4_Cartografie

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Bucureşti 2009

Bucureşti 2009

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Referenţi ştiinţifici: conf. univ. dr. Marian Ene conf. univ. dr. Alexandru Nedelea Culegere computerizată: Gabriela Osaci-Costache Tehnoredactare computerizată: Gabriela Osaci-Costache Coperta: Gabriela Osaci-Costache ISBN 978-973-734-489-2



Dedic această carte

domnului prof. univ. dr. Anton NĂSTASE



Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro



5

CUPRINS

Introducere …………………………………………………………………………........................................................ 8

Modulul 1. CE ESTE CARTOGRAFIA? ……………………………………………………...................................... 9

Unitatea de învăţare 1.1. Definiţia cartografiei. Generalităţi ……………………………………………….…… 9

Unitatea de învăţare 1.2. Scurt istoric al cartografiei ……………………………………………….……............ 11

1.2.1. Dezvoltarea cartografiei pe plan mondial …………………………...................................... 11

1.2.2. Dezvoltarea cartografiei în România ………………………………........................................ 18

1.2.2.1. Principalele hărţi ale teritoriilor româneşti ………………….................................. 18

1.2.2.2. Principalele atlase româneşti ………………………………......................................... 26

Dicţionar ………………………………………………………………….....………...................................................... 27

Surse documentare …………………………………………………………...…….................................................. 28

Întrebări de verificare …………………………………………………………….…................................................. 28

Modulul 2. CE ESTE HARTA? ………………………………………………………………...................................... 29

Unitatea de învăţare 2.1. Definiţia hărţii. Generalităţi …………………………………………………………..... 29

Unitatea de învăţare 2.2. Tipuri de hărţi şi planuri ……………………………………………………................ 32

2.2.1. Tipuri de hărţi ……………………………………………………….................................................. 32

2.2.2. Tipuri de planuri ……………………………………………………................................................. 33

Unitatea de învăţare 2.3. Atlase …………………………………………………………………………....................... 33

Unitatea de învăţare 2.4. Importanţa hărţilor ……………………………………………………………............... 35

Dicţionar ……………………………………………………………………………....................................................... 37

Surse documentare ……………………………………………………………….................................................... 37

Întrebări de verificare ……………………………………………………………….................................................. 37

Modulul 3. SCARA HĂRȚII …………………………………………………………...………….................................. 38

Unitatea de învăţare 3.1. Definiţia scării. Generalităţi …………………………………………………...…..…... 38

Unitatea de învăţare 3.2. Tipuri de scări ………………………………………………………………..................... 39

Dicţionar …………………………………………………………………………...….................................................... 42

Surse documentare ……………………………………………………………….................................................... 43

Întrebări de verificare ………………………………………………………………................................................ 43

Modulul 4. GENERALIZAREA CARTOGRAFICĂ ………………………………………….…............................... 44

Unitatea de învăţare 4.1. Definiţii. Principiile generalizării cartografice ……………………………........ 44

Unitatea de învăţare 4.2. Conţinutul generalizării cartografice …………………………………………........ 46

4.2.1. Selectarea ……………………………………………………………................................................... 46

4.2.2. Schematizarea ……………………………………………………….................................................. 46

4.2.3. Armonizarea ………………………………………………………….................................................. 48

Surse documentare ………………………………………………………………….................................................. 48

Întrebări de verificare ……………………………………………………………….................................................. 48

Modulul 5. LIMBAJUL CARTOGRAFIC ……………………………………………………….................................. 49



Cuprins

6

Unitatea de învăţare 5.1. Definiţia limbajului cartografic. Caracteristici …………………………………… 49

Unitatea de învăţare 5.2. Simboluri ……………………………………………………………………….................... 50

Unitatea de învăţare 5.3. Componentele limbajului cartografic ……………………………………….......... 52


Întrebări de verificare ………………………………………………………………................................................. 54

Modulul 6. PROIECȚII CARTOGRAFICE ………………………………………………………................................ 55

Unitatea de învăţare 6.1. Forma Terrei ………………………………………………………………....................... 56

6.1.1. Forma de sferă ………………………………………………………................................................. 56

6.1.2. Forma de elipsoid de rotaţie (revoluţie) ……………………………...................................... 58

6.1.3. Forma de geoid ………………………………………………………................................................. 61

6.1.4. Forma de geoid pară (terroid, telluroid) ……………………………...................................... 62

Unitatea de învăţare 6.2. Sfera şi elementele ei …………………………………………………………............... 62

Unitatea de învăţare 6.3. Coordonatele geografice ……………………………………………………............... 65

Unitatea de învăţare 6.4. Sisteme de proiecţii ……………………………………………………………............... 67

6.4.1. Generalităţi. Elementele unui sistem de proiecţie ………………….................................. 67

6.4.2. Clasificarea sistemelor de proiecţie ………………………………........................................... 69

6.4.2.1. Clasificarea după deformări ………………………………............................................ 69

6.4.2.2. Clasificarea după poziţia suprafeţei de proiecţie faţă de sfera terestră ……….. 69

6.4.2.3. Clasificarea după modul de construcţie. Principalele proiecţii ........................ 71

6.4.2.3.1. Proiecţiile azimutale (zenitale) …………………........................................ 71

6.4.2.3.2. Proiecţiile cilindrice ………………………………........................................... 74

6.4.2.3.3. Proiecţiile conice ………………………………............................................... 77

6.4.2.3.4. Proiecţiile policonice ………………………………......................................... 78

6.4.2.3.5. Proiecţiile convenţionale …………………………........................................ 78

6.4.2.3.6. Proiecţiile poliedrice ……………………………….......................................... 80

6.4.2.3.7. Proiecţiile derivate ………………………………….......................................... 80

6.4.2.4. Clasificarea după utilizare …………………………….……........................................... 81

Dicţionar ……………………………………………………………………….……....................................................... 82



Modulul 7. ELEMENTELE HĂRȚILOR …………………………………………………….……................................. 84

Unitatea de învăţare 7.1. Elementele hărţilor topografice ……………………………………………….......... 84

7.1.1. Cadrul hărţilor ……………………………………………………….................................................. 85

7.1.2. Elemente din exteriorul cadrului hărţii ………………………………...................................... 86

7.1.3. Elemente din interiorul cadrului hărţii ………………………………...................................... 90

7.1.3.1. Caroiajul kilometric (reţeaua geometrică) ………………….................................... 90

7.1.3.2. Elementele de altimetrie (relieful) …………………………....................................... 92

7.1.3.3. Elementele de planimetrie …………………………………........................................... 97

7.1.3.4. Culorile ………………………………………………………................................................... 109

7.1.3.5. Inscripţiile din interiorul cadrului hărţii …………………........................................ 110

Unitatea de învăţare 7.2. Elementele hărţilor geografice la scări medii şi mici ………………………... 112

Dicţionar ……………………………………………………………………………........................................................ 113

Surse documentare ………………………………………………………………..................................................... 113




Cuprins

7

Modulul 8. ÎNTOCMIREA HĂRȚILOR ……………………………………………………………............................... 115

Unitatea de învăţare 8.1. Lucrări redacţionale pregătitoare …………………………………………….......... 116

Unitatea de învăţare 8.2. Întocmirea originalului hărţii …………………………………………………............ 116

Unitatea de învăţare 8.3. Metode de reprezentare pe hărţile generale ………………………………...... 117

Unitatea de învăţare 8.4. Metode de reprezentare pe hărţile tematice ………………………………...... 117

8.4.1. Metode statistice ……………………………………………………................................................. 118

8.4.1.1. Diagrame …………………………………………………….................................................. 118

8.4.1.1.1. Diagrame simple …………………………………............................................. 120

8.4.1.1.2. Diagrame complexe ………………………………........................................... 125

8.4.1.2. Cartograma ……………………………………………………............................................... 127

8.4.1.3. Cartodiagrama ………………………………………………............................................... 128

8.4.2. Metode cartografice ………………………………………………….............................................. 129

8.4.2.1. Metoda semnelor …………………………………………….............................................. 129

8.4.2.2. Metoda arealelor …………………………………………….............................................. 132

8.4.2.3. Metoda fondului calitativ …………………………………….......................................... 133

8.4.2.4. Metoda liniilor de mişcare (dinamice) ……………………….................................... 134

8.4.2.5. Metoda izoliniilor …………………………………………….............................................. 135

8.4.2.6. Metoda punctului ……………………………………………............................................. 136

Unitatea de învăţare 8.5. Scrierea şi amplasarea denumirilor pe hărţi ………………………………....... 138

8.5.1. Scrierea hărţilor şi transcrierea denumirilor pe hărţi ………………................................ 138

8.5.2. Amplasarea denumirilor pe hărţi ……………………………………......................................... 139

Dicţionar ……………………………………………………………………………........................................................ 141



BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………..................................................... 143



8

Introducere

Cursul de Cartografie se adresează tuturor studenţilor geografi, în special studenţilor din anul I de la

învăţământul la distanţă (ID) şi de la învăţământul cu frecvenţă redusă (IFR): Geografie, Geografia turismului,

Geografia mediului.

O bună cunoaştere a cartografiei este obligatorie pentru orice geograf, nu numai pentru că metoda

cartografică este metoda de bază a geografiei, dar şi pentru faptul că „prima pagină de geografie a fost un plan sau

o hartă” şi în plus „hărţile vorbesc oricui aceeaşi limbă” (Simion Mehedinţi, 1931).

Lucrarea cuprinde opt module de studiu (capitole), aranjate într-o ordine care diferă, într-o anumită

măsură, de cea tradiţională. Fiecare modul cuprinde mai multe unităţi de învăţare. Modulele de studiu se încheie

cu sursele documentare la care poate apela cititorul cărţii pentru informaţii suplimentare şi cu o serie de întrebări

de verificare pentru a putea determina nivelul de însuşire şi înţelegere a materiei. Majoritatea capitolelor au la

sfârşit un dicţionar în care sunt explicaţi unii termeni. În plus, recomandăm studenţilor să folosească dicţionarele

de termeni geografici, enciclopediile etc. ori de câte ori o noţiune le este străină.

Pe marginea textului au fost marcate prin simboluri diferite activităţi:

Notaţi!

Reţineţi!/Atenţie!

Dicţionar

Recomandări bibliografice

Răspundeţi la întrebarile de verificare!

Autoarea



9

Modulul

1

CE ESTE CARTOGRAFIA?

Conţinut: Unitatea de învăţare 1.1. Definiţia cartografiei. Generalităţi Unitatea de învăţare 1.2. Scurt istoric al cartografiei 1.2.1. Dezvoltarea cartografiei pe plan mondial 1.2.2. Dezvoltarea cartografiei în România 1.2.2.1. Principalele hărţi ale teritoriilor româneşti 1.2.2.2. Principalele atlase româneşti

Obiective: Însuşirea definiţiei şi obiectului cartografiei;

Cunoaşterea ramurilor cartografiei şi a obiectului lor;

Posibilitatea diferenţierii cartografiei topografice de cartografia tematică;

Cunoaşterea dezvoltării cartografiei pe plan mondial, în diferite etape şi sesizarea principalelor progrese;

Cunoaşterea celor mai importanţi cartografi şi a operelor acestora;

Cunoaşterea principalelor hărţi ale teritoriilor româneşti şi a importanţei acestora;

Cunoaşterea principalelor atlase româneşti.

Cuvinte cheie: cartografie, cartologie, dezvoltarea cartografiei, GIS, atlas, hărţi digitale.

Unitatea de învăţare 1.1. DEFINIȚIA CARTOGRAFIEI. GENERALITĂȚI

„Acesta este miracolul cartografiei: faptul că, de la un număr limitat de

măsurători şi observaţii atât de precise şi corect alese, este posibil să producă o hartă din care poate fi extras un număr nelimitat de fapte geografice cu o aşa ridicată precizie (Toulmin S., „The philosophy of science. An introduction”, 1960, p. 111, cf. Lodovisi A. şi Torresani S., 2005, p. 416).

Cartografia a primit de-a lungul existenţei sale numeroase definiţii, printre



Modulul 1

10

care următoarele, din care reiese că ea este: ştiinţa care se ocupă cu realizarea tuturor tipurilor de hărţi şi cuprinde orice

operaţie: de la ridicarea iniţială la tipărirea finală a copiilor (United Nations, 1949, cf. Lodovisi A. şi Torresani S., 2005, p. 416);

arta, ştiinţa şi tehnologia de a construi hărţi, împreună cu studiul lor ca documente ştiinţifice şi opere artistice. În acest context, în „hărţi” sunt cuprinse toate tipurile de hărţi, planuri, hărţi hidrografice, profile, modele tridimensionale şi globuri care să reprezinte Terra sau orice corp ceresc, la orice scară. Cartografia are legătură cu toate fazele de evaluare, compilare, schiţare şi realizare, cu scopul realizării unui nou document cartografic sau revizuirea acestuia plecând de la oricere tip de date de bază. Ea include de asemenea toate fazele de reproducere a hărţilor. Cuprinde studiul hărţilor, de la evoluţia lor istorică, metodele de reprezentare cartografică şi pănă la folosirea hărţilor (British Cartographyc Society, 1964, cf. Lodovisi A. şi Torresani S., 2005, p. 416);

ansamblul studiilor şi operaţiunilor ştiinţifice, artistice şi tehnice care intervin începând cu rezultatele observaţiilor directe sau exploatării unei documentaţii, în vederea elaborării şi redactării de hărţi, planuri şi alte moduri de reprezentare (expresie), ca şi utilizarea lor (Asociaţia Cartografică Internaţională, 1966);

ştiinţa tehnică care se ocupă cu studierea proiecţiilor cartografice, a mijloacelor de realizare şi multiplicare a hărţilor şi planurilor (STAS 7488-82 – Măsurători terestre - geodezie, topografie, fotogrammetrie, cartografie şi cadastru);

ştiinţa care se ocupă cu studierea, prelucrarea, întocmirea şi utilizarea hărţilor (A. Năstase, 1983, p. 13);

în acelaşi timp o ştiinţă, o artă şi o tehnică, deoarece ea înglobează toate activităţile, de la ridicările de teren (topografice) sau de la documentarea bibliografică, trecând prin conceperea, desenarea şi până la tipărirea definitivă şi la difuzarea hărţii elaborate (F. Joly, 1985, p. 3 şi 5);

ştiinţa care studiază metodele şi tehnica de întocmire a hărţilor şi planurilor topografice (Geografia de la A la Z, 1986, p. 36).

organizarea, prezentarea, comunicarea şi utilizarea de geo-informaţie în formă vizuală, digitală sau tactilă. Poate cuprinde toate procesele de la pregătirea datelor până la utilizare şi studiu al hărţilor în orice formă (Asociaţia Cartografică Internaţională, 1992, cf. Lodovisi A. şi Torresani S., 2005, p. 418).

ştiinţa geografică care are ca obiect de studiu întocmirea planurilor şi hărţilor topografice, folosind diferite sisteme de proiecţie şi metode de reprezentare a datelor obţinute prin ridicări geodezice, topografice; face trecerea între topografie şi geografie; şi-a dezvoltat direcţii în fiecare domeniu geografic (Dicţionar de Geografie fizică, 1999, p. 64);

ansamblul studiilor şi operaţiunilor ştiinţifice, artistice şi tehnice care intervin, pornind de la rezultatele observaţiilor directe sau exploatarea unei documentaţii, pentru elaborarea şi întocmirea hărţilor, planurilor şi a altor moduri de reprezentare, şi până la folosirea acestora. Obiectul de studiu al cartografiei îl constituie pe de o parte reprezentarea suprafeţei curbe a Pământului pe o suprafaţă plană (harta), iar pe de altă parte modalităţile de utilizare a hărţilor în diferite scopuri: militare, ştiinţifice, practice etc.;

La începuturile sale, cartografia făcea parte din geografie, deoarece aceasta se ocupa nu numai cu descrierea suprafeţei Pământului ci şi cu reprezentarea ei în plan. Claudiu Ptolemeu susţinea că sarcina geografiei o constituie reprezentarea grafică a



Modulul 1

11

părţii cunoscute a Pământului (Valeria Velcea, 1976, p. 13). Cu timpul, cartografia a devenit o ştiinţă aparte cu mai multe ramuri:

cartologia este ramura (după unii ştiinţa) care se ocupă cu studiul analitic şi istoric al hărţilor (istoricul cartografiei);

cartografia matematică (teoria proiecţiilor cartografice) se ocupă cu studiul diferitelor procedee de a reprezenta elipsoidul terestru pe un plan, folosind calcule matematice (A. Năstase, 1998, p. 9);

întocmirea hărţilor studiază metodele necesare pentru confecţionarea originalului hărţii;

cartoreproducerea (editarea hărţilor) studiază metodele şi procedeele tehnice de reproducere (multiplicare) a hărţilor.

cartometria se ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor necesare diferitelor măsurători ce se pot efectua pe planuri şi hărţi (A. Năstase, 1983, p. 13).

În prezent sunt solicitate de diferitele domenii ale ştiinţei şi tehnicii hărţi din ce în ce mai multe şi mai diversificate. Datorită particularităţilor de întocmire a acestora s-au individualizat:

cartografia topografică (generală), care se ocupă cu metodele de întocmire a hărţilor topografice (care sunt hărţi generale). Îşi are începuturile în secolul al XVII-lea, apărând ca urmare a cerinţelor militare şi administrative care cereau hărţi mai detaliate şi la scară mai mare. Este o cartografie de precizie ce produce hărţi la scară mare (hărţi de bază), din care se pot obţine „hărţi derivate”, la scări din ce în ce mai mici, mergându-se până la „hărţi de ansamblu” şi planisfere.

cartografia tematică (specială), care se ocupă cu metodele de întocmire a hărţilor tematice sau speciale. În cadrul ei sunt incluse: cartografia militară, cartografia fizico-geografică, cartografia economico-geografică, cartografia geologică ş.a., fiecare având subramuri. De exemplu, din cartografia fizico-geografică fac parte: cartografia geomorfologică, cartografia pedologică, cartografia climatică etc.

Determinările GPS au favorizat progresul topografiei, geodeziei şi implicit cartografiei. GPS (Sistemul de Poziţionare Globală, Global Positioning System) reprezintă o tehnologie modernă care foloseşte un complex de sateliţi cu ajutorul cărora se poate determina poziţia oricărui punct de pe suprafaţa Pământului, într-un sistem unic de referinţă, cu ajutorul unor aparate specifice. Determinările GPS folosesc efectul Doppler, adică variaţia frecvenţei unui semnal când emiţătorul (satelitul) şi receptorul (staţia căreia trebuie să i se determine poziţia) se mişcă unul în raport cu celălalt. Principiul este următorul: satelitul emite un semnal codificat pe o frecvenţă stabilită, iar receptorul primeşte semnalul, îl decodifică, prelucrează informaţiile şi îşi determină poziţia. Reţelele de emiţători şi receptori formează sisteme satelitare de poziţionare într-un cadru de referinţă global, ca de exemplu: GEOSTAR (SUA), NNSS TRANZIT (SUA), MOBILSAT (SUA), GLONASS (Rusia), NAVSTAR GPS (SUA), GRANAS (Germania).

Relativ recent a apărut cartografia cosmică, care se ocupă cu cartografierea suprafeţelor corpurilor cereşti.

Unitatea de învăţare 1.2. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII CARTOGRAFIEI

1.2.1. DEZVOLTAREA CARTOGRAFIEI PE PLAN MONDIAL

Hărţile au apărut din necesităţi practice la toate popoarele antice. La bază a

stat nevoia de a cunoaşte, de a transmite şi de a memora forma şi localizarea elementelor spaţiului cunoscut. Primele hărţi au fost desenate manual pe diferite materiale: tăbliţe de argilă arsă (mileniul III î.Hr.), piei de animale, lemn, papirus etc.



Modulul 1

12

Hărţile primitive erau imprecise şi reprezentau un areal restrâns, în concordanţă cu mediul cunoscut la momentul respectiv. Dincolo de ceea ce se cunoştea se întindea oceanul, ca semn al necunoscutului. Majoritatea hărţilor primitive aveau formă circulară, ca şi când ar fi fost desenate de un observator situat în centru.

Din perioada antică, prin intermediul scrierilor bizantine din secolul al XII-lea, ne-a parvenit „Geographia” lui Claudiu Ptolemeu (circa 100-178 d.Hr.). Această lucrare este un repertoriu de circa 8000 de localităţi, munţi, estuare, peninsule etc. Ptolemeu a stabilit principiile proiectării suprafeţei Terrei pe o suprafaţă plană, propunând proiecţia stereografică şi proiecţia conică simplă (proiecţia conică Ptolemeu).

Astfel, din antichitate au existat preocupări pentru construirea canevasului hărţilor. În secolul al VI-lea î.Hr. Anaximandru şi Hecateu din Milet au imaginat localizarea spaţiilor cunoscute, încadrându-le într-un dreptunghi cu marginile divizate în stadii (o schiţă de coordonate).

Romanii au întocmit hărţile de care aveau nevoie în scopuri practice (construirea unor căi de comunicaţie, hărţi administrative, planuri cadastrale ş.a.), dar şi pentru uz militar. Aşa s-au realizat hărţi numite itinerarii. O astfel de hartă este Tabula Peutingeriana (fig. 1), o hartă sub formă de sul, cu dimensiuni de 6,82 m lungime şi 0,34 m lăţime. Ea este singura copie a unui original întocmit de romani în secolul IV î.Hr., care s-a păstrat.

Fig. 1. Tabula Peutingeriana (fragment)

Sursa: J. Black, 2004

În Evul Mediu, dezvoltarea comerţului a determinat întocmirea hărţilor legate de necesităţi practice. Hărţile realizate au fost foarte numeroase, multe păstrate până astăzi. Cele mai vechi datează din secolul al VIII-lea. O singură hartă reprezintă teritoriul unei ţări din Europa (mai precis o hartă a Marii Britanii din secolul al XIII-lea), în timp ce restul erau mapamonduri.

Hărţile din Evul Mediu timpuriu au păstrat modelul antic, dar s-a mai adăugat şi influenţa religioasă, care a dus la o reprezentare „biblică” a lumii (hărţile numite „T în O”, în care, Pământul, reprezentat circular, era împărţit în trei, ca Trinitatea, prin două braţe de mare în „T”, cu Europa în stânga, Africa în dreapta şi Asia sus, fig. 2). A fost o perioadă de regres.



Modulul 1

13

Fig. 2. Hartă în „T” în care Ierusalimul era considerat centrul Pământului (a) şi

hartă „T în O” în care simplificarea era împinsă la

absurd (b).

Sursa: F. Meloni, s.a.

Deşi foarte bogat şi estetic ornamentate, hărţile medievale erau sărace şi imprecise în conţinut. În această epocă lumea Islamului a avut un rol primordial, mai ales ca „protectoare” a operelor clasice europene, care au fost traduse în arabă pentru a fi reintroduse mai târziu în Europa. Cel mai de seamă reprezentant al cartografiei arabe a fost Al-Idrisi (secolul al XII-lea) – fig. 3. Deşi au preluat cunoştinţele grecilor antici, hărţile arabe aveau o amprentă proprie culturii islamice, caracterizată prin ormanentaţii stilizate.

Portulanele au caracterizat secolul al XII-lea. Cea mai veche hartă nautică care a ajuns pâna la noi este „Carta Pisana” (1290) despre care se crede că ar fi fost realizată la Genova, de către Bacchisio Motzo (Antonelli C., www.mareblunet.it), fig. 4. Pe ele s-au reprezentat bazinele Mării Mediterane şi Mării Negre, precum şi ţărmurile Atlanticului.

În secolul al XIV-lea hărţile nautice au devenit numeroase, fiind realizate pentru necesităţile navigaţiei care s-a afirmat puternic în Italia (Genova, Veneţia ecc.) şi Spania (Lavagna E., Lucarno G. 2007, p. 20). Hărţile nautice cuprindeau cu lux de amănunte linia ţărmurilor şi insulele, în schimb partea continentală nu era desenată. Aveau reprezentată o reţea de linii corespunzătoare diviziunilor rozei vânturilor care permiteau marinarilor să evalueze cu ajutorul busolei unghiul de

urmat după direcţiile predeterminate (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 23). O particularitate o constituie prezenţa rozei vânturilor, iar liniile drepte trasate în 16 direcţii au înlocuit reţeaua de coordonate geografice care caracteriza hărţile lui Marinus din Tyr şi Ptolemeu (Lavagna E., Lucarno G., 2007, p. 20).

Fig. 3. Harta Africii de Nord realizată

de Al-Idrisi, 1154 (fragment). Sursa: R.E. Ehrenberg, 2006

Fig. 4. „Carta Pisana”, a doua jumătate a secolului al XIII-lea,

1050 ×50 cm, Biblioteca Naţională,

Paris

Sursa:http://digilander.libero.it/diogenes99/Cartografia/Cartografia01.htm



Modulul 1

14

Portulanele au constituit un progres în dezvoltarea cartografiei, fiind construite cu ajutorul busolei magnetice şi fiind folosite de-a lungul mai multor secole (fig. 5.).

Fig. 5. Portulan din 1547 reprezentând coasta de est a

Americii de Nord (fragment)

Sursa: R.E. Ehrenberg, 2006

Păstrată de către arabi, „Geografia” lui Ptolemeu a fost redescoperită de Europa de Vest printr-o traducere, după o copie bizantină din 1400. Acest eveniment, căruia i s-a adăugat inventarea tiparului de către Johann Gutenberg a dus la renaşterea cartografiei în Europa. Astfel, prima jumătate a secolului al XV-lea a fost marcată de inventarea tiparului cu litere mobile (în jurul anului 1440), iar ca urmare a perfecţionării instrumentelor de măsură şi a tehnicilor de navigaţie s-au obţinut hărţi mai riguroase, progrese manifestându-se şi în desenul cartografic. Un neajuns îl constituiau încă insuficienta perfecţionare a sistemelor de proiecţie şi erorile în determinarea coordonatelor geografice, ceea ce făcea ca hărţile să fie încă imprecise, cu erori mari. S-a revenit la valorile ştiinţifice: forma sferică a Terrei, latitudine şi longitudine, orietarea nordică. Hărţile au început să devină adevărate opere de artă, artişti renumiţi precum Dürer şi Holbein colaborând la realizarea hărţilor. Însuşi Leonardo da Vinci a realizat mai multe hărţi şi planuri (fig. 6).

Fig. 6. Harta Toscanei maritime (Toscana marittima), Leonardo da Vinci, 1503.

Se observă poziţionarea vestului spre partea superioară a hărţii Sursa: Starnazzi C., 2003, p. 91.



Modulul 1

15

În secolul al XVI-lea „centrul” cartografiei europene era la Amsterdam şi Antwerpen. Cartografii flamanzi Gerhard Mercator (Gerhard Kremer) şi Abraham Ortelius sunt reprezentanţi ai „vârstei de aur a cartografiei”.

Mercator (1512-1594) a publicat în anul 1578 un atlas cu 28 de hărţi ptolemeice. Începând din 1585 a publicat un atlas propriu cu 147 de hărţi („Atlas sive cosmographicae maditationes de fabrica mundi et fabricati figura”), care a fost editat ulterior în 52 de ediţii. Ca urmare a succesului avut de al său „Atlas”, colecţiile de hărţi se numesc şi în prezent aşa. Mercator a propus mai multe proiecţii, dintre care una pentru navigaţie maritimă, care-i poartă numele.

Mapamondul de uz marin publicat de Mercator a rămas din secolul al XVI-lea şi până în prezent baza hărţilor de navigaţie (fig. 7). Contribuţiile sale au fost: definirea unei proiecţii destinate hărţilor marine pe care ruta se putea trasa printr-o linie dreaptă; desenarea unui canevas de meridiane şi paralele perpendiculare între ele.

Fig. 7. Mapamond în proiecţia Mercator

Sursa: Ph. Allen, 2005

Ortelius (1537-1598) a publicat un atlas numit „Privire a globului pământesc” („Theatrum orbis terrarum”), care cuprindea 70 de hărţi. Acest atlas, publicat în 1570 este considerat primul atlas modern (fig. 8).

În secolul al XVI-lea s-au întocmit primele hărţi la scări mari, printre care harta Bavariei şi a Angliei.

În secolul al XVII-lea au apărut o serie de atlase (mai ales olandeze), considerate adevărate opere de artă care, pe lângă hărţile respective, conţineau şi texte. De altfel acest secol a fost considerat „vârsta de aur” a cartografiei. La sfârşitul secolului contururile continentelor erau cunoscute şi redate pe hărţi, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre interiorul continentelor.

În secolul al XVIII-lea („Secolul Luminilor”) s-au întocmit hărţi la scări mari şi mijlocii, ca de pildă „Harta Franţei” (scara 1: 86 400). La jumătatea acestui secol au apărut primele hărţi tematice (hărţi geologice ş.a.).

Cartografia din prima parte a secolului al XIX-lea a aparţinut, din raţiuni politice, domeniului militar, însă se întocmeau şi hărţi tematice. Au apărut hărţile statistice întocmite de statisticieni sau economişti, nu de geografi.

În anul 1871 a avut loc primul Congres de Geografie, unde s-a pus problema alegerii meridianului origine. În anul 1884, la o conferinţă special convocată s-a ales ca meridian origine meridianul observatorului de la Greenwich.



Modulul 1

16

Fig. 8. Atlasul lui Ortelius „Theatrum Orbis Terrarum”, 1570

(pagina de titlu)

Sursa: Ph. Allen, 2005

În 1891, la Congresul de la Berna, A. Penck a propus întocmirea unei hărţi internaţionale la scara 1: 1 000 000.

Se consideră că la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX a apărut cartografia tematică (geomorfologică, climatologică, hidrologică etc.), deşi câteva materiale cartografice tematice au fost întocmite şi anterior.

După cel de-al doilea război mondial, dezvoltarea cartografiei s-a accelerat, continuându-se cu întocmirea atlaselor naţionale, a hărţilor topografice, concomitent cu perfecţionarea instrumentelor şi metodelor de cartografiere.

În 1969 Ian McHarg a publicat o carte („Design with Nature”) în care a propus o metodologie de analiză spaţială (teritorială) bazată pe compararea datelor şi pe realizarea unei cartografii de sinteză. El lansa ipoteza folosirii suprapunerii datelor geografice în straturi cu o temă unică, cu scopul de a obţine hărţi de sinteză prin combinarea logică a straturilor (Biallo G., 2005, p. 14-15). Primele experienţe şi aplicaţii bazate pe folosirea computerului aparţin Statelor Unite.

În ultimele două decenii au fost dezvoltate sisteme informaţionale geografice (SIG) sau GIS (din engleză: Geographical Information System), care au permis elaborarea hărţilor şi atlaselor digitale (în SUA, Germania, Italia, Spania, China, Chile, Sultanatul Oman, Brunei, România ş.a.).

Un SIG sau GIS este un sistem infornaţional computerizat care permite culegerea, înregistrarea, analiza, vizualizarea şi redarea informaţiilor derivate din date geografice (georeferenţiate). SIG reprezintă o etapă de informatizare a cartografiei, şi anume aceea în care se realizează documentele despre spaţiul geografic necesare fiecărui tip de utilizator, prin adăugarea sau eliminarea unor date.

Un SIG este:

o bază de date relaţionale, stratificate şi asociate cu seturi de caracteristici geografice, în care informaţiile provin de la reprezentările grafice (hărţi şi planuri clasice, analogice), fotograme aeriene, date obţinute prin teledetecţie, date statistice (M. Rotaru et al., 1994);

sistem informatizat care cuprinde o bază de date asupra unui ansamblu de unităţi geografice şi un program informatic sau ansamblu de programe informatice care permit stocarea, aducerea la zi, un acces eficient (uşor, rapid şi sigur) la informaţii, prelucrarea şi reprezentarea vizuală a acestor date (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p.).

Pe baza acestor date se obţin hărţi topografice sau tematice, rapoarte, statistici etc.

SIG cuprinde, într-o accepţie mai largă, fazele de la specificarea datelor de intrare, până la deciziile de control asupra proceselor naturale, economice şi sociale. Într-o accepţie limitată cuprinde numai fazele de la specificarea datelor de intrare



Modulul 1

17

până la afişarea rezultatelor sub formă grafică (cartografică) sau alfanumerică (C. Niţu, 1997).

Elementele unui SIG sunt grupate în: hardware (calculatoare, staţie grafică, perifericele specializate), software (programe de calculator, ca de exemplu ARC/INFO sau programele libere şi Open Source: Quantum GIS, gvSIG, uDig, GRASS, Open JUMP, JGrass), sursele de date, tehnologiile de culegere, prelucrare, stocare a datelor.

Apariţia cartografiei automate a fost cel mai important pas în evoluţia cartografiei moderne, acesta fiind posibil abia după apariţia calculatoarelor (computerelor) prin anii ’40. În prezent, cartografia asistată de calculator (cartografia computerizată, infografia) este operaţională în toate fazele realizării unei hărţi (calcule astronomice şi geodezice, realizarea proiecţiilor cartografice, prelucrări statistice ale datelor geografice, parţial automatizarea desenului cartografic). Cartografia automată permite obţinerea hărţilor digitale, de o mare fidelitate şi cu o multitudine de avantaje, printre care actualizarea foarte uşoară, eliminarea sau adăugarea de informaţii în funcţie de cerinţele utilizatorilor.

Totodată, foarte multe hărţi sunt disponibile pentru vizualizare, analizare sau descărcare pe Internet (fig. 9), existând portaluri specializate ca de exemplu „Portale Cartografico Nazionale” al Ministerului Mediului din Italia, care pune la dispoziţia utilizatorilor hărţi topografice la diferite scări (fig. 10), ortofoto (fig. 11), modele digitale ale terenului cu diferite rezoluţii etc.

Fig. 9. Captură de ecran – site-ul Institutului Geografic Militar din Florenţa

(Istituto Geografico Militare, Firenze), Italia Sursa: http://www.igmi.org

În ultimul timp a scăzut interesul pentru atlasele clasice în favoarea atlaselor electronice (de exemplu atlasele electronice ale Olandei, Canadei, Suediei şi recent, al Franţei), care sunt prezentate pe CD-ROM-uri. Aceste atlase fac posibilă: afişarea de imagini, afişarea unei porţiuni de imagine mărită („zoom”), analize (calculul diferenţelor de nivel, căutarea diferitelor informaţii etc.).

Pentru o colaborare internaţională între specialiştii în cartografie s-a înfiinţat Asociaţia Cartografică Internaţională (în anul 1961), la care este afiliată şi ţara noastră prin Asociaţia Română de Cartografie.



Modulul 1

18

Fig. 10. Captură de ecran – site-ul „Portale Cartografico Nazionale”,

Ministerul Mediului, Italia (hartă topografică) Sursa: Sursa: http://www.pcn.minambiente.it

Fig. 11. Captură de ecran – site-ul „Portale Cartografico Nazionale”,

Ministerul Mediului, Italia (ortofoto) Sursa: http://www.pcn.minambiente.it

1.2.2. DEZVOLTAREA CARTOGRAFIEI ÎN ROMÂNIA

1.2.2.1. PRINCIPALELE HĂRȚI ALE TERITORIILOR ROMÂNEŞTI

Vor fi prezentate în continuare principalele hărţi întocmite de specialişti români sau străini pentru teritoriile româneşti.

Harta Transilvaniei („Chorographia Transilvaniae Sybemburgen”) i se datorează lui Johannes (Ioan) Honterus (1498-1549) din Braşov. Este prima hartă a unei părţi din România, respectiv a Transilvaniei, întocmită de un român. A fost tipărită la Basel în 1532 (fig. 12). Harta, alcătuită pe baza cercetărilor personale, cuprinde şi o parte din nordul Munteniei (Valachiae Pars). Este folosit pentru prima dată oronimul „Alpes” pentru Carpaţii Meridionali, mai exact pentru Munţii Făgăraş. Pe această hartă apare, pentru prima dată, împărţirea administrativă. Transilvania



Modulul 1

19

este împărţită în şase „ţări”: Ţara Bârsei (Burzeland), Ţara Oltului (Althland), Ţara din Faţa Pădurii (Land vor dem Wald, cu centrul la Alba Iulia), Ţara Vinurilor – Târnavele (Weinland), Ţara Năsăud (Nösner Land) şi Ţara Secuilor (Ciculia).

Fig. 12. Chorographia Transilvaniae Sybemburgen, Honterus, 1532 (fragment)

Sursa: România. Atlas istorico-geografic, 1996

Harta Valahiei. În ultimul an al secolului al XVII-lea (1700), stolnicul Constantin Cantacuzino a tipărit la Padova harta intitulată (în traducere): „Tabula geografică a prea Înaltei Domnii a Ungrovlahiei împărţită în şaptesprezece judeţe, după descrierea şi forma foarte exactă pe care a făcut-o prea nobilul, prea învăţatul şi prea înţeleptul boier Stolnicul Constantin Cantacuzino pentru documentarea (sau: spre folosul) prea eminentului medic filosof Ioan Comnen. Acum pentru întâia oară tipărită cu litere greceşti şi închinată în chip respectuos prea învăţatului şi prea piosului Domn şi Stăpânitor a toată Ungrovlahia Domnului Ioan Constantin Basarab Voievod de către Hrisant presviterul şi arhimandritul apostolicului şi prea sfântului Scaun patriarhicesc al Ierusalimului“ (fig. 13).

Fig. 13. Fragment din Harta stolnicului Constantin

Cantacuzino (1700)

Harta înfăţişează Muntenia şi Oltenia din punct de vedere fizic, economic, al aşezărilor umane, administrativ şi arheologic, fiind deci o hartă generală, prima realizată de un român pentru acest spaţiu. Sub raport fizic sunt redaţi munţii, unele dealuri şi unele înălţimi din regiunea de şes, râurile, unele lacuri şi bălţi, pădurile. Hidrografia este bogat reprezentată, dar cu unele imperfecţiuni. Din punct de vedere economic sunt redate: bogăţiile minerale, ocnele, minereurile de fier şi aramă, sulful şi „pâclele“ sau „focurile nestinse“, regiunile cu vii renumite, podurile de peste râuri. În ceea ce priveşte aşezările, organizarea administrativă şi politică, harta este un document pentru hotarele Munteniei şi ale judeţelor, pentru oraşe, târguri (cu specificarea reşedinţelor domneşti, arhiepiscopale şi episcopale), sate, mănăstiri mari, mici şi de maici, monumente istorice din epoca romană, drumul roman din



Modulul 1

20

lungul Oltului şi locul luptei de la Călugăreni. Harta stolnicului Constantin Cantacuzino cuprinde o multitudine de date, fiind

cea mai bogată din câte se făcuseră până atunci asupra Munteniei şi Olteniei, întrecând prin varietatea elementelor sale, chiar şi o parte din hărţile următoare (C.C. Giurescu, 1943, p. 6). În acelaşi timp, este prima hartă administrativă a Munteniei şi Olteniei, precum şi prima hartă cu conţinut arheologic. Tot ea cuprinde prima menţionare a bogăţiilor subsolului şi a podurilor de peste ape, fără a fi trasate însă şi drumurile.

Harta Olteniei („Tabula Valachiae Cisalutanae”) a fost întocmită în anul 1722 de ofiţerul austriac Friederich Schwantz (fig. 14). Harta este formată din patru foi de 58 × 64 cm. Deşi realizată pentru Oltenia, harta redă şi 72 din sate în Muntenia, pe malul Oltului şi în bazinul Topologului, precum şi 228 din Transilvania şi 70 din Banat. În plus, este prima hartă referitoare la ţinuturile noastre întocmită la o scară mare, respectiv 1:195000. Aceste calităţi decurg din faptul că a fost realizată pe baza unor măsurători pe teren, fiind prima hartă de acest gen. Proiecţia cartografică nu este unitară, folosindu-se concomitent proiecţia perspectivă şi cea orizontală.

Fig. 14. Fragment din harta lui F. Schwantz

„Tabula Valachiae Cisalutanae” (1722)

Harta Moldovei („Principatus Moldaviae nova et accuratta descriptio delineante principe Demetrio Cantemir”) a fost realizată de principele Dimitrie Cantemir la cererea Academiei din Berlin şi publicată de fiul său, Antioh Cantemir, la Amsterdam, în anul 1737. În traducere, titlul este: „Nouă şi îngrijită descriere a Principatului Moldovei desenată de principele Dimitrie Cantemir”. Harta a fost anexată lucrării lui Dimitrie Cantemir „Descriptio Moldaviae”. Din punctul de vedere al conţinutului este o hartă generală, cuprinzând atât elemente fizico-geografice, cât şi economico-geografice (fig. 15).

Fig. 15. Fragment din harta realizată de domnitorul Dimitrie Cantemir



Modulul 1

21

Relieful este reprezentat în perspectivă prin movile umbrite şi de dimensiuni diferite. Reţeaua hidrografică este reprezentată diferenţiat şi pe lângă hidronimele care o însoţesc se mai găsesc şi unele semne explicative (ca de exemplu o săgeată care indică sensul de curgere). Pădurile apar sub formă de masive, semnul convenţional utilizat fiind foarte sugestiv şi apropiat de semnul actual folosit pentru pădurile de foioase. În ceea ce priveşte reţeaua de aşezări de pe hartă, compusă din sate, târguri şi oraşe, aceasta este reprezentată diferenţiat şi reflectă întotdeauna realitatea. Totodată, trebuie menţionat că este prima hartă a Moldovei pe care apare împărţirea administrativă (A. Năstase, 1993).

La sfârşitul secolului al XVIII-lea s-au realizat primele hărţi topografice la scări mari (1:28000) bazate pe măsurători topografice direct pe teren.

Harta celor cinci districte din Moldova a fost realizată în anul 1790 sub comanda căpitanului austriac Hora von Otzellowitz şi cuprinde o parte din Moldova, corespunzătoare judeţelor Suceava, Roman, Neamţ, Bacău şi Putna. Harta este la scara 1:28000 şi se compune din 107 planşe policrome (fig. 16). Lucrările realizate în 1790 de către căpitanul austriac Hora von Otzelowitz şi echipa sa de cartografi (pentru Moldova) au fost considerate primele hărţi moderne ale României.

Harta austriacă („Harta lui Specht”) a fost realizată de către colonelul austriac Specht, între anii 1790-1791 iar titlul ei, în traducere, este „Harta militară a Valahiei mici sau austriece şi a celei mari, care se compune laolaltă din 394 secţiuni şi a fost ridicată geometric şi trecută pe curat în timpul armistiţiului dintre Imperiu şi armata turcă din luna septembrie 1790 până la sfârşitul lui mai 1791 de către ofiţerii Marelui cartier general sub direcţia colonelului Specht”. Este la scara 1:57600 şi se compune din 108 foi policrome (fig. 17). Fiind o hartă militară, nu are legendă, dar este foarte corect şi îngrijit executată. Nu are nici coordonate geografice şi nici ornamentaţie bogată, care era o caracteristică obişnuită a hărţilor din acea vreme. Harta este însoţită de trei volume mari, manuscrise, în care se face o descriere amănunţită a localităţilor şi împrejurimilor acestora, în limba germană. Este un document cartografic deosebit de util şi totodată superior altora, deoarece s-a realizat în urma ridicărilor executate pe baze geometrice. Elementele de planimetrie sunt prezentate detaliat şi destul de exact, dar cele de altimetrie sunt deficitare, relieful fiind reprezentat prin haşuri. Este prima hartă modernă a Munteniei.

Fig. 16. Harta lui Otzellowitz (1790). Fragment de pe râul Putna



Modulul 1

22

Fig. 17. Harta lui Specht (1790-1791)

Fragment de pe valea Slănicului de Buzău

Harta rusă a fost tipărită în două ediţii: prima, în 1835 şi a doua – cu modificări – în 1853. În traducere titlul hărţii este: „Harta teatrului de război în Europa, în anii 1828 şi 1829, întocmită la scara 1/420 000 din mărimea reală, cu ridicările instrumentale ale Basarabiei, cu recunoaşterile pe teren ale Serbiei, părţii de răsărit a Bulgariei şi Rumeliei şi cu ridicările militare ale Moldaviei, Valahiei şi ale regiunii Babadagului. Gravată de depoul topografic militar, 1835”. Se compune din zece planşe, iar legenda figurează în sudul fiecărei planşe (în afara cadrului) şi cuprinde 23 de elemente: aşezări urbane (cu patru categorii, după mărime), aşezări rurale (cu trei categorii, după mărime: cu peste 20 de familii, cu 5-20 de familii şi cu 1-5 familii), biserici, mănăstiri, cârciumi, stâne, staţii de poştă, mori de apă, mori de vânt, mine, râuri, lacuri şi bălţi, puţuri şi fântâni, poduri, drumuri (de patru feluri: de poştă, mari, mici şi poteci), fabrici sau manufacturi, ruine, hotare şi suprafeţe cu păduri. Este o hartă statistică, întrucât sub denumirea localităţilor este trecut numărul de familii din respectiva aşezare. Pe ediţia din 1853 s-au actualizat aceste date. Nu sunt redate elementele de altimetrie. Toponimele corespunzătoare munţilor (oronimele) au fost însă scrise. Apele sunt redate până la cele mai mici pâraie şi gârle, iazuri şi bălţi. Sunt figurate chiar şi multe fântâni şi puţuri. De fapt, scopul hărţii a fost să redea în primul rând aşezările omeneşti, drumurile care le leagă, bogăţiile subsolului, pădurile, apele. Din punct de vedere al bazei matematice, ambele ediţii ale Hărţii ruse dispun de un cadru geografic divizat din 5 în 5 minute, atât în longitudine, cât şi în latitudine, de un cadru interior şi de scară grafică. Meridianele (a căror valoare a fost calculată în funcţie de meridianul Ferro) şi paralelele sunt trasate din grad în grad (fig. 18).

Fig. 18. Fragment din Harta rusă (1853) din spaţiul Muşcelelor Argeşului



Modulul 1

23

Charta României Meridionale a avut ca bază harta mareşalului Fligely, întocmită între anii 1855-1857, fiind reprodusă la ordinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, de către Szatmary. Din acest motiv este cunoscută şi ca „Harta Szatmary (Satmari)”. Harta cuprinde provinciile istorice Oltenia şi Muntenia şi este prima hartă pe care apare denumirea de România. Se compune din 112 secţiuni (foi) la scara 1:57600, la care se adaugă o foaie cu titlul şi legenda, şi alta cu un schelet în care se indica dispunerea foilor (fig. 19). Este o hartă în culori, relieful este reprezentat prin haşuri, iar principalele înălţimi sunt date în stânjeni.

Fig. 19. Charta României Meridionale (1864)

Fragment de pe valea Slănicului de Buzău

Specialiştii români au început să întocmească hărţi şi planuri din anul 1868, când s-a înfiinţat „Depositul de resbel”. Ulterior, acesta şi-a schimbat denumirea în Institutul Geografic al Armatei (1895), Serviciul Geografic al Armatei (1909), Institutul Geografic al Armatei (1930), Direcţia Topografică Militară – D.T.M. (1951). Pentru reprezentarea elementelor de planimetrie şi altimetrie s-au folosit principii unice, utilizându-se atlase de semne convenţionale pentru diferite scări.

