1.Arme de distrugere in masa - arme biologice, arme chimic

ARME DE DISTRUGERE IN MASA (1)

Inventie diabolica a mintii umane, armele de distrugere in masa sunt dispozitive de lupta destinate distrugerii unei forte mult superioare a inamicului cu munitie cat mai putina din partea agresorului.

Fara exceptie aceste arme de distrugere in masa afecteaza, uneori ireversibil, mediul inconjurator ducand la grave dezechilibre ecologice. 34455bbh75nek7g

Putem spune ca dorinta omului de a infrange un dusman mult superior, cu cat mai putin efort, se pierde in negura timpului. Este suficient sa ne amintim vasele cu apa clocotita sau cu untdelemn incins aruncate din turnurile cetatilor de catre aparatorii acestora sau cu ajutorul catapultelor, ca sa avem o imagine cat de cat a acestei dorinte.

Mai mult, niste versete din Vechiul Testament (Biblia) care se refera la distrugerea unor cetati de pe malul Marii Moarte, Sodoma si Gomora, descriu interventia divina printr-un tablou ce seamana izbitor cu folosirea unor arme de distrugere in masa, inexistente la acea vreme.(„…Iar Domnul a slobozit apoi peste cele doua cetati ploaie de pucioasa si foc…”).

Armamentul de distrugere in masa a fost dezvoltat in principal in trei directii:

• Arme nucleare (A) , engl (N) be455b4375neek

• Arme biologice (B)

• Arme chimice (C)

Armele biologice

Constau in microorganisme (bacterii si virusi) a caror virulenta si contagiozitate au fost mult sporite prin procedee de laborator, astfel facandu-i rezistenti la tratamentul obisnuit.Aceste culturi microbiologice sunt apoi folosite ca atare, pentru contaminarea surselor de apa, depozitelor de hrana sau a terenului (prin pulverizarea de aerosoli) care urmeaza sa fie traversat de trupele inamice, sau sunt inoculate pe diverse organisme – vector (purtatori) – insecte parazite (purici, paduchi, plosnite), rozatoare (sobolani, soareci). Inocularea pe organisme – vector face si mai dificila munca de decontaminare, deoarece sunt alese animale care se reproduc foarte repede, urmasii fiind si ei contaminati, la randul lor. Animalele – vector sunt apoi lansate in containere in spatele liniilor inamice si lasate in libertate.

Decontaminarea in acest caz consta in dezinsectia si deratizarea zonelor contaminate, iar in cazul contaminarii depozitelor de hrana sau a surselor de apa, incinerarea alimentelor si evitarea folosirii surselor de apa contaminate.

Trupa contaminata trebuie atent izolata iar masurile de dezinfectare trebuie sporite la maximum. Tratamentul se supravegheaza atent de catre medic.

Armele chimice

Consta din substante obtinute de cele mai multe ori in laborator, care, functie de structura lor actioneaza diferit asupra organismului uman.Folosirea armelor chimice se practica din cele mai vechi timpuri (ne amintim din lectiile de istorie ca , in retragerea lor catre munti din calea hoardelor migratoare, romanii, la indemnul domnitorilor lor, otraveau fantanile), totusi nasterea atacurilor folosind munitie chimica s-a produs in secolul trecut, pe timpul primului razboi mondial (1914 – 1918), cand trupele germane au folosit impotriva combatantilor francezi clorul, gaz de culoare galben – verzuie, mai greu ca aerul, cu efect iritant si sufocant asupra omului. Mai tarziu, in cadrul aceluiasi razboi, germanii au folosit, in batalia de langa localitatea Ypres, si o alta substanta, cu efect vezicant asupra pielii, care a fost initial denumita gaz mustar, apoi fiind cunoscuta sub denumirea de iperita.

