3. Scena Glisantă şi Scena Rulantă (scena vagon)

Schauspielhaus din Dresda, Germania, Fig.1

Metoda standard de schimbare a decorurilor prin culisarea flancurilor şi a panourilor a evoluat încetul cu încetul la mutarea unor decoruri construite compact, ca un singur element. Utilizarea spaţiului de ridicare la pod şi dezvoltarea instalaţiilor scenice, precum scenele ascensor şi scenele turnante, au făcut posibile schimbări de decor multiple şi complexe. Căutarea de sisteme mai versatile nu se încheie niciodată de vreme ce pretenţiile pentru o muncă eficientă şi un timp de schimbare a decorurilor cât mai scurt devin o preocupare majoră în producţia teatrală. Spaţiul adiacent scenei principale, lateralele, partea din spate şi spaţiul din subsol sunt luate acum serios în considerare la momentul proiectării scenei şi a instalaţiilor sale. Unităţi scenice mobile

fac legătura acum cu aceste spaţii adiacente. Exemplul înfăţişat în Fig.1 este sistemul de la Schauspielhaus din Dresda, Germania, proiectat de Adolph Linnebach în 1931 şi construit cu o combinaţie de ascensoare cu etaj şi platforme rulante. 3.7.1 Comparaţie între Scena Glisantă şi Scena Rulantă O scenă glisantă este asemănătoare cu o scenă rulantă, cu excepţia faptului că, în cazul celei dintâi, platforma mobilă este poziţionată chiar pe planşeul scenei în care sunt construite glisierele şi celelalte mecanisme de acţionare necesare. În cazul scenelor glisante, mecanismele sunt construite de-a lungul părţilor laterale pentru a se ajusta la platforma glisantă. Când scena glisantă este poziţionată pe scenă, astupând gaura lăsată de scena ascensor care a fost coborâtă, un ascensor de echilibrare nivelează spaţiul pe care glisanta tocmai l-a eliberat. Atunci când scena glisantă este în poziţie de depozitare, un ascensor egalizează scena principală. Scena Glisanta Este evident că scena glisantă este limitată din punct de vedere tehnic la dimensiuni relativ mici (sau înguste). Două părţi tangente de-a lungul direcţiei sale de mişcare trebuie să susţină structural greutatea totală. O soluţie pentru un ascensor de mari dimensiuni pentru întreaga scenă ar fi să se introducă o grindă structurală în centru şi dintr-o parte în cealaltă a scenei, de la stânga la dreapta. Asta ar permite utilizarea scenelor glisante în dimensiuni adecvate pentru a acoperi întregul spaţiu scenic. Cu toate acestea, din pricina problemei menţionate mai sus, scena glisantă nu ar fi o opţiune ideală. Probabil cea mai utilă punere în practică a scenei glisante este cea de la Burgtheater care utilizează o scenă glisantă în interiorul scenei turnante cilindru. În ciuda dezavantajelor pe care le are în teatrele de operă şi în alte tipuri de scenografii, totuşi, scenele glisante sunt foarte des întâlnite în teatre de muzicaluri. În specificaţiile tehnice ale teatrelor de operă moderne, o scenă glisantă în mărime completă, proiectată pentru capacităţi mari, este construită pentru a acoperi scena principală. Pentru astfel de cazuri, scena glisantă în mărime completă este depozitată în partea din spate, rulată şi susţinută pe ambele părţi şi împinsă înainte spre scena principală. Construcţia acestui tip de scenă glisantă reprezintă un proiect major, iar costurile pentru aceasta sunt foarte ridicate. Greutatea totală a scenei glisante şi încărcătura utilă sunt suportate exclusiv pe cele două margini laterale. (De exemplu: partea din spatele scenei în Noul Teatru Naţional din Tokyo, Fig.2 şi 3)

