§4. Procedura divorţului

4.1. Noţiuni introductive

NCPC reglementează procedura divorţului în art.914 - 934. Aceste dispoziții legale se

completează cu textele de lege din Codul civil privitoare la divorț. Motivele de divorţ sunt

reglementate în art. 373 C.civ. Astfel, divorţul poate avea loc:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;

b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi

continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;

d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor poate fi pronunţată de către instanţa de judecată (art.

374 C.civ.) sau constatată de către ofiţerul de stare civilă ori notarul public, în condiţiile art. 375-378

C.civ. De regulă, alegerea procedurii rămâne la latitudinea soţilor.

Codul civil prevede însă şi excepţii. Astfel, în cazul în care există copii minori, divorţul poate fi

dispus de către instanţă sau constatat de către notarul public. Ofiţerul de stare civilă nu este competent

în acest caz, împrejurare care rezultă din interpretarea prevederilor art. 375 alin.2 C.civ. care fac

referire doar la notarul public, nu şi la ofiţerul de stare civilă aşa cum procedează art. 375 alin.1 C.civ.

În cazul în care nu există un acord al soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei doar instanţa de

judecată este competentă să pronunţe desfacerea căsătoriei. De asemenea, instanţa de judecată este

competentă să dispună desfacerea căsătoriei şi în cazul în care soţii care au copii minori solicită

notarului public să constate divorţul prin acordul lor dar, din din raportul de anchetă socială rezultă că

acordul soţilor privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei

copiilor nu este in interesul copilului (art. 375 alin.2 teza finală rap. la art. 376 alin.5 C.civ.).

Instanţa de judecată este competentă şi în cazul în care soţii care au solicitat ofiţerului de stare

civilă sau notarului public constatarea desfacerii căsătoriei nu se înţeleg asupra numelui de familie pe

care să îl poarte după divorţ ori, în cazul prevăzut la art. 375 alin.2 C.civ.(divorţ notarial cu copii

minori), nu se înţeleg asupra exercitării în comun a drepturilor părinteşti (art. 376 alin.5 C.civ.).

Potrivit art. 376 alin.6 C.civ., este de competenţa instanţei de judecată şi soluţionarea cererilor

privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg.

4.2. Procedura divorţului prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură

notarială.

Aşa cum am arătat anterior, soţii pot apela la aceste proceduri indiferent dacă există sau nu copii

minori născuţi din căsătorie sau cu o situaţie juridică asimilată acestora.

1

Potrivit art. 375 C.civ., dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din

căsătorie, din afara căsătoriei sau adopţati, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul

căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul

soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii. După cum observăm, textul de lege prevede

o competenţă teritorială alternativă a ofiţerului de stare civilă (notarului public) de la locul căsătoriei

sau al ultimei locuinţe comune a soţilor.

În cazul în care soţii au copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi,

divorţul prin acordul părţilor poate fi constatat doar de către notarul public (nu şi de către ofiţerul de

stare civilă). În acest caz, notarul public va constata divorţul prin acordul soţilor doar dacă aceştia

convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divort,

exercitarea autoritătii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ,

modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi

stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională

a copiilor (art. 375 alin.2 teza I C.civ.).

Din textul de lege rezultă că notarul public va putea constata desfacerea căsătoriei doar dacă

există acordul soţilor asupra aspectelor enumerate. În caz contrar, notarul va emite o dispoziţie de

respingere îndrumând soţii să se adreseze instanţei de judecată. Aceeaşi soluţie va fi aplicabilă şi dacă

din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun a autorităţii

părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este in interesul copilului (art. 375 alin.2 teza

finală rap. la art. 376 alin.5 C.civ.)

Potrivit art. 376 C.civ., cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Deşi cererea de divorţ are

un caracter personal, în cazul cererii de divorţ depuse la notarul public, Codul civil permite ca cererea

să fie depusă şi prin mandatar cu procură autentică (art. 376 alin.2 C.civ.). Textul este de strictă

interpretare având în vedere doar notarul public şi depunerea cererii de divorţ. Astfel, în cazul

termenului fixat pentru desfacerea căsătoriei soţii sunt obligaţi să se prezinte personal textul de lege

neîngăduind nicio excepţie.

Ofiţerul de stare civilă sau notarul public inregistrează cererea şi le acordă un termen de reflecţie

de 30 de zile. La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică

dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat. Daca soţii

stăruie in divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ

fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.

În ceea ce priveşte numele pe care îl vor purta soţii după divorţ, aceştia pot conveni să păstreze

numele purtat în timpul căsătoriei. Ofiţerul de stare civilă (notarul public) va lua act de această

înţelegere. Dacă nu a intervenit o înţelegere fiecare dintre soţi va purta numele dinaintea căsătoriei

(art.376 alin.5 rap. la art. 383 alin.1 şi 3 C.civ.).

2

Potrivit art. 377 C.civ. când cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat

căsătoria,ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul

de căsătorie. În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă

comună, ofiţerul de stare civila emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată

de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de

căsătorie.

In cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi

înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria,

spre a se face menţiune în actul de căsătorie.

Potrivit art. 378 C.civ. dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 375 C.civ., ofiţerul de stare civilă

sau, dupa caz, notarul public respinge cererea de divorţ. Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă

sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de

judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de

lege.

Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau notarului public

de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre

soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.

Potrivit art. 382 alin.3 C.civ.(coresp. art. 39 C.fam), căsătoria este desfăcută pe data eliberării

certificatului de divorţ. Certificatul de divorţ este opozabil faţă de terţi, în condiţiile legii (art. 387

C.civ.).

4.3. Divorţul judiciar

4.3.1. Instanţa competentă să soluţioneze cererea de divorţ

NCPC cuprinde dispoziții speciale privitoare la divorțul judiciar (art. 928). Competenţa în materie

de divorţ este excepţională, absolută. Potrivit art. 914 alin.1-2 NCPC, cererea de divort este de

competenta judecatoriei in circumscriptia careia se afla cea din urma locuinta comuna a sotilor. Daca

sotii nu au avut locuinta comuna sau daca niciunul dintre soti nu mai locuieste in circumscriptia

judecatoriei in care se afla cea din urma locuinta comuna, judecatoria competenta este aceea in

circumscriptia careia isi are locuinta paratul, iar cand paratul nu are locuinta in tara si instantele

romane sunt competente international, este competenta judecatoria in circumscriptia careia isi are

locuinta reclamantul.

Daca nici reclamantul si nici paratul nu au locuinta in tara, partile pot conveni sa introduca

cererea de divort la orice judecatorie din Romania. In lipsa unui asemenea acord, cererea de divort este

de competenta Judecatoriei Sectorului 5 al municipiului Bucuresti (art.914 alin.2 NCPC).

3

4.3.2. Caracterul strict personal al cererii de divorţ

Acţiunea de divorţ are un caracter personal; de regulă nimeni nu o poate exercita în locul soţului

reclamant, iar ca pârât poate fi chemat doar celălalt soţ. În faţa instanţelor de fond, părţile se vor

înfăţişa în persoană (art. 920 NCPC.). De la această regulă art. 920 alin.1 NCPC consacră şi câteva

excepţii:

-când unul din soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;

-când unul din soţi e împiedicat de o boală gravă;

-când unul din soţi e pus sub interdicţie; în cazul în care soţul este pus sub interdicţie divorţul prin

acord nu poate fi admis (art. 374 alin.2 C.civ.);

-când unul din soţi are reşedinţa în străinătat sau se află intr-o altă asemenea situație care îl împiedică

să se prezinte personal.

In aceste cazuri, cel in cauză se va putea infățișa prin avocat, mandatar sau, după caz, prin tutore

sau curator.

NCPC (asemeni CPC) sancţionează, în special, lipsa reclamantului. Dacă la termenul de

judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va

fi respinsă ca nesusţinută (art. 921 coresp. art. 616 CPC). De asemenea, apelul reclamantului împotriva

hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai

pârâtul. În ceea ce priveşte apelul sau recursul pârâtului, acesta va fi judecat chiar dacă se înfăţişează

numai reclamantul (art. 927 alin.1și 2 coresp. art. 619 CPC).

Dacă în timpul procesului de divorţ unul dintre soţi decedează, instanţa va lua act de încetarea

căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului (art.925 NCPC).

Cererea de divorţ nu poate fi introdusă de moştenitorii soţului decedat dar NCPC prevede că

atunci când cererea de divorţ se întemeiază pe culpa pârâtului, acţiunea va putea fi continuată de

moştenitorii soţului. Instanţa va admite cererea numai dacă va constata culpa exclusivă a soţului pârât.

În caz contrar ea va dispune, prin hotărâre irevocabilă, închiderea dosarului. Pentru introducerea în

cauză a moştenitorilor soţului reclamant, instanţa va suspenda procesul potrivit art. 412 alin.1 pct.1

NCPC (art. 925 alin.2-3 NCPC).