Dupa efectul pe care-l produc asupra omului, substantele chimice de lupta se impart in:

• Substante chimice neuroparalitice: ex. sarinul.• Substante chimice vezicante: ex. iperita• Substante psihochimice: ex. LSD• Substante chimice sufocante: ex. clorul• Substante chimice iritante: ex. acetofenona

Substante chimice neuroparalitice blocheaza transmiterea influxurilor nervoase de la creier la organele efectorii, producand paralizia muschilor care asigura deplasarea, dar si a celor respiratorii precum si a muschiului cardiac. Moartea survine ca urmare a sufocarii in scurt timp de la contaminare. De notat ca aceste substante se absorb in sange pe toate caile posibile: digestiv, respirator si prin piele (cutanat). Sarinul, citat ca exemplu, a fost folosit intr-un atentat terorist in metroul din Tokyo la o ora de varf, de catre o secta cu pretentii mondialiste AUM.

Substante chimice vezicante actioneaza in general asupra tegumentelor (pielii) producand ulceratii care se vindeca greu. Moartea poate surveni fie cand o suprafata mare a pielii este afectata, fie datorita inhalarii aerosolilor.

Substante psihochimice in general nu sunt mortale, dar scot din lupta trupele inamice prin provocarea de psihoze individuale sau de grup. In general se folosesc ca aerosoli sau prin contaminarea hranei sau a surselor de apa. Exemplul citat, LSD-ul este de altfel folosit si ca drog.

Substante chimice sufocante produc in general moartea sau intoxicatii grave prin inhalare, datorita impiedicarii contactului dintre oxigenul din aer si hemoglobina din sange

Substante chimice iritante nu sunt de regula folosite in lupta, ci fie pentru indepartarea unor potentiali agresori, fie in actiuni teroriste de creare a panicii. Au efecte trecatoare asupra organismului uman (lacrimogene, paralizante, somnifere, etc.). In general se folosesc sub forma de aerosoli (spray).

Un caz special de munitie chimica o reprezinta munitia incendiara. Este destinata incendierii unor obiective inamice. Prima descriere a unei combinatii incendiare o face Herodot, cand descrie focul grecesc.

Poate fi de tip solid (combinatie a doua sau mai multe substante care prin ardere degaja temperaturi ridicate), sau lichida – napalm – amestec de sapunuri in solventi organici, pentru a

face produsul aderent la suprafata care trebuie incendiata. Combinatiile incendiare lichide pot fi transportate la tinta fie cu ajutorul munitiei obisnuite (bombe de aviatie, grenade, mine), fie cu mijloace individuale sau mecanizate (aruncatoare de flacari).

Urmare a conventiilor internationale, si a condamnarii repetate de catre intreaga lume civilizata a acestor tipuri de armament, el a fost interzis, fiind interzise atat producerea cat si cercetarile pentru dezvoltarea acestora.

Problema insa nu s-a oprit aici. In timpul procesului de lichidare a stocurilor de arme chimice si biologice, s-au operat sustrageri de cantitati importante de astfel de arme, care au incaput pe mana unor indivizi sau grupuri de indivizi, fanatizati, de cele mai multe ori pe criterii religioase. Omenirea a intrat astfel intr-o noua era, era terorismului biologic si chimic, iar cercetarile au continuat, ajungandu-se la combinatii extrem de periculoase chiar pentru intreaga umanitate. Regretabila este insa fapta unor oameni de stiinta, care prin formatia lor ar fi trebuit sa se puna in slujba vietii omenesti, dar care insa pentru bani, efectueaza munca de cercetare in slujba unor astfel de grupari. Cu speranta trimfului ratiunii asupra violentei, deoarece „somnul ratiunii naste monstri” sa incercam sa nu ne lasam antrenati in actiuni care ar compromite insasi ideea de viata pe aceasta planeta, facand singura politica viabila, politica vietii.