Fig. 2

Fig. 3

Scena care alunecă pe role (Scena rulantă) Platformele care alunecă pe role apar de obicei în proiectele care includ instalaţii multiple – elevatoare, turnante şi platforme rulante. Platformele rulante merg pe planşeu în timp ce întreaga greutate este pe role, iar un sistem bun de ghidare este necesar pentru a menţine platforma pe făgaşul corect. În ceea ce priveşte un sistem de platforme rulante cu autopropulsie, fără un dispozitiv de ghidare, acestea tind să se îndepărteze de făgaşul iniţial după câteva transporturi dus-întors. De asemenea, este necesar să se dispună un ascensor de echilibrare pentru sistemul cu scenă rulantă, mai ales atunci când este mutată înapoi în partea din spatele scenei. Atunci când o platformă rulantă este trasă dinspre partea din spate înspre scena principală coborâtă, spaţiul liber lăsat de platformă în spate este imediat ridicat la nivelul principal de un elevator de echilibrare, făcând întregul planşeu de la linia cortinei la zidul din spate complet netedă. Instalarea unui ascensor de echilibrare pentru platformele rulante laterale nu este întotdeauna necesară, şi este omisă de cele mai multe ori. Proiectarea scenelor rulante După cum a fost descrisă în secţiunile anterioare, scena rulantă se utilizează frecvent împreună cu alte instalţii scenice pentru a oferi mai multă flexibilitate şi eficienţă. Spre deosebire de scena glisantă, un sistem cu scenă rulantă nu necesită montări speciale în structura planşeului, ci se deplasează pur şi simplu pe acesta prin intermediul unor roţi cu pneuri de cauciuc sau poliuretan. Factorul decisiv în planificarea unei scene rulante este rezistenţa planşeului, numărul roţilor pe care se distribuie greutatea totală şi, în plus, un bun sistem de ghidare. Dimensiunea optimă a platformei rulante este bazată pe dimensiunea scenei principale, atât lăţimea cât şi adâncimea trebuind să fie cu doi metri mai mari decât oglinda scenei conform formulei standard pentru scenă. Scena principală poate fi divizată în două până la şase secţiuni paralele cu linia cortinei, iar in acest caz platforma rulantă poate fi împărţită în segmente astfel încât să se potrivească cu cele ale celorlalte instalţii scenice. Scena rulantă segmentată ar trebui să fie dotată cu o instalaţie de cuplare pentru a combina segmentele şi a realiza o scenă rulantă în mărime completă. Mecanismul de cuplare este acţionat de obicei electric sau mecanic. Când platformele rulante sunt cuplate, controlul pentru instalaţiile principale ar trebui să fie dotat cu un întrerupător de linie pentru grupul de platforme rulante.

Plan Metropolitan Opera, Fig.4

Sectiune Metropolitan Opera Fig. 5

Fig.6 Schema scenei rulante de la Metropolitan Opera: în sensul acelor de ceasornic de la Balcony with operators... – Balconul cu Consola de Operare pentru acţionarea platformelor rulante, a ascensoarelor şi a podului; Platforma rulantă din stânga scenei 48x60; Platforma din centrul scenei 60x60; Circuitele de control şi de alimentare sunt conectate la platforme prin intermediul unor tamburi de cablu acţionaţi de arcuri; Turnantă, diametru 58; Platformă rulantă in dreapta scenei 40x60; 4 Motoare & role de acţionare pe fiecare platformă, pentru tracţiune; 7 ascensoare 8x60, 1 ascensor 4x62 utilizaţi pentru a coborî platformele la nivelul planşeului; Spaţiul publicului; Avanscenă (Oglinda scenei) lăţime 56;

Fosa Orchestrei; Apărători prima culisă)

Fig.4, 5 şi 6 ilustrează instalaţia de platforme rulante de la Metropolitan Opera, terminată în Septembrie 1966 şi proiectată de Walter Unruh. Clădirea are 3788 de locuri, cu alte 200 de spaţii pentru şedere în picioare. Scena principală este lată de 32,7m şi adâncă de 27,2m; două scene laterale şi scena din fund sunt de 22,6x21,6m. Oglinda scenei este ajustabilă în limite de 13,3-16,3m în lăţime şi 0-16,3m în înălţime. Scena principală se compune dintr-o zonă de 18x18m, împărţită în şapte secţiuni, cu un elevator adiţional pentru zona portalului de 1,2x15,6m. Primele trei secţiuni ale elevatorului scenei principale sunt construite cu etaj. Înalţimea dintre cele două etaje este de 8m. Înălţimea pâna la care pot urca elevatoarele cu etaj este 8,5m. A patra secţiune se poate deplasa la 3,3m desupra sau sub nivelul scenei. Elevatoarele sunt puse în funcţiune de o energie hidraulică de 1,4Mpa, cu un control al vitezei în trei

trepte. Un mecanism de cuplare şi blocare este instalat la fiecare 30cm din distanţa de deplasare. Suportă o încărcătură de aproape 10kN/m². Scena rulantă din dreapta scenei este de 18x12m, iar cea din stânga de 18x14m. Încă o scenă rulantă este poziţionată în spate, iar aceasta este dotată cu un disc turnant de 17,4m în diametru. Fiecare platformă rulantă este echipată cu patru electromotoare pentru a furniza energie celor două perechi de roţi motrice. Turnanta din scena rulantă din spate se deplasează pe patru seturi de roţi dotate cu un control pentru viteza variabilă. Înălţimea platformelor rulante este de 30cm deasupra scenei Mecanisme pentru Scenele Glisante

Fig.7- Mecanismul hidraulic de acţionare a platformei rulante cu cabluri de tracţiune: sus – platformă rulantă; dispozitiv de prindere; jos, de la stânga la dreapta – patină; şină de

rulare; dispozitiv de ghidare; cablu de tracţiune; şina dipozitiv ghidare; plonjor hidraulic

Pentru a acţiona o scenă glisantă se utilizează două metode: cabluri de tracţiune şi roţi (rotoare) (Fig. 8a, 8b). Metoda cu roţi (rotoare) constă în faptul că roţile sunt instalate în planşeul scenei iar platforma glisantă se deplasează pe ele. Această dispunere se utilizează cel mai des în sistemele scenice multiple precum turnanta cilindru cu un elevator interior.