În ceea ce priveşte interzisul judecătoresc, în literatura de specialitate, anterioară NCPC, se

consideră că acesta poate introduce acţiunea de divorţ în momentele sale de luciditate. În sprijinul

acestui punct de vedere veneau şi prevederile art. 374 alin.2 C.civ. care declarau inadmisibil doar

divorţul prin acord în cazul celui pus sub interdicţie judecătorească. În ceea ce priveşte divorţul din

culpă (art. 379 C.civ.) sau din cauza stării sănătăţii unui soţ (381 C.civ.) nu este consacrată o asemenea

cauză de inadmisibilitate.

4

NCPC lămurește această problemă in art. 917 alin.2: soțul pus sub interdicție poate cere divorțul

prin reprezentant legal sau personal în cazul în care face dovada că are capacitatea de discernământ

neafectată. În cazul interzisului judecătoresc, NCPC

permite reprezentarea soţului interzis (art. 920 alin.1).

4.3.3. Divorţul judiciar remediu

Sub acest titlu, NCPC reglementează două situații: divorțul prin acord și divorțul din motive de

sănătate. In aceste cazuri divorțul se va pronunța fără a se face mențiune despre culpa soților în

desfacerea căsătoriei.

A. Divorțul prin acord

Potrivit art. 374 C.civ.referitor la condiţiile divorţului prin acord pe cale judiciară (coresp. art. 38

C.fam, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010), divorţul prin acordul soţilor poate fi

pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din

căsătorie (1). Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui

soţ.

Întrucât presupune manifestarea unei voinţe valabile în sensul desfacerii căsătoriei, divorţul prin

acord, indiferent că este judiciar, administrativ sau notarial, va putea fi pronunţat doar în cazul în care

soţii au capacitate deplină de exerciţiu. În acest sens, art. 374 alin.2 C.civ. dispune că divorţul prin

acord nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie. Deşi regula este enunţată în

contextul divorţului prin acord pe cale judiciară, ea este aplicabilă şi în cazul divorţului pe cale

administrativă sau prin procedură notarială (a se vedea art. 375 alin.3 C.civ.).

În cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul părţilor, ea va fi semnată de ambii soţ,

sau de către un mandatar comun, cu procură autentică. Dacă mandatarul este avocat, el va certifica

semnătura soților, potrivit legii (art 925 alin.1 NCPC). Atunci când este cazul, soţii vor stabili şi

modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului (art. 929 alin.2 NCPC).

Primind cererea de divorţ formulată în condiţiile art. 929 alin. 1 NCPC, instanţa va verifica

existenţa consimţământului soţilor, după care va fixa termen pentru soluţionarea cererii în camera de

consiliu (art.929 alin.3 NCPC).

La termenul de judecată, instanţa verifică dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza

acordului lor şi, în caz afirmativ, va pronunța divorțul, fără a face mențiune despre culpa soților. Prin

aceeași hotărâre, instanța va lua act de invoiala soților cu privire la cererile accesorii, în condițiile legii

(art. 930 alin.1 NCPC).

5

Daca sotii nu se invoiesc asupra cererilor accesorii, instanta va administra probele prevazute de

lege pentru solutionarea acestora si, la cererea partilor, va pronunta o hotarare cu privire la divort,

potrivit alin. (1), solutionand totodata si cererile privind exercitarea autoritatii parintesti, contributia

parintilor la cheltuielile de crestere si educare a copiilor si numele sotilor dupa divort. Daca va fi cazul,

cu privire la celelalte cereri accesorii instanta va continua judecata, pronuntand o hotarare supusa

cailor de atac prevazute de lege. (art. 930 alin.2 și 3 NCPC).

Hotararea pronuntata in conditiile art. 930 alin. (1) NCPC este definitiva, iar hotararea pronuntata

potrivit art. 930 alin. (2) NCPC (cand instanța administrează probe pentru soluționarea cererilor

accesorii, in lipsa acordului soților) este definitiva numai in ceea ce priveste divortul, daca legea nu

prevede altfel.

Art. 931 NCPC mai prevede o situație în care devin aplicabile regulile de la divorțul prin accord.

Astfel, cand cererea de divort este intemeiata pe culpa sotului parat, iar acesta recunoaste faptele care

au dus la destramarea vietii conjugale, instanta, daca reclamantul este de acord, va pronunta divortul

fara a cerceta temeinicia motivelor de divort si fara a face mentiune despre culpa pentru desfacerea

casatoriei (art. 931 alin.1 NCPC). În acest caz, dispozitiile art. 930 alin. (2)-(4) se aplica in mod

corespunzator.

Daca reclamantul nu este de acord cu pronuntarea divortului in conditiile art. 931 alin. (1) NCPC,

cererea va fi solutionata potrivit regulilor de la divorțul prin culpa (art. 933 NCPC).

B. Divorțul din motive de sănătate

Potrivit art. 932 NCPC, cand divortul este cerut pentru ca starea sanatatii unuia dintre soti face

imposibila continuarea casatoriei, instanta va administra probe privind existenta bolii si starea sanatatii

sotului bolnav si va pronunta divortul, potrivit Codului civil, fara a face mentiune despre culpa pentru

desfacerea casatoriei.

Sper deosebire de divorțul acord in care se administrează probe doar dacă părțile nu cad de acord

asupra soluționării cererilor accesorii, în cazul divorțului din motive de sănătate trebuie dovedite atât

existența cât și starea sănătății soțului bolnav. Nici in acest caz nu se va face mențiune in hotărâre

despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.

4.3.4. Divorțul din culpa soților

Potrivit art. 933 alin.1-3 NCPC, instanta va pronunta divortul din culpa sotului parat atunci cand,

din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soti sunt grav vatamate si

continuarea casatoriei nu mai este posibila. Instanta poate sa pronunte divortul din culpa ambilor soti,

6

chiar atunci cand numai unul dintre ei a facut cerere, daca din dovezile administrate reiese ca amandoi

sunt vinovati de destramarea casatoriei.

Daca paratul nu a formulat cerere reconventionala, iar din dovezile administrate rezulta ca numai

reclamantul este culpabil de destramarea casatoriei, cererea acestuia va fi respinsa ca neintemeiata, cu

exceptia cazului in care sunt indeplinite conditiile prevazute la art. 934 privind pronuntarea divortului

din culpa exclusiva a reclamantului.

Divorțul din culpa soților se poate pronunța și pentru motivul prevăzut de art. 373 lit.c C.civ.

Astfel, cand sotii sunt separati in fapt de cel putin 2 ani, oricare dintre ei va putea cere divortul,

asumandu-si responsabilitatea pentru esecul casatoriei. In acest caz, instanta va verifica existenta si

durata despartirii in fapt si va pronunta divortul din culpa exclusiva a reclamantului. Daca sotul parat

se declara de acord cu divortul, se vor aplica in mod corespunzator dispozitiile art. 930 (art.934

NCPC).

4.3.4.1. Cererea de divorţ

Cuprinsul cererii de divorț este reglementat de art. 915 NCPC. Cererea de divorţ va cuprinde, pe

lângă cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, numele copiilor minori ai celor doi

soți ori adoptați de aceștia. Dacă nu sunt copii minori, se va menționa în cerere această imprejurare. La

cerere se va alătura o copie a certificatului de căsătorie şi, după caz, câte o copie a certificatelor de

naştere al copiilor minori. La cerere se poate alătura, după caz, înțelegerea soților rezultată din mediere

cu privire la desfacerea căsătoriei și, după caz, la rezolvarea aspectelor accesorii divorțului.

La cerere, instanta de divort se pronunta si cu privire la (art. 918 NCPC):

a) exercitarea autoritatii parintesti, contributia parintilor la cheltuielile de crestere si educare a copiilor,

locuinta copilului si dreptul parintelui de a avea legaturi personale cu acesta;

b) numele sotilor dupa divort;

c) locuinta familiei;

d) despagubirea pretinsa pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii

casatoriei;

e) obligatia de intretinere sau prestatia compensatorie intre fostii soti;

f) incetarea regimului matrimonial si, dupa caz, lichidarea comunitatii de bunuri si partajul acestora.

Prin derogare de la regula disponibilității, potrivit căreia instant se va pronunța doar asupra acelor

pretenții cu care a fost investită, NCPC, asemeni CPC, prevede anumite aspecte asupra cărora instanța

este ținută să se pronunțe din oficiu. Astfel, cand soții au copii minori, născuti inaintea sau in timpul

casatoriei ori adoptati, instanta se va pronunta asupra exercitarii autoritatii parintesti, precum si asupra

contributiei parintilor la cheltuielile de crestere si educare a copiilor, chiar daca acest lucru nu a fost

solicitat prin cererea de divort. De asemenea, instanta se va pronunta din oficiu si asupra numelui pe

care il vor purta sotii dupa divort, potrivit prevederilor Codului civil (art. 918 alin.2 și 3 NCPC).

7

Instanta poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanta presedintiala, masuri provizorii cu

privire la stabilirea locuintei copiilor minori, la obligatia de intretinere, la incasarea alocatiei de stat

pentru copii si la folosirea locuintei familiei (art. 919 NCPC) .