Harta topografică în proiecţie Cassini. Pentru realizarea prin măsurători pe teren a originalului hărţii topografice la scara 1:20000, lucrările geodezice au debutat în anul 1873 în Moldova, alegându-se ca elipsoid de referinţă elipsoidul Bessel, calculat în anul 1814, iar ca proiecţie cartografică, proiecţia pseudocilindrică transversală echidistantă Cassini. În Muntenia, lucrările geodezice şi topografice s-au desfăşurat între 1895-1899, la est de meridianul Zimnicea (23o est Paris). A fost folosit, pentru prima oară, sistemul zecimal al metrului, care fusese legiferat în ţara noastră cu câţiva ani înainte, în 1864, prin „Legea pentru adoptarea sistemului metric de măsuri şi greutăţi în România”, semnată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Harta topografică în proiecţie Bonne. În perioada 1895-1930, pentru teritoriul situat la vest de meridianul de 23o est Paris a fost aplicată o nouă concepţie de realizare a hărţii topografice. A fost ales un nou elipsoid de referinţă, şi anume



Modulul 1

24

elipsoidul Clarke. S-a adoptat şi o nouă proiecţie cartografică (proiecţia pseudoconică echivalentă Bonne), iar harta topografică a fost tipărită la scara 1:100000 începând din 1902, folosindu-se ca bază originalele la scara 1:20000. S-a înlocuit metoda haşurilor cu cea a curbelor de nivel. Harta la scara 1:100000 a păstrat proiecţia de bază şi anume proiecţia Cassini la est de meridianul Zimnicea şi proiecţia Bonne la vest de acesta (fig. 20).

Fig. 20. Harta topografică în proiecţie Bonne.

Fragment din spaţiul Muşcelelor Argeşului

Harta topografică la scara 1:50000 s-a întocmit pentru estul Munteniei (în proiecţie Cassini) utilizându-se hărţile la scara 1:20000 şi folosindu-se generalizarea cartografică. Tot după originalele la scara 1:20000, prin reducere şi generalizare, a fost realizată şi harta topografică la scara 1:200000, care păstra proiecţia cartografică a originalelor: proiecţia Cassini pentru estul Munteniei şi Bonne pentru vest.

„Harta pădurilor – arătarea speciilor predominante” este o hartă tematică (specială) întocmită de Serviciul Silvic al Statului în 1900 şi tipărită la scara 1:200000, în culori. Harta se compune din 38 de foi, din care una este rezervată indicării suprafeţei ocupate de fiecare din cele şase tipuri de păduri – de răşinoase, de fag pur sau în amestec, de specii amestecate şi albe, de salcâm (sub formă de tabel).

„Harta pădurilor pe categorie de proprietari” are aceleaşi caracteristici ca şi harta precedentă, cu deosebirea că prezintă pădurile după proprietari: pădurile statului (cu roz), pădurile domeniului coroanei (cu galben), pădurile comunelor şi stabilimentelor publice (cu portocaliu), pădurile particularilor (cu verde).

Planurile directoare de tragere. După izbucnirea primului război mondial s-a constatat că artileria armatei române avea nevoie de coordonatele poziţiilor proprii şi ale inamicului, precum şi de orientări precise pentru tragerile indirecte, necesitate care a condus la elaborarea unei hărţi topografice a ţării într-o altă proiecţie. Ca urmare, Serviciul Geografic al Armatei a făcut în anul 1916 o serie de propuneri, susţinute ulterior şi de reprezentantul misiunii franceze pe lângă Serviciul Geografic al Armatei Române, geodezul A. Cholesky. Acestea se refereau la realizarea unei hărţi la scară mare (1:20000, 1:10000 şi chiar 1:5000), prin reproducerea şi multiplicarea originalelor de teren deja existente. Noile documente cartografice („planuri directoare de tragere”) urmau să fie realizate într-o proiecţie conformă, în care unghiurile măsurate pe hartă să fie identice cu cele măsurate pe teren, iar proiecţia aleasă să permită racordarea foilor (fig. 21).



Modulul 1

25

Fig. 21. Planul director de tragere în proiecţie Lambert (1898-1915).

Fragment din lunca Dunării (Lacul Boian)

Planurile directoare de tragere au fost întocmite, aşadar, într-o proiecţie unică pentru tot teritoriul românesc şi anume proiecţia Lambert. La acea dată, hărţile Moldovei, Dobrogei, şi ale estului Munteniei erau în proiecţie Cassini, hărţile vestului Munteniei şi ale Olteniei în proiecţie Bonne, hărţile Basarabiei în proiecţie poliedrică, iar hărţile Banatului, Transilvaniei şi Bucovinei în proiecţii stereografice.

Planurile directoare au fost întocmite la scara 1:20000, iar ulterior retipărite (în perioada 1954-1959), ocazie cu care unele foi au fost reproduse întocmai (doar cu actualizarea oiconimelor), iar altele au fost redesenate, utilizându-se atlasul de semne convenţionale, ediţie 1952.

Harta topografică în proiecţie Gauss-Krüger. După al doilea război mondial s-a întocmit o nouă hartă de bază a ţării în proiecţie cilindrică transversală conformă Gauss-Krüger. Această hartă redă peisajul geografic din perioada 1951-1958 (perioadă în care au avut loc lucrările de teren), dar tipărirea foilor de hartă la scara 1:25000 s-a realizat între anii 1958-1961. Pentru actualizarea rapidă a hărţii de bază a ţării, în perioada 1967-1972 s-a lucrat pe foi 1:50000, adoptându-se procedee topofotogrammetrice.

A doua ediţie a setului de hărţi topografice în proiecţie Gauss-Krüger a fost cartografiată prin metoda gravării pe sticlă, care a condus la obţinerea unor hărţi cu aspect grafic superior.

Ulterior, în perioada 1972-1981, pe baza îmbunătăţirii concepţiei de realizare s-a întocmit harta topografică la scara 1: 25 000, tot în proiecţie Gauss-Krüger, pentru întregul teritoriu naţional. Datorită modului de întocmire, această hartă se poate actualiza periodic, fără alterarea preciziei de reprezentare a elementelor de conţinut.

România a întocmit 11 foi din harta internaţională la scara 1:2 500 000, prin D.T.M.

Cu ajutorul datelor obţinute prin teledetecţie, Institutul de Geologie şi Geofizică a realizat hărţi geologice structurale ale unor zone carpatice. Tot pe baza datelor obţinute prin teledetecţie Institutul de Naţional Meteorologie şi Hidrologie întocmeşte hărţi tematice, iar în colaborare cu Institutul Politehnic din Bucureşti (azi Universitatea Politehnică Bucureşti) a pus la punct un sistem de prelucrare automată a datelor de interes hidrologic obţinute cu ajutorul sateliţilor. Recent, hărţi tematice de o valoare aplicativă deosebită au început să se realizeze la C.R.U.T.A. (Centrul Român pentru Utilizarea Teledetecţiei în Agricultură).



Modulul 1

26

1.2.2.2. PRINCIPALELE ATLASE ROMÂNEŞTI

„Atlas sau hartă cuprinzând tabele geografice generale ale sferei Pământului … contribuind la învăţarea generală a geografiei şi a astronomiei şi tipărit în 1800” este primul atlas realizat de un român, Gh. R. Golescu.

Primul atlas întocmit de un român în limba română este atlasul lui Gh. Asachi, tipărit la Iaşi, între anii 1838-1842.

„Atlasul Geografic al României împărţită pe districte” a fost întocmit şi publicat în anul 1865 de D. Pappasoglu. Cuprinde 32 de hărţi, câte una pentru fiecare judeţ. În hărţi s-au preluat o serie de informaţii din Harta rusă (1835), referitoare la numărul locuitorilor pentru fiecare aşezare, la căile de comunicaţie etc. Au fost însă adăugate liniile telegrafice, locurile bătăliilor istorice etc.

„Atlas geografic întocmit pentru studiul geografiei în clasa a IV-a secundară” a apărut în 1888 şi a fost întocmit de N. Michailescu. Atlasul conţine hărţi generale ale judeţelor, precum şi unele hărţi tematice.

„Atlasul României şi al ţărilor vecine” a fost publicat în anul 1902 de Gh. Munteanu Murgoci şi I. Popa Burcă. Atlasul constituie prima lucrare cu hărţi policrome (A. Năstase, 1993).

„Atlas întocmit conform programei şcoalelor secundare” este o lucrare elaborată de Simion Mehedinţi (1905) şi se caracterizează printr-un volum mai mare de informaţii faţă de lucrările similare anterioare.

În perioada interbelică au apărut „Atlasul geografic şcolar” al lui I. Popa Burcă (în mai multe ediţii) şi „Atlasul geografic istoric, economic şi statistic” realizat de C. Teodorescu şi N. Constantinescu.

„Atlasul fiziografic şi statistic al României”, publicat în foi separate, între anii 1926-1938, s-a întocmit sub coordonarea geologilor L. Mrazec şi G. Murgoci.

„L’agriculture en Roumanie”, atlas tematic, policrom, tipărit în 1929, a fost realizat prin colaborarea unor instituţii publice, cu ocazia celui de-al XIV-lea Congres Internaţional de Agricultură de la Bucureşti.

„Atlasul geografic şcolar”, coordonat de N. Gheorghiu a apărut în mai multe ediţii, începând din anul 1959.

„Mic atlas geografic” de Atanase Bârsan a apărut în câteva ediţii.

„Atlasul judeţelor din R.S. România”, întocmit în anul 1978, conţine, pentru fiecare judeţ, câte o hartă fizică, una economică şi una turistică.

„România. Atlas rutier” este o lucrare tipărită în mai multe ediţii (la D.T.M.).

„Atlas geografic general”, coordonat de M. Peahă şi apărut în mai multe ediţii (1974, 1980) se caracterizează printr-un conţinut mai bogat decât alte atlase similare.

„Atlas geografic. Republica Socialistă România”, coordonat de V. Tufescu şi C. Mocanu, a fost publicat în două ediţii (1965 şi 1985).

„Atlas. R.S. România” (Atlasul naţional) a fost întocmit în perioada 1969-1979 şi publicat, pe fascicule, între anii 1974-1978. Coordonarea lucrărilor a revenit Academiei Române prin Institutul de Geografie. A fost realizat la scara 1:1 000 000, în conformitate cu scara recomandată de Uniunea Geografică Internaţională pentru întocmirea atlaselor naţionale. Acest fapt a determinat formatul mare al atlasului (63 × 44 cm). Harta-bază la scara 1: 1 000 000 (harta fundamentală a atlasului) a fost construită în proiecţie conică conformă, convenabilă formei şi dimensiunilor ţării. Elementele de planimetrie şi de altimetrie au fost selecţionate din harta topografică la scara 1: 200 000 şi generalizate. Prin micşorări şi generalizări succesive s-au obţinut hărţile-bază la scări mai mici (1: 1 500 000, 1: 2 000 000, 1: 3 000 000, 1: 4 000 000, 1: 6 000 000), necesare elaborării hărţilor tematice cu conţinut mai puţin analitic sau



Modulul 1

27

chiar sintetic. Atlasul Naţional are un conţinut variat, reflectat de cele 13 capitole şi 76 de planşe, ce cuprind 487 de hărţi şi alte reprezentări cartografice.

„Atlasul cadastrului apelor…” a fost tipărit în două ediţii: 1964-1972 şi în 1992. Ultima ediţie este compusă din două părţi. Prima parte cuprinde datele morfo-hidrografice ale reţelei hidrografice de suprafaţă, iar partea a doua este reprezentată din 130 de foi de hartă la scara 1:100 000. Hărţile au fost tipărite în sistem faţă-verso, în proiecţie Gauss-Krüger. Este un atlas policrom, la tipărire folosindu-se zece culori.

„Spaţiul istoric şi etnic românesc”, atlas în trei volume, a fost reeditat între 1992 şi 1993. Este o amplă lucrare de cartografie istorică şi etnică, publicat pentru prima dată în 1942. La redesenarea hărţilor s-au respectat elementele topografice, toponimice, grafice etc., corectându-se doar erorile de inscripţionare. Au mai fost adăugate unele hărţi care completează informaţia cartografică pentru anii 1938-1941, precum şi harta etnografică după recensământul din 1930, dar şi hărţi ale structurii populaţiei României pe naţionalităţi, după recensămintele din 1956 şi 1992.

„România. Atlas istorico-geografic”, editat în 1996 de Academia Română, oferă o sinteză privind formarea şi dezvoltarea poporului român, precum şi o evaluare a potenţialului natural, uman şi economic actual al României. Atlasul cuprinde hărţi preluate (cu actualizările ce se impuneau) din Atlasul Naţional, hărţi istorice referitoare la secolele XVIII-XIX, precum şi documente cartografice vechi, redate în facsimil, care surprind momente din evoluţia politică sau etnică de pe teritoriul actual al ţării noastre. În atlas sunt incluse 41 de hărţi, repartizate în 35 de planşe, grupate tematic pe trei secţiuni: Teritoriul şi organizarea administrativă, Repere istorice şi Repere geografice. Fiecare secţiune cuprinde şi un text explicativ.

În ultimii ani au apărut mai multe atlase destinate uzului şcolar, printre care „Atlas geografic şcolar” tipărit în condiţii grafice deosebite la Editura Cartographia din Budapesta sau „Atlas geografic şcolar”.

„Atlas de la Roumanie” este un atlas deosebit care a văzut lumina tiparului în Franţa la Centre National de Recherche Scientifique – GDR Libergéo et La Documentation française, în anul 2000. A fost realizat de un colectiv format din: Violette Rey, O. Groza, I. Ianoş şi Maria Pătroescu. Atlasul, care conţine 168 de pagini, cuprinde atât text, cât şi 252 de hărţi la scară mică, fiind structurat în mai multe capitole: Teritoriul românesc în Europa, Populaţia, Lumea rurală şi agricolă, Lumea urbană, Industrii şi transporturi, Serviciile către populaţie, Viaţa socială şi culturală, Tranziţia postsocialistă şi recompunerea regională. În anul 2002 a apărut prima ediţie în limba română(„Atlasul României”), iar în 2006 a doua ediţie, având acelaşi colectiv de autori.

În concluzie, prin varietatea problematicii abordate, prin multitudinea produselor, prin calităţile grafice ale acestor produse, cartografia românească se situează la un nivel ştiinţific elevat. Participările la diferite manifestări internaţionale, ca şi realizarea unor opere de interes mondial demonstrează aprecierile de care se bucură cartografia românească.

Dicţionar Canevas – reţea constituită din meridiane şi paralele trasate în vederea

alcătuirii unei hărţi. Ridicare topografică – operaţiunile de pe teren şi din birou, prin care se

determină poziţia în plan şi în spaţiu a unor puncte de pe suprafaţa topografică în scopul obţinerii unui plan topografic. Ridicările topografice pot fi: numerice, fotogrammetrice şi mixte.



Modulul 1

28

Surse documentare

Béguin Michèle, Pumain Denise (2003), La représentation des données géographiques. Statistique et cartographie, Col. Cursus, Edit. Armand Colin, Paris.

Biallo G. (2005), Introduzione ai Sistemi Informativi Geografici, MondoGIS, Roma. Buchholtzer C., Rotaru P. (1937), Istoricul cartografiei. Hărţile vechi referitoare la

ţara noastră, Institutul Geografic Miliar, Bucureşti. Giurescu C.C. (1943), Harta stolnicului Cantacuzino. O descriere a Munteniei la 1700,

Extras din Revista Istorică Română, XIII. Lodovisi A., Torresani S. (2005), Cartografia e informazione geografica. Storia e

tecniche, Pàtron Editore, Bologna. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2001, 2005), Topografie-Cartografie, Edit.

Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti. Niculescu Gh. (1994), Cartografia tematică în sprijinul cercetării geografice, Revista

geografică, L (I), 1, p. 34-39. Niţu C. (1997), Sisteme informaţionale geografice, A XXVII-a Sesiune de comunicări

ştiinţifice cu participare internaţională, Academia Tehnică Militară, Bucureşti. Osaci-Costache Gabriela (2000), Principalele hărţi ale Munteniei din perioada 1860-1980,

cu privire specială asupra Muşcelelor Argeşului, Analele Univ. Bucureşti – Geogr., XLIX, p. 133-141.

Osaci-Costache Gabriela (2004a, 2008b), Cartografie, Edit. Universitară, Bucureşti. Osaci-Costache Gabriela (2004b), Muşcelele dintre Dâmboviţa şi Olt în documente

cartografice. Reconstituirea şi dinamica peisajului geografic în secolele XVIII – XX, Edit. Universitară, Bucureşti.

Popescu-Spineni M. (1978), România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

Rotaru M., Anculete Gh. (1993), Topogeodezie militară modernă, vol. I-II, Secţia Asigurare Tehnico - Economică a Presei şi Tipăriturilor, M.Ap.N., Bucureşti.

Rotaru M., Niţu C.D. (1993), Stadiul actual şi perspectivele cartografiei în lume, D.T.M., Bucureşti.

Starnazzi C. (2003), Leonardo cartografo, Istituto Geografico Militare, Firenze.

Întrebări de verificare

1. Ce este cartografia? 2. Care sunt ramurile cartografiei şi cu ce se ocupă? 3. Care sunt principalele hărţi întocmite în perioada antică? 4. Când au început să se folosească proiecţiile cartografice? 5. Ce sunt portulanele, în ce perioadă au apărut şi ce secol au caracterizat? 6. Cine a introdus noţiunea de atlas şi cu ce sens? 7. De când datează primele hărţi la scări mari? 8. Prezentaţi dezvoltarea cartografiei în secolele XVI, XVII, XVIII, XIX şi XX. 9. Prezentaţi cel mai important salt al cartografiei moderne. 10. Ce este un SIG? Dar hărţile digitale? 11. Care sunt avantajele folosirii atlaselor electronice? 12. Prezentaţi principalele hărţi ale teritoriilor româneşti. 13. Care este prima hartă modernă a României? 14. Pe ce hartă a României s-a folosit pentru prima dată sistemul metric? 15. Pe ce hartă a României s-a folosit pentru prima dată metoda curbelor de

nivel?



29

Modulul

2

CE ESTE HARTA ?

Conţinut: Unitatea de învăţare 2.1. Definiţia hărţii. Generalităţi Unitatea de învăţare 2.2. Tipuri de hărţi şi planuri

2.2.1. Tipuri de hărţi 2.2.2. Tipuri de planuri

Unitatea de învăţare 2.3. Atlase Unitatea de învăţare 2.4. Importanţa hărţilor

Obiective: Însuşirea definiţiilor hărţii, planului topografic şi hărţii topografice;

Însuşirea tipologiei (clasificării) hărţilor după diferite criterii (scară, conţinut, teritoriu reprezentat, destinaţie, cromatică);

Sesizarea diferenţelor între hărţile generale şi cele tematice;

Cunoaşterea funcţiilor hărţii;

Însuşirea conţinutului metodei cartografice;

Însuşirea noţiunii de atlas, a principalelor tipuri de atlase şi a caracteristicilor acestora;

Cunoaşterea concepţiei unor geografi ca S. Mehedinţi, G. Vâlsan, Emm. de Martonne asupra importanţei hărţii;

Formarea unei opinii personale legate de importanţa hărţii.

Cuvinte cheie: hartă, hartă topografică, hartă generală, hartă tematică, plan topografic, atlas, metoda cartografică.

Unitatea de învăţare 2.1. DEFINIȚIA HĂRȚII. GENERALITĂȚI

În îndelungata sa existenţă, harta a primit numeroase definiţii, dintre care reţinem câteva:



Modulul 2

30

Hărţile geografice exprimă părerile şi cunoştinţele mai mult sau mai puţin limitate ale celui care le-a construit. (A. von Humboldt, „Histoire de la géographie du Nouveau Continent et des progrès de l’astronomie nautique aux XVe et XVIe siècles”, 1836, p. 326);

Harta este mijlocul de expresie propriu al geografiei; orice relaţie, fixată cartografic capătă o valoare geografică în sensul că aceasta se poate confrunta cu teritoriul din care poate reda caracteristica specifică. (Demangeon A., „Introduction géographique a l’histoire”, 1923,p 168);

Harta modernă, chiar şi una relativ simplă şi clară, este o formă de expresie grafică extraordinar de complexă pentru că este un obiect artificial care încorporează, în plus faţă de complicaţiile vizuale, numeroase transformări ale realităţii în funcţie de scară, formă şi simbolism care depăşesc destul de mult experienţa normală a majorităţii persoanelor. (Robinson A.H., 1965, p. 35, cf. Lodovisi A. şi Torresani S., 2005, p. 416);

Cu siguranţă nicio hartă nu poate reprezenta perfect realitatea, dar nefacând-o este mult mai utilă. Singura reprezentare perfect fidelă ar fi copia identică a însăşi realităţii. Motivele nu sunt dificil de dedus. Cele mai importante sunt: reducerea scării, pierderea celei de-a treia dimensiuni (...) şi incapacitatea de a citi reprezentarea în mod perfect satisfăcător. (Board C., 1967, p., cf. Lodovisi A. şi Torresani S., 2005, p. 417).

Harta este o reprezentare geometrică plană, simplificată şi convenţională, a unei părţi sau a întregii suprafeţe terestre, într-un raport de asemănare convenabil numit scară. (F. Joly, 1985, p. 3);

Harta este o reprezentare sau abstractizare a unei realităţi geografice: un instrument pentru prezentarea informaţiei geografice printr-o modalitate care poate să fie vizuală, digitală sau tactilă (International Cartographic Association, 1992, cf. Lodovisi A. şi Torresani S., 2005, p. 418);

Harta este o reprezentare geometrică convenţională, plană, în poziţii relative a fenomenelor concrete sau abstracte, localizabile în spaţiu; este de asemenea un document ce poartă această reprezentare sau o parte din această reprezentare sub forma unei figuri manuscrise, imprimate sau realizate prin orice alt mijloc. (Comitetul Francez de Cartografie, citat de M. Béguin şi D. Pumain, 2003, p. 5);

Harta este o reprezentare redusă, generalizată, precisă matematic, a suprafeţei terestre pe un plan arătând situaţia, distribuţia şi raporturile diverselor fenomene naturale şi sociale, alese şi definite în funcţie de scopul fiecărei hărţi (K.A. Salişcev, 1967, citat de M. Béguin şi D. Pumain, 2003, p. 5);

Harta este o reprezentare grafică convenţională, precisă, generalizată şi micşorată a suprafeţei terestre pe o suprafaţă plană, care arată interdependenţa dintre fenomenele naturale şi sociale la un moment dat. Conţinutul hărţilor este în raport cu scara de reprezentare şi cu destinaţia acestora. (A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache, 2000, 2001, 2002, 2005, 2006).

Deoarece harta cuprinde o parte mare a suprafeţei Pământului sau chiar întreaga suprafaţă a acestuia, se ţine cont de curbura Pământului, iar pentru transpunerea punctelor de pe suprafaţa globului pe hartă se foloseşte un procedeu matematic numit proiecţie cartografică, ales în funcţie de destinaţia hărţii.

Dacă suprafaţa care trebuie cartografiată are dimensiuni mici, curbura Pământului se neglijează, iar proiectarea punctelor de pe suprafaţa terestră pe plan se face ortogonal, adică verticalele proiectante sunt paralele între ele. În acest caz se vorbeşte de plan topografic, care este o reprezentare grafică convenţională,



Modulul 2

31

precisă, micşorată la scară, a unei suprafeţe mici de teren. Conţine detalii de planimetrie şi de nivelment mai amănunţit decât hărţile topografice.

Pe un spaţiu restrâns, harta redă o porţiune a spaţiului geografic, cu caracteristicile sale cantitative şi calitative. Localizarea acestora este asigurată de o reţea de coordonate (geografice şi rectangulare). Deoarece mesajul cartografic este în primul rând un mesaj de localizare şi de apreciere a distanţelor şi orientărilor, cunoaşterea caracteristicilor sistemelor de proiecţie permite cunoaşterea acelor proprietăţi geometrice pe care se poate conta.

Scara hărţii, adică raportul de micşorare care există între teren şi hartă, este foarte importantă. Datorită acestei micşorări, harta redă însă o imagine incompletă asupra spaţiului geografic cartografiat, ea nefiind o reproducere fidelă a acestuia, aşa cum este o fotografie aeriană. Chiar şi cele mai detaliate hărţi sunt o simplificare a realităţii. În acest fel, harta este o imagine selectivă (obţinută prin generalizare) şi convenţională care implică folosirea simbolurilor şi semnelor convenţionale prin intermediul cărora harta transmite o anumită cantitate de informaţie geografică.

Hărţile topografice redau precis obiectele, privind atât poziţia planimetrică (coordonatele geografice) şi altimetrică, cât şi forma, dimensiunile şi identificarea elementelor concrete fixe şi durabile existente pe suprafaţa Pământului la un moment dat (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 18). Aceste hărţi sunt realizate exclusiv de instituţii specializate (de exemplu în România de către Direcţia Topografică Militară, în Franţa – Institutul Geografic Naţional, în Italia – Institutul Geografic Militar din Florenţa).

Orice hartă, fiind precisă, trebuie să fie exactă şi fidelă. A fi exactă înseamnă a nu avea greşeli de documentare, de localizare sau de interpretare. A fi fidelă înseamnă a conţine într-un mod corect şi conform cu realitatea orice ridicări topografice compatibile cu scara şi scopul său. Totodată, orice hartă trebuie să fie lizibilă, adică orice informaţie căutată să poată fi găsită uşor şi distinsă fără efort de altele.

O hartă bună trebuie să fie şi eficientă, adică adaptată scopului său, scării şi sistemului de proiecţie. După F. Joly (1985, p. 114) această eficienţă presupune ca harta să fie:

concisă – să conţină toate datele necesare tratării subiectului, excluzând orice digresiune ce nu ţine de subiect;

completă – să acopere în totalitate suprafaţa aleasă, fără întreruperi;

sinceră – să fie în limitele impuse de documentare sau observare, indicându-se sursele, modul de ridicare şi incertitudinile apărute, gradul de interpolare, valoarea reală a informaţiilor furnizate.

Se pot reţine următoarele aspecte importante privitoare la hartă şi care vor fi explicate mai pe larg în lecţiile următoare:

Necesitatea reducerii suprafeţei terestre pentru a fi reprezentată pe hartă atribuie acesteia din urmă o anumită scară;

Micşorarea dimensiunilor din teren conduce la o simplificare a imaginii reale prin generalizare;

Harta, fiind o imagine micşorată, se impune folosirea simbolurilor; Selectarea obiectelor şi fenomenelor geografice reprezentate pe hartă

este impusă de tipul de hartă; Transpunerea suprafeţei curbe a Terrei pe o suprafaţă cu aspect plan

(harta) presupune utilizarea unui procedeu matematic numit proiecţie (cartografică).



Modulul 2

32

Unitatea de învăţare 2.2. TIPURI DE HĂRȚI ŞI PLANURI

În prezent, stabilirea tipologiei hărţilor (clasificarea hărţilor) diferă într-o

anumită măsură de la ţară la ţară şi chiar de la autor la autor în cadrul aceleiaşi ţări.

2.2.1. TIPURI DE HĂRŢI

Tipologia hărţilor poate fi stabilită în funcţie mai multe criterii. După M. Béguin şi D. Pumain (2003, p. 18) se disting două mari tipuri de hărţi: hărţi topografice şi hărţi tematice, primând deci criteriul conţinutului şi al scării. Vom începe cu aceste criterii.

După conţinut, hărţile pot fi:

hărţi generale; din această categorie fac parte atât hărţile topografice de detaliu, cât şi hărţile topografice de ansamblu; deci hărţi la scări mari şi mijlocii, care pot fi utilizate ca materiale de bază pentru întocmirea hărţilor la scări mai mici, cât şi pentru hărţile tematice.

hărţi tematice; sunt hărţi pe care se scoate în evidenţă un anumit element al peisajului geografic. După M. Béguin şi D. Pumain (2003, p. 20) hărţile tematice sunt hărţi exclusiv netopografice care reprezintă un fond extras dintr-o hartă topografică sau generală (putând include şi limite administrative), fenomene localizabile de orice natură, calitative şi cantitative.

La rândul lor, hărţile tematice se pot împărţi în: hărţi tematice fizico-geografice; aici se încadrează printre altele: hărţile

hipsometrice, hărţile morfologice, hărţi ale energiei reliefului, hărţile climatice, hărţile pedologice, hărţile biogeografice, hărţile fizico-geografice complexe etc.

hărţi tematice social-economice, în care se includ: hărţi ale populaţiei, hărţi economice (hărţi ale repartiţiei industriei, hărţi privind modul de utilizare a terenului, hărţi cu repartiţia diverselor resurse etc.), hărţi de sistematizare, hărţi politico-administrative etc.

Tot hărţi tematice sunt şi metahărţile, care nu respectă nici formele, nici distanţele, transformând regiunile pe care le reprezintă în forme geometrice care doar amintesc vag de formele originale şi redându-le în afara scării. Pe aceste hărţi se stabileşte un raport de proporţionalitate între extinderea suprafeţelor şi datele reale.

După scară se deosebesc:

hărţi la scări mari sau hărţi topografice, acelea ale căror scări variază între 1:25 000 şi 1:200 000; la aceste scări se pot însă întocmi şi hărţi tematice, publicate separat (tratate, articole etc.), ca hărţi murale, în serii sau în atlase;

hărţi la scări mijlocii sau hărţi topografice de ansamblu, ale căror scări variază între 1:200 000 şi 1:1 000 000; şi la aceste scări se pot întocmi hărţi tematice, publicate separat (tratate, articole etc.), ca hărţi murale, în serii sau în atlase;

hărţi la scări mici sau hărţi geografice, cu scări mai mici de 1:1 000 000, ca de exemplu: 1:5 000 000, 1:10 000 000. Acestea sunt în general hărţi murale şi hărţi din atlase.

În unele clasificări (de pildă din Franţa, Italia) hărţile detaliate sunt considerate cele cu scara mai mare de 1:100 000, hărţile regionale sau chorografice au scări între 1:100 000 şi 1:1 000 000, iar hărţile sinoptice sau de ansamblu sunt considerate cele cu scara mai mică de 1: 1 000 000.

După teritoriul reprezentat, hărţile pot fi: hărţi universale (cunoscute şi sub



Modulul 2

33

denumirea de planisfere sau planigloburi pe care se reprezintă toată suprafaţa Pământului), hărţi ale emisferelor, hărţi ale oceanelor şi mărilor, hărţi ale grupelor de continente, hărţi ale continentelor sau ale unor părţi mari din ele, hărţi ale statelor etc.

După destinaţie, hărţile pot fi: hărţi de navigaţie (maritimă sau aeriană), hărţi turistice, hărţi rutiere, hărţi militare, hărţi şcolare, hărţi de popularizare etc.

După cromatică se deosebesc: hărţi în alb-negru şi hărţi policrome (cu două sau mai multe culori).

2.2.2. TIPURI DE PLANURI

Pentru clasificarea planurilor se iau în considerare următoarele criterii:

Scară:

planuri topografice propriu-zise, întocmite la scările 1: 20 000, 1:10 000;

planuri topografice la scările 1:10 000 şi 1:5000 (ultimele numite şi planuri topografice fundamentale);

planuri de situaţie la scările 1:2500, 1:2000,1:1000, 1:500;

planuri de detaliu la scările 1:100 şi 1: 50, utilizate în construcţii.

Conţinut:

planuri generale, pe care sunt reprezentate elementele de planimetrie şi altimetrie;

planuri tematice, care conţin elemente topografice şi elemente speciale.

Destinaţie:

planuri care se folosesc în anumite domenii (cadastrale, miniere).

Unitatea de învăţare 2.3. ATLASE

Pentru cunoaşterea unei regiuni, produsele cartografice cele mai accesibile

sunt seriile şi atlasele. O serie este un ansamblu ordonat de hărţi de acelaşi tip, la scări diferite şi care

tratează acelaşi subiect, pentru aceeaşi regiune. Există: serii geologice, pedologice, geomorfologice, serii fitogeografice, serii de mediu etc.

Atlasul (derivă din numele titanului Atlas, reprezentat pe coperta unei culegeri de hărţi a lui Mercator, titan osândit de Zeus să sprijine veşnic pe umerii săi bolta cerească) reprezintă o culegere (colecţie) ordonată de hărţi, grafice, planşe, desene cu privire la unul sau mai multe subiecte, sistematizate după diferite criterii, cu scopul de a obţine un ansamblu coerent pentru un spaţiu dat. Atlasele sunt întocmite şi editate într-un sistem unitar şi prin urmare nu reprezintă o simplă „sumă” de hărţi, grafice etc. diferite, o alăturare întâmplătoare, ci un „sistem” cu conţinut bogat.

Există mai multe tipuri de atlase, ca de pildă: geografic, geologic, istoric, botanic, zoologic, de anatomie umană, lingvistic, folcloric ş.a.

În domeniul atlaselor geografice, primele colecţii de hărţi au apărut şi înainte de Gerhard Mercator, însă el este cel care a propus pentru prima dată denumirea de atlas pentru o astfel de colecţie de hărţi.

O problemă importantă în alcătuirea atlaselor geografice o constituie baza matematică a hărţilor din atlas. Astfel, este necesar să se folosească pe cât posibil aceeaşi scară pentru toate planşele, pentru a se putea face comparaţie între ele. Dacă acest deziderat nu poate fi respectat, este recomandabil ca scările mai mici decât scara cea mai frecvent utilizată, să fie alese astfel încât să permită o comparare



Modulul 2

34

uşoară. De exemplu, dacă scara cea mai utilizată este 1:10 000 000 şi nu se poate aplica pentru toate planşele, se mai pot folosi scările 1:5 000 000 sau 1:20 000 000, adică mai mari şi mai mici de două ori. Desigur că exemplificarea aceasta nu absolutizează problema alegerii scărilor hărţilor dintr-un atlas, De asemenea, este recomandabilă alegerea aceleiaşi proiecţii pentru toate planşele – în special pentru cele ale continentelor – pentru a se facilita formarea unei imagini cât mai verosimile asupra acestora, precum şi pentru realizarea unor comparaţii. Alegerea proiecţiei se face astfel încât deformările care se produc să nu influenţeze decât în măsură foarte mică măsurătorile care se fac pe hărţile respective (A. Năstase, 1983, p. 58).

Pentru redarea conţinutului planşelor este indicată folosirea, pe cât posibil, a aceloraşi metode de reprezentare.

Datorită diversităţii atlaselor geografice editate, acestea se clasifică după mai multe criterii: după conţinut, după teritoriul cuprins, după destinaţie, după format, după volum (mărime).

După conţinut, atlasele geografice se împart în atlase generale şi atlase tematice.

Din punctul de vedere al conţinutului, atlasele au unele avantaje şi caracteristici aparte în comparaţie cu hărţile izolate. Deşi atlasul poate să nu abordeze cu acelaşi grad de detaliere toate părţile componente ale teritoriului reprezentat, el păstrează o notă unitară între hărţile care-l compun. Hărţile componente sunt întocmite astfel încât să cuprindă întregul teritoriu care face obiectul atlasului. De asemenea, nota de unitate este dată şi de legarea hărţilor prin scări de proporţie reciproc multiple (ca de pildă . 1:1 000 000, 1:2 000 000, 1:4 000 000), iar numărul scărilor folosite este mic. Metodele de întocmire a hărţilor şi legendele sunt şi ele unitare.

Atlasele generale cuprind, de obicei, hărţi la scări mici: hărţi generale (pe care sunt reprezentate atât elemente fizico-geografice, cât şi elemente economico-geografice şi politico-administrative), hărţi fizico-geografice, hărţi economico-geografice, hărţi ale căilor de transport, hărţi turistice.

Atlasele tematice conţin hărţi pe care sunt reprezentate diferite fenomene fizico- sau economico-geografice pentru un anumit teritoriu, ca de exemplu: atlasul geologic, atlasul climatic.

După teritoriul cuprins, atlasele pot fi:

Atlase universale (mondiale), care conţin hărţi pentru întregul glob pământesc;

Atlase ale diferitelor state, în care pot fi incluse, din acest punct de vedere, atlasele naţionale şi atlasele regionale.

Atlasele naţionale sunt o categorie distinctă, care se referă la teritoriul unui stat. Ele sunt atlase complexe, cu tematică bogată, redată într-un număr mare de hărţi. Atlasele naţionale trebuie să conţină maximum de informaţii într-un volum redus.

Primul atlas naţional, atlasul Finlandei, a fost publicat în 1899 sub egida Societăţii de Geografie din Finlanda. Ulterior au apărut şi atlasele naţionale ale altor state: atlasul Rusiei asiatice (1914), atlasul Egiptului (1928, realizat de englezi), atlasul Cehoslovaciei (1935), atlasul fizico-geografic al Italiei (1940), atlasul Canadei (1957), atlasul Bielorusiei (1958) ş.a.

La cel de-al XIII-lea Congres Internaţional de Geografie (Rio de Janeiro, 1956) s-a hotărât înfiinţarea Comisiei Atlaselor Naţionale. Ca urmare, la cel de-al XIX-lea Congres Internaţional de Geografie de la Stockholm, preşedintele acestei Comisii, profesorul K.A. Salişcev a prezentat baza matematică şi conţinutul atlaselor naţionale, hotărându-se ca atlasele naţionale să cuprindă următoarele serii de hărţi (Atlas Nationaux, 1960, p. 80-147):

seria hărţilor mediului fizic, din care fac parte: hărţile geologice, geofizice,



Modulul 2

35

hărţi ale reliefului (geomorfologice), hărţi climatologice, hidrologice, pedologice, fitogeografice, ale pădurilor, hărţi zoogeografice şi hărţi de sinteză ale elementelor fizico-geografice;

seria hărţilor populaţiei, care cuprinde hărţi ale modului de populare (cu repartiţia geografică a populaţiei, mişcarea, structura pe sexe etc.), hărţi ale caracteristicilor sociale ale populaţiei (cu structura socială, profesională etc.), hărţi etnografice (cu structura etnică, cultura naţională etc.);

seria hărţilor de geografie economică, cu hărţi ale industriei, agriculturii, transporturilor şi telecomunicaţiilor, finanţelor, comerţului şi hărţi de ansamblu ale economiei;

seria hărţilor problemelor culturale, din care fac parte hărţi ale învăţământului general şi profesional, hărţi ale institutelor ştiinţifice şi culturale, hărţi ale presei, radioficării şi televiziunii, hărţi ale sportului, sănătăţii publice ş.a.;

seria hărţilor politico-administrative, ce constituie de asemenea un element obligatoriu pentru fiecare atlas naţional.

Atlasul Naţional al României a fost realizat în conformitate cu recomandările Uniunii Geografice Internaţionale pentru editarea atlaselor naţionale şi a fost publicat pe fascicule (vezi subcapitolul „Principalele atlase româneşti”).

Atlase ale unităţilor administrative (judeţe, districte etc.).

După destinaţie (scop), atlasele pot fi: atlase de informare ştiinţifică, şcolare, marine, rutiere, militare, turistice etc.

Conţinutul atlaselor este adaptat astfel încât să corespundă destinaţiei. De exemplu, un atlas şcolar de nivel primar trebuie să cuprindă mai puţine detalii fizico- şi economico-geografice, în timp ce unul pentru nivel gimnazial sau liceal va fi mai cuprinzător. Ambele trebuie să respecte programa analitică. Metodele de cartografiere sunt şi ele adaptate. În primul caz, legendele hărţilor sunt mult simplificate, punându-se accentul pe pictograme şi nu pe semne abstracte, pentru a fi la nivelul de înţelegere al elevului.

După format, atlasele se pot împărţi în atlase de birou, de obicei de format mare şi foarte mare şi atlase de buzunar, de dimensiuni mici.

După volum (numărul de planşe conţinute), atlasele pot fi: mari, mijlocii şi mici.

Unitatea de învăţare 2.4. IMPORTANȚA HĂRȚILOR

Avem nevoie de hărţi atât în scopuri ştiinţifice, cât şi practice. De exemplu,

pentru a vizita un oraş turiştii folosesc un plan turistic al acestuia, pentru a se orienta, urmând un anumit itinerar.

Înţelegerea lumii este facilitată de hartă, prin folosirea reprezentărilor globale uşor de consultat, de înţeles şi de memorat. Totodată, ea este un mijloc de comunicare a unei informaţii geografice, făcând parte din mijloacele mediatice a căror difuzare este în ultimul timp din ce în ce mai răspândită (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p.5).

În plus, „în geografie putem considera ca axiomă că ceea ce nu poate fi cartografiat nu poate fi descris” (Wooldridge S.W., East W.G., 1951, p. 64, cf. Lodovisi A. şi Torresani S., 2005, p. 416).

După F. Joly (1985, p. 6) mesajul cartografic poate fi un mesaj de interpretare şi de comunicare ştiinţifică. Harta transmite o anumită viziune asupra diferitelor regiuni,



Modulul 2

36

ea se înscrie într-un anumit sistem de cunoaştere şi propune o anumită imagine asupra lumii (Pământul întreg sau un teritoriu restrâns), imagine proprie fiecărei epoci în parte. Importanţa hărţilor în cunoaşterea şi utilizarea spaţiului geografic reiese din funcţiile cartografiei transmise hărţii: funcţia de localizare, funcţia de inventariere, funcţia de explicare, funcţia de prospectare, funcţia de comunicare.

Metoda cartografică constituie metoda de bază a geografiei şi constă în reprezentarea grafică la o scară redusă a elementelor, fenomenelor şi proceselor geografice de la suprafaţa Pământului. Din punct de vedere istoric, metoda cartografică se identifică cu afirmarea geografiei ca ştiinţă, schiţele de hartă din antichitate fiind primele începuturi. Această metodă presupune folosirea planurilor, hărţilor, aerofotogramelor, precum şi a unei multitudini de profile, diagrame, cartodiagrame, schiţe panoramice ş.a.

Harta este utilă atât pentru efectuarea de cercetări, observaţii etc., cât şi pentru reprezentarea analitică sau sintetică a rezultatelor acestora. Elementele şi fenomenele pot fi reprezentate pe hartă cu toate caracteristicile lor, atât calitative, cât şi cantitative, inclusiv dinamice.

În procesul de învăţământ harta ajută la înţelegerea mai uşoară a diferitelor fenomene şi procese fizico-geografice şi social-economice, aprecierea făcută de George Vâlsan (1930) asupra hărţii, sintetizând importanţa acesteia:

„harta este o mare înlesnire pentru minte … pricepându-se uşor, întipărindu-se uşor şi arătând dintr-o dată, în toată complexitatea, fenomenul care interesează, harta înseamnă o mare economie pentru învăţătură. Ea cruţă multe osteneli şi îngăduie ca puterile cruţate să le întrebuinţăm pentru înaintarea mai departe a adevărului”;

„harta este un prilej de gândire personală. Ea lasă fiecăruia libertatea de gândire, pe care nu ţi-o lasă în aceeaşi măsură rândurile unei cărţi, unde eşti legat cel puţin în timpul citirii de cuvintele şi felul de judecată al autorului. Harta deci ajută, ca puţine alte mijloace de învăţătură, la deprinderea cugetării personale”.

La rândul ei, cercetarea geografică nu poate fi concepută fără hartă, care este necesară atât pentru analiză, cât şi pentru sinteză, fiind util, după George Vâlsan „să se pornească de la hartă, pentru că ea reprezintă structura, ea susţine întreaga lucrare, precum scheletul susţine întreaga făptură omenească”.

În 1909 Emm. de Martonne sublinia importanţa hărţii în cercetarea geografică: „harta topografică este cel mai exact substituent al realităţii. La ea trebuie să se recurgă mereu pentru a studia formele terenului (...). Chiar hărţile topografice la scară mare sunt imagini schematice. Puţină practică topografică este suficientă pentru a convinge că, la scări mai mici de 1:10000 nu este posibil să se reprezinte toate particularităţile reliefului; formele terenului trebuie interpretate. Cu alte cuvinte, harta topografică este numai o schemă, mai mult sau mai puţin fidelă, în funcţie de inteligenţa geografică a cartografului. Trebuie să fim conştienţi de o astfel de realitate pentru a înţelege relaţia care poate să existe între hărţi şi realitate şi deci este necesar să se cunoască concret cum este harta construită” (Lodovisi A. şi Torresani S., 2005, p. 416).

Importanţa hărţii în geografie l-a determinat pe Simion Mehedinţi (1931) să afirme că „cea dintâi pagină de geografie a fost un plan sau o hartă”.

C.O. Sauer scria în 1963 (cf. Lodovisi A. şi Torresani S., 2005, p. 416): „Arătaţi-mi un geograf căruia nu-i trebuie în mod constant hărţile şi nu şi le ţine în jurul lui şi eu voi avea puternice dubii că el a făcut alegerea corectă în viaţă”.

Printre alte categorii de utilizatori şi studentul geograf este un „consumator” de hărţi, pe care trebuie să ştie să le „citească”, decodându-le informaţia, pe care apoi s-o utilizeze eficient. El trebuie să fie în egală măsură capabil să conceapă şi să realizeze hărţi tematice, care să transmită corect şi sugestiv informaţia geografică diferiţilor utilizatori.



Modulul 2

37

Dicţionar Mapamondul (planiglobul) – (lat. mappa mundi), reprezentarea plană a

globului pe o suprafaţă plană, fiind cartografiate separat cele două emisfere în sens longitudinal. Mapamond ceresc – reprezentarea boltei cereşti sub formă de două cercuri tangente.

Planisferul – reprezentarea plană a sferei terestre în totalitatea ei.

Surse documentare


Grigore M. (1994), Elemente de cartografie fizico- şi economico-geografică, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.

Joly F. (1985), La cartographie, Presses Universitaires de France, Paris. Lodovisi A., Torresani S. (2005), Cartografia e informazione geografica. Storia e

tecniche, Pàtron Editore, Bologna. Mehedinţi S. (1931), Terra, introducere în geografie ca ştiinţă, Vol. I-II, Edit. Naţională

S. Ciornei, Bucureşti. Năstase A. (1983), Cartografie - Topografie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2001, 2005), Topografie-Cartografie, Edit.

Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti. Năstase A., Vişan Gh., Osaci-Costache Gabriela (2001), La cartographie et sa place dans

l’enseignement géographique, Comunicări de Geografie, V, p. 575-578. Posea Gr., Armaş Iuliana (1998), Geografie fizică. Terra – cămin al omenirii şi sistemul

solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti. Rigutti Adriana, (2005), Geografia generale. Astronomia e cartografia. Atlanti

scientifici Giunti, Giunti Editore, Firenze-Milano. Vâlsan G. (1930), Noţiuni de cartografie, Bucureşti. * * * (1960), Atlas nationaux, Édit. de L’Academie des sciences de l’URSS, Moscou-

Léningrad.


1. Definiţi următoarele noţiuni: hartă, hartă topografică, plan şi explicaţi

funcţiile hărţii. 2. Ce criterii se folosesc pentru clasificarea hărţilor? 3. Tipuri de hărţi în funcţie de criteriul scară. 4. Tipuri de hărţi în funcţie de criteriul conţinut. 5. Care sunt criteriile după care se clasifică atlasele? Prezentaţi clasificarea

atlaselor după conţinut. 6. Ce sunt atlasele naţionale? Pentru ce ţară s-a realizat primul atlas naţional

şi în ce an? 7. În ce perioadă s-a întocmit Atlasul naţional al României şi ce prevederi s-au

respectat? 8. Ce condiţii trebuie respectate pentru elaborarea unui atlas? Comentaţi! 9. Care este metoda de bază a geografiei şi în ce constă? 10. Aduceţi argumente pentru a susţine importanţa hărţii în geografie.