2.Dobândirea capacităţii nucleare şi arsenalele nucleare existente la nivel mondial

Dobândirea capacităţilor nucleare s-a produs relativ destul de curând în istoria omenirii, dacă luăm în considerare că potenţialul distructiv al acestor arme a fost descoperit după primul bombardament atomic asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, marcând sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi începutul unei noi ere, cea atomică. În timpul Războiului Rece, încă patru state au atins potenţialul nuclear, dar principalacompetiţie a fost menţinută între cei doi exponenţi ai celor două regimuri opuse politic şi ideologic – Statele Unite şi Uniunea Sovietică. S-a format, astfel, un binom competitiv, care a dus la dezvoltarea puternică a arsenalelor nucleare ale celor două state. În tabelul de mai jos se poate urmări evoluţia forţelor nucleare strategice, operative ale celor două state din 1950 şi până în prezent. În paralel cu accelerarea cursei înarmării, tentative de diminuare a arsenalelor nucleare au fost făcute încă din primii cincisprezece ani ai erei nucleare. Acestea au condus, în cele din urmă, la încheierea Tratatului de interzicere parţială a testelor – Partial Test Ban Treaty - PTBT, în 1963, conform căruia părţile se angajau să efectueze teste nucleare în scop militar sau orice alt test nuclear numai în subteran. Ca urmare a demarării cursei spaţiale, un nou tratat specific, Tratatul spaţiului extraterestru – The Outer Space Treaty - a intrat în vigoare în 1967, pentru a extinde prevederile tratatului anterior (PTBT) asupra spaţiului extraterestru, prin interzicerea amplasării, pe orbita terestră, pe Lună şi pe oricare alt corp ceresc sau artificial a armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă. Pe măsură ce alte naţiuni au început să îşi dezvolte capabilitatea nucleară sub acoperirea utilizării în scopuri paşnice, marile puteri au luat în calcul prevenirea proliferării armelor nucleare. Astfel, următorul

pas cu adevărat important a fost Tratatul de neproliferare nucleară – NonProliferation of Nuclear Weapons Treaty (NPT), deschis pentru semnare în 1968 şi intrat în vigoare în 1970. Tratatul reprezintă un moment de referinţă, menit să promoveze dezarmarea nucleară şi să încurajeze întrebuinţarea paşnică a energiei atomice. Tratatul de neproliferare nucleară permite folosirea paşnică a energiei atomice şi accesul egal la această tehnologie pentru toate statele părţi. Tratatul stabileşte responsabilităţile Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, ce devine organul de verificare a statelor din întreaga lume în vederea respectării principiilor stabilite de tratat. Ca urmare a revizuirii realizate în mai 1995, durata Tratatului a fost extinsă de la durata iniţială, de 25 de ani, la o durată nedeterminată. Până în ianuarie 2000, 187 de state ratificaseră Tratatul. În 1971, Tratatul platformei marine – The Seabed Treaty, a interzis amplasarea armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă pe platforma marină a oceanelor şi în subsolul adiacent. În 1972 a intrat în vigoare acordul interimar SALT I – Strategic Arms Limitation Treaty între SUA şi URSS asupra anumitor măsuri referitoare la limitarea armelor ofensive strategice, care a determinatstoparea construirii instalaţiilor de lansare a rachetelor nucleare şi a submarinelor strategice americane şi sovietice până când un „viitor acord” asupra unor măsuri mai cuprinzătoare şi mai detaliate ar fi putut fi încheiat. Din nefericire, „viitorul acord”, concretizat în prevederile Tratatului SALT II, încheiat în 1979, n-a intrat niciodată în vigoare şi a fost înlocuit cu START I, în 1991. Tratatul ABM (Anti-Ballistic Missile) a intrat în vigoare în 1972 şi a limitat amplasarea sistemelor antibalistice sovietice şi americane. Protocolul adiţional asupra limitării sistemelor antibalistice, încheiat patru ani mai târziu (1976), a limitat, în continuare, fiecare parte semnatară la o singură zonă de amplasare a sistemelor antibalistice. Seria tratatelor START (primul în 1991, aplicat în 1994, al doilea semnat în 1993 şi ratificat în 1996) a marcat un pas important în dezvoltarea controlului armelor nucleare, prin reducerea semnificativă a rachetelor balistice intercontinentale, a rachetelor nucleare cu lansare de pe submarine, a lansatoarelor şi focoaselor, a bombardierelor strategice şi încărcăturilor lor, incluzând rachetele nucleare de croazieră cu lansare din aer. Parte a dezvoltării generale a controlului înarmării, deşi nu foarte relevant pentru securitatea globală, Acordul trilateral nuclear, încheiat în 1994 între SUA, Rusia şi Ucraina, detaliază procedurile de transfer al focoaselor nucleare ucrainene (moştenite dupăimplozia Uniunii Sovietice) către Rusia şi stabileşte compensaţiile asociate şi asigurările de securitate oferite Ucrainei. Dar, cel mai important dintre toate, un excelent exemplu de urmat în controlul celorlalte categorii de arme, este aşanumita “Option Zero”, concretizată în Tratatul interzicerii totale a testelor nucleare” – Comprehensive Test Ban Treaty (CTBT), din septembrie 1996. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite l-a adoptat, iar 47 de state îl semnaseră deja până în mai 2001, inclusiv puterile nucleare. Tratatul interzice orice testare prin explozie cu arma nucleară sau orice altă explozie atomică, indiferent de putere. Fără îndoială, s-a înregistrat un progres important în procesul dezvoltării controlului asupra armelor nucleare. Baza legală a fost stabilită. A doua etapă, implementarea, implică dificultăţi de altă natură (tehnologică, economică etc.). Cu toate că s-au semnat mai multe tratate care să