Cererea de divorţ este supusă timbrării cu taxă de timbru şi cu timbru judiciar.

Soţul pârât poate formula şi el cerere de divorţ cel mai tarziu pana la primul termen de judecata la

care a fost citat in mod legal, pentru faptele petrecute inainte de aceasta data. Pentru faptele petrecute

dupa aceasta data paratul va putea face cerere pana la inceperea dezbaterilor asupra fondului in cererea

reclamantului. Cererea paratului se va face la aceeasi instanta si se va judeca impreuna cu cererea

reclamantului.

In cazul in care motivele divortului s-au ivit dupa inceperea dezbaterilor asupra fondului la prima

instanta si in timp ce judecata primei cereri se afla in apel, cererea paratului va putea fi facuta direct la

instanta investita cu judecarea apelului. Neintroducerea cererii in termenele aratate la alin. (1) si (3)

atrage decaderea sotului parat din dreptul de a cere divortul pentru acele motive. Daca cererea

reclamantului a fost respinsa, sotul parat poate cere divortul pentru motive ivite ulterior (art. 916

NCPC).

4.3.4.3. Judecata propriu-zisă.

În faţa instanţei de fond, părţile sunt obligate să se înfăţişeze personal cu excepţiile pe le reţine

art. 920 NCPC (când unul din soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, când unul din soţi e

împiedicat de o boală gravă, când unul din soţi e pus sub interdicţie; când unul din soţi are reşedinţa în

străinătate). În aceste cazuri, soţul care nu se înfăţişează poate fi reprezentat de un avocat, mandatar,

sau după caz, prin tutore sau curator.

Instanta va incerca la fiecare infatisare impacarea sotilor. In toate cazurile, instanta este obligata

sa il asculte pe copilul minor, potrivit prevederilor Codului civil (Art. 920 alin.2-3 NCPC). Aşa cum

am arătat anterior când am discutat despre caracterul personal al cererii de divorţ, dacă la termenul de

judecată în primă instanţă reclamantul nu se prezintă şi nu-şi justifică lipsa de la dezbateri şi numai

pârâtul se înfăţisează, instanţa va respinge cererea ca fiind nesusţinută (art. 921 NCPC).

În cazul în care la termenul de judecată, procedura de citare fiind legal îndeplinită nu se prezintă

nici reclamantul nici pârâtul, instanţa va suspenda judecată în condiţiile art. 411 alin.1 pct.2 NCPC.

Dacă procedura de citare a soțului pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a prezentat

la primul termen de judecata, instanta va cere dovezi sau va dispune cercetari pentru a verifica daca

paratul isi are locuinta la locul indicat in cerere si, daca va constata ca nu locuieste acolo, va dispune

citarea lui la locuinta sa efectiva, precum si, daca este cazul, la locul sau de munca (art. 922 NCPC).

Instanţa poate administra probe pentru soluţionarea motivelor de divorţ sau atunci când e necesar

pentru soluţionarea cererilor accesorii privitoare la pensia de întreţinere, atribuirea locuinţei,etc.

8

Codul de procedură civilă conţine numeroase dispoziţii în ceea ce priveşte problema culpei.

Aceste dispoziţii reflectă modificările introduse prin Codul civil şi Legea nr. 71/2011. Problema culpei

dobândeşte o importanţă sporită în actualul Cod civil.

În acest sens, art. 384 C.civ. dispune că divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a

cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria (alin.1). Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul

pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia (alin.2).

Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor( alin.3).

Importanţa culpei în actuala reglementare a divorţului şi a efectelor acestuia este ilustrată şi de

dispoziţiile Codului civil care sancţionează soţul vinovat exclusiv în desfacerea căsătoriei. Astfel, el

poate fi obligat, chiar prin hotărârea de divorţ, la despăgubiri în condiţiile art. 388 C.civ. sau la

prestaţie compensatorie potrivit art. 390 C.civ . De asemenea, modul în care a fost stabilită culpa la

desfacerea căsătoriei va influenţa şi întinderea obligaţiei de întreţinere între foştii soţi. Astfel, când

divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază de dreptul la

întreţinere prevăzut de art. 389alin.2 şi 3 C.civ. decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

În cazul divorţului prin acordul soţilor sau din motive de sănătate, instanţa va pronunţa divorţul

fără a face menţiune cu privire la culpa soţilor.

Culpa în cazul divorţului din culpa soților. Având în vedere cele arătate, art. 933 alin.1 NCPC,

coresp. art. 617 alin.1-3 CPC) dispune că instanţa va pronunţa divorţul din culpa soţului pârât atunci

când, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate

şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Art. 931 NCPC prevede şi o situaţie specială. Astfel, când cererea de divorţ este întemeiată pe

culpa soţului pârât, iar acesta recunoaşte faptele care au dus la destrămarea vieţii conjugale, instanţa,

dacă reclamantul este de acord, va pronunţa divorţul fără a cerceta temeinicia motivelor de divorţ şi

fără a face menţiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei (alin.1). În acest caz, divorţul se va

pronunţa prin acordul părţilor iar hotărârea va fi definitivă în ce priveşte divorţul (art.931 NCPC rap.

la art.930 alin.1-4). Dacă reclamantul nu este de acord cu pronunţarea divorţului în condiţiile art. 931 a

alin. 1 NCPC., cererea va fi soluţionată potrivit dispoziţiilor din materia divorţului din culpă (art.931

alin.3 NCPC).

Instanţa poate să pronunţe divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci când numai unul dintre ei a

făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei

(art. 933 alin.2 NCPC).

Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că numai

reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu

excepţia cazului în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 934 privind pronunţarea divorţului

din culpa exclusivă a reclamantului (art.933 alin.3 NCPC).

9

Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei

aceasta (art. 926 NCPC).

Culpa în cazul divorţului întemeiat pe art. 373 lit.c C.civ. (separare in fapt). Codul de procedură

civilă, în urma modificărilor aduse Codului civil se abate de la regula anterioară potrivit căreia

reclamantul nu poate invoca propria sa culpă ca şi motiv de divorţ. În acest sens, art. 934 (coresp. art.

617 ind. 1 alin.1 CPC, introdus prin art. 219 pct.15 din Legea nr. 71/2011) dispune că atunci când soţii

sunt separaţi în fapt de cel puţin 2 ani, oricare dintre ei va putea cere divorţul, asumându-şi

responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei.

Textul care se referă la motivul prevăzut de art. 373 lit.c C.civ., consacră o situaţie particulară în

care instanţa, după verificarea existenţei şi duratei despărţirii în fapt, va pronunţa divorţul din culpa

exclusivă a soţului reclamant (art. 934 alin.1 NCPC, coresp. art. 617 ind.1 alin.2 CPC. -a se vedea în

acelaşi sens şi art. 379 alin.2 C.civ.). Dacă soţul pârât se declară de acord cu divorţul devin aplicabile

dispoziţiile de la divorţul prin acord iar hotărârea care se va pronunţa este definitivă şi irevocabilă în

ceea ce priveşte divorţul (art.934 alin.2 NCPC rap. la art. 930 NCPC ).

Când divorţul este cerut pentru că starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea

căsătoriei (motivul prevăzut de art. 373 lit.d C.civ.), instanţa va administra probe privind existenţa

bolii şi starea sănătăţii soţului bolnav şi va pronunţa divorţul, potrivit Codului civil, fără a face

menţiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei (art. 932 NCPC, coresp. art. 613 1b CPC). În

acelaşi sens sunt şi prevederile art. 381 C.civ. În această situaţie particulară, divorţul poate fi cerut doar

de către soţul a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei, nu şi de către celălalt soţ.

Această concluzie rezultă din formularea art. 373 lit.d C.civ.

Reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă

pârâtul se împotriveşte. Renunţarea reclamantului nu are nicio înrâurire asupra cererii formulate de

pârât (art. 923 NCPC, coresp. art. 618 alin.1 CPC) .

Sotii se pot impaca in tot cursul judecatii, chiar daca nu au fost platite taxele de timbru. In acest

caz, instanta va lua act de impacare si va dispune, prin hotarare definitiva, inchiderea dosarului,

precum si restituirea taxelor de timbru, daca au fost achitate.Oricare dintre soti va putea formula o

cerere noua pentru fapte petrecute dupa impacare si, in acest caz, se va putea folosi si de faptele vechi

(art. 924 alin.1 și 2 NCPC).

Apelul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut

dacă la judecată se prezintă numai pârâtul. Apelul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează

numai reclamantul (art. 927 alin.1 şi 2 NCPC.).

10

Hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut căsătoria nu e supusă contestației în anulare și

revizuirii, dacă unul dintre soți s-a recăsătorit (art. 619 alin.5 C.proc.civ.).