38

Modulul

3

SCARA HĂRȚII

Conţinut: Unitatea de învăţare 3.1. Definiţia scării. Generalităţi Unitatea de învăţare 3.2. Tipuri de scări

Obiective: Însuşirea noţiunii de scară;

Însuşirea deprinderii de a lucra cu scara hărţii;

Cunoaşterea tipurilor de scări: directă, numerică, grafică (liniară, compusă cu transversale, variabilă);

Sesizarea deosebirilor dintre scara principală şi scara locală.

Cuvinte cheie: scara hărţii, scară numerică, scară directă, scară grafică liniară, scară grafică transversală, scară variabilă, scară locală, scară principală.

Unitatea de învăţare 3.1. DEFINIȚIA SCĂRII. GENERALITĂȚI

Orice hartă prezintă un anumit grad de micşorare a spaţiului real care a fost

reprezentat, neexistând hartă desenată la scara 1:1. În principiu, toate hărţile trebuie să aibă menţionată scara, adică raportul dintre o distanţă „d” măsurată pe hartă şi valoarea reală a acesteia pe teren „D”. Scara este o caracteristică fundamentală a hărţii. Ea influenţează atât ridicările topografice, determinând un anumit grad de analiză a terenului pentru realizarea viitoarei hărţi, cât şi redactarea hărţii, prin efectul ei direct asupra preciziei, lizibilităţii, generalizării etc.

Relaţia care exprimă scara este:

n

1

D

d ,

în care: d = distanţa de pe hartă; D = distanţa corespunzătoare de pe teren; n = numitorul scării, adică numărul care arată de câte ori distanţa „D“ de pe teren a fost micşorată pentru a putea fi reprezentată pe hartă prin corespondenta „d“; 1/n = scara hărţii.



Modulul 3

39

Distanţele „D” şi „d” trebuie să fie exprimate în aceeaşi unitate de măsură. Cu ajutorul acestei relaţii se pot rezolva următoarele probleme:

să se calculeze distanţa „D“ de pe teren când se cunosc distanţa „d“ de pe hartă şi numitorul scării („n”): D = d × n

să se calculeze prin ce distanţă „d“ va fi reprezentată o distanţă de pe teren „D“ când se ştie numitorul scării („n”): d = D/n

să se calculeze numitorul scării unei hărţi, când se cunosc cele două distanţe „D“ şi „d“: n = D/d.

Exemple: 1. Pe o hartă topografică la scara 1: 200 000 lungimea unui drum între două localităţi este de 1,5 cm. Care este lungimea reală a drumului (pe teren)?

D = d × n = 1,5 cm × 200 000 = 300 000 cm = 3 km 2. Lungimea reală a unei pârtii de schi este de 2,7 km. Ce lungime va avea această pârtie pe o hartă la scara 1: 25 000?

10,8cm25000

270000cm

25000

2,7km

n

Dd

3. Lungimea pe hartă a unui râu este de 53 mm, iar lungimea corespunzătoare pe teren este de 2,65 km. Care este scara acestei hărţi?

5000053mm

2650000mm

d

Dn . Scara este 1: 50 000.

De scara hărţii depinde precizia hărţii. Precizia este calitatea unei hărţi pe care erorile de poziţie sunt nule sau minime, ţinând cont de scară şi instrumentele folosite atât în momentul ridicărilor topografice, cât şi atunci când s-a redactat harta. O hartă este precisă dacă poziţia obiectelor şi locurilor figurate este riguros asemănătoare, în raport de scară, cu cea a obiectelor şi locurilor reale de pe teren. În aceste condiţii şi în limitele sistemului de proiecţie adoptat, harta dă utilizatorului un maxim de garanţii pentru a efectua măsurători în condiţiile cele mai bune (F. Joly, 1985, p. 108-109).

Precizia grafică a hărţii este cu atât mai mică, cu cât scara este mai mică. În mod curent se estimează că măsurătorile pe planuri şi hărţi se fac cu o eroare de ±0,2 mm … ±0,5 mm. Precizia grafică se poate calcula cu relaţia:

n

1

P

e

s

,

în care: e = eroarea grafică în milimetri; Ps = precizia grafică în metri; n = numitorul scării hărţii.

De exemplu, precizia grafică cu care se pot efectua măsurători pe o hartă la scara 1:100 000 considerând e = ± 0,5 mm este: Ps = ± 0,5 mm × 100 000 = ± 50 m.

În funcţie de numitor o scară poate să fie mare sau mică. Cu cât numitorul este mai mic în valoare aritmetică cu atât scara este mai mare şi invers, cu cât numitorul este mai mare în valoare aritmetică cu atât scara este mai mică. De exemplu: 1: 50 000 este o scară mare iar 1: 3 000 000 este o scară mică.

Unitatea de învăţare 3.2. TIPURI DE SCĂRI

Scara este de trei tipuri: numerică, directă şi grafică.

Scara numerică se exprimă ca fracţie, în formă generalizată: 1/n sau 1:n, în care numărătorul este egal cu unitatea şi numitorul arată de câte ori s-a făcut micşorarea, de exemplu 1: 10 000.



Modulul 3

40

Scara directă se prezintă de exemplu pentru o hartă la scara 1: 500 000, sub forma: 1 cm = 5 000 m (1 cm = 5 km).

Scara grafică este reprezentarea grafică a scării numerice şi permite determinarea grafică a distanţelor de pe teren.

Scara grafică liniară este cel mai des folosită şi se reprezintă printr-un segment de dreaptă divizat ce materializează scara numerică (fig. 17). Ea stabileşte direct corespondenţa între lungimea unui segment de pe hartă şi cea corespunzătoare de pe teren. Dacă valorile distanţelor de pe hartă se exprimă cel mai frecvent prin submultiplii ai metrului (mm sau cm), cele de pe teren sunt exprimate în m sau km.

Prima diviziune se notează cu zero, iar celelalte cu valorile considerate pe teren. Primul segment din stânga diviziunii zero se numeşte baza sau talonul scării şi se împarte în milimetri.

Precizia scării va fi egală cu 1/10 din bază dacă talonul este împărţit în 10 părţi. Talonul poate fi divizat şi în alte unităţi grafice, de exemplu din 2 în 2 mm. În acest caz, dacă baza este de 1 cm înseamnă că precizia scării va fi de o cincime din bază, talonul fiind împărţit în 5 părţi.

Dimensiunile talonului scării se iau astfel încât distanţelor de pe teren să le corespundă valori „rotunde”. De exemplu, pentru o scară 1:40 000 talonul va fi de 2,5 cm, căruia îi corespunde 1 km pe teren. Scara grafică liniară se poate reprezenta sub diverse forme (vezi A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache, 2000, 2002, 2006). Există şi o scară grafică dublă, la care împărţirea se face pentru două unităţi de măsură: una sus şi una jos, de exemplu sus în km şi jos în mile (fig. 22).

Fig. 22. Scara grafică simplă pentru scara numerică 1: 25 000 (a) şi scara grafică dublă (b)

Scara grafică compusă cu transversale (scara transversală) este alcătuită dintr-un portativ cu 11 linii paralele şi echidistante la 1-2 mm sau mai mult. Fiecare centimetru este marcat cu câte o linie perpendiculară pe portativ. Prima diviziune (considerând de la stânga la dreapta) se notează cu zero, iar celelalte cu valorile corespunzătoare de pe teren. Se scrie unitatea de măsură în care sunt exprimate distanţele de pe teren. Valorile de pe teren se notează, de obicei, sub prima linie de jos a portativului, care devine astfel o scară grafică liniară. Talonul scării se împarte în milimetri atât pe linia de sus cât şi pe cea de jos (fig. 23), dar prima diviziune de sus (luată de la dreapta spre stânga) se uneşte cu diviziunea zero de jos printr-o linie oblică (transversală); a doua diviziune de sus cu prima de jos, a treia de sus cu a doua de jos ş.a.m.d. Transversalele se pot trasa şi invers, unind diviziunea zero de sus cu prima de jos etc., caz în care valorile de pe teren se notează pe linia de sus.

Fig. 23. Scară grafică compusă cu transversale

Precizia scării grafice transversale este de 1/100 din bază. Acest lucru se poate



Modulul 3

41

demonstra astfel (A. Năstase, 1983, p. 44): distanţa AB de pe latura superioară este de 1/10 din baza scării, prin construcţie. Considerăm triunghiurile OAB şi Ors (fig. 24).

Deoarece segmentele r–s şi o–p sunt paralele între ele şi cu AB prin construcţie, rezultă că aceste triunghiuri sunt asemenea.

Prin urmare:

OB

Os

AB

rs şi AB

OB

Osrs ,

dar: 10

1

OB

Os prin construcţie, aşa că:

AB10

1rs .

Deoarece prin construcţie şi AB are tot 1/10 din bază, rezultă:

100

1

10

1

10

1rs din bază.

Fig. 24. Demonstrarea preciziei scării grafice

compuse cu transversale (După A. Năstase,

Gabriela Osaci-Costache, 2001, 2005)

Scara unei hărţi, menţionată pe aceasta, este exactă doar în apropierea centrului de proiecţie. Depărtându-ne de acest centru, deformările cresc şi astfel scara ia valori diferite. Pe hărţile la scară mare aceste variaţii sunt considerate neglijabile, deoarece mărimea teritoriului reprezentat este în mod intenţionat limitată la zona cu deformare lineară foarte mică. În schimb, pe hărţile la scări mici şi care cuprind o mare suprafaţă de teren (de exemplu planisfere), deformările sunt din ce în ce mai mari pe măsură ce ne îndepărtăm de punctul central al proiecţiei sau de linia de deformări nule. În aceste condiţii este imposibil (şi incorect) să se utilizeze scara menţionată pe hartă pentru a face măsurători de distanţe oriunde pe hartă, acea scară fiind valabilă doar într-un anumit loc pe hartă (de pildă în apropierea Ecuatorului pentru o hartă în proiecţie Mercator). Ea este scara principală, adică scara care se întâlneşte de-a lungul liniilor de deformări nule, în punctul central al proiecţiei, deci acolo unde nu se produc deformări. Hărţile la scări mici au însă, aşa cum am arătat, şi o serie de scări locale. Scara locală (scara secundară, scara proprie unui punct) este raportul dintre un segment infinit mic de pe hartă şi lungimea arcului corespunzător de pe elipsoidul de referinţă adoptat şi depinde de direcţia segmentului. Scara locală dă posibilitatea aprecierii mărimii deformărilor în proiecţia cartografică, în comparaţie cu scara principală (Glossaire français de cartographie, 1970). Pe astfel de hărţi, distanţa între două puncte nu se determină prin măsurători pe hartă, ci se calculează pe baza coordonatelor geografice după o formulă care permite determinarea distanţelor prin trigonometrie sferică:

cos AB = (cos ψA cos ψB) + (sin ψA sin ψB) cos ΔλA–B, în care: ψA – colatitudinea punctului A; ψB – colatitudinea punctului B; ψ = 90o-φ; φ – latitudinea; ΔλA-B – diferenţa de longitudine între punctele A şi B. Pentru exemple de calcul vezi A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache (2000, 2002, 2006).

Pentru măsurători de distanţe pe hărţile la scări mici, pe care distanţele sunt afectate de deformările care se produc prin trecerea de la suprafaţa curbă a Pământului la suprafaţa plană a hărţii se foloseşte scara grafică variabilă (de exemplu, pentru unele hărţi construite în proiecţia conică conformă sau în unele proiecţii cilindrice). Se bazează pe principiul conform căruia variaţia scării lungimilor este direct proporţională cu variaţia latitudinii.

După A. Năstase (1983, p. 45) această scară se construieşte astfel: se trasează un număr de drepte paralele şi echidistante, corespunzător paralelelor existente pe hartă. Pe dreapta care coincide cu linia de deformări nule (linia de tangenţă sau de secanţă) se notează scara principală a hărţii, marcându-se fiecare diviziune a bazei cu valoarea de pe



Modulul 3

42

teren în kilometri; prima diviziune din stânga se notează cu zero şi din ea se ridică o perpendiculară care intersectează toate paralelele. Diviziunile de pe celelalte paralele se determină separat: pentru fiecare paralelă se calculează lungimea segmentului ce corespunde valorii de bază considerată pe scara principală. Valorile se scriu o dată în stânga diviziunii 0–0 şi de mai multe ori în dreapta acesteia. Punctele obţinute pe fiecare paralelă în parte, care marchează diviziunile corespunzătoare aceleiaşi valori, se unesc între ele prin linii curbe (fig. 25). Există şi scări variabile la care diviziunile se unesc prin linii drepte.

Fig. 25. Scară grafică variabilă cu linii curbe

(După A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache, 2001, 2005,

cu modificări)

Transformările dintr-un tip de scară în altul sunt de mare utilitate practică:

Transformarea scării numerice (de exemplu 1: 50 000) în scară directă. Scara 1: 50 000 arată că unui cm de pe hartă îi corespund 50 000 cm pe teren (1 cm pe hartă = 50 000 cm pe teren) sau unui mm de pe hartă îi corespund 50 000 de mm pe teren (1 mm pe hartă = 50 000 mm pe teren). Nu trebuie deci decât să transformăm cei 50 000 cm sau 50 000 mm în metri:

1cm pe hartă = 500 m pe teren (1 cm = 500 m);

1mm pe hartă = 50 m pe teren (1 mm = 50 m).

Transformarea scării directe (de exemplu 1 cm = 2 m) în scară numerică. Procedeul este invers, de data aceasta fiind necesar să exprimăm cei 2 m în unitatea de măsură din stânga semnului de egalitate, respectiv în cm:

1 cm pe hartă = 200 cm pe teren şi ca urmare scara numerică este 1:200.

Transformarea scării numerice (de exemplu 1: 100 000) în scară grafică. Se transformă mai întâi scara numerică în scară directă (1 cm = 1000 m; 1 cm = 1 km) şi apoi se desenează scara grafică, ştiind că fiecărei diviziuni de câte 1 cm de pe scară îi vor corespunde pe teren câte 1 km.

Dicţionar

Deformare – diferenţa dintre un element de pe suprafaţa elipsoidului sau

sferei terestre şi omologul său de pe planul de proiecţie. Deformarea lungimilor – diferenţa între lungimea unui arc de cerc de pe planul de proiecţie şi lungimea arcului corespunzător de pe elipsoidul de referinţă sau sfera terestră. Deformarea suprafeţelor – diferenţa între suprafaţa unei figuri de pe planul de proiecţie şi suprafaţa figurii corespunzătoare pe elipsoidul de referinţă sau sfera terestră. Deformarea unghiurilor – diferenţa între unghiul format de două linii pe planul de proiecţie şi unghiul format de liniile corespunzătoare considerate pe elipsoid sau sfera terestră (Glossaire français de cartographie, 1970).

Direcţia principală/direcţii principale – direcţii pe care deformările au valori minime şi maxime. Corespund cu axele elipsei deformărilor. Uneori aceste direcţii coincid cu direcţia meridianelor şi paralelelor (în proiecţiile în care meridianele şi paralelele se intersectează în unghiuri drepte).

Punct (linie) de deformări nule – puncte (linii) unde nu se produc deformări. Punct central al proiecţiei – punct situat de obicei în centrul suprafeţei ce se

proiectează.



Modulul 3

43

Surse documentare

Aruta L., Marescalchi P. (2005), Cartografia. L’uso e la lettura delle carte, Dario

Flaccovio Editore, Palermo. Béguin Michèle, Pumain Denise (2003), La représentation des données géographiques.

Statistique et cartographie, Col. Cursus, Edit. Armand Colin, Paris. Joly F. (1985), La cartographie, Presses Universitaires de France, Paris. Lavagna E., Lucarno G. (2007), Geocartografia. Guida alla lettura delle carte

geotopografiche, Zanichelli Editore, Bologna. Năstase A. (1983), Cartografie - Topografie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2000, 2002, 2006), Topografie-Cartografie. Lucrări

practice, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2001, 2005), Topografie-Cartografie, Edit.

Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti. Rigutti Adriana, (2005), Geografia generale. Astronomia e cartografia. Atlanti

scientifici Giunti, Giunti Editore, Firenze-Milano. Robinson A. H. (1963), Elements of cartography, John Wiley and Sons Inc., New-York -

London.

Întrebări de verificare 1. Definiţi scara de proporţie! 2. Care este formula de bază a scării, la ce foloseşte şi care este modalitatea

de utilizare? 3. De câte tipuri este scara? Exemplificaţi! 4. Ce este scara grafică? 5. Ce se înţelege prin precizia hărţii? 6. Desenaţi o scară grafică liniară pentru scara numerică 1: 500 000! 7. De ce este necesară prezenţa talonului pe scara grafică? 8. Definiţi deformarea. 9. Ce deosebiri există între scara grafică liniară şi cea cu transversale în ceea

ce priveşte precizia? 10. Când se foloseşte scara grafică variabilă?



44

Modulul

4

GENERALIZAREA CARTOGRAFICĂ

Conţinut: Unitatea de învăţare 4.1. Definiţii. Principiile generalizării cartografice Unitatea de învăţare 4.2. Conţinutul generalizării cartografice 4.2.1. Selectarea 4.2.2. Schematizarea 4.2.3. Armonizarea

Obiective: Însuşirea noţiunii de generalizare;

Cunoaşterea conţinutului operaţiilor implicate în generalizare: selectare, schematizare, armonizare.

Cuvinte cheie: generalizare cartografică, selectare cantitativă, selectare calitativă, schematizare structurală, schematizare conceptuală, armonizare.

Unitatea de învăţare 4.1. DEFINIȚII. PRINCIPIILE GENERALIZĂRII CARTOGRAFICE

Faptul că harta este o imagine micşorată a spaţiului geografic, atrage după sine

necesitatea simplificării imaginii reale. Numărul şi densitatea simbolurilor folosite depind, în mod evident, de spaţiul disponibil pentru desen: cu cât micşorarea este mai mare (deci scara hărţii mai mică), cu atât simplificarea se impune mai mult, iar simbolurile folosite vor fi mai abstracte. Cu cât scara devine mai mică, cu atât spaţiul disponibil pentru reprezentarea elementelor de conţinut ale hărţii (desene, inscripţii) devine mai restrâns şi ca urmare expresia grafică trebuie să fie mai sintetică şi deci mai schematică. Sintetizarea se face după regulile impuse de generalizarea cartografică.

Generalizarea cartografică este operaţia care prin selectare, schematizare şi armonizare reconstituie pe o hartă realitatea suprafeţei reprezentate, în trăsăturile sale esenţiale în funcţie de scopul, tema şi scara hărţii, precum şi în funcţie de particularităţile regiunii cartografiate (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 15).



Modulul 4

45

Deoarece toate hărţile sunt desenate în urma unei micşorări a spaţiului geografic, orice reprezentare cartografică este un rezultat al simplificării realităţii, deci al generalizării (fig. 26).

Fig. 26. Generalizarea cartografică.

Reprezentarea unei regiuni pe hărţi la diferite scări (de la 1:100 000 la 1:6 000 000) Sursa: Westermann Sculatlas.Grundausgabe, 1975, p.3.

Generalizarea cartografică respectă următoarele principii (A. Năstase, 1983, p. 312):

principiul corelaţiei între elementele componente ale reprezentării cartografice, ca de pildă corelaţia dintre relief şi hidrografie;

principiul plenitudinii şi al detalierii generalizării, ca de exemplu reprezentarea a cât mai multor detalii fără discontinuităţi în conţinutul hărţii; înlăturarea tendinţei de a lăsa prea multe elemente sau de a elimina prea multe, rămânând goluri;

principiul omogenităţii conţinutului hărţii: generalizarea trebuie să fie omogenă pentru toate foile care compun aceeaşi hartă;

principiul succesiunii în generalizare: generalizarea trebuie să înceapă cu selectarea elementelor importante şi se continuă cu cele mai puţin însemnate, până se realizează densitatea necesară asigurării unui nivel ştiinţific ridicat; de exemplu: se trec mai întâi autostrăzile, şoselele naţionale etc. şi abia apoi, în măsura permisă de scara de reprezentare şi de tematica hărţii şi drumurile de mai mică importanţă;



Modulul 4

46

principiul exagerării raţionale în procesul generalizării: exagerarea elementelor caracteristice ale regiunii sau a acelora care interesează scopul hărţii; de exemplu: pe o hartă turistică se reprezintă cabanele mult mai mari sau se trec traseele turistice, care pentru alte hărţi nu prezintă importanţă şi nu se reprezintă ş.a.m.d.

Unitatea de învăţare 4.2. CONȚINUTUL GENERALIZĂRII CARTOGRAFICE

În cadrul generalizării cartografice rolul operaţiilor de selectare, schematizare

şi armonizare variază în funcţie de tipul de hartă (generală sau tematică), destinaţia hărţii (didactică, ştiinţifică, de popularizare) şi în special de scara la care urmează a fi tipărită, scara condiţionând generalizarea în ansamblu.

4.2.1. SELECTAREA Selectarea vizează alegerea detaliilor (elemente topografice, administrative,

date geografice etc.) care se vor păstra pentru a constitui baza hărţii, în funcţie de scara şi de tematica viitoarei hărţi. În acelaşi timp, elementele secundare (neimportante) dintr-o categorie de elemente se vor elimina (de exemplu, la scări mici se elimină localităţile sub un anumit număr de locuitori). Se pot elimina însă şi categorii întregi de elemente (la scări mici nu se mai reprezintă arealele mici ocupate de livezi, păduri etc.). Selectarea (trierea) acestor elemente se face ţinând cont de importanţa lor şi de rolul lor de repere. Astfel, selectarea permite păstrarea elementelor esenţiale pentru baza topografică, potrivite tematicii hărţii şi cu o localizare corectă.

Prin selectare se înţelege „alegerea obiectelor de acelaşi gen care urmează să fie trecute pe hartă; este vorba deci de contururile, liniile şi punctele de pe hartă (de exemplu, selecţionarea contururilor pădurilor, a liniilor care reprezintă râuri şi pâraie etc.)”. Generalizarea cartografică este „procesul de selectare şi de sintetizare a conţinutului hărţii în scopul realizării unei reprezentări verosimile din punct de vedere ştiinţific” (G.A. Isacenko, 1960, citat de A. Năstase, 1983, p. 311).

Selectarea are două aspecte: cantitativ şi calitativ.

Selectarea cantitativă decide de pildă cât din reţeaua hidrografică se va păstra pe o hartă a populaţiei rurale, ţinând cont că reţeaua hidrografică este un indicator al localizării şi un reper de orientare important. Prin micşorarea scării, pe hartă se va păstra doar reţeaua hidrografică principală.

Selectarea calitativă reduce numărul de deosebiri calitative, stabilind să nu se reprezinte de exemplu decât râurile principale şi doar un tip de mlaştini din cele trei existente în realitate pe teren.

4.2.2. SCHEMATIZAREA Schematizarea este o operaţie de simplificare şi implică două aspecte:

schematizarea structurală şi schematizarea conceptuală.

Schematizarea structurală reprezintă o schematizare a desenului, aplicându-se doar asupra traseelor (contururilor) şi constă în ştergerea sau atenuarea caracteristicilor neglijabile, accentuând în schimb acele caracteristici



Modulul 4

47

importante, care prin micşorare riscă să dispară (fig. 27). Ea depinde foarte mult de tematica hărţii.

Schematizarea structurală conduce la o simplificare (prin eliminarea detaliilor inutile) şi la o interpretare a contururilor (prin eliminarea sau exagerarea punctelor caracteristice, adică a punctelor care servesc la localizare şi identificare: confluenţe, intersecţii de drumuri etc. Totuşi, schematizarea structurală trebuie să permită identificarea elementelor reprezentate, chiar şi atunci când ea este foarte accentuată.

Fig. 27. Generalizarea cartografică:

a. – Un meandru – poligonul de bază ABC rămâne asemenea cu el însuşi;

b. – O confluenţă – cotul de confluenţă este exagerat pentru a marca mai bine captarea;

c. – un drum montan – nu se şterg serpentinele

care conturează poligonul format;

d. – o peninsulă stâncoasă – aspectul foarte dantelat al ţărmului trebuie să rămână marcat

Sursa: F. Joly, 1985.

Schematizarea structurală este singura operaţie de generalizare care poate fi automatizată (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 16), însă nu există încă programe satisfăcătoare de generalizare automată (op. cit., p. 18).

Schematizarea conceptuală conduce la utilizarea unor simboluri mai sintetice şi în număr mai redus. Acest fapt este legat cel mai frecvent de o reducere a scării hărţii. După M. Béguin şi D. Pumain (2003, p. 18) se ajunge astfel la o modificare a modului de reprezentare, care implică cel mai frecvent o schimbare a modului de implantare (poziţionare) grafică. De exemplu, dacă un oraş este reprezentat în extensiune reală la scară mare (implantare zonală), el se reduce la un semn la o scară mică (implantare punctuală, fig. 28).

Fig. 28. Generalizarea unui plan de oraş – cvartalele sunt

reunite pe măsura micşorării scării, astfel încât să elimine căile de comunicaţie mai puţin importante, până se ajunge la o

reprezentare punctuală.

Sursa: M. Béguin, D. Pumain, 2003.



Modulul 4

48

4.2.3. ARMONIZAREA

Armonizarea se referă la punerea în concordanţă a poziţiilor relative a

elementelor păstrate pe hartă, care are ca scop conservarea relaţiilor spaţiale existente pe teren.

Totodată, armonizarea pune într-o legătură coerentă cele două operaţii anterioare. După M. Béguin şi D. Pumain (2003, p. 20) aceasta este de fapt căutarea unui echilibru între nevoile de simplificare, necesitatea de a menţine o localizare precisă a fenomenelor reprezentate şi selecţiile grafice operate.

Surse documentare


Lavagna E., Lucarno G. (2007), Geocartografia. Guida alla lettura delle carte geotopografiche, Zanichelli editore, Bologna.

Lodovisi A., Torresani S. (2005), Cartografia e informazione geografica. Storia e tecniche, Pàtron Editore, Bologna.

Joly F. (1985), La cartographie, Presses Universitaires de France, Paris. Năstase A. (1983), Cartografie - Topografie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2001, 2005), Topografie-Cartografie, Edit.

Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2000, 2002, 2006), Topografie-Cartografie. Lucrări

practice, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti. Testi E. (1970), Come nasce una carta, Collezione Didattica, Istituto Geografico

Militare, Firenze.

Întrebări de verificare 1. De ce apare necesitatea generalizării cartografice? 2. Ce relaţie există între scară şi generalizarea cartografică? 3. Ce este generalizarea? 4. Toate hărţile sunt generalizate? Explicaţi! 5. Care sunt principiile generalizării cartografice? 6. Explicaţi principiul exagerării raţionale în procesul generalizării. 7. Ce operaţii cuprinde generalizarea cartografică? 8. Ce deosebire este între selectarea cantitativă şi cea calitativă? 9. Prezentaţi comparativ schematizarea structurală şi schematizarea

conceptuală! 10. Ce este armonizarea şi ce rol are în procesul generalizării cartografice?



49

Modulul

5

LIMBAJUL CARTOGRAFIC

Conţinut: Unitatea de învăţare 5.1. Definiţia limbajului cartografic. Caracteristici Unitatea de învăţare 5.2. Simboluri Unitatea de învăţare 5.3. Componentele limbajului cartografic

Obiective: Cunoaşterea caracteristicilor limbajului cartografic;

Însuşirea componentelor limbajului cartografic;

Însuşirea noţiunii de simbol şi a caracteristicilor sale.

Cuvinte cheie: limbaj, limbaj cartografic, simbol, semne convenţionale, pictogramă, ideogramă, şablon, simbol proporţional, legenda hărţii, implantare grafică, variabilă vizuală.

Unitatea de învăţare 5.1. DEFINIȚIA LIMBAJULUI CARTOGRAFIC. GENERALITĂȚI

Dezvoltarea unei concepţii spaţiale este influenţată de experienţă și de abstractizare. Dacă experienţa rezultă din interacţiunea, prin senzaţii, cu lumea înconjurătoare, abstactizarea se formează ca o elaborare ulterioară. Abstractizarea se realizează prin reprezentări care pot rămâne la stadiul de producţii mentale sau pot fi redate pe un material (tăbliţe de argilă, piele, pergament, hârtie etc.) sau pot fi redate virtual, în cazul ale imaginilor generate cu ajutorul computerului.

Specialiştii în cartografie sunt de acord că, aşa cum un limbaj exprimă prin intermediul unui sistem de semne o serie de informaţii, gânduri etc., şi cartografia este o formă de expresie, un adevărat limbaj. Acest fapt a fost sesizat încă din 1931 de către Simion Mehedinţi în „Terra” (vol. I, p. 428): „hărţile vorbesc oricui aceeaşi limbă”. C.O. Sauer scria în 1963 că „harta vorbeşte dincolo de barierele limbajului, uneori e considerată ca limbajul geografiei” (cf. Lodovisi A. şi Torresani S., 2005, p. 416).

În limbajul cartografic alfabetul este constituit din semne grafice elementare



Modulul 5

50

(punct, linie, pată), cuvintele sunt variabilele vizuale, iar regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze sunt regulile percepţiei vizuale. Limbajul cartografic este un limbaj universal, deoarece se folosesc simboluri care pot fi înţelese de toată lumea.

Cunoaşterea acestui limbaj cu scopul utilizării lui mai eficiente este obiectul a ceea ce J. Bertin a denumit în 1973 „semiologie grafică” (gr. semeion – semn + logos – studiu). Ea permite evaluarea avantajelor şi limitelor variabilelor vizuale folosite în simbolismul cartografic, ducând la formarea regulilor necesare unei folosiri corecte a limbajului cartografic.

M. Béguin şi D. Pumain (2003, p. 40) sunt de părere că limbajul cartografic cuprinde ansamblul mijloacelor grafice care permit diferenţierea, compararea, ordonarea şi memorarea informaţiilor trecute pe hartă. Acest limbaj are anumite caracteristici. El este:

vizual – supus regulilor generale ale percepţiei vizuale, care variază în anumite limite de la om la om;

universal – înţeles de toţi. Pentru a mări eficienţa transmiterii informaţiei se folosesc anumite convenţii, care permit o „decodare” mai rapidă a semnificaţiilor. Astfel, nordul este în partea de sus a hărţii, relieful se reprezintă pe hărţile topografice actuale prin curbe de nivel, reţeaua hidrografică se colorează în albastru pe hărţile policrome etc. Numeroasele convenţii internaţionale au creat anumite „obişnuinţe” în reprezentările cartografice tematice (geologice, pedologice ş.a.), impunând legende comune. Aceste norme stabilesc o simbolistică ce devine de referinţă pentru „citirea” hărţilor ulterioare.

clar şi coerent: pentru a fi eficient, limbajul cartografic trebuie pe de o parte să elimine elementele inutile de pe hartă, supraîncărcarea şi ambiguitatea, iar pe de alta să combine raţional diversele semne de care dispune. Acestea, formând un sistem de semne, sunt dependente unele de altele.

Unitatea de învăţare 5.2. SIMBOLURI

O hartă apare ca un ansamblu de semne şi culori care „traduc” informaţia reală

(de pe teren). Informaţiile (materiale sau conceptuale) sunt transmise utilizatorului hărţii prin intermediul simbolurilor, care sunt stabilite pe baza unei convenţii propuse „cititorului” de către realizatorul hărţii. Această convenţie, care se referă de fapt la corespondenţa dintre fiecare informaţie şi simbolul atribuit ei, este redată în cadrul legendei hărţii. Astfel, legenda este un rezumat explicativ al convenţiilor adoptate şi care facilitează „citirea” hărţii.

Prin simbol se înţelege (Glossaire français de cartographie, 1970): o indicaţie grafică, numerică sau alfanumerică atribuită unui fenomen

pentru a facilita descrierea sa, sugerând aria pe care o ocupă;

o reprezentare grafică a unui obiect sau fapt sub o formă evocatoare, simplificat sau schematizat, fără implantare riguroasă.

Încă de la primele hărţi a existat tendinţa de a utiliza simboluri „naturale”, care să fie recunoscute uşor. „Pe hărţile anterioare secolului al XVIII-lea relieful era redat întâmplător, prin puţine elemente. Se folosea, ca semn grafic, movila umbrită spre sud-est (deci luminată dinspre nord-vest), desenată izolat, în grupuri sau în şiruri şi având dimensiuni constante. Cartografierea râurilor s-a făcut prin semne grafice care nu



Modulul 5

51

diferă decât foarte puţin faţă de cele actuale. Mai precis, pe hărţile policrome reprezentarea râurilor s-a făcut prin trasarea unei linii (mai mult sau mai puţin sinuoase) pentru cursul superior sau pentru râurile mici şi prin marcarea albiei minore cu două linii (de culoare albastră) pentru râurile mari şi, în general, pentru cursul inferior. Între cele două linii suprafaţa se colora (de obicei cu bleu). Acest mod de cartografiere a fost aplicat pe hărţile la scări mari şi mijlocii. Pe hărţile în alb-negru apele curgătoare apăreau ca nişte fire de culoare neagră, a căror grosime creştea de la izvor spre vărsare. În secolul al XVIII-lea pădurile erau reprezentate pe hărţi prin simbolul grafic al unor copaci, simbol introdus în cartografie încă din secolul al XV-lea de Nicolaus Germanus şi folosit şi de Homann, Lotter, Reilly şi alţii până în pragul veacului al XIX-lea. Deşi aveau un simbol grafic – copacul – pădurile nu aveau pe hartă contur, nu aveau un areal clar delimitat. Dacă în hărţile mai vechi dimensiunile copacilor erau mai mari, treptat ele au descrescut, până la eliminarea completă a trunchiului, ajungându-se ca în hărţile secolului al XIX-lea să se redea doar coroana (sub formă de cerc). În acest mod s-a ajuns, după cum arăta Ana Toşa-Turdeanu (1975), de la reprezentarea figurativă (copacul) la semnul convenţional – cerculeţul” (Gabriela Osaci-Costache, 2001, 2002, 2004).

Şi în prezent albastrul simbolizează reţeaua hidrografică, verdele prezenţa pădurilor sau „verdele” câmpiilor, albul prezenţa gheţarilor etc., fiind culori cu putere evocatoare universală.

Se consideră (F. Joly, 1985, p. 13) că simbolurile sunt de mai multe tipuri (fig. 29): semne convenţionale, semne simbolice, pictograme, ideograme, şabloane, simboluri proporţionale:

semnele convenţionale: - sunt schiţe, centrate în poziţie reală pe hartă, facilitând identificarea unui

obiect a cărui suprafaţă la scară e prea mică pentru a-l caracteriza (Glossaire français de cartographie, 1970);

- sunt semne grafice cu ajutorul cărora se reprezintă pe hărţi şi planuri detaliile de planimetrie şi relief (STAS 7488-82 – Măsurători terestre - geodezie, topografie, fotogrammetrie, cartografie şi cadastru);

semne simbolice – sunt figuri evocatoare amplasate în poziţie reală pe hartă sau cu poziţie uşor determinabilă;

pictogramele – sunt simboluri foarte uşor de recunoscut, folosite pentru reprezentarea obiectelor sau fenomenelor (silueta unui avion pentru aeroport, vapor pentru şantier naval, ancoră pentru port etc.); sunt frecvent folosite pe hărţile şcolare sau turistice;

ideogramele – sunt pictograme reprezentând un concept sau o idee sau, altfel spus „traducerea” unui concept printr-un simbol (de exemplu secera şi ciocanul pentru a simboliza comunismul);

şabloanele – reprezintă o structură constituită prin repetarea regulată a unui element grafic, fie simbol sau ansamblu de simboluri, pe o anumită suprafaţă delimitată, definind poziţia obiectului reprezentat; exemple de şabloane pe harta topografică: viile, livezile, tufărişurile, jnepenişurile, mlaştinile;

simbolurile proporţionale – sunt simboluri cu dimensiuni variabile în funcţie de mărimea fenomenului/elementului reprezentat.

Fig. 29. Simboluri cartografice: a – semne convenţionale;

b – semne simbolice; c – pictograme; d – ideograme;

e – şabloane; f – simboluri proporţionale

Sursa:. Joly, 1985.



Modulul 5

52

Unitatea de învăţare 5.3. COMPONENTELE LIMBAJULUI CARTOGRAFIC

Pentru a întocmi o reprezentare cartografică, semnele elementare se distribuie

fiecare în parte după o anumită fixare (implantare) grafică, dar ele se pot şi combina pentru a forma figuri, ţinând cont de variabilele vizuale. Fixarea grafică (pe hartă) poate fi:

punctuală – când suprafaţa ocupată este nesemnificativă, dar localizarea este precisă;

lineară – se aplică unei linii; lăţimea este neglijabilă în comparaţie cu lungimea, care poate fi trasată cu exactitate;

areală sau zonală – se referă la o suprafaţă suficient de mare pentru a fi reprezentată printr-o suprafaţă micşorată proporţional şi de aceeaşi formă cu cea de pe teren.

Nu este necesar să existe o echivalenţă între felul localizării grafice şi cel al localizării geografice. De exemplu, un semn punctual poate reprezenta o informaţie care se referă la o zonă, cum ar fi un semn simbolizând numeric populaţia zonei (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 41).

Variabila vizuală este un mod de a face să varieze semnele grafice, prin variaţie transmiţându-se informaţia vizuală. J. Bertin (1973; citat de F. Joly, 1985, p. 11-12) a distins şase variabile vizuale sau variabile retiniene (forma, mărimea, orientarea, valoarea sau intensitatea, culoare, granulaţia), la care M. Béguin şi D. Pumain (2003, p. 41) au mai adăugat structura-textura (rasterul).

Forma se defineşte prin aspectul exterior (înfăţişare) şi este cel mai uşor de identificat (la fel ca şi mărimea şi culoarea), permiţând o evaluare calitativă precisă a elementelor. Variaţiile formei nu se pot utiliza pentru a reprezenta cantităţi sau ordonări de elemente.

Formele pot fi geometrice (pătrat, cerc, triunghi etc.) sau simbolice. Pe o hartă nu se pot folosi decât cel mult 10 forme diferite. Trebuie evitată

asocierea formelor geometrice clasice (cerc, pătrat, triunghi), pe care ochiul le separă mai greu, dar se pot asocia cercuri, cruci, coloane orientate (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 43).

Forma se poate folosi în toate tipurile de implantare grafică: punctuală, lineară şi zonală. În acest ultim caz M. Béguin şi D. Pumain (2003, p. 43) consideră că termenul de formă este înlocuit de cel de textură. Dacă forma utilizată în compoziţia texturii este simbolică se utilizează termenul de „şablon”.

Formele evocatoare sunt utilizate mai ales pe hărţile şcolare (în special la clasele mici) şi turistice deoarece sunt uşor de identificat şi de memorat.

Mărimea se referă la dimensiunile unui element (lungime, lăţime, rază, suprafaţă, volum) şi poate fi proporţională cu cea a obiectului reprezentat. Variabila mărime sugerează cel mai bine diferenţele cantitative. Deşi, teoretic, dimensiunile semnelor pot varia foarte mult, se ţine cont ca şi cea mai mică figură să fie vizibilă pe hartă (cercul vizibil cu cele mai mici dimensiuni are un diametru de 0,2 mm). Scara hărţii şi formatul acesteia influenţează mărimea semnelor folosite.

Orientarea (unghiul dintre axa unei verticale şi o figură lineară) este o bună variabilă selectivă, mai ales în implantare zonală, deoarece ochiul percepe uşor schimbările de orientare.

Culoarea este o variabilă selectivă şi asociativă uşor de perceput de ochiul omenesc, care poate recunoaşte o gamă mare de culori. Există circa 30 000 de nuanţe, dar ochiul distinge în mod obişnuit circa 8-9 din fiecare culoare. Albul (deşi nu este culoare) se foloseşte cu mare precauţie, deoarece prezenţa sa pe hartă este asociată cu absenţa informaţiei în respectivul areal ori cu o lipsă a



Modulul 5

53

elementului/fenomenului studiat, putând duce la interpretări greşite ale informaţiei transmise pe această cale.

Culoarea are o mare valoare estetică şi permite cel mai bine diferenţierea (selectarea) semnelor care reprezintă elemente de natură diferită. Se foloseşte aşadar pentru a face diferenţieri calitative, dar poate reda şi ordonări de elemente, caz în care trebuie să i se adauge variabila valoare (intensitate). Prin adăugarea de alb (cel mai frecvent) sau negru culoarea este deschisă sau închisă, obţinându-se degradeuri, cel mai corect al unei singure culori, pentru a nu împestriţa harta. Trebuie să existe însă un contrast suficient între tentele folosite pentru a nu exista ambiguităţi în citirea hărţii.

Culorile trebuie folosite cu discernământ pe hărţile tematice: ”preţioasa

contribuţie a culorilor (...) furnizează o gamă de valori de tonuri diferite mai mare

decât cea care se poate obţine prin folosirea griurilor (...). Se va ţine cont că, totuși,

folosirea mai multor culori pe aceeași suprafaţă, dând naștere la raporturi complicate

din cauza numeroaselor variaţii de ton, de intensitate și de valoare a culorilor,

necesită o grijă specială în dozarea contrastelor (...). O hartă tematică care să aibă

aspectul unei haine a lui Arlechino, chiar dacă reușeșete în mod brutal să evidenţieze

obiectele pe care le propune, va fi întotdeauna neplăcută” (Traversi C., 1970, p. 318).

Pentru a reprezenta diferenţieri calitative se recurge la utilizarea culorilor evocatoare (simbolice), care diferă în funcţie de tematica hărţii: pentru harta utilizării terenurilor viile se reprezintă în violet, culturile cerealiere în galben; pe hărţile topografice elementele de vegetaţie se redau în verde, curbele de nivel în maro roşcat (sau în portocaliu pe hărţile englezeşti), hidrografia în albastru; pe hărţile geologice Cretacicul se colorează în verde, Jurasicul în albastru, Neogenul în galben; pe hărţile climatice aspectele pluviometrice se redau în albastru etc.

Nu se poate da o interpretare universală tentelor de culoare pentru că practicile culturale variază de la o ţară la alta, influenţând percepţia: de exemplu, hărţile realizate în Asia sunt frecvent în tente pastel, în timp ce altele, publicate în Africa, utilizează tente vii (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 58).

Culoarea se foloseşte atât pentru semne punctuale, cât şi lineare, dar este eficientă mai ales în cadrul arealelor.

Valoarea (intensitatea) este echivalentă cu tenta, în cazul culorilor. Reprezintă raportul dintre cantităţile totale de alb şi negru dintr-o anumită suprafaţă. La hărţile în alb-negru variaţia valorii se obţine printr-o suită de griuri (mergând de la alb la negru). Ochiul poate distinge până la 6-7 intensităţi de gri. Totuşi, pe hartă este bine să nu se folosească mai mult de 5-7 clase de alb/negru (Lodovisi A., Torresani S, 2005).

În cazul culorilor tenta de culoare se obţine prin adăugarea în culoarea pură a unei anumite cantităţi de alb (alb sau negru, după alţi autori), deschizând sau întunecând culoarea.

Granulaţia este o variaţie a mărimii semnelor folosite, fără a modifica proporţia de alb/negru (sau de culoare/alb, culoare/negru) pe unitatea de suprafaţă. Permite reprezentarea caracteristicilor ordonate, fiind totodată şi o variabilă selectivă şi asociativă.

Textura-structura diferenţiată de M. Béguin şi D. Pumain (2003, p. 64) se consideră a fi un caz particular al variabilei vizuale formă, pentru că realizarea acesteia se bazează pe alegerea unei forme care se repetă, acoperind o suprafaţă. Se foloseşte în implantare zonală, având acelaşi rol ca şi culoarea, dar la hărţile în alb/negru.

Prin textură autorii citaţi înţeleg forma atribuită elementului grafic constitutiv de bază (textură punct, textură reţea). Se pot folosi elemente grafice de formă simplă, dar şi mai complexe (şabloane).

Structura se referă la modul de repartiţie şi de dispunere a acestor elemente.



Modulul 5

54

Dacă elementele constitutive sunt repartizate uniform (la intervale egale), structura este regulată, iar dacă intervalele sunt inegale ori repartizarea este neordonată, structura este neregulată.

Pentru ordonarea seriilor de elemente va varia cantitatea de alb şi negru a aceleiaşi texturi-structuri. Dacă este necesar să se diferenţieze calitativ o serie de elemente, atunci se utilizează altă textură-structură pentru fiecare element (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 64).

Surse documentare


Haggett P. (2004), Geografia. L’ambiente globale e gli strumenti del geografo, vol. 2, Zanichelli editore, Bologna.

Joly F. (1985), La cartographie, Presses Universitaires de France, Paris. Lavagna E., Lucarno G. (2007), Geocartografia. Guida alla lettura delle carte

geotopografiche, Zanichelli editore, Bologna. Lodovisi A., Torresani S. (2005), Cartografia e informazione geografica. Storia e

tecniche, Pàtron Editore, Bologna. Mehedinţi S. (1931), Terra, introducere în geografie ca ştiinţă, Vol. I-II, Edit. Naţională

S. Ciornei, Bucureşti. Năstase A. (1983), Cartografie - Topografie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2000), Reconstituirea peisajului geografic din

subcarpaţii dintre Râul Târgului şi Dâmboviţa pe baza documentelor cartografice, Comunicări de Geografie, IV, p. 319-324.

Osaci-Costache Gabriela (2004a, 2008), Cartografie, Edit. Universitară, Bucureşti. Osaci-Costache Gabriela (2004b), Muşcelele dintre Dâmboviţa şi Olt în documente

cartografice. Reconstituirea şi dinamica peisajului geografic în secolele XVIII – XX, Edit. Universitară, Bucureşti.

Traversi C. (1970), Le carte tematiche per scopi geografici, L’Universo, L, 1, p.303-318.

Întrebări de verificare 1. Ce se înţelege prin limbaj cartografic? Explicaţi de ce este un „limbaj”! 2. Ce caracteristici are limbajul cartografic? Explicaţi-le! 3. Ce sunt simbolurile în cartografie? 4. Ce tipuri de simboluri se pot diferenţia? 5. Ce deosebiri există între semnele convenţionale şi semnele simbolice? 6. Ce deosebiri există între pictograme şi ideograme? 7. Ce se înţelege prin variabile vizuale şi care sunt acestea? 8. Explicaţi variabilele vizuale formă şi mărime! 9. Explicaţi variabilele vizuale orientare şi textură-structură! 10. Explicaţi variabila vizuală culoare!



55

Modulul

6

PROIECȚII CARTOGRAFICE

Conţinut: Unitatea de învăţare 6.1. Forma Terrei 6.1.1. Forma de sferă 6.1.2. Forma de elipsoid de rotaţie (revoluţie) 6.1.3. Forma de geoid 6.1.4. Forma de geoid pară (terroid, telluroid) Unitatea de învăţare 6.2. Sfera şi elementele ei Unitatea de învăţare 6.3. Coordonatele geografice Unitatea de învăţare 6.4. Sisteme de proiecţii 6.4.1. Generalităţi. Elementele unui sistem de proiecţie 6.4.2. Clasificarea sistemelor de proiecţie 6.4.2.1. Clasificarea după deformări 6.4.2.2. Clasificarea după poziţia suprafeţei de

proiecţie faţă de sfera terestră 6.4.2.3. Clasificarea după modul de construcţie.

