4.2 Individualizarea

· Definirea individualizării ca strategie.

· Condiţiile individualizării. Ipotezele individualizării.

· Coordonatele individualizării în programul preşcolar.

· Tehnicile de individulizare.

Definirea individualizării ca strategie

Ca strategie didactică, individualizarea este acea orientare a procesului educativ şi

instructiv în direcţia identificării caracteristicilor şi cerinţelor celui ce învaţa şi stimulării şi

sprijinirii acestora. Individualizarea înseamnă respectarea particularităţilor individului în

procesul de predare şi învăţare şi valorizarea diferenţelor. Ea presupune adaptarea metodelor şi

procedeelor didactice la specificul, stilul şi ritmul învăţării individului şi grupului mic, prin

stimularea şi corelarea relaţiilor interindividuale şi încurajarea învăţării experienţiale. Aşa cum

am mai precizat, fiecare copil este unic. În orice grup educaţional exista o diversitate de copii

determinată de diversitatea identităţilor lor psihice, fizice şi experienţiale. Respectând

diversitatea copiilor avem posibilitatea interacţiunii experienţelor şi stilurilor diferite de

învăţare. Din valorizarea diversităţii copiilor educatoarea învaţa permanent soluţii noi la

problemele educative atat curente cât şi speciale. La vârstele mici, individualizarea constituie

un mijloc de stimulare a dezvoltării individuale şi sociale. Antrenând metodologia didactică în

favoarea dezvoltării paticularitatilor individuale şi promovând în acelaşi timp şi un sistem de

relaţii interindividuale, această orientare îşi propune să sprijine afirmarea personalităţii

copilului şi să stimuleze cooperarea şi colaborarea în grup.

Condiţiile individualizării

Condiţia necesară individualizării este cunoaşterea caracteristicilor individuale ale

fiecărui copil. Acestea se manifestă ca particularităţi ale vârstei şi ca particularităţi individuale.

Ele se referă la:

- Gradul de dezvoltare a diferitelor domenii şi procese psihice;

- Ritmul de dezvoltare;

- Nivelul de dezvoltare;

- Stilul de învăţare;

1

- Caracteristici personale;

- Experienţa personală cu amprenta mediului socio-cultural căruia îi aparţine.

Pentru educatoare, caracteristicile individuale se manifestă ca cerinţe în procesul de predare şi

învăţare. Planificarea şi organizarea activităţilor trebuie să pună în centru cerinţele educative

individuale ale copiilor.

Ipotezele individualizării

Ipotezele de la care pleacă individualizarea în programul de educaţie preşcoalră ca parte

a unei intervenţii timpurii sunt următoarele:

- Copilul preşcolar învaţă prin joc. Jocul liber creativ, ales de copil şi care corespunde motivaţiei

sale interne este cel mai important devenirii sale.

- Experienţele de învăţare sunt date de relaţiile copilului cu obiectele, cu ceilalţi oameni (adulţii

şi copiii) şi cu sine. Aşa cum fiecare copil are propria să experienţă şi identitate, tot aşa şi

ocaziile de învăţare pe care le oferim în programul educativ au valori diferite pentru copii

diferiţi.

- În activitatea de educaţie la vastele timpurii este mai important procesul pe care îl realizează

copilul decât conţinuturile sau rezultatele propriu-zise.

- În jocul liber ales se găsesc ocaziile necesare individualizării învăţării şi dezvoltării.

- Prin joc, copilul foloseşte tehnicile de învăţare experienţială necesare devenirii sale

individuale.

- Eficienta unui program de educaţie la vârstele preşcolare este dependentă de tratarea

individuală şi de antrenarea relaţiilor de grup în învăţarea şi dezvoltarea copilului preşcolar.

Coordonatele individualizării în programul preşcolar

Programul de educaţie timpurie individualizat este caracterizat de următoarele

coordonate:

- Planifică şi organizează direct şi indirect activităţi care să corespundă nevoilor de dezvoltare

ale copiilor că individualităţi. Cum predarea şi învăţarea se fac prin joc, acesta este fie propus de

educatoare, fie liber creativ, propus chiar de copil, în dependenţă de condiţiile de joc pe care i

le crează educatoarea. Jocul liber creativ este cel mai eficient dezvoltării personalităţii copilului.