Instanţa la care hotărârea de divorţ a rămas irevocabilă o va trimite, din oficiu, serviciului de

stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrului naţional notarial al regimurilor matrimoniale,

prevăzut de Codul civil, şi, dacă unul dintre soți a fost profesionist, registrului comerţului (art. 927

alin.4 coresp.art. 619 alin.6 introdus prin Legea nr. 71/2011).

§5. Procedura partajului judiciar

5.1. Reglementare şi aplicabilitate

Partajul judiciar este reglementat de NCPC în Titlul V - Procedura partajului judiciar (art. 979-

995) din Cartea a VI-a - Proceduri speciale. În Codul de procedură civilă anterior această procedură a

fost introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000. Vom avea în vedere şi dispoziţiile Codului civil (art. 669-

686) privitoare la Partaj. Codul civil reglementează şi situaţii particulare de partaj cum ar fi lichidarea

comunităţii de bunuri a soţilor (art. 355-358) sau partajul succesoral (art. 1143 – 1159).

Potrivit art. 670 C.civ. privitor la felurile partajului, partajul poate fi făcut prin bună-învoială sau

prin hotărâre judecătorească, în condiţiile legii. În principiu, cei interesaţi pot recurge la un partaj

voluntar, prin bună-învoială şi numai în măsura în care nu se înţeleg se vor adresa instanţei

judecătoreşti. Dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu, are capacitate de exerciţiu

restrânsă sau este pus sub interdicţie partajul va putea fi făcut prin bună învoială numai cu

incuviințarea prealabilă a instanţei de tutelă, precum şi, dacă este cazul, a reprezentantului sau a

ocrotitorului legal (art. 674 C.civ. şi art. 982 alin.2 NCPC ). În caz contrar partajul poate fi făcut doar

prin hotărâre judecătorească.

Codul civil conţine în art. 1144 reguli particulare în ceea ce priveşte partajul succesoral voluntar.

Potrivit art. 1144 C.civ., dacă toţi moştenitorii sunt prezenţi şi au capacitate de exerciţiu deplină,

partajul se poate realiza prin bună invoială, în forma şi prin actul pe care părţile le convin. Dacă printre

bunurile succesorale se află imobile, convenţia de partaj trebuie incheiată in formă autentică, sub

sancţiunea nulităţii absolute. Dacă nu sunt prezenţi toţi moştenitorii ori dacă printre ei se află minori

sau persoane puse sub interdicţie judecătorească ori persoane dispărute, atunci se vor pune sigilii pe

bunurile moştenirii în cel mai scurt termen, iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor

referitoare la protecţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute.

11

În ceea ce priveşte partajul bunurilor comune ale soţilor, în timpul regimului comunităţii, Codul

civil permite împărţirea acestora, în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în

caz de bună-învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere (art. 358 C.civ.). La încetarea

comunităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial (art. 355 alin.1

C.civ.).

Cand comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul

supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid între

moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire. Codul civil prevede regulile concrete după

care are loc partajul bunurilor comune ale soţilor (art. 355-358).

Partajul judiciar se realizează după normele cuprinse în Codul de procedură civilă indiferent dacă

este vorba de o indiviziune propriu-zisă (având ca obiect o universalitate de bunuri), de proprietate

comună pe cote-părţi având ca obiect un bun individual sau de proprietate comună în devălmăşie care

are ca obiect bunurile comune ale soţilor. În acest sens, art. 979 NCPC. dispune că judecarea oricărei

cereri de partaj privind bunurile asupra cărora părţile au un drept de proprietate comună se face după

procedura prevăzută în prezentul titlu, cu excepția cazurilor în care legea prevede o altă procedură.

Partajul judiciar se poate realiza pe cale principală, pe cale accesorie (de ex. în cadrul procesului

de divorţ) sau pe cale incidentală (în cadrul contestației la executare).

5.2. Sesizarea instanţei de judecată

5.2.1. Instanţa competentă să soluţioneze cererea. Din dispoziţiile art. 94 lit.i NCPC rezultă că,

competenţa materială privind judecarea cererilor de impărțeală judiciară, indiferent de valoare,

aparţine judecătoriei. În cazul în care cererea de partaj este formulată pe cale accesorie sau incidentală,

va fi competentă să judece cererea de partaj instanţa competentă să judece cererea principală chiar

dacă în masa bunurilor de împărţit s-ar afla şi un imobil situat în circumscripţia alte instanţe (art. 123

alin.1 NCPC).

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, aceasta aparţine:

-în cazul partajului succesoral, instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului, chiar dacă în masa

succesorală se află un imobil aflat în raza unei alte instanţe (art. 118 NCPC);

-în cazul împărţelii bunurilor comune ale soţilor: dacă împărţeala a fost cerută pe cale accesorie,

instanţei competente să soluţioneze cererea de divorţ; dacă împărţeala a fost cerută pe cale principală,

instanţei de la domiciliul pârâtului (art. 107 NCPC) când în masa succesorală sunt numai bunuri

mobile sau instanţei în a cărei rază se află imobilul, când în masa de împărţit se află şi un imobil (art.

117 NCPC);

12

-dacă cererea de împărţeală a fost făcută pe calea unei contestaţii la executare, în baza art. 711 alin.4

NCPC competenţa teritorială de judecare a partajului judiciar aparţine instanţei de executare adică

judecătoriei în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în

afara cazurilor în care legea dispune altfel (art. 650 alin. 1 NCPC).

-în toate celelalte cazuri, competenţa se stabileşte potrivit art. 107 sau 117 NCPC., în raport cu

împrejurarea dacă printre bunurile supuse împărţelii sunt sau nu bunuri imobile.

5.2.2. Cererea de chemare în judecată

Cererea de împărţeală judiciară trebuie să indice, alături de elementele prevăzute de art. 194.

pentru o cerere de chemare în judecată şi anumite elemente specifice. Astfel, potrivit art. 980 NCPC,

reclamantul este obligat să arate în cererea de partaj:

-persoanele între care urmează a avea loc partajul;

-titlul pe baza căruia se cere partajul; textul de lege se referă la titlul în baza căruia s-a născut

proprietatea comună (contract, succesiune, dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei etc.)

-toate bunurile supuse partajului; dacă la momentul sesizării instanţei, reclamantul a omis să

menţioneze unele bunuri, părţile vor putea pe tot parcursul procesului să ceară completarea masei

partajabile;

-valoarea bunurilor;

-locul unde se află bunurile;

-persoana care deţine sau administrează bunurile.

În doctrină anterioară NCPC se aprecia că, dintre elementele indicate mai sus, sunt esenţiale cele

privitoare la persoanele între care urmează să aibă loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere

împărţeala şi bunurile supuse împărţelii. Lipsa acestor elemente ar fi sancţionată cu nulitate cererii de

partaj. Celelalte elemente cum sunt valoarea masei de împărţit sau locul unde se află bunurile şi

persoana care le deţine sau le administrează pot fi stabilite şi în cursul procesului.

Acţiunea de partaj este imprescriptibilă. În acest sens, art. 669 C.civ., dispune că încetarea

coproprietăţii prin partaj poate fi cerută oricând, afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin

lege, act juridic ori hotărâre judecătorească. Părţile pot încheia o convenţie privitoare la suspendarea

partajului pentru o perioadă care nu poate fi mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor convenţia se

încheie în formă autentică şi este supusă formalităţilor de publicitate prevăzute de lege (art. 672

C.civ.).

În ceea ce priveşte suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre judecătorească, potrivit art.

673 C.civ., instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pentru cel mult

un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor

prejudicii este înlăturat înainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea părţii interesate, va reveni

asupra măsurii.

13

Referitor la partajul succesoral, art. 1143 C.civ dispune că nimeni nu poate fi obligat a rămâne în

indiviziune. Moştenitorul poate cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există

convenţii sau clauze testamentare care prevăd altfel.

5.2.3. Părţile în împărţeala judiciară

În materie succesorală, legitimarea procesuală aparţine oricăruia dintre coindivizari. Cel care ia

iniţiativa declanşării procedurii judiciare şi care va avea poziţia de reclamant va trebui să cheme în

judecată pe toţi ceilalţi coindivizari (care vor avea calitatea de pârâţi) deoarece altfel, potrivit art. 684

C.civ., partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută. La fel, în

cazul comunităţii de bunuri a soţilor ori a coproprietăţii ce provine din alte cauze (de ex. coachiziţia),

partajul poate fi cerut de oricare dintre copărtaşi.

În practica judiciară s-a reţinut că în procesul de partaj fiecare parte este reclamant şi pârât,

întrucât el dă naştere la o judecată dublă, astfel că şi pârâtul poate obţine obligarea reclamantului

iniţial, chiar dacă nu a formulat o acţiune reconvenţională.

În afară de copărtaşi şi de succesorii lor în drepturi, partajul poate fi cerut şi de creditorii personali

ai acestora sau de creditorii succesiunii. Potrivit art. 679 C.civ., creditorii personali ai unui coproprietar

vor putea să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor. Cererea

de partaj poate fi formulată şi de către procuror. În procesul de partaj pot interveni şi terţe persoane, fie

din proprie iniţiativă, fie la cererea uneia din părţile iniţiale.

