Alexandru ODOBESCU PSEUDOKINEGETICOS(Primul capitoL)

Epistola scrisă cu gând să fie precuvântare la cartea „Manualul vânătorului"— a fost publicată în 1874, atunci când Odobescu se afla în cele mai depline puteri creatoare, la vârsta de patruzeci de ani. Acest Fals tratat de vânătoare este un eseu artistic ce ia drept pretext şi punct de pornire o carte cu caracter oarecum tehnic, Manualul vânătorului, alcătuit de C. C. Cornescu, unul dintre prietenii scriitorului. Cornescu însuşi pare a fi fost un intelectual trecut prin şcoală clasicista, lucru ce se poate deduce din unele aluzii la artă şi literatura strecurate în cartea sa. Plecând, probabil, de la această constatare, Odobescu scrie, în loc de prefaţă, o carte „în opoziţiune făţişă" cu Manualul vânătorului — după cum singur ne spune în scrisoarea către C. C. Cornescu:

„pe când tu, în fine, studiai cu luare-aminte caracterele fizice şi etice ale celor mai obicinuite subiecte însufleţite de vânătoare, eu, ca un nevanator ce sunt, ra-am apucat să colind rastimpii şi spaţiile căutând cu ochii, cu auzul şi cu inima privelişti, răsunete şi emoţiuni vânătoreşti.

Colindând m-am rătăcit şi iată-mă abia acum ajuns din fantastica-mi călătorie cu un sac aşa de îngreuiat de tot felul de petice şi de surcele, adunate de pretutindeni, încât nu mai cutez, Doamne fereşte! Nici chiar eu însumi să-1 arunc în spinarea Manualului tău. Am luat deci pretenţioasă hotărâre a le deşerta într-un volum deosebit, ce-1 voi tipări numai pe seama lor, şi care, subt un titlu pedantesc şi arhaic

Cu treizeci de ani mai înainte, Costache Negruzzi, al cărui emul este Odobescu, scria şi el un manual cinegetic de amator, intitulat Vânătorul bun sau meşteşugul de a nu-tifi urât. Spunând vânătorilor numai lucruri ce sunt de prisos artei lor, va întocmi un fel de Fals tractat de vânătoare. În opoziţie făţişă cu Manualul tău, care, deşi mai scurt, este însă, fără îndoială, cu mult mai folositor celor care vor să înveţe ceva cu temei."

De fapt, în ciuda tonului glumeţ şi a modestiei—afisate în scrisoarea adresată lui CC. Cornescu — Odobescu urmărea, ca şi Lessing în Laocoon — sau despre limitele dintre artele plastice şi poezie (1776), opera studiată îndeaproape de scriitorul roman, să dea o lucrare unde, îmbinând dulcele cu utilul (Omne tulit punctam qui miscuit utile dulci/Leclorem delectando, pariterque moneda. „Toată aprobarea o capăta acela care întruneşte folosul cu plăcerea/Desfătând pe cititor şi instruindu-1 totodată." Horaţiu, Ars poetică, v. 313 —14; citatul este reprodus la începutul lui Pseudokinegeticos, op. Cât., p. 126), să fie instructiv şi atrăgător totodată.

Însă deosebirea dintre Laocoon şi Pseudokinegeticos este mare, cel puţin că finalitate. În timp ce scriitorul german îşi propune demonstrarea unor teze cu privire la originea poeziei şi a artelor plastice, Odobescu rămâne — cum spune Tudor Vianu — şi aici un istoric şi un artist, un spirit atent la singularitatea operelor şi la valoarea lor expresivă. Lunga lui rătăcire pe urmele aceluiaşi motiv artistic nu vrea să dovedească nici o teză generală. La mijloc e vorba numai de un pretext de superioară preţuire intelectuală, prin evocarea unei mari varietăţi de opere ale tuturor artelor timpurilor, în care se oglindeşte una din formele vitalităţii şi sensibilităţii omului: vânătoarea.

