3.5.1. Structuri nervoase subcorticale

3.5.1.1. Măduva spinării

Măduva spinării este localizată în canalul rahidian al coloanei vertebrale. Se întinde de

la orificiul occipital (prima vertebră cervicală) până la a 2-a vertebră lombară şi se termină cu

conul vertebral (se continuă cu firul terminal ajungând până la a 2-a vertebră cocigiană însă

firul terminal nu este fibră nervoasă).

Măduva spinării are o structură segmentară metamerică, fiecare metamer al măduvei

spinării dă naştere la o pereche de nervi spinali care controlează un segment muscular şi unul

cutanat corespunzător, precum şi vişcerele zonei respective. Nervii părăsec canalul rahidian

prin orificiile intervertebrale. Pe măsură ce se coboară în regiunile înferioare ale coloanei

vertebrale nervii au o poziţie tot mai oblică şi împreună cu firul terminal alcătuiesc coada de

cal.

În partea centrală a măduvei spinării se găseşte o porţiune cenuşie iar spre exterior o

porţiune albă. Substanţa cenuşie este o aglomeraţie de neuroni, fibre nervoase amielinice şi

nevroglii. Aceasta are forma literei H şi îndeplineşte funcţia de centru reflex. Aici se întâlnesc 2

tipuri principale de neuroni: (a) motorii şi (b) de asociaţie.

Neuronii motori se subîmpart în (a) somatici care trimit impulsuri musculaturii

scheletice şi (b) vegetativi ce trimit impulsuri musculaturii organelor interne. Neuronii de

asociaţie – fac legătura între neuronii senzitivi din ganglionii spinali şi motoneuronii din

măduvă sau din segmente encefalice.

Substanţa albă este formată în cea mai mare parte din fibre mielinice dispuse în

cordoane şi îndeplineşte funcţia de cale de conducere. După rolul lor funcţional şi direcţia de

transmitere a influxului nervos, fibrele se împart în (a) fibre ascendente (senzitive) prin care

influxul nervos se transmite de la zonele periferice (receptoare) ale corpului spre encefal şi (b)

fibre descendente (motorii) – prin ele influxul nervos de la centrii encefalici se transmite spre

periferie (în deosebi spre organele executive – muşchi şi glande).

În substanţa albă, în apropierea substanţei cenuşii, între coarnele posterioare şi cele

intermedio-laterale, se găsesc insule de substanţă cenuşie dispuse în reţea. Acestea alcătuiesc

porţiunea spinală a formaţiunii reticulate cu funcţia activatoare şi comutativă în raport cu

centrii medulari (prin acesta se transmite informaţii nespecifice din mediul înconjurător şi are

rol în menţinerea tonusului scoarţei cerebrale – stare de veghe) (Andronescu, 1979).

Măduva spinării îndeplineşte două funcţii: (1) centru reflex şi (2) conducerea impulsului

nervos. La nivelul măduvei se situează centrii de comandă care fie că transmit direct impulsuri

organelor de execuţie, realizând reflexe necondiţionate (somato-motorii şi viscero-motorii), fie

că primesc comenzile de la centrii encefalici superiori şi le transmit aparatelor de execuţie,

participând la realizarea reflexelor condiţionate şi a actelor motorii intenţionate (măduva

spinării este implicată în stabilirea ordinii de desfăşurare, dozarea intensităţii răspunsurilor,

modularea ritmului şi tempoului) (Andronescu, 1979). La nivelul măduvei spinării se găsesc

următorii centrii nervoşi: cardioacceleratori, pupilodilatatori, sudorali, pilomotori, ai motilităţii

tubului digestiv, ai micţiunii şi sexuali.

Funcţia de conducere a impulsului nervos este realizată prin cele două grupe mari de

fibre: (a) ascendente – prin care se asigură transmiterea informaţiei somatice şi viscerale spre

zonele integrative superioare ale encefalului şi (b) descendente – prin care se realizează

finalizarea în acte comportamentale motorii sau viscerale a comenzilor emise de centrii

supraordonaţi.

Din punct de vedere funcţional măduva spinării se află într-o strânsă şi multilaterală

conexiune cu celelalte formaţiuni – de la bulb până la scoarţa cerebrală.

