Universitatea de Ştiinţe Agronomie şi Medicină Veterinară BucureştiFacultatea de Medicină Veterinară

Capitolul IVForme de învăţare practică

Conferenţiar univ.dr. Liliana Popescu

IntroducereÎnvăţarea este un fenomen întâlnit în întreaga lume vie, fiind intrinsec legat de un alt fenomen, anume cel de adaptare. La animale, învăţarea are loc în sfera mecanismelor biologice sau cel mult a reacţiilor lor neurofuncţionale, la om, însă, învăţarea se extinde la toate nivelurile personalităţii: biologic, neurofiziologic, psihic, psihosocial, cultural-valoric. Deşi învăţarea este răspândită în întreaga lume vie, conţinutul, complexitatea şi semnificaţia ei pentru organism depind de treapta de evoluţie pe care se află organismele supuse învăţării. în sens larg, învăţarea stă la baza procesului de dobândire a experienţei individuale de comportare, având ca nivel bazal, nivelul biofiziologic. Privită din acest unghi, putem afirma că învăţarea este un proces de adaptare a organismului la mediu, constituit pe formarea legăturii condiţionate, conform căreia stimulul indiferent dobândit, prin întărire, are o anumită valoare semnalizatoare, devenind semnificativ. În acest fel, stimulul indiferent iniţial, se înscrie în experienţa organismului, fapt ce va declanşa organizarea unei anumite reacţii. Prin aceasta animalul învaţă, adică dobândeşte o nouă experienţă în raport cu stimulul şi-şi modifică în mod corespunzător conduita.

Forme ale învăţării.

Există mai multe modalităţi prin care se învaţă, de la forme simple de asociere ceea ce presupune legarea unui stimul specific de un răspuns specific, până la construcţia complexă de noi informaţii în structura de cunoştinţe deja dobândite.

Din punct de vedere al funcţiilor implicate în învăţare întâlnim mai multe concepţii psihologice:•Asociaţionismul•Behaviorismul•Conexionismul sau învăţarea prin încercare şi eroare•Constructivismul

Atunci când sarcina de învăţare joacă un rol important, se vorbeşte de învăţare directă sau intenţională, iar atunci când individul nu caută în mod direct să înveţe, se vorbeşte de învăţare indirectă, spontană sau nonintenţională.

Condiţiile învăţării practice. Învăţarea nu se produce doar ca un eveniment natural. Ea se poate produce şi în anumite condiţii care pot fi observate şi chiar controlate. Gagné (1975) identifică două categorii de condiţii ale învăţării: condiţii interne şi condiţii externe. Condiţiile interne ţin de particularităţile şi disponibilităţile celui care învaţă, iar cele externe de specificul situaţiei de învăţare şi nu depind de cel care învaţă. Drept condiţii interne sunt considerate următoarele: potenţialul ereditar, nivelul dezvoltării intelectuale, cunoştinţele, capacităţile, motivaţia etc. În categoria condiţiilor externe ale învăţării sunt încadrate: sistemul de învăţământ, calitatea instruirii, competenţa gradului didactic, relaţiile profesor-student, ambianţa psihosocială etc. Influenţa combinată a celor două categorii de condiţii pot determina reuşita sau nereuşita procesului de învăţare. Ausubel (1981) identifică ca factori ce influenţează învăţarea, variabile intrapersonale şi variabile situaţionale, ce corespund factorilor interni şi externi descrişi de Gagné. O altă distincţie se face între factorii cognitivi (stadiul dezvoltării cognitive, structura cognitivă, capacitatea intelectuală, exerciţiul) şi factori socioafectivi (emoţiile, motivaţia, grupul-clasă, familia).

Modele ale învăţării

Învăţarea, ca activitate fundamentală în complexul proces al adaptării, a constituit o temă extrem de cercetată de către psihologi cu scopul de a da o explicaţie adecvată modului în care se desfăşoară. Din multitudinea teoriilor despre mecanismele şi tipurile învăţării, se desprind două direcţii principale, susţinute de Hilgard şi Bower (1974) şi anume: teoriile de tip stimul-răspuns (S-R) şi teoriile cognitive. Conform teoriilor de tip S-R , trebuie găsită o explicaţie la modul în care se formează legătura dintre un stimul complex şi reacţie. Teoreticienii Pavlov, Guthrie, Watson, au explicat fenomenul pe baza teoriei contiguităţii, iar Thorndike, Skinner, Hull, pe baza teoriei întăririi. Psihologia gestaltistă prin reprezentanţii săi de seamă, Koffka, Köhler, Wertheimer afirmă că învăţarea nu se poate considera în funcţie de elementele componente ale procesului, deoarece întregul este mai mult decât suma părţilor sale, iar rezolvarea de probleme nu se produce prin încercare şi eroare (conform modelului S-R), ci printr-o reorganizare a câmpului perceptiv, care duce la iluminare („insight”), adică la înţelegerea relaţiilor esenţiale implicate.

Dispunerea piramidală a principalelor modele de învăţare (după Davitz şi Ball,1978 )

V Rezolvarea de probleme

 

IV Învăţarea principiilor

 

III Învăţarea conceptelor

 

 

II Generalizarea Discriminarea

 

I Condiţionare clasică

Asociaţii prin contiguitate Condiţionare instrumentală

Imitaţia sau învăţarea

prin observare

Modelul învăţării ca procesare a informaţiilor.

