4. Putere Mare Putere Superputere

8/19/2019 4. Putere Mare Putere Superputere

http://slidepdf.com/reader/full/4-putere-mare-putere-superputere 1/7

1

PUTERE – MARE PUTERE – SUPERPUTERE"Putere. Nimic nu exercit ă o mai mare atrac ţ ie asupra fiin ţ elor

umane decât acest cuvânt magic. Nimic nu treze şte pasiuni mai

durabile şi legături mai strânse".

José Nivaldo Junior

Definiţii

Dicţionarele şi enciclopediile sunt relativ sărace în definirea acestor termeni, în sensul care

ne interesează:

Putere: stat, ţară.

Mare putere, mari puteri: statele cele mai bogate, cele mai influente.

Superputere: putere foarte mare. Stat a cărui importanţă politică, militară, economică este

preponderentă.

În schimb, astfel de lucrări sunt mai generoase în privinţa puterii ca fenomen social: "Putere:

fenomen social fundamental care consistă în capacitatea de a lua decizii şi a asigura îndeplinirea lor

prin utilizarea diferitelor mijloace de persuasiune şi constrângere; puterea se exprimă într-o relaţie

asimetrică (conducere – supunere şi/sau dominare – subordonare) între factorii la nivelul cărora ea

se manifestă"1.

Unii analişti pun semnul egal între putere şi influenţă, edificatoare în acest sens fiind

definiţia lui Robert Dahl: "Puterea lui A asupra lui B este capacitatea lui A de a ob ţine ca B să facă ceva ce n-ar fi f ăcut f ără intervenţia lui A".

Putere politică (formă a puterii sociale), "include puterea suverană a statului (menţinută nu

numai prin "forţa dreptului", ci şi prin "dreptul forţei")"2; se manifestă prin utilizarea celorlalte

"puteri" (economică, militară etc.) drept bază şi instrumente ale sale, în conformitate cu ţelurile către

care tinde. Există o relaţie foarte strânsă între aceasta şi puterea economică: f ără a fi în mod direct

generată de către puterea economică, puterea politică î şi datorează, în bună măsură, atât

fundamentul cât şi instrumentele sale, acesteia.

"Puterea – apreciază brazilianul José Nivaldo Junior3 - este unica modalitate eficace

cunoscută de societatea omenească aptă să-i asigure perpetuarea şi supravieţuirea. În societatea

concurenţială din ultimele şase milenii, puterea reprezintă încununarea altor două mari aspiraţii ale

1 *** Mică enciclopedie de politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag. 373.2 Idem, pag. 374.3 José Nivaldo Junior, Machiavelli, Puterea. Istorie şi Marketing, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 24.



2

fiinţei umane: bogăţia şi prestigiul. Bogăţia, prestigiul şi puterea străbat timpurile împreună. Unde se

află una dintre ele, vor apărea inevitabil şi celelalte două".

Putere interna ţ ională: concept potrivit căruia "exercitarea puterii de către unul sau mai multe

state (mari puteri, imperii) tinde în esenţă să îndeplinească în viaţa internaţională un rol analog celui

al statului în viaţa internă a societăţii"

4

.Importantă, în context, este şi relaţia dintre politică şi putere. Politica în mai multele sale

sensuri: a) suprastructură a sistemului social, incluzând conştiinţa politică, relaţiile politice,

instituţiile şi organizaţiile politice; b) tactica, strategia, metodele şi mijloacele folosite de organele

puterii în vederea realizării obiectivelor fixate; c) arta de a guverna un stat; formă de organizare şi

conducere a comunităţilor umane, prin care se instituie şi menţine ordinea internă şi se garantează

securitatea externă a comunităţilor respective. Un aspect important al politicii, prin prisma

domeniului pe care îl abordăm în această lucrare, este politica externă, respectiv totalitatea

metodelor şi mijloacelor pe care le foloseşte un stat în vederea atingerii anumitor obiective pe plan

internaţional. Dar, atât pe plan extern, cât şi pe plan intern, obiectivele puterii sunt dirijate şi atinse

printr-o politică a puterii.