5.3. Judecarea cererii de împărţeală judiciară

La primul termen de judecată, dacă părţile sunt prezente, instanţa le va lua declaraţii cu privire la

fiecare dintre bunurile supuse partajului şi va lua act, când este cazul, de recunoaşterile şi acordul lor

cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora (art. 981 NCPC).

În tot cursul procesului, instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin bună-învoială. Dacă

părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va hotărî potrivit înțelegerii lor.

În cazul în care înţelegerea priveşte numai partajul anumitor bunuri, instanţa va lua act de această

învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri. Dispoziţiile art.

438-441 sunt aplicabile (art. 982 alin.1-3 NCPC). Astfel, dacă părţile se înfăţişează între termene,

instanța va da hotărârea în cameră de consiliu. Hotărârea prin care se ia act de împărţeala prin bună-

învoială poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanța ierarhic superioară.

Dacă părţile nu ajung la o înțelegere sau nu încheie o tranzacție potrivit celor arătate în art. 982,

instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia

şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii . Dacă

14

se împarte o moştenire, instanţa va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele

comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii (art. 983 alin.1 NCPC).

Instanţa va face împărţeala în natură. In temeiul celor stabilite potrivit alin. (1), ea procedeaza la

formarea loturilor si la atribuirea lor. In cazul in care loturile nu sunt egale in valoare, ele se intregesc

printr-o suma in bani (art.983 alin.2 NCPC).

Daca bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre

următoarele moduri:

a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la

cererea acestora;

b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică, în

condiţiile legii, şi distribuirea preţului către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre

ei (art. 990-991 NCPC.).

În cazul împărţirii în natură, în temeiul celor stabilite anterior, instanţa procedează la formarea

loturilor şi la atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o

sumă de bani (art 983 alin. 2 NCPC).

Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea,

pentru care instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili elementele arătate la

art. 983 NCPC (bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia

şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii)

întocmind în mod corespunzător minuta. Daca, in conditiile legii, s-au formulat si alte cereri in

legatura cu partajul si de a caror solutionare depinde efectuarea acestuia, precum cererea de reductiune

a liberalitatilor excesive, cererea de raport al donatiilor si altele asemenea, prin incheierea aratata la

alin. (1) instanta se va pronunta si cu privire la aceste cereri (art. 984 alin.1 și 2 NCPC).

Prin aceeasi incheiere, instanta va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor.

Raportul de expertiza va arata valoarea bunurilor si criteriile avute in vedere la stabilirea acestei valori,

va indica daca bunurile sunt comod partajabile in natura si in ce mod, propunand, la solicitarea

instantei, loturile ce urmeaza a fi atribuite (art. 984 alin.3 NCPC).

Încheierea prevăzută de art. 984 alin.1 NCPC este o încheiere interlocutorie astfel că instanţa nu

poate reveni asupra ei, ea putând fi schimbată numai în căile de atac. Încheierea poate fi atacată numai

cu apel odată cu fondul (art. 986 NCPC).

Din textul de lege citat mai sus rezultă că atunci când instanţa nu are date suficiente pentru

formarea loturilor, procesul de partaj poate parcurge două etape: darea unei încheieri şi partajul

propriu-zis. Cele două faze sunt facultative rămânând la aprecierea instanţei dacă pronunţă incheierea

la care se face referire sau, apreciind că gradul de complexitate al cauzei nu impune acest lucru,

pronunţă doar hotărârea asupra fondului.

15

În cazul în care, după pronunţarea încheierii prevăzute de art. 984 NCPC, dar mai înainte de

pronunţarea hotărârii de împărţeală se constată că există şi alţi coproprietari sau că au fost omise unele

bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca, privitor la aceşti coproprietari sau la acele bunuri, să fi

avut loc o dezbatere contradictorie, instanţa va putea da o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz,

şi coproprietarii sau bunurile omise. În aceleaşi condiţii, instanţa poate, cu consimţământul tuturor

coproprietarilor, să scoată un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit (art.985 NCPC). Și

această încheiere va putea fi atacată numai cu apel odată cu fondul (art. 986 NCPC).

Potrivit art. 684 C.civ. partajul este valabil chiar dacă nu cuprinde toate bunurile comune; pentru

bunurile omise se poate face oricând un partaj suplimentar.

Partajul propriu-zis se face, de regulă în natură. Partajul se va efectua la valoarea de circulaţie a

bunurilor din momentul partajării astfel încât creşterea de valoare să profite ambelor părţi.

La formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor,

mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăreia din masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul

şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut

construcţii sau îmbunătăţiri cu acordul celorlalți coproprietarilor sau altele asemenea (art.987 NCPC).

De asemenea, instanţa va atribui în fiecare lot, pe cât se poate, aceeaşi cantitate de mobile, de imobile,

de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare. Se va evita însă, pe cât posibil, împărţirea

excesivă a bunurilor (art. 741 C.civ.).

În cazul în care împărţeala în natură a unui bun nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă

a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinaţia economică, la cererea unuia dintre

coproprietari, instanţa, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun. Dacă mai mulţi

coproprietari cer să li se atribuie bunul, instanţa va ţine seama de criteriile prevăzute la art. 987 NCPC.

Prin încheiere, ea va stabili şi termenul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul este

obligat să depună sumele ce corespund cotele-părţi cuvenite celorlalţi coproprietari (art.988 alin.1

NCPC).

În ceea ce priveşte încheierea de atribuire a bunului unuia dintre coproprietari, NCPC nu prevede

că poate fi atacată separat. Ea va avea astfel regimul încheierilor premergătoare, putând fi atacată doar

odată cu fondul.

Dacă coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul consemnează în termenul stabilit,

sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin hotărâre asupra fondului procesului, îi va atribui

bunul. În cazul în care coproprietarul nu depune în termen sumele cuvenite celorlalţi coproprietari,

instanţa va putea atribui bunul altui coproprietar, în condiţiile art.988 NCPC (art.988 alin.2 și 3

NCPC).

La cererea unuia dintre coproprietari, instanţa, ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru

motive temeinice, va putea să-i atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului,

16

stabilind, totodată, sumele ce se cuvin celorlalţi coproprietari şi termenul în care este obligat să le

plătească (art.989 NCPC).

În cazul în care niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deşi acesta a fost

atribuit provizoriu, nu s-au consemnat, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari,

instanţa, prin încheiere va dispune vânzarea bunului, stabilind, totodată, dacă vânzarea se va face de

către părţi prin bună-învoială, ori de către executorul judecătoresc (art. 990 alin.1 NCPC). Instanţa

poate recurge la această modalitate de partajare doar dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 990

alin.1 NCPC. În caz contrar partajarea trebuie făcută printr-o altă modalitate.

Dacă s-a dispus ca vânzarea bunului să se facă de părţi prin bună-învoială, instanţa va stabili şi

termenul în care aceasta va fi efectuată. Termenul nu poate fi mai mare de 3 luni, în afară de cazul în

care părțile sunt de acord cu majorarea lui (art. 990 alin.2 NCPC).

In cazul in care vreuna dintre parti nu a fost de acord cu vanzarea prin buna invoiala sau daca

aceasta vanzare nu s-a realizat in termenul stabilit, instanta, prin incheiere data cu citarea partilor, va

dispune ca vanzarea sa fie efectuata de executorul judecatoresc (art. 990 alin.3 NCPC).

Incheierile prevazute de art. 990 NCPC pot fi atacate separat numai cu apel, in termen de 15 zile

de la pronuntare. Daca nu au fost astfel atacate, aceste incheieri nu mai pot fi supuse apelului odata cu

hotararea asupra fondului procesului.

După rămânerea definitivă a încheierii prin care s-a dispus vânzarea bunului de către executorul

judecătoresc, acesta va proceda la efectuarea vânzării la licitaţie publică. Executorul va fixa termenul

de licitaţie, care nu va putea depăşi 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile

imobile, socotite de la data primirii încheierii şi va înştiinţa coproprietarii despre data, ora şi locul

vânzării (art. 991 alin.1 și 2 NCPC ).

Pentru termenul de licitaţie a bunurilor mobile, executorul va întocmi şi afişa publicaţia de

vânzare, cu cel puţin 5 zile înainte de acel termen. În cazul vânzării unui bun imobil, executorul va

întocmi şi afişa publicaţia de vânzare cu cel puţin 30 de zile înainte de termenul de licitaţie.

Coproprietarii pot conveni ca vânzarea bunurilor să se facă la orice preţ oferit de participanţii la

licitaţie. Dispoziţiile art. 991 se completează în mod corespunzător cu dispoziţiile Codului de

procedură civilă privitoare la vânzarea la licitație a bunurilor mobile și imobile prevăzute în materia

executării silite (art. 991 alin.3 -6 NCPC ).