Paragraful pe care l-am ales pentru analiza noastră face parte din primul capitol al lucrării, acela în care scriitorul, după ce declina competenţa sa în ale vânătorii, afirma totuşi că în copilărie a fost şi el în Arcadia: Et în Arcadia ego. Intradevar, în anii copilăriei şi ai adolescenţei, Odobescu a avut prilejul să cutreiere Bărăganul „tamadaienilor". Pe drumul care duce spre Călăraşi, dincolo de Fundulea, se afla moşia Călăreţi, proprietate a polcovnicului Ioan Odobescu. Acolo scriitorul va fi petrecut, nu o dată, în desfătări cinegetice. Într-o scrisoare adresată mamei sale, Catinca Odobescu, povesteşte călătoria de la Călăreţi la Baltă Albă, prin inima Bărăganului. Ca în cazul tuturor marilor artişti ai cuvântului, imaginile fixate în copilărie s-au impus cu deosebită forţa conştiinţei scriitorului şi au înflorit într-una din paginile cele mai frumoase din literatură noastră în care e descrisă câmpia Bărăganului. Cu echilibru şi detaşare clasică, ochiul surprinde şi fixează ca pe o pânză „acele şesuri fără margine, prin care aerul, răsfirat în unde diafane subt arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtare şi le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăţi cu mii de minarete, în palate cu mii de încântări". Pe acest fundal se perinda căruţele cu covergi de rogojină ale tamadaienilor, urmărind cardurile de dropii. În prim plan se detaşează, în treacăt, figuri din vechime, precum „răposatul Caraiman, veselul şi priceputul staroste al vânătorilor tamadaieni", vestit prin aceea că putea să înghită multe vedre de vin; apoi „iscusitul moş Vlad", cel cu ochi ager, încât primul putea zări „creştetul delicat al dropiei mişcând printre fulgii coliliei"; sau Gheorghe Gianta, care cu puşca lui ruginită ochea mult mai bine decât posesorul unei carabine ghintuite. Memoria arheologului înregistrează acele movile uriaşe „a căror urzeala e taina trecutului şi podoaba pustietăţii", profilate la orizont ca nişte muşuroaie de cârtiţa. Locurile călcate sunt indicate cu plăcerea filologului de a pune în relief sonoritatea poetică a toponimelor: „movila Neacsului de pe malul Ialomiţei", „movila Vulturului din preajma Borcei", „la Paicu în gura Bărăganului", „la Cornatele în miezul lui", „la Radana", „la Renciu", unele descompuse etimologic: „coliba unchiaşului mărunt, căruia-i duce acum dorul Bărăganul întreg" (aşezarea de la

Dormarunt, unde se zice că un unchiaş ţinea cârciumă pentru vânătorI) etc. În constituirea tabloului de natură, şi aici ca şi în alte părţi, Odobescu acorda un mare rol elementelor acustice, notând cu fineţe ecourile din sufletul călătorului:

„Când soarele se pleacă spre apus, când murgul serei începe a se destinde treptat preste pustii, farmecul tainic al singurătăţii creşte şi mai mult în sufletul călătorului. Un susur noptatic se înaltă de pre faţa pământului; din adierea vântului prin ierburi, din târâitul greierilor, din mii de sunete uşoare şi nedesluşite se naşte că o slabă suspinare ieşită din sânul obosit al naturii." „Singure, stelele noptei se uită de pe cer la dânşii; ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, tiuind, scârţâind, fluierând, şuierând, şi toate acele mii de glasuri se-nalţa cu răsunet potolit în tăria nopţii, se limpezesc în aerul ei răcoros şi leagănă în somnie auzul lor aromit."

Este foarte adevărat că într-o asemenea descriere — mai ales în latura ei acustică — se simte influenţa lui Gogol, cu stepa lui rusească din Târâş Bulba — spre pildă — din care cităm un pasaj, altul decât cel pus între ghilimele de Odobescu:

„Muzica zilei se stingea pe nesimţite şi în locul ei se năştea alta. Popândăii tărcaţi ieşeau din găurile lor şi se aşezau pe lăbuţele dinapoi şi umpleau câmpul de şuierături. Târâitul greierilor se auzea tot mai tare. Uneori venea de departe, de pe apele vreunui lac pierdut în stepa, câte un strigăt de lebădă şi tremură în văzduh, risipindu-se în clinchete argintii." (în N. V Gogol, Opere, voi. II, 1956, p. 48, traducere romana făcută de Al. O. Teodoreanu.)

Ce are a face însă? Peisajul nostru se vede, muzica Bărăganului, în noapte, se aude. Cu atât mai mult cu cât, cu fân umor, scriitorul roman mărturiseşte sursa, aruncând totodată şi o înţepătură la adresa celor care, adaptând în româneşte Revizorul lui Gogol, l-au deformat în chip grosolan1.

Cu aceste zise, ne-am apropiat de trăsătura cea mai caracteristică a peisagistului Odobescu: stilizarea livrescă, în linia generală a eseului artistic din care e scos pasajul. Cărturarul e prezent în tablou nu numai cu amintirile sale din copilărie, ci şi cu rafturile bibliotecii omului matur şi savantilui. Faptul că a străbătut cândva Bărăganul, cu puşca în mână, i-a amintit de adagiul latin Et în Arcadia ego; lungile şiruri de cocoare, „brâne şerpuinde" pe cerul nopţii de toamnă, îl fac să se gândească la „graţioasă imagine a stolului de suflete duioase, de unde se desprinde, spre a-şi deplânge răstriştea", în Infernul lui Dante, Francesca da Rimini, prilej cu care citează din memorie patru versuri din Divină comedie; iar odihnă de peste noapte a vânătorului îi inspiră o pastişă după două versuri din Zburătorul lui Heliade:

Dar chiar şi în căruţă, vânatul oboseşte Şi dup-o cina scurtă şi somnul a sosit.

