Relatia dintre doua personaje, Liviu Rebreanu: Ion - Titu

Abordarea personajelor din persepectiva unor tipologii este specifica realismului din dorinta de a oferi o perprezentare mai cuprinzatoare a vietii*. Ca tofi marii creatori realisti, Rebreanu realizeaza acel echilibru desavarsit intre tendinta de generalizare si cea de individualizare astfel meat personajele sa devina inconfundabile grajie unor trasaturi unice/atipice de comportament sau personalitate.

Astfel, Ion al Glanetasului si Titu Herdelea reprezinta doua dintre tipurile umane reprezentative pentru satul ardelean al inceputului de secol al XX-lea. Ion ilustreaza tipul taranului sarac, fara pamant, dominat de obsesia sfasietoare de a-1 dobandi cu orice pret. Din punct de vedere moral, el s-ar incadra tipologiei parvenitului lipsit de scrupule, caci foloseste femeia ca mijloc de imbogatire si incalca grav preceptele morale.Titu reprezinta tipul micului aspirant rural la statutul de intelectual.Temperamental, e un autoiluzionat lipsit de eneregia si vointa necesare pentru a-si pune in practica idealurile. Destinele lor sunt strans legate de-a lungul operei, autorui conturandu-le profilurile spirituale, fie prin convergente (=asemanari), fie prin divergence (=deosebiri), conform principiului / tehnicii contrapunctului, ca atatea alte aspecte din roman. Ei au varste apropiate, au copilarit impreuna si s-au imprietenit in ciuda apartenentei la clase sociale diferite. Ion ii poarta respectul cuvenit ,,domnisorului" pentru statutul sau de fm al invafatorului, iar Titu ii apreciaza tanarului taran istetimea si harnicia, care fac uneori ,,cat o mosie". Intr-unul din planurile narative ale romanului, Ion isi canalizeaza toate energiile spre recuperarea pamantului pierdut de tatal sau-caci mama sa, Zenobia, avusese zestre frumoasa, dar Glanetasul-tatal, lenes si betiv o irosise, lipsindu-si feciorul de cinstea de care se bucura doar ,,bocotanii cu delnite multe". In paralel, in celalalt plan, Titu isi cauta o ocupatie, intrand prin intermediul tatalui ca ajutor-practicant la notarul din Salva. Pe cand Ion se sfasie intre pasiunea pentru frumoasa, dar saraca Florica si patima pentru pamanturile Anei lui V. Baciu, Titu penduleaza si el intre o iubffe adolescentina pentru Lucretia si o aventura patimasa cu Roza Lang. §i exemplele pot continua.

Parcursul scolar al celor doua personaje - rememorat (prin analepsa*) in fi§a biografica realizata de naratorul omniscient pentru fiecare personaj - este revelatoriu pentru profilul lor caracterologic si le anticipeaza sensul devenirii. Prin modalitatile de caracterizare directa se precizeaza ca Ion fusese ,,cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea". Acesta obtinuse chiar scutirea de taxe ca baiatul sa mearga la scoala cea mai din Armadia sa se faca domn. Dar numai dupa doua luni, Ion refuza sa mai mearga la scoala pe motiv ca-i erau dragi mimcile campului si voia ,,sa fie vesnic insotit cu pamantu!". Asadar, pornirea spre un destin superior i-a fost deturnata de o pasiune mult mai puternica, instinctuala si organica: ,,inca de pe atunci pamantul i-a fost mai dragca o mama".

Prin acela§i procedeu e prezentat si Titu, mandria familiei Herdelea: elev ,,eminent" al tatalui sau, dar, ajuns la liceul din Armadia, incepe sa se simta persecutat si se retrage. Trimis pe rand la liceul unguresc din Bistrita si la liceul sasesc (sa invete limbile imperiului), Titu se satura ,,de atata buchiseala" si nu isi mai da bacalaureatul zadarnicind astfel visul tatalui sau de a-1 vedeam preot, notar sau macar invatator. Visator si cu idealuri incerte, la cei 23 de ani se declara poet in revista ,,Familia", spre admiratia domnis.oarelor si va alege in cele din urma profesia de gazetar.Cei doi eroi au trasaturi de caracter diferite si autorui le urmareste prin procedee de caracterizare predominant indirecte. Ion, un flacau ale carui calitati i-ar fi justificat o pozitie de frunte in lumea satului, este marginalizat pentru ca nu are avere, iar frustrarea si ocarile (Vasile Baciu, preotul) il indarjesc in a-si atinge telul de a avea „ pamant, mult, mult...". Titu, pornit in viata de pe o pozitie privilegiata fata de Ion, se complace in mediocritate. In felul sau, poate neanalitic, Ion isi pune totusi problema rostului existentei si a demnitatii umane, ajungand la concluzia ca, in afara iubirii, altceva trebuie sa fie temelia. §i, cu firea sa orgolioasa, ,,ar fi preferat sa nu se fi nascut decat sa fie batjocora altora" umilit si etichetat ca ,,sarantoc" si fleandura". La un pol, Ion se remarca prin tenacitate, energie impresionanta pusa in slujba atingerii scopului, chiar daca sistemul sau de valori e, desigur, discutabil, caci el rastoarna ierarhia normala: valorile materiale (averea, pamantul) tree deasupra celor spirituale (iubirea, familia, respectul fata de cei din jur). La celalalt pol, Titu da dovada de lipsa de actiune coerenta, de un fel de apatie (lipsa vointei si a energiei) si de absenta oricarui sistem care sa-i calauzeasca devenirea. El nu poate juca decat accidental roluri de aparenta glorie: postura de agitator al taranilor din Lusca, atunci cand il infrunta pe locotenentul ungur. De aceea, Ion capata admiratia tanarului Herdelea: ,,mandru flacau, istetimea si staruinta lui de a implini ce-si punea in gand, ii placeau tocmai pentru ca toate acestea lui ii lipseau, macar ca ar fi dorit mult sa le aiba".