Figura 3.11. Măduva spinării; secţiune transversală în regiunea toracală (după Mogoş şi Ianculescu, 1980)

3.5.1.2. Trunchiul cerebral

Trunchiul cerebral este alcătuit dintr-o serie de structuri nervoase: (1) bulb rahidian,

(2) puntea lui Varolio, şi (3) mezencefal. Nervii craniei, perechea a 3-a până la perechea a 12-

a, sunt ataşaţi de trunchiul cerebral.

3.5.1.2.1. Bulbul rahidian

Limita inferioară a bulbului rahidian corespunde unui plan convenţional care separă

măduva de bulb sub decusaţia piramidelor. Limita superioară a bulbului este reprezentată

printr-un şanţ transversal situat între bulb şi punte – şanţul bulbopontin.

Bulbul rahidian este alcătuit, similar măduvei spinării, din substanţă cenuşie, situată la

centru şi substanţă albă situată la periferie. În jumătatea superioară a bulbului (asemenea

celorlalte segmente ale trunchiului cerebral) substanţa cenuşie nu mai este dispusă sub formă de

coloane ci ea este fragmentată în grămezi de celule care alcătuiesc nucleii (din cauză că la acest

nivel se produc o serie de încrucişări ale diferitelor fascicule).

Nucleii aflaţi la nivelul bulbului sunt: (a) motorii; (b) senzitivi; (c) vegetativi; (d) nuclei

proprii. Nucleii motori reprezintă originea reală a fibrelor motorii care intră în structura unor

nervi cranieni. Aceştia primesc comanda motorie de la scoarţa cerebrală şi de la formaţiunile

extrapiramidale. Nucleii senzitivi sunt formaţi din cel de al 2-lea neuron de pe calea

sensibilităţii generale. Ei primesc excitaţiile exteroceptive şi proprioceptive de la nivelul

capului prin fibrele senzitive ale nervilor cranieni apoi le transmit centrilor superiori. Nucleii

Figura 3.12. Trunchiul cerebral (adaptat după imaginea găsită la http://cognitrn.psych.indiana.edu)

vegetativi reprezintă centrii ai numeroase reflexe vegetative şi originea reală a fibrelor

parasimpatice ale nervilor cranieni (Andronescu, 1979).

Substanţa albă este formată din fibre: (a) ascendente, (b) descendente şi din (c) fibre

proprii (de asociere). Fibrele ascendente sunt grupate în fasciule ascendente care pornesc de la

măduva spinării, trec prin bulb şi ajung la talamus şi cerebel (la acestea se mai adaugă

lemniscul medial). Fibrele descendente sunt grupate în fascicule descendente care pornesc de la

scoarţa cerebrală, nucleul roşu, coliculii cvadrigemeni, nucleul vestibular, olivele bulbare şi

trec prin bulb. Fibrele proprii fac legătura dintre diferiţi nuclei ai bulbului, ele fiind atât

descendente cât şi ascendente (Andronescu, 1979).

Bulbul rahidian îndeplineşte, similar măduvei spinării, două funcţii principale: (1) de

conducere a impulsului nervos şi (2) de centru reflex.

Funcţia de conducere este realizată de substanţa albă care este alcătuită din fibre

ascendente, descendente şi de asociaţie. Bulbul reprezintă locul de trecere a căilor sensibilităţii

şi motilităţii din măduvă în restul encefalului.

Activitatea reflexă a bulbului rahidian are la bază două feluri de centrii nervoşi: (a)

simpli; (b) automaţi. Centrii nervoşi simpli intră în acţiune pe baza excitaţiilor venite de

la periferie pe calea fibrelor senzitive. Centrii nervoşi simpli mai importanţi: (1) centrul tusei;

(2) centrul strănutului; (3) centrul deglutiţiei; (4) centrul vomei; (5) centrul salivator inferior (al

glandei parotide). Centrii nervoşi automaţi sunt autoexcitabili, în funcţie de modificările

chimice ale sângelui. Centrii nervoşi automaţi mai importanţi: (1) centrii respiratori; (2) centrii

cardiaci; (3) centrii vasomotori (Mogoş şi Ianculescu, 1980).

Împreună cu alte etaje ale trunchiului cerebral bulbul (nucleii vestibulari bulbari)

participă la reflexe de: postură, redresare şi echilibru.

3.5.1.2.2. Puntea lui Varolio

Puntea lui Varolio este segmentul mijlociu al trunchiului cerebral. Este aşezată între

bulb şi pedunculii cerebrali şi are forma unei benzi de substanţă nervoasă dispusă transversal de

la o emisferă cerebeloasă la alta. Puntea este delimitată inferior de şanţul bulbopontin şi

superior de şanţul pontopeduncular (adâncitură paralelă cu cea bulbopontină).

