3.5. PPrr eezzennttaarreeaa l rreezzuullttaatteeloor rpprr ... CONTINUT...

254

3.5. PPrreezzeennttaarreeaa rreezzuullttaatteelloorr pprriivviinndd ssttuuddiiuull mmaammiiffeerreelloorr șșii

nneevveerrtteebbrraatteelloorr ((AArraanneeaaee))

3.5.1. Rezultate mamifere mici

În perioada 26 august 2011- 13 octombrie 2011, în urma investigațiilor noastre și de

asemenea pe baza unor date din literatură (Duma 2010) am identificat prezența unui numar de 6

specii de rozătoare mici (șoareci): Mus musculus Linnaeus 1758, Mus spicilegus Petenyi 1882,

Rattus norvegicus (Berkenhout 1769), Apodemus agrarius (Pallas 1771), Apodemus flavicollis

(Melchior 1834), Microtus arvalis (Pallas 1778) și a 6 specii de insectivore (chițcani, cârtițe și

arici): Erinaceus concolor Martin 1838, Talpa europaea Linnaeus 1758, Sorex araneus Linnaeus

1758, Sorex minutus Linnaeus 1766, Crocidura leucodon Hermann, 1780 și Crocidura

suaveolens (Pallas 1811).

Distribuția mamiferelor mici la nivel local pe zonele investigate este urmatoarea:

Parcul Botanic. Perioada investigată: 26 august-1 septembrie 2011.

Au fost identificate ca fiind prezente trei specii:

Ordinul Insectivora:

Talpa europaea Linnaeus 1758

Ordinul Rodentia:

Rattus norvegicus (Berkenhout 1769)

Mus musculus Linnaeus 1758

Parcul Catedralei. Perioada investigată: 26 august-1 septembrie 2011.




Ordinul Rodentia:



Parcul Lidia. Perioada investigată: 30 septembrie- 2 octombrie 2011.

Au fost identificate ca fiind prezente două specii:

Ordinul Rodentia:



Parcul Civic. Perioada investigată: 30 septembrie- 2 octombrie 2011.




Ordinul Rodentia:



255

Fig. 89 - Apodemus agrarius (stânga) și Mus musculus (dreapta)

Fig. 90 - Microtus arvalis (stânga) și mișună de Mus spicilegus (dreapta)

Fig. 91 - Crocidura suaveolens (stânga) și Talpa europaea (dreapta).

Parcul Poporului. Perioada investigată: 30 septembrie- 2 octombrie 2011.


Ordinul Rodentia:



Trup Pădurea Verde. Perioada investigată: 5 -25 septembrie 2011.

Au fost identificate ca fiind prezente patru specii:


Sorex minutus Linnaeus 1766

256

Ordinul Rodentia:

Apodemus flavicollis (Melchior 1834)

Microtus arvalis (Pallas 1778)


Perdeaua forestieră de protecție. Perioada investigată: 9 – 11 octombrie 2011.

Au fost identificate ca fiind prezente nouă specii:

Ordinul Insectivora

Crocidura suaveolens (Pallas 1811)


Sorex araneus Linnaeus 1758


Ordinul Rodentia


Mus spicilegus Petenyi 1882


Apodemus agrarius (Pallas 1771)


Malurile Canalului Bega. Perioada investigată: 5 septembrie – 13 octombrie 2011.




Ordinul Rodentia:



Balta Lacului. Perioada investigată: 9-11 octombrie 2011.

Au fost identificate ca fiind prezente trei specii de mamifere mici:

Ordinul Insectivora


Ordinul Rodentia:



Strada Cometei – Canal Behela. Perioada investigată: 5 -25 septembrie 2011.



Crocidura leucodon Hermann, 1780

Ordinul Rodentia:



Cimitirul Evreiesc – Cimitirul Săracilor . Perioada investigată a fost de doua zile: una în

septembrie iar a doua în 11 octombrie.

Nu am reusit să capturăm nici o specie de micromamifer. Nu excludem însă prezența în

zonă a speciilor sinantrope Mus musculus și Rattus norvegicus. De asemenea am observat

257

prezența speciei: Talpa europaea Linnaeus 1758. Locuitorii din zona afirma de asemenea

prezenta ariciului: Erinaceus concolor.

Complex blocuri str. Gheorghe Lazar. Perioada investigată: 9-11 octombrie 2011.

Au fost identificate ca fiind prezente patru specii de mamifere mici:


Crocidura suaveolens (Pallas 1811)


Ordinul Rodentia:



Calea ferata CFR, între Calea Circumvalațiunii și str. Enric Baader. Perioada investigată:

4 - 9 octombrie 2011.

Au fost identificate ca fiind prezente patru specii de micromamifere:


Crocidura leucodon Hermann, 1780


Ordinul Rodentia:



Complex rezidențial între Bd. Dambovița, str. Transilvania, str. Crizantemelor și str.

Vasile Lupu. Perioada investigată: 9-11 octombrie 2011.

Au fost identificate ca fiind prezente trei specii de mamifere mici:



Ordinul Rodentia:



Observatorul Astronomic. Perioada investigata: 12 octombrie 2011.

Nu s-a reușit capturarea vreunei specii de micromamifer dar nu putem exclude prezența

acestora din cadrul acestei arii, în special a speciilor sinantrope: Rattus norvegicus (Berkenhout

1769) și Mus musculus Linnaeus 1758.

258

Fig. 92 - Imagini din diverse locuri investigate: Zona Dâmboviţa – balta Lacului

Fig. 93 - Imagini din diverse locuri investigate: Parcul Pădurice Giroc; Perdeaua Forestieră de

protecţie a Municipiului Timişoara; Malurile canalului Bega;

259

3.5.2. Descrierea speciilor de micromamifere identificate

Ordinul Insectivora

Talpa europaea Linnaeus 1758 – cârtița

Caractere de identificare și departajare.