Dacă mai adăugăm şi referinţele la propria-i persoană, de felul: „căci mie unuia, dacă cumva mi-a plăcut vânătoarea, apoi au fost tocmai din acelea în care picioarele şi mâinile au mai puţin de lucrat", făcute cu umor şi fină autoironie, observăm că Odobescu anticipa modalitatea peisagistică a lui Hogaş, însă fără propensiunea spre sălbatic şi primitiv pe care o aflăm la scriitorul moldovean, ci într-un chip stilizat, prin aducerea tabloului naturii în salon sau în bibliotecă.

Încă de la apariţia cărţii, unul dintre recenzenţii cei mai autorizaţi, care nu era altul decât Eminescu, observă „limba curata şi farmecul noutăţii. O mulţime de cuvinte şi forme idiomatice, până acum scrise prea puţin sau defel, dar a căror origine este limba poporului nostru, fac cartea preţioasă şi din punct de vedere lexical"2.

Într-adevăr, ceea ce atrage atenţia la prima vedere, în acest scurt pasaj, este lexicul şi — în genere — expresia populară. Însă oricât de mare ar fi cantitatea de cuvinte şi expresii populare în scrisul celui care — cu atâta dreptate — combătea latinismul şi ironiza cu atâta verva dicţionarul lui Massim şi Laurian, susţinând că „formă cuvintelor să fie aceea pe care a consfintit-o uzul (consuetudineA) şi natura (logica fireascĂ) a limbii", stilul lui nu are un caracter popular, ci unul savant, căutat, deloc spontan, cu toate că de un farmec deosebit, amintind pe acela al lui Călinescu de mai târziu. Luat în ansamblu, tabloul lexical al limbii lui Odobescu, considerat chiar şi după acest scurt fragment în care se descrie câmpia Bărăganului, se caracterizează prin alăturarea termenilor populari sau arhaici de neologisme, precum: unde diafane, lupte amoroase, învăţături doctrinarii, despreţ. Superb, regiile tehnice, petreceri cinegetice, în principiu trebuie să aibă dreptate, nestatornicul ocean, răsare hidos, divinul Dante, graţioasă imagine a stolului, plăcerile inteligente, câine dresat, încântătoare descriptiunc, minunatul romanţ (romaN) etc.

Sunt apoi, în scrisul lui Odobescu, destul de frecvenţe formaţiile în decalc neologistic latinesc, cele mai multe detaşate pe fondul limbii comune, unele neconfirmate de evoluţia ulterioară a ei, de felul: „Dar însă şi eu am crezut"; „sau când aceştia, primăvara, se înteţesc sau când, toamna, ei duc turmele de pui"1.

Cu aceasta este cazul să discutăm sintaxa frazei lui Odobescu, aşa cum ea se constituie în fragmentul de faţă.

Trăsătura dominantă a stilului întregii cărţi, constând în bogăţia arborescenta a subordonatelor, o întâlnim şi în acest fragment din Pseudokinegeticos. Astfel, în fraza:

„Din copilărie şi eu am trăit cu tamadaienii, vânători de dropii din baştină 1/, cari neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, pitulaţi în căruţele lor acoperite cu covergi de rogojină/şi, manând în pas alene gloabele lor de căluşei, au dat roata, ore, zile şi luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi/— cărora ei le zic mitropoliţi/, sau când aceştia, primăvara, se înteţesc în lupte amoroase/sau când, toamna, /ei duc turmele de pui/să pască ţarinele înţelenite ".

Se poate observa cum din trunchiul principalei I se dezvoltă atributivele 1 şi 2, „iradiate" din cuvântul, cu loc central în frază, lumadaienii; cum apoi din atributiva 2 deriva atributiva intercalată a, temporalele disjunctive b şi c şi cum din c răsare finală ci, după schema:

1

I 2

(A) (B) (C)

I (D)

Arborescenta atributivă — predominanta în subordonarea frazei lui Odobescu — e încă mai bogată în fraza imediat următoare:

„Eu n-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul şi priceputul staroste al vânătorilor tamadaieni 1, /carele putea/să înghită în largele sale pântece atâtea vedre cât şi o butie de la Dealul Mare/, nici pe iscusitul moş Vlad 1/, în căruţa căruia ai adormit tu adesea/, pe când el, cu ochi de vulpe, zărea creştetul delicat al dropiei mişcând printre fulgii coliliei/, nici pe bietul Gheorghe Gianta 1, /cel care, cu o rugină de puşcă/pe care orice vânător ar fi azvârlit-o în gunoi/, nimerea mai bine, decât altul cu o carabină ghintuită/şi care pe mine, nemernicul, m-a adus de multe ori cu vânat, la conacul de amiazi "/.