Principalele proiecţii 6.4.2.3.1. Proiecţiile azimutale (zenitale) 6.4.2.3.2. Proiecţiile cilindrice 6.4.2.3.3. Proiecţiile conice 6.4.2.3.4. Proiecţiile policonice 6.4.2.3.5. Proiecţiile convenţionale 6.4.2.3.6. Proiecţiile poliedrice 6.4.2.3.7. Proiecţiile derivate 6.4.2.4. Clasificarea după utilizare

Obiective: Însuşirea noţiunilor: elipsoid de rotaţie, geoid, geoid pară;

posibilitatea argumentării lor;

Însuşirea noţiunilor: sferă, zonă sferică, fus sferic, trapez sferic, calotă sferică, cerc mare, cerc mic, ortodromă, loxodromă;

Însuşirea noţiunilor: coordonate geografice, latitudine, longitudine, colatitudine;

Cunoaşterea principalelor meridiane origine folosite;

Definirea sistemelor de proiecţie şi a elementelor acestora;

Cunoaşterea caracteristicilor sistemelor de proiecţii după deformări,



Modulul 6

56

după poziţia planului de proiecţie faţă de sfera terestră, după modul de construcţie;

Cunoaşterea celor mai utilizate proiecţii, a caracteristicilor, domeniilor şi posibilităţilor de utilizare.

Cuvinte cheie: forma Pământului, dimensiunile Pământului, sferă, elipsoid de rotaţie, geoid, terroid, latitudine, colatitudine, longitudine, paralelă, meridian, sistem de proiecţie, deformare, plan de proiecţie.

Unitatea de învăţare 6.1. FORMA TERREI

Studiul formei şi dimensiunilor Pământului a constituit şi constituie una din preocupările importante ale măsurătorilor terestre şi are implicaţii majore în cartografie (pentru realizarea proiecţiilor cartografice).

6.1.1. FORMA DE SFERĂ În cazul în care se face abstracţie de diferitele denivelări ale Terrei, aceasta se

poate aproxima cu o sferă, formă care a fost pusă în evidenţă de-a lungul veacurilor prin analogii şi observaţii. În antichitate, s-a emis ideea sfericităţii Pământului (Anaximandru din Milet, 610-546 î.Hr.) şi tot vechii greci au adus dovezi în acest sens, observând umbra planetei noastre pe Lună în timpul eclipselor de Lună (numai un corp rotund poate lăsa o umbră rotundă) sau faptul că la o corabie care se îndepărtează de ţărm dispare din câmpul vizual mai întâi corpul acesteia, şi pe urmă catargul.

Primul care a reuşit să demonstreze, prin măsurători şi calcule sfericitatea Pământului a fost geograful, matematicianul şi astronomul Eratostene Batavus (275-195 î.Hr.). Acesta, pe când era custode al celebrei biblioteci din Alexandria (Egipt) a observat că la Syene (oraşul Assuan de azi), în timpul solstiţiului de vară (21 iunie după calendarul nostru) Soarele era vizibil, la amiază, din fundul unui puţ, ceea ce demonstra că razele sale cădeau perpendicular pe suprafaţa Terrei în acel loc. Peste un an, tot la 21 iunie, Eratostene se afla la Alexandria (la nord faţă de Syene) şi a observat că la amiază razele Soarelui făceau un unghi cu verticala locului. A calculat unghiul prin raportul dintre umbra şi înălţimea unui gnomon şi a obţinut o valoare de 1/50 din circumferinţa unui cerc, adică o valoare de 7o12’.

Eratostene a pornit de la premizele că Pământului este o sferă şi că razele Soarelui ajung la sol paralele între ele. În acest caz, unghiul α măsurat la Alexandria este egal cu unghiul α’ (fig. 30), fiind unghiul dintre Assuan şi Alexandria.

Deoarece distanţa dintre aceste două localităţi era deja măsurată şi se cunoştea că are 5000 de stadii egiptene, însemnă că unghiului la centru de 7o12’ îi corespundea un arc de cerc cu o lungime de 5000 de stadii, iar lungimea unui cerc meridian este deci egală cu: 5000 stadii × 50 = 250 000 stadii.

Considerând o stadie egipteană egală cu 162 m, rezultă că lungimea meridianului determinată de Eratostene era de:

250 000 stadii × 162 m = 40 500 000 m, în loc de circa 40 000 000 m cât s-a obţinut în prezent prin măsurători. Diferenţa



Modulul 6

57

dintre cele două valori are mai multe cauze (eroarea de determinare a diferenţei zenitale între cele două localităţi, faptul că cele două localităţi nu sunt situate pe acelaşi meridian, diferenţa de longitudine fiind de 2o53’). Totodată, nu se cunoaşte exact corespondenţa în metri a stadiei egiptene (162 m, 177,6 m sau 185 m) şi nici locul exact unde a fost fixat gnomonul, în Alexandria.

Fig. 30. Demonstrarea sfericităţii Terrei de către

Eratostene

Sursa: J.-P. Allix, J. Soppelsa, 1981, cu modificări.

Mai târziu, Posidonius (135-51 î.Hr.) a folosit aceeaşi metodă de calcul ca şi Eratostene şi a obţinut lungimea unui cerc meridian egală cu 240 000 stadii, adică în sistemul metric: 240 000 stadii × 162 m = 38 880 000 m.

Astronomul Hiparh (Hipparchos, Hiparc, 190-125 î.Hr.) a fost primul care a divizat circumferinţa Terrei în 360o, intuind că pentru o corectă localizare şi reprezentare (desenare) a hărţilor era necesară calcularea longitudinii şi latitudinii. El a împărţit Pământul cu ajutorul unei reţele imaginare de paralele şi meridiane, ca şi Eratostene, primul care a desenat o reţea de linii de referinţă care treceau prin localităţi, linii precursoare ale meridianelor şi paralelelor (fig. 31).

Fig. 31. Lumea cunoscută într-o reproducere modernă a hărţii lui Eratostene

(sec. III î. Hr.). Se observă reţeaua de linii, precursoare ale meridianelor şi paralelelor Sursa: Lavagna E., Lucarno G., 2007, p. 16.

Prima confirmare a sfericităţii Pământului a fost adusă de Magellan, care a înconjurat Pământul pe apă.

La începutul Evului Mediu, pe fondul unui regres general al ştiinţelor, s-au emis diferite concepţii asupra formei Pământului, considerându-se că acesta ar avea fie forma unui dreptunghi, fie a unui disc ce pluteşte pe ocean sau chiar a unui taler fixat pe nişte coloane etc. Tot în Evul Mediu au existat şi concepţii ştiinţifice corecte asupra formei planetei noastre. Arabii, păstrători ai concepţiilor corecte ale lui Ptolemeu şi care recunoşteau ideea sfericităţii Pământului, au încercat efectuarea unor



Modulul 6

58

măsurători pentru determinarea lungimii unui grad de latitudine. „Epoca” măsurătorilor pentru determinarea lungimii arcului de meridian şi

respectiv a dimensiunilor Pământului a început în Franţa. Dr. Fernel a măsurat în 1525 distanţa dintre Paris şi Amiens, obţinând pentru un arc de meridian de 1o la latitudinea medie dintre cele două localităţi o valoare de 57 070 toises (1 toise = 1,94904 m), adică 111231,71 m. Richard Norwood a măsurat în 1633 distanţa dintre Londra şi York, obţinând pentru lungimea arcului de meridian de 1o valoarea de 367 176 picioare (1 picior = 0, 3048 m), adică 111 915 m (A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache, 2001, 2005, p. 45).

Metoda triangulaţiei a revoluţionat măsurătorile terestre. După unii autori, metoda ar fi fost cunoscută încă din Egiptul Antic, după alţii ar fi fost inventată în Italia, de către arhitectul genovez Leon Battista Alberti (1445) şi difuzată în Europa (1533) de către matematicianul flamand Gemma Frisius (profesorul lui Mercator). După alţi cercetători, aplicarea ei se datorează profesorului spaniol Pedro Esquivel de la Universitatea d’Alcalo de Henares. În mod sigur, aplicarea ei practică se datorează olandezului Snell van Royen, cunoscut ca Willebrordo Snellius (1580-1626) şi este prezentată în lucrarea „Eratosthenes Batavus, de Terrae Ambitus vera quantitate, a Willebrordo Snellius, Lugundi-Batavorum 1617”. Snellius a aplicat triangulaţia pentru a determina lungimea arcului meridian dintre localităţile Bergen op Zoom şi Alkmaar, pentru care a obţinut 55 022 toises, adică 107 238 m pentru un arc de meridian de 1o (A. Năstase, 1983, p. 65-66).

Astronomul francez J. Picard, a obţinut pentru un arc de meridian de 1o, 57060 toises, adică 112212 m.

6.1.2. FORMA DE ELIPSOID DE ROTAŢIE (REVOLUŢIE)

Fizicianul englez Isaac Newton a observat că Jupiter este o planetă turtită la

poli şi care are o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. El a bănuit că şi Pământul este turtit la poli şi bombat la Ecuator, fapt pe care l-a demonstrat în 1687, an în care a descoperit legea atracţiei universale, conform căreia forţa de atracţie Fa dintre două corpuri este direct proporţională cu produsul celor două mase m1 şi m2 şi invers proporţională cu pătratul distanţei r dintre centrele celor două corpuri:

,r

mmkaF

221

în care k = (6,6732 ± 0,0031) 1011 N∙m2/kg2; k reprezintă constanta atracţiei universale.

Ca urmare a rotirii planetei în jurul axei polilor apare o forţă centrifugă de inerţie F, perpendiculară pe axa polilor şi îndreptată spre exteriorul Pământului. Această forţă centrifugă de inerţie se însumează vectorial cu greutatea G (G = m × g), care este îndreptată spre centrul Pământului. Acceleraţia gravitaţională g variază cu latitudinea, însă foarte puţin, în jurul valorii medii de 9,80665 m/s2 (gpol = 9,831 m/s2; gecuator = 9,797 m/s2). În schimb, forţa centrifugă are valori mari la ecuator şi tinde spre zero la poli.

Isaac Newton împreună cu olandezul Cristiaan Huygens, cel care a elaborat teoria clasică a forţelor centrifuge, au arătat că la Ecuator forţa centrifugă este mai mare, forţa gravitaţională mai mică (pentru că raza este mai mare) şi prin urmare Terra este mai bombată la Ecuator şi mai turtită la poli. Faptul a fost demonstrat şi de măsurătorile ulterioare: lungimea arcului de 1o pe meridian este mai mare la poli decât la Ecuator şi deci Terra are forma unui elipsoid de rotaţie (revoluţie).

Măsurătorile efectuate cu ajutorul pendulului de către J. Richers la Paris şi Cayenne (în Guyana) au confirmat teoria lui Newton asupra formei Pământului. Primele măsurători efectuate în acest scop au fost cele ale fraţilor Cassini, care din cauza determinării greşite a latitudinilor au ajuns la concluzia eronată că Pământul



Modulul 6

59

este turtit la Ecuator şi alungit spre poli, având formă fusiformă (A. Năstase, 1983, p. 66).

În urma acestor rezultate contradictorii, Academia Franceză de Ştiinţe a organizat aşa-numitele „expediţii celebre”:

în regiunea ecuatorială, la Quito (în Ecuador), între anii 1735-1745, condusă de Bouguer, La Condamine şi Godin;

în Laponia (1736), condusă de Clairaud şi Maupertuis;

la latitudini medii, pentru măsurarea arcului de meridian dintre Dunkerque şi Barcelona, în anul 1792 (expediţie încredinţată lui Delambre şi Mèchain).

Astfel, s-a demonstrat că lungimea arcului de meridian de 1o la Ecuator, este mai mică decât lungimea arcului de meridian de 1o la poli, deci raza de curbură a meridianului la pol este mai mare şi de aici concluzia că Pământul este mai turtit la poli, şi nu la Ecuator, aşa cum susţineau fraţii Cassini.

Prin urmare, s-a convenit că forma generală a Pământului este de sferoid şi asimilată unui elipsoid de rotaţie obţinut prin rotirea unei elipse în jurul axei mici şi deci aplatizat la poli. Elipsoidul este suprafaţa care se apropie cel mai mult de geoid.

Semiaxele elipsoidului sunt notate cu a, b şi c. Dacă două semiaxe sunt egale, respectiv a = b, atunci este vorba de un elipsoid de rotaţie sau elipsoid biaxial (fig. 32).

Fig. 32. Elipsoidul de rotaţie

Sursa: A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache, 2001, 2005.

Măsurătorile geodezice pentru determinarea elementelor elipsoidului terestru, efectuate începând cu secolul al XIX-lea au condus la diferite valori pentru semiaxele elipsei meridiane (a, b), ca şi pentru turtirea α, definită ca raport între diferenţa semiaxelor prin semiaxa mare a Pământului:

a

ba .

În secolul al XIX-lea s-au realizat măsurători de triangulaţie, care au fost îndrumate de „Asociaţia pentru măsurarea globului în Europa Centrală”, înfiinţată în anul 1862 şi devenită în 1886 „Asociaţia Geodezică Internaţională” (Internationale Erdmessung), printre ai cărei membri se află şi România. Amintim câteva lucrări importante:

lucrările efectuate de către K.F. Gauss şi F.W. Bessel în Germania;

lucrările lui V.I. Struve şi Tenner, care au măsurat un lanţ de triangulaţie de peste 25o în sensul meridianului, între latitudinile de 70o40'11" şi 45o20'09", adică de la Oceanul Îngheţat şi până la gurile Dunării, lângă Ismail în Rusia;

între Insula Valencia din vestul Irlandei şi localitatea Orşa (din Munţii Ural), lanţ de triangulaţie geodezică executat, între 1827-1861, aproximativ de-a lungul arcului de cerc paralel de 52o şi ajungând până la latitudinea de 69o;

lanţul de triangulaţie între Europa şi Africa, peste Marea Mediterană (1879).

Măsurătorile geodezice se execută pe suprafaţa fizică (topografică), iar prelucrarea acestora se face pe o suprafaţă matematică cunoscută sub denumirea de suprafaţă de referinţă. În practica geodezică se folosesc două suprafeţe de referinţă:

suprafaţa geoidului pentru altimetrie, astfel încât originea altitudinilor se consideră a fi suprafaţa de nivel zero, suprafaţa Oceanului Planetar;

suprafaţa elipsoidului de referinţă (pe care se proiectează suprafaţa



Modulul 6

60

topografică) pentru planimetrie. Se foloseşte suprafaţa elipsoidului de referinţă deoarece este un corp calculabil, foarte apropiat de geoidul natural (formulele sferoidului terestru ar solicita calcule laborioase pentru determinarea coordonatelor punctelor şi a lungimilor de arce).

De-a lungul timpului au fost determinaţi (după 1957, inclusiv prin folosirea sateliţilor artificiali ai Terrei) şi utilizaţi mai mulţi elipsoizi de referinţă, dintre care unii sunt redaţi în tabelul 1. Ţara noastră a folosit elipsoizii Bessel şi Clarke până în 1930, elipsoidul Hayford până în 1950, elipsoidul Krasovski începând din 1951, iar elipsoidul WGS 84 (World Geodetic System 1984) începând din 1992.

Tabelul 1

Elipsoidul Anul Semiaxa

mare a (m) Semiaxa

mică b (m) Turtirea α

(a-b)/a

Delambre 1800 6 375 653 6 356 564 1:334

Walbek 1819 6 376 896 6 355 833 1:302,8

Bessel 1841 6 377 397 6 356 079 1:299,2

Tenner 1844 6 377 096 6 356 015 1:302,5

Listing 1872 6 377 365 6 355 298 1:289

Clarke 1880 6 378 394 6 356 515 1:293,5

Helmert 1906 6 378 140 6 356 758 1:298,3

Hayford 1909 6 378 388 6 356 912 1:297

Krasovski 1936 6 378 210 6 356 850 1:298,6

Krasovski 1940 6 378 245 6 356 863 1:298,3

AIG 1967 6 378 160 6 356 755 1:298,25

Hough 1956 6 378 260 6 356 784 1:297

Fisher 1960 6 378 155 6 356 773 1:298,3

Australian „165” 1962 6 378 165 6 356 783 1:298,3

Kaula 1964 6 378 160 6 356 775 1:298,247

Veis 1964 6 378 169 6 356 784 1:298,25

Rapp 1967 6 378 157 6 356 772 1:298,25

SGR 1967 1967 6 378 160 6 356 774,504 1:298,2

WGS 72 1972 6 378 135 6 356 750,52 1:298,26

SGR 80 1980 6 378 137 6 356 752,298 1:298,3

WGS 84 1984 6 378 137 6 356 752,314 1:298,3

După A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache,2001, 2005, p. 48, cu completări.

În anul 1924 elipsoidul Hayford (calculat în 1909) a fost adoptat ca elipsoid internaţional de către Congresul Uniunii Internaţionale de Geodezie şi Geofizică. Fosta U.R.S.S. a adoptat în 1940 elipsoidul Krasovski, fiind urmată, după cel de-al doilea război mondial şi de alte ţări socialiste.

În funcţie de elementele elipsoidului Hayford (1909) şi respectiv Krasovski (1940) au fost calculate diferite valori medii referitoare la dimensiunile Pământului, redate comparativ în tabelul 2.

Tabelul 2

Elemente referitoare la dimensiunile Terrei Elipsoidul

Hayford (1909) Elipsoidul

Krasovski (1940)

Lungimea medie a Ecuatorului 40 076 594 m 40 075 704 m

Lungimea medie meridianului 40 009 152 m 40 008 548 m

Lungimea medie a arcului de meridian de 1o 111 136,5 m 111 135 m

Suprafaţa Terrei 510 101 000 m 510 083 000 m

Suprafaţa uscatului 148 825 000 m 148 620 000 m

Suprafaţa Oceanului Planetar 361 125 000 m 361 455 000 m

Raza ecuatorială medie 6 378 388 m 6 378 245 m

Raza polară medie 6 356 912 m 6356 863 m

Raza medie a Terrei considerată sferă 6 371 229,3 m 6 371 111 m

După A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache, 2001, 2005, p. 49, cu modificări.



Modulul 6

61

În timpul măsurătorilor începute în 1930 pentru calcularea elipsoidului Krasovski s-a constatat că Terra este de fapt un elipsoid triaxial, adică pe lângă turtirea de la poli, mai are şi una la ecuator, egală cu 1: 91 827 la longitudinea vestică de 15o,4, ceea ce face ca ecuatorul terestru să nu fie un cerc, ci o elipsă care are între semiaxele sale o diferenţă de 69,5 ± 0,8 m. Utilizarea elipsoidului triaxial (în lucrări geodezice şi cartografice) ar complica foarte mult calculele, motiv pentru care Terra se consideră un elipsoid biaxial.

6.1.3. FORMA DE GEOID Forma Terrei nu coincide cu cea a elipsoidului de rotaţie, datorită

neregularităţii suprafeţei topografice, care prezintă înălţări şi adânciri faţă de nivelul Oceanului Planetar (cu un maxim de circa 11 km). Astfel, s-a stabilit că Terra are o formă proprie, denumită geoid şi care este, după M. Béguin şi D. Pumain (2003, p. 6), o suprafaţă teoretică determinată prin măsurători şi care se apropie cel mai mult de forma reală a planetei noastre. Suprafaţa oceanelor se confundă cu geoidul, ele având o suprafaţă de nivel zero ale cărei variaţii nu depăşesc 20 m. Suprafaţa uscatului se distanţează ceva mai mult de geoid (de pildă Vf. Everest, 8850 m), dar în comparaţie cu mărimea Terrei, neregularitatea este neglijabilă: pe un glob cu diametrul de 148 cm, Everestul ar fi denivelat cu 1 mm.

Noţiunea de geoid a fost propusă în 1873 de astronomul englez I.B. Listing şi se defineşte ca o suprafaţă echipotenţială care coincide cu suprafaţa liniştită a oceanelor şi mărilor deschise, neafectate de maree sau variaţii ale presiunii atmosferice, prelungită pe sub continente şi perpendiculară în orice punct al ei, pe direcţia verticalei locului (direcţia firului cu plumb). Altfel spus, este o suprafaţă calculată a câmpului gravitaţional. Pe de altă parte şi măsurătorile moderne au demonstrat că meridianele au lungimi puţin diferite între ele şi deci Terra are o formă puţin diferită de cea a elipsoidului de revoluţie, formă numită geoid.

Valoarea medie a abaterilor geoidului faţă de elipsoidul terestru este de circa 50 m, iar abaterea maximă este în jur de ± 150 m. Ondulaţiile geoidului faţă de suprafaţa geometrică a elipsoidului de referinţă au valori relativ mici mai ales din punct de vedere unghiular, deviaţia verticalei (unghiul format de normalele la cele două suprafeţe) rareori depăşind 9" (fig. 33).

Fig. 33. Relaţia dintre suprafaţa topografică, geoid şi elipsoidul de

referinţă 1 – suprafaţa topografică; 2 – geoid;

3 – elipsoid de referinţă; VV’ – verticala la elipsoid;

NN’ – normala la geoid Sursa: A. Năstase, 1983, p. 69.

Atât suprafaţa reală a Terrei, cât şi cea a geoidului sunt neregulate. Pentru necesităţi practice a fost necesară adoptarea unei forme delimitate de suprafeţe geometrice, definite riguros din punct de vedere matematic şi care să difere cât mai puţin de geoid. Acest corp geometric ce aproximează forma de geoid a Terrei este elipsoidul de rotaţie cu turtirea mică la poli.

Pentru lucrări geodezice pe suprafeţe mici, cu scopul simplificării calculelor, Terra se poate aproxima cu o sferă.



Modulul 6

62

6.1.4. FORMA DE GEOID PARĂ (TERROID, TELLUROID)

Lansarea sateliţilor artificiali ai Terrei în a doua jumătate a secolului al XX-lea a

permis determinarea cu foarte mare precizie a formei şi dimensiunilor planetei (prin geodezia dinamică spaţială), legarea triangulaţiei la scară mondială (prin triangulaţie cosmică), determinarea fluctuaţiilor în perioada de rotaţie a Pământului şi în mişcarea polilor, urmărirea mişcărilor crustale etc.

În anul 1974 Serviciul Naţional Geodezic American (National Geodesic Survey) a început cea mai amplă operaţie de calcul a dimensiunilor Terrei. Au fost preluate date de la NASA (National Aeronautics and Space Administration) care se obţinuseră cu ajutorul sateliţilor geodezici pentru a se determina aproximativ 400 000 de puncte geodezice amplasate pe toată suprafaţa Terrei. Aceste puncte au servit la determinarea cu foarte mare precizie a geoidului.

Sateliţii geodezici activi sau pasivi (Vanguard 1, Echo 1 şi 2, GEOS 1, 2 şi 3, STARLETTE – Satellite de Taillé Adaptée avec Réflecteurs Laser pour les ETudes de la TErre ş.a.) au facilitat determinarea precisă a formei Terrei, constatându-se că geoidul prezintă faţă de Ecuator o asimetrie, având formă de pară şi prezentând anumite deformări: o ridicare de circa +15 m în zona polului Nord, o depresiune de circa –15 m în zona Polului Sud (fig. 34). Pentru această formă s-au propus denumirile de: geoid pară, terroid sau telluroid.

Fig. 34. Geoidul pară

Sursa: King-Helle, 1973, citat de Gr. Posea, Iuliana Armaş,

1998.

Unitatea de învăţare 6.2. SFERA ŞI ELEMENTELE EI

Aşa cum arătam, pentru realizarea hărţilor la scară mică Terra poate fi

asimilată cu o sferă, deoarece dacă se va considera o sferă cu raza ecuatorială de 15 cm, raza polară va fi mai mică cu numai 0,5 mm decât cea ecuatorială, deci neglijabilă. Ca urmare, în problemele practice de cartografie globul terestru va fi considerat o sferă cu raza medie de circa 6371 km.

Sfera este corpul mărginit de o suprafaţă curbă închisă ale cărei puncte sunt egal depărtate de un punct interior numit centru.

Suprafaţa sferei se calculează cu relaţia:

S = 4 R2 = 44

2D

.

Zona sferică este porţiunea din suprafaţa sferei cuprinsă între două secţiuni plane (fig. 35).

Cele două secţiuni AB şi CD constituie bazele zonei, iar segmentul BB’ = I dintre cele două plane este înălţimea (fig. 28).Suprafaţa zonei sferice este dată de relaţia:



Modulul 6

63

S = 2πR I I = R sinφ

Considerând φB= φ2 şi φD= φ1 şi înlocuind în relaţia anterioară rezultă:

I = R sin φ2 – R sin φ1 I = R (sin φ2 – sin φ1)

În consecinţă, suprafaţa zonei sferice va fi: S = 2πR2 (sin φ2 – sin φ1),

în care φ2 reprezintă latitudinea cu valoare mai mare şi φ reprezintă latitudinea cu valoare mai mică.

Reţineţi: Această relaţie se aplică pentru cazurile în care zona sferică este situată într-o singură emisferă, iar paralelele care o mărginesc au valori diferite de 0o şi 90o. Când una din cele două paralele este Ecuatorul (φ= 0o), relaţia va fi: S = 2πR2 sinφ, în care φ reprezintă latitudinea paralelei care o delimitează. Dacă zona sferică se găseşte în ambele emisfere, adică de o parte şi alta a Ecuatorului, relaţia va deveni: S = 2πR2 (sin φ1

+ sin φ2), în care φ1 şi φ2 sunt latitudinile celor două paralele care o definesc.

Fig. 35. Zona sferică situată în emisfera nordică

(După A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache, 2002, 2006)

Fusul sferic este porţiunea de pe sfera terestră cuprinsă între două meridiane (fig. 36). Pentru un unghi de 90o, respectiv π/2, aria fusului sferic este un sfert din aria sferei, adică πR2. Pentru un unghi Δλ suprafaţa fusului sferic se obţine prin regula de trei simplă şi este: S = 2R2Δλ = πR2 Δλo/90o, în care Δλ este diferenţa de longitudine, în radiani, iar Δλo este diferenţa de longitudine, în grade sexagesimale.

Fig. 36. Fusul sferic


Trapezul sferic este porţiunea de pe sfera terestră (fig. 37) delimitată de două

meridiane şi două paralele. Suprafaţa trapezului sferic este:

S = 2πR2 (sin φ2 – sin φ1) Δλ/2π sau: S = R2 (sin φ2 – sin φ1)Δλ

în care φ1 şi φ2 sunt latitudinile paralelelor ce delimitează trapezul respectiv, iar Δλ

diferenţa de longitudine dintre meridianele ce mărginesc trapezul. Fig. 37. Trapezul sferic




Modulul 6

64

Calota sferică este partea din suprafaţa sferei rezultată din intersecţia unui plan cu sfera (fig. 38). Planul cercului AB este baza calotei, iar segmentul PnC este înălţimea calotei sferice.

Suprafaţa calotei sferice este dată de relaţia: S = 2πRI,

în care: I = OPn – OC, dar: OPn = R, OC = R sinφ, şi deci:

I = R – R sin φ= R (1 – cos ψ); I = 2R sin2 ψ/2.

Suprafaţa calotei sferice se calculează aşadar cu relaţia: S = 4πR2 sin2 ψ/2,

în care reprezintă colatitudinea paralelei ce delimitează calota.

Fig. 38. Calota sferică


Cerc mare şi cerc mic pe sferă. Din intersecţia unui plan cu o sferă rezultă o secţiune plană în sferă (un cerc). Din intersecţia sferei cu un plan care trece prin centrul sferei rezultă un cerc mare al sferei (fig. 39).

Pe suprafaţa sferei se poate trasa o infinitate de cercuri mari (meridianele, ecuatorul).

Fig. 39. Cercuri mari şi cercuri mici pe sferă


Proprietăţile unui cerc mare al sferei:

raza unui cerc mare este egală cu raza sferei;

orice cerc mare împarte sfera în două părţi egale;

prin două puncte oarecare de pe suprafaţa unei sfere se poate duce un singur cerc mare (excepţia fiind cazul când cele două puncte sunt extremităţile unui diametru, caz în care se poate trasa un număr infinit de cercuri mari);

un arc de cerc mare este distanţa cea mai scurtă între două puncte pe sferă.

Distanţele între două puncte de pe Glob reprezintă arce de cercuri mari, deoarece acestea reprezintă drumul cel mai scurt între două puncte. Ele sunt denumite ortodrome (orthos – drept + dromos – drum, fig. 40). Avantajul unui vapor sau avion de a parcurge ortodroma (drumul cel mai scurt) este însoţit de dezavantajul obligaţiei de a-şi schimba unghiul de drum în fiecare moment. În navigaţie este util să se urmeze loxodroma, care, deşi nu este cel mai scurt drum, este totuşi cel mai uşor de urmat.

Loxodroma (loxis – oblic + dromos – drum) este o curbă care intersectează toate meridianele sub acelaşi unghi. O paralelă este o loxodromă cu unghiul de drum α = 90o. Pe suprafaţa sferei loxodroma (fig. 41) are forma unei spirale în spaţiu (curbă cu dublă curbură), având puncte asimptotice polii (adică nu atinge polii). Pentru navigaţia maritimă şi aeriană sunt importante hărţile în proiecţie Mercator, deoarece



Modulul 6

65

proiecţia este conformă, iar reţeaua de meridiane şi paralele este formată din linii perpendiculare, loxodroma fiind reprezentată printr-o linie dreaptă.

Din intersecţia sferei cu planuri care nu trec prin centrul ei se formează cercuri mici, de exemplu cercurile paralele (fig. 39).

Fig. 40. Ortodroma pe suprafaţa sferei Sursa: M. Rotaru şi col., vol. II, 1994.

Fig. 41. Loxodroma pe suprafaţa sferei Sursa: M. Rotaru şi col., vol. II, 1994.

Lungimea unui cerc mare se obţine cu relaţia 2πR. Lungimea unui cerc de meridian de 1o va fi:

L =oo 180

R πR 2π

360.

Lungimea unui arc meridian de no se obţine cu relaţia:

L =oo

o

180

Δ R π

180

n R π ,

în care Δφ reprezintă diferenţa de latitudine dintre cercurile paralele ce delimitează arcul de cerc meridian respectiv. Când unul dintre cele două cercuri paralele este Ecuatorul, Δφ este tocmai latitudinea celuilalt paralel. Când arcul de meridian se găseşte de o parte şi de alta a Ecuatorului, atunci Δφ va reprezenta suma latitudinilor paralelelor ce delimitează arcul de meridian considerat.

Lungimea unui cerc mic (fig. 32) este: L = 2πr, iar r = R cos φ0,

în care φ0 este latitudinea paralelei respective şi deci: L = 2πR cosφ0.

Ca urmare, lungimea unui arc de cerc paralel este:

ooo

πRπRcos

180

cos

3602

oL ,

în care φ0 este latitudinea, iar Δφ diferenţa de longitudine dintre meridianele între care se consideră arcul de paralel dat.

Unitatea de învăţare 6.3. COORDONATELE GEOGRAFICE

Coordonatele geografice exprimă poziţia unui punct pe globul terestru. Ele

constituie elementul esenţial în construirea hărţilor, redând localizarea oricărui punct. Pe hărţi se realizează o reprezentare în plan a obiectelor aflate pe suprafaţa terestră, atât în poziţia lor absolută, cât şi în funcţie de distanţe şi direcţii exprimate faţă de alte obiecte pentru că, aşa cum remarca F. Joly (1985, p. 31) harta este în primul rând un instrument creat pentru a răspunde la întrebarea „unde sunt?” sau la întrebarea „unde se află acest obiect?”. În consecinţă, poziţionarea unui punct pe suprafaţa Pământului se face prin coordonatele sale geografice, adică prin



Modulul 6

66

longitudine şi latitudine (fig. 42).

Hiparh (190-125 î.Hr.) a imaginat reţeaua de meridiane şi paralele, introducând şi noţiunile de longitudine şi latitudine. Acestea au fost legate, după M. Béguin şi D. Pumain (2003, p. 8) de direcţiile ce descriau lungimea, respectiv lăţimea spaţiului cunoscut de vechii greci, acela al Mediteranei.

În prezent Terra este acoperită de un sistem de „reperaj” format din linii imaginare:

Fig. 42. Coordonate geografice

Meridianele cercuri mari ale sferei ce trec prin poli;

secţiune a elipsoidului de referinţă printr-un semiplan limitat de axa elipsoidului, corespunzând locului punctelor de pe suprafaţa terestră cu aceeaşi longitudine geodezică (Glossaire français de cartographie, 1970).

Paralelele

cercuri mici ale sferei (cu excepţia Ecuatorului, care este un cerc mare);

linii circulare paralele cu Ecuatorul, care este paralela origine (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 9);

secţiune a elipsoidului de referinţă printr-un plan perpendicular pe axa elipsoidului, corespunzând locului punctelor de pe suprafaţa de aceeaşi latitudine geodezică (Glossaire français de cartographie, 1970).

Pentru longitudine (notată cu λ – lambda) reţinem două definiţii:

Longitudinea este definită ca unghiul diedru care are drept muchie axa de rotaţie a Pământului şi ca feţe planul meridianului origine şi planul meridianului punctului considerat (A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache, 2000, 2001, 2002, 2005, 2006);

Longitudinea unui punct P este măsura unui arc al Ecuatorului între meridianul ce trece prin punctul P şi un meridian ales ca origine (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 9).

Meridianul origine (primul meridian, meridianul zero) este considerat meridianul Greenwich (stabilit ca meridian origine internaţional în anul 1884 când a avut loc Conferinţa geografică internaţională de la Washington) care trece prin Observatorul astronomic cu acelaşi nume. Este folosit pentru toate seriile hărţilor internaţionale şi pentru un număr mare de hărţi naţionale. În tabelul 3 sunt menţionate alte meridiane origine folosite înainte de adoptarea meridianului Greenwich ca meridian origine.

Unele ţări şi-au păstrat meridianul origine pentru hărţile lor la scări mari şi medii. De exemplu, Franţa utilizează ca meridian origine meridianul Paris, a cărui longitudine în raport cu meridianul Greenwich este de 2o20’14’’ Est (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 9).

Longitudinea, care poate varia ca mărime între 0o – 180o sau 0g – 200g, poate să fie:

estică pentru punctele situate la est de meridianul origine şi se notează cu E sau +;

vestică pentru punctele situate la vest de meridianul origine şi se notează cu V sau –.

Pentru latitudine (notată cu φ – fi) vom menţiona de asemenea două definiţii:

Latitudinea se defineşte ca unghiul format de verticala locului în punctul



Modulul 6

67

respectiv cu planul Ecuatorului (în cazul în care Pământul este asimilat cu un elipsoid de rotaţie). Când elipsoidul este înlocuit printr-o sferă echivalentă, latitudinea se defineşte ca fiind unghiul format de raza sferei în punctul dat şi planul Ecuatorului (A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache, 2000, 2001, 2002, 2005, 2006);

Latitudinea unui punct P este măsura unui arc de meridian ce trece prin punctul P, arc cuprins între Ecuator şi punctul P (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 9).

Latitudinea variază ca mărime între 0o – 90o sau 0g – 100g şi poate fi: nordică sau boreală pentru punctele situate la nord de ecuator şi se

notează cu N sau +; sudică sau australă pentru punctele situate la sud de ecuator şi se notează

cu S sau –. Tabelul 3

Nr. crt.

MERIDIAN ORIGINE

Longitudinea meridianului origine folosit în raport cu

Greenwich

Ţara

1. Amsterdam 4o53′01″ Est Olanda

2. Atena 23o42′59″ Est Grecia

3. Berna * 7o26′25″ Est Elveţia

4. Bruxelles * 4o22′06″ Est Belgia

5. Copenhaga 12o34′40″ Est Danemarca

6. Ferro * 17o39′46″ Vest Cehoslovacia

7. Ferro * 17o39′46″ Vest Ungaria

8. Ferro, Paris * 17o39′46″ Vest România

9. Helsinki 24o57′17″ Est Finlanda

10. Istanbul 28o58′50″ Est Turcia

11. Jakarta 106o48′28″ Est Indonezia

12. Lisabona 9o07′55″ Est Portugalia

13. Madrid 3o41′15″ Est Spania

14. Oslo 10o43′23″ Est Norvegia

15. Paris 2o20′14″ Est Franţa

16. Pulkovo * 30o19′38″ Est Fosta U.R.S.S.

17. Roma 12o27′07″ Est Italia

18. Stockholm * 18o03′30″ Est Suedia

19. Tirana 19o36′45″ Est Albania

* sau Greenwich După A. Năstase, 1983, p. 30, cu modificări.

Colatitudinea (se notează cu ψ - psi) reprezintă complementul latitudinii. Se defineşte ca fiind unghiul format de axa polilor cu verticala locului în punctul considerat (când se utilizează elipsoidul de referinţă), iar în cazul sferei, unghiul format de axa polilor cu raza sferei în punctul considerat (fig. 42):

ψ = 90o – φ sau ψ = 100g – φ. Este considerată pozitivă când este nordică şi negativă când este sudică.

Unitatea de învăţare 6.4. SISTEME DE PROIECȚII

6.4.1. GENERALITĂŢI. ELEMENTELE UNUI SISTEM DE PROIECŢIE În general, geograful nu este pus în situaţia de a realiza el însuşi o proiecţie

cartografică, însă pentru a putea întocmi orice hartă tematică el foloseşte ca bază o



Modulul 6

68

hartă deja publicată. Prima problemă care apare este aceea a alegerii unei hărţi construite într-o proiecţie potrivită scopului viitoarei hărţi tematice, ceea ce implică cunoaşterea sistemelor de proiecţie şi a caracteristicilor acestora.

Proiecţia cartografică este un element important al bazei matematice a hărţii şi este un procedeu matematic

cu ajutorul căruia se reprezintă suprafaţa curbă a Pământului pe o suprafaţă plană (A. Năstase, 1983, p. 226);

care permite efectuarea transpoziţiei grafice a elipsoidului pe plan astfel încât unui punct M de pe elipsoid să-i corespundă un punct m şi numai unul pe plan şi reciproc (M. Weger, 1994, citat de M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 8).

Proiecţia cartografică asigură corespondenţa dintre coordonatele geografice φ şi λ ale punctelor de pe elipsoidul terestru şi coordonatele rectangulare X şi Y ale aceloraşi puncte de pe hartă. Ecuaţiile care definesc această corespondenţă sunt:

X = f1 (φ, λ); Y = f2 (φ, λ),

în care f1 şi f2 sunt funcţii continue (A. Năstase, 1983, p. 226). O sferă sau o porţiune a ei nu se poate desfăşura pe un plan şi atunci se

recurge la proiectarea sferei sau a porţiunilor de sferă fie pe un plan, fie pe o suprafaţă care se poate desfăşura ulterior (cilindru, con). Oricum s-ar proceda, prin trecerea de la suprafaţa curbă a Terrei la o suprafaţă plană se produc deformări care pot afecta lungimile, unghiurile şi suprafeţele.

Teoretic, numărul posibilelor sisteme de proiecţie este nelimitat (F. Meloni, p. 117; F. Joly, 1985, p. 39), însă nu toate sunt de acelaşi interes practic, folosindu-se în mod curent circa treizeci (F. Joly, 1985, p. 40) din cele circa 350 de proiecţii cunoscute până în prezent (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 13).

Astfel, dacă este necesară o localizare precisă (hărţi de navigaţie, hărţi topografice) se alege o proiecţie conformă. Dacă este însă necesară păstrarea raportului între suprafeţe se foloseşte o proiecţie echivalentă, iar dacă obiectivul îl constituie păstrarea nedeformată a distanţelor pe anumite direcţii, o proiecţie afilactică.

Pe orice hartă există însă puncte sau linii unde nu se produc deformări, şi acestea se numesc puncte sau linii de deformări nule.

Datorită deformării lungimilor se produce şi o modificare a scării de proporţie, care va avea valori diferite pentru fiecare punct de pe hartă unde se produc deformări. În consecinţă, pe o astfel de hartă vor fi: o scară principală (care de obicei este scara hărţii) şi mai multe scări secundare (vezi capitolul Scara hărţii). Cu cât o scară secundară este mai apropiată de scara principală, cu atât deformările sunt mai mici şi invers.

Din compararea scărilor principale cu scările secundare reiese mărimea deformărilor. Deformările sunt cu atât mai mari cu cât este mai mare porţiunea de elipsoid reprezentată. Totodată, ele cresc cu cât ne depărtăm de centrul de proiecţie (punctul sau linia de deformări nule).

La orice proiecţie bazată pe principiul perspectivei se întâlnesc următoarele elemente (A. Năstase, 1983, p. 227):

planul de proiecţie, care este suprafaţa pe care se face proiectarea porţiunii de pe elipsoid. Planurile de proiecţie pot fi suprafeţe plane şi suprafeţe desfăşurabile (de exemplu, cilindrul şi conul), iar fiecare la rândul lor pot fi tangente sau secante;

punctul de vedere (punctul de perspectivă), adică punctul din care se consideră că pleacă razele proiectante;

punctul central al proiecţiei, punctul situat de obicei în centrul suprafeţei ce se proiectează;

scara reprezentării, care indică raportul dintre lungimea elementelelor de



Modulul 6

69

pe elipsoid şi a celor de pe planul de proiecţie;

reţeaua geografică, reţeaua formată din meridianele şi paralelele considerate pe globul terestru;

reţeaua cartografică, rezultă din proiectarea reţelei geografice pe planul de proiecţie;

reţeaua kilometrică, un sistem de drepte paralele la axele sistemului de coordonate rectangulare, cu ajutorul cărora se pot stabili coordonatele X şi Y ale punctelor de pe hartă.

Ca şi scara, proiecţia ar trebui înscrisă pe orice hartă publicată, însă doar hărţile topografice, precum şi unele atlase o menţionează.

6.4.2. Clasificarea sistemelor de proiecţie La baza clasificării stau anumite criterii:

deformările, poziţia planului (suprafeţei) de proiecţie faţă de sferă, modul de construcţie, utilizarea (A. Năstase, 1983, p. 227);

deformările, proprietăţile lor geometrice, în care se includ: centrul de proiecţie, poziţia şi forma suprafeţei de proiecţie utilizate (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 10).

6.4.2.1. CLASIFICAREA DUPĂ DEFORMĂRI Proiecţiile conforme (echiunghiulare, ortogonale, ortomorfe) nu

deformează unghiurile formate de direcţii oarecare. Formele se păstrează, însă suprafeţele se deformează cu atât mai mult cu cât ne depărtăm de centrul proiecţiei. La rândul lor, şi distanţele sunt deformate.

Proiecţiile echivalente (homalografice) conservă suprafeţele (mai precis raportul suprafeţelor reale cu suprafeţele de pe hartă). Deoarece scara lungimilor variază în jurul unui punct în toate direcţiile, formele de pe sferă sunt deformate. Astfel, un cerc de pe sfera terestră se va reprezenta pe hartă printr-o elipsă de aceeaşi suprafaţă cu a cercului. Datorită acestei proprietăţi, pe hărţile construite în proiecţii echivalente, chiar la scări mici, măsurarea suprafeţelor se poate face ca şi pe hărţile cu scară mare, fie cu planimetrul, fie prin alte metode.

Proiecţiile afilactice (arbitrare) deformează atât unghiurile, cât şi suprafeţele şi deci nu sunt nici conforme, nici echivalente. Ele pot păstra distanţele nedeformate pe anumite direcţii (proiecţii echidistante).

6.4.2.2. CLASIFICAREA DUPĂ POZIȚIA SUPRAFEȚEI DE PROIECȚIE FAȚĂ DE SFERA TERESTRĂ

Poziţia suprafeţei pe care se face proiecţia în raport cu sfera terestră se

stabileşte astfel încât deformările să fie minime în regiunea considerată. Proiecţiile normale (polare) (fig. 43) sunt proiecţiile în care axa polilor

coincide cu axa conului sau cilindrului, în cazul proiecţiilor conice şi cilindrice sau, în cazul proiecţiilor azimutale, planul de proiecţie se găseşte tangent în pol (centrul de proiecţie este într-unul din poli) şi deci paralel cu planul ecuatorului (A. Năstase, 1983, p. 228).



Modulul 6

70

Fig. 43. Proiecţii normale (polare):

a – azimutală ; b – cilindrică;

c – conică Sursa: A. Năstase,

Gabriela Osaci-Costache, 2001, 2005.

Proiecţiile transversale sau ecuatoriale (fig. 44) sunt proiecţiile în care axa cilindrului sau conului face cu axa sferei terestre un unghi de 900, iar în cazul proiecţiilor azimutale, planul de proiecţie se găseşte tangent la Ecuator (centrul de proiecţie este pe Ecuator) şi, ca atare, este paralel cu planul unui meridian sau se confundă cu planul meridianului, când planul de proiecţie trece prin centrul sferei pământeşti (A. Năstase, 1983, p. 228).

Fig. 44. Proiecţii transversale

(ecuatoriale): a – azimutală; b – cilindrică;



Proiecţiile oblice (de orizont) (fig. 45) sunt cele în care axa cilindrului sau conului face cu axa polilor un unghi mai mic decât un unghi drept, iar în cazul proiecţiilor azimutale, planul de proiecţie se confundă cu planul orizontului punctului considerat (A. Năstase, 1983, p. 229). După M. Béguin, D. Pumain (2003, p. 10) şi F. Joly (1985, p. 42) sunt proiecţii cu centrul de proiecţie într-un punct oarecare al sferei.

Fig. 45. Proiecţii oblice (de orizont):

a – azimutală; b – cilindrică;



Suprafaţa pe care se face proiectarea mai poate fi tangentă sau secantă la sfera terestră aşa că putem grupa proiecţiile şi în proiecţii tangente (fig. 46, a) şi proiecţii secante (fig. 46, b).

Fig. 46. Proiecţii tangente (a) şi secante (b)

Sursa: A. Năstase, Gabriela

Osaci-Costache, 2001, 2005.



Modulul 6

71

6.4.2.3. CLASIFICAREA DUPĂ MODUL DE CONSTRUCȚIE. PRINCIPALELE PROIECȚII

6.4.2.3.1. Proiecţiile azimutale (zenitale) Se pot grupa în: proiecţii azimutale perspective şi proiecţii azimutale

neperspective. Planul poate fi tangent sau secant la sferă. În jurul punctului central al

proiecţiei azimutele nu sunt deformate, iar scara este constantă pe toate direcţiile ce trec prin centru; orice cerc mare care trece prin centru este reprezentat printr-o dreaptă (F. Joly, 1985, p. 42).

Proiecţiile azimutale perspective sunt proiecţii în care proiectarea se face după legile perspectivei liniare, iar punctul de vedere este situat pe unul dintre diametrele sferei sau pe prelungirea acestuia. Planul de proiecţie este dispus perpendicular pe diametru.

În funcţie de poziţia punctului de vedere, proiecţiile azimutale perspective se pot clasifica în: proiecţii centrale, stereografice, ortografice, exterioare. La rândul lor, după poziţia planului de proiecţie, fiecare din proiecţiile amintite poate fi: polară, ecuatorială şi oblică.

Proiecţiile centrale (gnomonice, ortodromice) au punctul de vedere în centrul sferei (fig. 47). Sunt afilactice, lungimile păstrându-se numai în centrul proiecţiei; spre exterior scara se măreşte, ajungând la infinit la margini. Au fost propuse de către Thales. Pe hărţile construite în aceste proiecţii ortodroma se reprezintă printr-o linie dreaptă. Ca urmare, aceste proiecţii sunt folosite pentru hărţi de navigaţie.

Proiecţia centrală polară (fig. 48) are planul de proiecţie tangent în pol. Paralelele sunt reprezentate prin cercuri concentrice, iar meridianele sunt linii drepte, raze ale acestor cercuri. Se utilizează pentru hărţi ale regiunilor circumpolare.

Fig. 47. Principiul proiecţiilor centrale

Sursa: A. Năstase, 1983, cu modificări.