Psihologia cognitivă este ştiinţa care studiază sistemul cognitiv uman. Modelul cognitiv depăşeşte viziunea comportamentalistă şi pune accentul pe manifestările mentale, pe modul de generare a cunoştinţelor, pe modul în care individul relaţionează cunoştinţele în cadrul unei structuri cognitive, pe organizarea condiţiilor învăţării. Psihologia cognitivă abordează fenomenele psihice şi comportamentale din perspectiva mecanismelor informaţionale subiacente, iar prelucrearea informaţiei este studiată plecând de la mecanisme cognitive elementare până la mecanisme hipercomplexe. Conform psihologiei cognitive subiectul uman în procesul de învăţare utilizează ipoteze, reguli pentru a culege şi elabora informaţia, ia decizii, utilizează cunoştinţele pentru a face faţă diferitelor situaţii problematice. Analiza proceselor informaţionale se realizează la un nivel componenţial. Dacă psihologia tradiţională a realizat o analiză molară a proceselor cognitive, psihologia cognitivă întreprinde o analiză moleculară a acestor fenomene.

Motivaţia în activitatea de învăţare practică

Studiul motivaţiei are în vedere explorarea aspectelor care stau la baza acţiunilor noastre: cum ajungem să acţionăm şi ce gen de factori ne influenţează acţiunile. Modelul motivaţiei umane, la vechii greci, se încadra în teoria lor tripartită asupra naturii umane: domeniile experienţei cognitive, conative şi afective.

Motivaţia reprezintă cea mai importantă prerechizită a învăţării şcolare. Oamenii nu dispun de o motivaţie universală şi generală, ci de una orientată mai mult sau mai puţin precis spre rezolvarea sau nerezolvarea unor probleme specifice. Dorinţa unui student de a învăţa este condiţionat de existenţa mai multor factori cu acţiune conjugată ce ţin de personalitatea şi abilitaţile acestuia implicate în sarcini specifice până la mobilizarea generală.Motivaţia are un caracter energizator ori activator asupra comportamentului şi totodată şi unul de direcţionare a comportamentelor spre realizarea unui anumit scop. Mobilurile sunt obiecte, evenimente sau condiţii care ne incită la acţiune.

Conceptul de competenţă; competenţele cheie la nivel european

Din necesitatea accentuării laturii formative şi pragmatice a învăţământului în învăţământul secundar şi universitar, curriculumul a fost centrat pe competenţe, orientând învăţarea spre dezvoltarea unor capacităţi care implică aplicarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor formate în contexte noi, spre rezolvarea unor probleme din viaţa de zi cu zi, spre formarea unor valori şi atitudini la studenţi. ,,În structura competenţei se regăsesc aşadar: cunoştinţe (care permit „a şti), capacităţi („a face”) şi atitudini („a fi”).

Cunoştinţe

Competenţă

Atitudini Capacităţi

Fig. 3 Schema Structura competenţei

Profil de formare european” structurat pe opt domenii de competenţe cheie:

- comunicare în limba maternă;- comunicare în limbi străine;- competenţe în matematică şi competenţe de bază în ştiinţe şi tehnologii;- competenţe în utilizarea noilor tehnologii informaţionale şi de comunicaţie;- a învăţa să înveţi;- iniţiativă şi antreprenoriat;- sensibilizare culturală şi exprimare artistică;- competenţe sociale şi civice.

cunoştinţe: principii elementare ale naturii, noţiuni, principii şi metode ştiinţifice de bază;tehnologie, produse şi procese tehnologice;înţelegerea consecinţelor ştiinţei şi tehnologiei asupra mediului natural;înţelegerea progreselor, a limitelor şi a riscurilor teoriilor şi aplicaţiilor ştiinţifice şi ale tehnologiilor în societăţi, în general (este vorba despre luarea deciziilor, despre valori, despre etică, despre cultură etc.);deprinderi / aptitudini: a folosi şi a mânui instrumente tehnologice şi maşini; a folosi şi a mânui date ştiinţifice pentru atingerea unui scop sau pentru a ajunge la o decizie sau concluzie;a recunoaşte caracteristicile esenţiale ale unei investigaţii ştiinţifice;a comunica concluziile şi raţionamentul subiacent;atitudini:apreciere critică şi curiozitate; interes pentru probleme etice; respect atât pentru securitate, cât şi pentru durabilitate din perspectiva progreselor ştiinţifice şi tehnologice în legătură cu sine însuşi, familia, comunitatea şi problemele mondiale.

Competenţele cheie stabilite la nivel european pentru procesul educaţional al ştiinţelor şi tehnologiilor sunt:

Ierarhia competenţelor în învăţămậntul romậnesc

Competenţe specifice

Competenţe generale

COMPETENŢE CHEIE EUROPENE

Competenţe ale unităţii de învăţare

Ştiinţa ,,facerii’’ Alfabetizare ştiinţifică funcţională

Cultura de specialitate generală

Competenţele secundare ale cursului

Competenţa principală a cursului

Ştiinţa ,,devenirii’’

Abordări corelative ale competenţelor cheie din domeniile:,,Ştiinţe şi tehnologii’’

Competenţe cheie: în matematică şi competenţe de bază în ştiinţe

şi tehnologii

Competenţe în Ştiinţe şi Tehnologii

COMPETENŢE ÎN BUNĂSTAREA ŞI PROTECŢIA ANIMALELOR

DOMESTICE

Competenţe cheie:- comunicare în limba maternă.

Competenţe cheie:-comunicare în limbi străine.

Competenţe cheie:-competenţe în utilizarea noilor tehnologii informaţionale şi de comunicaţie.

Competenţe cheie: -iniţiativă şi antreprenoriat.

Competenţe cheie:- a învăţa să înveţi.

Competenţe cheie:-sensibilizare culturală şi exprimare artistică.

Competenţe cheie: -competenţe sociale şi civice.