Avand vocatia constructiilor simetrice, Rebreanu realizeaza doua scene care isi corespund ca un diptic* si care surprind fiecare cate un dialog intre Ion si Titu in momente diferite ale conflictului dintre protagonist si Vasile Baciu. in prima scena (cap III al partii I), tanarul taran se plange domnisorului ca Vasile Baciu nu se indupleca sa i-o dea pe Ana de sotie. Titu, desi nu intelege realmente situatia, arunca atunci, cu inconstienta celui care i se cere sfatul, o vorba-n vant "trebuie sa-1 silesti" (recititi scena). Acest sfat nesabuit face ca in mintea lui Ion sa se produca o stranie luminare si sa primeasca parca o confirmare asteptata de mult: ,,I se paru ca in minte i s-a deschis deodata o dara luminoasa care ii arata lamurit calea. Ofta prelung parca i-ar fi cazut o

povara uriasa de pe inima. Dupa acest moment, Ion isi pune meticulos in aplicare planul seducerii Anei pentru a o face de risul satului si a-i fota astfel mana lui Vasile Baciu sa-i dea fata si, mai ales, pamanturile mult ravnite.

Doi ani mai tarziu, cand Ion reuseste sa-si ia in posesie pamanturile, dupa viclene amanari ale socrului sau si dupa o lupta dura purtata pana in fata tribunalului, cei doi tineri se reintalnesc din nou (cap III al partii a II-a). Ion ii multumeste plin de recunostinta lui Titu ca 1-a invatat ce sa faca. Pe acesta din urma il face sa se cutremure gandul ca o vorba aruncata la intamplare poate starni asa o intorsatua in viata unui om, si ca astfel devenise, fara intentie, autorul moral al comportamentului josnic adoptat de taran fata de Ana si de tatal ei. Totusi, in sufletul lui Titu se amesteca si acum dezaprobarea cu uimirea aproape admirativa: ,,indarjirea, curajul si cruzimea cu care omul acesta a urmarit o tinta fara sa se uite in dreapta si in stanga, il infricosau, dar il si mi§cau. Se gandi la sovaielile lui din vremea aceea, la zigzagurile neputincioase, la alergarile lui dupa telul de-abia intrezarit si se simti mic in fata taranului care a mers drept inainte, trecand nepasator peste toate piedicile, luptand neobosit. Un simtamant de slabiciune ii stranse inima". Am putea intelege ca aceste moment constituie pentru Titu un punct de a-i intari deciziile de a pleca peste munti.

In ansamblul actiunii, scena se petrece la scurt timp dupa una din cele mai reprezentative secvente narative ale romanului cu privire la profilul psihologic al lui Ion: sarutarea pamantului ca pe-o ibovnica ispititoare (se observa erotizarea gliei). Ingenunchiat intr-un gest mistic, Ion simte ,,fiorul rece" (prevestitor al mortii) iar lutul ii tintuieste picioarele si ii imbraca mainile ,,ca niste manusi de doliu". Este cuprinsa in aceasta scena intreaga ambivanlenta eros-thanatos si este concentrata soarta eroului, prizonier al nefirestii patirni pentra pamant.

Evolutia lui Titu Herdelea este sintetizata in penultimul capitol al romanului in scrisoarea trimisa de el parintilor sai la doua saptamani de la plecarea la Bucuresti. intalnim acum un tanar maturizat de suferinta dorului de Ardeal, constient de misiunea sa de ziarist, impresionat de evenimentele traite la Sibiu in timpul calatoriei. Cuvantul care denumeste noua lui conditie, rostit de mai multe ori de doamna Herdelea, este de tnstrainat. Un detaliu semnificativ pentru separarea celor doua destine este oferit in acesta scena a lecturii scrisorii. Vestea mortii lui Ion (ucis de George pe cand se furisa la Florica, iubita lui dintai) nu i se comunica lui Titu, fiind amanata de dorinta de a cuprinde in scrisoare si informatii despre posibila nunta a lui Ghighi. Vestea nuntii care o inlatura pe cea a mortii devine un fapt simbolic ca viata merge netulburata inainte. Animat constant de o forta centripeta, Ion ramane defmitiv, chiar §i prin moarte, prizonier al pamantului pe care 1-a iubit cu patima. 0 forta centrifuga il indeparteaza pe Titu de casa in cautarea unui tel.

Adevarat creator de oameni si de viata, Liviu Rebreanu gaseste resorturi mereu noi ale actiunii personajelor, le dezvaluie motivele/cauzele si le conduce obiectiv prin universul fictional, lasand cititorului impresia veridicitatii.