Fig. 8a Mecanismul de acţionare scenă rulantă: Motor, Roţi rulante; Fig. 8b Mecanismul de acţionare scenă glisantă: Roţi, Cablul de Tracţiune Un exemplu tipic poate fi întâlnit la Burgtheater. Scena glisantă este adusă pe scena principală din scena laterală pe o serie de roţi (rotoare) instalate în planşeu si pe un set de roţi din planşeul scenei principale. Un electromotor, dotat cu un control al vitezei variabile şi cu un ciclu de accelerare/decelerare, frânare standard, acţionează un număr de rotoare. Pe de altă parte, eficacitatea mecanismului de acţionare cu cabluri de tracţiune este limitat la proiectarea unui mecanism de scenă glisantă relativ simplu. Este aproape imposibil ca un sistem de cabluri de tracţiune să fie compatibil cu alte instalaţii scenice.

dispozitiv de tensiune, motor

3.7.6 Mecanisme pentru Scenele Rulante Pentru a acţiona scenele rulante există două metode principale: pe bază de autopropulsie şi prin intermediul lanţurilor cu role sau a cablurilor de tracţiune. În cadrul platformelor rulante cu autopropulsie există două metode standard: una cu un mecanism de comandă independent (Fig.9), iar cealaltă cu o platformă de antrenare separată.

Fig.9 Mecanism de acţionare cu electromotor si cabluri de tracţiune

Fig 10 Mecanism de acţionare a platformei rulante cu autopropulsie şi electromotor: sus

1, stânga dreapta: platformă; motor; cablu de alimentare; tambur pentru cablu; jos 1, stânga

dreapta: patină; roată dinţată de acţionare; pinion şi cremalieră sau şină de ghidaj cu lanţ; sus 2, stânga dreapta: platformă rulantă, cuplor, motor, platformă de acţionare

Instalaţia de cuplare pentru ultimul tip de mecanism de acţionare a platformei constă în general dintr-un sistem de cuplare automatic, telecomandat de la staţia de control principală şi dintr-o instalaţie de cuplare manuală făcută de personalul de scenă. În cazul platformelor rulante cu autopropulsie, electromotoarele sunt montate în interiorul platformei care are, în mod normal, o înălţime de 33 până la 55cm. (...) Greutatea platformei se distribuie de-a lungul unei osii cu rulmenţi şi a unor roţi de cauciuc sau poliuretan care rulează direct pe planşeul scenei. Pentru a corecta orice devieri de curs, un bun sistem de ghidare este montat în planşeu. În locul unui simplu mecanism de acţionare prin frecare a roţii de cauciuc, un angrenaj cu pinion şi cremalieră, o roată dinţată sau un lanţ rigid se poate instala în şina de ghidaj. În acest caz, şina de ghidaj ar trebui să aibă o lăţime de 10-15mm pentru a oferi o putere de tracţiune mai bună. Pentru platforme rulante mari se instalează două şine de ghidare, în timp ce pentru platformele mai mici se montează o singură şină. Nervuri de ghidare se instalează pe şină pentru a asigura ca platforma să meargă constant în linie dreaptă. Pentru că motorul şi mecanismul de acţionare nu sunt instalate în structura platformei, platforma cu cabluri de tracţiune (Fig.9, 10) nu iese, în general, în prim-plan. Înălţimea platformei rulante este de aproximativ 15-20cm. Ca şi în cazul platformelor cu autopropulsie, şinele de ghidare sunt montate în planşeu. Greutatea se distribuie între roţi, iar roţi de ghidare sau nervuri sunt instalate în şine. Un dispozitiv de ghidare de 0,75-1m lungime este ataşat de cablul de tracţiune şi se deplasează pe şina de ghidaj. O pârghie este montată în slotul şinei de ghidare pentru a conecta platforma cu dispozitivul de ghidare. Platforma este apoi gata să se deplaseze. Când platformele rulante acţionate de dispozitive de ghidare cu cabluri de tracţiune sunt plasate pe scenă şi utilizate împreună cu alte instalaţii scenice, precum ascensoare sau turnante, dispozitivul de prindere retractabil ar trebui să fie proiectat astfel încât să fie detaşat de dispozitivul de ghidare de îndată ce platformele rulante sunt fixate. Dispozitivul de prindere şi cel de ghidare ar trebui să ia parte la mişcările ascensoarelor sau turnantei. Opera din München (Teatrul Naţional din Bavaria) utilizează un mecanism de acţionare cu lanţ cu role instalat în glisiere. Platformele se pot deplasa în două direcţii: pe şi de pe scenă, în partea din faţă şi în partea din spate a scenei, permiţând platformelor rulante să fie rotite de pe scena principală spre zona de depozitare din partea laterală a scenei, iar de acolo spre fundul scenei şi viceversa. Fiecare platformă rulantă este dotată cu două seturi de roţi şi dispozitive de prindere pentru două direcţii, care pot fi coborâte sau ridicate în funcţie de direcţia deplasării. 3.7.7 Instalaţia de platforme rulante de la Opera Regală Covent Garden Opera Regală Covent Garden, renovată în 1999, are un atelier suplimentar în culise unde 21 de platforme scenice rulante, dotate cu roţi omnidirecţionale, fiecare măsurând 14,8mx4,9mx0,3m(înălţime), se pot transporta pe şi de pe scenă în funcţie de necesităţi. De asemenea, cinci platforme rulante speciale pentru balet sunt depozitate sub nivelul scenei pentru a fi întrebuinţate de Baletul Regal. O curea dinţată, sintetică, montată pe muchia verticală a platformelor şi un resort pentru