La cererea uneia dintre părţi, instanţa poate proceda la împărţeala bunurilor pentru care nu s-a

dispus vânzarea potrivit art.990 (art. 992 NCPC).

5.4. Hotărârea de partaj

În toate cazurile, asupra cererii de împărţeală instanţa se va pronunţa prin hotărâre. Sumele

depuse de unul dintre coproprietari pentru ceilalti, precum si cele rezultate din vanzare vor fi impartite

17

de instanta potrivit dreptului fiecarui coproprietar. In cazul in care partajul nu se poate realiza in

niciuna dintre modalitatile prevazute de lege, instanta va hotari inchiderea dosarului. Daca se introduce

o noua cerere de partaj, incheierile de admitere in principiu prevazute la art. 984 si 985 nu au autoritate

de lucru judecat(art.993 alin.1-3 NCPC).

În urma modificărilor introduse prin Codul civil, hotărârea pronunţată în impărţeala judiciară

produce efecte numai pentru viitor. În acest sens, dispune și art. 994 alin.1 NCPC că hotărârea are

efect constitutiv. Art. 680 alin.1 C.civ. dispune că fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al

bunurilor sau, dupa caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilită

în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împărţelii voluntare, sau,

după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în

formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost inscrise in cartea

funciară (art. 680 alin.2 C.civ.).

Odata ramasa definitiva, hotararea de partaj constituie titlu executoriu si poate fi pusa in

executare chiar daca nu s-a cerut predarea efectiva a bunului ori instanta nu a dispus in mod expres

aceasta predare (art. 994 alin.2 NCPC). In cazul in care partile declara in mod expres ca nu solicita

predarea bunurilor, hotararea de partaj nu este susceptibila de executare silita.Pentru a intra in posesia

bunurilor atribuite si a caror predare i-a fost refuzata de ceilalti coproprietari, partea interesata va

trebui sa exercite actiunea in revendicare (art. 995 NCPC).

Hotararea de partaj este supusa numai apelului. Cu toate acestea, daca partajul s-a cerut pe cale

incidentala, hotararea este supusa acelorasi cai de atac ca si hotararea data asupra cererii principale.

Acelasi este si termenul pentru exercitarea caii de atac, chiar daca se ataca numai solutia data asupra

partajului. Aplicarea criteriilor prevazute la art. 987 nu poate fi cenzurata pe calea recursului.

Executarea cu privire la bunurile impartite poate fi ceruta in termenul de prescriptie de 10 ani prevazut

la art. 705 (art. 994 alin.3-4 NCPC).

§2. Ordonanţa preşedinţială

2.1. Noţiune şi condiţii de admisibilitate

2.1.1. Noţiune.

Ordonanţa preşedinţială este o procedură specială, de origine franceză, introdusă în legislaţia

noastră cu ocazia revizuirii Codului de procedură civilă din anul 1900. Ea este reglementată în art. 996

– 1001 NCPC situate în Cartea a VI-a dedicată Procedurilor speciale. Potrivit art. 996 alin.1 NCPC.,

instanta de judecata, stabilind ca in favoarea reclamantului exista aparenta de drept, va putea sa

18

ordone masuri provizorii in cazuri grabnice, pentru pastrarea unui drept care s-ar pagubi prin

intarziere, pentru prevenirea unei pagube iminente si care nu s-ar putea repara, precum si pentru

inlaturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

2.1.2. Condiţii de admisibilitate

Din prevederile textului art. 996 alin.1 NCPC rezultă trei condiţii de admisibilitate a ordonanţei

preşedinţiale: urgenţa, caracterul vremelnic al măsurii care se cere a se lua pe această cale şi condiţia

ca măsura luată să nu prejudece fondul.

2.1.2.1. Urgenţa. Art. 996 alin. 1 NCPC apreciază că există urgenţă când măsura solicitată este

necesară pentru:

- păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere;

- prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara; prin pagubă iminentă înţelegem o

pagubă care încă nu s-a produs dar se va produce cu siguranţă dacă nu se schimbă împrejurarea

prezentată de reclamant;

- înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Pentru încuviinţarea unei ordonanţe este

necesar ca instanţa să constate una din aceste trei situaţii, care să justifice urgenţa. În doctrină se

apreciază că urgenţa trebuie să persiste pe tot parcursul judecăţii şi ea trebuie să rezulte din fapte

concrete, instanţa fiind obligată să arate împrejurările din care a tras concluzia că este îndeplinită

această cerinţă. Dacă nu există urgenţă, nu există niciun motiv pentru a nu aştepta rezolvarea acestor

aspecte pe calea procedurii comune, odată cu fondul pricinii.

În unele situaţii instanţa nu mai este obligată să verifice condiţia urgenţei întrucât ea este

prezumată de legiuitor. Asemenea cazuri sunt cele prevăzute de art. 450 alin.5 NCPC., referitor la

suspendarea executării vremelnice şi de art. 919 NCPC privitor la stabilirea locuinței copiilor minori,

la obligaţia de întreţinere, la încasarea alocaţiei de stat pentru copii şi la folosirea locuinţei familiei pe

tot timpul procesului de divorţ.

2.1.2.2. Caracterul vremelnic. Măsura dispusă de instanţă să aibă un caracter vremelnic. Acest

caracter rezultă fie din natura măsurii luate, fie din cuprinsul ordonanţei preşedinţiale în care se arată

expres că ea îşi produce efectele numai un anumit timp. Pe calea ordonanţei preşedinţiale nu se pot lua

măsuri definitive, care să rezolve fondul litigiului dintre părţi. De regulă aceste măsuri sunt destinate

să menţină o anumită situaţie de fapt, până când se va soluţiona fondul, deci au o limită în timp, până

la rezolvarea în fond a litigiului chiar dacă în hotărârea pronunţată nu se face nicio menţiune în acest

sens.

19

De la regula potrivit căreia măsurile dispuse pe calea ordonanţei preşedinţiale au caracter

vremelnic putem întâlni şi excepţii. Astfel este posibil ca partea împotriva căreia s-a luat măsura să nu

sesizeze instanţa de fond şi deci, în fapt, efectele hotărârii judecătoreşti nu vor fi limitate în timp. De

asemenea, există posibilitatea ca instanţa care soluţionează fondul să confirme măsura luată pe calea

ordonanţei.

2.1.2.3 Condiţia de a nu prejudeca fondul dreptului. Datorită faptului că ordonanţa presupune

urgenţă şi luarea unor măsuri vremelnice, instanţa nu are căderea să prejudece fondul dreptului discutat

de părţi ci numai aparenţa acelui drept. El trebuie să facă un examen sumar al cauzei pentru a vedea de

partea cui este aparenţa dreptului. Faptul că dreptul este litigios nu împiedică pronunţarea unei

ordonanţe pentru că aparenţa de drept este suficientă pentru a îndreptăţi instanţa să ordone măsura de

protecţie, motivându-se în fapt că există o urgenţă.

Dacă dreptul este fondat sau nu este o problemă care se va rezolva după procedura de drept

comun, în cadrul judecăţii care vizează fondul. Atunci când dreptul reclamantului decurge dintr-un

titlu sau când pârâtul opune reclamantului un titlu (ex: un act de proprietate) instanţa, fără a verifica în

fond valabilitatea actului, trebuie să examineze valabilitatea lui formală, eficacitatea ori

inopozabilitatea lui. În schimb, apărările de fond privitoare la viciile de consimţământ ori la caracterul

simulat al actului trebuie să fie rezervate numai judecăţii în fond.

Ordonanţa se poate da chiar şi atunci când există judecată asupra fondului cauzei (581 alin.3

teza I C.proc.civ.), situaţie în care cererea de ordonanţă având un caracter accesoriu se va judeca de

aceeaşi instanţă sesizată cu cererea principală. În afară de aceste condiţii proprii ordonanţei, trebuie

îndeplinite şi celelalte condiţii, generale, de exerciţiu ale acţiunii civile.

2.2. Procedura de judecată a ordonanţei preşedinţiale

Potrivit art. 997 NCPC., cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa

competentă să se pronunţe în primă instanță asupra fondului dreptului. Competenţa generală,

materială şi teritorială se stabilesc potrivit regulilor examinate din materia competenţei.

Cererea de ordonanță președințială va indica elementele prevăzute în art. 194 NCPC. Se va

arăta și măsura care se solicită a fi ordonată și justificarea urgenţei măsurii. Cererea de ordonanţă

preşedinţială este supusă taxei de timbru şi timbrului judiciar.

In vederea judecarii cererii, partile vor fi citate conform normelor privind citarea in procesele

urgente, iar paratului i se va comunica o copie de pe cerere si de pe actele care o insotesc. Întâmpinarea

nu este obligatorie (art. 998 alin.1NCPC). Prin această dispoziție se soluționează problema mult

disputată în doctrină legat de necesitatea respectării termenului de depunere a întâmpinării având în

vedere caracterul urgent al procedurii și termenele scurte.