Se identifică ușor deosebindu-se de alte specii de insectivore ce se găsesc în România după

modul de viață subteran și aspectul caracteristic: blana de culoare neagră, cu peri foarte deși,

capul cu botul ascuțit și membrele anterioare modificate pentru a deservi cât mai bine activitatea

de săpat.

Prezența speciei poate fi constatată pe teren datorită mușuroaielor caracteristice pe care le

execută pe traseul galeriilor subterane. Aceste mușuroaie pot fi confundate cu cele ale orbeților:

Spalax (Nannospalax ssp.) Dar în cazul acestora din urmă mușuroaiele sunt mai mari ca formă și

diametru al galeriilor.

Poate fi confundata de asemenea cu specia Talpa caeca cu care trăiește simpatric în unele zone

din sudul Europei. Totuși se diferențiază de aceasta prin dimensiunile mai mari, respectiv prin

faptul că pleoapele la Talpa europaea nu sunt lipite între ele. Ca o notă suplimentară, putem

afirma că deși Talpa caeca apare ca fiind menționată în volumul de faună a României (Murariu

2000) totuși prezența ei pe teritoriul României rămâne incertă.

Importanța speciei pentru ecosistem.

Rolul speciei in ecosistem este acela de prădător al nevertebratelor subterane. Dintre insecte

consumă predominant coleoptere în stare larvară. De asemenea consumă mari cantități de râme

pe care în condițiile unei abundențe excesive le poate înmagazina în camere speciale. Ocazional

poate prăda și mici vertebrate precum amfibieni sau alte specii de insectivore și rozătoare.

Datorită metabolismului foarte intens, cârtițele trebuie să consume zilnic o cantitate mare de

hrana.

Amenințări prezente și potențiale.

Izolarea unor populații mici pe arii restrânse ar fi principalul factor local ce duce la dispariția pe

regională a speciei.

Anumite practici agricole (aratul) duc la distrugerea galeriilor și chiar a cuiburilor superficiale

ducând de asemenea la dispariția sau reducerea densității speciei la nivel local.

Descrierea stării de conservare. La nivel European și regional specia este bine reprezentată și nu

prezintă în acest moment tendințe de declin. De fapt pe lista IUCN o regăsim ca fiind o specie

din categoria: Least Concern deoarece are o populație stabilă.

Măsuri de management/conservare a speciei în vederea păstrării sau îmbunătățirii statutului de

conservare?

Nu se impun asemenea măsuri deorece specia are o largă arie de răspândire și densități optime

atât la nivel mondial cât și local.

260

Fig. 94 - Distribuția speciei Talpa europaea la nivel mondial conform IUCN (sus) și la nivel

local (jos)

261

Sorex araneus Linnaeus, 1758 – chițcanul comun sau cârticioara


Specie de talie mică cu botul ascuțit și alungit. Are ochii reduși și urechile abia vizibile prin

blana de culoare variabilă de la cenușiu închis până la brun-roșcat sau chiar negru pe spate.

Flancurile sunt ceva mai deschis colorate iar abdomenul de regulă alb murdar. Cu toate acestea

uneori unii indivizi pot fi complet melanici (negrii) fără a exista vreo diferență de nuanță între

partea dorsală și cea ventrală.

Poate fi confundat cu chițcanul mic: Sorex minutus de care se doesebește prin lungimea capului

și a trunchiului mai mare de 60mm, greutatea adulților de peste 5g și după dentiția diferită.


Specia, ca de altfel toți chițcanii are un metabolism extrem de intens și ca atare consumă mari

cantități de insecte, aranee, moluște terestre, miriapode și chiar mici vertebrate: rozătoare, reptile,

amfibieni. Zilnic trebuie să consume o cantitate de hrană cel puțin egală cu propria greutate iar

femelele gestante sau cu pui pot consuma cantități de doua ori mai mari decat greutatea proprie,

zilnic.

Este o specie solitară ocupând o gamă largă de habitate: de la zone urbane la pășuni, și chiar

păduri. În România s-a semnalat de la nivelul mării până la altitudini de 1900 metri în zona

subalpină.


Utilizarea unor substanțe chimice: pesticide, insecticide, rodencide pe terenurile agricole sau în

zonele urbane în vederea controlării unor specii de insecte și rozătoare pot avea efecte nocive

asupra acestei specii de chițcan la nivel local.

Alte amenințări ar fi distrugerea sau degradarea habitatelor. Cu toatea acestea, specia nu este

considerată a fi amenințată la nivel local sau global populațiile acesteia fiind stabile.

Descrierea stării de conservare. La nivel european și regional specia este bine reprezentată și nu

prezintă în acest moment tendințe decelabile de declin.

Specia este listata în Apendixul III al convenției de la Berna, ce a fost de altfel ratificată și de

statul Român. Nu se regăseste însă în anexele de pe OUG 57.


conservare?

Nu se impun asemenea măsuri deoarece specia are o largă arie de răspândire și densități optime


262

Fig. 95 – Distribuția mondială a speciei Sorex araneus conform datelor IUCN (2011).

La nivel local a fost găsită în zona periurbană a perdelei forestiere.

263

Sorex minutus Linnaeus, 1766 – chițcanul pitic, chițcanul colorat


Se aseamănă cu chițcanul comun de care însă diferă prin dimensiunile mai reduse ale adulților.

Astfel, aceștia nu depășesc ca lungime cap+trunchi 60mm, greutăți de regulă de până în 5g și

dentiție ușor modificată. Diferențierea este mai greu de efectuat între juvenilii de chițcan comun

și cei de Sorex minutus. Totuși la Sorex minutus de regulă nu este clară delimitarea dintre

coloritul spatelui și cel al abdomenului cum este cazul la Sorex araneus. Ca atare acest criteriu

poate fi utilizat suplimentar în identificarea de teren.