cureaua dinţată, care primeşte energie de la un electromotor şi care este montat în structura planşeului, acţionează platformele. 3.7.8 Role pe aer comprimat pentru scenele rulante O tehnologie mai nouă pentru schimbarea unităţilor scenice implică utilizarea unor dispozitive bazate pe eliberarea unei pelicule de aer numite şi air casters sau air bearings (role pe aer sau rulmenţi pe aer). Există şi avantaje şi dezavantaje în utilizarea acestor dispozitive. Avantajul transportării pe o peliculă de aer este că sistemul nu implică aproape deloc fricţiune, permiţând deplasarea unor încărcături foarte mari pe orizontală, cu un efort minim. Platformele cu o încărcătură foarte grea pot fi astfel poziţionate pe scenă şi deplasate rapid în orice direcţie pentru depozitare. Un alt avantaj este că nu sunt necesare alte dispozitive de blocare pentru a menţine platforma la locul ei în momentul în care ea a fost coborâtă (şi alimentarea cu aer a fost oprită), greutatea platformei însăşi fiind suficientă pentru a face asta. Mai mult, înălţimea unui dispozitiv cu role pe aer comprimat este mai mică decât o rotilă care ar putea să suporte acest tip de încărcături, făcând posibilă, astfel, construcţia unor platforme cu o înălţime mai mică (Fig 11).

Fig.11 Rola pe aer „AeroGo”: sus – Orificiu de intrarea a aerului; Placă portantă; jos -

Rolă Aero; Glisieră; Suport de aterizare

Sistemul de transport pe o peliculă de aer utilizează relativ puţine piese şi, deci, este extrem de fiabil, necesitând puţină mentenanţă. Deşi cheltuielile preliminare cu role, cabluri pentru furnizarea aerului, regulatoare, ţevi, valve şi sistemul de furnizare a aerului sunt mari, consturile de întreţinere ulterioară ar trebui să fie mici. Multe teatre utilizează un compresor şi dispozitive pe aer comprimat, iar acestea, împreună cu regulatoare de presiune mică şi rezervoare mari, s-ar putea adapta la folosirea de role pe aer. Rolele pe aer sunt utile în mod special acolo unde construcţia planşeului nu suportă presiunea unor rotile cu încărcături foarte grele, din moment ce rolele pe aer aplică presiunea încărcăturii pe o zonă mult mai mare decât rotilele obişnuite.