limiteze proliferarea armelor nucleare în vederea diminuării pericolului reprezentat de anihilarea totală în urma declanşării unui război nuclear, arsenalele nucleare la nivel mondial nu sau redus semnificativ. Situaţia privind numărul de focoase nucleare la nivel mondial, în 2005, se poate observa din datele prezentate mai jos. Statele-cheie sunt reticente la ideea stopării propriilor programe nucleare; de asemenea, anumite state nu sunt încântate de ideea renunţării la importantul venit economic rezultat din exportul tehnologiei nucleare sau chiar al armelor de această natură. Ca urmare a acestei reticenţe, există încă un mare număr de focoase nucleare care pot deveni operative împreună cu sistemele lor de lansare şi pot atinge orice colţ al lumii.

Pentru a diminua ameninţarea reprezentată de armele nucleare, este necesar a fi urmărite mai multe linii de acţiune la nivel internaţional: • Trebuie să se stabilească modalităţi prin care să se oprească transferul transfrontalier, necontrolat de arme de distrugere în masă, spre a se evita ca acestea să ajungă în posesia unor organizaţii radicaliste; • Trebuie să se stabilească modalităţi eficiente de urmărire a transporturilor de arme de distrugere în masă, pentru a se evita ca acestea să devină „obiecte pierdute” (loose). • Serviciile militare vor trebui să elaboreze o nouă doctrină şi noi capabilităţi, care săle permită să urmărească şi să controleze transferul de arme de distrugere în masă la nivel mondial (mai ales în momentul în care transporturi de arme de distrugere în masă traversează teritoriul unor actori statali); • Trebuie să se stabilească interdicţii de transfer al armelor de distrugere în masă, inclusiv al focoaselor nucleare şi al tehnologiei nucleare, dintr-un teritoriu în altul, atât pe mare, cât şi pe uscat sau în aer. • Trebuie să se dezvolte un climat de încredere reciprocă între diverşi actori statali, pentru ca ameninţarea nucleară să nu mai fie un mijloc al presiunii politice între state; • Trebuie întreţinute demersurile de intrare în vigoare a tratatelor, acordurilor şi a altor obligaţii legale, deja ratificate; • Trebuie urgentată ratificarea Tratatului de interzicere totală a testelor nucleare de către statele-cheie, încă reticente; • Trebuie prevenită diseminarea tehnologiei nucleare, în special dinspre fosta Uniune Sovietică, către statele care ar putea să utilizeze această capabilitate ca mijloc terorist; • Trebuie întărită eficienţa verificărilor, pentru a asigura aplicarea prevederilor obligaţiilor legale cuprinse în Tratatul de Neproliferare, deoarece inspecţia la faţa locului s-a dovedit una dintre cele mai eficiente instrumente ale controlului armamentelor.