Ocupă aceleași habitate ca și Sorex araneus dar prefera în general zonele montane în locul celor

de câmpie.


Consumă frecvent insecte, aranee, diverse alte nevertebrate de mici dimensiuni. Asemenea altor

specii ale genului, și chițcanul pitic consumă zilnic o cantitate substantială de hrană, ce

echivalează cel puțin cu greutatea corporală. Femelele gestante sau cele cu pui consumă

temporar cantități ceva mai mari de hrană ce pot ajunge la dublul greutății proprii.

Amenințări prezente și potențiale. Utilizarea unor substanțe chimice: pesticide și insecticide, pe

terenurile agricole sau în zonele urbane în vederea controlării unor specii de insecte pot avea

efecte nocive asupra acestui chițcan la nivel local.


prezintă în acest moment tendințe de declin.

Se regăsește în Apendixul III al convenției de la Berna ratificată și de România, dar nu figurează

ca fiind o specie de interes național sau comunitar în OUG57.


conservare?

Nu se impun măsuri speciale de protecție deoarece specia are o largă arie de răspândire și

densități optime atât la nivel mondial cât și local. Eventual se poate recomanda folosirea

rațională a substanțelor chimice în agricultură.

264

Fig. 96 - Distribuția mondială a speciei Sorex minutus conform IUCN (2011) și la nivel local

(jos)

265

Crocidura leucodon (Hermann, 1780) – chițcanul de câmp, cârticioara

Asemenea altor specii de chițcani are botul ascuțit, ochii

mici în raport cu dimensiunea capului și urechile cu

pavilioane reduse. Totuși spre deosebire de genul Sorex,

unde urechile sunt ascunse în blană aici acestea ramân

bine vizibile. Blana este brun-cenusie pe spate

contrastând puternic cu albul de pe abdomen. Membrele

sunt mai bine dezvoltate decât la speciile genului Sorex

fiind acoperite cu peri fini de culoare albă pe partea lor

dorsală. Coada este subțire și bicoloră fiind cenușie

dorsal și albă ventral.

Se deosebește de specia similară din același gen: Crocidura suaveolens dupa abdomenul

întotdeauna colorat în alb și prin linia de demarcare contrastantă între coloritul flancurilor și cel

al abdomenului. De asemenea sunt diferențe la nivel de dentiție.


Consumând cantități importante de insecte și alte nevertebrate specia joacă un rol important în

controlul acestora. Ca și alte specii de chițcani, de regulă nu este consumat de prădătorii tereștri

datorită secrețiilor glandelor cutanate. Sunt însă prădați în unii anii destul de frecvent de păsările

răpitoare de noapte.


Utilizarea unor substante chimice: pesticide, insecticide, pe terenurile agricole sau în zonele

urbane în vederea controlării unor specii de insecte pot avea efecte nocive prin creșterea

lortalității în rândul populației de chițcani la nivel local.

De asemenea degradarea habitatului prin intensificarea agriculturii și distrugerea tufărișurilor

adiacente zonelor cultivate. Totuși la ora actuală parafrazândui pe cei de la IUCN specia nu are

amenințări majore (Shenbrot, G., Hutterer, R., Amori, G., Kryštufek, B., Yigit, N., Mitsain, G. &

Muñoz, L.J.P. 2008. Crocidura leucodon. In: IUCN 2011. IUCN Red List of Threatened

Species. Version 2011.2. <www.iucnredlist.org>).

Descrierea stării de conservare. La nivel European și regional specia este bine reprezentată

numeric si zoogeografic și nu a fost detectată o dendință de reducere a arealului sau a densității

populației.

Se regăsește în Apendixul III al convenției de la Berna ratificată și de România, dar nu figurează

ca fiind o specie de interes național sau comunitar în OUG57.


conservare?

Nu se impun asemenea măsuri deoarece specia are o largă arie de răspândire și densități optime


http://www.iucnredlist.org/

266

Fig. 97 - Distribuția mondială a speciei Crocidura leucodon conform IUCN (2011) și la nivel

local (jos)

267

Crocidura suaveolens (Pallas, 1811) – chițcanul de grădină


Se aseamană cu chițcanul de câmp de care însă

diferă prin dimensiunile mai reduse ale adulților.

De asemenea de regulă diferența dintre zona

cenușie de pe spate și flancuri și albul

abdomenului nu este atât de evidentă precum la

Crocidura leucodon.

Are o greutate de numai 3-4 grame ca și adult

fiind de altfel cel mai mic membru al genului

Crocidura din fauna României. Adulții au o lungime de 5-6 cm la care se mai adaugă coada de

3-4 cm (Murariu 2000).

Preferă habitatele deschise precum lizierele pădurilor, livezile, grădinile și chiar zonele urbane.


Consumă frecvent insecte, aranee, diverse alte nevertebrate de mici dimensiuni. Asemenea altor

specii ale genului, și chițcanul de grădină consumă zilnic o cantitate substanțială de hrană, ce

echivalează cel puțin cu greutatea corporală. Femelele gestante sau cele cu pui consumă cantități

ceva mai mari de hrană ce pot ajunge la dublul greutații proprii.

Amenințări prezente și potențiale. Utilizarea unor substante chimice: ce pot ajunge in contact cu

aceste animale fie direct fie indirect prin consumarea de hrană contaminată pot avea efecte

nocive la nivel local.


prezintă în acest moment tendințe de declin.

Se regăsește în Apendixul III al convenției de la Berna ratificată de România. Totuși nu

figurează ca fiind o specie de interes național sau comunitar în OUG 57.


conservare?

Nu se impun în acest moment deși la nivel local unele pesticide, insecticide sau curse și

atractanți pentru rozatoare pot duce la o reducere a numarului de invizi.