Puntea este alcătuită de asemenea din substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa

cenuşie este fragmentată de fibrele care alcătuiesc substanţa albă în grămezi de celule nervoase

diferenţiindu-se astfel nucleii pontini. Similar nucleilor bulbari, cei pontini se împart în: (1)

motorii, (2) senzitivi, (3) vegetativi şi (4) nuclei proprii.

Substanţa albă este formată din fibre (1) longitudinale şi (2) transversale. Fibrele

longitudinale sunt fibre ascendente sau descendente care trec prin punte precum şi fibre

longitudinale proprii punţii. Fibrele transversale alcătuiesc pedunculii cerebeloşi mijlocii. Ele

pornesc din nucleii pontini, se încrucişează pe linia mediană şi se termină în cerebel

(Andronescu, 1979).

Puntea îndeplineşte funcţia de conducere a impulsului nervos şi cea de centru reflex.

Funcţia de conducere este îndeplinită de fibrele longitudinale şi transversale care intră în

constituţia punţii iar cea de centru reflex de către nucleii ce declanşează următoarelor reflexe:

(1) lacrimal; (2) de salivaţie; (3) de clipire, (4) auditivooculogir (orientarea rapidă a globilor

oculari spre direcţia de unde vine zgomotul), (5) de masticaţie şi (6) de sugere (Mogoş şi

Ianculescu, 1980).

3.5.1.2.3. Mezencefalul

Mezencefalul se află între punte şi diencefal, acesta fiind cea de a 3-a porţiune a

trunchiului cerebral. Mezencefalul este străbătut de un canal îngust care face legătura dintre

ventricolul IV şi ventricolul III numit apeductul cerebral (apeductul Sylvius).

Faţa anterolaterală este reprezentată în cea mai mare parte de pedunculii cerebrali –

două cordoane de substanţă nervoasă cuprinse între punte şi diencefal. Limita inferioară a

pedunculilor formează şanţul ponto-peduncular iar în partea superioară pedunculii se continuă

cu diencefalul. Faţa posterioară este reprezentată de tectum (lamina quadrigemina), alcătuit din

coliculii cvadrigemeni – aceştia sunt în număr de 4 (2 superiori şi 2 inferiori) (Andronescu,

1979).

Mezencefalul este alcătuit din substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa cenuşie

este dispusă sub forme de grămezi formând nucleii mezencefalici ce sunt: (1) motorii, (2)

senzitivi, (3) vegetativi şi (4) nuclei proprii. Substanţa albă este formată din fasciculele

ascendente şi descendente care străbat mezencefalul, precum şi din fibre nervoase care leagă

diferiţi nuclei între ei sau cu alte formaţiuni nervoase ale encefalului.

Mezencefalul îndeplineşte două funcţii: (1) de conducere a impulsului nervos şi (2) de

centru reflex (rolul său în ansamblu este însă foarte complex). Funcţia de conducere este

îndeplinită de fibrele (1) ascendente şi (2) descendente din pedunculii cerebrali şi (3) de fibrele

care leagă coliculii de corpii geniculaţi laterali şi mediali.

Funcţia de centru reflex este realizată de centrii nervoşi ai reflexelor (a) pupilare

fotomotoare (constă în micşorarea diametrului pupilei după excitarea retinei cu lumină

puternică) şi (b) de convergenţă (reflexul pupilar de acomodare la distanţă şi aproape), precum

şi (c) centrii majorităţii reflexelor statice şi statokintice. Acestea au drept rezultat menţinerea

segmentelor corpului în anumite poziţii determinate, cât şi împiedicarea modificărilor acestor

poziţii. Astfel, aceste reflexe menţin poziţia normală a corpului atât în condiţii statice cât şi în

mişcare (Mogoş şi Ianculescu, 1980).

3.5.1.3. Formaţiunea reticulată

Printre tracturile şi nucleii trunchiului cerebral se află reţeaua celulelor formaţiei

reticulate. Aceasta este alcătuită din nuclei şi fibre fiind dispusă sub formă de reţea în afara

grupelor nucleare al trunchiului cerebral. Ea reprezintă prelungirea rostrală a reţelei

interneuronale a măduvei spinării, care la nivelul bulbului, punţii şi mezencefal este mult mai

dezvoltat. Formaţia reticulată a trunchiului cerebral urcă superior până la diencefal şi cortex, iar

inferior coboară până la măduva spinării (Andronescu, 1979).

