desfăşoară cu maximă intensitate; - definitivarea formării mugurilor; Către sfârşitul acestei perioade toate aceste fenomene se diminuează în intensitate. Calendaristic, această perioadă se desfăşoară în ultima parte a lunii iunie şi prima parte

a lunii iulie. Se impune fertilizarea cu P, K, Ca, eventual Mg. Nu se recomandă fertilizări cu azot, deoarece, prelungeşte perioada de vegetaţie, cu efecte nefavorabile asupra iernării pomilor.

În primele trei fenofaze pomii absorb mai mult de 70% din totalul anual de elemente nutritive.

d) Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare Are loc la sfârşitul verii şi începutul toamnei. După formarea mugurului terminal

activitatea fotosintetică scade mult. Substanţele sunt dirijate către muguri şi către lăstari. Acum se formează şi stratul de suber pe lăstari.

7

Necesarul plantelor pentru azot este mic. În schimb fosforul şi potasiul sunt necesare la formarea mugurilor, la maturarea lemnului şi la creşterea rezistenţei la ger.

În această fenofază pomii absorb cca. 20% din totalul anual de N, P, K şi din totalul de Mg. De asemenea, se constată o creştere importantă a acidului abscizic, care are un rol important în maturarea ţesuturilor, provoacă degradarea clorofilei; formarea carotenului, pierderea turgescenţei, stimulează căderea frunzelor (Baldini).

Substanţele de rezervă din frunze (hidrocarbonate, săruri minerale cu N, P şi K) migrează în ramuri şi rădăcini imprimându-le acestora o rezistenţă sporită la ger.

Căderea prematură a frunzelor datorată condiţiilor ecologice şi tehnologice nefavorabile, este nocivă datorită pierderii substanţelor de rezervă. Frunzele noi formate (dacă se mai formează) consumă cantităţi mari de elemente prelungind vegetaţia, ramurile nu se maturează, conducând la scăderea rezistenţei la ger. De asemenea, prelungirea exagerată a vegetaţiei este dăunătoare.

Pentru încetarea la timp a vegetaţiei se vor cultiva îngrăşăminte verzi pe rândurile de pomi mai ales în anii ploioşi, pentru a consuma hrana şi apa din sol.

În pepinieră se fac defolieri manuale sau chimice cu clorat de potasiu 0,2-0,3%, endotel 0,1-0,2 % etc.

5. Fenofazele finale ale organelor de rod

Fenofazele finale (după repaus) prin care trec organele fructifere sunt: a.-înfloritul şi legarea fructelor; b.-creşterea fructelor; c.-căderea fiziologică şi prematură a fructelor; d.-maturarea fructelor; a. Înfloritul şi legarea fructelor Fenofaza începe în luna martie, odată cu umflarea mugurilor de rod şi cuprinde

următoarele etape: dezmugurirea, apariţia butonilor florali, apariţia petalelor, deschiderea florilor, polenizarea şi fecundarea, căderea petalelor şi a florilor nefecundate, legarea fructelor (fig.4.1.). Fenofaza se încheie în cursul lunii aprilie, în momentul când ovarul atinge dublul dimensiunilor iniţiale. La unele specii, toate etapele menţionate mai sus se petrec înaintea apariţiei frunzelor (migdal, cais, piersic). La altele, fenofaza se desfăşoară concomitent cu înfrunzirea (măr, păr, cireş), sau după înfrunzit (gutui).

După depăşirea nevoii de frig, dacă temperatura este normală, pomii înfloresc. Umflarea mugurilor de rod are loc când temperatura aerului atinge 8oC considerată ca “prag biologic”pentru majoritatea speciilor pomicole. Florile se deschid după ce plantele au acumulat o anumită sumă a gradelor de temperatură: 388-693oC pentru măr, 435oC pentru nuc, 327oC pentru prun, etc. Durata înfloririi este influenţată de temperatură şi soi. Înflorirea şi legarea fructelor au loc pe baza substanţelor de rezervă acumulate în anul precedent.

Numărul de flori, care se deschid în condiţii normale, este foarte mare, depăşind de 10-20 de ori numărul de fructe necesar pentru o recoltă normală. (este o adaptare la condiţiile nefavorabile de mediu). Înflorirea presupune un mare efort fiziologo-biochimic din partea plantei.

În această fenofază se desfăşoară microsporogeneza, macrosporogeneza, polenizarea şi fecundarea. Îndepărtarea uşoară a solzilor la vârful mugurilor, corespunde cu apariţia în masă a tetradelor, iar umflarea mugurilor corespunde cu începutul formării grăunciorilor de polen.

Polenizarea-transportul polenului din antere pe stigmat în cadrul aceluiaşi pom sau între diferiţi pomi. Din acest punct de vedere speciile pomicole aparţin la două grupe: cu polenizare anemofilă (nuc, castan, alun) şi cu polenizare entomofilă (măr, păr, cais, cireş, vişin etc.).