3.Remediul pentru cursa înarmărilor este, în mod logic, dezarmarea. Dezarmarea este un termen imprecis, care poate însemna fie abolirea armelor, fie limitarea creşterii numărului lor, fie restrângerea tipurilor de arme şi a utilizării lor. Altfel spus, dezarmarea reprezintă o reducere sau eliminarea anumitor arme sau a tuturor armelor, cu scopul încheierii cursei înarmărilor. Pentru momentul actual, dezarmarea este un deziderat, dar ceea ce numim „controlul armelor“ este o practică curentă în raporturile dintre state. Încercările de a asigura un control al înarmărilor s-au soldat cu succese, mai ales în domeniul armamentului nuclear.

Există trei distincţii care trebuie făcute încă din faza definirii fenomenului dezarmării: cea între dezarmare şi controlul armelor, cea între dezarmare generală şi locală, precum şi distincţia între dezarmare calitativă şi cea cantitativă. Dacă dezarmarea reprezintă reducerea sau eliminarea armamentului, controlul înarmărilor se referă la reglarea cursei înarmărilor, cu scopul de crea stabilitate militară. Termenul de „controlul înarmărilor“ a intrat în uz începând din 1945, referindu-se la limitarea creşterii numărului de arme şi la retragerea tipurilor de arme şi a utilizării lor. Dezarmarea generală priveşte acel tip de dezarmare la care iau parte toate naţiunile implicate (exemple în acest sens ar fi Tratatul de Washington privind Limitarea Înarmărilor Navale, din 1922, şi Conferinţa Mondială a Dezarmării din 1932). Vorbim de o dezarmare locală numai atunci când este implicat un număr limitat de naţiuni (de pildă, Înţelegerea Rush-Bagot, din 1817, dintre Statele Unite şi Canada). Dezarmarea cantitativă vizează reducerea majorităţii sau a tuturor tipurilor de armament, în timp ce dezarmarea calitativă urmăreşte reducerea sau abolirea unor tipuri speciale de armament.

Istoria încercărilor de dezarmare este una marcată de puţine succese şi foarte multe eşecuri, ceea ce subliniază ideea că dezarmarea este unul dintre principalele instrumente de asigurare a ordinii şi păcii internaţionale.

Încă din cele mai vechi timpuri, dezarmarea a fost impusă unei puteri sau acceptată de către aceasta la pierderea unui război. Demolarea obligatorie a fortăreţelor a fost, probabil, cea mai veche formă a sa, impusă de către regi vasalilor săi, în cursul instituirii autorităţii statale. Avantajul demolării fortificaţiilor rezidă în uşurinţa monitorizării procesului.

Dezarmarea bilaterală şi multilaterală

Pentru epoca modernă, putem invoca două exemple ilustrative, în care o mare putere înfrântă a adoptat măsuri de dezarmare benevolă, înaintea semnării unui tratat cu inamicul victorios. Atât Franţa, în 1815, cât şi Japonia, în 1945, au sfârşit un mare război în stare de epuizare şi

deprimare. Franţa nici nu a necesitat o dezarmare prin constrângere după războaiele napoliniene, iar japonezii au adoptat, sub supervizare americană, o constituţie nouă, prin care s-a renunţat la dreptul de a declanşa război şi s-a declarat că nu vor fi menţinute niciodată forţe armate. În răstimp de cinci ani, acest fapt a devenit stingheritor pentru americani, care au dorit o Japonie reînarmată, ca aliat în Pacific, înpotriva Rusiei.