În formaţiunea reticulată s-a evidenţiat existenţa unui sistem activator ascendent

(SRAA), bine sistematizat, care se întinde de la nivelul trunchiului cerebral până la cortex. Prin

aferenţele sale nespecifice provenite din colateralele căilor senzitivo-senzoriale, SRAA în

traiectul său ascendent stimulează difuz scoarţa cerebrală, menţinându-i un tonus de

excitabilitate sau stare vigilă.

În continuare s-a descris şi un sistem reticulat descendent, cu rol în modelarea

tonusului muscular. Acesta este alcătuit din două fascicule importante: (a) fasciculul reticulat

descendent activator şi (b) fasciculul reticulat descendent inhibitor. Rolul esenţial al sistemului

reticulat activator şi inhibitor descendent este de a controla permanent activitatea

Figura 3.13. Formaţiunea reticulată (adaptat după imaginea găsită la http://universe-review.ca)

motoneuronilor medulari. Prin influenţă reciprocă, nucleii efectori reticulari sunt sub controlul

ariilor motorii corticale şi cingulare.

Formaţiunea reticulată reprezentată de cele 2 sisteme activator şi inhibitor, ascendente şi

descendente, are un efect modulator important atât asupra cortexului cerebral, cât şi asupra

măduvei spinării. Astfel, ea reglează vigilenţa corticală, percepţia, discriminarea spaţio-

temporală, memorizarea, expresia emoţională, recompensa, homeostazia, ritmurile biologice şi

starea de somn. De asemenea, formaţiunea reticulată controlează activitatea muşchilor

scheletici, reajustează poziţia şi locomoţia, influenţează îndemânarea, gesturile, expresia

facială, masticaţia, deglutiţia, respiraţia, circulaţia şi exercită control grosier asupra sistemului

somatosenzoarial şi neuroendocrin (Andronescu, 1979).

3.5.1.4. Cerebelul

Cerebelul este aşezat în loja posterioară a cutiei craniene, deasupra trunchiului cerebral

şi sub lobii occipitali ai emisferelor cerebrale fiind separat de acestea printr-o membrană

conjunctivă fibroasă, numită cortul cerebelului.

Cerebelul are o formă ovoidă şi este alcătuit dintr-o porţiune mediană numită vermis şi

două porţiuni laterale numite emisfere cerebeloase. Feţele cerebelului sunt brăzdate de două

feluri de şanţuri: (a) profunde, acestea despart cerebelul în lobi (anterior, posterior şi

floculonodular) şi lobuli; (b) superficiale care separă între ele lamelele (foliile).

Figura 3.14. Cerebelul, secţiune sagitală (adaptat după imaginea găsită la http://137.222.110.150/calnet)

Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin pedunculii cerebeloşi: (a) inferiori (unesc

cerebelul cu bulbul), (b) mijlocii (leagă cerebelul de punte) şi (c) superiori (unesc cerebelul cu

mezencefalul). Împreună cu trunchiul cerebral, cerebelul delimitează ventriculul al IV-lea.

În ceea ce priveşte structura internă a cerebelului, acesta este format, de asemenea, din

substanţă cenuşie şi substanţă albă. În cazul cerebelului însă, substanţa albă este dispusă în

interior iar substanţa cenuşie la periferie formând astfel scoarţa cerebeloasă. O parte din

substanţa cenuşie însă, pătrunde în interiorul substanţei albe sub formă de grămezi formând

nuclei cerebeloşi.

La nivelul scoarţei cerebeloase se află 3 straturi de celule, dispuse uniform pe toată

suprafaţa: (a) stratul molecular, (b) stratul ganglionar (stratul celulelor Purkinje) şi (c) stratul

granular.

Nucleii cerebelului se găsesc în vermis şi în emisferele cerebeloase, de o parte şi alta a

liniei mediane. Există patru perechi de nuclei cerebeloşi: (a) nucleii fastigiali, (b) nucleii

globoşi, (c) nucleii emboliformi şi (d) nucleii dinţaţi.