8

Fig. 4.1. Fenofazele organelor de rod la măr (după Flekinger)

A-ogivă brună (sfârşitul repausului, lungimea = 1,5-2 ori diametru); B, C – C3 – ogivă cu margini galben-verzui (dezmugurire); D-D3 –apariţia butonilor florali;

E-E2 – apariţia petalelor; F-F2 – deschiderea florilor; G-H – căderea petalelor; I – legarea fructelor; J – începutul creşterii fructelor

Fecundarea (“legarea”) este precedată de germinarea polenului depus pe stigmat şi de

pătrunderea tubului polenic prin stil până la ovul. Fecundarea este urmată de reluarea creşterii părţii din floare care participă la formarea fructului (ovar sau ovar + receptacul etc.) şi, în acelaşi timp, de o sporire a conţinutului în substanţe stimulatoare (auxine, gibereline).

După cum se comportă soiurile în procesul polenizăre-fecundare, acestea se împart în două grupe: autofertile şi autosterile.

Soiuri autofertile folosesc pentru fecundare polenul aceloraşi flori sau polenul altor flori din acelaşi pom (V. Cireaşă,1995) ca, de exemplu, caisul, piersicul, gutuiul, unele soiuri de prun, măr.

Combinaţii interfertile se realizează în urma polenizării încrucişate (măr, păr, cireş, vişin, prun, migdal, piersic, cais).

Soiurile autosterile nu se fecundează cu polen propriu, necesitând o polenizare cu polen de la alte soiuri cu care sunt compatibile (interfertile). Polenizarea încrucişată este utilă chiar şi pentru soiurile autofertile la care determină o fructificare mai abundentă.

La anumite specii (ex. măr, păr) formarea fructului poate avea loc şi fără fecundarea ovulelor. Fenomenul este numit partenocarpie, iar fructele sunt lipsite de seminţe.

9

b. Creşterea fructelor Această fenofază începe odată cu “legarea” fructelor şi se încheie la începutul

maturării (pârgă). Gherghi şi colab. consideră că fructele au intrat în pârgă în momentul când au 95% din dimensiunile normale, 85% din cantitatea de substanţă uscată şi 75-80% din pigmentaţia normală.

Durata de timp pe care se eşalonează creşterea fructelor este o caracteristică de specie şi soi. Această caracteristică este constantă în condiţii ecologice identice.

Creşterea fructelor se realizează, la început, prin diviziune celulară, apoi, prin alungirea (elongaţia) celulelor.

Grafic, creşterea fructelor este reprezentată sub forma unei curbe sigmoidale la pomaceae (fig. 4.2.a), sau sub forma unei curbe dublu sigmo-idale la drupaceae (fig. 4.2.b) cu o inflexiune în perioada de lignificare a sâmburilor.

Fig.4.2. Curba creşterii la pomaceae (a) şi drupaceae (b); V=volumul T=timp

Factorii care influenţează creşterea fructelor: - condiţiile de fecundare şi originea polenului; - vigoarea ramurilor fructifere; o vigoare mare conduce la obţinerea de fructe în

cantităţi mari şi calităţi superioare; - răritul fructelor-asigură raportul optim frunze-fructe; - asigurarea condiţiilor tehnologice optime pentru pomi; diferite variante de fertilizare

au influenţat atât creşterea fructelor, cât şi incidenţa unor deranjamente fiziologice (G. Grădinariu, 1992)

Biochimic, în această fenofază predomină procesele de sinteză, acumulându-se în fruct acizi organici şi, mai ales, amidon.

Căderea fiziologică a fructelor (“căderea din iunie”) Este o autoreglare biologică prin intermediul căreia se “urmăreşte” stabilirea unui

echilibru între încărcătura de rod şi posibilităţile de nutriţie ale pomului. De regulă cad: - fructele insuficient fecundate; - fructele întârziate în creştere; - fructele situate pe ramuri roditoare debile, epuizate, îmbătrânite, si-tuate în zonele

umbrite etc. De asemenea, fructele cad într-un procent mai mare atunci când nu sunt asigurate

condiţiile tehnologice şi ecologice necesare. La drupaceae, fructele cad mai mult în perioada formării sâmburelui. Fenomenul căderii fiziologice nu are loc la arbuştii fructiferi datorită capacităţii

acestora de a hrăni toate fructele.

10

Căderea prematură. Începe din lunile iulie-august şi durează până la recoltarea fructelor. Fenomenul se

accentuiază pe măsura apropierii de maturitate. Este un fenomen negativ, care determină mari pierderi economice.

Căderea prematură se manifestă pregnant la măr şi păr, anumite soiuri Parmen auriu, Ionathan-măr, Favorita lui Clapp-păr ), în mai mică măsură la prun şi cais şi foarte puţin sau deloc la gutui, piersici, cireşi şi vişin.