268

Fig. 98 - Distribuția mondială a speciei Crocidura suaveolens conform IUCN (2011) (sus) și la

nivel local (jos)

269

Ordinul Rodentia

Microtus arvalis (Pallas 1779) – șoarecele de câmp sau șoarecele cu coada scurtă


Specie de talie redusă cu dimensiuni cuprinse între 8-12cm și o greutate a adulților de până la 51

de grame. Blana are un colorit cenușiu cu ușoare tente roșcat-gălbui pe spate și flancuri,

respectiv albă pe abdomen. În literatură sunt citate mai multe variații de culoare. Conform cheii

de determinare oferită de Popescu și Murariu specia se deosebește de altele asemănătoare din

același gen după coada uniform colorată dorsal și ventral și după dantura ce are molarul 2 cu

două bucle de email pe marginea internă.

O altă diferențiere utilă în special în zonele de câmpie ar fi aceea că specia asemănătoare

Microtus agrestis se întâlnește numai în zonele submontane și montane pe când Microtus arvalis

este mai flexibilă ecologic.

Se întâlnește într-o varietate de habitate fiind citată din Delta Dunarii până în pășunile alpine.

Preferă terenurile cu vegetație abundentă care îi conferă o protecție sporită în fața prădătorilor

tereștri sau aerieni. Gradul de complexitate a galeriilor depinde de densitatea indivizilor de pe o

suprafață dată. În cazul unei densități reduse galeriile sunt mai elaborate și mai adânci iar în

cazul unei suprapopulări acestea sunt dimpotrivă mai simple și superficiale.

Importanța speciei pentru ecosistem. Este una dintre cele mai frecvente specii consumate de

prădătorii aerieni și tereștri. Ca atare are un rol important în menținerea populațiilor de prădători

dintr-o anumită zonă. De regulă diminuarea numărului de indivizi ai acestei specii are consecințe

directe asupra numarului de prădători și a diversității acestora.


Populațiile se mențin la un nivel constant actualmente deși local în fucție de cantitatea de hrană

și de alți factori de mediu abiotici și biotici densitățile pot ajunge la niveluri mai ridicate.

În general agricultura intensivă reduce numărul acestora prin deteriorarea calității habitatului (cel

puțin în anumite perioade ale anului) precum și prin otrăvirea accidentală a animalelor ca urmare

a folosirii unor substante chimice.

Descrierea stării de conservare.

Conform ultimului raport al IUCN specia are un statut de protecție favorabil (stabil) și ca atare

este clasificată ca fiind: ”least concern”.


conservare?

Nu se impun.

270

Fig. 99 - Distribuția mondială a speciei Microtus arvalis conform IUCN (2011) (img. sus) și la

nivel local (img. jos)

271

Apodemus agrarius Pallas 1778 – șoarecele vărgat de câmp, șobolan de câmp


Specie ușor de recunoscut în teren datorită coloritului brun roșcat sau gălbui roșcat cu o dungă

neagră pe spate ce se desfasoără de la nivelul capului până la baza cozii. Singurele specii care

mai prezintă această dungă neagră de-a lungul șirei spinării sunt cele din genul Sicista: Sicista

betulina și Sicista subtilis. Acestea din urmă sunt însă mai mici și au coada clar mai lungă decât

lungimea capului și a trunchiului. De asemenea la speciile din genul Sicista membrele

posterioare sunt de doua ori mai lungi decât cele anterioare ca urmare a adaptării la deplasarea

prin salturi.

Apodemus agrarius populează habitatele deschise din zonele de câmpie. Preferă biotopurile cu

umiditate în exces dar uneori poate fi întâlnit și în livezi, liziere de pădure, grădini, terenuri

cultivate.

Popescu și Murariu îl citează ca fiind prezent de la nivelul mării până la altitudini de 1200 metri.

Consumă atât hrană vegetală cât și animală, în special nevertebrate.


Ca și alte specii de rozatoare este o verigă intermediară importantă în cadrul lanțului trofic.


Nu sunt identificate amenințări majore la adresa speciei. Poate doar la nivel local degradarea

habitatelor și otrăvirile ocazionale cu subtanțe chimice pot duce la diminuarea densității speciei.


Conform ultimului raport al IUCN specia are o populație stabilă și este listată ca fiind: ”least

concern”.


conservare?

Nu se impun măsuri speciale de management/conservare.

272

Fig. 100 - Distribuția mondială a speciei Apodemus agrarius conform IUCN (2011)

La nivel local specia a fost identificată în zona periurbana a perdelei forestiere.

273

Apodemus flavicollis Melchior 1834 – șoarecele cu gât galben, șoarecele gulerat


Specia este foarte asemănătoare cu Apodemus

sylvaticus de care uneori este greu de departajat doar

dupa aspectul general și coloritul blănii.

Așa cum însăși denumirea populară și denumirea

științifică sugerează (flavicollis = gât galben) specia se

identifică de regulă după pata galbenă de la nivelul

gâtului. Acest caracter însă variază ca formă și

dimensiune de la un individ la altul de aici rezultând și dificultățile care eventual pot apărea în

identificarea directă fără sacrificarea animalului. Astfel în timp ce la unii indivizi inelul galben

de la gât este clar vizibil fiind bine conturat, la alții acesta poate fi reprezentat doar de o pată

punctiformă galbenă sau poate lipsi complet.

Diferențieri mai clare se pot obține pe baze genetice sau după dentiție și datele biometrice ale

craniului.

Specia preferă habitatele împădurite, livezile, lizierele de pădure. Este un bun cățărător având și

o intensă activitate în coronamentul copacilor.


Consumă mari cantități de semințe obișnuind chiar să facă depozite în perioada autumnala.

Ca și alte rozătoare este o verigă intermediară în lanțul trofic din interiorul pădurilor, fiind una

din resursele trofice importante ale speciilor răpitoare.