Substanţa albă a cerebelului este formată din 3 tipuri de fibre (a) fibre de asociaţie – fac

legătura dintre diferitele regiuni ale scoarţei cerebeloase şi scoarţa cerebeloasă şi nucleii

cerebeloşi din aceeaşi emisferă cerebeloasă; (b) fibre comisurale – realizează legătura dintre

diferitele zone din cortexul cerebelos ale unei emisfere cerebeloase cu cele similare din

emisfera cerebeloasă opusă; (c) fibre de proiecţie – leagă scoarţa cerebeloasă şi nucleii

cerebeloşi cu alte segmente ale nevraxului (unele dintre aceste fibre sunt aferente iar altele sunt

eferente).

Cerebelul participă (alături de alţi centri nervoşi) la: (1) menţinerea tonusului muscular,

(2) coordonarea mişcărilor şi (3) păstrarea echilibrului. Lobul anterior intervine în menţinerea

tonusului muscular participând la redistribuţia fazică a tonusului pe diferite grupe de muşchi, în

funcţie de solicitarea acestora, în starea de repaus sau în efectuarea mişcărilor. Lobul posterior

participă la coordonarea mişcărilor fine comandate de scoarţa cerebrală. La nivelul său se

elaborează mesaje de evaluare a amplitudinii, ritmicităţii, vitezei, direcţiei şi preciziei

mişcărilor voluntare, în raport cu obiectivul de atins. Cerebelul întăreşte sau diminuă comanda

corticală, aşa încât executarea mişcărilor devine mai precisă şi mai adecvată. Lobul

floculonodular intervine în păstrarea echilibrului, însă, această funcţie reprezintă de fapt

rezultatul rolului cerebelului în menţinerea tonusului muscular şi în coordonarea mişcărilor

(Andronescu, 1979).

3.5.1.5. Diencefalul

Diencefalul se află în prelungirea trunchiului cerebral şi sub emisferele cerebrale fiind

alcătuit din mai multe mase de substanţă nervoasă numite structuri talamice: (1) talamus; (2)

metatalamus; (3) subtalamus; (4) epitalamus; (5) hipotalamus. Fiecare structură talamică

este alcătuită atât din substanţă cenuşie cât şi din substanţă albă.

Structurile talamice sunt dispuse în jurul ventricolului al 3-lea astfel:

1. pereţii laterali sunt alcătuiţi din talamus (vin în contact pe o zonă din mijlocul vetricolului

formând masa intermediară);

2. tavanul este format din lama coroidă ce acoperă fornixul;

3. podişul este format din hipotalamus.

Ventricolul al III-lea comunică cu ventricolul al IV-lea prin intermediul apeductului

Sylvius şi cu ventriculii laterali prin găurile inreventriculare (orificiile Monro).

Diencefalul îndeplineşte două funcţii principale: (1) staţie de releu pe căile senzitive şi

senzoriale şi (2) centru de integrare pentru principalele funcţii vegetative.

3.5.1.5.1. Talamusul

Talamusul are o formă ovoidă şi este alcătuit predominant din substanţă cenuşie (la care

se adaugă şi substanţă albă). Substanţa cenuşie este dispusă sub formă de grămezi care

alcătuiesc nucleii talamici (cei mai importanţi dintre aceştia fiind nucleii anteriori, posteriori,

mediali şi laterali). Aceşti nuclei sunt separaţi printr-o lamă de substanţă albă numită lama

medulară (mediană). Substanţa albă este reprezentată în principal de lama medulară (în rest ea

Figura 3.15. Diencefalul, secţiune sagitală (adaptat după imaginea găsită la http://academic.kellogg.edu)

este intricată cu substanţa cenuşie). Fibrele nervoase care vin sau pleacă din talamus şi cele care

fac legăturile dintre nucleii talamusului se găsesc atât în substanţa albă cât şi în substanţa

cenuşie (Mogoş şi Ianculescu, 1980).

Talamusul împreună cu metatalamusul îndeplineşte funcţia de staţie de releu pe căile

senzitive şi senzoriale. Cu excepţia căilor sensibilităţii olfactive, toate căile aferente care vin de

la măduvă, bulb şi cerebel, fac sinapsă cu neuronii care formează nucleii talamusului. Astfel,

talamusul este un important centru de integrare a impulsurilor nervoase pe care le primeşte (în

calea lor spre scoarţa cerebrală unde are loc integrarea lor finală, discriminativă).