Actorii scenei internaţionale aplică puterea în relaţiile cu ceilalţi în două feluri: "Primul este

utilizarea puterii în mod direct pentru a impune schimbarea comportamentului competitorului. Ceea

ce înseamnă utilizarea forţei militare, în principal, pentru a impune voinţa proprie asupra

inamicului/competitorului. Cea de-a doua modalitate de aplicare a puterii este cea indirectă sau

cooptivă (a doua faţă a puterii), care utilizează atracţia culturală şi instituţională a unui actor asupracelorlalţi, în scopul schimbării comportamentului acestora din urmă"5.

Încă din vechi timpuri, sursa politicii puterii a fost dată de inegalitatea dintre state. În

literatura de specialitate este citat un exemplu deosebit de relevant în acest sens, men ţionat de

marele istoric, şi, totodată, politician antic atenian, Tucidide (460–396 î.Hr.) în opera sa

fundamentală "Istoria războiului peloponesiac", care înf ăţişează lupta pentru supremaţie în lumea

greacă, dintre Sparta şi Atena, între 431 şi 411 î.Hr. Acesta ne spune că, în anul 416 î.Hr., atenienii

au pornit o expediţie de pedepsire a melienilor (locuitorii insulei Melos/Milos), aliaţi ai Spartei, care

refuzau să se supună Atenei. Potrivit obiceiului încetăţenit, atenienii au trimis o solie care să-i

convingă pe melieni să se supună de bună voie, mesajul fiind mai mult decât clar: "Atât noi, cât şi

voi, ştim că în treburile oamenilor problema dreptăţii intervine numai dacă, presiunea necesităţii este

egală asupra ambelor părţi şi că cel puternic stoarce ce poate şi cel slab dă ceea ce trebuie" (melienii

4 *** Mică enciclopedie de politologie, op. cit., pag. 375.5 Mihai E. Ionescu, După hegemonie, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 13.



3

n-au cedat şi, ca urmare, au fost masacraţi). Concluzia, deloc greu de tras: "discuţia despre drepturi

nu are sens decât între egali; în condiţii de inegalitate domnesc legile puterii, dreptul celui mai tare.

Şi tocmai astfel de «legi» guvernează şi relaţiile dintre state încă de la începuturile existenţei lor,

pentru că între popoare şi state s-au creat, încă în perioada formării lor, inegalităţi din punctul de

vedere al teritoriului, populaţiei, resurselor naturale, dezvoltării materiale şi spirituale"

6

.Superioritatea de acest fel a unor puteri a generat în decursul timpului un alt fel de

superioritate: cea a cetăţenilor acelor state care se consideră deasupra celorlalţi. Şi avem exemple

din Antichitate şi până astăzi. De pildă, când un locuitor al Romei antice încălca regulile dintr-o

regiune stăpânită de romani, şi i se atrăgea atenţia, răspundea civis romanus sum – "sunt cetăţean

roman", aşadar că el se supune numai legilor Romei, nu şi celor locale. După cel de-al Doilea

Război Mondial, în ţările comuniste, cetăţenii sovietici (de la militari la civili) se considerau şi se

manifestau superiori localnicilor; de altfel şi în multe din manifestările de la Moscova după

destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, nostalgia după "Mama Rusie" era şi este acompaniată de

dispreţul faţă de cei care au ales o altă cale. Chiar şi americanii au, în unele cazuri, manifestări de

dispreţ pentru alte naţii ori se consideră a fi deasupra legilor internaţionale.