20

La solicitarea reclamantului, pana la inchiderea dezbaterilor la prima instanta, cererea de

ordonanta presedintiala va putea fi transformata intr-o cerere de drept comun, situatie in care paratul va

fi incunostintat si citat in mod expres cu aceasta mentiune (art. 1000 NCPC).

Pârâtul poate formula şi cerere reconvenţională în legătură cu cererea reclamantului cu condiţia

ca pretenţiile sale să întrunească toate condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale.

Judecarea ordonanţei preşedinţiale este reglementată de art. 998 alin.2-4 NCPC. Ordonanţa va

putea fi dată şi fără citarea părţilor. In caz de urgenta deosebita, ordonanta va putea fi data chiar in

aceeasi zi, instanta pronuntandu-se asupra masurii solicitate pe baza cererii si actelor depuse, fara

concluziile partilor.

Judecata se face de urgenta si cu precadere, nefiind admisibile probe a caror administrare

necesita un timp indelungat. Dispozitiile privind cercetarea procesului nu sunt aplicabile (art. 998

alin.3 NCPC). . Instanţa va respinge însă probele a căror administrare necesită timp îndelungat şi care

ar tergiversa judecata, contravenind scopului ordonanţei (de ex. expertizele sau audierea unor martori

prin comisie rogatorie). Dacă soluţionarea ordonanţei se face fără citarea părţilor, instanţa nu poate să

administreze probe la propunerea reclamantului pentru că s-ar încălca principiul egalităţii părţilor.

Instanţa se pronunţă asupra cererii printr-o sentinţă numită ordonanţă. Pronuntarea se poate

amana cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonantei se face in cel mult 48 de ore de la pronuntare.

Ordonanţă este provizorie şi executorie (art. 996 alin.2 NCPC).

Calea de atac împotriva ordonanței președințiale. Daca prin legi speciale nu se prevede

altfel, ordonanta este supusa numai apelului in termen de 5 zile de la pronuntare, daca s-a dat cu citarea

partilor, si de la comunicare, daca s-a dat fara citarea lor. Instanta de apel poate suspenda executarea

pana la judecarea apelului, dar numai cu plata unei cautiuni al carei cuantum se va stabili de catre

aceasta. Apelul se judeca de urgenta si cu precadere, cu citarea partilor. Dispozitiile art. 998 alin. (4)

sunt aplicabile. Impotriva executarii ordonantei presedintiale se poate face contestatie la executare (art.

999 NCPC).

2.3. Caracterele ordonanţei preşedinţiale

Din dispoziţiile art. 996 - 1001 NCPC rezultă următoarele caractere ale ordonanţei

preşedinţiale:

1. Procedura ordonanţei preşedinţiale are un caracter contencios, presupunând că între părţi

există un conflict de drept născut şi actual; acest caracter există chiar dacă ordonanţa este dată fără

citarea părţilor;

2. Ordonanţa are un caracter executoriu, spre deosebire de celelalte hotărâri de primă instanţă,

care de regulă nu pot fi puse în executare.

- instanţa de apel are posiblitatea să suspende executarea ordonanţei preşedinţiale după plata unei

cauţiuni;

21

- pentru a asigura o executare promptă a măsurii ordonate, instanţa poate dispune ca executarea să se

facă fără somaţie sau trecerea unui termen (art. 996 alin.3 NCPC);

3. Deşi ordonanţa preşedinţială are în fond şi formă caracterul unei hotărâri judecătoreşti, ea nu

are putere de lucru judecat faţă cererea privind fondul dreptului aflată în curs de judecată sau formulată

ulterior de părţi (art. 1001 alin.2 NCPC); toate problemele rezolvate prin ordonanţa preşedinţială pot fi

readuse în discuţie cu ocazia rejudecării fondului.

Hotărârea pronunţată asupra fondului va avea autoritate de lucru judecat faţă de o altă cerere

de ordonanță președințială, numai dacă nu s-au modificat împrejurările de fapt care au justificat-o (art.

1001 alin.1 NCPC). Dacă împrejurările ce au stat la baza pronunţării ordonanţei preşedinţiale s-au

schimbat, partea potrivnică poate cere ca instanţa să emită o nouă ordonanţă preşedinţială prin care să

revină asupra primei hotărâri date. De aici rezultă că hotărârea dată într-o ordonanţă preşedinţială are o

autoritate de lucru judecat relativă.

Hotărârea dată asupra fondului dreptului are autoritate de lucru judecat asupra unei cereri

ulterioare de ordonanță președințială (art. 1001 alin.3 NCPC).

2.4. Aplicaţiile practice ale ordonanţei preşedinţiale

- în materia divorţului art. 919 NCPC dispune că instanta poate lua, pe tot timpul procesului,

prin ordonanta presedintiala, masuri provizorii cu privire la stabilirea locuintei copiilor minori, la

obligatia de intretinere, la incasarea alocatiei de stat pentru copii si la folosirea locuintei familiei.

- în materie de proprietate şi vecinătate pot apărea situaţii care să impună măsuri de conservare

a unui drept sau de înlăturare a unor pagube iminente (ex: executarea unei construcţii în condiţii ce

ameninţă cladirea vecină poate să justifice o ordonanţă preşedinţială prin care să se dispună stoparea

sau chiar desfiinţarea acelor construcţii).

- în materie locativă ordonanţa preşedinţială are de asemenea numeroase aplicaţii:când un

colocatar săvârşeşte fapte abuzive împiedicând intrarea în locuinţă a altui locatar sau folosirea unei

dependinţe comune.

§ 6 Cererile posesorii

6.1. Noţiune şi forme

Când ne-am referit la clasificarea acţiunilor civile în funcţie de natura dreptului ce se valorifică

prin acţiune, am văzut că acţiunile reale imobiliare se divid în acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii, după

cum urmăresc apărarea dreptului de proprietate asupra unui imobil (sau a altui drept real imobiliar) sau

a posesiei bunului imobil ca stare de fapt. Judecata acţiunilor petitorii se face după regulile procedurale

22

de drept comun, în timp ce soluţionarea acţiunilor posesorii a fost reglementată ca o procedură specială

care doar se completează cu norme de drept comun.

Până la intrarea in vigoare a Codului civil, regulile de bază ale acțiunilor posesorii au fost

reglementate în CPC. După punerea in aplicare a C.civ. prin Legea nr. 71/2011 cazurile şi condiţiile

acţiunilor posesorii au fost prevazute in C.civ. iar prin CPC au fost instituite doar cateva reguli

privitoare la judecată și la efectele hotararilor judecătorești. Codul de procedură civilă actual

reglementează, într-o manieră asemănătoare celei din CPC, cererile posesorii în Cartea a VI-a

Proceduri speciale, Titlul VII (art. 1002-1004).

Potrivit art. 1002 (coresp. art. 674 CPC), cererile posesorii sunt admisibile numai în cazurile şi

condiţiile prevăzute de Codul civil. Codul civil se referă la acţiunile posesorii în art. 949-952. Potrivit

art. 949 alin.1 C.civ., cel care a posedat un bun cel puţin un an poate solicita instanţei de judecată

prevenirea ori inlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale sau, după caz, restituirea bunului. De

asemenea, posesorul este indreptăţit să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.

Acţiunea posesorie a fost definită ca ansamblul de mijloace procesuale prin care reclamantul

solicită instanţei să-l oblige pe pârât să înceteze orice act de tulburare a posesiei sale asupra unui bun

imobil sau să îi restituie posesia bunului imobil atunci când a fost deposedat. După cum rezultă din art.

949 alin.1 C.civ. acţiunea posesorie poate avea ca scop şi prevenirea unei tulburări a posesiei.

Din definiţie rezultă că acţiunile posesorii apără nu dreptul de proprietate sau un alt drept real ci o

stare de fapt, posesia, fără a interesa cui aparţine dreptul real. Acţiunile posesorii se exercită pentru

apărarea posesiei asupra bunurilor imobile. În cazul bunurilor mobile, posesia de bună-credinţă

valorează proprietate şi stăpânirea bunului poate fi ocrotită pe calea acţiunii în revendicare.

Acţiunea posesorie a fost calificată în doctrină ca o acţiune reală imobiliară. În actuala

reglementare nu rezultă foarte clar caracterul imobiliar al acţiunii atâta timp cât art. 949 se referă la

„restituirea” bunului.

Acţiunile posesorii se clasifică în acţiuni în complângere (acţiunea generală) şi acţiuni în

reintegrare (acţiunea specială). Acţiunea în complângere este acţiunea posesorie, generală, de drept

comun, prin care reclamantul solicită înlăturarea unei tulburări obişnuite a posesiei paşnice prin

încălcarea ei de către pârât. Acţiunea în reintegrare (reintegranda) este acţiunea posesorie specială, prin

care reclamantul pretinde să fie repus în situaţia anterioară, atunci când a intervenit o deposedare sau

tulburare cu violenţă.

6.2. Condiţiile de exercitare a acţiunilor posesorii

6.2.1. Condiţii comune

Noţiuni introductive.