3.5.1.5.2. Metatalamusul

Metatalamuslul se află în partea posterioară a talamusului fiind alcătuit din două

proeminenţe nervoase: (1) corpii geniculaţi mediali şi (2) corpii geniculaţi laterali. La corpul

geniculat medial ajung fibrele căii acustice iar de aici pornesc fibre eferente spre scoarţa

cerebrală a lobului temporal şi spre coliculii cvadrigemeni inferiori. La corpul geniculat lateral

ajung fibrele căii optice iar de aici pornesc fibre eferente spre scoarţa cerebrală a lobului

occipital şi spre coliculii cvadrigemeni superiori.

Metatalamusul datorită corpilor geniculaţi laterali şi mediali reprezintă staţii de releu ale

căilor optică şi acustică.

3.5.1.5.3. Hipotalamusul

Hipotalamusul este alcătuit din: (1) porţiunea supraoptică; (2) tubercinereum; (3)

neurohipofiza; (4) corpii mamilari. Privită în ansamblu, structura internă a hipotalamusului

constă din intricarea celor două substanţe, cenuşie şi albă.

Substanţa cenuşie este comasată sub formă de nuclei, cei mai importanţi fiind: (1)

nucleii supraoptici (situaţi deasupra tractcurilor optice), (2) nucleii paraventriculari (aşezaţi

lateral), (3) nucleii tuberali (situaţi în tubercinereum) şi (4) nucleii mamilari (aşezaţi în corpii

mamilari).

Substanţa albă este alcătuită din 3 feluri de fibre: (1) internucleare (leagă diferiţi nuclei

hipotalamici între ei), (2) aferente şi (3) eferente (Andronescu, 1979).

Hipotalamusul prezintă două legături cu glanda hipofiză, legături nervoase şi legături

vasculare.

Hipotalamusul îndeplineşte rolul de centru de integrare pentru principalele funcţii

vegetative. Astfel, hipotalamusul anterior realizează coordonarea activităţii parasimpatice

(funcţia de menţinere a energiei) iar hipotalamus posterior coordonează activitatea simpatică

(reacţia de „luptă” sau „fugă”, răspuns la stres).

Funcţiile hipotalamusului: - reglează ritmul somn veghe (împreună cu formaţiunea reticulată); - reglează echilibru hidric (centrii setei); - reglează aportul alimentar (centrii foamei şi a saţietăţii); - reglează activitatea de reproducere (participă la geneza impulsului sexual, reglează secreţia

de hormoni gonadotropi); - reglează activitatea secretoare a glandei hipofize; - reglează temperatura corpului (centrii termici – regiunea anterioară – pierderea căldurii;

regiunea posterioară – prevenirea pierderii căldurii); - are rol important în actele emoţionale – elaborarea emoţiilor (ex. frică, teamă, sentimente,

pasiuni) – e responsabil de expresia lor vegetativă. - contribuie la menţinerea constantă a concentraţiei glucozei din sânge, la menţinerea în

limite fiziologice a presiunii arteriale, la reglarea circulaţiei, respiraţiei şi a metabolismului energetic (împreună cu lobul posterior al glandei pituitare) (Mogoş şi Ianculescu, 1980).

Activitatea hipotalamusului este coordonată şi reglată de către scoarţa emisferelor cerebrale, la nivelul căreia se efectuează analiza fină a diverselor informaţii venite de la periferie şi se elaborează reacţii adaptative corespunzătoare prin intermediul hipotalamusului şi a altor formaţiuni subcorticale.

3.5.1.5.4. Subtalamusul

Subtalamusul este situat între talamus şi mezencefal fiind constituit în principal din

două mase de substanţă cenuşie care alcătuiesc: (1) nucleul subtalamic şi (2) zona incertă.

Subtalamusul este constituit şi din fascicule de substanţă albă care alcătuiesc câmpul Forel (în

interiorul căruia se găseşte un nucleu de substanţă cenuşie). Nucleii subtalamusului fac parte

din sistemul extrapiramidal, ei având conexiuni cu corpii striaţi (Andronescu, 1979).

3.5.1.5.5. Epitalamuslul

Epitalamuslul este alcătuit din (1) epifiză; (2) habenula; (3) trigonul habenulei; (3)

comisura interhabenulară; (4) striile habenulei. Epifiza are o structură glandulară,

compartimentată în mici lobuli, în structura cărora intră celule glandulare, gliale, pigmentare şi

nervoase. Habenula, comisura interhabenulară şi striile habenulei sunt alcătuite din substanţă

albă (Mogoş şi Ianculescu, 1980).

Epitalamusul are o structură vasculară numitp plexul coroid ce produce lichid cefalo-

rahidian.