Foarte bine a surprins asemenea atitudini analistul american Karl Deutsch: "Dar cu cât o ţară

este mai mare şi mai puternică, cu atât conducătorii, elitele şi adesea chiar şi populaţia ei î şi ridică

nivelul aspiraţiilor în afacerile internaţionale. Cu alte cuvinte, ele se văd tot mai mult predestinate

sau obligate să pună treburile lumii în ordine, sau cel puţin să le ţină într-o anumită ordine care li se

pare lor sănătoasă".Pe Terra există, în prezent, numeroase state, aproape 200, mai exact 192, ultimul care şi-a

dobândit independenţa fiind Timorul de Est (2002). Unele mici, altele de mari dimensiuni. Unele ce

dăinuie de sute sau chiar mii de ani ca formă statală, uneori circumscriindu-se aproape aceluiaşi

spaţiu geografic, altele, majoritatea de fapt, fiind produsul unor evenimente cvasirecente.

Aproape în tot decursul istoriei au existat state care s-au impus mai mult decât altele, şi nu de

puţine ori în dauna altora. În trecut se vorbea de imperii, mari imperii: roman, part, persan, chinez şi

altele, în Antichitate, mongol, otoman, portughez, spaniol, britanic şi altele în Evul Mediu (unele şi

mai târziu), ţarist, austro-ungar şi altele. În vremurile moderne, şi mai ales în secolul al XX-lea şi în

prezent se vorbeşte de mari puteri.

Statutul lor de forţe proeminente ale lumii şi l-au menţinut – nu de puţine ori chiar extins – în

trecut mai ales prin cuceriri, iar în zilele noastre prin dominaţie: o dominaţie militară, economică,

6 Corneliu Bogdan, Eugen Preda, Sferele de influen ţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 16 – 17.



4

ideologică ori chiar prin toate acestea la un loc. Imperiile în trecut, marile puteri în timpurile

moderne şi în prezent, au intrat în conflict pentru a-şi spori ariile de influenţă. Dar, în acelaşi timp,

nu de puţine ori, au ajuns la înţelegeri în privinţa sferelor de influenţă, neţinând în nici un fel seama

de statele şi popoarele circumscrise de acestea, de interesele şi dorinţele acestora.

Statutul de mare putere a fost raportat, dintotdeauna, la capacitatea de a purta război. Aceastafiind, de altfel, o reflectare în mare parte a forţei economice. În decursul timpului, celor două (forţa

militară şi cea economică), li s-au alăturat şi altele (forţa navală, deţinerea armei nucleare, sau

capacitatea de a o avea rapid, putere cosmică, membru permanent al Consiliului de Securitate al

ONU).

Termenul de mari puteri a fost folosit pentru prima dată, în urmă cu aproape 200 de ani, de

către contele Müenster, în august 1815, în urma Păcii de la Viena (1814 – 1815), care a marcat

înfrângerea lui Napoleon, vorbind despre "mari puteri aliate". Referirea era la "puterile" care au

înfrânt Franţa, respectiv Marea Britanie, Austria, Prusia şi Rusia, care au constituit ceea ce avea să

fie numit "Concertul European". Punctul central îl constituia ideea că nici una dintre puterile

respective nu va încerca să obţină o poziţie preeminentă vizavi de celelalte. Realitatea ulterioară va

demonstra din plin că fiecare gândea şi acţiona exact în sens contrar spre a dobândi supremaţie

asupra celorlalte. Toate cele patru state membre ale "Concertului European" vor deveni mari puteri,

lor adăugându-li-se, până în prezent, şi altele.

Mari puteri în epoca modernă

Mare putere PerioadaDeţinătoare

a armei

nucleare

Putere

cosmică

Membră permanentă a Consiliului de

Securitate al ONU

Austria/Imperiul Austro-Ungar 1815 - 1918 - - -

Marea Britanie 18157 - 1958 * DaPrusia/Germania 1815 - 1945 - * -Rusia/U.R.S.S 1815 - 1953 Da DaFranţa 1815 - 1967 * Da

Italia 1870 - 1943 - * -S.U.A. 1900 - 1952 Da DaJaponia 1900 - 1945 - Da -China 1945 - 1965 Da Da

* În ordine cronologică.

7 Deţinea dinainte această poziţie, fiind cea mai mare putere colonială.* Împreună cu celelalte ţări marcate cu acest semn au lansat obiecte în Cosmos, fiind aşadar puteri cosmice.