Mai există şi posibilitatea întrebuinţării rolelor pe aer cu platforme independente, utilizând cilindrii cu aer comprimat şi regulatoare de presiune. Regulatoarele trebuie să fie suficient de mari pentru a rezista îngheţului din moment ce aerul expandat răceşte unitatea. Ar trebui luate precauţii atunci când se utilizează cilindrii şi valve de mare presiune, iar dispozitivele de conectare ar trebui protejate de orice avarie. Cele mai des folosite tipuri în teatru sunt cele cu diametru 12'', la 15psi. Dezavantajele utilizării rolelor pe aer sunt, pentru început, faptul că necesită o suprafaţă de lucru netedă, fără crăpături sau găuri. Necesităţile folosirii aerului sunt proporţionale cu calitatea suprafeţei planşeului, iar găurile şi scobiturile mari ar trebui astupate. Spaţiile libere dintre fosă şi scenă şi din jurul trapelor prezintă, de asemenea, probleme. Utilizarea rolelor pe aer pe scene mai vechi necesită punerea unei noi suprafeţe, iar cea mai des întâlnită practică este folosirea linoleumului, a unor plăci fibrolemnoase bine fixate sau a unor materiale de acoperire speciale1. O peliculă de plastic tare se poate întrebuinţa pe un planşeu scenic neted şi ferm, care nu are crăpături sau scobituri cu condiţia ca pelicula să fie bine fixată de-a lungul perimetrului său. Necesităţile unor astfel de planşee se aplică peste tot pe unde unităţile cu role pe aer trebuie să se deplaseze, inclusiv în cazul trecerilor din teatru în depozit şi, de acolo, pe scenă. Din moment ce necesităţile rolelor pe are pentru anumite tipuri de suprafeţe intră în conflict cu utilizarea instalaţiilor care presupun multe găuri sau şanţuri în planşeul scenei, aceste sisteme par cel mai bine întrebuinţate în cazul instalaţiilor scenice noi, care nu prevăd utilizarea trapelor. Creearea rolelor pe aer Gapmaster micşorează problema tipurilor de planşeu, iar unitatea de 12'' poate trece peste spaţii de 15,2mm şi protuberanţe de 6,3mm în înălţime. Utilizarea rolelor pe aer necesită o presiune regulată mică, o alimentare cu aer de mare volum, iar o cameră pentru compresor şi rezervor, izolată acustic de zona de spectacol, ar trebui proiectată. Şuierul aerului eliberat de role atunci când sunt puse în funcţiune ar trebui, de asemenea, să fie luat în considerare. Regulatoare sunt necesare pentru a menţine presiunea aerului constantă, iar perimetrul zonei de lucru ar trebui să fie dotat cu aerisiri. Pentru a preveni încurcarea furtunelor de aer, role debitoare ar trebui să fie instalate pentru a retrage automat excesul de cablu. Din pricina cordonului de aer „ombilical”, platformele nu pot fi rotite sau mutate una în jurul celeilalte fără a-l deconecta. Nici un alt cablu electric sau alte obstacole nu pot fi puse în calea platformei care se deplasează, iar prizele de scenă care nu sunt utilizate ar trebui acoperite cu capace etanşe, aduse la acelaşi nivel cu scena. O pană a sistemului de distribuţie a aerului poate duce la avarierea unei întregi platforme şi, dacă nu a fost construită astfel încât ţevile, toate cablurile şi rolele să fie la îndemână, ar putea fi nevoie de demontarea ei pentru reparaţii. Atunci când sunt puse jos, dispozitivele de transport pe peliculă de aer nu pot fi mişcate fără prejudicii, iar, câteodată, nu pot fi mişcate deloc. O avarie a compresorului sau a rezervoarelor ar duce la avarierea întregului sistem şi nu există dispoziţii pentru operarea manuală în cazul majorităţii avariilor. Încărcătura platformelor ar trebui să fie echilibrată pentru a evita coborârea rolelor care suportă o încărcătură mai mare, dar şi pierderea de aer de sub rolele mai puţin încărcate. Rolele pe aer sunt folosite la scară largă la Cerritos Performing Arts Center, din California, pentru transformarea auditoriului cu multiple întrebuinţări. Fig.12 ilustrează 1 Precum vopseaua densă pentru marcajele rutiere sau bitumul moale/smoala. (n.t.)

multipla configuraţie a centrului Cerritos, cu scene de tip alee, arenă şi sală de bal. Balcoane mobile cu role pe aer sunt poziţionate în diferite configuraţii.

Fig. 12 Centrul pentru Artele Spectacolului Cerritos, din California Trape Importanţa trapelor în arhitectura teatrală a fost demonstrată de utilizarea lor constantă, în multe feluri eficiente şi pline de imaginaţie. Câteva exemple includ intrările şi ieşirile neaşteptate ale personajului Mefistofel din opera Faust de Gounod sau ale lui Dr. Miracol în Actul III (Antonia) din opera Povestirile lui Hoffmann de Offenbach. Aşa cum am menţionat în părţile precedente, trape scenice se construiesc şi în scenele ascensor, în turnante, în scene glisante şi în scene rulante. Pentru o scenă cu multiple utilaje, cum ar fi o scenă ascensor cu o platformă rulantă, proiectarea trapelor ar trebui să fie universală astfel încât diversele tipuri de maşinării să se îmbine cu spaţiile libere prin îndepărtarea chepengurilor, atunci când sunt plasate pe scenă. Ar trebui să menţionăm că, pentru un sistem de scene multiple, este aproape imposibilă instalarea unui sistem de trape pe întrega suprafaţă a planşeului scenei. Şinele de ghidaj pentru platformele rulante şi alte necesităţi tehnice limitează libertatea de creaţie a unui arhitect atunci când proiectează trapele. În teatrele germane, cea mai populară metodă de poziţionare a trapelor constă dintr-o serie de grinzi structurale în planşeu, la aproximativ un metru una de cealaltă şi aşezate paralel cu linia cortinei. O serie de panouri cu chepenguri de trape, fiecare de 1m², sunt aşezate deasupra grinzilor. Astfel, se creează un canal lung şi îngust de-a lungul scenei atunci când panourile trapă sunt deschise.