Fig. 48. Proiecţia centrală polară Sursa: F. Meloni, s.a.

Proiecţiile centrale ecuatoriale (fig. 49) şi oblice au reţeaua cartografică formată din linii drepte care reprezintă meridianele şi hiperbole care reprezintă paralelele. Ecuatorul se reprezintă printr-o linie dreaptă, perpendiculară pe meridiane. Se foloseşte pentru hărţi la scări mici care redau suprafeţe mari din sfera terestră (A. Năstase, 1983, p. 251-252).

Proiecţiile stereografice au punctul de vedere opus punctului de tangenţă (fig. 50), ceea ce permite reprezentarea unei emisfere întregi. Planul de proiecţie poate fi tangent sau secant. Sunt proiecţii conforme, dar deformează foarte mult suprafeţele şi formele. Cunoscute din antichitate (Hiparh), ele se utilizează pentru hărţi ale regiunilor polare sau pentru mapamonduri.



Modulul 6

72

Fig. 49. Proiecţia centrală ecuatorială


Fig. 50. Principiul proiecţiilor stereografice


Proiecţia stereografică polară (fig. 51) are planul de proiecţie tangent la pol, iar punctul de perspectivă diametral opus planului de proiecţie. Centrul reţelei cartografice este în pol, paralelele fiind redate prin cercuri concentrice, iar meridianele prin raze ale acestor cercuri. Se utilizează pentru hărţi ale emisferelor în sens latitudinal, pentru zone polare.

Fig. 51. Proiecţia

stereografică polară Sursa: F. Meloni, s.a.

Fig. 52. Proiecţia stereografică oblică Sursa: F. Meloni, s.a.

Proiecţia stereografică ecuatorială are punctul de perspectivă pe Ecuator, diametral opus planului de proiecţie care este tangent la sferă pe Ecuator. Cu excepţia Ecuatorului şi a meridianului central, care sunt reprezentate prin linii drepte, perpendiculare între ele, restul reţelei cartografice are aspect circular. Se foloseşte pentru construcţia hărţilor emisferelor în sens longitudinal.

Proiecţia stereografică oblică (fig. 52) are punctul de perspectivă diametral opus planului de proiecţie care este tangent sau secant la sferă şi paralel cu orizontul punctului considerat (A. Năstase, 1983, p. 244). Cu excepţia meridianului central şi al cercului paralel al punctului de vedere, care se reprezintă prin linii drepte, perpendiculare între ele, restul reţelei cartografice are aspect de arce de cerc. Se foloseşte pentru hărţile regiunilor situate la latitudini medii.

Proiecţia stereografică oblică pe plan secant a fost aleasă pentru harta de bază a ţării noastre în anul 1933. Punctul central al proiecţiei este situat la circa 30 km nord de Braşov, în Munţii Perşani. Se bazează pe elipsoidul Hayford. Deoarece planul de proiecţie este secant, deformările lungimilor sunt reduse, ele fiind nule pe cercul de secanţă, de maxim – 0,332 m/km în centrul proiecţiei şi de maxim + 0, 65 m/km la margini (în afara cercului de secanţă). Formatul foilor de hartă este dreptunghiular.

Proiecţia stereografică 1970 pe plan unic secant, introdusă în România în anul 1970, foloseşte dimensiunile elipsoidului Krasovski. Punctul central al proiecţiei se află la nord de Făgăraş. Planul de proiecţie este secant şi ca urmare apare un cerc de



Modulul 6

73

deformări nule (cu raza de 201,718 km). În centrul proiecţiei deformarea maximă a lungimilor este de –0,250 m/km, iar la periferie de +0,215 m/km. Se utilizează în special pentru lucrări cu caracter cadastral, în sistematizare etc. Formatul foilor este trapezoidal, foile fiind delimitate de meridiane şi paralele. Ca urmare, indicativele sunt comune cu cele ale hărţilor în proiecţie Gauss-Krüger, excepţie făcând planurile la scara 1: 2000 (A. Năstase, 1983, p. 249).

Proiecţiile ortografice au punctul de vedere situat la infinit (fig. 53), permiţând reprezentarea unei emisfere întregi. Sunt cunoscute din antichitate. Din punctul de vedere al deformărilor sunt proiecţii afilactice, păstrând nedeformate distanţele pe anumite direcţii (sunt echidistante), fiind folosite pentru mapamonduri.

Fig. 53. Principul proiecţiilor ortografice

Sursa: A. Năstase, 1983,

cu modificări

Proiecţia ortografică polară (fig. 54), propusă de Hiparh (secolul al II-lea î.Hr.), are reţeaua cartografică formată din cercuri concentrice, care reprezintă cercurile paralele şi din raze ale acestor cercuri, care reprezintă meridianele. Este echidistantă pe paralele, iar punctul de deformări nule este proiecţia polului (în punctul de tangenţă al sferei cu planul de proiecţie). Se utilizează pentru hărţi ale regiunilor circumpolare sau ale emisferelor boreală şi australă.

Proiecţia ortografică ecuatorială (fig. 55) are planul de proiecţie tangent la Ecuator. Meridianele se reprezintă prin arce de elipsă (cu excepţia meridianului central, care este o linie dreaptă perpendiculară pe proiecţia Ecuatorului şi a meridianului marginal, care se reprezintă printr-un cerc), iar paralelele sunt linii drepte paralele cu Ecuatorul şi perpendiculare pe meridianul central.

Fig. 54. Proiecţia ortografică

polară Sursa: F. Meloni, s.a.

Fig. 55. Proiecţia ortografică ecuatorială Sursa: F. Meloni, s.a.

Proiecţia ortografică oblică are planul de proiecţie în planul orizontului punctului central al proiecţiei. Reţeaua cartografică are aspect de arce de elipsă, cu excepţia meridianului central care se reprezintă printr-un cerc. Sunt deformate foarte mult unghiurile şi suprafeţele. Deoarece redau o imagine sferică, se întrebuinţează pentru hărţi ale Lunii şi ale altor planete sau pentru hărţi geografice la scări mici.

Proiecţiile exterioare au punctul de vedere exterior Terrei, situat la o distanţă mai mare ca diametrul acesteia şi mai mică de infinit, opus planului de proiecţie (fig. 56).



Modulul 6

74

Fig. 56. Principiul proiecţiilor exterioare


Proiecţiile exterioare pot fi: polare, ecuatoriale, oblice. Din punctul de vedere al deformărilor sunt proiecţii afilactice, dar cu deformări mai mici decât la proiecţiile ortografice şi stereografice. Aici se încadrează: proiecţia Clarke, proiecţia Hammer etc.

Proiecţiile azimutale neperspective sunt proiecţiile în care, pentru construirea reţelei cartografice, se stabilesc anumite reguli (condiţii) pe care va trebui să le îndeplinească proiecţia.

Proiecţia polară Postel (fig. 57) a fost propusă de matematicianul francez G. Postel (1510-1581). Proiecţia este echidistantă pe meridiane. Paralelele sunt reprezentate prin cercuri concentrice în pol, iar meridianele sunt raze ale acestor cercuri. Există şi variantele ecuatorială şi oblică. Proiecţia polară se foloseşte pentru hărţi ale regiunilor circumpolare, proiecţia ecuatorială pentru regiunile ecuatoriale, iar proiecţia oblică pentru hărţi ale teritoriilor situate la latitudini medii.

Proiecţia polară Lambert (fig. 58), propusă de matematicianul H. Lambert (1728-1777) este o proiecţie echivalentă. Reţeaua cartografică este la fel ca în proiecţia polară Postel. Se poate construi şi în varianta ecuatorială sau oblică. Hărţile în proiecţie Lambert sunt hărţi din atlase (deci la scări mici) sau hărţi pentru diferite teritorii restrânse (caz în care pot fi la scări mari). Mai frecvent se folosesc pentru hărţi murale destinate învăţământului (A. Năstase, 1983, p. 257).

Fig. 57. Proiecţia polară

Postel Sursa: F. Meloni, s.a.

Fig. 58. Proiecţia polară Lambert

Sursa: F. Meloni, s.a. 6.4.2.3.2. Proiecţiile cilindrice Pot fi considerate ca o perfecţionare analitică a „hărţilor plate” în coordonate

rectangulare (Eratosthene, Hiparh) sau a portulanelor (Joly, 1985, p. 44). Suprafaţa Terrei se proiectează pe suprafaţa unui cilindru tangent sau secant elipsoidului.

După felul cum suprafaţa cilindrului atinge suprafaţa sferei, care reprezintă globul pământesc, proiecţiile cilindrice pot fi: tangente (fig. 59, a) şi secante (fig. 59, b).

În funcţie de poziţia axei cilindrului, faţă de axa polilor, proiecţiile cilindrice se pot clasifica în: proiecţii normale (directe, drepte), proiecţii ecuatoriale (transversale) şi proiecţii oblice.



Modulul 6

75

Fig. 59. Principiul proiecţiilor cilindrice: a – tangente; b – secante.

Liniile desenate mai accentuat sunt liniile de deformări nule Sursa: A. Năstase, 1983.

Proiecţiile cilindrice normale (polare, directe): cilindrul este tangent la Ecuator sau secant după două paralele simetrice faţă de Ecuator. Meridianele şi paralelele sunt linii drepte ce se intersectează în unghi drept (canevas rectangular). Cel mai frecvent folosită este proiecţia conformă Mercator, care are deformări foarte mari ale suprafeţelor la latitudini mari.

Proiecţia cilindrică pătratică (fig. 60) este atribuită prinţului portughez Henric Navigatorul (propusă în 1438). Cilindrul este tangent la sfera terestră după Ecuator. Este o proiecţie echidistantă pe meridian, însă lungimile se deformează pe direcţia paralelelor, cu excepţia Ecuatorului, care este linia de deformări nule. Numele îi vine de la aspectul reţelei cartografice: meridianele şi paralele se reprezintă prin linii drepte, perpendiculare între ele şi echidistante, formând o reţea de pătrate. Se foloseşte pentru hărţi universale, ale regiunilor ecuatoriale, ale bazinelor oceanice.

Fig. 60. Proiecţia cilindrică pătratică

Sursa: A. Năstase,

1983.

Proiecţia cilindrică Lambert (fig. 61) este o proiecţie echivalentă (nu deformează suprafeţele), în schimb deformează foarte mult unghiurile. Cilindrul este tangent la sferă după Ecuator. Meridianele şi paralelele sunt tot linii drepte, perpendiculare între ele, dar distanţele între paralele se micşorează odată cu îndepărtarea de Ecuator. Se utilizează pentru hărţi universale.

Fig. 61. Proiecţia cilindrică Lambert

Sursa: F. Meloni, s.a. Proiecţia cilindrică Mercator (fig. 62) a fost inventată de cartograful flamand

Gerhard Mercator în anul 1569. Cilindrul poate fi tangent la Ecuator sau secant după două paralele. Harta rezultată se înscrie într-un dreptunghi, având meridianele şi paralelele rectilinii şi perpendiculare unele pe altele, formând o reţea de dreptunghiuri. Linia de deformări nule este Ecuatorul (dacă cilindrul este tangent la Ecuator) sau paralelele de secanţă (dacă cilindrul este secant). Paralelele de



Modulul 6

76

îndepărtează între ele din ce în ce mai mult spre latitudini mai mari, iar polii nu se pot reprezenta.

Este o proiecţie conformă, dar deformează foarte mult suprafeţele în sensul creşterii latitudinii (de exemplu la latitudinea de 75o N şi S suprafeţele sunt mărite de 16 ori), ceea ce face ca regiunile polare situate mai la nord de 75o N şi S să nu se mai poată reprezenta. Formele sunt păstrate şi mai ales loxodromele sunt reprezentate prin linii drepte (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 44-45).

Această proiecţie se foloseşte pentru hărţi de navigaţie marină, hărţi ale regiunilor intertropicale (dacă cilindrul este tangent) sau hărţi ale bazinelor oceanice (dacă cilindrul este secant). Din cauza deformărilor mari ale suprafeţelor la latitudini mari, nu se utilizează pentru hărţi şcolare (creează elevilor o imagine deformată asupra proporţiei reale între continente sau între continente şi oceane).

Fig. 62. Proiecţia cilindrică Mercator

Sursa: A. Năstase,

1983.

Proiecţia cilindrică dreptunghiulară, propusă de Anaximandru (610-546 î.Hr.) are cilindrul secant după două paralele simetrice faţă de Ecuator. Este o proiecţie echidistantă în sensul meridianelor, precum şi pe paralelele de secanţă. Meridianele şi paralelele sunt reprezentate prin linii drepte şi perpendiculare între ele, formând o reţea de dreptunghiuri (paralelele se distanţează între ele din ce în ce mai mult în sensul creşterii latitudinii). Se foloseşte pentru hărţi universale.

Proiecţia cilindrică stereografică Gall (fig. 63) are punctul de perspectivă pe Ecuator, diametral opus meridianului care se proiectează, fiind deci un punct mobil. Cilindrul este secant după paralelele de 45o N şi S. Este o proiecţie arbitrară, elementele fiind nedeformate doar pe paralelele de secanţă. Meridianele sunt reprezentate prin linii drepte, paralele şi echidistante, iar paralelele prin linii drepte paralele între ele, dar distanţa dintre ele se măreşte spre latitudini mai mari. Se utilizează pentru hărţi universale, hărţi din atlase.

Fig. 63. Proiecţia cilindrică

stereografică Gall

Sursa: A. Năstase,

1983.



Modulul 6

77

Proiecţiile cilindrice transversale (ecuatoriale): cilindrul este tangent la cei doi poli, adică axa cilindrului este perpendiculară pe axa polilor. Este un sistem foarte utilizat pentru hărţile la scară mare şi medie pentru teritorii situate între 80o latitudine nordică şi sudică (de exemplu proiecţia Gauss sau U.T.M., pusă la punct pentru NATO).

Proiecţia cilindrică transversală Gauss-Krüger/Mercator (UTM) este o variantă a proiecţiei cilindrice drepte Mercator, cunoscută din secolul al XVIII-lea. Cilindrul este considerat tangent la un meridian, dar axa sa este perpendiculară pe axa polilor (fig. 64). La construirea sa şi-au adus contribuţia matematicianul german K. Fr. Gauss (1777-1855) şi L. Krüger în 1912. Este cunoscută sub denumirea de proiecţia Gauss-Krüger (în practica curentă „proiecţia Gauss”) sau UTM (Universal Transversal Mercator), care, adoptată în numeroase ţări se foloseşte pentru hărţile la scară mare şi medie.

Această proiecţie presupune desfăşurarea unei suprafeţe terestre pe suprafaţa unui cilindru cu axa perpendiculară pe axa polilor tereştri, pe fuse de câte 6o, până la latitudinile de 80o N şi S. Este o proiecţie conformă, dar se deformează suprafeţele şi lungimile. Meridianul de tangenţă este linia de deformări nule. Deşi relativ mici, deformările lungimilor sunt cu atât mai mari cu cât sunt situate mai departe de meridianul axial al fusului. A. Năstase (1983, p. 275) menţionează că, pentru România, deformările maxime sunt de-a lungul meridianului de 24o şi în Delta Dunării, încadrându-se între 0,334 m/km şi 0,751 m/km. Pentru hărţile cu scări mai mici de 1: 25 000 deformările ajung la 0,67‰, iar pentru hărţile cu scări mai mari de 1: 25 000 la 0,17‰ (A. Năstase, 1983, p. 277). Se poate utiliza atât pentru regiuni foarte întinse ale globului (proiecţie internaţională), cât şi pentru regiuni restrânse ca suprafaţă.

Fig. 64. Poziţia cilindrului în proiecţia Gauss-Krüger/UTM

(a) şi aspectul reţelei cartografice (b)

Sursa: A. Năstase, 1983.

6.4.2.3.3. Proiecţiile conice Sunt cunoscute de asemenea din antichitate (Hiparh, Ptolemeu), dar au fost

perfecţionate ulterior şi s-au impus din secolul al XVIII-lea (F. Joly, 1985, p. 45). Suprafaţa pe care se face proiecţia este cea a unui con sau trunchi de con tangent sau secant la sferă (fig. 65). Ca şi în cazul proiecţiilor cilindrice, reţeaua de meridiane şi paralele de pe glob se proiectează pe suprafaţa conului, care apoi se taie după o generatoare şi se poate desfăşura în plan.

Fig. 65. Principiul proiecţiilor conice:

a – tangente, b – secante




Modulul 6

78

După unghiul pe care-l face axa conului cu axa polilor, proiecţiile conice se pot clasifica în: proiecţii conice normale, proiecţii ecuatoriale (transversale) şi proiecţii oblice.

Proiecţiile conice normale (directe, polare) sunt cele mai utilizate. Axa polilor coincide cu axa conului. Meridianele sunt drepte (raze) concurente într-un punct, iar paralelele arce de cercuri concentrice.

Proiecţia conică dreaptă Ptolemeu a fost propusă de Claudiu Ptolemeu (90-168 d.Hr.). Este o proiecţie echidistantă pe meridian, iar în sensul paralelelor scările secundare sunt mai mari decât scara principală. Linia de deformări nule este paralela de tangenţă. Meridianele se reprezintă prin linii drepte concurente într-un punct care este şi centrul arcelor de cerc prin care se reprezintă paralelele. Se utilizează pentru hărţi ale regiunilor extinse pe meridian, la latitudini medii (A. Năstase, 1983, p. 282).

Proiecţiile conice transversale sunt cele în care axa conului face un unghi drept cu axa polilor.

Proiecţiilor conice oblice sunt acelea în care axa conului formează cu axa polilor un unghi cuprins între 0o şi 90o.

6.4.2.3.4. Proiecţiile policonice Folosesc pentru proiectarea suprafeţei curbe a globului mai multe conuri, care

sunt tangente la paralele foarte apropiate. Vârfurile acestor conuri se găsesc situate pe o dreapta ce coincide cu prelungirea axei polilor, iar punctul de perspectivă se consideră în centrul Terrei. Exceptând Ecuatorul, care se reprezintă printr-o linie dreaptă, paralelele sunt arce de cerc neconcentrice, dar cu centrele situate pe prelungirea meridianului central, care este o linie dreaptă. Meridianele se redau prin linii curbe.

6.4.2.3.5. Proiecţiile convenţionale Sunt construite prin metode speciale care diferă de la proiecţie la proiecţie. În

cadrul lor se includ proiecţiile pseudocilindrice şi pseudoconice, iar uneori şi proiecţiile circulare.

Proiecţiile pseudocilindrice – paralelele se reprezintă prin linii drepte, ca în proiecţiile cilindrice, iar meridianele prin linii curbe, cu excepţia meridianului central, care este o linie dreaptă.

Proiecţia Sanson (fig. 66), o proiecţie echivalentă, a fost propusă de geograful francez G. Sanson (1600-1667), fiind însă cunoscută şi ca proiecţia Flamssted, după numele celui care a popularizat-o. Meridianele sunt sinusoide, cu excepţia celui central care se reprezintă printr-o linie dreaptă. Se foloseşte pentru hărţi ale regiunilor din jurul Ecuatorului.

Fig. 66. Proiecţia Sanson


Proiecţia Mollweide (proiecţia homalografică; proiecţia Mollweide-Babinet, fig. 67) a fost propusă de matematicianul Mollweide (1774-1835). Este o proiecţie echivalentă, iar deformările cresc mai ales în exteriorul cercului de bază. Paralelele



Modulul 6

79

sunt linii drepte, paralele între ele şi perpendiculare pe meridianul central, care este o linie dreaptă, în timp ce restul meridianelor sunt elipse. Meridianele aflate la ±90o de meridianul central sunt reprezentate printr-un cerc. Se foloseşte pentru hărţi universale ale emisferelor sau ale unor regiuni întinse.

Proiecţia Eckert (fig. 68) o proiecţie echivalentă, a fost propusă de Max Eckert la începutul secolului XX, având trei variante posibile: sinusoidală, torică şi trapeziformă. Polii se reprezintă prin două linii paralele cu Ecuatorul şi egale cu jumătate din lungimea acestuia. Se foloseşte pentru hărţi la scări mici.

Fig. 67. Proiecţia Mollweide (După F. Meloni, s.a.)

Fig. 68. Proiecţia torică Eckert (După F. Meloni, s.a.)

Proiecţiile pseudoconice – paralelele sunt arce de cerc concentrice, ca în proiecţiile conice, iar meridianele sunt curbe simetrice faţă de meridianul central, reprezentat prin linie dreaptă.

Proiecţia Bonne, o proiecţie echivalentă, a fost propusă de ofiţerul francez R. Bonne (1727-1797). Meridianul central este o linie dreaptă, iar restul meridianelor sunt curbe simetrice faţă de acesta; paralelele sunt arce de cerc concentrice (fig. 69, a).

Proiecţia Bonne a fost utilizată prima dată în 1752 pentru construirea hărţii Franţei (Harta Statului Major) la scara 1:80000, apoi pentru harta Germaniei la scara 1:500000 (înainte de primul război mondial), pentru harta topografică a Munteniei începută în 1895 (la vest de meridianul Zimnicea), ca şi pentru hărţile altor state. Se mai foloseşte pentru hărţi la scări mici, ca de exemplu hărţi ale continentelor pentru uz didactic (fig. 62, b).

Fig. 69. Aspectul reţelei cartografice în proiecţia Bonne

(a, după A. Năstase, 1983) şi Europa în proiecţie Bonne (b, după

F. Meloni, s.a.)

Proiecţiile circulare – au un aspect circular al reţelei cartografice. Proiecţia Grinten, o proiecţie arbitrară, a fost propusă de Van der Grinten în

1904 şi are următoarele caracteristici: de-a lungul Ecuatorului nu sunt deformări; reţeaua cartografică are aspect circular; deformările până la paralelele de 60o N şi S sunt mici. Se foloseşte pentru hărţi universale la scări mici, iar în ţara noastră pentru construcţia planiglobului fizic şi politic la scara 1:22 000 000, ca şi pentru hărţi de uz didactic (A. Năstase, 1983, p. 297).

Proiecţia globulară (sferică) a fost propusă de către italianul Nicolozzi (1610-1670). În afară de meridianul central şi de Ecuator, care sunt linii drepte, perpendiculare între ele, meridianele şi paralelele se reprezintă prin arce de cerc (fig. 70). Din punct de vedere al deformărilor este o proiecţie arbitrară, echidistantă pe meridianul central şi pe Ecuator. Această proiecţie se foloseşte pentru construcţia hărţilor emisferelor în sens longitudinal (A. Năstase, 1983, p. 299).



Modulul 6

80

Fig. 70. Emisfera estică în proiecţia globulară


6.4.2.3.6. Proiecţiile poliedrice Se aseamănă oarecum cu cele policonice, suprafaţa Terrei împărţindu-se după

meridiane şi paralele în patrulatere mici, care să fie asimilate unor planuri tangente în centrul lor. Pământul nu mai este considerat sferă, ci un poliedru cu un număr foarte mare de feţe. Ulterior se proiectează fiecare trapez pe câte un plan aparte şi ca urmare deformările sunt mai mici, dar are dezavantajul că nu permite racordarea mai multor foi.

Proiecţia Müfling se foloseşte pentru hărţi la scări mari, ca de exemplu harta austriacă la scara 1:75 000 care cuprindea şi Transilvania.

6.4.2.3.7. Proiecţiile derivate Sunt proiecţii care derivă din altele, păstrând însă aceleaşi caracteristici în

privinţa deformărilor ca şi proiecţiile din care derivă; de exemplu, proiecţia Aitov, care derivă din proiecţia azimutală ecuatorială echidistantă. Tot din aceste proiecţii fac parte şi proiecţiile întrerupte ale lui Eckert–Goode (fig. 71), Mollweide–Goode (fig. 72) etc.

Fig. 71. Proiecţia întreruptă Eckert–

Goode


Fig. 72. Proiecţia întreruptă

Mollweide–Goode




Modulul 6

81

6.4.2.4. CLASIFICAREA DUPĂ UTILIZARE

Există diferite utilizări ale hărţilor, în funcţie de scopul urmărit şi de caracteristicile proiecţiei cartografice (tabelul 4).

Tabelul 4

Utilizarea proiecţiilor cartografice

Proprietăţi Proiecţia şi tipul de construcţie

Pentru planisfer

echivalente - Mollweide, Hammer - Eckert IV

conforme - Mercator (cilindrică) - Salle (stereografică), Winkel, Eckert III

Pentru mapamond echivalente - proiecţia azimutală Lambert-Lorgna

- proiecţiile azimutale stereografice polare conforme

Pentru mase continentale

Asia, America de Nord

echivalente - Albers (conică secantă) - Bonne (conică derivată) - Lambert (azimutală transversală)

Europa, Asia echivalente

- Lambert-Lorgna (azimutală transversală) - Albers (azimutală oblică) - proiecţiile conice simple cu două paralele

secante sunt cele mai utilizate

Africa,

America de Sus şi regiuni apropiate de

Ecuator

echivalente

- Lambert-Lorgna (azimutală transversală) - Hatt (azimutală oblică) - Mollweide, Hammer, Mercator (pentru regiuni

apropiate de Ecuator)

Regiuni polare

echivalente afilactice

- Bonne (conică derivată) - Postel (azimutală polară)

Ţări mari la latitudini

medii echivalente

- mai ales proiecţiile azimutale echivalente şi conice echivalente

- Albers (proiecţie tronconică) - Bonne (proiecţie conică derivată)

Ţări mici la latitudini medii

echivalente - proiecţii conice: Albers şi Bonne

Pentru navigaţie şi meteorologie

conforme

- proiecţia cilindrică Mercator (loxodroma rectilinie)

- proiecţia stereografică polară - proiecţiile gnomonice (ortodroma rectilinie) - proiecţiile Mercator oblice - proiecţia conică Lambert (ortodroma rectilinie)

Hărţi topografice

conforme

- proiecţia Gauss/UTM cilindrică transversală (80% din producţia mondială)

- proiecţia conică conformă Lambert, în Franţa (10%)

afilactice - proiecţia policonică COAST şi GEODESIC

SURVEY (10%) După M. Béguin, D. Pumain, 2003.

Aşa cum reiese din tabelul 4, proiecţiile cartografice se pot clasifica în:

proiecţii utilizate pentru hărţi universale (proiecţiile Grinten, Mercator, Aitov, Mollweide etc., pentru hărţile emisferelor amintim proiecţiile: azimutală ecuatorială Lambert, azimutală stereografică ecuatorială, azimutală ecuatorială



Modulul 6

82

Postel, sferică sau globulară, Mollweide, azimutală ortografică ecuatorială etc., iar pentru hărţile continentelor, azimutală orizontală Lambert, azimutală ecuatorială Lambert, Bonne, Sanson, azimutală orizontală Postel, azimutală polară Postel etc.);

proiecţii utilizate pentru hărţi ale ţărilor (de pildă pentru harta de bază a ţării noastre se utilizează proiecţia cilindrică transversală Gauss-Krüger/UTM);

proiecţii utilizate pentru hărţi ale unor porţiuni din ţări (se folosesc proiecţii diferite, în funcţie de mărimea teritoriului, de destinaţia hărţii etc.).

În ceea ce priveşte proiecţiile folosite de-a lungul timpului în ţara noastră, pe lângă informaţiile cuprinse în subcapitolul „Dezvoltarea cartografiei în România”, inserăm şi tabelul 5.

Tabelul 5

Proiecţia cartografică Anul

introducerii Sistemul de reprezentare plană

Müfling1 1873 proiecţie poliedică

Cassini 1876 proiecţie cilindrică

Bonne 1895 proiecţie conică echivalentă

Lambert - Cholesky 1917 proiecţie conică conformă

Stereografică Budapesta2 proiecţie azimutală perspectivă conformă

Stereografică Târgu-Mureş2 proiecţie azimutală perspectivă conformă

Stereografică Braşov3 1933 proiecţie azimutală perspectivă conformă

Gauss-Krüger 1951 proiecţie cilindrică transversală conformă

Stereografică 19703 1970 proiecţie azimutală perspectivă conformă

UTM (Universal Transversal Mercator)

1996 proiecţie cilindrică transversală conformă

1) Utilizată pentru harta austriacă ce cuprindea şi Transilvania

2) Cu plan tangent

3) Cu plan secant

După A. Năstase, 1983, cu completări.

Dicţionar Altimetrie (nivelment) – parte a topografiei care se ocupă cu studiul

instrumentelor şi metodelor utilizate pentru măsurarea, calcularea şi reprezentarea pe planuri şi hărţi a altitudinilor punctelor de pe suprafaţa topografică.

Gnomon – cel mai vechi instrument astronomic, alcătuit dintr-o baghetă verticală fixată pe o placă orizontală în mijlocul mai multor cercuri concentrice; poate folosi la determinarea meridianului locului, a latitudinii, a orei etc.

Planimetrie – parte a topografiei care se ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor utilizate determinării poziţiei în plan a punctelor topografice de pe teren pentru a putea fi transpuse pe plan sau hartă.

Triangulaţie – metodă de ridicare în plan a unei suprafeţe prin determinarea coordonatelor punctelor de pe suprafaţa topografică pe baza unei reţele de puncte în formă de triunghiuri.

Suprafaţa topografică – suprafaţa terestră pe care se execută măsurători topografice.

Surse documentare


Buchholtzer C., Rotaru P. (1937), Istoricul cartografiei. Hărţile vechi referitoare la ţara noastră, Institutul Geografic Miliar, Bucureşti.



Modulul 6

83

Chiş Gh. (1994), Astronomie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Chiş Gh., Săndulache Al., Albotă M. (1981), Elemente de geografie şi selenografie matematică, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Meloni F. (s.a.), Elementi di Cartografia, L.U. Japadre L’Aquila (s.l.). Năstase A. (1957), Proiecţiile cartografice în care sunt lucrate hărţile utilizate în

învăţământul nostru, Natura, 2. Năstase A. (1983), Cartografie - Topografie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Năstase A. (1998), Cartografie, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2000, 2002, 2006), Topografie-Cartografie. Lucrări


Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti. Rotaru M., Anculete Gh., Ghiga I., Soare Al. (1993), Topogeodezie militară modernă, vol.

I-II, Secţia Asigurare Tehnico - Economică a Presei şi Tipăriturilor, M.Ap.N., Bucureşti.

Rotaru M., Niţu C.D. (1993), Stadiul actual şi perspectivele cartografiei în lume, D.T.M., Bucureşti.

Întrebări de verificare 1. Cum s-a demonstrat că Terra are formă de elipsoid de rotaţie (revoluţie)?

De ce se spune că Terra are formă de elipsoid triaxial? 2. Ce este suprafaţa de referinţă? 3. Ce este elipsoidul de rotaţie? Ce elipsoizi de referinţă s-au folosit în ţara

noastră de-a lungul timpului şi pentru ce? 4. Explicaţi forma de geoid a Terrei. Explicaţi forma de geoid pară (terroid,

telluroid). 5. Ce este fusul sferic? Dar trapezul sferic? 6. Definiţi noţiunile: latitudine, longitudine, colatitudine! 7. Care este deosebirea între cercurile mari şi cercurile mici pe sferă? Daţi

exemple! 8. Definiţi proiecţia cartografică şi explicaţi importanţa cunoaşterii sale de

către geograf! 9. Clasificarea sistemelor de proiecţie după deformări şi după poziţia

suprafeţei de proiecţie faţă de sfera terestră. 10. Clasificarea sistemelor de proiecţie după modul de construcţie. Daţi

exemple!



84

Modulul

7

ELEMENTELE HĂRȚILOR

Conţinut: Unitatea de învăţare 7.1. Elementele hărţilor topografice 7.1.1. Cadrul hărţilor 7.1.2. Elemente din exteriorul cadrului hărţii 7.1.3. Elemente din interiorul cadrului hărţii 7.1.3.1. Caroiajul kilometric (reţeaua geometrică) 7.1.3.2. Elementele de altimetrie (relieful) 7.1.3.3. Elementele de planimetrie 7.1.3.4. Culorile 7.1.3.5. Inscripţiile din interiorul cadrului hărţii Unitatea de învăţare 7.2. Elementele hărţilor geografice la scări medii şi mici

Obiective: Cunoaşterea elementelor hărţii topografice situate în afara şi în

interiorul cadrului, precum şi a tipurilor de cadru, inclusiv utilizarea lor;

Însuşirea noţiunii de indicativ şi posibilitatea operării cu aceasta;

Cunoaşterea caroiajului kilometric şi a importanţei sale;

Cunoaşterea elementelor hărţilor la scări medii şi mici.

Cuvinte cheie: cadrul interior, cadrul geografic, cadrul ornamental, coordonate rectangulare, coordonate geografice, altimetrie, planimetrie, curbe de nivel, semne convenţionale, culori convenţionale, inscripţii.

Unitatea de învăţare 7.1. ELEMENTELE HĂRȚILOR TOPOGRAFICE

Elementele bazei matematice a hărţilor sunt: proiecţia cartografică, scara,

cadrul hărţilor, sistemul de împărţire în foi şi indicativul (nomenclatura). Din elementele bazei geodezice fac parte: elipsoidul de referinţă, punctele

geodezice de bază (de triangulaţie şi de nivelment) şi sistemul de coordonate rectangulare.



Modulul 7

85

În raport cu cadrul hărţii se deosebesc: elemente situate în afara cadrului şi elemente din interiorul cadrului.

Se vor detalia în continuare elementele hărţilor topografice în proiecţie Gauss-Krüger, pentru că acestea sunt mai frecvent folosite de geografi, în comparaţie cu planurile.

7.1.1. CADRUL HĂRŢILOR Cadrul hărţilor topografice este constituit dintr-un sistem complex de linii care

delimitează suprafaţa cartografiată şi pe care se trec anumite date. Hărţile topografice sunt delimitate de proiecţia meridianelor şi paralelelor, având forma unor trapeze. Cadrul se compune din: cadru interior, cadru geografic, cadru exterior (ornamental).

Cadrul interior (1 din fig. 73) la hărţile în proiecţie Gauss este constituit din arcele de paralele (pe laturile de nord şi de sud ale hărţii) şi din arcele de meridian (pe laturile de vest şi de est ale hărţii) din intersecţia cărora a rezultat trapezul corespunzător scării hărţii. Cadrul interior delimitează suprafaţa cartografiată. Se trasează cu linie subţire neagră. În cazul hărţilor la scări mari nu se trece cu desenul hărţii peste acesta.

Fig. 73. Cadrul hărţilor topografice şi caroiajul kilometric (reţeaua

geometrică): 1 – cadrul interior;

2 – cadrul geografic; 3 – cadrul ornamental; 4 caroiajul kilometric

Sursa: A. Năstase, Gabriela Osaci-

Costache, 2002, 2006.

La colţurile cadrului interior sunt notate valorile coordonatelor geografice (longitudine λ şi latitudine φ): pe laturile de sud şi de nord valorile latitudinii, iar pe laturile de vest şi de est valorile longitudinii (fig. 74).

Cadrul geografic (2 din fig. 73) se află în afara cadrului interior, şi este format din două linii paralele şi continue, între care sunt marcate prin segmente alternativ albe şi negre dimensiunile minutelor de latitudine (pe laturile de vest şi de est) şi de longitudine (pe laturile de nord şi de sud). La hărţile la scări mari fiecare segment are un minut. Prin puncte situate între cadrul geografic şi cel ornamental se marchează fracţiunile de minut (în funcţie de scară şi de ediţie).

Fig. 74. Elementele cadrului hărţilor

topografice Sursa: L. Gagea şi V.

Iacobescu, 1993.



Modulul 7

86

Cu ajutorul cadrului geografic se pot determina coordonatele geografice ale oricărui punct de pe hartă sau se poate raporta pe hartă orice punct de coordonate geografice cunoscute.

Cadrul ornamental (3 din fig. 73) se amplasează în afara cadrului geografic, este compus dintr-o linie mai groasă şi are rol estetic. Cadrul ornamental este întrerupt la mijlocul celor patru laturi ale hărţii pentru a se amplasa indicativele hărţilor vecine de la nord, sud, vest şi est necesare în cazul racordării hărţilor.

Pe foile de hartă aflate în zona de 2o de la marginea fiecărui fus, se trec şi valorile reţelei rectangulare din fusul vecin. Marcarea ieşirilor acestei reţele (inclusiv valorile ei) se face pe marginea cadrului ornamental, spre exterior (fig. 74). Este necesar să se marcheze ieşirile reţelei rectangulare din fusul vecin pentru că racordând foi de hartă din două fuse învecinate, liniile reţelei kilometrice ale unui fus fac un anumit unghi cu liniile reţelei kilometrice din fusul vecin. Acest lucru se întâmplă deoarece liniile verticale ale reţelei kilometrice sunt paralele cu meridianul axial al fusului respectiv, iar meridianele axiale ale fuselor vecine nu sunt paralele între ele.

Între cadrul interior şi cel geografic sunt marcate prelungirile reţelei geometrice la intervale corespunzătoare scării hărţii.

Între cadrul interior şi cel geografic se scriu:

numele statelor, de o parte şi de alta a frontierei de stat;

numele judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor, de o parte şi de alta a limitelor acestora;

numele localităţilor reprezentate pe mai multe foi de hartă, dacă nu sunt scrise pe foaia respectivă de hartă; numele acestora este însoţit de prepoziţia „de” (exemplu: „de Nucşoara”);

numele localităţilor spre care merg căile de comunicaţii care se termină în cadrul interior şi distanţa până la aceste localităţi (de exemplu: Berindeşti 3,8 km).

7.1.2. ELEMENTE DIN EXTERIORUL CADRULUI HĂRŢII Elementele din afara cadrului sunt: titlul (la ediţiile mai vechi), indicativul

(nomenclatura), scara, graficele, diverse indicaţii (fig. 75). Titlul hărţii. În cazul hărţilor topografice realizate în ţara noastră până în 1975

(în proiecţie Gauss-Krüger) titlul era reprezentat de denumirea localităţii (sau de denumirea formei de relief) cu cea mai importanţă în regiunea cuprinsă în hartă. Acesta era precedat de un indicativ, ca de exemplu: L-35-98-C-b (Curtea de Argeş). Ulterior s-a renunţat la menţionarea titlului, hărţile topografice având doar indicativ.

Indicativul hărţii (nomenclatura) se stabileşte pe baza unui sistem riguros de împărţire a Terrei şi constă într-o succesiune de cifre şi litere (b din fig. 75) care se notează pe latura de nord a hărţii, centrat (de pildă M-34-100-A-d).

În România hărţile topografice se întocmesc în proiecţie cilindrică transversală Gauss–Krüger, în proiecţie stereografică–1970 şi în proiecţie UTM. Primele două proiecţii folosesc acelaşi sistem de împărţire şi nomenclatură care a fost adoptat la noi din anul 1952. În acest sistem indicativul hărţilor la scara 1:1 000 000 se aseamănă cu cel al hărţii lumii la aceeaşi scară (pentru harta lumii proiectarea emisferelor nordică şi sudică se face pe câte un con drept). Fiecare foaie de hartă la scara menţionată corespunde unui trapez de 6o în longitudine şi 4o în latitudine.

Suprafaţa Pământului a fost împărţită în mod unitar în fâşii paralele cu ecuatorul de câte 4o în latitudine (zone sferice) şi în fusuri de câte 6o în longitudine, delimitate cu ajutorul meridianelor. Împărţirea în zone sferice se face până în apropierea polilor, mai precis până la paralelele de 88o latitudine sudică şi nordică.



Modulul 7

87

Pentru regiunile polare se utilizează o proiecţie azimutală la care nu se mai poate folosi această nomenclatură.

Folosind acest sistem unitar de împărţire a suprafeţei Pământului nu există goluri între foile de hartă vecine şi totodată nu există suprapuneri.

Fig. 75. Elementele din exteriorul cadrului hărţii topografice în proiecţie

Gauss-Krüger la scările 1: 25 000 – 1: 100 000 Sursa: L. Gagea şi V. Iacobescu, 1993.

Fusurile de câte 6o (în longitudine) se numerotează cu cifre arabe de la 1 la 60 (360o : 6o = 60 fuse) începând de la meridianul de 180o în sens antiorar sau trigonometric (fusul 1 este între 180o şi 174o longitudine vestică, fusul 2 între 174o şi 168o longitudine vestică ş.a.m.d.).

Zonele sferice de câte 4o în latitudine se notează cu literele majuscule ale alfabetului latin (de la A la V), începând de la Ecuator spre nord şi spre sud (zona sferică A între Ecuator şi 4o latitudine, zona sferică B între 4o şi 8o latitudine, zona sferică C între 8o şi 12o latitudine ş.a.m.d.).

În acest fel, peste teritoriul României se suprapun fusurile sferice 34 (18o - 24o) şi 35 (24o- 30o longitudine estică) şi zonele latitudinale K (40o - 44o), L (44o - 48o), M (48o – 5 2o latitudine nordică). Numai zona L (44o - 48o) acoperă în întregime ţara noastră; zonele K şi M numai parţial, prima sudul ţării, iar a doua, nordul ţării.

Astfel, pentru fiecare foaie de hartă la scara 1:1 000 000 corespunde un trapez ale cărui dimensiuni sunt de 6o în longitudine şi 4o în latitudine şi care are propriul său indicativ, care nu se mai regăseşte într-un alt loc pe suprafaţa terestră, indicativ de tipul A-5, F-44, N-23, L-35 etc.

Indicativele celorlalte hărţi la scări mai mari decât 1:1 000 000 adică 1:500 000, 1:200 000, 1:100 000, 1:50 000 şi 1:25 000 pornesc de la trapezul de 6o × 4o (fig. 76).

Pentru hărţile la scara 1:500 000, trapezul la scara 1:1 000 000 de 6o × 4o se împarte în patru părţi, fiecare având 3o în longitudine şi 2o în latitudine. Fiecare trapez nou obâinut (3o × 2o) se notează folosind primele patru litere majuscule ale alfabetului latin (A, B, C şi D). Indicativul unei foi de hartă la scara 1: 500 000 derivă din cel al hărţii care a fost împărţită, la care se adaugă una din literele de mai sus, de exemplu L-35-A.

Pentru a obţine hărţi la scara 1:200 000 se împarte trapezul corespunzător unei foi la scara 1: 1 000 000 în şase părţi în longitudine şi tot şase în latitudine. Se formează 36 de trapeze, cu dimensiunile de 1o în longitudine şi 40' în latitudine.



Modulul 7

88

Numerotarea se face cu cifre romane (de la I la XXXVI), iar indicativul unei astfel de foi derivă din cel al hărţii 1: 1 000 000, plus noul număr, de pildă L-35-XX.

Fig. 76. Indicativul hărţilor în proiecţie Gauss-Krüger

Pentru a forma hărţi la scara 1:100 000 se împarte trapezul 1:1 000 000 în 12 părţi în longitudine şi tot atâtea în latitudine, obţinându-se 144 trapeze, de 30' în longitudine şi 20' în latitudine. Numerotarea se face cu cifre arabe de la 1 la 144. Indicativul hărţii la scara 1: 100 000 derivă din cel al hărţii 1:1 000 000, la care se alătură noul număr apărut, de exemplu L-34-144.

Hărţile la scara 1:50 000 se obţin prin împărţirea oricărui trapez la scara 1: 100 000 în patru părţi de (câte 15' în longitudine şi de câte 10' în latitudine). Fiecare din cele patru foi nou formate se denumesc cu primele patru litere majuscule ale alfabetului latin (A, B, C şi D). Indicativul unei hărţi la scara 1:50 000 se obţine din cel al hărţii la scara 1:100 000, la care se adaugă una din cele patru litere, de exemplu L-30-142-A.

Pentru a obţine hărţi la scara 1:25 000 se împarte orice foaie la scara 1:50 000 în patru părţi, fiecare parte având în longitudine 7'30'', iar în latitudine 5'. Acestea se denumesc cu primele patru litere minuscule ale alfabetului latin (a, b, c şi d). Indicativul derivă din cel al hărţii 1:50 000 din care derivă, la care se adaugă una din cele patru litere amintite: L-35-7-B-c.

Pentru obţinerea indicativului planurilor topografice la scara 1:10 000 se împarte orice hartă la scara 1:25 000 în patru părţi, fiecare numerotându-se cu cifre arabe de la 1 la 4. Indicativul se compune din cel al hărţii 1:25 000, la care se adaugă una din cifrele de mai sus, ca de exemplu: L-34-81-A-c-3.

Indicativul planurilor topografice la scara 1:5000 rezultă din împărţirea unei foi la scara 1: 100 000 în câte 16 părţi în longitudine şi 16 părţi în latitudine (se formează 256 de trapeze cu dimensiunile de 1′52″,5 în longitudine şi 1′15″ în latitudine). Indicativul derivă din cel al hărţii la scara 1:100 000, la care se adaugă în paranteză numărul foii respective (scris cu cifre arabe): L-34-20-(250).



Modulul 7

89

Pentru obţinerea indicativului unui plan la scara 1:2000 se împarte planul la scara 1: 5000 în nouă părţi notate cu literele minuscule ale alfabetului latin (de la a la i), ca de pildă: L-34-20-(250-g).

Scările, numărul foilor, dimensiunile în grade ale acestora şi nomenclatura lor dintr-un trapez de 6o× 4o (1:1 000 000) sunt cuprinse în figura 76 şi în tabelul 6.

Tabelul 6

Scara Numărul foilor

cuprinse într-o hartă la scara 1:1 000 000

Dimensiunile Indicativul (nomenclatura)

hărţilor În latitudine

În longitudine

1: 1 000 000 1 4o 6

o K-34

1: 500 000 4 2o 3

o K-34-A

1: 200 000 36 40' 1o K-34-XX

1: 100 000 144 20' 30' K-34-13

1: 50 000 576 10' 15' K-34-13-A

1: 25 000 2304 5' 7'30'' K-34-13-A-c

1: 10 000 9216 2'30'' 3'45'' K-34-13-A-c-2

1: 5000 36 864 1'15'' 1'52''5 K-34-13-(124)

1: 2000 331 776 25'' 37''5 K-34-13-(124-d)

După A. Năstase, 1983, cu modificări.

Pentru identificarea poziţiei şi indicativului unei hărţi s-a întocmit un grafic general de racordare, ce cuprinde întregul teritoriu al României. Din acesta se pot deduce şi coordonatele geografice, precum şi indicativele hărţilor vecine.

În cazul proiecţiei UTM (Universal Transversal Mercator) suprafaţa Terrei se împarte tot în fusuri de câte 6o în longitudine, ca şi proiecţia Gauss. Deosebirea faţă de aceasta constă în dimensiunea zonelor sferice care au câte 8o în proiecţia UTM, în comparaţie cu proiecţia Gauss, unde au câte 4o în latitudine.

Astfel, în proiecţia UTM se formează câte 10 zone sferice în fiecare emisferă (boreală şi australă). Pentru stabilirea indicativului, ele se notează de la Ecuator spre S cu literele: M, L, K, J, H, G, F, D, C, B, iar spre nord cu literele: N, P, Q, R, S, T, U, V, W, X. Terra se împarte în 1200 de suprafeţe (20 zone × 60 fusuri), fiecare cu propriul indicativ de tipul: 32 T, 33 S etc., (F. Meloni, p. 139), care diferă aşadar de indicativul hărţilor în proiecţie Gauss-Krüger. Foile de hartă sunt subîmpărţite cu ajutorul unui caroiaj kilometric în pătrate de câte 100 km2.