2

- Pune accent pe individualitatea copiilor. Acest lucru porneşte de la a-l cunoaşte pe fiecare în

parte şi se concentrează pe activităţi în care fiecare copil să fie antrenat, valorizat şi evaluat.

Deşi copiii sunt de vârste apropiate sau de aceeaşi vârstă, se identifică faptul că între ei exista

foarte multe diferenţe. Diferenţele sunt caracteristici care dau identitatea fiecăruia şi fac grupul

bogat. Chiar atunci când un copil are o problemă de dezvoltare sau învăţare, aceasta trebuie

privită ca o particularitate a sa şi ca un prilej de învăţarea prin încercările de a găsi căile

rezolvării. Copiii nu au defecte, pentru că sunt într-o dinamică a dezvoltării care le permite de

multe ori să rezolve sau să compenseze deficienţele fără a le conştientiza. De aceea, fiecare

problemă trebuie văzută ca o situaţie de învăţare.

- Construind ocazii de joc pentru copii şi adaptându-le nevoilor acestora, educatoarea reuşeşte

să individualizeze într-o manieră firească procesul învăţării chiar acolo unde există dificultăţi.

Situaţiile de învăţare sunt ocazii pentru dezvoltare şi rezolvare de probleme, dacă se realizează

prin intermediul jocului liber ales de copil. Educatoarea propune copiilor jocuri liber alese de ei

prin intermediul mediului amenajat pentru aceştia. Pentru copil, alegerea este liberă, jocul se

va realiza în funcţie de motivele sale interioare, dar educatoarea a pregătit aceasta cunoscând

nevoile fiecăruia. Libertatea este simţită ca atare de copil, dar constituie pentru educatoare

efortul proiectării şi amenajării eficiente a mediului.

- Propune să stimuleze dezvoltarea personalităţii globale a copiilor şi particularităţile individuale

prin intermediul folosirii metodelor de predare şi învăţare personalizată/individuală şi a celor

care antrenează grupul mic de copii.

- Revalorizează jocul în învăţare şi dezvoltare. Ţinând seama că prin joc copiii învaţa şi se

dezvoltă, este de dorit ca activităţile să se desfăşoare în cadrul jocului liber ales de copil. Fiecare

situaţie de joc este un moment bun de învăţare. Educatoarea trebuie să folosească jocul

copilului pentru a se asigura că acesta îşi formează capacităţile şi competenţele necesare.

Comunicând cu copilul care se joacă, participând la jocul său, putem sprijini învăţarea şi îl

putem stimula să ia decizii şi să rezolve curajos situaţiile problemă.

- Apar roluri noi pentru educatoare. Educatoarea este cea care planifică şi organizează

activităţile cu copiii, dar ea realizează o activitate de cunoaştere a potenţialului şi trăsăturilor de

dezvoltare a fiecărui copil, amenajează spaţiul educativ, antrenează metode de cunoaştere

3

indirectă prin colaborarea cu părinţii copilului şi stimulează relaţiile în grup ca relaţii educative

care sprijină programele sale. De la rolul de predare, educatoarea dezvoltă roluri de observare,

notare, cooperare, participare, învăţare etc.

- Se bazează pe cunoaşterea fiecărui copil în parte şi pe caracteristicile grupului de copii. Pentru

a se folosi strategiile de individualizare şi a antrena copilul în jocul care îi asigura dezvoltarea şi

îi stimulează potenţialul său, este necesar să se asigure un timp anume în care educatoarea să-i

cunoască pe copiii din grupa sa. Cunoaşterea copiilor se referă la identificarea trăsăturilor

particulare ale fiecărui copil în aşa fel încât să se poată interveni şi stimula acele domenii sau

trăsături care au nevoie de sprijin.