Amenințări prezente și potențiale. Populațiile la nivel mondial și local sunt stabile nefiind

identificate amenințări majore la adresa speciei.

Descrierea stării de conservare. Ca urmare a stabilității populațiilor atât la nivel regional/național

cât și la nivel European, nu a fost necesară includerea speciei pe listele celor protejate. IUCN

(2011) o clasifica în grupul speciilor ”least concern”.


conservare?

Nu este cazul.

274

Fig. 101 - Distribuția mondială a speciei Apodemus flavicollis conform IUCN (2011) (img. sus)

și la nivel local (img. jos)

275

Mus musculus Linnaeus 1758 - șoarecele de casă


Este una dintre speciile de rozătoare frecvent întâlnite în jurul așezărilor omenești. Corpul cu o

lungime de 7,5-9 cm lungime și o coadă de 6,5-7,5 cm este acoperit de o blană adesea cenușie cu

nuanțe mai închise pe spate și alb cenușiu pe abdomen și gât.

Coada este și ea bicoloră fiind mai închisă dorsal decât ventral.

Din punct de vedere morfologic este similară cu specia Mus spicilegus care de asemenea trăiește

în jurul orașului Timișoara. Practic deși Popescu și Murariu afirmă că Mus spicilegus ar avea

coada mai scurtă reprezentând doar 85% din lungimea capului și a trunchiului pe când la Mus

musculus aceasta reprezintă 90%, diferențierea între specii nu este posibilă pe timp de vară decât

pe baze genetice sau sacrificând animalul.

Trebuie menționat că scheletul craniului diferă ușor între cele două specii și ca atare

diferențierile se pot face ușor la acest nivel.

În teren însă mai există o metodă de a identifica și deosebii speciile similare ale genului Mus.

Toamna începând cu luna august Mus spicilegus începe să construiască mișune (movile din

semințele unor specii spontane de graminee acoperite cu un strat de pământ). Mus musculus nu

prezintă acest comportament aparent bizar.

Importanța speciei pentru ecosistem. În cadrul ecosistemelor naturale specia este una dintre

verigile intermediare ale lanțului trofic constituind hrana a numeroase specii de prădători terestrii

si aerieni.


Nu există amenințări potențiale majore la adresa speciei în pofida numeroaselor încercări de

reducere a numarului acesteia în special în așezarile umane.

Descrierea stării de conservare. Populația de Mus musculus este actualmente stabilă, dar cu șanse

reale de extindere având în vedere faptul că este o specie sinantropă și că așezările umane sunt în

curs de extindere.

Nu este listată în Apendixul de la Berna și nici în ale acte cu statut de lege pentru protectia

biodiversității.


conservare?

Nu se impun.

276

Fig. 102 - Distribuția mondială a speciei Mus musculus conform IUCN (2011) (img. sus) și la

nivel local (img. jos)

277

Mus spicilegus Petenyi 1882 – șoarecele de mișună


Specia este asemănătoare cu șoarecele de casă (Mus musculus) de care morfologic vorbind nu se

poate departaja cu o precizie de 100%. Singura diferențiere clară (fără a fi nevoie de uciderea

animalelor) se poate face în perioada de toamnă când Mus spicilegus începe să construiască așa

numitele mișune. Aceste structuri cu aspect de mușuroaie uriașe sunt alcatuite din până la 15 kg

de semințe ale unor specii de plante pe care ulterior le acoperă cu pământ. Dimensiunea

mișunelor este de regulă de 60-100 cm diametru dar uneori s-au găsit și mișune de 200 cm

diametru și peste 50 cm înalțime.

Semințele culese de Mus spicilegus aparțin unor specii de plante spontane dar pot aduna și

semințe ale plantelor cultivate: grâu, porumb, etc.

Numărul de mișune este de regulă de 10-20 la hectar dar în habitatele ce oferă resurse din belșug

numarul acestora poate ajunge chiar la 100/ha.

La construirea mișunei participă întreaga familie formată de regula din 6 -10 indivizi, care vor

sta în interiorul acesteia până în primavara următoare fără a se înmulți.


Specia este una relativ frecventă în zonele de câmpie, agrare unde alături de Microtus arvalis

este una din speciile dominante în hrana speciilor răpitoare.


Specia este endemică pentru partea de sud-est a Europei fiind prezentă din câmpia Panonică până

în stepa Ucrainei și Grecia.

În ultima perioadă dimensiunea populației pare a avea un trend descendent în special în zonele în

care se practică agricultura intensivă.


La nivel European tendințele de evoluție ale populațiilor de Mus spicilegus sunt diferite în

funcție de țară. În Slovacia se pare că specia își extinde arealul de distribuție. În România

populațiile sunt stabile pe când în alte zone se înregistreazî un declin.

Nu este listată ca fiind o specie rară sau cu nevoi speciale de protecție.


conservare?

Ca urmare a semnalelor de regresie numerică a populațiilor de Mus spicilegus din unele regiuni

ale arealului de distribuție, se impune o monitorizare mai atentă a acesteia la nivel regional.

278

Fig. 103 - Distribuția mondială a speciei Mus spicilegus conform IUCN (2011).

La nivel local specia este prezentă pe terenurile folosite în agricultură din zonele

periurbane inclusiv perdeaua forestieră a municipiului Timișoara.

279

Rattus norvegicus (Berkenhout 1769) – șobolan cenușiu


Trebuie menționat că în fauna României se întâlnesc două specii de șobolani. De regulă ambele

trăiesc simpatric pe langă așezările umane dar R. norvegicus preferă subsolurile pe când R.

rattus, mai acrobat fiind preferă podurile caselor.

Rattus norvegicus se deosebeste de Rattus rattus prin talia mai robustă, coada mai scurtă decât

lungimea capului și a trunchiului și coada bicolora. La nivel de dentiție R. norvegicus nu are pe

primul molar M1 tuberculi suplimentari externi așa cum este cazul în cadrul speciei R. rattus.