Inscripţiile din afara cadrului pot avea diferite poziţii, în funcţie de ediţia hărţii topografice. Amplasarea şi conţinutul acestora pe ultima ediţie a hăţii topografice a României în proiecţie Gauss, la scara 1: 25 000 este redată în figura 75, având următoarea semnificaţie:

a) numele statului şi a instituţiei care a realizat harta; b) indicativul (nomenclatura) hărţii; c) codul pentru evidenţă automatizată, tipărit în culoare maro (sepia); d) caracterul hărţii (secret, nesecret, hartă pentru învăţământ etc.). Hărţile

topografice pentru învăţământ sunt fictive, adică nu redau un spaţiu real, dar reproduc toate caracteristicile unei hărţi reale.

e) valorile declinaţiei magnetice şi ale unghiului de convergenţă meridiană, redate în grade sexagesimale şi în miimi, ca de exemplu: declinaţia magnetică 2o03' (0-34) est; convergenţa medie a meridianelor 1o50' (0-31) vest. Valorile din paranteză sunt redate în miimi (1 miime = 3',6);

f) schiţa declinaţiei magnetice şi valorile acesteia; g) schiţa anomaliilor magnetice (unde este cazul); h) scara hărţii (grafică, numerică, directă), sistemul de proiecţie, sistemul de

coordonate şi sistemul de referinţă altimetric. Proiecţia cartografică este cea care impune metoda de transpunere a

suprafeţei curbe a Pământului pe hartă. Pentru hărţile topografice, în ţara noastră se utilizează proiecţia cilindrică transversală conformă Gauss-Krüger, proiecţia



Modulul 7

90

stereografică 1970 şi, recent, a fost introdusă şi proiecţia UTM (Universal Transversal Mercator); vezi subcapitolul „Sisteme de proiecţii”.

În prezent, cele mai utilizate hărţi topografice (la noi în ţară) sunt cele în proiecţie Gauss-Krüger. Unele state (Marea Britanie, S.U.A, Franţa ş.a.) au acceptat proiecţiile UTM şi UPS (Proiecţia Universală Stereografică), ultima folosită pentru zonele polare, pentru care nu se poate folosi proiecţia UTM. Proiecţia UTM a fost aleasă deoarece permite racordarea hărţilor pe spaţii întinse.

Sistemul de coordonate. În România, în cazul proiecţiei Gauss-Krüger se foloseşte sistemul de coordonate 1942, iar în cazul proiecţiei stereografice, sistemul 1970. Pentru sistemul 1942 originea a fost considerată în centrul „sălii rotunde” a Observatorului astronomic din Pulkovo.

Sistemul de referinţă altimetric: ca suprafaţă de nivel de referinţă se consideră suprafaţa geoidului. În România, pentru hărţile în proiecţie Gauss-Krüger/UTM la determinarea cotelor s-a folosit nivelul Mării Baltice (nivelul zero al maregrafului de la Kronstadt).

i) graficele de pantă, cu ajutorul cărora se pot determina valorile pantelor fără calcule, deci mai rapid, obţinându-se valoarea pantei exprimată în grade sexagesimale în funcţie de distanţa pe orizontală dintre curbele de nivel, de echidistanţă şi de scară. Aceste grafice sunt proprii fiecărei hărţi şi sunt construite de obicei atât pentru echidistanţa curbelor de nivel normale cât şi pentru cea a curbelor de nivel principale. Sub grafice se notează valoarea echidistanţei pentru curbele de nivel normale;

j) schema frontierelor de stat şi a limitelor administrative de ordinul I (pentru ţara noastră limitele judeţelor);

k) indicaţii redacţionale cu privire la întocmirea hărţii, la reambularea ei (actualizarea, aducerea la zi), la anul şi operaţiile efectuate pentru a se putea deduce actualitatea hărţii (de exemplu: întocmită în anul 2003 după originalul de teren ediţie 2001);

l) indicativele hărţilor vecine cu care se racordează foaia respectivă. Deasupra chenarului, pe latura de nord se menţionează elementele descrise

mai sus la literele: a, b, c, d, iar pe latura de sud: e, f, g, h, i, j, k (fig. 75). În afară de elementele descrise, fiecare hartă topografică la scara 1:200000

are în partea dreaptă o bandă de informaţii generale, cu privire la: localităţile cuprinse în hartă, reţeaua de comunicaţii, relieful şi caracteristicile solurilor (inclusiv o schiţă a solurilor), hidrografie, vegetaţie, condiţii climatice.

7.1.3. ELEMENTE DIN INTERIORUL CADRULUI HĂRŢII

Elementele din interiorul cadrului hărţii sunt: caroiajul kilometric (reţeaua

geometrică), elementele de planimetrie şi altimetrie, inscripţiile şi culorile (care contribuie la definirea semnelor convenţionale).

7.1.3.1. CAROIAJUL KILOMETRIC (REȚEAUA GEOMETRICĂ) Caroiajul kilometric reprezintă un sistem de linii paralele cu axele de coordonate

adoptate. Pe hărţile topografice în proiecţie Gauss aceste axe sunt: proiecţia Ecuatorului şi proiecţia meridianului axial al fiecărui fus. Reţeaua se trasează pe hărţile la scările 1:25 000 până la 1:200 000. Astfel, orice linie orizontală a caroiajului kilometric este paralelă cu proiecţia Ecuatorului şi orice linie verticală este paralelă cu proiecţia meridianului axial al respectivului fus (4 din fig. 73).



Modulul 7

91

Din intersectarea liniilor verticale cu cele orizontale pe hartă se formează pătrate care formează caroiajul kilometric. Latura pătratelor variază în funcţie de scară (tabelul 7).

Această reţea

geometrică se utilizează pentru: determinarea coordonatelor rectangulare ale oricărui punct de pe hartă; fixarea unui punct pe hartă când i se cunosc coordonatele; determinarea distanţelor; determinarea suprafeţelor; orientarea hărţii cu busola. Valorile reţelei kilometrice (coordonatele rectangulare) sunt notate între cadrul

interior şi cel geografic şi se compun din patru sau cinci cifre. Lângă colţurile hărţii sunt notate toate cele patru sau cinci cifre, iar între colţuri se trec numai ultimele două cifre, care reprezintă kilometri întregi. Pe laturile de vest şi de est ale hărţii, întregul număr format din patru cifre reprezintă numărul de kilometri de la proiecţia Ecuatorului (fig. 74).

Deoarece este posibil ca pentru mai multe puncte situate în fusuri diferite să existe aceleaşi coordonate (în fiecare fus existând acelaşi sistem de referinţă) s-a convenit ca în faţa valorii ordonatei Y (fig. 74) să se scrie numărul fusului, numerotarea începând de data aceasta de la meridianul Greenwich (în sens trigonometric). Astfel, pe laturile de nord şi de sud, prima cifră din grupul celor patru (sau primele două din grupul celor cinci) arată numărul fusului în care se situează regiunea reprezentată în hartă, iar următoarele trei reprezintă numărul de kilometri de la proiecţia meridianului axial al fusului. Până la fusul 9 inclusiv, numărul este format din patru cifre, iar de la fusul 10 din cinci cifre.

Punctele situate la vest de meridianul axial au valorile Y negative. Pentru ca şi punctele situate la vest de meridianul axial să aibă valori pozitive s-a translatat originea sistemului de coordonate cu 500 km spre vest. În felul acesta întreaga jumătate nordică a fusului respectiv este în cadranul I şi deci toate coordonatele sunt pozitive: X = 0 km; Y = 500,000 km.

Toate punctele aflate la est de meridianul axial vor avea ordonata Y mai mare de 500 km, iar cele de la vest mai mică de 500 km. Pentru a afla poziţia reală a unui punct faţă de sistemul de coordonate adoptat în fiecare fus se vor scădea cei 500 km (fig. 77).

Fig. 77. Originea axelor de coordonate în cadrul unui fus de 6o în longitudine în proiecţie Gauss-

Krüger Sursa: A. Năstase, Gabriela Osaci-

Costache, 2002, 2006.

TABELUL 7

Scara Lungimea laturii pe hartă

Lungimea laturii pe teren

Suprafaţa pătratului pe teren

1: 25 000 4 cm 1 km 1 km2

1: 50 000 2 cm 1 km 1 km2

1: 100 000 2 cm 2 km 4 km2

1. 200 000 2 cm 4 km 16 km2



Modulul 7

92

7.1.3.2. ELEMENTELE DE ALTIMETRIE (RELIEFUL) Pe hărţile topografice actuale relieful se reprezintă prin metoda curbelor de

nivel, la cere se adaugă punctele cotate şi unele semne convenţionale specifice. Pe hărţile lui Ptolemeu direcţiile culmilor principale erau redate prin linii, iar

mai târziu s-a folosit desenul perspectiv. De-a lungul timpului au fost utilizate şi alte metode pentru reprezentarea reliefului (metoda haşurilor, metoda umbririi, metoda cotelor). Unele dintre acestea nu se mai folosesc în prezent pe hărţile topografice, dar se utilizează pe diferite hărţi tematice.

Se pare că eschimoşii au fost singurii care au încercat să realizeze hărţi care să redea relieful (fig. 78).

Fig. 78. Baston eschimos sculptat care redă relieful ţărmului.

Sursa: http://digilander.libero.it/diogenes99/Cartografia/Cartografia01.h

tm

Metoda curbelor de nivel. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (1771) M. Ducarlas Boniface a inventat această metodă, pornind de la o idee a inginerului olandez Pierre Ancelin, aceea de a uni prin linii punctele cu aceeaşi adâncime. Principiul a mai fost utilizat şi în 1735 de Phillipe Buache, care a reprezentat prin curbe batimetrice (de egală adâncime) Canalul Mânecii.

Metoda curbelor de nivel a fost folosită pentru prima dată pe o hartă topografică în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea. H. Laplace propusese încă din 1877 înlocuirea haşurilor prin curbe de nivel, dar abia pe harta topografică a Franţei la scara 1: 50 000 (începută în 1900 şi finalizată în 1940) s-a realizat acest fapt (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 26). La noi în ţară metoda curbelor de nivel s-a aplicat pentru prima dată pe harta topografică în proiecţie Bonne.

În prezent este cea mai utilizată metodă de reprezentare a reliefului deoarece este sugestivă şi precisă (fig. 79), oferind posibilitatea rezolvării mai multor probleme, printre care: construirea profilului topografic, calculul altitudinii oricărui punct de pe hartă, calculul volumului unor forme de relief pozitive sau negative, calculul pantelor, realizarea hărţii în relief.

Dezavantajul metodei constă în aceea că nu se pot reprezenta suprafeţele orizontale şi nici unele accidente de teren (stânci, râpe etc.), pentru care trebuie folosite semne convenţionale.

Curba de nivel reprezintă o linie care uneşte punctele de egală altitudine (locul geometric al punctelor de aceeaşi cotă). Valorile curbelor de nivel sunt date de altitudinea absolută, nu de cea relativă. Pe hartă se reprezintă prin linii curbe închise: maro-roşcat (pe hărţile policrome) sau neagre (pe hărţile în alb–negru).

Să ne imaginăm că o suprafaţă topografică (fig. 80) este secţionată cu mai multe planuri orizontale şi echidistante. Fiecare plan intersectează forma de relief după o linie care uneşte toate punctele situate la aceeaşi altitudine şi care este de fapt o curbă de nivel.



Modulul 7

93

Fig. 79. A. Munte cu profil asimetric (versanţi cu pante diferite); B. Munte cu un crater în vârf şi versanţi asimetrici; C. Curbe de nivel relativ echidistante; D. Reprezentarea unei văi prin curbe de nivel (sus) şi curbe de nivel inegal distanţate. Sursa: Lavagna E., Lucarno G. (2007), p. 106, cu modificări ale explicaţiilor.

Pentru ca reprezentarea să fie corectă planurile de intersecţie se aleg la distanţe egale între ele. Distanţa măsurată pe verticală între două curbe de nivel consecutive se numeşte echidistanţă. Valoarea echidistanţei pentru curbele de nivel normale este trecută pe harta topografică sub scară (pe latura de sud) sau sub graficul pantelor (în funcţie de anul editării hărţii).

Mărimea echidistanţei este determinată de amplitudinea reliefului, de scara de reprezentare şi de precizia dorită în reprezentarea reliefului. În funcţie de valoarea echidistanţei, de scara hărţii şi de pantă, rezultă o echidistanţă grafică ce reprezintă distanţa măsurată pe hartă între două curbe de nivel, perpendicular pe acestea (pe linia de cea mai mare pantă).

Fig. 80. Principiul reprezentării reliefului prin curbe de nivel Sursa: Lodovisi A., Torresani S., 2005, p. 151.

Curbele de nivel sunt de mai multe tipuri:

principale, redate pe hărţi prin linii continue mai îngroşate, având echidistanţa de 5 ori mai mare decât echidistanţa curbelor de nivel normale;

normale, desenate prin linii continue. Pentru echidistanţa acestora s-au adoptat anumite valori în funcţie de scara hărţii şi de relief. De exemplu, pe harta la scara 1: 25 000 echidistanţa curbelor de nivel normale este de 5 m în zonele de câmpie şi deal şi de 10 m în zonele montane, pentru celelalte scări (1:50 000, 1:100 000, 1:200 000, 1:500 000) aceste valori dublându-se, ajungând ca la scara 1:1 000 000 echidistanţa normală în zonele de câmpie şi deal să fie de 100 m, iar la munte de 200 m;

ajutătoare, reprezentate prin linie subţire întreruptă; acestea au



Modulul 7

94

echidistanţa jumătate din echidistanţa curbelor de nivel normale;

accidentale, redate tot prin linie subţire întreruptă, dar cu segmente mai scurte decât la curbele de nivel ajutătoare; au echidistanţa egală de obicei cu jumătate din cea a curbelor ajutătoare sau un sfert din cea a curbelor normale. Curbele de nivel accidentale se trasează ori de câte ori este nevoie pentru reprezentarea unor detalii de relief care pot să aibă alte valori decât a patra parte din echidistanţa curbelor normale. Din acest motiv, de regulă pe ele se trec altitudinile corespunzătoare.

Pentru interpretarea reliefului de pe hartă trebuie să se ţină seama de următoarele caracteristici ale curbelor de nivel:

mergând de-a lungul unei curbe de nivel, nici nu se urcă, nici nu se coboară;

pe orice traseu s-ar merge între două curbe de nivel succesive, se va parcurge aceeaşi diferenţă de nivel, egală cu echidistanţa;

două curbe de nivel care se opun (faţă în faţă) au aceeaşi valoare; curbele de nivel înaintează pe dealuri şi se retrag spre amonte pe văi (au o

formă concavă, retrăgându-se dinspre altitudini mai mici spre altitudini mai mari);

curbele de nivel se pot atinge, dar nu se pot întretăia (excepţie: stânci aplecate, surplombe etc.);

cu cât curbele de nivel sunt mai dese, cu atât panta este mai mare şi invers, cu cât sunt mai rare panta este mai mică;

cu cât curbele de nivel sunt mai multe, cu atât amplitudinea reliefului este mai mare şi cu cât sunt mai puţine amplitudinea este mai mică, cu condiţia ca echidistanţa să fie aceeaşi;

cu cât o curbă de nivel închide în interiorul ei o suprafaţă mai mare, cu atât altitudinea ei este mai mică (valabil pentru formele pozitive de relief; pentru formele de relief negative este invers);

cifrele care indică valorile curbelor de nivel se scriu cu aceeaşi culoare ca şi curba de nivel (maro-roşcat pentru hărţile policrome şi negru pentru cele în alb - negru), iar în locul în care se amplasează cifrele, curba de nivel se întrerupe;

valorile curbelor de nivel se dispun astfel încât baza cifrelor să fie îndreptată spre piciorul pantei (în sensul în care scad altitudinile) şi totodată să se respecte regula ca citirea hărţii – ţinută în poziţie normală – să se poată face dinspre sud sau est (vezi subcap. 8.5.2.).

Pe lângă curbele de nivel pe hărţi se mai folosesc şi cote (vezi mai jos metoda cotelor), redate fie sub formă de cerculeţe, însoţite de un număr care reprezintă altitudinea (în metri), fie sub forma unui număr care însoţeşte unele semne ca de exemplu cele care se referă la punctele de triangulaţie.

Semnele convenţionale specifice reliefului se referă la: rupturi de teren, râpe, viroage, movile şi excavaţii, care nu se pot reprezenta la scara hărţii, versanţi şi maluri abrupte, zone cu alunecări de teren stânci izolate, zone stâncoase, cratere de vulcani noroioşi, suprafeţe de teren cu crăpături, grohotişuri ş.a. Lângă aceste semne convenţionale se scriu valorile caracteristice.

Pentru a descifra mai uşor relieful se foloseşte o liniuţă scurtă, perpendiculară pe curbele de nivel (indicator de pantă sau bergstrich) care arată sensul în care scad altitudinile.

Relieful se poate reprezenta şi prin alte metode (mai puţin folosite), cum ar fi: metoda tentelor hipsometrice, metoda umbririi, metoda haşurilor, metoda profilelor oblice echidistante, metoda stereoscopică.

Metoda haşurilor se bazează pe următorul principiu: cu cât panta este mai mare, cu atât primeşte mai puţină lumină în condiţiile luminării verticale a terenului (fig. 81).



Modulul 7

95

Haşurile sunt liniuţe trasate pe direcţia liniei de cea mai mare pantă. Astfel, cu cât panta este mai mare, cu atât ea va fi mai puţin luminată (deci se vor trasa haşuri mai multe şi mai scurte) şi cu cât este mai mică, va fi luminată mai intens (haşurile vor fi mai puţine şi mai prelungi). Pe suprafeţele orizontale nu se trasează haşuri. Pe hartă apar:

haşuri mai dese, mai scurte şi mai îngroşate pe suprafeţele cu pante mari; haşuri mai rare, mai lungi şi mai subţiri pe suprafeţele cu pante mici; spaţii albe pe suprafeţele orizontale.

Această gradare a aspectului haşurilor este foarte sugestiv, însă dezavantajul metodei este acela că nu permite rezolvarea unor probleme practice ca: întocmirea profilelor (topografice, geomorfologice), calculul pantelor, calculul altitudinilor etc. Este o metodă care se realizează foarte greu şi încarcă foarte mult harta, acoperind alte elemente de conţinut ale acesteia. Grosimea haşurilor şi densitatea lor se stabilesc după un diapazon al haşurilor, însă diferenţa între două categorii succesive este foarte mică, insesizabilă cu ochiul liber. Există şi hărţi pe care relieful este redat atât prin metoda curbelor de nivel, cât şi prin metoda haşurilor. Metoda umbririi se bazează pe acelaşi principiu ca şi metoda haşurilor (fig. 81). Ca mod de realizare, pantele mai abrupte se vor umbri mai mult, iar suprafeţele orizontale vor rămâne albe. Lumina poate să cadă vertical sau dinspre nord-vest. Ultima variantă este mai folosită, deoarece este mai sugestivă. Se utilizează în combinaţie cu metoda curbelor de nivel pe hărţile topografice la scara 1:500 000 şi 1:1 000 000, ca şi pe unele hărţi tematice la scări mici (mai frecvent pe hărţile turistice).

Fig. 81. Principiul reprezentării reliefului prin haşuri (a) şi umbrire (b)

Sursa: K.A. Salişcev, A.V. Ghedîmin, 1955, cu modificări.



Modulul 7

96

Metoda cotelor este destul de veche, ea apărând însă după ce s-au putut determina altitudinile. Metoda constă în reprezentarea pe hartă a altitudinilor punctelor caracteristice ale reliefului sub forma unui punct (sau alt semn geometric: triunghi, pătrat) însoţit de valoarea altitudinii în acel loc. Nu este o metodă sugestivă şi nu permite realizarea unor probleme practice pe hărţi.

Primele hărţi cu puncte cotate au apărut în Franţa (1824), iar la noi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1964). Pe aceste hărţi relieful era redat şi prin haşuri. În prezent metoda punctelor cotate se foloseşte ca metodă complementară pe hărţile în curbe de nivel, în tente hipsometrice etc.

Metoda tentelor hipsometrice (fig. 82) derivă din metoda curbelor de nivel şi constă în colorarea spaţiilor dintre curbele de nivel (în general cu maro pentru regiunile muntoase, cu galben pentru regiunile deluroase şi de podiş, cu verde pentru câmpii şi lunci, cu albastru pentru elemente de hidrografie).

Fig. 82. Principiul reprezentării reliefului prin curbe de nivel (a) şi tente

hipsometrice (b) Sursa: K.A. Salişcev, A.V. Ghedîmin, 1955, cu modificări.

Metoda profilelor oblice echidistante a fost propusă de japonezul Tanako Kitiro. Metoda constă în înlocuirea curbelor de nivel prin liniile unor profile oblice



Modulul 7

97

echidistante care intersectează relieful (A. Năstase, 1983, p. 323). Metoda stereoscopică (metoda anaglifelor) se bazează pe metoda

anaglifelor şi pe reprezentarea reliefului prin curbe de nivel sau în combinaţie cu metoda prin tente în culoare gri sau bistru. Curbele de nivel se trasează pe hartă în culori diferite (de pildă roşu şi albastru). Citirea hărţilor se face purtând ochelari cu lentile în aceleaşi culori (A. Năstase, 1983, p. 323-324).

7.1.3.3. ELEMENTELE DE PLANIMETRIE

Constituie una din părţile importante ale conţinutului hărţii şi reprezentarea

lor pe planuri hărţi se face cu ajutorul semnelor convenţionale, care sunt simboluri grafice stabilite prin convenţii. Forma, dimensiunile, culoarea şi modul de desenare sunt redate prin atlasele de semne convenţionale.

Principiile care stau la baza alegerii şi desenării semnelor convenţionale sunt (A. Năstase, 1983, p. 316):

pe hărţi se reprezintă numai proiecţia orizontală a obiectelor şi suprafeţelor de pe teren;

forma semnului să fie cât mai adecvată, mai asemănătoare cu a obiectului pe care-l reprezintă, pentru ca privind la semn să ne dăm seama imediat de obiectul din natură;

semnul convenţional să fie ales astfel încât să se poată desena uşor, iar desenarea pe hărţi să fie în aşa fel făcută, încât să nu îngreuneze citirea hărţii, semnul putând fi observat cu uşurinţă, cu ochiul liber;

toate lucrările în construcţie, precum şi cele din subteran (tuneluri, galerii etc.) se reprezintă prin linii întrerupte;

cu cât obiectul pe care-l reprezintă semnul convenţional este mai important, cu atât semnul este redat mai pronunţat, prin linii mai groase şi invers, cu cât obiectul este mai puţin important, esteredat începând de la linii normale până la linii întrerupte;

pentru o mai mare claritate şi uşurinţă în citirea hărţii se utilizează diferite culori, pentru semnele convenţionale, ca de exemplu: malurile apelor, mlaştinile, fântânile se reprezintă prin culoare albastră; suprafaţa apelor prin albastru deschis; suprafeţele acoperite cu vegetaţie forestieră prin verde etc.

Semnele convenţionale sunt caracterizate prin trei elemente: mărime, formă şi culoare. Mărimea arată importanţa obiectului reprezentat, iar forma şi culoarea, destinaţia acestuia.

Din punctul de vedere al formei, semnele convenţionale pot fi intuitive, adică să amintească prin forma lor obiectul reprezentat, geometrice, sub formă de cercuri, pătrate, dreptunghiuri sau pot fi formate din litera iniţială (V – vale) sau o prescurtare (mest. – mesteacăn).

În cadrul semnelor convenţionale de planimetrie se deosebesc trei grupe: semne convenţionale de contur, semne convenţionale care nu ţin seama de scară şi semne convenţionale explicative.

Semnele convenţionale de contur. Sunt utilizate pentru a reprezenta pe hartă detaliile de planimetrie care, datorită dimensiunilor mari pe care le au pot fi redate la scara hărţii, ca de exemplu suprafeţe acoperite cu elemente de vegetaţie (păduri, livezi, vii, fâneţe etc.), elemente de sol (suprafeţe cu nisipuri, cu grohotişuri ş.a.), elemente de hidrografie (mările, fluviile, lacurile etc.), construcţiile care se pot reprezenta la scara hărţii etc. Forma acestor elemente de planimetrie se reprezintă pe hartă prin forme asemenea cu cele de pe teren, dar reduse în funcţie de scara hărţii.

Suprafaţa din interiorul conturului se colorează sau se completează cu semne



Modulul 7

98

convenţionale, inscripţii explicative şi date caracteristice, după caz. În interiorul conturului, semnele convenţionale nu indică poziţia reală a unui anumit detaliu situat în arealul respectiv (de exemplu dispunerea pomilor într-o livadă) şi nici dimensiunile lor reale, ci numai natura şi existenţa respectivelor elemente.

Dimensiunile elementelor de planimetrie din această grupă pot fi măsurate pe hartă (lungime, lăţime, perimetru, suprafaţă).

Semne convenţionale care nu ţin seama de scară. Se folosesc pentru desenarea detaliilor de pe teren de dimensiuni mai mici, care nu pot fi reprezentate la scara hărţii, adică pentru care nu se pot respecta dimensiunile prevăzute în atlasele de semne convenţionale.

Astfel de elemente de pe teren, care au dimensiuni mai mici decât cele rezultate din transformarea dimensiunilor semnului convenţional în valori reale, se reprezintă prin semnul convenţional în afara scării prevăzut în atlasul de semne convenţionale (care nu ţine seama de scară), iar cele care au dimensiuni mai mari se reprezintă la scară. Din acest motiv pentru multe elemente există câte două semne convenţionale (unul de contur şi unul în afara scării hărţii), folosirea unuia sau altuia fiind determinată de dimensiunile reale ale elementului ce trebuie reprezentat.

De aceea, mărimea reală a elementelor de planimetrie redate prin semne convenţionale care nu ţin seama de scară nu se poate determina prin măsurare (de pildă lăţimea unui râu reprezentat pe hartă printr-o singură linie, lăţimea unui drum, dimensiunile unei biserici, ale unui monument, ale unui castel de apă, izvor sau gări etc.).

Numărul şi dimensiunile acestor semne depind de scara hărţii. Astfel, cu cât scara hărţii este mai mică, cu atât dimensiunile şi numărul lor vor fi mai mici.

Unele semne convenţionale din această categorie îşi păstrează forma indiferent de scara hărţii, modificându-şi doar dimensiunile (ca de exemplu punctele reţelei geodezice de stat cu determinări astronomice, locurile de aterizare, aeroporturile, drumurile naturale, potecile, intrările în peşteri etc.).

Alte semne convenţionale îşi pot schimba aspectul sau pot trece din categoria semnelor convenţionale de contur în cea a semnelor convenţionale care nu ţin seama de scară, în funcţie de dimensiunile lor reale de pe teren sau de scara hărţii: ruinele, cetăţile, cimitirele, serele etc. Chiar şi suprafeţele mici de pădure sau livezile care nu se pot reprezenta la scara hărţii se pot transforma din semne convenţionale de contur în semne convenţionale care nu ţin seama de scară. Referindu-ne la cvartalele din localităţile de tip urban, dacă scara hărţii este 1:25 000 sau 1:50 000, ele se pot reprezenta detaliat. Pe aceste hărţi se poate observa felul construcţiilor, dacă au peste sau sub două etaje etc. Pe hărţile topografice cu scară mai mică de 1:100 000 aceleaşi elemente nu mai pot fi scoase în evidenţă, iar pe hărţile la scară mică localităţile se reprezintă doar prin cercuri.

Semnele convenţionale care nu ţin seama de scară redau exact poziţia de pe teren a respectivului element, care poate fi redată corect prin coordonate:

pentru elementele de planimetrie care se reprezintă pe hartă prin cercuri, pătrate, romburi, triunghiuri sau prin alte simboluri simetrice fântâni, izvoare, castele de apă etc.), poziţia matematică este reprezentată prin centrul geometric al figurii respective;

pentru elementele de planimetrie reprezentate prin linii verticale cu un unghi drept la bază (asemănător cu litera L, ca de exemplu troiţele sau crucile izolate), poziţia reală a este dată de vârful unghiului drept;

pentru semnele convenţionale redate prin două linii paralele (căi de comunicaţie rutiere, diguri, canale, râuri care nu se pot reprezenta la scara hărţii) poziţia reală este determinată de axa semnului convenţional respectiv.



Modulul 7

99

De aceea, atunci când se fac măsurători de distanţe pe hartă între două astfel de semne, distanţa se va măsura între centrele geometrice ale respectivelor figuri.

Semne convenţionale explicative. Sunt notările convenţionale care se fac pe hartă şi care sunt folosite întotdeauna împreună cu celelalte semne de contur şi nu ţin seama de scară. De exemplu, pe o hartă este reprezentată o pădure care are în interior şi un semn explicativ sub forma unui copac, care prin forma sa arată felul pădurii: de foioase, de conifere sau mixtă. De asemenea, pot fi considerate ca semne convenţionale explicative şi diversele inscripţii şi cifre care însoţesc semnele convenţionale (A. Năstase, 1983, p. 317).

Din Atlasul de semne convenţionale pentru harta topografică la scara 1: 25 000, ediţia a II-a, publicat de D.T.M. în anul 1975, precum şi din cartea Topogeodezie militară modernă publicată tot la D.T.M (1993) de către M. Rotaru şi Gh. Anculete au fost extrase cele mai uzuale semne convenţionale (tabelele 8 – 16).

Puncte de bază. Reţeaua de puncte de bază se reprezintă prin semne convenţionale specifice, desenate cu negru, astfel (tabelul 8):

Tabelul 8

▸ Punctele reţelei geodezice de stat se reprezintă în totalitate pe hartă, lângă semnul convenţional notându-se numele punctului şi cota.

▸ Punctele reţelei topografice se reprezintă în totalitate, notându-se cota.

▸ Punctele reţelei de nivelment se trec prin selecţie, notându-se şi cota.

▸ Pentru punctele reţelei geodezice şi topografice situate pe clădiri care nu au un semn convenţional specific, se foloseşte semnul convenţional al clădirii proeminente pe care se plasează semnul convenţional al punctului.

Localităţi. Reprezentarea localităţilor ţine cont de elementele topografice componente, care trebuie să-şi păstreze poziţia, forma şi orientarea de pe teren (tabelul 9). Se redau următoarele tipuri de elemente topografice:

♦ Artere de comunicaţie, cu respectarea poziţiei şi orientării din teren: şosele, drumuri, căi ferate, bulevarde, străzi etc.

♦ Obiective economice (fabrici, uzine etc.), social-culturale şi militare. Se marchează reperele importante de orientare: clădiri proeminente, turnuri etc.

♦ Clădirile cu destinaţie de locuinţe şi anexele gospodăreşti; clădirile izolate se reprezintă în totalitate.

Atenţie! Cvartalele în care majoritatea clădirilor au peste două etaje se colorează cu maro-roşcat închis, în tip ce cvartalele cu clădiri sub două etaje se colorează cu maro-roşcat deschis.

Construcţii industriale, agricole şi social-culturale (tabelul 10):



Modulul 7

100

Construcţiile industriale şi agricole se reprezintă în totalitate pe hartă, prin semnele convenţionale ale elementelor componente, la care se adaugă inscripţii explicative.

Semnele convenţionale pentru galeriile de mină sunt plasate pe hartă pe locul intrării în subteran, iar exploatările miniere la suprafaţă sunt reprezentate prin semnele convenţionale ale elementelor componente, însoţite de inscripţii explicative.

Semnele convenţionale ale sondelor de petrol sau de gaze naturale se reprezintă conform poziţiei reale de pe teren. În cazul în care sunt prea dese, ele pot fi reprezentate pe hartă generalizat, adică numai prin sondele de la marginea arealului şi parţial cele din interiorul acestuia.

Tabelul 9

Linii electrice aeriene, de transmisiuni şi conducte (tabelul 11):

Liniile electrice aeriene din afara localităţilor se reprezintă pe hartă în totalitate, diferenţiate după felul stâlpilor de susţinere şi însoţite de inscripţii explicative (tensiunea curentului). Staţiile de transformare se reprezintă de asemenea în totalitate.

Liniile de transmisiuni (telefonice, telegrafice etc.) se reprezintă în totalitate în afara localităţilor, cu excepţia celor din lungul căilor ferate.

Conductele de petrol, gaze naturale sau apă situate la suprafaţă se reprezintă în totalitate în afara localităţilor (pe fiecare conductă se scrie produsul transportat).

Jgheaburile (cu caracter permanent) pentru coborârea lemnelor se redau pe hartă dacă au o lungimea mai mare de 250 m pe teren.



Modulul 7

101

Tabelul 10



Modulul 7

102

Tabelul 11

Reţeaua de căi de comunicaţie (tabelul 12): Liniile de cale ferată se redau diferenţiat după ecartament (căi ferate normale cu

ecartament de 1435 mm şi căi ferate înguste), după numărul liniilor (simple, duble), după felul tracţiunii (electrificate, Diesel sau cu aburi), după starea lor (în exploatare, în construcţie, dezafectate). Se redau de asemenea instalaţiile pentru dirijarea circulaţiei, clădirile anexe (gări, halte etc.), sectoarele de cale ferată în rambleu sau în debleu, cele cu pante mai mari de 20‰ etc. Podurile se reprezintă în totalitate.

Şoselele şi drumurile se redau în funcţie de caracteristicile lor, prin semne convenţional specifice. Axa acestora se amplasează pe hartă conform poziţiei reale de pe teren. Se reprezintă sectoarele în debleu sau în rambleu, sectoarele cu pante mai mari de 10%, curbele cu raza mai mică de 25 m şi zidurile de consolidare. Podurile se reprezintă în totalitate.

Frontiere şi limite (tabelul 13):

▸ Frontiera de stat se redă conform poziţiei reale, raportându-se bornele şi stâlpii de frontieră cu o precizie de 0,1 mm. Elementele topografice de planimetrie şi relieful de pe traseul frontierei de stat se redau în totalitate pe hartă, indiferent de mărimea acestora.

▸ În cazul limitelor administrative ale judeţelor şi ale municipiului Bucureşti se reprezintă toate punctele de schimbare de orientare.

▸ În cazul în care frontiera de stat sau limita administrativă sunt situate de-a lungul unor elemente topografice, acestea se trasează astfel:

- pe mijlocul apelor curgătoare sau altor elemente topografice, dacă limita trece prin mijlocul lor şi mărimea semnului acestora permite trasarea limitei;

- alternativ, pe ambele părţi ale elementelor topografice, dacă limita trece pe mijlocul elementului respectiv, dar mărimea semnului convenţional nu mai permite şi trasarea semnului pentru frontieră sau limită administrativă;

- pe acea parte a elementelor topografice pe care frontiera sau limita este în



Modulul 7

103

realitate, dacă se situează pe marginea elementelor topografice liniare; - dacă frontiera de stat se suprapune cu limitele de judeţ, atunci se reprezintă

numai frontiera de stat.

▸ Limitele permanente ale elementelor de vegetaţie şi de sol se redau prin linie continuă de culoare verde (pentru suprafeţele cu vegetaţie) şi prin linie punctată maro (pentru suprafeţele cu nisipuri). Dacă suprafeţele sunt conturate de elemente topografice liniare (râuri, şanţuri, drumuri etc.), limitele de mai sus nu se mai trasează.

Tabelul 12



Modulul 7

104

Tabelul 12 (continuare)

Tabelul 13



Modulul 7

105

Tabelul 14



Modulul 7

106

Tabelul 14 (continuare)

Reţeaua hidrografică (tabelul 14): Liniile prin care se reprezintă malurile mărilor, fluviilor, râurilor şi lacurilor se

desenează în funcţie de caracteristicile lor. Râurile se redau în funcţie de lăţime, adâncime şi amenajarea malurilor. Izvoarele şi fântânile se diferenţiază după felul lor şi după gradul de amenajare. Se reprezintă canalele pentru irigaţii şi desecări., precum şi construcţiile anexe ale

reţelei hidrografice. Relief şi elemente de sol (tabelul 15):

În cadrul elementelor de sol se reprezintă; suprafeţele cu nisipuri, cu pietre, suprafeţele nisipoase cu pietre, terenurile cu sărături, cele umede etc.

Elementele de relief se redau prin curbe de nivel şi semne convenţionale specifice, la care se adaugă inscripţii explicative.



Modulul 7

107

Tabelul 15

Vegetaţia (tabelul 16):

Suprafeţele acoperite cu pădure se redau prin linie de contur verde şi interior verde raster, la care se adaugă semne convenţionale (tot cu verde) şi date caracteristice (cu negru). Nuanţa rasterului variază după felul pădurii: verde închis pentru păduri cu înălţimea de peste 4 m şi verde deschis pentru pădurile pitice, tinere, pepiniere, lăstăriş (sub 4 m înălţime). Grupa pădurii (conifere, foioase, mixte) se redă prin semne convenţionale, iar specia predominantă (fag, pin, brad etc.) se redă prin inscripţii explicative. Acestora li se adaugă datele caracteristice(înălţimea medie a copacilor, diametrul lor mediu şi distanţa medie dintre ei).

Livezile care se pot reda la scara hărţii sunt desenate pe hartă prin linie de contur verde, fond verde închis şi semne convenţionale.

Viile (cu sau fără pomi), culturile de plante tehnice şi pădurile tăiate cu lăstăriş se



Modulul 7

108

reprezintă prin linie de contur verde deschis, semne convenţionale, inscripţii explicative şi date caracteristice.

Tabelul 16

Pădurile rare, suprafeţele mici de pădure care nu se pot reprezenta la scara hărţii, tufişurile, pădurile arse ori tăiate, suprafeţele cu jnepeni, stuf, trestie, făşiile înguste de pădure, perdelele de protecţie, arborii izolaţi sau în grupuri izolate, livezile, viile sau pepinierele de pomi fructiferi, fâneţele, păşunile etc. se redau pe hartă prin semne convenţionale de culoare verde pe fond alb.



Modulul 7

109

7.1.3.4. CULORILE Atât hărţile generale, cât şi hărţile tematice se pot realiza în alb – negru, dar şi

în culori. Acestea din urmă sunt mai expresive, descifrarea şi interpretarea semnelor convenţionale fiind facilitată de culorile folosite.

După anul 1975 pe hărţile topografice la scara 1:25 000 (fig. 83) se folosesc doar patru culori: negru, verde, albastru şi maro-roşcat (sepia).

Fig. 83. Fragment din harta topografică de învăţământ

Sursa: http://www.cbg.uvt.ro/geografie/educatie/cursuri/an2004-

2005/topo_carto/harta_lp/semne_conventionale.jpg

Semnificaţia culorilor este următoarea: negru – semnele convenţionale, numele şi cotele punctelor din reţeaua

geodezică, reţeaua topografică, reţeaua de nivelment; punctele cotate; elementele de planimetrie, datele caracteristice şi inscripţiile explicative ale acestora; toponimele referitoare la relief, planimetrie şi vegetaţie, datele caracteristice şi inscripţiile explicative ale elementelor de vegetaţie;

verde liniar – semnele convenţionale pentru elemente de vegetaţie şi limitele acestora;

verde deschis raster – suprafaţa pădurilor pitice, tinere, a lăstărişului, pepinierele silvice, culturile de plante tehnice, viile;

verde închis raster – suprafaţa pădurilor, livezilor, pepinierelor de pomi



http://www.cbg.uvt.ro/geografie/educatie/cursuri/an2004-2005/topo_carto/harta_lp/semne_conventionale.jpg

http://www.cbg.uvt.ro/geografie/educatie/cursuri/an2004-2005/topo_carto/harta_lp/semne_conventionale.jpg

Modulul 7

110

fructiferi, cimitirelor cu arbori; maro (sepia) liniar – curbele de nivel şi valorile lor, indicatoarele de pantă,

semnele convenţionale pentru relief şi inscripţiile referitoare la acestea; maro (sepia) deschis raster – zonele construite care au majoritatea

clădirilor cu mai puţin de două etaje, fondul limitelor administrative; maro (sepia) închis raster – zonele construite care au majoritatea clădirilor

mai înalte de două etaje, şoselele; albastru liniar – limitele elementelor de hidrografie, semnele

convenţionale, datele caracteristice şi inscripţiile explicative referitoare la acestea; albastru raster – suprafeţele acvatice. Pentru hărţile topografice la scările 1:500 000 şi 1:1000 000 se folosesc

următoarele culori:

negru – la fel ca pentru harta 1:25 000;

verde liniar şi raster –la fel ca pe harta 1:25 000;

maro (sepia) liniar – la fel ca pe harta 1:25 000;

maro (sepia) raster – nu se foloseşte;

albastru liniar şi raster – la fel ca pe harta 1:25 000;

roşu liniar – limite ale rezervaţiilor naturale, autostrăzi, şosele modernizate, şosele, drumuri naturale îmbunătăţite, cratere de vulcani şi de vulcani noroioşi;

roşu închis raster – cvartale de locuinţe în oraşe;

roşu deschis raster – cvartale de locuinţe în localităţi rurale;

violet raster – frontiere de stat, limite de state federative, limite de judeţe;

violet liniar – izogone (cu valorile lor), puncte cu anomalii ale declinaţiei magnetice şi valorile acestor anomalii.

7.1.3.5. INSCRIPȚIILE DIN INTERIORUL CADRULUI HĂRȚII Totalitatea inscripţiilor de pe hartă formează scrierea hărţii şi are rolul să

faciliteze interpretarea semnelor convenţionale la care se referă, dar să permită şi stabilirea unei ierarhizări a acestora. Inscripţiile se pot referi la orice element de pe hartă: reţea hidrografică, localităţi, relief, suprafeţe acoperite de vegetaţie, unităţi teritorial-administrative etc.

Pe hărţile topografice scrierea cartografică se diferenţiază după elementele la care se referă. Diferenţierea se obţine prin caracterul de scriere şi prin dimensiunea scrierii (înălţimea literelor şi cifrelor), în funcţie de specificul, importanţa şi mărimea elementelor reprezentate. Astfel, se folosesc:

pentru localităţi: numele capitalei României – caracter roman, drept, majuscul; municipii reşedinţă de judeţ şi alte oraşe – caracter bloc, drept, majuscul; comune: bloc, drept, minuscul; sate – bloc, înclinat la dreapta, minuscul; cartiere şi staţiuni balneoclimaterice – bloc, înclinat la dreapta, majuscul;

pentru denumirile formelor de relief – bloc, înclinat la dreapta, minuscul (înainte se folosea scrierea batardă);

pentru denumirea pădurilor – bloc, drept, minuscul; denumirile mărilor şi fluviilor - cursiv, înclinat la dreapta, majuscul;

denumirile lacurilor, râurilor, izvoarelor - cursiv înclinat la dreapta, minuscul;

numele căilor de comunicaţie - bloc filiform, drept, majuscul; cotele punctelor reţelei de bază - bloc filiform, drept; inscripţii explicative la semnele convenţionale - bloc filiform, înclinat spre

dreapta; cotele punctelor de detaliu şi valorile curbelor de nivel - bloc filiform



Modulul 7

111

înclinat spre dreapta. Scrierea toponimelor trebuie să fie corectă atât din punct de vedere al

corespondenţei cu realitatea, cât şi din punct de vedere gramatical, iar în ceea ce priveşte abrevierile, se folosesc cele stabilite în atlasele de semne convenţionale şi în instrucţiunile tehnice.

Pe hărţile topografice sunt scrise şi unele date caracteristice şi explicative. Scrierea lor se realizează după anumite reguli prevăzute în atlasele de semne convenţionale editate de Direcţia Topografică Militară. Cunoaşterea acestor reguli determină descifrarea corectă a semnificaţiei datelor şi extragerea acelor caracteristici de care utilizatorul hărţii are nevoie.

Astfel, cotele punctelor caracteristice se scriu pe direcţie orizontală lângă semnul convenţional al acestora, deasupra sau dedesubtul semnului, fără să acopere alte elemente de pe hartă.

În cazul punctelor reţelei geodezice, topografice sau de nivelment marcate deasupra solului se scriu două cote, sub formă de fracţie: la numărător cota marcării, iar la numitor cota la sol.

Unele semne convenţionale sunt însoţite de datele lor caracteristice, ca de exemplu:

elemente de relief: pentru stânci izolate, râpe, maluri abrupte etc. se indică înălţimea relativă sub forma unui număr de culoare sepia. Unitatea de măsură (metri) se subînţelege (de exemplu +15);

la apele curgătoare se redau sub formă de fracţie lăţimea albiei în metri (la numărător), adâncimea apei (în metri) şi natura fundului - P – piatră, T – tare (la

numitor), ca de exemplu: 2,8P

23

, adâncimea şi calitatea apei pentru fântâni şi lacuri,

valori pentru adâncimea malurilor şi dimensiunile digurilor, săgeţi care indică direcţia, sensul şi viteza de curgere a apei, adâncimea mlaştinilor;

pentru păduri se scrie (cu negru) sub formă de fracţie înălţimea medie a copacilor (la numărător) şi diametrul mediu al acestora măsurat la înălţimea de 1,5 m de la sol (la numitor). În dreapta fracţiei se notează distanţa medie (în metri) între

copaci, iar în stânga specia predominantă din pădure (de exemplu arţ. 50,4

18);

pentru autostrăzi se menţionează numărul benzilor pe un sens de circulaţie, lăţimea unei benzi, în metri şi materialul de acoperire (As = asfalt etc.), ca de pildă 3 × 4 As. Pentru şosele se menţionează lăţimea părţii carosabile, lăţimea totală (în paranteză) şi materialul de acoperire ca de exemplu 6 (8) B. Valorile sunt exprimate în metri. Pentru podurile de şosea se precizează materialul de construcţie (B = beton etc.), lungimea şi lăţimea carosabilă, în metri, rezistenţa la sarcină în tone.

pentru liniile electrice aeriene se menţionează tensiunea curentului în kilovolţi, ca de pildă 110 kV.

Reprezentarea construcţiilor industriale şi agricole se completează cu inscripţii explicative şi date caracteristice care se amplasează paralel cu laturile de nord şi de sud ale cadrului.

În cazul localităţilor urbane se notează sub respectiva denumire numărul de locuitori, iar în cazul celor rurale, ca şi pentru localităţile componente municipiilor şi oraşelor se trece numărul de clădiri locuibile. Pentru localităţile care îndeplinesc şi funcţia de staţiuni, se notează şi felul staţiunii. Pentru hărţile tipărite până în 1990, la localităţile în care se aflau Consilii populare judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale, după numărul de locuitori sau de clădiri se scriau respectivele prescurtări, după caz (CPJ, CPM, CPO, CPC).



Modulul 7

112

Unitatea de învăţare 7.2. ELEMENTELE HĂRȚILOR GEOGRAFICE LA SCĂRI MEDII ŞI MICI

Şi în cazul acestor hărţi se pot deosebi elemente din exteriorul cadrului şi din interiorul acestuia.

Cadrul este compus din cadru geografic şi cadru ornamental şi uneori din cadru interior, iar ca formă cel mai adesea este rectangular. Există şi cazuri când are formă circulară, elipsoidală, în funcţie de teritoriul reprezentat şi de proiecţia cartografică adoptată. În special la hărţile murale, forma cadrului este diferită şi variază de la cea dreptunghiulară - care este cea mai frecventă - şi până la cea circulară, elipsoidală etc. Forma cadrului este determinată în cele mai multe cazuri de aspectul reţelei cartografice. De exemplu o hartă a lumii realizată în proiecţia Mollweide are cadrul de forma unei elipse pentru că meridianul marginal se reprezintă printr-o elipsă.

Cadrul geografic este divizat în segmente cu valoare unghiulară mai mare decât în cazul hărţilor la scări mari (zeci de secunde, minute, chiar grade).