Pentru epoca contemporană, putem aborda două tipuri de dezarmare: cea bilaterală şi cea multilaterală. Dezarmarea multilaterală a fost ridicată la rangul de ideal politic, fiind, în decursul istoriei, greu de obţinut, din mai multe motive.

Primul dintre acestea ar fi egoismul naţional, în virtutea adevărului că fiecare putere consideră că securitatea sa ar fi mai bine servită dacă celelalte state se dezarmează; puterea în cauză îşi păstrează astfel libertatea de a decide asupra propriilor armamente.

Dincolo de egoismul naţional, dar mai profundă ca dificultate, se află comparaţia între puteri. Statele variază mult în privinţa potenţialului de război, a intereselor vitale şi a necesităţilor defensive. Dezarmarea este, în definitiv, subordonata securităţii, pentru că forţele militare existente sunt, uneori, singura apărare a unei puteri mici împotriva potenţialului de război al unei mari puteri. Pe de altă parte, limitarea sau reducerea armamentului ar tinde să rezulte în consolidarea status-quoului şi a echilibrullui de forţe. În această situaţie sunt favorizate puterile mai slabe, pentru că acestea nu ar contesta un status-quo care le este favorabil.

Este posibil ca echilibrul de forţe instaurat prin dezarmare să fie unul precar şi artificial, ceea ce ar putea conduce unele state spre ridicarea unor noi bariere în calea continuării sau definitivării procesului dezarmării. Vorbim despre dezarmarea în baza acordării unor garanţii, aşa cum a cerut Franţa, între cele două războaie mondiale.

Dezarmarea contribuie la îmbunătăţirea situaţiei politice internaţionale

Ca atare, putem afirma că dezarmarea, nu mai puţin decât cursa înarmărilor, este o reflectare a relaţiilor de putere dintre naţiunile implicate în proces. Întocmai ca şi cursa înarmărilor, dezarmarea este o reacţie la relaţiile de putere care i-au dat naştere. În măsura în care cursa înarmărilor potenţează lupta pentru putere prin intermediul panicii generate şi al poverilor inerente, dezarmarea contribuie la îmbunătăţirea situaţiei politice internaţionale, prin eliminarea tensiunilor politice şi prin crearea unei încrederi reciproce între naţiuni. Prin urmare, contribuţia dezarmării la stabilirea ordinii internaţionale şi la menţinerea păcii este una semnificativă.

Trebuie subliniat faptul că aceasta reprezintă o contribuţie, dar evidenţele arată că dezarmarea nu reprezintă soluţia pentru problema ordinii şi păcii internaţionale.

Pentru momentul actual, dezarmarea este un deziderat, dar ceea ce numim „controlul armelor“ este o practică curentă în raporturile dintre state. Încercările de a asigura un control al înarmărilor s-au soldat cu succese, mai ales în domeniul armamentului nuclear. Ne putem întreba cât de amplă este revoluţia adusă de către noile arme, în domeniul relaţiilor internaţionale. Magnitudinea pericolului reprezentat de către armele nucleare nu face decât să amplifice imperativul moral al respectului pentru celălalt, mai ales când discutăm despre actorii scenei internaţionale.

Reacţia la noile arme nucleare a fost una suficient de ambiguă. S-a vehiculat mult cu privire la începerea unei perioade total noi, din istoria contemporană. Această perioadă este caracterizată de adevărul că războiul nu mai poate fi o extensie a politicii practicate uzând de alte mijloace. Era nucleară se remarcă prin diferenţele dintre starea de război şi cea de pace, în sensul că pacea a devenit un permanent exerciţiu de a preveni războiul şi de a te pregăti pentru acesta. Acest raţionament va fi valabil atât timp cât armele nucleare există, în ciuda relaxării sau dispariţiei relaţiilor internaţionale tensionate.