- Activitatea cu grupa întreagă nu este neglijată, dar constituie numai una din coordonatele

grupării copiilor la activităţi. Astfel, putem considera că în acest program educativ este la fel de

importantă personalizarea (lucrul faţă în faţă cu un copil) cât şi grupul mic şi lucrul cu grupa

întreagă. Accentul pus pe individualizare se continuă şi în activitatea frontală prin atenţia

acodata tuturor copiilor şi respectarea cerinţelor de antrenare în activitate. Întrebările se pun

către toţi copii iar răspunsurile se accepta de la toţi, nu numai de la cei care găsesc soluţiile mai

uşor.

- Amenajarea spaţiului educativ este o componentă a stategiilor de individualizare. Prin

organizarea spaţiului educativ, pregătirea materialelor şi jocurilor în funcţie de nevoile

educative ale copiilor şi grupului cu care lucrează, educatoarea realizează o individualizare a

activităţii sale. Spaţiul grupei este amenajat periodic în arii de stimulare care cuprind materiale

şi jocuri. Prin felul cum se folosesc aceste mijloace şi cum corespund ele nevoilor identificate de

de eucatoare la copii, fiecare grupă are o identitate a sa. Mai mult, în programul individualizat

se apreciază ca fiecare grupă este util să aibă o denumire a sa. Copiii se simt bine dacă aparţin

unui spaţiu care le place şi care are o denumire aleasă împreună cu ei. Grupa gărgăriţelor, a

fluturilor sau a urşilor sunt câteva exemple. Simbolul grupei este pus pe uşă şi astfel fiecare

copil se joacă ştiind că este o gărgăriţă, un fluture sau un urs. Individualizarea înseamnă şi

acceptarea în spaţiul de joacă a unor construcţii, jocuri, jucării care aparţin anumitor copii.

Important este ca ele să se schimbe periodic pentru ca toţi să simtă că sunt importanţi şi că

ceea ce au construit ei este apreciat.

4

Lucrările executate de copii la diferite activităţi este bine să împodobească grupa. Toate

lucrările, nu numai cele foarte bune. Având pe perete desenul sau colajul făcut de el, copilul se

simte valorizat. De asemenea, a pune la dispoziţia copiilor jucăriile, creioanele, jocurile este tot

o formă de individualizare. La dispoziţie înseamnă la o înălţime care le permite accesul

permanent şi într-o ordine pe care tot împreună o stabileşte educatoarea cu copiii.

- Activitatea cu fiecare copil în parte este diferenţiata în funcţie de nevoile şi de problemele

fiecăruia. Se pot realiza intervenţii spontane şi organizate. Uneori se poate luca împreună cu un

copil, prilej cu care se comunică şi se exersează cu el. Maniera de a corecta greşelile copiilor

prin "nu e bine", sau "ai greşit" este înlocuită prin "mai gândeşte", "găseşti şi alte soluţii", sau

"ţie îţi place?", "ce am mai putea să-i punem". Nu este de dorit ca educatoarea să lucreze

pentru copil şi să îi corecteze greşelile în mod vădit. Cum această abordare se referă la

învăţarea de tip experienţial, copilul trebuie lăsat să experimenteze singur, chiar când o face cu

greutate. Un desen cu o singură linie este la fel de important ca şi unul desăvârşit în cazul în

care copilul a depus tot efortul şi a făcut cât a putut. Un castel cu multe încăperi sau un turn din

trei cuburi sunt construcţii care ţin şi de experienţa copilului şi de posibilităţile lui cognitive,

motorii, de îmbinare. Să nu ne grăbim să apreciem negativ construcţia mai simplă.

- Activitatea în grupuri mici este de două tipuri: grupuri spontane determinate de interesele

imediate de joc, la diferitele arii de activităţi, şi grupul organizat de educatoare în anumite

secvenţe de activitate pentru un joc sau altul. Folosind tehnica grupului mic şi a învăţării în

cooperare, educatoarea poate da copiilor roluri şi responsabilităţi diferite, stimulând

participarea, întrajutorarea, cooperarea, colaborarea şi negocierea de soluţii. Formarea

grupurilor mici, ca şi activitatea cu grupa întreagă trebuie realizate într-o manieră cât mai

destinsă. Aceste grupe nu sunt permanente şi dinamica lor este factor formativ pentru copil.