Fig.13 Mecanismul de deschidere a trepei: de sus în jos – Îndepărtează ştiftul; Trage

frânghia; Chepengul alunecă afară; Chepengul depozitat, trapa deschisă Fig.13 ilustrează o instalaţie de deschidere a unui chepeng de trapă, deschidere acţionată din partea de sub scenă, mai degrabă decât prin metoda tradiţională de îndepărtare a panourilor, manevrând totul din partea de deasupra planşeului scenei. Astfel, îi permite maşinistului să stea sub scenă şi să deschidă panoul în timpul spectacolului, trăgând de o frânghie care repoziţionează panoul într-o şină de rulare montată sub scenă.

Argumente pro şi contra schemei pentru planşeu în formă de cu ascensoare scenice Ascensoarele scenice cu etaj permit o manevrare mai uşoară fără să creeze acel gol incomod (o gaură) al ascensorului cu o singură platformă. Distanţa dintre platforma superioară (planşeul scenic obişnuit) şi platforma inferioară ar trebui să fie egală cu înălţimea reală a oglinzii scenei. Dacă platforma inferioară este instalată doar pentru accesul la trape pe platforma superioară, distanţa dintre cele două punţi (în Japonia este, de obicei, de 4,5m) nu oferă prea multă flexibilitate pentru schimbări multiple de decor. Astfel de ascensoare cu etaj mici sunt de prisos şi o irosire de fonduri, din moment ce decorurile în mărime normală nu pot fi asamblate pe platforma inferioară. În cazul ascensoarelor cu etaj renovate de la Opera din Hamburg (10m înălţime), planşeul de acces pe cabluri de tracţiune este suspendat sub puntea superioară. Este tras în sus imediat sub platforma superioară, pentru depozitare, atunci când nu este în funcţiune. Ascensorul scenic cu etaj reprezintă cea mai bună alegere în forma ascensorului scenic în mărime completă. Costurile de construcţie pentru ascensoarele fără etaj sunt foarte ridicate fără a rezolva problema creerii unei „găuri negre”. Două abordări diferite în cazul schemei cu scene multiple a. Şcoala Rhein Proiectul constă dintr-un ascensor principal, platforme glisante laterale (sau platforme rulante) şi o scenă glisantă în partea din spate, care glisează din şi în scena principală. Fiindcă platformele glisante (sau rulante) din laterale şi din spate sunt coborâte şi ridicate pentru a fi deplasate la nivelul planşeului scenei, zonele înconjurătoare, dintre ascensorul scenei principale şi zonele scenice laterale şi din spate, ar trebui să aibă un planşeu care să echilibreze nivelul. Planşeul egalizator trebuie să fie coborât pentru a forma un făgaş neted înainte ca platformele glisante (rulante) laterale sau din spate să se deplaseze spre scena principală, şi apoi să fie ridicat la nivelul obişnuit al planşeului scenic când platforma glisantă (rulantă) este poziţionată. Planşeul egalizator trebuie să fie ridicat sau coborât de fiecare dată când platforma glisantă (sau rulantă) se deplasează, iar asta va implica prezenţa zgomotelor mecanice. Când planşeul egalizator este coborât pentru deplasarea platformei glisante (rulante), creează o situaţie riscantă cu celelalte niveluri din culise. Planşee egalizatoare mari se montează şi în lateralele şi în spatele scenei pentru a umple golurile atunci când platformele sunt deplasate pe scenă. Regizori de teatru nemţi, precum Willi Ehle de la Düsseldorf Schauspielhaus şi Adolf Zottsmann de la Recklinghausen, au specificat de multe ori această schemă în munca lor de consultanţă teatrală. (Un exemplu de schemă pe modelul şcolii Rhein: Noul Teatru Naţional din Japonia) b. Şcoala Wiesbaden Roţile platformelor rulante portante se deplasează pe planşeul scenei. Când platforma rulantă este poziţionată pe scenă, ascensorul scenic este coborât cât înălţimea platformei pentru a o aduce la acelaşi nivel cu planşeul obişnuit al scenei.

Schema instalţiilor este mai simplă decât cea pe metoda Rhein, din moment ce nu sunt necesare planşee egalizatoare. Această metodă este aplicată la Metropolitan Opera din New York şi la Opera din München. Walther Unruh, Thomas Münter şi Rudolph Biste au proiectat de multe ori instalaţii scenice folosind principiul şcolii Weisbaden. Profesorul Walther Unruh a trăit în Weisbaden şi a colaborat cu fabrica de instalţii Maschinenfabrik Wiesbaden AG, iar numele şcolii a apărut ca rezultat al acestei legături. Metoda şcolii Rhein este mai scumpă, iar alegerea uneia dintre cele două trebuie făcută cu justificare specifică pentru schema instalţiilor, iar decizia trebuie să fie bazată şi pe raportul cost/performanţă. Doar copiind o schemă a instalaţiilor dintr-un alt teatru nu este neapărat cea mai bună alegere pentru un alt spaţiu de spectacole. c. Care este cea mai bună schemă? Potrivit lui Helmut Grosser, care a fost preşedintele organizaţiei teatrale OISTAT vreme de mai mulţi ani şi a ocupat poziţia de regizor tehnic la Teatru Köln City şi la Teatrul Naţional din München (Opera din München), cea mai practică configuraţie