Alături de condiţiile generale de exercitare a oricărei acţiuni, exercitarea acţiunilor posesorii

presupune şi îndeplinirea unor condiţii particulare. Aceste condiţii, prevăzute anterior intrării în

23

vigoare a Codului civil de art. 674 alin.1 şi 2 CPC, pot fi deduse în prezent din art. 949 şi art. 951 C.

civ.

În primul rând, există două condiţii comune celor două feluri de acţiuni: existenţa unui act de

tulburare sau deposedare şi exercitarea acţiunii în termenul de prescripţie de 1 an. În funcţie de modul

în care s-a produs tulburarea sau deposedarea, vom distinge între condiţiile specifice ale celor două

categorii de acţiuni posesorii.

1. Prima condiţie comună este existenţa unui act de tulburare sau deposedare . Această

condiţie nu este prevăzută expres de Codul de procedură civilă dar ea rezultă din art. 949 alin.1 şi din

art. 951 C.civ., fiind indispensabilă pentru exercitarea acţiunilor posesorii deoarece reclamantul trebuie

să invoce un conflict cu privire la exerciţiul posesiei sale. Din art. 949 alin.1 C.civ. care face referire la

„prevenirea” oricărei tulburări a posesiei rezultă că reclamantul poate exercita această acţiune şi în

cazul în care tulburarea posesiei încă nu s-a produs.

Considerăm este necesar ca tulburarea să fie iminentă, adică pe punctul de a se produce, în caz

contrar acţiunea fiind lipsită de însă interes. Tulburarea constă în acte sau fapte prin care se contestă

posesia. Ea poate fi de fapt sau de drept. Tulburare de fapt există când pârâtul execută lucrări pe

terenul aflat în posesia altuia. Tulburarea de drept rezultă din acte juridice, care neagă dreptul celui

care posedă. Asemenea act ar fi notificarea de către pârât de a-i plăti lui chiria şi nu celui cu care a

încheiat contractul. Ceea ce caracterizează tulburarea pentru a justifica o acţiune posesorie este intenţia

de a nega, de a modifica, restrânge sau chiar anihila posesia exercitată de o altă persoană.

Deposedarea, depăşeşte limitele tulburării ducând la pierderea completă a posesiei. De pildă, în

lipsa proprietarului cineva se instalează în locuinţa acestuia pretinzând un drept de a stăpâni ca

proprietar. Dacă tulburarea sau deposedarea se face prin violenţă atunci este justificată exercitarea

acţiunii în reintegrare care are condiţii de exerciţiu mai uşoare.

2. A doua condiţie comună celor două acţiuni este ca acţiunea să fie introdusă în termenul

de prescripţie de un an de la data tulburării sau deposedării (art. 951 alin.1 C.civ.). Codul civil

tranşează disputa în ceea ce priveşte natura juridică a termenului de un an, termen prevăzut anterior de

art. 674 alin.1 pct.1 CPC. Termenul este de prescripţie fiindu-i astfel aplicabile dispoziţiile privind

calculul, întreruperea şi suspendarea termenelor de prescripţie extinctivă precum şi cele referitoare la

repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.

6.2.2. Condiţiile specifice ale acţiunilor posesorii

Condiţiile specifice ale acţiunii în complângere rezultă din art. 949 şi 951 C.civ.. Astfel, acţiunile

în complângere vor fi admisibile numai dacă:

24

1. reclamantul dovedeşte că, înainte de tulburarea în posesie, a posedat cel puţin un an ; dovada se

poate face cu orice mijloc de probă; nu este necesar ca reclamantul să probeze posesia pentru întregul

interval ci este suficient ca el să stabilească originea posesiei şi existenţa unor fapte din care să rezulte

menţinerea ei, în cursul termenului cerut de lege.

2. posesia lui este utilă, neviciată întrunind condiţiile cerute de art. 922 C.civ .

În cazul acţiunii în reintegrare (care poate fi exercitată când tulburarea sau deposedarea s-a făcut

prin violenţă), art. 951 C.civ. impune o singură condiţie specială şi anume ca deposedarea să se fi făcut

prin violenţă. Violenţa poate consta fie în acte materiale, fie în acte morale, îndreptate împotriva celui

ce posedă sau în contra lucrului posedat, de natură a insufla o temere raţională posesorului (loviri,

insulte, ameninţări etc.).

În doctrină se consideră că nu este nevoie ca actul de violenţă şi cel de deposedare să fi avut loc în

mod strict concomitent, ci este suficient ca pierderea posesiei să fie urmarea directă a întrebuinţării

violenţei. Potrivit art. 951 alin.2 C.civ., dacă tulburarea ori deposedarea este violentă, acţiunea poate fi

introdusă şi de cel care exercită o posesie viciată, indiferent de durata posesiei sale. În consecinţă, în

cazul acţiunii posesorii în reintegrare nu se cere a fi îndeplinită nici condiţia posesiei utile nici cea

privitoare la durata posesiei.

6.3. Sesizarea instanţei şi judecarea acţiunilor posesorii

Instanţa competentă material să soluţioneze o acţiune posesorie este judecătoria (art. 94 alin.1 lit.g

NCPC). Din punct de vedere teritorial, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei rază teritorială se

află imobilul întrucât acţiunea posesorie este calificată o acţiune reală imobiliară. Dacă odată cu

capătul principal se pretind şi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin tulburare sau deposedare,

potrivit art. 123 NCPC, soluţionarea acestor pretenţii va fi de competenţa instanţei învestită cu

judecarea acţiunii posesorii.

Calitatea procesuală activă aparţine persoanei care posedă imobilul şi îndeplineşte condiţiile

prevăzute de lege. Poate avea calitatea de reclamant atât cel care posedă imobilul fără titlu cât şi

proprietarul acestuia sau titularul unui alt drept real imobiliar.

Calitatea de reclamant poate aparţine nu doar posesorului ci şi detentorului precar (art. 949 alin.2

C.civ.). În cazul proprietăţii pe cote-părţi, acţiunea posesorie poate fi folosită în raporturile dintre

copărtaşi numai de către cel care stăpâneşte bunul imobil separat şi exclusiv, public şi paşnic, nu şi

atunci când posesia este exercitată de către reclamant atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi. Faţă de terţi,

acţiunea posesorie poate fi formulată de către un singur coproprietar. Calitatea procesuală pasivă

aparţine autorului tulburării sau deposedării sau succesorilor acestuia, indiferent că sunt universali, cu

titlu universal sau cu titlu particular.

Acţiunea posesorie se poate exercita şi împotriva proprietarului dacă sunt îndeplinite condiţiile

comune şi speciale de admitere a acţiunii. Acţiunea poate fi introdusă şi împotriva proprietarului (art.

25

950 alin.1 C.civ.). Art. 950 alin.2 C.civ. stabileşte însă o limitare: acţiunea posesorie nu poate fi

introdusă împotriva persoanei faţă de care există obligaţia de restituire a bunului. În consecinţă,

detentorul precar va putea exercita acţiunea posesorie împotriva oricărei persoane exceptându-l pe

proprietarul bunului sau cel de la care emană titlul său (de ex. uzufructuarul) şi faţă de care are

obligaţia de restituire a bunului (această condiţie era impusă anterior intrării în vigoare a Codului civil

de art. 676 CPC.).

În general, judecata acţiunilor posesorii se face după regulile de drept comun dar există câteva

particularităţi. Cererile posesorii se judecă cu urgenţă şi precădere (art. 1003 alin.1 NCPC, coresp.art.

675 alin.1 CPC cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011).

În ceea ce priveşte cererile reconvenţionale şi orice alte cereri prin care se solicită protecţia unui

drept în legătură cu bunul în litigiu, acestea sunt inadmisibile (art.1003 alin.2 NCPC, coresp.art. 675

alin.2 CPC.) Reclamantul are posibilitatea să transforme acţiunea posesorie în acţiune petitorie. Nu

este însă posibil cumulul posesoriului cu petitoriul în cadrul acţiunii posesorii formulate iniţial, adică

într-o asemenea acţiune să se discute şi problema proprietăţii.

Hotărârea dată asupra cererii posesorii este supusă numai apelului (art. 1003 alin. 3 NCPC).

Art. 1004 NCPC (coresp. art. 676 CPC modif. prin Legea nr. 71/2011) reglementează efectele

hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat acţiunea posesorie. Hotărârea judecătorească prin care s-

a soluţionat o cerere posesorie are autoritate de lucru judecat într-o cerere posesorie ulterioară purtată

între aceleaşi părţi şi întemeiată pe aceleaşi fapte. Ea nu are însă o astfel de autoritate într-o cerere

ulterioară privitoare la fondul dreptului (alin.1). Astfel, dacă reclamantului-proprietar i s-a respins

acţiunea posesorie, el va putea promova în continuare o acţiune în revendicare fără a i se putea opune

autoritatea de lucru judecat. Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat o acţiune privitoare la

fondul dreptului are autoritate de lucru judecat într-o cerere posesorie ulterioară în legătură cu acelaşi

bun (art. 1004 alin.2 NCPC).

26