5

În afara indicatorilor înscrişi în tabelul de mai sus se pot adăuga şi alţii pentru anumite

intervale din perioada avută în vedere (1815 – prezent), cum sunt dinamica popula ţiei, producţia de

cărbune, petrol, oţel etc.

STRUCTURILE DE PUTEREÎn condiţiile sistemului internaţional bazat pe forţă, şi practic din Antichitate şi până în

prezent acesta a fost o realitate permanentă, s-au manifestat, în principal, două tipuri de organizare a

relaţiilor interstatale8:

structura imperială, în care o singură entitate politică exercită controlul, dominând întreaga

zonă;

structura multistatală, atunci când există mai multe unităţi politice, mai multe state care î şi

împart între ele controlul zonei în cauză.

Cele două tipuri de sisteme mondiale sunt numite de sociologul american Immanuel

Wallerstein, imperiu mondial şi, respectiv, economii mondiale, ultimul termen nefiind însă prea

fericit, pretându-se la confuzii, cum apreciază autorii citaţi mai sus.

Celor două tipuri de structuri le corespund două tipuri de organizare a relaţiilor între state:

• hegemonia: existenţa unui singur centru de putere, de regulă imperiu, suficient de puternic

pentru a-şi impune voinţa în raporturile interstatale. Exemple tipice de hegemonii au fost Imperiul

Roman, cel mai mare din Antichitate, care a impus Pax romana, Imperiul Britanic, cel mai mare

dintre cele pe care le-a cunoscut omenirea, care, după modelul roman, a impus Pax britanica, şi, în

timpurile noastre, după prăbuşirea Uniunii Sovietice, Statele Unite ale Americii, "jandarmul

mondial", vorbindu-se în acest caz de Pax americana.

• echilibru de putere: existenţa mai multor centre de putere autonome, care se echilibrează pe

arena internaţională ca dominaţie şi influenţă şi care asigură funcţionarea sistemului interstatal. În

decursul timpului au existat mai multe tentative în acest sens, între care: echilibrul Spania –

Portugalia, în urma Tratatului de la Tordisillas, din 1494, prin care î şi împărţeau sferele de

influenţă; "Concertul European", respectiv hotărârea, cu prilejul Congresului de la Viena

(septembrie 1814 – iunie 1815), în urma victoriei asupra Franţei napoleoniene, a celor patru puteri

aliate învingătoare (Marea Britanie, Rusia, Prusia şi Austria) de a se concerta în privinţa politicii

europene şi de a nu încerca nici una să devină preeminentă faţă de celelalte, ceea ce în realitate au

pus imediat în aplicare; echilibrul dintre S.U.A. şi U.R.S.S . (ca exponente a celor două blocuri total



6

opuse) în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial până la implozia Uniunii Sovietice

(1991), echilibru care a atins, la un moment dat, nivelul "terorii" (echilibrul terorii), gra ţie

armamentului nuclear cu care fiecare dintre cele două mari puteri a reuşit să se doteze.

Unii autori apreciază că "în condiţiile în care puterea şi forţa continuă să joace un rol central

în politica mondială,echilibrul de putere este preferabil hegemoniei

(sublinierea noastră). Elpermite, în orice caz, o libertate mai mare de mişcare, de afirmare a ţărilor mici"9.

"Dar – continuă cei doi analişti – în acelaşi timp, trebuie să ne ferim de o viziune idilică a

echilibrului de putere. Dificultatea principală este absenţa unui criteriu obiectiv pentru determinarea

lui, absenţa unei autorităţi independente care, pe baza unor criterii obiective, să poată decide dacă

există sau nu echilibru. Decizia asupra echilibrului de putere este lăsată, astfel, în mâna fiecărui stat

care poate ajunge la o concluzie prin negocieri sau prin încercări de forţă. Istoria arată că, de regulă,

ambele metode au fost utilizate, încercările de forţă ocupând locul întâi, iar negocierile nef ăcând

altceva decât să consacre rezultatele înregistrate pe câmpul de luptă"10.