pentru instalaţiile scenice este cea a Operei din München cu o schemă - , inclusiv scena laterală din partea dreaptă şi scena din spate (vezi Fig. 4, 5 Metropolitan Opera München). La Opera din München, scena laterală şi scena din spate sunt conectate de un spaţiu de serviciu care poate fi numit „scena laterală din partea dreaptă-sus” sau „scena de serviciu”. Zona de asamblare a decorurilor şi spaţiul de depozitare se găsesc mai departe în lateralul acestei scene de serviciu. În zona dinspre peretele părţii stângi a scenei se află zona de serviciu a actorilor, precum cabinele, cabina de machiaj şi cabina peruchierului – oferind accesul rapid spre scena principală. Montarea şi demontarea decorurilor este organizată în scena de serviciu cu uşile de sunet coborâte pentru a izola zgomotul de lucru, de spectacol. Acest spaţiu are o cale de acces direct la depozitul de decoruri şi la platforma de încărcare din stânga.

Fig.14 Noul Teatru Naţional din Japonia (terminat în 1997), cinci platforme rulante laterale secţionate (18,2x18,2m), scenă glisantă din spate, în mărime completă, cu turnantă (16,4m în diametru). Scena principală poate fi înclinată la ±10%, lifturi de echilibrare între ascensoarele scenei principale, şi scene laterale precum şi o scenă din spate. Opinia lui Helmut Grosser este foarte întemeiată din moment ce a condus personal una dintre cele mai bune opere cu un repertoriu care se schimbă constant, din Germania. Atunci când este expusă idea unei scene multiple, zona din culise unde se asamblează şi se depozitează decorurile trebuie să poată fi accesată dinspre părţile

laterale şi din spatele scenei. Schema de distribuire a spaţiului scenic, care este scumpă şi presupune mult spaţiu, nu o să funcţioneze complet fără o zonă de montare/depozitare a decorurilor. La opera Metropolitan din New York, ascensoare de serviciu sunt instalate în zonele de serviciu pe ambele părţi, ceea ce oferă acces la depozitul de decoruri de la etajul trei de la subsol. Accesul la partea din spatele scenei şi la platforma de încărcare de la zonele de serviciu, pe ambele părţi, sunt asigurate.

Fig. 15 Noul Teatru Naţional din Japonia. Înălţimea eşafodajului 30,5m, adâncimea scenei 15,7m, distanţa dintre puntea superioară a ascensorului principal şi cea inferioară 4,5m, 59 ştăngi asistate de contragreutăţi şi acţionate de un electromotor (... 14 ştăngi acţionate simultan), o pasarelă de lumină pentru portal, patru pasarele mobile de lumină şi 11 cabluri pentru suspendarea decorurilor Fig.14 şi 15 ilustrează schema scenică a Noului Teatru Naţional Japonez, din Tokyo, un exemplu tipic de schemă a Şcolii Rhein, inclusiv platformele rulante laterale, scena glisantă din spate cu turnantă de tip disc încorporată, segmente de echilibrare între zonele din părţile laterale ale scenei, ascensoare pentru partea din spatele scenei şi pentru scena principală. Scena principală, segmentată în cinci, are etaj, dar punţile superioare şi inferioare se află la o distanţă de doar 4,5m una de cealaltă, o distanţă insuficientă pentru asamblarea unor decoruri. De cele mai multe ori, punţile inferioare servesc doar ca niveluri de acces pentru deschiderea trapelor.

Fig.16 Opera Naţională din Paris, Opera Bastille (plan) Scena principală 19,5x19,5m cu ascensoare scenice cu etaj de 3-6,5x9,5m (punţile superioare şi inferioare sunt la 3m distanţă unele de celelalte). Subsolul se află la 22m şi este construit cu ateliere corespunzătoare schemei de mai sus. Fiecare platformă este dotată cu 12 roţi retractabile, acţionate hidraulic, şi cu 4 trape de 1x2m. Turnanta din partea din spate a scenei, cu diametrul de 27,6m, poate roti întregul ansamblu de pe platforma rulantă. 3.10 Scena trapă Ideea unei scene trapă care să fie formată din panouri de planşeu scenic segmentate, aşezate deasupra scenei principale ar putea fi utilizată într-un mod foarte satisfăcător în teatre mai mici unde nu se proiectează scenografii la scară mare. Este un sistem foarte manevrabil şi oferă o bună flexibilitate pentru o scenă deschisă2 sau o scenă de tip arenă. O scenă trapă practică utilizează, în general, grinzi structurale dispuse paralel cu linia cortinei pentru a susţine planşeul scenei, şi grinzi transversale portante, suplimentare, care pot fi îndepărtate şi dotate cu dispozitive de fixare pentru stabilitate şi siguranţă (Fig.17). Încercarea de a instala şi grinzi structurale şi grinzi transversale detaşabile nu a avut nici succes, nici nu a fost populară; se presupune că

2 thrust stage sau open stage este scena care se extinde spre public din trei părţi (este vizibilă de către

public din trei unghiuri), iar legătura cu culisele se face numai din partea din fundul scenei. (n.t.)

asta se datorează exigenţei de rigiditate şi factorului specificat de rezistenţă la încărcătură a planşeului scenei.