În general, peste cadrul hărţii nu se trece cu suprafaţa cartografiată, adică nu este întrerupt de desene. Se face excepţie în cazul în care conturul unei regiuni, al unei ţări, al unui continent etc. nu se poate încadra în limitele acestui spaţiu, depăşindu-l; în sectorul respectiv nu se mai desenează cadrul (vezi exemple în Atlasul geografic).

Elementele din exteriorul cadrului sunt:

titlul hărţii, este primul lucru care atrage atenţia la o hartă. Acesta se poate referi atât la teritoriul cuprins în hartă (ţară, grup de ţări, continente etc.), cât şi la conţinutul hărţii;

scara, sub formă numerică şi grafică; se poate amplasa şi în interiorul cadrului;

proiecţia folosită (puţine hărţi au această menţiune);

legenda (se poate amplasa şi în interiorul cadrului, ţinând cont de estetică);

medalioanele (este situat mai ales în interiorul cadrului);

indicaţii redacţionale: denumirea instituţiei sub egida căreia s-a realizat harta şi informaţii asupra autorului, a întreprinderii (sau editurii) unde s-a editat, anul editării ş.a.

Elemente din interiorul cadrului se referă la conţinutul hăţii: relieful, reţeaua hidrografică, reţeaua de aşezări, uneori şi reţeaua principalelor căi de comunicaţie, împărţirea politico-administrativă etc. Pentru hărţile generale, culorile variază în funcţie de scara de reprezentare. De exemplu, pe hărţile topografice prin fond de culoare verde se redau suprafeţele acoperite cu păduri, pe când pe hărţile murale sau pe cele din atlase (dacă este reprezentată hipsometria), verdele redă câmpiile şi luncile.

O categorie specială o constituie hărţile utilizate în învăţământ al căror

conţinut trebuie, în primul rând, să corespundă programei analitice existente, să fie mai redus decât al hărţilor generale şi să cuprindă elemente de geografie fizică, de geografie economică şi elemente social-politice. Pentru şcolarii mici, simbolistica folosită trebuie adaptată nivelului lor de dezvoltare (se folosesc în special pictograme). Aceste semne, împreună cu scrierea sunt de obicei mai mari pentru a putea fi observate de la distanţă. În plus, sunt reduse ca număr pentru a nu aglomera conţinutul hărţilor.

La acestea se utilizează o proiecţie cartografică ce diferă de la hartă la hartă în funcţie de forma şi mărimea teritoriului, de poziţia geografică şi bineînţeles de destinaţia hărţii. De exemplu, pentru hărţile întregului glob terestru, deci pentru planisfere, sunt utilizate proiecţiile Grinten, Mollweide, Mercator, Sanson ş.a. Pentru



Modulul 7

113

hărţi ale emisferelor în sens longitudinal se foloseşte proiecţia stereografică ecuatorială, proiecţia globulară ş.a., iar pentru hărţi ale continentelor, proiecţiile azimutale Lambert ş.a.

Pentru reprezentarea reliefului se foloseşte metoda tentelor hipsometrice, completată cu semne speciale pentru reprezentarea unor detalii (de exemplu: teren nisipos, stâncos etc.), metoda cotelor.

Un alt element caracteristic al acestor hărţi îl constituie hărţile medalion, întocmite la scări mai mari sau mai mici decât scara hărţii de bază şi cu tematici diferite.

Dicţionar

Altitudinea unui punct – distanţa măsurată pe verticala punctului de la o suprafaţă de referinţă până la respectivul punct. Se notează de obicei cu „H”. Când suprafaţa de referinţă este suprafaţa de nivel zero se numeşte altitudine absolută şi când suprafaţa de referinţă este una oarecare este o altitudine relativă. Diferenţa între altitudinile a două puncte se numeşte diferenţă de nivel.

Amplitudinea reliefului – diferenţa de altitudine dintre două puncte (de obicei extreme) ale reliefului.

Atlas de semne convenţionale – colecţie de planşe cu semne convenţionale utilizate pentru reprezentarea elementelor de planimetrie şi altimetrie pe hărţi topografice la diferite scări.

Medalion (al hărţii) – hartă auxiliară a unei hărţi principale (tipărită pe aceeaşi foaie), întocmită la o scară mai mare sau mai mică decât scara hărţii principale; medalionul poate să fie, ca poziţie, exterior sau interior cadrului hărţii principale şi poate reprezenta mai detaliat un fenomen sau proces existent pe harta principală (cazul medalioanelor la scară mai mare) sau arăta localizarea regiunii din harta principală în cadrul unei unităţi mai mari, de exemplu în cadrul unei ţări, a unui continent (cazul medalioanelor la scară mai mică).

Miimea – unghiul care subîntinde un arc de cerc egal cu 1/1000 din rază. Pentru a facilita divizarea cercului se consideră că are 6000 de miimi (uneori 6400 de miimi).

Reambulare (aducere la zi a planurilor şi hărţilor) – completarea planurilor şi hărţilor cu elemente de actualitate (apărute de la data întocmirii sau de la ultima reambulare), ori modificarea acestora, operaţie executată prin ridicări topografice, fotogrammetrice.

Unghi de convergenţă meridiană – unghiul format de două direcţii nord geografic apropiate.

Unghi de declinaţie magnetică – unghiul dintre direcţiile nord geografic şi nord magnetic.

Surse documentare


Gagea L., Iacobescu V. (1993), Cartografie (Desen cartografic), Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Joly F. (1985), La cartographie, Presses Universitaires de France, Paris. Lavagna E., Lucarno G. (2007), Geocartografia. Guida alla lettura delle carte

geotopografiche, Zanichelli editore, Bologna. Năstase A. (1957), Proiecţiile cartografice în care sunt lucrate hărţile utilizate în



Modulul 7

114

învăţământul nostru, Natura, 2. Năstase A. (1983), Cartografie - Topografie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2000, 2002, 2006), Topografie-Cartografie. Lucrări


Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti. Osaci-Costache Gabriela (2006, 2008), Topografie-Cartografie. Metodologie, exemple

rezolvate şi 355 de aplicaţii, Editura Universitară, Bucureşti. Rotaru M., Anculete Gh., Ghiga I., Soare Al. (1993), Topogeodezie militară modernă, vol.

I-II, Secţia Asigurare Tehnico - Economică a Presei şi Tipăriturilor, M.Ap.N., Bucureşti.

Sficlea V., Băican V. (1983), Topografie, Univ. Al.I. Cuza, Iaşi. Testi E. (1970), Come nasce una carta, Collezione Didattica, Istituto Geografico

Militare, Firenze. * * * (1975), Atlas de semne convenţionale pentru harta topografică la scara

1:25 000, ediţia a II-a, D.T.M., Bucureşti. * * * (1988), Atlas de semne convenţionale pentru hărţile topografice la scările

1: 25000, 1:50 000, 1:100 000, 1:200 000, 1:500 000, 1:1 000 000, D.T.M., Bucureşti.


1. Ce este cadrul hărţilor şi la ce foloseşte fiecare tip de cadru în parte? 2. Ce reprezintă cadrul interior pe laturile de nord şi de sud? Dar pe laturile

de vest şi de est? 3. Enumeraţi şi caracterizaţi elementele din afara cadrului! 4. Ce este şi cum se stabileşte indicativul hărţilor în proiecţie Gauss la scările:

1:1 000 000, 1:500 000, 1:200 000, 1:100 000, 1:50 000 şi 1:25 000? 5. Care sunt elementele din interiorul cadrului, la hărţile topografice? 6. Care este metoda actuală se reprezentare a reliefului pe planuri şi hărţi

topografice şi prin ce este ea superioară altor metode? Ce alte metode de reprezentare mai cunoaşteţi?

7. Ce sunt elementele de planimetrie? Categorii de semne convenţionale. 8. Ce deosebiri există între semnele convenţionale de contur şi cele care nu

ţin seama de scara hărţii? 9. Ce culori s-au folosit pe ultima ediţie a hărţii topografice în proiecţie Gauss

la scara 1:25 000? 10. Care sunt elementele hărţilor geografice la scări medii şi mici?



115

Modulul

8

ÎNTOCMIREA HĂRȚILOR

Conţinut: Unitatea de învăţare 8.1. Lucrări redacţionale pregătitoare Unitatea de învăţare 8.2. Întocmirea originalului hărţii Unitatea de învăţare 8.3. Metode de reprezentare pe hărţile generale Unitatea de învăţare 8.4. Metode de reprezentare pe hărţile tematice 8.4.1. Metode statistice 8.4.1.1. Diagrame 8.4.1.1.1. Diagrame simple 8.4.1.1.2. Diagrame complexe 8.4.1.2. Cartograma 8.4.1.3. Cartodiagrama 8.4.2. Metode cartografice 8.4.2.1. Metoda semnelor 8.4.2.2. Metoda arealelor 8.4.2.3. Metoda fondului calitativ 8.4.2.4. Metoda liniilor de mişcare (dinamice) 8.4.2.5. Metoda izoliniilor 8.4.2.6. Metoda punctului Unitatea de învăţare 8.5. Scrierea şi amplasarea denumirilor pe hărţi 8.5.1. Scrierea hărţilor şi transcrierea denumirilor pe hărţi 8.5.2. Amplasarea denumirilor pe hărţi

Obiective: Cunoaşterea principalelor lucrări redacţionale pregătitoare;

Cunoaşterea principalelor lucrări pentru întocmirea originalului de autor;

Însuşirea metodelor de reprezentare statistică şi cartografică;

Însuşirea regulilor de scriere pe hărţile tematice.

Cuvinte cheie: metode statistice, metode cartografice, diagramă, cartogramă, cartodiagramă, metoda semnelor, metoda arealelor, metoda fondului calitativ, metoda liniilor de mişcare, metoda izoliniilor, metoda punctului.



Modulul 8

116

Unitatea de învăţare 8.1. LUCRĂRI REDACȚIONALE PREGĂTITOARE

Prin lucrările de întocmire a hărţilor se înţelege întregul complex de operaţii

prin care se pregăteşte şi se definitivează originalul hărţii sau originalul de autor. Lucrările redacţionale pregătitoare se referă la o activitate de documentare

detaliată în domeniul pentru care se va realiza harta respectivă, documentare care cuprinde o etapă de cabinet şi o etapă de teren.

În urma documentării se elaborează un plan, care va cuprinde toate datele necesare referitoare la:

denumirea şi destinaţia hărţii;

scara de reprezentare şi dimensiunile hărţii;

baza geografică ce va fi utilizată pentru harta respectivă;

metodele de reprezentare care vor fi utilizate;

structura legendei, care este uneori foarte complexă. Dacă originalul hărţii este complex, programul trebuie însoţit de o schemă sau

machetă a viitoarei hărţi. Tot în programul hărţii sunt cuprinse sursele documentare după care se va

întocmi noua hartă. Acestea reprezintă totalitatea surselor de informaţii necesare întocmirii hărţii. Studiul şi selectarea acestor materiale prezintă o importanţă deosebită, în funcţie de ele putându-se modifica chiar programul iniţial al hărţii. Aici se includ:

Materialele cartografice ocupă un loc principal şi cuprind:

hărţi generale şi speciale la diferite scări (dintre acestea se aleg în primul rând hărţile care sunt la scări cât mai apropiate de scara hărţii care se întocmeşte). Pentru întocmirea anumitor hărţi speciale (ca de exemplu hărţile geomorfologice), hărţile topografice au rolul de bază iniţială şi suport pentru evidenţierea trăsăturilor reliefului;

hărţi sau schiţe obţinute direct pe teren. Fotogramele constituie de asemenea o sursă de documentare cu valoare

deosebită, pentru unele categorii de hărţi tematice, completând informaţiile oferite de hărţile topografice.

Alte surse documentare: anuare statistice, indicatoare de localităţi, ghiduri turistice, rapoarte, literatură geografică, documente istorice, dicţionare, chiar texte literare care cuprind descrieri geografice etc.

Unitatea de învăţare 8.2. ÎNTOCMIREA ORIGINALULUI HĂRȚII

De calitatea originalului hărţii (originalului de autor) depinde şi calitatea noii

hărţi. Se au în vedere următoarele aspecte (ordinea în care sunt redate reprezintă şi ordinea de efectuare a operaţiilor pentru întocmirea hărţii):

Scara. Originalul de autor se poate realiza la aceeaşi scară cu cea a viitoarei hărţi, la o scară mai mare sau la o scară mai mică. Este preferabil să fie la aceeaşi scară sau la o scară mai mare, deoarece prin micşorarea ulterioară se reduc eventualele imperfecţiuni, mai ales în ceea ce priveşte inscripţiile. Realizarea unor hărţi tematice la scară mai mică decât materialele cartografice utilizate ca bază de documentare impune generalizarea cartografică (vezi capitolul Generalizarea cartografică).

Simbolistica. Alegerea simbolurilor se face în funcţie de scara viitoarei



Modulul 8

117

hărţi, de destinaţia şi tematica ei. Se începe cu plasarea şi desenarea semnelor (de exemplu, cercuri proporţionale, pătrate, triunghiuri etc.). Pentru alte detalii vezi capitolul Limbajul cartografic.

Inscripţiile. Acestea se aleg şi se dispun astfel încât să nu supraîncarce harta, rolul lor fiind acela de a da lămuriri suplimentare asupra conţinutului viitoarei hărţi tematice. Se trece la scrierea denumirilor, respectând normele în vigoare.

Baza geografică generală (topografică). Se copiază de pe o hartă generală: reţeaua hidrografică, căile de comunicaţie, localităţile, adică acele elemente din conţinutul hărţii care sunt direct implicate în interpretarea unor fenomene ce constituie conţinutul hărţii tematice şi care în acelaşi timp conferă hărţii tematice precizia reprezentării, necesară oricărei hărţi. În funcţie de conţinutul şi tematica hărţii speciale, pentru baza geografică se selectează numai acele elemente care ajută la completarea conţinutului respectivei hărţi speciale, eliminându-se cele care ar încărca în mod inutil harta.

În procesul întocmirii hărţilor, un rol important îl are trecerea elementelor de conţinut ale hărţilor de pe materialele cartografice pe originalul hărţii. Deosebirile existente între întocmirea hărţilor generale şi a celor tematice atrag după sine şi deosebiri în ceea ce priveşte metodele de reprezentare a acestor elemente în cadrul celor două categorii de hărţi şi deci prezentarea acestora se face separat.

Unitatea de învăţare 8.3. METODE DE REPREZENTARE PE HĂRȚILE GENERALE

Hărţile generale reprezintă toate elementele, fără a scoate în evidenţă un

component geografic anume, adică oferă informaţii despre toate elementele de pe suprafaţa respectivă, nici unul dintre ele nefiind considerat principal.

Hărţile topografice sunt hărţi generale care au ca obiectiv o reprezentare foarte precisă a unui număr extrem de mare de elemente/fenomene. Din acest punct de vedere aceste hărţi se încadrează în ceea ce francezii numesc hărţi de inventariere. Pe ele sunt folosite la maxim toate resursele expresiei grafice, inclusiv diversele tipuri de scriere cartografică.

Metodele de reprezentare se pot grupa în: metode de reprezentare a elementelor de planimetrie şi metode de reprezentare a elementelor de altimetrie (pentru ambele vezi capitolul Elementele hărţilor).

Unitatea de învăţare 8.4. METODE DE REPREZENTARE PE HĂRȚILE TEMATICE

Există unele hărţi tematice care au acelaşi obiectiv ca şi hărţile topografice,

adică o reprezentare precisă a unui număr foarte mare de obiecte/fenomene, dar cu deosebirea că ele abordează o anumită tematică pe care o documentează cât mai bine. Este vorba de hărţile geologice, pedologice, geomorfologice, climatice, de vegetaţie etc., care fac şi ele parte din hărţile de inventariere. Sunt întocmite de instituţii specializate, la scări cuprinse între 1:50 000 şi 1:1400 000, variabil de la o ţară la alta. De exemplu, în România harta geologică s-a întocmit la scara 1:1 000 000, 1:200 000 (serie pe foi) şi 1:50 000 (serie incompletă deocamdată), iar în Franţa există serii complete la scările 1:50 000 şi 1:80 000 şi o serie incompletă la 1:250 000; harta solurilor pentru ţara noastră este în serie completă la scara 1:200 000, iar în Franţa la scara 1:100 000 şi 1:1 000 000.



Modulul 8

118

Pe de altă parte există o categorie mult mai largă de hărţi tematice întocmite de geografi (nu de către instituţii, în mod oficial) care aduc completări diferitelor texte ştiinţifice, fiind incluse în tratate, monografii, atlase, teze de doctorat, articole, teze de licenţă etc. Din acest motiv, acordăm o importanţă deosebită însuşirii metodelor de reprezentare pe astfel de hărţi tematice, hărţi pe care orice student geograf trebuie să le întocmească corect.

8.4.1. Metode statistice Spre deosebire de cartografia „de inventariere”, cartografia statistică dă o

vedere de ansamblu, sintetică, pe cât posibil schematizată, harta rezultată fiind o simplificare a situaţiei reale. Aceste reprezentări grafice sunt foarte eficiente pe de o parte pentru că rezultă în urma prelucrării unor date (după o prealabilă selecţie a acestora), iar pe de altă parte pentru că oferă o imagine a distribuţiei spaţiale a fenomenelor analizate.

Aşa cum se apreciază în literatura de specialitate foarte recentă (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 39) reprezentarea pe hărţi a seriilor statistice nu are încă o soluţie optimă, fiind un compromis între două cerinţe contradictorii: pe de o parte pierderea a cât mai puţină informaţie din cea care trebuie transmisă, iar pe de alta comunicarea acesteia într-o formă lizibilă şi sintetică. De fapt, eficacitatea mesajului vizual este în funcţie de simplitatea sa.

Metodele statistice sunt utilizate pentru reprezentarea anumitor indicatori statistici, iar amplasarea lor pe hartă nu este condiţionată de elementele geografice (se poate face în mod arbitrar). Din această categorie fac parte: diagrama, cartograma şi cartodiagrama.

8.4.1.1. DIAGRAME Diagrama (gr. dia – prin + gramma – semn, scris, simbol) este o metodă de

reprezentare grafică ce aparţine în primul rând statisticii, dar larg utilizată şi în geografie. J. Bertin (1967, citat de M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 40) observa că „trebuie cel puţin 20 000 de momente succesive de percepţie pentru a compara două tabele de cifre de câte 100 de linii cu 100 de coloane”. Transpunerea datelor sub formă de diagramă permite compararea simultană a mai multor serii şi analizarea acestora cu mai multă operativitate decât în cazul consultării unor tabele cu date.

Pentru întocmirea acesteia se folosesc: un sistem de coordonate, scări grafice şi figuri geometrice (dreptunghiuri, pătrate, cercuri, sfere, cuburi etc.).

În ceea ce priveşte sistemul de coordonate se disting două tipuri principale: coordonatele rectangulare (ortogonale sau carteziene, fig. 84, a) şi coordonatele polare (fig. 84, b). Se pot folosi şi coordonatele sferice (fig. 84, c).

Pentru construirea unei diagrame carteziene (rectangulare) se trasează două axe ortogonale. Axa orizontală (OX) se numeşte abscisă şi ea poartă valorile lui X. Axa verticală (OY) se numeşte ordonată şi pe ea se reprezintă valorile lui Y. Fiecare axă se împarte (gradează) în mod uniform (conform tipului de scară ales: aritmetică, logaritmică etc.), având grijă ca valorile alese să fie „rotunde” în funcţie de scara aleasă. La extremităţile axelor se notează caracterul reprezentat şi unitatea de măsură. Cele două caractere reprezentate (câte unul pe fiecare axă) trebuie să se regăsească şi în titlul diagramei, alături de teritoriul la care se referă şi la data când s-au înregistrat valorile.



Modulul 8

119

Fig. 84. Sisteme de coordonate:

a – rectangulare (carteziene); b – polare; c – sferice Sursa: A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache, 2002, 2006.

Scările grafice cele mai utilizate sunt: scara aritmetică, scara logaritmică, scara probabilistică:

Scara aritmetică (uniformă sau liniară) se caracterizează prin uniformitatea intervalelor care împart axele şi care corespund unei unităţi de lungime (fig. 85, a);

Scara logaritmică (fig. 85, b) are intervalele inegale, rezultând din utilizarea logaritmului zecimal al numerelor ce corespund intervalelor (log10 n). Este o scară neuniformă sau neliniară.

Scara probabilistică se construieşte pe baza legii repartiţiei normale (fig. 85, c). Centrul de simetrie al scării îl constituie frecvenţa de 50%. Are o utilizare mai restrânsă, în special în testarea normalităţii datelor.

Fig. 85. Tipuri de scări: a – scară aritmetică; b – scară logaritmică;

c – scară probabilistică

Sursa: Maria Rădoane şi col., 1996.

Se pot folosi fie numai câte un tip de scară pe ambele axe (de exemplu diagramele dublu logaritmice), fie pot combina două tipuri de scări (câte un tip pentru fiecare axă: diagramă semilogaritmică).

Legenda este un element care nu poate lipsi nici unei diagrame. În cadrul ei se explică semnele folosite, culorile, haşurile etc. Se amplasează, de regulă, în afara diagramei, fie dedesubt, fie în dreapta reprezentării, urmărindu-se estetica. Este obligatorie ordonarea datelor numerice, care se poate face în ordine crescătoare sau descrescătoare. Haşurarea sau colorarea se face pornind de la principiul conform căruia cu cât un fenomen este mai important (sau cu valoare mai mare) cu atât trebuie să fie reprezentat mai accentuat. Există însă şi excepţii, ca de pildă în cazul în care dorim să subliniem prin desen tocmai slaba reprezentare a unui anumit fenomen sau element şi atunci acesta se va colora sau haşura mai intens.

Titlul diagramei trebuie formulat clar, concis şi complet şi trebuie să



Modulul 8

120

concorde cu conţinutul diagramei. Nu trebuie să se menţioneze în titlul acesteia: „Diagrama cu …” deoarece prin conţinut şi mod de reprezentare ea exprimă acest lucru.

Datorită faptului că se utilizează date statistice sau rezultate ale unor măsurători este obligatoriu ca în titlu sau în legendă să se menţioneze data la care respectivele date erau valabile.

Diagramele sunt de două tipuri: simple şi complexe. Diagramele simple se împart în: diagrame în coloane, diagrame în benzi,

histograme, cronograme, diagrame prin pătrate şi diagrame prin cercuri proporţionale. Prin adăugarea unor noi informaţii diagramelor simple se obţin diagramele complexe: diagrama prin sectoare circulare, diagrama prin dreptunghi, diagrama complexă prin pătrat, diagrama triunghiulară etc.

8.4.1.1.1. Diagrame simple Diagrama în coloane sau în „tuburi de orgă” (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p.

82) este cel mai frecvent utilizată, foarte sugestivă şi uşor de realizat. Intr-un sistem asemănător coordonatelor rectangulare, pe verticală se notează scara reprezentării, iar pe orizontală bazele coloanelor, care trebuie să fie egale.

Doar axa verticală (cea paralelă cu lungimea coloanelor) este gradată, cel mai frecvent după o scară aritmetică. Pe direcţia perpendiculară, chiar dacă coloanele sunt aliniate, ele nu sunt susţinute de o axă (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 82). Bazele coloanelor reprezintă aspecte calitative, nu cantitative.

Fiecare variabilă se reprezintă printr-un dreptunghi alungit, de lăţime fixă. Lungimea, plasată pe verticală, corespunde mărimii ce trebuie reprezentată.

Există şi opinia conform căreia ar fi de preferat aranjarea dreptunghiurilor pe orizontală, unul sub altul (ca diagramă în benzi, fig. 88) deoarece se poate amplasa orizontal şi denumirea fiecărei variabile (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 82).

Coloanele pot fi desenate unele lângă altele (alăturate, alipite), suprapuse (în aflux), distanţate (dispuse izolat, fig. 86).

Coloanele rezultate se colorează sau se haşurează, pentru a creşte contrastul dintre fond şi dreptunghiuri, dând lizibilitate graficului. Când coloanele au lăţimea mai mică de 5 mm se pot înnegri, iar dacă sunt mai late se haşurează sau se colorează. Coloanele trebuie să aibă toate aceeaşi haşură sau culoare, pentru a nu se deforma percepţia diferenţelor de lungime prin schimbarea aspectului lor.

0

2

4

6

8

10

12ha

1996

Fig. 86. Diagramă în coloane realizată în

programul Microsoft Office Excel

Dispunerea coloanelor în aflux este recomandată pentru a face comparaţii între valori diferite pentru anumite intervale sau pentru reprezentarea pe grupe de intervale a fenomenelor diferite, dar care aparţin aceluiaşi grup. Coloanele se suprapun pe jumătatea lăţimii lor, având grijă ca şi valorile mai mici să fie vizibile. Comparaţii se pot face şi cu o variantă a diagramei cu coloane alipite (fig. 87).



Modulul 8

121

Fig. 87. Diagramă cu coloane alipite realizată în Microsoft Office Excel

Sursa: Gabriela Osaci-Costache, 2004b, 2008b.

Indicarea structurii în cadrul coloanelor transformă diagrama simplă în diagramă complexă (diagramă structurală în coloane).

Diagrama în benzi se realizează ca şi diagrama în coloane, numai că dreptunghiurile se poziţionează pe orizontală. Scara reprezentării se notează pe abscisă, de obicei la partea superioară, iar bazele benzilor pe verticală, de obicei în stânga (fig. 88). Acest tip de diagramă se poate realiza atât prin dreptunghiuri, cât şi prin linii, care se pot dispune în diferite moduri. Dreptunghiurile, cât şi intervalele dintre ele sunt mai înguste decât la diagrama în coloane.

Diagrama în benzi se întrebuinţează cel mai frecvent pentru reprezentarea grafică a lungimii unor fluvii, râuri, şosele, căi ferate etc.

Fig. 88. Diagramă în benzi


Dacă în cadrul benzilor se indică şi structura se obţine o diagramă structurală (complexă) în benzi.

Cronograma (historiograma) se utilizează pentru reprezentarea dinamicii fenomenelor, tot într-un sistem de coordonate rectangular. Pe abscisă (OX) se marchează timpul (perioada sau anii de referinţă) stabilind o scară convenabilă, în care un anumit număr de milimetri să corespundă unui interval de timp (de exemplu un an, zece ani etc.). Dacă anii pentru care dispunem de date statistice sunt la intervale egale, axa orizontală se va împărţi în segmente (intervale) egale. Dacă însă intervalele de timp sunt inegale se va ţine seama de scara grafică stabilită, în acest caz abscisa urmând a fi împărţită în intervale proporţionale ca lungime cu diferenţa de timp între anii de referinţă. Pe ordonată se fixează scara reprezentării, construirea coloanelor realizându-se ca şi la diagrama în coloane.

Cronogramele pot fi simple când se exprimă dinamica în timp a unui fenomen (fig. 89) sau combinate când reprezintă fenomene corelate.

PRECIPITAŢII MEDII LUNARE (1901-1990)

0

20

40

60

80

100

120

140

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

mm

Râmnicu Vâlcea

Curtea de Argeş

Câmpulung



Modulul 8

122

Fig. 89. Cronogramă simplă

realizată în Microsoft Office Excel

Histograma este o diagramă prin care se reprezintă o serie de frecvenţă a unui fenomen dat prin dreptunghiuri juxtapuse cu bază constantă şi a căror înălţime este proporţională cantităţii exprimate (Glossaire français de cartographie, 1970).

Se realizează într-un sistem de coordonate rectangular. Ambele axe sunt gradate. Dreptunghiurile din care este formată histograma sunt unite (alipite), iar bazele lor sunt amplasate pe abscisă. Lăţimea acestora (baza) reprezintă amplitudinea fiecărei clase (fig. 90).

Fig. 90. Histogramă


Histograma se poate înlocui cu poligonul frecvenţelor, care se poate construi direct, fără a mai fi nevoie de coloane, prin ridicare de perpendiculare din dreptul fiecărei diviziuni de pe ordonată şi de pe abscisă. Punctele rezultate din intersecţia acestor perpendiculare se unesc printr-o linie frântă care poate avea forme şi grosimi diferite (linii continue, întrerupte, groase, subţiri etc.), negre sau în diferite culori.

Dacă intervalele de pe abscisă sunt foarte mici, existând un număr foarte mare de clase (reprezentate prin dreptunghiuri), unghiurile liniei frânte se atenuează, linia luând aspectul unei curbe cunoscute sub numele de curba frecvenţelor sau curba de frecvenţă.

O altă variantă o constituie curba cumulativă, folosită în geografia umană, în geomorfologie etc. Aceasta se obţine prin însumarea valorilor frecvenţei relative (a fiecărui element în parte), rezultând o linie continuă între 0 şi 100%.

O variantă a diagramei în benzi o constituie piramida structurală. Se utilizează în geografia umană pentru reprezentarea grafică a distribuţiei populaţiei pe vârste (sau grupe de vârstă) şi sexe (piramida grupelor de vârstă, piramida vârstelor), în biogeografie pentru evidenţierea structurii pe verticală a asociaţiilor vegetale (piramida trofică). În cazul piramidei vârstelor pe verticală se reprezintă vârstele sau grupele de vârstă (bilateral, pe cele două sexe), iar pe axa orizontală se utilizează o scară grafică pe care se reprezintă, pornindu-se de la punctele de origine spre stânga şi spre dreapta, numărul de persoane.

Pe scara verticală se pot reprezenta vârstele din an în an sau grupele de vârstă, de pildă din 4 în 4 ani. Există şi alte modalităţi de realizare a piramidei vârstelor: populaţia poate fi exprimată în procente, vârsta se poate nota pe axa verticală

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

1994 1996 1998 2000 2002

%



Modulul 8

123

plasată în stânga diagramei etc. (fig. 91). Pe acelaşi grafic se poate figura distribuţia populaţiei pe vârste şi sexe într-un

an sau pe doi ani de referinţă. Dacă se adaugă şi date referitoare la repartiţia pe medii (urban, rural) piramida devine şi mai completă şi în acelaşi timp complexă. Evidenţierea diferitelor tipuri de informaţii se obţine colorând sau haşurând diferit benzile diagramei.

Fig. 91. Piramidă structurală

Sursa: J.-P. Allix şi J. Soppelsa, 1981, cu modificări.

Diagrama polară se construieşte într-un sistem de coordonate polare. Raza cercului este egală cu media valorilor seriei. Acest tip de diagramă este sugestiv pentru reprezentarea fenomenelor cu variaţie în timp (diurnă, săptămânală, anuală, pe un şir de ani etc.). În acest caz, cercul de bază se va împărţi în câte sectoare este necesar (de pildă pentru o variaţie săptămânală în şapte, pentru o variaţie anuală în douăsprezece). Se poate folosi şi pentru reprezentarea fenomenelor care prezintă valori diferite în funcţie de punctele cardinale (expoziţia versanţilor cu anumite procese geomorfologice, pantele sau pentru reprezentare a gradului de acoperire cu un anumit tip de vegetaţie). Are o utilizare frecventă în climatologie pentru reprezentarea frecvenţei şi vitezei vântului (fig. 92).

Fig. 92. Diagramă polară

Sursa: A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache,

2002, 2006.

Diagrama stereografică (stereograma) este foarte sugestivă, redând o imagine de perspectivă (fig. 93).

Fig. 93. Stereograma

Sursa: Gabriela Osaci-Costache,

2009, Bollettino della

Associazione Italiana di Cartografia, Anno XLVI, n. 136-137,

pag. 211-222,.

Diagramele areolare (areogramele) sunt foarte utile pentru comparaţii. Construcţia lor se bazează pe figuri geometrice (cercuri, pătrate), fără reprezentarea vreunui sistem de coordonate, echivalând mărimea ce trebuie reprezentată cu



Modulul 8

124

suprafaţa figurii geometrice (de obicei cerc sau pătrat). Când sunt simple, ele se pot dispune izolate, alipite, parţial suprapuse sau concentrice (înscrise). Dacă sunt structurale, dispunerea lor se face sub formă izolată (separată) sau concentrică.

Diagrama prin pătrate se realizează presupunând că fiecare valoare ce trebuie reprezentată este egală cu suprafaţa unui pătrat. Ştiind că suprafaţa pătratului este dată de relaţia S = L2, rezultă că latura se calculează cu formula:

SL .

Pătratele pot fi dispuse în diferite moduri şi se colorează sau se haşurează. Este necesar să existe o legendă în care să se explice semnificaţia haşurilor sau culorilor folosite (fig. 94).

Acest tip de diagramă se realizează fără un sistem de coordonate şi permite compararea mărimilor.

Fig. 94. Diagramă prin pătrate proporţionale

Diagrama prin cercuri proporţionale se aseamănă cu diagrama prin pătrate, în sensul că şi ea se bazează pe principiul că suprafaţa cercurilor este direct proporţională cu valoarea indicatorilor pe care dorim să-i reprezentăm grafic. Ca urmare, trebuie calculate razele cercurilor respective, pornind de la formula suprafeţei cercului: Scerc = πR2 şi deci raza va fi:

π

SR .

Razele obţinute se vor reprezenta la o anumită scară, prin micşorarea valorilor obţinute. Cercurile desenate cu aceste raze se pot dispune în mai multe moduri, având grijă ca şi cel mai mic cerc să fie vizibil (fig. 95). Pentru a şti ce anume reprezintă, cercurile se vor haşura sau colora diferit şi se va întocmi o legendă conform principiilor enunţate.

Fig. 95. Diagramă prin cercuri proporţionale


Osaci-Costache, 2002, 2006.

M. Béguin şi D. Pumain (2003, p. 51) sunt de părere că atunci când trebuie reprezentată o serie de valori este suficient să se extragă rădăcina

pătrată din fiecare valoare a seriei pentru a obţine raza ( SR ), deoarece



Modulul 8

125

DISTRIBUŢIA AŞEZĂRILOR UMANE ACTUALE PE JUDEŢE

JUDEŢUL ARGEŞ

79%

JUDEŢUL VÂLCEA

19%

JUDEŢUL

DÂMBOVIŢA

2%

π este o valoare constantă pentru ansamblul de valori reprezentat şi poate fi eliminat.

Diagrama prin sfere proporţionale se bazează pe acelaşi principiu, numai că se înlocuieşte cercul cu sfera. Are un efect estetic deosebit, însă este greu de realizat manual. În plus, diferenţele de volum sunt mai greu perceptibile.

8.4.1.1.2. Diagrame complexe Diagrama prin sectoare circulare se distinge în cadrul diagramelor areolare

structurale, prin sugestivitatea deosebită, mai ales dacă este policromă, având o largă aplicabilitate în geografie. În Franţa este numită familiar „camembert”, iar în Marea Britanie „Pie Chart” sau „Pie Graph” (Pie = plăcintă).

În cadrul unui cerc, fiecărei valori îi corespunde un anumit unghi la centru şi deci o anumită suprafaţă din cerc, proporţională cu valoarea respectivă. Se consideră că întregului cerc (360o) îi corespunde efectivul total (100%). Prin regula de trei simplă se calculează câte grade vor corespunde fiecărei valori, a cărei pondere (X%) o cunoaştem. În cazul în care valorile sunt exprimate în valori absolute, acestea se vor transforma mai întâi în procente, verificând ca suma lor să fie 100%.

Cercul se poate desena cu o rază oarecare sau raza se poate calcula în funcţie de suprafaţa (mărimea) totală a elementului reprezentat (aşa cum s-a arătat la diagrama prin cercuri proporţionale).

Fiecare sector se colorează sau se haşurează în funcţie de mărimea pe care o reprezintă. Haşura va fi cu atât mai deasă sau culoarea mai intensă cu cât sectorul de cerc respectiv este mai mare. În centrul fiecărui sector se notează valoarea sa procentuală, iar în acel loc haşura se întrerupe. Dacă sectoarele de cerc sunt mici, valorile procentuale se vor scrie în afara diagramei (fig. 96). Se adaugă obligatoriu o legendă. Modul de dispunere a sectoarelor circulare este foarte variat.

Fig. 96. Diagramă prin sectoare circulare

Sursa: Gabriela Osaci-

Costache, 2002, 2004b.

Diagrama complexă prin pătrat face parte din categoria diagramelor areolare. Se obţine dintr-o diagramă prin pătrat. Pătratul se împarte în 100 de părţi egale, fiecare parte astfel obţinută echivalând cu 1% (fig. 97)

Fig. 97. Diagramă complexă prin pătrat

Sursa: A. Năstase, Gabriela Osaci-

Costache, 2002, 2006, cu modificări.



Modulul 8

126

Diagrama complexă prin dreptunghi sau „diagrama cu bază unică” (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 82) se construieşte în mod asemănător cu aceea prin sectoare circulare, însă figura de bază este un dreptunghi. Se porneşte cu desenarea unui dreptunghi cu latura verticală de o anumită dimensiune (fig. 98). Paralel cu această latură se desenează o axă verticală, plasată de regulă în stânga pe care se notează scara reprezentării. Dreptunghiul va fi divizat în lungime proporţional cu valorile ce trebuie reprezentate. Lungimea dreptunghiului (cunoscută) se consideră a fi echivalentă cu 100% şi de aici se pot calcula prin regula de trei simplă dimensiunile pe verticală ce vor reveni fiecărei valori.

Fig. 98. Diagramă complexă prin dreptunghi


Osaci-Costache, 2002, 2006, cu modificări.

Diagrama triunghiulară este utilizată pentru reprezentarea unor fenomene cu trei variabile, suma proporţiilor acestora fiind egală cu 1 (suma procentajelor este 100%). Are o largă aplicare contribuind la stabilirea taxonomiei şi ierarhiei fenomenelor, în special în geografia umană (de exemplu pentru determinarea tipului funcţional al aşezărilor), dar şi în geografia fizică (mai ales în pedologie - pentru triunghiul texturii solurilor).

Se construieşte pornind de la un triunghi echilateral, ale cărui laturi se împart în câte 10 părţi egale. Din fiecare punct se trasează paralele (fig. 99), împărţind triunghiul ABC în 100 de triunghiuri mai mici. Notarea diviziunilor se face de obicei în sens antiorar, astfel încât fiecare linie să unească două diviziuni care totalizează 100%. Presupunând că un anumit fenomen este compus din trei elemente, acestea se notează astfel: A pe latura BA, B pe latura CB şi C pe latura AC. Dacă A = 10 %, B = 30 % şi C = 60 %, punctul de intersecţie al lor va fi O', depărtat de centul triunghiului. De altfel, cu cât ponderile sunt mai diferenţiate cu atât punctul de intersecţie va fi mai deplasat de centrul triunghiului şi invers.

Fig. 99. Diagramă triunghiulară

Procedând în acest fel se pot reprezenta mai multe fenomene, pentru fiecare rezultând un punct de intersecţie în interiorul triunghiului. Din unirea acestora va



Modulul 8

127

rezulta un areal. După aceasta, reţeaua de triunghiuri se poate şterge.

8.4.1.2. CARTOGRAMA

O cartogramă este o reprezentare în care unei hărţi, de obicei mult simplificată, i se adaugă date statistice cantitative precise, care se referă la localităţi sau la areale, diferit prelucrate pentru a evidenţia distribuţia spaţială și/sau evoluţia în timp.

Astfel, metoda cartogramei se utilizează pentru transpunerea grafică a valorilor numerice referitoare la o anumită suprafaţă, rezultând un material grafic, hartă sau schemă, în care colorarea sau haşurarea se face direct proporţional cu intensitatea mărimii numerice ce caracterizează o anumită unitate teritorială (A. Năstase, 1983, p. 332).

Pe o hartă se pot diferenţia suprafeţele în funcţie de densitatea populaţiei, de exemplu, prin:

- curbe izometrice (numite, în cazul de faţă, izoplete, de la izos – egal și plethos – cantitate);

- puncte (fiecare punct reprezentând un anumit număr de locuitori) localizate în teritoriu mai mult sau mai puţin dens, ceea ce face să rezulte densităţile diferite. Acestea prezintă caractere de cartogramă (asocierea datelor cantitative cu un teritoriu). În cea mai mare parte a cazurilor acestea nu au o corespondenţă riguroasă între unităţile teritoriale la care se referă valorile statistice și datele redate pe hartă;

- cartogramele în mozaic (numite și coroplete, de la coros – regiune, loc delimitat și plethos – cantitate), în care datele statistice sunt diferenţiate pe baza unor criterii obiective care permit împărţirea lor în diferirte clase de valori și atribuite unor areale mai mult sau mai puţin vaste (comune, regiuni, state etc.) în care se împarte teritoriul analizat și care constituie într-un anumit sens părţile unui mozaic (sensul iniţial și încă prezent în multe limbi este de ”pietre de mozaic”).

Deşi se pleacă de la date absolute, de obicei pe cartogramă sunt redate valori relative. Pe cartogramă se reprezintă de fapt rezultatul raportului dintre valoarea numerică globală a fenomenului sau elementului şi suprafaţa la care acesta se referă. De aici rezultă un mare dezavantaj al metodei şi anume acela că ea nu reuşeşte să surprindă diferenţierile fenomenului în cadrul fiecărei unităţi teritoriale, rezultând o uniformizare. De aceea se recomandă ca unităţile teritoriale la care se face raportarea să fie cât mai mici.

Baza geografică a reprezentării se simplifică prin reducerea sau eliminarea elementelor geografice: munţi, ape etc. Se păstrează limitele unităţilor administrative şi denumirile lor, dacă indicatorii statistici se referă la ele.

Pentru a realiza o cartogramă se extrag indicatorii statistici sau se calculează anumite valori de pe hartă (în cazul hărţilor geomorfologice) şi se transformă în indici relativi (prin raportare la suprafaţa aleasă). Aceştia se grupează ţinând cont că numărul claselor nu trebuie să fie prea mare (pentru a putea interpreta cu uşurinţă cartograma), dar nici prea mic astfel încât să se uniformizeze nepermis de mult valorile. În această operaţie se ţine cont de valorile extreme şi de indicele mediu pentru întregul teritoriu reprezentat. După fixarea grupelor se stabilesc haşurile sau culorile corespunzătoare fiecărui interval (fig. 100).

Cartograma este frecvent utilizată în cartografierea geomorfologică (pentru întocmirea hărţilor densităţii fragmentării reliefului, ale adâncimii fragmentării ş.a.), în geografia umană şi economică etc. Această metodă se poate aplica şi pentru a reprezenta ponderea suprafeţelor ocupate de diferite asociaţii vegetale, soluri etc. în cadrul unor regiuni.



Modulul 8

128

Fig. 100. Gradul de naturalitate în Muşcelele Argeşului în anul 1996: 1 – suprafeţe cu surplus apreciabil de păduri (peste 60% din suprafaţă este împădurită); 2 – suprafeţe intens împădurite (46-60%); 3 – suprafeţe cu păduri suficiente (31-45%); 4 – suprafeţe cu păduri la limita echilibrului ecologic (21-30%); 5 – suprafeţe insuficient

acoperite cu păduri (11-20%); 6 – suprafeţe puternic deficitare (sub 11% păduri)

Sursa: Gabriela Osaci-Costache, 2002, 2004b, 2008b. În literatura geografică (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 134) se face însă şi

menţiunea că, în acord cu uzul anglo-saxon, folosirea termenului cartogramă este din ce în ce mai rezervată hărţilor unde valorile corespunzătoare unităţilor geografice sunt reprezentate direct prin suprafaţa atribuită fiecăreia pe hartă cu ajutorul figurilor geometrice simple, în general dreptunghiuri, care se îmbină în localizări relative pentru a păstra aspectul geografic. Astfel, cartograma ar fi o metodă care foloseşte deformarea suprafeţelor în raport cu proiecţia de referinţă pentru a sugera repartiţia inegală a valorilor reprezentate. Totodată, ea ar folosi contururile simplificate ale regiunilor analizate, dând în final o reprezentare care ilustrează direct raporturile între dimensiunile unităţilor geografice pentru variabila studiată.

Cartograma este o metodă de reprezentare a fenomenelor geografice măsurabile sub formă de figuri proporţionale localizate pe un fond cartografic eventual adaptat (Glossaire français de cartographie, 1970).

8.4.1.3. CARTODIAGRAMA Cartodiagrama este reprezentarea detaliată a fenomenelor geografice

măsurabile, sub forma unui ansamblu de diagrame constituite din elemente comparabile, localizate pe un fond cartografic (Glossaire français de cartographie, 1970). Este rezultatul unei combinaţii între cartogramă şi diagramă, obţinându-se ceea ce M. Béguin şi D. Pumain (2003, p. 134) denumesc „diagrame localizate”.

Prin cartodiagramă se pot reprezenta mărimea absolută, structura şi dinamica unui fenomen sau ambele. O cartodiagramă are la bază o schiţă de hartă pe care pot fi delimitate unităţile administrative sau fizico-geografice în care se plasează diagramele. Ca şi în cazul cartogramei, pe cartodiagramă de obicei se trec cât mai puţine din elementele de conţinut ale hărţii de bază (fig. 101).

Un dezavantaj al metodei constă în imposibilitatea localizării cu exactitate a elementelor sau fenomenelor reprezentate, deoarece dispunerea diagramelor se face în mod arbitrar, dar în aşa fel încât să nu depăşească limitele unităţii teritoriale respective. Se impune deci alegerea unei scări adecvate pentru diagrame, astfel încât să se poată plasa chiar şi în cea mai mică unitate teritorială fără să-i depăşească limitele. În cazuri



Modulul 8

129

speciale coloanele diagramelor se pot întrerupe sau se pot depăşi puţin limitele.

Fig. 101. Folosirea cartodiagramei în geografia

fizică

Sursa: F. Joly, 1985.

Există mai multe tipuri de cartodiagrame:

structurală (de exemplu populaţia pe medii);

dinamică (cronologică), când se arată dinamica unui fenomen, de exemplu evoluţia suprafeţelor împădurite;

complexă, când redă atât structura cât şi dinamica unui fenomen. Pentru reprezentarea unor fenomene mai complexe cartograma se poate combina cu cartodiagrama.

8.4.2. METODE CARTOGRAFICE Metodele cartografice sunt cunoscute şi sub numele de metode cartografo-

geografice. Se caracterizează prin aceea că reprezentarea şi amplasarea fenomenelor şi proceselor se face în mod geografic, cu exactitate şi în dependenţă de o serie de factori fizico- şi economico-geografici. În cadrul acestor metode se deosebesc: metoda semnelor, metoda arealelor, metoda fondului calitativ, metoda liniilor de mişcare (dinamice), metoda izoliniilor, metoda punctului (A. Năstase, 1983, p. 335).

8.4.2.1. METODA SEMNELOR Metoda semnelor se foloseşte pentru reprezentarea elementelor/fenomenelor

care au o răspândire discontinuă în spaţiu şi care nu pot fi reprezentate la scară, permiţând cel mai bine localizarea exactă prin centrul semnului utilizat.

Elementele cartografiate se reprezintă prin semne, care rezultă dintr-o convenţie propusă cititorului de către autorul hărţii şi se regăsesc în legenda hărţii. Conţinutul legendei este obligatoriu pentru întreaga hartă (trebuie să respecte principiul universalităţii). Alegerea semnelor trebuie să respecte principiul specificităţii, adică elemente/fenomene diferite se reprezintă prin semne diferite, în timp ce elemente/fenomene asemănătoare se reprezintă prin semne asemănătoare (din aceeaşi clasă).