Ca dimensiuni putem spune ca este una din speciile mari de rozătoare din fauna Timișoarei. Un

adult ajunge la 19-26 cm lungime la care se adaugă coada de până la 21 cm. Greutatea adulților

poate ajunge la aproape jumătate de kilogram și ca atare pot fi periculoși pentru multe animale

de talie mică.

Specia este de regulă sinantropă (adica trăiește în apropierea așezărilor umane deși în multe zone

pot fi întâlnite și populații sălbatice ce ocupă diverse habitate: păduri, pășuni, etc.).


În afara faptului că unele rase sunt folosite ca animale de laborator în diverse studii biomedicale

specia nu prezintă o importanță deosebită pentru specia umană.

De-a lungul istoriei însă a jucat un rol deosebit în evoluția rasei umane deoarece specia este

purtătorul unor boli sau paraziți ce constituie un pericol pentru sănătatea publică: pesta, tifosul,

leptospiroza, salmoneloza, trichineloza etc.

In cadrul natural joacă același rol important pe care il au și alte specii de rozătoare: acela de

verigă intermediară în lantul trofic sustinand un numar important de prădători.

Amenințări prezente și potențiale. Nu exista


Având în vedere succesul coexistării cu specia umana precum și extinderea acesteia din urmă

putem spune că specia are în continuare un potențial uriaș de expansiune iar populațiile sunt în

creștere atât la nivel mondial cât și local.


conservare?

Nu se impun in cazul acestei specii.

280

Fig. 104 - Distribuția mondială a speciei Rattus norvegicus conform IUCN (2011) (img. sus) și

la nivel local (img. jos)

281

Așa cum se poate observa și din graficul de mai jos cea mai bogată zonă din punctul de

vedere al biodiversității mamiferelor mici este cea periurbana, respectiv suprafața reprezentată de

perdeaua forestieră. Fără a avea pretenția că am identificat toate speciile, aici au fost inventariate

în porezentul studiu 9 specii de mamifere mici. Această zonă este urmată la mare distanță de

Pădurea Verde cu 4 specii identificate. Zonele cele mai sărace ân specii de mamifere mici sunt

cele din cartierele Timișoarei și parcurile amenajate recent precum cel al Poporului sau cel de pe

Lidia,porțiuni din malul canalului Bega. In cadrul acestora speciile predominante sunt fie cele

sinantrope ce suporta bine activitatile umane fie cele cu activitate subterana.

Botanic; 3Catedralei; 2

Lidia; 2

Civic; 3

Poporului; 2

Padurea Verde; 4

Perdea Forestiera; 9Bega; 3

Lac; 2

Cometei; 3

Cimitir; 4

Gh. Lazar; 3

CFR; 4

Dambovita; 3Observator; 2

Botanic Catedralei Lidia Civic Poporului

Padurea Verde Perdea Forestiera Bega Lac Cometei

Cimitir Gh. Lazar CFR Dambovita Observator

Fig. 105 - Reprezentarea grafică a numărului de specii de micromamifere identificate în cele 15

locații investigate.

282

3.5.3. Eficiența hrănitorilor pentru rozătoare amplasate în parcurile din

Timișoara.

Hrănitorile speciale pentru rozătoare sunt dispozitive simple prevăzute cu unul sau mai

multe orificii și un capac. În interiorul acestora se amplasează momeli special tratate cu substante

toxice pentru rozătoare în vederea controlul populațiilor lor.

Speciile vizate sunt în special cele care frecventează așezările umane: Mus musculus

(șoarecele de casă) și Rattus sp. (șobolanii).

Prin investigarea a 76 astfel de dispozitive amplasate în urmatoarele zone: Parcul

Botanic, Civic, Catedralei, Poporului, Observatorul Astronomic și malul canalului Bega am

observat urmatoarele:

- în decursul celor 2 luni de monitorizare nu am constatat amplasarea în interiorul

acestora a momelilor specifice.

- 92% (70 de hranitori) au un amplasament corect, adică se găsesc în apropierea unor

ziduri sau sub arbusti (trebuie menționat că rozătoarele în general preferă să exploreze noi

teritorii având o latură asigurată – adică mergând pe langă ziduri, pereti, pe sub arbuști sau

vegetație înaltă). 8% (6 hrănitori) au fost fie vandalizate fie amplasate greșit (adică situate în

zone deschise în care mamiferele mici nu beneficiază de avantajul terenului pentru deplasări).

- datorita unei alimentări deficitare a acestor hrănitori rozatoarele nu le vizitează frecvent.

În pofida faptului că noi am alimentat 50 de hrănitori cu seminte de grâu netratat (5 grame la

fiecare hrănitoare) nu am constatat vizita frecventă rozătoarelor la acestea decât în 16% din

cazuri (12 hranitori) ceea ce denotă o eficiență destul de redusă în acest moment.

283

3.5.4. Rezultate nevertebrate (Araneae)

Fig. 106 - Araneus diadematus (stânga) Araniella cucurbitina (centru), Argiope bruenichi

(dreapta)

Fig. 107 - Misumena vatia (stânga) Hogna radiata (centru), Pellenes sp. (dreapta)

Fig. 108 - Simitidion simile (stânga) Pisaura mirabilis (centru) Achaeranea lunata (dreapta)

În perioada 23 August 2011- 13 octombrie 2011 din cele 15 zone investigate de pe

teritoriul Municipiului Timișoara au fost recoltați 1328 de indivizi din care 463 de indivizi adulți

și restul juvenili. Dintre aceștia au putut fi identificate până la nivel de specie doar adulții. Ca

atare am identificat 118 specii de aranee aparținând unui număr de 80 de genuri și 26 de familii.