Criteriile împărţirii pe grupe sunt variabile: de la interese comune la criterii aleatorii de culoare,

nume, număr. De exemplu, toţi copiii care aleg un nume de floare formează un grup, sau cei

care au părul blond, sau cei care aleg un jeton cu un anume înscris pregătit de educatoare.

Utilitatea grupelor vine din faptul că ele sunt flexibile, nu sunt permanente, iar mişcarea copiilor

dintr-un grup în altul este mijloc de învăţare socială.

5

- Varietatea şi flexibilitatea materialelor didactice constituie o tehnică de individualizare.

Folosind materiale adaptate şi schimbându-le periodic, educatoarea realizează permanenta

ajustare a mijloacelor cu nevoile de învăţare ale copiilor. Aceasta presupune ca materialele să

fie planificate şi organizate în funcţie de cunoaşterea copiilor şi de evoluţia acestora. În acest

sens este important ca procesul de amenajare a spaţiului să fie flexibil. Dacă nu sunt observate

comportamentele aşteptate de la copii, ariile trebuie reamenajate. Orientarea către anumite

colţuri de joc să se facă indirect. Copiii să se îndrepte singuri către spaţiile unde doresc să

acţioneze. Rolul educatoarei va fi să atragă copiii în acele arii în care jocul lor este cel mai

productiv dezvoltării - prin individualizare se obţine permanent evaluarea programului având în

vedere că fiecare învăţare trece prin etapele de demonstrare, aplicare şi conexiune inversă.

Aceasta înseamnă că, punând copilul să experimenteze, el va avea modelul demonstraţiei de la

educatoare sau de la un alt copil sau chiar de da la sine prin încercări şi erori. Aplicarea vine

firesc prin experienţa sa şi apoi răspunsul este dat de produs.

- Individualizarea presupune o atitudine flexibilă din partea educatoarei. Nu se poate spune că

individualizarea obligă educatoarea să se ocupe permanent de fiecare copil în parte. Pe de o

parte, nu toţi copiii au nevoie de ea în acelaşi timp, pe de altă parte, unii au mai multă nevoie şi

alţii mai puţin. Alegerea momentului în care se realizează activitatea personalizată depinde de

particularităţile copiilor şi de ritmul de dezvoltare. Fiecare are dreptul de a avea atenţia

educatoarei şi este arta ei în a şti cât şi când se apropie de fiecare.

- Individualizarea este legată de parteneriatul educativ pentru că educatoarea nu poate realiza

numai activităţi personalizate. Făcând apel la lucrul în grup şi participând şi ea la jocul copiilor,

educatoarea devine un partener al jocului pentru copil. Parteneriatul cu familia este de

asemenea necesar în cunoaşterea copilului, căci părinţii pot da informaţii preţioase despre copil

în programul educativ. Alţi adulţi implicaţi în educaţia timpurie: medicul, psihopedagogul,

psihologul, etc. au şi ei rol de parteneri.

- Individualizarea ca strategie de abordare a copilului este o premisă de construire a unei

imagini pozitive despre sine şi de realizare a respectului de sine. Acest lucru este posibil prin

valorizarea preşcolarului şi prin acordarea atenţiei şi este în dependenţă cu atitudinea

educatoarei faţă de produsele jocului şi reacţiile ei la evidenţierea problemelor de învăţare.

6

Astfel, în cazul în care copilul greşeşte, este mai util să i se spună să mai facă o dată decât să i se

rezolve sarcina de educatoare sau să i se facă observaţie. Dovadă de încredere şi valorizare îl va

face pe copil să reuşească mai uşor a doua oară. Când desenează sau construieşte altul pentru

el, copilul nu-şi dezvolta motivaţia pentru activitate şi nici deprinderile de acţiune. Poate doar

să se bucure de un produs frumos care nu-I aparţine decât pe jumătate.

Tehnicile de individulizare

Tehnicile de individualizare se referă la:

- Tratarea individuală/personalizată a fiecărui copil în parte.