Aici trebuie văzut că cele patru atributive ale principalei se dezvolta din cele trei complemente directe ale principalei exprimate prin sintagme atributive, la rândul lor: nicipe răposatul Caraiman; veselul şi priceputul staroste, al vânătorilor, tamadaieni, nici pe iscusitul moş Vlad, nici pe bietul Gheorghe Gianta. Atributiva 2 naşte şi subordonată de concomitenta temporală a, iar cea de-a 3-a — subordonată atributiva b, că în schema:

Introducerea subordonatelor prin care, când şi mai ales corelaţiile nici nici, sau sau, aşezate simetric în anumite puncte ale frazei, servesc iradierea geometrică a discursului şi-i conferă o coloratură clasică. În aceeaşi ordine se produce dislocarea membrelor propoziţiei principale.

Luate împreună cele două fraze, s-ar putea spune că de fapt a doua este un atribut al primei. Comunicarea se produce concentric, analitic. Mai întâi scriitorul da relaţii despre obiceiurile tamadaienilor, în general, care — vânători de baştină fiind — au rătăcit cu căruţele lor prin Bărăgan şi au dat roata dropiilor în diferite anotimpuri, aşa cum i-a cunoscut el în copilărie. În a doua frază, relatarea devine mai amănunţită: autorul pomeneşte numele şi caracterizează pe unii dintre aceşti tamadaieni, precum Caraiman, cel care putea să înghită multe vedre de vin, iscusitul moş Vasile, care zărea de departe creştetul dropiei, şi Gheorghe Gianta, care nimerea cu ruginită lui puşca mai bine decât oricare altul. Trebuie observat, de asemenea, că în prima frază — aşa cum am arătat cu sublinierile făcute în parafraza noastră — predicatele sunt exprimate prin verbele la perfectul compus, că spre a indica fapte la care scriitorul a fost martor cândva, în copilărie, acum vânătoarea şi rătăcirile prin Bărăgan nemaifiind o preocupare a lui, ci numai o amintire plăcută: Et în Arcadio ego; în timp ce în a doua frază predicatele sunt exprimate prin imperfect că spre a sugera fenomenul repetat. Alte citări şi analize de construcţii nu mai sunt necesare spre a demonstra bogăţia ramificaţiei subordonării — în special a celei atributive — la Odobescu.

Umanist, crescut la şcoală clasicismului latin, scriitorul se complace în a compune disociativ şi parantetic perioadele.

„Obstacolele", create anume, nu sunt însă de natură să împiedice înţelegerea şi dezvoltarea armonioasă a frazei. Dimpotrivă. Fraza lui Odobescu se desfăşoară în valuri succesive de arabescuri, asemenea unui brocart somptuos. Scriitorol are un debit lent, nezorit, lăsându-se furat — că într-o cozerie plăcută — de cele mai neaşteptate asociaţii de idei, solicitat de o multitudine de aspecte, cadenţând însă discursul sau în ample simetrii, de natură să încânte ochiul şi auzul cititorolui. Constatarea că ne aflăm în faţa unui stil savant, făcută de multă vreme în cazul lui Odobescu, se impune de îndată.

Deşi, cum s-a putut observa, prozatorul se sprijină pe un vocabular precumpănitor popular, Odobescu se deosebeşte fundamental de un Creangă ori Sadoveanu. Limba şi stilul lui se constituie din elemente însuşite pe calea culturii, fie acestea autohtone sau străine. Limba lui Odobescu da impresia de căutat şi chiar de o uşoară convenţie academizantă, fericită însă că realizare artistică. Ea poate avea chiar şi un caracter „oral", însă nu în sens popular — cu toată bogăţia lexicală şi paremiologica de pe alocuri —, ci în sens de convorbire de salon, operă a unui spirit de rară mobilitate şi fineţe intelectuală, înainte de Odobescu, Bălcescu este acela (şi, într-o măsură mai mică, mai puţin supravegheat din punctul de vedere al corectitudinii exprimării — EliadE) care folosea perioada savantă, deşi în alte scopuri decât cel al efectelor digresiunilor eseistice, direcţionată mai mult spre elevaţia mesianică, revoluţionară. Însă pe toţi îi preceda — de fapt — Miron Costin, primul care a încercat — şi a izbutit în mare măsură — să confere frazei romaneşti înmlădierea clasică.