Aceste date sunt însă departe de a reprezenta întreaga bogație faunistica ce se întâlnește pe

teritoriul studiat deoarece perioada de studiu a fost limitată în timp iar condițiile climatice au fost

nefavorabile (secetă prelungită).

284

Fig. 109 - Pisaura mirabilis năpârlind sau protejându-și coconul sub pânza construită în formă

de cort indian

Fig. 110 - Synema globosum (stânga), Misumena vatia (centru), Philodromus collinus (dreapta)

Din punct de vedere al numărului de specii cea mai bine reprezentată a fost familia Theridiidae

(24 specii) urmată de familiile Lycosidae și Araneidae (fiecare cu câte 14 specii respectiv

Linyphiidae cu 13 specii (vezi figura 1).

În ceea ce privește abundența numarului de indivizi dominante au fost familiile Theridiidae,

Dyctinidae, Lycosidae iar în coada clasamentului cu cei mai putini indivizi colectați au fost

familiile Cybaeidae, Sparassidae, Zodariidae, (figura 2).

285

1

1

2

2

2

1

24

13

3

14

14

2

1

1

1

1

3

2

1

2

2

1

1

4

7

12

0 5 10 15 20 25 30

Atypidae

Scytodidae

Pholcidae

Dysderidae

Mimetidae

Uloboridae

Theridiidae

Linyphiidae

Tetragnathidae

Araneidae

Lycosidae

Pisauridae

Oxyopidae

Zoridae

Agelenidae

Cybaeidae

Dictynidae

Miturgidae

Anyphaenidae

Liocranidae

Clubionidae

Zodariidae

Sparassidae

Philodromidae

Thomisidae

Salticidae

Fig. 111 - Reprezentarea abundenței pe specii a familiilor de aranee găsite pe raza Municipiului

Timișoara

286

2

3

8

3

2

3

100

55

12

53

41

31

2

3

7

1

62

3

9

6

3

3

4

8

12

27

0 20 40 60 80 100 120

Atypidae

Pholcidae

Mimetidae

Theridiidae

Tetragnathidae

Lycosidae

Oxyopidae

Agelenidae

Dictynidae

Anyphaenidae

Clubionidae

Sparassidae

Thomisidae

Fig. 112 - Reprezentarea abundenței pe numar de indivizi a familiilor de aranee găsite pe raza

municipiului Timișoara

Una dintre aparițiile neașteptate ale acestui studiu a fost colectarea unei specii sud-est

Europene încă necunoscută pentru fauna României. Astfel în zona parcului Poporului și a

parcului Civic a fost gasit Theridion cinereum Thorell, 1875 (vezi foto), specie cunoscută până

în prezent din peninsula Crimea din Ukraina, Austria și din sudul peninsulei Balcanice.

287

Fig. 113 - Theridion cinereum Thorell, 1875 (femela) specie găsită în cadrul prezentului studiu

pentru prima dată în fauna României.

Specia se caracterizează prin dimensiuni reduse (de regulă sub 2 mm lungime atât femela

cât și masculul). Ambele sexe prezintă un colorit asemănător, având cefalotoracele brun

negricios iar abdomenul cu un desen foliar caracteristic pe spate. Picioarele, relativ scurte

prezintă inele clare de culoare închisă.

În literatură specia a fost găsită în litieră sau pe sub pietre. În cazul nostru ea a fost recoltată

manual din micile crăpături ale gardurilor de pe lângă Parcul Poporului, complexul Studentesc

(în special în jurul vechiului Abator) și din împrejurimile parcului Civic. Identificarea acesteia pe

teritoriul românesc vine să completeze datele privind zoogeografia speciei la nivel mondial.

Alte specii de nevertebrate (Araneae) colectate și identificate până la data prezentului raport:

Speciile de Araneae recoltate de pe raza Municipiului Timișoara în perioada 23 august-13

octombrie 2011.

Familia/Specia Numar de

exemplare

I. Atypidae - Famila se caracterizează prin specii mari de păianjeni cu

chelicere robuste ce sunt proiectate anterior. De regulă reprezentanții

familiei trăiesc îngropați în sol unde construiesc o pânză similară unui

sac ce ajunge la suprafața solului. Partea de la suprafață a pânzei este

camuflata cu diverse fragmente vegetale sau nisip fiind greu vizibilă.

Femelele de regulă stau toată viața în aceste adăposturi pe când masculii

se deplasează în perioada de vară.

1. Atypus piceus (Sulzer, 1776) 2

II. Scytodidae - reprezintă un grup de păianjeni care iși capturează

hrana proiectând din chelicere un lichid care în contact cu aerul se

288

solidifică și imobilizează prada. Acest lichid actioneaza atât ca pânză cât

și ca venin. În cazul unor specii s-a înregistrat un comportament

presocial în care adulții îngrijesc puii proaspăt eclozati din ouă.

1. Scytodes thoracica (Latreille, 1802) 3

III. Pholcidae - este un grup de aranee care se recunosc ușor după

picioarele extrem de lungi. Sunt frecvent întâlniți în așezările umane, în

beciuri, pe zidurile clădirilor, sau în natură sub pietre. Se pot confunda

ușor cu un alt grup de aranee: Opilionidele. Diferența constă în faptul că

Opilionidele au un corp aparent format dintr-o singură regiune pe când la

pâianjeni acesta este clar format din două segmente: cefalotorace și

abdomen.

1. Pholcus opilionoides (Schrank, 1781) 1

2. Pholcus phalangioides (Fuesslin, 1775) 7

IV. Dysderidae - sunt păianjeni care au șase ochi și de regulă trăiesc pe

sub scoarța copacilor, sub pietre sau în stratul ierbos și litieră. Prezintă

chelicere bine dezvoltate și un venin puternic.