Cerinţele practice ale cartografierii fizico- şi economico-geografice au impus diversificarea semnelor, în prezent folosindu-se o mare varietate. În funcţie de caracterele lor specifice, semnele pot fi:



Modulul 8

130

geometrice (fig. 102, a) în care caz centrul figurii geometrice reprezintă poziţia exactă reală a obiectului sau fenomenului;

artistice şi simbolice, care sugerează obiectul sau fenomenul reprezentat (fig.90, b);

sub formă de litere, de obicei litera iniţială. Diferitele categorii de simboluri se pot combina, de exemplu semnele

geometrice cu cele sub formă de litere (triunghiuri, pătrate, cercuri, cu litere în interiorul lor). De asemenea, semnele geometrice pot fi folosite în diferite culori sau haşuri. Semnele artistice, ca şi cele simbolice, deşi prezintă avantajul că sunt foarte expresive, sunt mai puţin recomandabile pentru hărţile exacte, deoarece nu indică o localizare foarte precisă, ca simbolurile geometrice (vezi şi capitolul Limbajul cartografic).

Fig. 102. Semne geometrice (a) şi simbolice (b)


Pentru a reprezenta diferenţieri cantitative se folosesc semne proporţionale (semne la scară), a căror suprafaţă variază odată cu valoarea fenomenului reprezentat. Mărimea semnelor trebuie să respecte principiul proporţionalităţii, adică corespondenţa care trebuie să existe între ierarhia elementelor şi modul de redare cartografică a acesteia. Dimensiunile semnelor de pe hartă vor fi reproduce şi în legendă. Informaţia cantitativă poate fi transmisă corect dacă raportul între două valori ale seriei poate fi sesizat după raportul suprafeţelor celor două figuri care le reprezintă.

Astfel, semnele se pot construi în scară absolută sau arbitrară (relativă). Pentru semnele în scară absolută (fig. 103) suprafaţa figurilor geometrice (cercuri, pătrate, triunghiuri) este direct proporţională cu valorile reprezentate. În cazul semnelor în scară arbitrară folosirea acestei scări micşorează diferenţele dintre semnele cu dimensiuni extreme (minime şi maxime), iar raportul dintre diferite semne este arbitrar.

Pentru stabilirea mărimii semnelor în scară absolută se calculează mai întâi dimensiunea fiecărui semn şi apoi se stabileşte scara de proporţie la care vor fi reprezentate acestea, aşa cum s-a arătat la diagrama prin cercuri sau pătrate proporţionale.



Modulul 8

131

Fig. 103. Legenda hărţilor prin cercuri proporţionale


Semnele în scară absolută, ca şi cele în scară arbitrară se pot reprezenta sub formă continuă (fig. 103) sau gradată (în trepte). În figura 104 sunt redate exemple de hărţi realizate prin această metodă.

Fig. 104. Reprezentarea unui caracter cantitativ

prin semne proporţionale

Sursa: M. Béguin, D.

Pumain, 2003.



Modulul 8

132

8.4.2.2. METODA AREALELOR Arealul este o suprafaţă, un spaţiu în care este răspândit un fenomen (proces,

element, o specie oarecare). În interiorul arealului cantitatea sau ponderea elementelor caracteristice poate să varieze, repartiţia putând fi uniformă sau cu zone de concentrare şi de dispersie.

Metoda arealelor se utilizează pentru reprezentarea unor fenomene/elemente cu răspândire discontinuă, ca de exemplu arealul unor anumite specii de plante sau de animale, caz în care arealul are un caracter relativ. Arealul poate să aibă şi un caracter absolut, ca de exemplu arealul unor zăcăminte de cărbune, de petrol etc. (A. Năstase, 1983, p. 337).

În general, limita arealelor, pe teren, nu este o linie, ci o zonă de interferenţă. Pe hartă, delimitarea arealelor se face unind prin linii punctele extreme în care se găseşte elementul sau fenomenul caracteristic.

Scara hărţii impune detalierea sau generalizarea arealelor. Astfel, arealele pot fi precise pe hărţi la scară mare (care permit reprezentarea reală a limitei arealului) şi schematice, când delimitarea se face aproximativ (pe hărţi la scară mică). Arealele precise se delimitează cu linie continuă, iar când limita nu este precisă, se foloseşte o linie întreruptă sau punctată. În cazul unor areale mari în care se găsesc subareale de diferite ordine se poate renunţa la trasarea limitelor, distincţia între ele rezultând din culoarea sau haşura fiecăruia (fig. 105).

Fig. 105. Modalităţi de a reprezenta interferenţa

arealelor Sursa: A.H. Robinson, 1963.

După formă, arealele se pot încadra în două categorii principale: continue (întregi) şi discontinue (fragmentate, disjuncte). Arealele continue pot avea diferite forme: circulară, ovală, tentaculară ori sub formă de fâşie.

Interiorul arealelor trebuie haşurat sau colorat. Se pot adăuga diferite semne sau inscripţii, deoarece metoda arealelor se poate combina cu alte metode, cum ar fi aceea a semnelor sau a fondului calitativ. Este necesar ca haşura sau culoarea să permită şi folosirea inscripţiilor explicative, iar semnul convenţional folosit să fie ales astfel încât să apară unitar în cadrul arealului, indiferent de mărimea acestuia.

Metoda arealelor poate reda şi dinamica unui fenomen, prin trasarea limitelor stadiilor succesive în evoluţia fenomenului respectiv (fig. 106).

Fig. 106. Evoluţia arealului rinocerului în timpurile geologice:

1 – vechiul areal; 2 – arealul actual Sursa: L. Joleaud, 1939, citat de R. Călinescu şi col., 1972.



Modulul 8

133

Metoda arealelor este frecvent utilizată la întocmirea hărţilor geologice, paleogeografice, floristice, faunistice, geomorfologice, climatologice etc.

8.4.2.3. METODA FONDULUI CALITATIV Metoda fondului calitativ se foloseşte pentru reprezentarea calitativă a

fenomenelor cu o răspândire continuă, în cadrul anumitor limite. Are anumite diferenţieri faţă de alte metode cu care se aseamănă din punctul de vedere al aspectului (tabelul 17).

Tabelul 17

Metoda arealelor Cartogramă Metoda fondului calitativ

Limitele se obţin prin unirea punctelor extreme unde se găseşte un anumit element

Limitele unor unităţi administrative (comune, judeţe etc.)

Limitele sunt ale unei regiuni fizico- sau economico-geografice, urmărindu-se repartiţia reală a fenomenelor, fără a se ţine cont de limitele administrative

Reprezentarea unor elemente care au o repartiţie neuniformă

Caracterizare cantitativă a elementelor

Caracterizare calitativă a elementelor dintr-un teritoriu

Pentru aplicarea metodei fondului calitativ se procedează astfel:

se delimitează suprafeţele pe care se există aceleaşi elemente sau procese. Aceste suprafeţe se clasifică în funcţie de o serie de indicatori stabiliţi în vederea deosebirii acestora;

fiecare suprafaţă se colorează sau se haşurează în mod diferit, deoarece metoda fondului calitativ se poate realiza în două variante: metoda fondului colorat (mai expresivă, care este o reprezentare policromă) şi metoda fondului haşurat (de obicei o reprezentare în alb-negru).

Pe o hartă întocmită prin metoda fondului calitativ nu trebuie să rămână pete albe (necolorate sau nehaşurate), albul fiind asociat în general cu lipsa datelor (fig. 107).

Fig. 107. Modificări în utilizarea terenurilor între anii 1856-1997

(Subcarpaţii dintre Argeş şi Vâlsan) Sursa: Gabriela Osaci-Costache, 2008c, p. 1553.



Modulul 8

134

În cazul folosirii metodei fondului colorat, este recomandabil ca alegerea culorilor să fie făcută astfel încât harta să nu fie pestriţă. În funcţie de conţinutul şi scara hărţii se pot folosi culori cât mai „naturale”: albastru pentru ape, verde pentru câmpii sau pentru anumite elemente de vegetaţie, galben pentru culturi cerealiere etc. (vezi capitolul Limbajul cartografic).

În cazul metodei fondului haşurat, haşurile trebuie alese astfel încât să nu se îngreuneze interpretarea conţinutului hărţii. Haşurile se pot combina cu fondul colorat, ca de exemplu pentru redarea teraselor (prin fond colorat) într-un culoar de vale (prin haşuri). Tot pentru redarea prin fond calitativ se pot folosi semne de fond (sau şabloane) care să sugereze aspectul elementului cartografiat, ca de exemplu redarea prin puncte a nisipului. În legendă se vor explica culorile sau haşurile folosite. Metoda fondului calitativ se poate combina cu metoda semnelor, a liniilor şi a arealelor, având o largă aplicare atât în geografia fizică, cât şi în geografia economică (mai ales pentru reprezentarea modului de utilizare a terenurilor).

8.4.2.4. METODA LINIILOR DE MIŞCARE (DINAMICE) Această metodă a fost elaborată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Se

foloseşte pentru reprezentarea dinamicii fenomenelor şi proceselor fizico- sau economico-geografice. În general, metoda prezintă un grad foarte mare de generalizare, care presupune cunoaşterea unor detalii şi particularităţi ale fenomenelor cartografiate.

Mişcarea sau dinamica se indică prin folosirea liniilor cu săgeţi. Liniile arată direcţia fenomenului, iar săgeţile sensul. Se pot adăuga date caracteristice reprezentate de indicii cantitativi rezultaţi din măsurători (viteza, intensitatea ş.a.), ca de exemplu viteza de înaintare a unei alunecări de teren.

Pentru reprezentarea liniilor de mişcare, lăţimea corpului săgeţii se centrează pe traseul urmărit. Vârful săgeţii se desenează fie la capătul corpului (sau liniei), fie alături, paralel cu corpul (linia), indicând sensul de deplasare. Când între oricare două puncte fluxurile se desfăşoară în ambele sensuri, corpurile liniilor de mişcare se vor desena de o parte şi de alta a traseului, iar vârfurile săgeţilor se vor amplasa fie la capete, fie se vor desena lateral. Vârfurile săgeţilor, de formă triunghiulară, vor fi proporţionale atât ca lungime, cât şi ca lăţime cu lăţimea corpului liniei de mişcare.

Dacă se doreşte evidenţierea deosebirilor cantitative, atunci liniile vor avea lăţimi diferite, proporţionale cu valorile ce trebuie reprezentate. De exemplu, pentru 2000 de turişti străini sosiţi într-o ţară se poate stabili o grosime a liniei de 1 mm. Dacă trebuie reprezentat un flux de 8000 de turişti, linia de mişcare va avea 4 mm grosime. În cazul acestor linii corpul săgeţii nu va începe printr-o linie oblică (care deformează imaginea reală a lăţimii acesteia). În cazul în care două linii de mişcare de lăţimi diferite se intersectează, cea mai îngustă va trece pe deasupra celeilalte.

Liniile de mişcare pot fi:

precise (cu itinerar precis) când urmăresc exact traseul pe care se face mişcarea unor fluxuri materiale (o cale ferată, un fluviu etc.);

schematice când unesc punctul de plecare cu cel de sosire, fără a ţine seama de traseul real al unui anumit fenomen (fig. 108). Se folosesc şi pentru fluxurile imateriale (când nu se cunoaşte traseul exact). Există şi unele itinerarii precise care pot fi asimilate fluxurilor imateriale: fluxurile aeriene, maritime. În cazul fluxului material fixarea pe hartă se face de-a lungul axei traseului parcurs, deoarece reţeaua este identificabilă (drum, cale ferată etc.).

Aceste schematizări sunt foarte utile în cercetarea geografică cu condiţia selectării direcţiilor principale de deplasare. De exemplu se pot evidenţia zonele cu o dinamică accentuată prin desenarea liniei care reprezintă frecvenţa şi cantitatea cea



Modulul 8

135

mai mare a transportului pe conurile de grohotiş. Prin redarea liniilor de mişcare se pot contura areale de concentrare şi zone de dispersie.

Pentru a scoate în evidenţă deosebirile calitative ale fenomenelor pentru a căror reprezentare se utilizează liniile dinamice se folosesc linii cu săgeţi de culori sau haşuri diferite, care trebuie explicate în legendă.

Din punctul de vedere al conţinutului, liniile de mişcare pot fi simple şi structurale. În ambele situaţii este necesar să se stabilească un anumit raport de proporţionalitate între ponderea fenomenului reprezentat şi grosimea liniei.

După A. Năstase (1983, p. 342) în cazul liniilor de mişcare structurale, se desenează mai multe linii paralele, iar spaţiile dintre ele vor corespunde cu ponderea fiecărui element sau fenomen cartografiat. Spaţiile trebuie colorate sau haşurate, respectându-se principiul: cu cât ponderea este mai mare, cu atât haşura va fi mai deasă (sau culoarea mai intensă) şi invers. Tot linii de mişcare sunt considerate liniile care arată tendinţa de producere a unui fenomen, de exemplu evoluţia unui meandru, regresia limitei pădurilor, evoluţia liniei ţărmului etc.

Fig. 108. Harta traficului feroviar de

mărfuri în Italia în 1991. În cartogramă grosimea liniilor este

proporţională cu intensitatea traficului (exprimată în milioane

de tone la nivelul anului 1991) pe

principalele direcţii.

Sursa: E. Lavagna, G. Lucarno, 2007, p. 53,

cu modificări.

Metoda liniilor de mişcare se foloseşte atât în geografia fizică, cât şi în geografia economică. Este considerată frecvent cartogramă.

8.4.2.5. METODA IZOLINIILOR Metoda izoliniilor este utilă pentru reprezentarea unor fenomene cu răspândire

continuă şi care pot fi măsurate. Fenomenele cu răspândire continuă au valori în orice punct al spaţiului, dar valorile sunt diferite de la punct la punct. Valorile iniţiale sunt date pentru anumite puncte, sub forma unui ansamblu de puncte cotate. Între cele două puncte variabilele iau valori intermediare. Astfel de valori se cartografiază prin metoda izoliniilor, care creează impresia vizuală a continuităţii, dar permite şi determinarea valorilor intermediare între două puncte date.

Metoda constă în unirea punctelor cu aceleaşi valori. Pentru a putea trasa izoliniile este necesar ca pe hartă să existe o serie de puncte cu valoare cunoscută.



Modulul 8

136

Din unire punctelor cu aceeaşi valoare rezultă o linie sinuoasă, închisă, care nu este altceva decât o izolinie (izos = egal).

În cazul în care punctele nu sunt suficient de dese, trasarea izoliniilor se face prin interpolare. Procedeul se aplică pornind de la ipoteza că între două puncte alăturate fenomenul are o răspândire uniformă.

De obicei, între izolinii se consideră intervale egale, aşa că apropierea izoliniilor arată o modificare pronunţată a fenomenului şi, invers, depărtarea lor arată o modificare lentă.

Ca exemple de izolinii cităm: curbe de nivel, izoterme şi izobare (linii care unesc puncte cu altitudine egală, cu temperatură egală şi respectiv, cu presiune egală; primele izobare şi izoterme au fost trasate de Alexander von Humboldt la începutul secolului al XIX-lea), izohiete (linii care unesc puncte cu cantităţi egale de precipitaţii), izofreate (linii care unesc puncte cu aceeaşi adâncime a pânzei de apă), izodense (linii care unesc puncte de densitate egală, de exemplu densitatea fragmentării), izobaze (linii prin care se reprezintă mărimea ridicării sau scufundării scoarţei terestre), izocrone (linii care unesc punctele în care se produce un anumit fenomen în acelaşi timp), izonefe (linii care unesc puncte cu aceeaşi nebulozitate), izobate (linii care unesc puncte cu aceeaşi adâncime), izotahe (linii care unesc puncte cu aceeaşi viteză), izogone (linii care unesc puncte cu aceeaşi valoare a declinaţiei magnetice; primele izogone au fost trasate de fizicianul şi astronomul englez Edmund Halley, în anul 1702), izohaline (linii care unesc puncte cu aceeaşi salinitate), izopicne (linii care unesc puncte cu aceeaşi densitate a apelor oceanice) etc.

Spaţiile dintre izolinii se pot colora sau haşura. Se pot înscrie şi unele valori caracteristice (de exemplu valorile extreme sau valorile cu frecvenţa cea mai mare), în punctele în care acestea au fost determinate.

Metoda se poate extinde şi la acele variabile pentru care valorile nu se pot reda punctual, ci pe anumite suprafeţe, deci ele nu sunt valori continue (densitatea populaţiei, difuzarea spaţială a poluanţilor etc.). În acest caz trebuie reduse neregularităţile distribuţiei spaţiale prin „netezire”. Să ne imaginăm o reţea de pătrate în care dispunem de valorile densităţii populaţiei. Valorile din fiecare pătrat vor fi netezite făcând media între pătratul la care ne referim şi pătratele vecine. Un pătrat are cel mult patru vecini (sus, jos, dreapta, stânga) şi cel puţin doi vecini (pentru pătratele situate la marginile reţelei pe care se lucrează). Netezirea se obţine făcând media aritmetică între pătratul pe care lucrăm şi vecinii săi. Se exemplu, în cazul pătratului cu patru vecini, media aritmetică se obţine însumând cele cinci valori (pătratul de bază + patru vecini) şi împărţind la cinci. Pe baza valorilor „netezite” se trasează izoliniile (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 112-114).

Metoda izoliniilor are o largă aplicare atât în geografia fizică, cât şi în geografia economică.

8.4.2.6. METODA PUNCTULUI Se mai numeşte şi metoda punctelor „calculabile” (M. Béguin, D. Pumain,

2003). A fost elaborată în anul 1917 de către Sten de Geer. Se foloseşte pentru reprezentarea unor elemente sau fenomene care nu au o răspândire continuă. Deşi mai puţin utilizată în geografia fizică, are o mare aplicabilitate în cartografia economico-geografică (de exemplu pentru a reprezenta structura şi frecvenţa culturilor, a efectivelor de animale etc.).

Modul de realizare este următorul: Se alege un punct de bază cu dimensiuni vizibile pe hartă şi care este un

submultiplu al valorii ce trebuie reprezentate (de exemplu un punct cu diametrul de 0,5 mm pentru 500 locuitori). Cu cât scara este mai mică, punctul de bază va avea o valoare mai mare, pentru a rezulta mai puţine puncte de localizat pe hartă.



Modulul 8

137

Mărimea punctului depinde atât de mărimea fenomenului pe care-l reprezintă, cât şi de scara hărţii. În cartografie punctul trebuie considerat ca un semn mic, rotund, cu diametrul sub 0,5 mm. Peste această dimensiune el devine cerc. De aici apare situaţia că această metodă se confundă cu metoda cercurilor proporţionale pentru că nu se face deosebirea din punct de vedere cartografic între noţiunea de punct şi cea de cerc (A. Năstase, 1983, p. 343).

În mod practic este necesar ca punctele să exprime valori rotunde, care se pot multiplica şi demultiplica, de exemplu: 1, 2, 3, 5, 10, 100, 1000 etc. Pe o hartă punctele vor fi de valori egale, caz în care numărul lor arată repartiţia cantitativă a fenomenului, sau de valori diferite, când se specifică în legendă. Dacă pe o hartă există 56 de puncte, fiecare având valoarea de 100 ha, rezultă că cele 56 de puncte reprezintă 5600 ha (A. Năstase, 1983, p. 343).

Se împarte valoarea totală (în exemolul de faţă populaţia) la valoarea punctului de bază şi se află numărul de puncte ce trebuie amplasate pe hartă. Resturile de diviziuni sau populaţia zonelor de mărime inferioară punctului de bază se regrupează între zonele vecine şi se localizează în poziţie intermediară. Metoda se caracterizează prin faptul că toate punctele sunt egale între ele ca dimensiune şi fiecare redă aceeaşi valoare pentru o unitate din fenomenul cartografiat, iar suma tuturor punctelor reprezintă valoarea totală a fenomenului sau elementului cartografiat.

Se amplasează punctele pe hartă. Dispunerea punctelor pe hartă poate fi:

reală (metoda geografică) este o variantă care oferă o localizare precisă a fenomenului cartografiat (fig. 109);

uniformă, la intervale egale, variantă care este aproximativă, având valoarea cartogramei şi care nu oferă o imagine corectă a localizării (este considerată chiar metodă statistică).

Fig. 109. Harta populaţiei Liguriei (1991) redată prin metoda punctului. Distribuţia

populaţiei Liguriei este evidenţiată prin reprezentarea punctelor, localizate de către cartograf exact unde se concentrează majoritar, adică în regiunea costieră și

subcostieră Sursa: E. Lavagna, G. Lucarno, 2007, p. 50, cu modfificări.

Se foloseşte în special în geografia economică. Se poate combina cu metoda cercurilor proporţionale, cu metoda arealelor sau cu metoda fondului calitativ. De exemplu, pentru o zonă cu crovuri mărimea punctelor poate reda numărul crovurilor, iar culoarea punctelor adâncimea acestora.

Combinarea metodei punctului cu metoda semnelor proporţionale (de exemplu sfere proporţionale, fig. 110), a fost propusă de Sten de Geer în 1919 pentru reprezentarea cartografică a populaţiei Suediei şi a fost recomandată de Uniunea Internaţională a



Modulul 8

138

Geografilor pentru harta repartiţiei populaţiei la scara 1:1 000 000 pe ţări.

Fig. 110. Metoda punctului combinată cu metoda sferelor proporţionale

Sursa: A.H. Robinson, 1963.

Unitatea de învăţare 8.5. SCRIEREA ŞI AMPLASAREA DENUMIRILOR PE HĂRȚI

În scopul definitivării reprezentărilor grafice sau cartografice este necesară

aplicarea inscripţiilor. În afara scrierii cartografice desenate, care solicită multă îndemânare şi răbdare, pentru realizarea unor hărţi tematice se poate folosi şi scrierea cu şablonul. Deşi caracterele de scriere ale şabloanelor sunt destinate scrierii din desenul tehnic, se pot folosi şi pentru scrierea cartografică.

În prezent, pentru scrierea în desenul tehnic, în ţara noastră este în vigoare un standard al Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (ISO), adoptat şi de Institutul Român de Standardizare (IRS), şi anume STAS ISO 3098/1-4 din 1993. Printre şabloanele care respectă acest standard se numără cele Rotring şi Standardgraph.

Scrierea cu şablonul presupune şi utilizarea unor instrumente speciale de scris, numite rapidografe şi produse de firme ca: Staedtler, Rotring, Faber-Castell ş.a. Mărimea rapidografului (grosimea liniei lăsată de acesta pe hârtie, exprimată în milimetri) trebuie să corespundă cu cea a şablonului. De exemplu, pentru un şablon cu mărimea de 2,5 se foloseşte un rapidograf de 0,25, pentru un şablon de 5,0 un rapidograf de 0,5 etc. Grosimea liniei de scriere utilizată pentru literele majuscule este aceeaşi ca pentru minuscule. Pentru obţinerea unei linii de scriere cu grosime constantă rapidograful se ţine cât mai perpendicular pe suportul pe care se scrie, iar viteza de scriere trebuie să fie constantă.

În scrierea cartografică distanţele trebuie să pară egale, nu să fie egale. Ca regulă generală, distanţa ideală dintre două litere consecutive ale unui cuvânt este de două ori grosimea liniei cu care se scrie.

8.5.1. SCRIEREA HĂRŢILOR ŞI TRANSCRIEREA DENUMIRILOR PE HĂRŢI Scrierea hărţilor şi transcrierea denumirilor pe hărţi constituie o preocupare



Modulul 8

139

pentru specialişti, în cadrul multor state existând comisii de nomenclatură geografică. „Un exemplu pozitiv de rezolvare a acestor probleme îl constituie foile hărţii

internaţionale la scara 1: 2 500 000, la a cărei realizare a participat şi ţara noastră prin Direcţia Topografică Militară şi pentru ale căror denumiri a fost adoptat principiul ca denumirile din interiorul cadrului să fie scrise în alfabetul latin şi să se redea sub forma oficială a fiecărui stat. În statele unde se foloseşte alt alfabet decât cel latin (chirilic, grec etc.) sau o serie de dialecte, în special pe teritoriul Asiei şi Africii, se utilizează tot alfabetul latin, prin transliterarea oficială, recunoscută pe plan internaţional. Astfel, de exemplu, pe foaia «Sofia» pe care apar printre altele şi o parte din Grecia şi Turcia, se întâlnesc denumirile de: Athinai pentru Atena, Hellas pentru Grecia, Korinthiakos Kolpos pentru Canalul Corint, Türkiye pentru Turcia, Anadolu pentru Anatolia etc. În alte cazuri, denumirile apar pe hărţi în forma lor oficială, iar în paranteză, alături sau sub aceasta, denumirea intrată în uz în limba română, de exemplu London pe hartă şi în paranteză Londra, sau Marseille şi în paranteză Marsilia ş.a.” (A. Năstase, 1983, p. 347).

Pe hărţile tipărite pe care se aplică literele obţinute prin fotoculegere, denumirile se scriu cu caractere şi corpuri diferite, alese astfel încât să contribuie la diferenţierea elementelor la care se referă, respectându-se, şi în acest caz, principiul potrivit căruia cu cât elementul este mai important, cu atât dimensiunile literelor sunt mai mari. Acest principiu trebuie respectat şi pe hărţile tematice, la care scrierea se face fie cu mâna liberă, fie cu şablonul sau prin aplicare.

Scrierea toponimelor trebuie să fie corectă, gramaticală. Numele localităţilor trebuie să fie cele înscrise în documentele oficiale şi actualizate. Hidronimele, denumirile formaţiunilor vegetale şi ale formelor de relief nu sunt oficiale şi de aceea se extrag din documentaţia existentă şi se compară cu denumirile culese de pe teren, de la localnici. Înainte de a fi scrise pe hartă, toponimele se analizează din punctul de vedere al semnificaţiei şi corectitudinii literare, ţinând cont în transcrierea lor de următoarele aspecte:

Toponimele formate din cuvinte uzuale (substantive comune, adjective, nume de persoane sau derivate din ele) se transcriu literar, excluzându-se regionalismele (Piatra nu Chiatra etc.);

Toponimele cu forme de masculin şi neutru, la cazul nominativ singular se scriu nearticulat, conform unei practici internaţionale (Omu, Ghiţu, Crişu Alb, Argeşel, Mureş etc);

În ceea ce priveşte ortografia denumirilor, scrierea acestora se începe cu literă majusculă numai pentru numele proprii. Numele generice ca: deal, fluviu, insulă, lac, munte, vale etc., când nu fac parte din denumire, se scriu cu literă mică. Altfel, apelativele geografice care sunt substantive comune şi indică natura diferitelor elemente geografice se scriu cu iniţială majusculă (Râul Argeş, Râul Doamnei, Valea Mare, Pârâul Plopilor, Pădurea Ciora). Numele cursurilor mari de apă se pot scrie fără apelativ (Ialomiţa, Dunăre, Dâmboviţa).

8.5.2. AMPLASAREA DENUMIRILOR PE HĂRŢI În general, la scrierea denumirilor pe hărţi se are în vedere ca ele să nu

supraîncarce harta, să fie amplasate pe locurile cele mai libere, să nu intersecteze desenul sau conturul altor elemente, să nu acopere prea mult contururile, să se respecte înălţimea literelor şi lungimea inscripţiei.

Este necesar ca toate inscripţiile hărţilor (atât generale cât şi tematice) să poată fi citite uşor, fără a roti harta sau capul şi ţinându-le în poziţie normală (cu nordul în faţă). În figura 111 se ilustrează schematic diferitele sensuri şi direcţii pe care le poate avea o inscripţie, astfel încât citirea să se poată realiza dinspre laturile



Modulul 8

140

de sud sau de est ale hărţii. Anumite elemente (cum ar fi oiconimele) se scriu obligatoriu numai pe direcţie V-E. La scări mari toate inscripţiile orizontale trebuie să fie să fie în mod riguros paralele cu cadrul de nord sau sud.

Fig. 111. Exemple de orientare a scrierii


Inscripţiile trebuie să fie plasate astfel încât să nu se creeze ambiguităţi cu privire la obiectele la care se referă, iar amplasarea trebuie făcută astfel încât să nu se acopere alte elemente din conţinutul hărţii. Ca urmare, scrierea denumirilor se face în acele spaţii de pe hartă care au cât mai puţine elemente de planimetrie. Inscripţia trebuie plasată cât mai aproape de semnul convenţional la care se referă.

Amplasarea denumirilor pe hărţi se face după anumite norme la baza cărora stau citirea uşoară şi comodă a hărţilor şi precizarea obiectului la care se referă inscripţia.

Denumirile localităţilor (oiconimele) situate în zone de graniţă trebuie plasate astfel încât să fie în întregime pe teritoriul statului căruia îi aparţin. Pe hărţile la scări mari oiconimele se scriu paralel cu laturile de nord şi de sud ale cadrului (adică pe direcţie vest- est), de regulă pe un singur rând, în partea dreaptă a semnului convenţional, dar când spaţiul nu permite sau localitatea are o configuraţie specifică, la stânga, deasupra sau dedesubt. Nu se despart în silabe. Pentru hărţile la scări mici oiconimele se plasează de preferinţă în partea dreaptă sus faţă de semnul convenţional respectiv (poziţia 1 din fig. 112), pe direcţia paralelelor. Dacă denumirea nu se poate plasa în acel loc, se alege una din celelalte soluţii arătate în figura 112, în ordinea indicată de cifrele de la 2 la 6.

Fig. 112. Amplasarea oiconimelor în raport cu semnul

convenţional de localitate pe hărţile la scări mici Sursa: A. Năstase, 1983.

Denumirile pentru hidrografie (hidronimele). Pentru apele curgătoare hidronimele se dispun paralel cu albia respectivă, fie între liniile ce reprezintă malurile, fie în afara acestora, în funcţie de lăţimea albiei şi de scară. Dacă lungimea cursului de apă este mare, scrierea poate fi repetată sau poate fi cu litere distanţate. Denumirile urmăresc sinuozităţile cursurilor de apă, iar sensul scrierii nu concordă întotdeauna cu sensul de curgere al apei.

Denumirile oceanelor şi mărilor, ca şi cele ale lacurilor mari se scriu după o linie uşor curbată, orientată după axa cea mai lungă. În funcţie de poziţie, sensul scrierii



Modulul 8

141

este ca în figura 111). Dacă denumirile nu se pot scrie în interior (din cauza suprafeţei mici), atunci se plasează – de obicei – în dreapta elementului respectiv, paralel cu laturile de nord şi de sud ale cadrului hărţii.

Denumirile de insule mari şi mijlocii se amplasează în interiorul conturului acestora, pe direcţia de întindere. La insulele mici denumirile se trec în dreapta acestora, pe direcţia paralelelor. În cazul unor arhipelaguri, scrierea va urmări o linie curbă.

Denumirile referitoare la relief (numele munţilor, dealurilor, podişurilor etc.) care ocupă pe hartă o suprafaţă mare, se scriu pe un rând pe întreaga suprafaţă ocupată de forma respectivă de relief, cu litere apropiate când suprafaţa este mică, sau cu litere distanţate când aceasta este mare. Scrierea poate fi în linie dreaptă sau curbată, urmărind configuraţia formei respective de relief. Numele formelor de relief care ocupă o suprafaţă mică (de exemplu înşeuări) se scriu de regulă pe un singur rând, paralel cu laturile de nord şi de sud ale cadrului. Denumirile vârfurilor se scriu pe direcţie vest – est.

Denumirea formaţiunilor vegetale (de exemplu păduri) se scriu de regulă orizontal, cu negru, orientate în aşa fel încât să poată fi citite dinspre laturile de sud şi de est ale hărţii. Dacă suprafaţa respectivă este mare, scrierea se face în interior, pe direcţie vest - est, cu litere distanţate, iar dacă suprafaţa este mică, numele se plasează alături, tot pe direcţie vest - est.

Denumirile diviziunilor administrative se amplasează în poziţie orizontală. Denumirile ţărilor, judeţelor, comunelor vecine se vor amplasa pe porţiunea cu care se învecinează (în zona frontierei/limitei comune), respectând regulile de orientare a scrierii (fig. 99). Aceste inscripţii nu trebuie să acopere alte elemente ale hărţii.

Dicţionar Fotogramă – fotografie specială realizată dintr-un avion (fotogramă aeriană,

aerofotogramă) sau dintr-un punct înalt (fotogramă terestră, geofotogramă). Pe ea se pot efectua măsurători precise, se pot stabili relaţii matematice între punctele de la suprafaţa terestră fotografiată şi corespondentele lor de pe imaginea fotografică.

Surse documentare

Arca S. (2004), Normativi internazionali di nomi geografici, Atlante dei tipi geografici, Istituto Geografico Militare, Firenze.

Aruta L., Marescalchi P. (2005), Cartografia. L’uso e la lettura delle carte, Dario Flaccovio Editore, Palermo


Couet R., Dubuisson B. (1982), Cours de dessin topographique, Editions Eyrolles, Paris. Dragu Gh. (1975), Cartografiere economico-geografică, Centrul de Multiplicare al

Universităţii Bucureşti. Gagea L., Iacobescu V. (1993), Cartografie (Desen cartografic), Edit. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti. Grigore M. (1979), Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de relief, Edit.

Academiei, Bucureşti. Grigore M. (1994), Elemente de cartografie fizico- şi economico-geografică, Edit.

Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti. Haggett P. (2004), Geografia. L’ambiente globale e gli strumenti del geografo, vol. 2,

Zanichelli Editore, Bologna. Iacobescu V., Cojocaru D. (1966), Cartografierea şi reproducerea hărţilor, Edit. Didactică



Modulul 8

142

şi Pedagogică, Bucureşti. Iacobescu V.R., Iacobescu V.V. (1989), Tehnica scrierii artistice, Edit. Tehnică, Bucureşti. Joly F. (1985), La cartographie, Presses Universitaires de France, Paris. Lavagna E., Lucarno G. (2007), Geocartografia. Guida alla lettura delle carte

geotopografiche, Zanichelli Editore, Bologna. Lodovisi A., Torresani S. (2005), Cartografia e informazione geografica. Storia e

tecniche, Pàtron Editore, Bologna. Năstase A. (1983), Cartografie - Topografie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2000, 2002, 2006), Topografie-Cartografie. Lucrări


Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti. Osaci-Costache Gabriela (2008c), La storia del territorio sulla base delle carte

storiche. Studio caso: i Subcarpazi ubicati tra i fiumi Argeş e Vâlsan (Romania), Atti 12a Conferenza Nazionale ASITA, Federazione Italiana delle Associazioni Scientifiche per le Informazioni Territoriali e Ambientali, 21-24 ottobre. 2008, L’Aquila, Italia, Volume II, pag. 1549-1554.

Osaci-Costache Gabriela (2006, 2008b), Topografie-Cartografie. Metodologie, exemple rezolvate şi 355 de aplicaţii, Editura Universitară, Bucureşti

Velcea Valeria (1976), Cartografierea fizico-geografică, Tipografia Universităţii din Bucureşti.

Întrebări de verificare 1. Ce surse documentare se pot folosi pentru a întocmi originalul unei hărţi

tematice? 2. Ce aspecte trebuie avute în vedere şi rezolvate pentru întocmirea

originalului unei hărţi tematice? 3. Ce categorii de metode de reprezentare se folosesc pe hărţile tematice? 4. Ce elemente trebuie să cuprindă o diagramă? 5. Ce deosebire există între diagrama în coloane şi histogramă? 6. Ce deosebire există între diagrama prin cercuri proporţionale şi diagrama

prin sectoare de cerc? Ce utilizare au? 7. Ce asemănări şi deosebiri există între cartogramă şi cartodiagramă? 8. Ce asemănări şi deosebiri există între metoda arealelor şi metoda fondului

calitativ? 9. Ce asemănări şi deosebiri există între cartogramă şi metoda fondului

calitativ? 10. Ce asemănări şi deosebiri există între metoda liniilor de mişcare şi metoda

izoliniilor? 11. Ce asemănări şi deosebiri există între metoda semnelor şi metoda

punctului?



143

BIBLIOGRAFIE 1. Allen Ph. (2005), The Atlas of the Atlases, Bounty Books, London. 2. Allix J.-P., Soppelsa J. (1981), Images de la Terre et des Hommes, Editura Belin,

Paris. 3. Arca S. (2004), Normativi internazionali di nomi geografici, Atlante dei tipi

geografici, Istituto Geografico Militare, Firenze. 4. Aruta L., Marescalchi P. (2005), Cartografia. L’uso e la lettura delle carte, Dario

Flaccovio Editore, Palermo. 5. Bagrow L. (1964), History of Cartography, R.A. Skelton, Londonn. 6. Béguin Michèle, Pumain Denise (2003), La représentation des données

géographiques. Statistique et cartographie, Col. Cursus, Editura Armand Colin, Paris.

7. Biallo G. (2005), Introduzione ai Sistemi Informativi Geografici, MondoGIS, Roma.

8. Black J. (2004), Regards sur le monde. Une histoire des cartes, Octopus/Hachette, Paris.

9. Buchholtzer C., Rotaru P. (1937), Istoricul cartografiei. Hărţile vechi referitoare la ţara noastră, Institutul Geografic Miliar, Bucureşti.

10. Cecioni E. (1987), Uso della carta topografica. Illustrazioni, 3a edizione, Istituto Geografico Militare, Firenze.

11. Cecioni E. (1987), Uso della carta topografica. Testo, 3a edizione, Istituto Geografico Militare, Firenze.

12. Chiş Gh. (1994), Astronomie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 13. Chiş Gh., Săndulache Al., Albotă M. (1981), Elemente de geografie şi

selenografie matematică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 14. Costăchel A. (1951), Topografie, Editura Institutului de Construcţii, Bucureşti. 15. Couet R., Dubuisson B. (1982), Cours de dessin topographique, Editions Eyrolles,

Paris. 16. Cristescu N., Neamţu M., Ursea V., Sebastian-Taub Margareta (1980),

Topografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 17. Cuenin R. (1972), Cartographie générale, tome 1, Editions Eyrolles, Paris. 18. Dragu Gh. (1975), Cartografiere economico-geografică, Centrul de Multiplicare

al Universităţii Bucureşti. 19. Ehrenberg R.E. (2006), Mapping the World. An ilustrated history of Cartography,

National Geographic, Washington, D.C. 20. Ferro G., Caraci Ilaria (1979), Ai confini dell’orizzonte. Storia delle esplorazioni e

della geografia, U. Mursia editore, Milano. 21. Gagea L., Iacobescu V. (1993), Cartografie (Desen cartografic), Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti. 22. Gambi L. (1973), Una geografia per la storia, Giulio Einaudi editore, Torino. 23. Giurescu C.C. (1943), Harta stolnicului Cantacuzino. O descriere a Munteniei la

1700, Extras din Revista Istorică Română, XIII. 24. Grigore M. (1979), Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de relief,

Editura Academiei, Bucureşti. 25. Grigore M. (1994), Elemente de cartografie fizico- şi economico-geografică,

Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.



Bibliografie

144

26. Haggett P. (2004), Geografia. L’ambiente globale e gli strumenti del geografo, vol. 2, Zanichelli Editore, Bologna.

27. Iacobescu V., Cojocaru D. (1966), Cartografierea şi reproducerea hărţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

28. Iacobescu V.R., Iacobescu V.V. (1989), Tehnica scrierii artistice, Editura Tehnică, Bucureşti.

29. Irimuş A., Vescan I., Man T. (2005), Tehnici de cartografiere, monitoring şi analiză GIS, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.

30. Joly F. (1985), La cartographie, Presses Universitaires de France, Paris. 31. Lavagna E., Lucarno G. (2007), Geocartografia. Guida alla lettura delle carte

geotopografiche, Zanichelli Editore, Bologna. 32. Lodovisi A., Torresani S. (2005), Cartografia e informazione geografica. Storia e

tecniche, Pàtron Editore, Bologna. 33. Mehedinţi S. (1931), Terra, introducere în geografie ca ştiinţă, Vol. I-II, Editura

Naţională S. Ciornei, Bucureşti. 34. Meloni F. (s.a.), Elementi di cartografia, L.U. Japadre L’Aquila (s.l.). 35. Munteanu C. Gh. (2003), Cartografie matematică, Editura Matrix Rom,

Bucureşti. 36. Năstase A. (1957), Proiecţiile cartografice în care sunt lucrate hărţile utilizate în

învăţământul nostru, Natura, 2. 37. Năstase A. (1958), Atlas de semne convenţionale, Bucureşti. 38. Năstase A. (1983), Cartografie - Topografie, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti. 39. Năstase A. (1993), Hărţi şi atlase româneşti, Analele Univ. Bucureşti-Geogr, XVII. 40. Năstase A. (1998), Cartografie, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,

Bucureşti. 41. Năstase A. (1998), Topografie, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,

Bucureşti. 42. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2000), Reconstituirea peisajului geografic din

subcarpaţii dintre Râul Târgului şi Dâmboviţa pe baza documentelor cartografice, Comunicări de Geografie, IV, p. 319-324.

43. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2000), Topografie-Cartografie. Lucrări practice, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.

44. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2001), Topografie-Cartografie, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.

45. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2002), Topografie-Cartografie. Lucrări practice, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.

46. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2005), Topografie-Cartografie, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.

47. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2006), Topografie-Cartografie. Lucrări practice, Ediţia a III-a, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti

48. Năstase A., Vişan Gh., Osaci-Costache Gabriela (2001), La cartographie et sa place dans l’enseignement géographique, Comunicări de Geografie, V, p. 575-578.

49. Niculescu Gh. (1994), Cartografia tematică în sprijinul cercetării geografice, Revista geografică, L (I), 1, p. 34-39.

50. Niţu C. (1995), Cartografie matematică, Editura Academiei Tehnice militare, Bucureşti.

51. Niţu C. (1997), Sisteme informaţionale geografice, A XXVII-a Sesiune de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, Academia Tehnică Militară, Bucureşti.

52. Osaci-Costache Gabriela (2000a), Peisajul forestier din Muşcelele Argeşului - evoluţia unui mediu antropizat, Comunicări de Geografie, IV, p. 325-332.



Bibliografie

145

53. Osaci-Costache Gabriela (2000b), Principalele hărţi ale Munteniei din perioada 1860-1980, cu privire specială asupra Muşcelelor Argeşului, Analele Univ. Bucureşti – Geogr., XLIX, p. 133-141.

54. Osaci-Costache Gabriela (2001), Consideraţii privind reţeaua hidrografică subcarpatică dintre Dâmboviţa şi Olt în hărţile ultimilor 300 de ani, Comunicări de Geografie, V, p. 569-574.

55. Osaci-Costache Gabriela (2002), Cartografierea dinamicii peisajului geografic din zona subcarpatică dintre Dâmboviţa şi Olt reflectată în documentele cartografice, Teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti.

56. Osaci-Costache Gabriela (2004a, 2008a), Cartografie, Editura Universitară, Bucureşti.

57. Osaci-Costache Gabriela (2004b), Muşcelele dintre Dâmboviţa şi Olt în documente cartografice. Reconstituirea şi dinamica peisajului geografic în secolele XVIII – XX, Editura Universitară, Bucureşti.

58. Osaci-Costache Gabriela (2006, 2008b), Topografie-Cartografie. Metodologie, exemple rezolvate şi 355 de aplicaţii, Editura Universitară, Bucureşti.

59. Osaci-Costache Gabriela (2008c), La storia del territorio sulla base delle carte storiche. Studio caso: i Subcarpazi ubicati tra i fiumi Argeş e Vâlsan (Romania), Atti 12a Conferenza Nazionale ASITA, Federazione Italiana delle Associazioni Scientifiche per le Informazioni Territoriali e Ambientali, 21-24 ottobre 2008, L’Aquila, Italia, Volume II, p. 1549-1554.

60. Posea Gr., Armaş Iuliana (1998), Geografie fizică. Terra – cămin al omenirii şi sistemul solar, Editura Enciclopedică, Bucureşti.

61. Posea Gr., Popescu N. (1964), Harta geomorfologică generală, Analele Univ. Bucureşti, Geol.-Geogr., 1.

62. Rădoane Maria, Ichim I., Rădoane N., Dumitrescu Gh., Ursu C. (1996), Analiza cantitativă în geografia fizică, Editura Universităţii Al.I. Cuza, Iaşi.

63. Rigutti Adriana, (2005), Geografia generale. Astronomia e cartografia. Atlanti scientifici Giunti, Giunti Editore, Firenze-Milano.

64. Robinson A. H. (1963), Elements of cartography, John Wiley and Sons Inc., New-York - London.

65. Rotaru M., Anculete Gh., Ghiga I., Soare Al. (1993), Topogeodezie militară modernă, vol. I-II, Secţia Asigurare Tehnico - Economică a Presei şi Tipăriturilor, M.Ap.N., Bucureşti.

66. Rotaru M., Anculete Gh., Paraschiva I. (1989), Evoluţia concepţiei geodezice militare în România, D.T.M., Bucureşti.

67. Rotaru M., Niţu C.D. (1993), Stadiul actual şi perspectivele cartografiei în lume, D.T.M., Bucureşti.

68. Rusu A., Boş N., Kiss A. (1982), Topografie-Geodezie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

69. Săndulache Al., Buz V. (1982), Topografie generală cu elemente de topografie minieră şi teledetecţie, Cluj-Napoca.

70. Sficlea V., Băican V. (1983), Topografie, Univ. Al.I. Cuza, Iaşi. 71. Starnazzi C. (2003), Leonardo cartografo, Istituto Geografico Militare, Firenze. 72. Testi E. (1970), Come nasce una carta, Collezione Didattica, Istituto Geografico

Militare, Firenze. 73. Tiffon J. (2005), Commenter la carte topographique aux examens et concors,

Armand Colin, Paris. 74. Toşa-Turdeanu Ana (1975), Oltenia. Geografie istorică pe hărţile secolului XVIII,

Editura Scrisul Românesc, Craiova. 75. Vâlsan G. (1930), Noţiuni de cartografie, Bucureşti. 76. Velcea Valeria (1976), Cartografierea fizico-geografică, Tipografia Universităţii

din Bucureşti.



Bibliografie

146

77. Vezzosi A. (2007), Leonardo da Vinci, arta şi ştiinţa universului, Editura Univers, Bucureşti.

78. * * * (1975), Atlas de semne convenţionale pentru harta topografică la scara 1:25 000, ediţia a II-a, D.T.M., Bucureşti.

79. * * * (1988), Atlas de semne convenţionale pentru hărţile topografice la scările 1:25 000, 1:50 000, 1:100 000, 1:200 000, 1:500 000, 1:1 000 000, D.T.M., Bucureşti.

80. * * * (1960), Atlas nationaux, Édit. de L’Academie des sciences de l’URSS, Moscou-Léningrad.

81. * * * (1970), Glossaire français de cartographie, Fasc. 46, Bull. 4, Paris. 82. * * * (2005), Historical and kurious maps, The Pepin Press, Amsterdam. 83. * * * (2004), Il piccolo Rizzoli Larousse. Dizionario-enciclopedia, Rizzoli-

Larousse, Milano. 84. * * * (2001), Lo Zingarelli minore, Zanichelli editore, Bologna. 85. * * * (1996), România. Atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române,

Bucureşti. 86. * * * (1982), STAS 7488 – Măsurători terestre - geodezie, topografie,

fotogrammetrie, cartografie şi cadastru, Institutul Român de Standardizare, Bucureşti.

87. * * * (2005), Şaptezeci de invenţii ale antichităţii, Editura Aquila, Oradea. 88. * * * (1970), Topografie militară, D.T.M., Bucureşti. 89. * * * (1975), Westermann Sculatlas.Grundausgabe, Georg Westermann

Verlag, Braunschweig.



4_Cartografie

Documents

Transcript of 4_Cartografie