Hegemonia este un concept care înseamnă primat sau conducere. În sistemul internaţional,

această conducere va fi exercitată de un "hegemon", respectiv un stat care posedă capacitatea

necesară pentru a îndeplini acest rol, celelalte state din sistem trebuind să-şi definească relaţia faţă

de hegemon, care poate fi de acceptare ("consimţământul asupra hegenonului"), de opunere de

rezistenţă sau de indiferenţă.

Potrivit lui R. Gilpin11, premisele existenţei unui sitem bazat pe hegemonie sunt următoarele:

Un sistem internaţional este stabil (adică în stare de echilibru) dacă nici un stat nu consideră profitabil să încerce schimbarea sistemului.

Un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional dacă se aşteaptă ca beneficiile să

depăşească costurile unei astfel de tentative.

Un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional prin expansiune teritorială, politică sau

economică, atunci când costurile marginale ale schimbării urmărite sunt egale sau mai mari decât

beneficiile marginale.

Odată ce echilibrul dintre costuri şi beneficii în schimbarea urmărită este atins, tendinţa este

ca aceste costuri să crească mai rapid decât capacitatea economică de a menţine statu-quo-ul.

Dacă dezechilibrul în sistemul economic internaţional nu este rezolvat, atunci sistemul va fi

schimbat şi se va stabili un nou echilibru, care va reflecta redistribuirea de putere.

8 C. Bogdan, E. Preda, op. cit., pag. 19.9 C. Bogdan. E. Preda, op. cit., pag. 20.10 Ibidem.



7

Un alt analist, V. Ferraro12, apreciază că, pentru a fi considerat hegemon, un stat trebuie să

satisfacă trei condiţii:

1. Capacitatea de a aplica regulile sistemului.

2. Dorinţa de a aplica regulile sistemului.

3.

Angajamentul faţă de un sistem care este perceput ca fiind reciproc avantajos de marileputeri.

Şi tot V. Ferraro consideră că, la rândul ei, capacitatea se sprijină pe trei atribute:

a) O economie puternică, în creştere.

b) Dominarea unui sector tehnologic sau economic de vârf.

c) Puterea politică susţinută de o potenţială putere militară.

În timp, dacă schimbările economice, tehnologice sau de altă natură vor eroda stabilitatea

sistemului internaţional şi vor submina poziţia statului dominant, hegemon, va rezulta un sisteminstabil. De asemenea, dacă beneficiile sistemului hegemonic vor fi apreciate ca fiind insuficiente,

oricum nu la nivelul aşteptărilor, vor apărea, în mod firesc, pretendenţi la poziţia de hegemon.

Teoriile realiste şi neorealiste în domeniul relaţiilor internaţionale pun în discuţie problema

instabilităţii inerente a sistemului, şi folosesc conceptul de echilibru al puterii pentru a prevedea

viitoarele acţiuni şi mutaţii pe scena mondială. Conform unei asemenea teorii, în faţa unui hegemon

există două posibile căi de acţiune: echilibrarea (balancing – în engleză) şi restric ţ ionarea

(binding)13. Echilibrarea presupune rezistenţă, refuz şi formarea unei contra-concentrări de putere în

cooperare cu alte state slabe. Retrăgându-se din faţa statului dominant, statele slabe se feresc de

acţiunea directă a acestuia şi, prin constituirea unei coaliţii, contrabalansează puterea statului

dominant. Restricţionarea este exact opusul primei strategii, puterea statului dominant fiind redusă

prin utilizarea unui evantai de metode mai mult sau mai puţin evidente.

11 R. Gilpin, War and Change in World Politics, pag. 10 – 11.12 V. Ferraro, Hegemonic Stability Theory, 2003.13 J. Ikenberry, Strategic Reactions to American Preeminence: Great Power Politics in the Age of Unipolarity, NationalCouncil Intelligence Service, 2003.

4. Putere Mare Putere Superputere

Documents

Transcript of 4. Putere Mare Putere Superputere