Prima accepţiune a individualizării se referă la activitatea individuală de experimentare

personală pe care o realizează copiii prin joc liber ales, prin ocaziile de învăţare pe care le oferă

amenajarea spaţiului în arii de stimulare. Preşcolarului i se oferă situaţii de joc create prin

mijloacele pregătite de educatoare. El învaţa singur, dar este condus indirect de planificarea

spaţiului făcută de educatoare.

A doua accepţiune a individualizării se referă la activitatea didactică ce-l implică pe copil şi pe

educatoare. Este vorba de activitatea în care educatoarea lucrează cu un copil într-o perioadă

mai lungă sau mai scurtă. Acordarea unui timp anume pentru a lucra individual este o cerinţă

care se referă la anumite momente ale activităţii din grădiniţă şi presupune o planificare în

funcţie de nevoile individuale. A lucra cu un copil înseamnă a comunica, a discuta, a întreba, a

observa, a citi, a analiza o imagine, a învăţa o poezie, a face un pas de dans, a construi, modela,

colora, împreună sau a se juca împreună, etc.

- Lucrul în grupuri mici de copii. În acest caz, învăţarea este facilitată de relaţiile dintre copii şi se

denumeşte chiar învăţare în cooperare. Educatoarea este sprijinită chiar de copii în activitatea

ei de individualizare. Cooperând şi colaborând între ei, în joc, copiii antrenează procesele de

învăţare. Pe de altă parte, educatoarea este sprijinită în acest caz de copii care, lucrând

împreună, cauta soluţii, le experimentează şi învaţă unul de la altul. Rolul educatoarei în

activitatea de individualizare prin grupul mic este de a pregăti activităţile şi situaţiile de joc, de a

le stimula prin materiale potrivite şi de a încuraja cooperarea şi negocierea soluţiilor în joc.

Bibliografie

7

Barbu, H., Popescu, E., Mateias, A., Rafaila, E., Şerban, F.Manual de pedagogie preşcolară.

Didactica, EDP RĂ, Bucureşti, 1995

Bentzen, Warren, R.A. A Guide to Observing and Recording Behavior, Delmar Publisher, Inc.,

New York, 1993

Cottin, Lety Pogrehim, Growing up Free. Raising Your Child în the 80's, Mc Grow-Hill Book

Company, UŞA, 1980

Dworetzky, J.P., Introduction to Child Development, West Publishing, Company, Washington,

D.C., 1987

Erikson, Erik, Childhood and Society, W.W.Norton, New York, 1963 Evans, Judith, L. Inclusive

ECCD. A Fair Start for All Children, Coordinators Notebook, Nr. 22, 1998, p.1

Lindberg, Lucile and Swedlow, Rita, Young children. Exploring and Learning, Queens College,

Allyn and Bacon Inc., New York, 1985

Morand de Jouffrey, Pauline, dr. Psihologia copilului. Pentru înţelegerea aspectelor esenţiale ale

dezvoltării personalităţii, EdituraTeora, Bucureşti, 1998

Mullinax, M., Dinu, M., Manual de instruire Montessori, Casa Speranţa, Constanţa, România,

septembrie 1998

Piaget, Jean, Naşterea inteligenţei la copil, E.D.P., Bucureşti, 1973

Plaisance, E., L' Enfant, la maternelle, la societé, Educateur, P.U.F., Paris, 1986

Pringle, K.M., Les besoines de l'enfant, P.U.F., Paris, 1979

Sroufe, A. and col., Child Development, Cornell University, New York, 1986 UNICEF: The

Education Cluster" Toward a Comprehensive Strategy for the Development on Young Child,

New york, 1993

Vincente, R. Cunoaşterea copilului, EDP, Bucureşti, 1972

Vrăşmaş, E., Herman, P., Paraschiv, I., Anghelescu C., Costea, M., Pietraru, L. Educaţia timpurie a

copiilor în vârstă de 0-7 ani, UNICEF, MI, MS, Ed. Alternative, Bucureşti, 1995

Vrăşmaş Ecaterina., Pedagogia copilului preşcolar, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1999

Vrăşmaş, E., (2014). Educaţia timpurie, Bucureşti: Editura Arlequin.

Wall, W.D., L'Education constructive de l'enfant, UNESCO, 1979

8