Fig.17 Schemă pt. scena trapă: de sus în jos – stâlp detaşabil; pilon;

Fig.18 Opéra National de Paris, Opera Bastille (secţiune) oglinda scenei ajustabilă, de 16m-9,5m în lăţime şi 6m-12m în înălţime, înălţimea eşafodajului de 38,5m, 59 de ştăngi asistate de contragreutăţi (10kN fiecare), 4 ştăngi pentru decorul panoramic, 2 ştăngi curbate pentru ciclorame, 5 cabluri de suspendare (10kN fiecare), 22 de cabluri de suspendare în puncte fixe cu un total de 112 şnururi pentru palane (2kN fiecare), 16 cabluri de suspendare de avanscenă (2kN fiecare) şi 4 ştăngi aeriane de lumini. Teatrul de Operă al Şcolii de muzică Julliard, din New York, oferă un exemplu de sistem de scenă trapă total detaşabilă, folosind o metodă diferită. La Julliard, fiecare panou trapă este susţinut de patru coloane care se sprijină pe subsolul scenei. Un alt exemplu, care poate fi vazut la Institutul pentru Arte California (CAL ARTS), constă dintr-o sală de teatru unde întregul planşeu este segmentat. Fiecare dintre segmente este dotat cu un cilindru pneumatic, iar ele pot fi ridicate individual la înălţimea dorită prin conectarea unui furtun care furnizează aer. Când panoul ajunge la înălţimea dorită, un pivot de blocare este introdus în cilindru pentru a-l stabiliza.

Structura de sustinere a trapei din subsol Ideea descrisă de exemplul Teatrului Modular de la CAL ARTS, din Los Angeles, diferă substanţial de instalaţiile de trape menţionate mai devreme. Trapele scenice convenţionale doar oferă acces la subsol; noua arhitectură a teatrului multiform, însă, permite ca întregul spaţiu teatral să fie divizat în segmente construite cu mecanisme de ridicare individuale. Planşeul segmentat funcţionează ca un mijloc de a contura şi a modifica sala pentru amenajări specifice în cazul unui anumit spectacol. De exemplu, ridicând o zonă pentru a forma o scenă şi punând scaune pe cealaltă pentru a forma o secţiune cu locuri pentru public.

Fig.19 Securizarea trapelor cu o piuliţă de strângere)

Sala de teatru studio de la Teatrul Ulm City este construită cu 16 secţiuni într-o sală hexagonală care măsoară 203m² (Fig.20). Fiecare secţiune este un ascensor

acţionat de un angrenaj cu pinion şi cremalieră, cu o viteză fixă de 0,015m/s, oferind o ridicare de 1,8m (coborârea nu este posibilă). (... specificaţii tehnice încărcătură)

Fig.20 Dimensiunea chepengurilor pentru trape trebuie să fie determinată în funcţie de considerente extrem de practice. Dacă panourile trapă sunt prea mari, o să fie extrem de greu de manevrat din pricina volumului lor. Materialul în care se îmbracă panourile trapă ar trebui să fie făcut din acelaşi lemn ca şi restul planşeului scenei. Mai mult, o instalaţie de prindere rigidă ar trebui montată pentru a fixa panourile de structura de sprijin a scenei. Acest lucru va elimina atât iregularităţile în suprafaţa dintre panouri şi problema scârţâitului dintre panouri şi suporţi. Fig.19 ilustrează o metodă introdusă de Burris-Meyer & Cole în cartea lor Theatres and Auditoriums. Aceasta utilizează piuliţe de strângere şi cabluri de tensiune. Metoda în care se întrebuinţează bolţuri de strângere şi pârghii este, de asemenea, foarte populară3. 3.10.1 Proiectarea scenei trapă Pentru un teatru convenţional cu avanscenă, proporţia zonei cu trape din scenă poate fi determinată cu ajutorul unei formule standard care determină scena principală. Formula este oglinda scenei plus 2m. În acelaşi timp, ar trebui să menţionăm că amenajarea de trape se poate face şi în zona portalului şi avanscenei, unde este nevoie de acces frecvent la subsol. Acest lucru se aplică în mod special în cazul proiectării moderne de teatre, unde, de cele mai multe ori, se încearcă adaptarea la pretenţiile regizorilor de a folosi foarte mult zona din faţă a scenei.

3 Theatres and Auditoriums, Harold Burris & Edward Cole, 1964