Considerăm că această cădere se datorează unor particularităţi genetice ale speciei şi soiului.Totodată, precizăm că unii factori tehnologici sau ecologici pot accentua sau diminua acest fenomen nedorit. De exemplu: seceta, atacul de boli şi dăunători, ploile sau irigarea exagerată după o secetă prelungită, lipsa hranei din sol etc. accentuează căderea prematură a fructe-lor.

Pentru reducerea căderii premature a fructelo,r se aplică lucrări culturale care converg către asigurarea unei hrăniri abundente (combaterea bolilor şi dăunătorilor, fertilizare echilibrată, irigare etc), iar ca măsură directă, efec-tuarea unor tratamente care sporesc legătura fructului de ramură. Se folosesc pentru aceasta acidul alfanaftilacetic, naftilacetamida şi acidul diclorfen-oxiacetic.

c. Maturarea fructelor Această fenofază începe odată cu intrarea fructelor în starea de pârgă şi se încheie

odată cu atingerea calităţilor organoleptice maxime. Modificările fizice, biochimice şi fiziologice evidenţiate pe parcursul procesului de

maturare a fructelor servesc la stabilirea gradului de maturare a acestor produse şi deci a momentului optim de recoltare (A. Gherghi şi colab.,1983)

Din acest punct de vedere pot fi precizate mai multe grade de maturitate: - prepârga şi pârga sunt faze de început ale maturării, în care valori-le însuşirilor

fizice, biochimice şi organoleptice ale fructelor sunt apropiate de cele caracterirtice pentru produsele mature;

- maturitatea de recoltare este specifică pentru fructele care nu se consumă imediat, ci numai după o anumită perioadă de păstrare (mere, pere, gutui etc). În această fază fructele au o capacitate bună de păstrare şi îşi realizează însuşirile caracteristice după o anumită perioadă de timp;

- maturitatea de consum este faza în care fructele au realizat însuşirile caracteristice soiului, cu privire la mărime, culoare, fermitate, gust, aromă etc. şi care permit consumarea imediată (cireşe, vişine)etc.

- maturitatea fiziologică este faza în care seminţele fructelor sunt apte pentru înmulţire după ce sunt supuse unor procese cum ar fi postmaturarea (stratificarea).

- supramaturarea este caracterizată prin reducerea intensităţii proceselor metabolice din fructe şi prin deprecierea însuşirilor calitative, reprezintă faza de declin din viaţa fructelor, care precede moartea acestora.

În timpul creşterii şi maturării fructelor au loc modificări morfologice, citologice, fiziologice, biochimice şi organoleptice.

Modificări fiziologice. Activitatea respiratorie este diferită de la un grup de specii la altul. Astfel, se constată că cireşele şi vişinile manifestă o scădere continuă a respiraţiei pe măsura avansării spre maturitate. La mere, pere, piersici, banane etc. respiraţia scade până la un minim care coincide cu sfârşitul etapei de întindere a celulelor, după care urmează o intensificare bruscă a respiraţiei până la un maxim, apoi respiraţia descreşte din nou, de data aceasta în mod continuu şi definitiv ( fig.4.3. ).

11

Fructele din prima grupă sunt denumite fără fază climacterică, iar cele din a doua

grupă sunt considerate cu fază climacterică. De regulă, faza de climacteric maxim coincide cu maturitatea de consum, iar minimul climacteric cu maturitatea de recoltare.

Fig.4.3. Variaţia intensităţii respiraţiei merelor în timpul perioadei de

creştere şi maturare (IR=intensitatea respiraţiei)

În aceste etape respiraţia este deosebit de intensă, fiind însoţită de degajare de căldură şi consum de substanţe de rezervă. De aceea, se recomandă păstrarea fructelor în depozite cu atmosferă controlată, unde toţi factorii de mediu pot fi modificaţi funcţie de necesităţi.

Transpiraţia este un fenomen fiziologic important ce se desfăşoară atât în fructe pe pom, cât mai ales după recoltare. Este influenţată direct de umiditatea relativă a aerului.

Modificări biochimice. În faza climacterică amidonul din fructe se hidrolizează în zaharuri simple, care dau fructelor gustul dulce; pectoza se transformă în pectină. În faza de maturare alături de procesele de hidroliză, apar şi substanţe noi cum sunt: pigmenţii şi substanţele volatile (esteri, alcooli, aldehide, cetone) care alcătuesc “mirosul de fruct” copt şi participă împreună cu zahărul şi aciditatea la realizarea principalelor caracteristici organoleptice. Toate aceste procese şi altele se află într-o dinamică accentuată.

Un rol important în procesul de maturare îl are etilena şi acidul abscizic. Calităţile gustative şi rezistenţa la păstrare ale fructelor depind de condiţiile ecologice

şi tehnologice din timpul creşterii şi maturării.