1. Dysdera crocata (C.L.Koch, 1838) 1

2. Dysdera erythrina (Walckenaer, 1802) 2

V. Mimetidae - sunt păianjeni care se hrănesc cu alte specii de aranee.

În engleză se numesc ”pirate spiders” din aceste considerente. Aceștia de

regulă vânează stând la marginea pânzei victimei mimând cu un picior

vibrațiile unei insecte capturate.

1. Ero aphana (Walckenaer, 1802)

1

2. Ero tuberculata (De Geer, 1778) 1

VI. Uloboridae - sunt păianjeni mici care trăiesc în pășuni și păduri.

Construiesc o pânză triunghiulară pe care o întind puternic și o țin în

tensiune cu ajutorul membrelor anterioare. În momentul în care o insectă

se izbeste de pânza capcană păianjenul o eliberează iar aceasta se va plia

în jurul prăzii învelind-o complet.

1. Uloborus walckenaerius (Latreille, 1806) 3

VII. Theridiidae - este familia din care fac parte unii dintre cei mai

veninoși păianjeni ai lumii. Celebra ”văduvă neagră” face parte din acest

grup. La nivel mondial theridiidele sunt foarte bine reprezentate

numărând peste 2200 de specii atât solitare cât și coloniale. Acest grup

cuprinde mai bine de jumătate din speciile considerate sociale care

trăiesc în colonii de sute sau mii de indivizi. Membrii familiei se

recunosc după abdomenul adesea mare și globulos mai mult sau mai

puțin colorat cât și după pânza caracteristica pe care o construiesc.

1. Parasteatoda lunata (Clerck, 1757) 13

2. Cryptachaea riparia (Blackwall, 1834) 1

3. Parasteatoda tepidariorum (C.L.Koch, 1841) 18

4. Anelosimus pulchellus (Walckenaer, 1802) 6

5. Anelosimus vittatus (C.L.Koch, 1836) 1

6. Crustulina guttata (Wider, 1834) 1

7. Dipoena melanogaster (C.L.Koch, 1837) 1

8. Enoplognatha latimana (Hippa & Oksala 1982) 2

9. Enoplognatha ovata (Clerck, 1757) 3

10. Enoplognatha thoracica (Hahn, 1833) 1

11. Episinus truncatus (Latreille, 1809) 5

12. Neottiura bimaculata (Linnaeus, 1767) 1

289

13. Paidiscura pallens (Blackwall, 1834) 1

14. Simitidion simile (C.L.Koch, 1836) 2

15. Steatoda albomaculata (De Geer, 17780 5

16. Steatoda bipunctata (Linnaeus, 1758) 1

17. Steatoda castanea (Clerck, 1757) 1

18. Steatoda grossa (C.L.Koch, 1838) 9

19. Steatoda phalerata (Panzer, 1801) 1

20. Steatoda triangulosa (Walckenaer, 1802) 4

21. Heterotheridion nigrovariegatum (Simon, 1873) 1

22. Theridion pinastri (L.Koch, 1872) 7

23. Theridion cinereum Thorell,1875 13

24. Phylloneta sisyphia (Clerck, 1757) 1

VIII. Linyphiidae - este una dintre familiile cele mai numeroase de

păianjeni în România și în lume. În țara noastră 1/3 dintre speciile de

aranee aparțin acestui grup. În general cuprinde specii de mici

dimensiuni fără un colorit aparte. Identificarea lor este anvoioasă și se

face numai pe baza genitaliilor deoarece există foarte multe specii

asemănătoare morfologic.

1. Agyneta subtilis (O.P.-Cambridge, 1863) 28

2. Ceratinella brevipes (Westring, 1851) 1

3. Ceratinella brevis (Wider, 1834) 1

4. Cresmatoneta mutinensis (Canestrini, 1868) 1

5. Linyphia hortensis (Sundevall, 1830) 13

6. Linyphia triangularis (Clerck, 1757) 1

7. Neriene montana (Clerck, 1757) 1

8. Neriene peltata (Wider, 1834) 3

9. Pelecopsis radicicola (L.Koch, 1872) 1

10. Tapinocyba biscissa (O.P.-Cambridge, 1873) 1

11. Tiso vagans (Blackwall, 1834) 1

12. Trichoncus affinis (Kulczynski, 1894) 2

13. Walckenaeria capito (Westring, 1861) 1

IX. Tetragnathidae - sunt păianjeni de dimensiuni medii, cu chelicerele

bine dezvoltate și prevăzute cu numeroși denticuli. Își construiesc pânze

capcane care seamănă cu cele ale păianjenului cu cruce. Multe specii

prezintă picioarele anterioare foarte lungi.

1. Pachygnatha degeeri (Sundevall, 1830) 4

2. Tetragnatha extensa (Linnaeus, 1758) 6

3. Tetragnatha montana (Simon, 1874) 2

X. Araneidae – sunt poate cei mai cunoscuți păianjeni datorită

reprezentantului comun: ”păianjenul cu cruce”. Familia cuprinde deci

aranee care iși construiesc o pânză capcană spiralată cu ajutorul căreia iși

capturează prada.

1. Aculepeira ceropegia (Walckenaer, 1802) 1

2. Araneus angulatus (Clerck, 1757) 1

3. Araneus diadematus (Clerck, 1757) 14

4. Araneus quadratus (Clerck, 1757) 2

5. Araniella cucurbitina (Clerck, 1757) 1

6. Argiope bruennichi (Scopoli, 1772) 4

7. Cyclosa conica (Pallas, 1772) 13

8. Gibbaranea bituberculata (Walckenaer, 1802) 1

290

9. Hypsosinga heri (Hahn, 1831) 2

10. Hypsosinga sanguinea (C.L.Koch, 1844) 5

11. Larinioides cornutus (Clerck, 1757) 2

12. Mangora acalypha (Walckenaer, 1802) 5

13. Nuctenea umbratica (Clerck, 1757) 1

14. Singa hamata (Clerck, 1757) 1

XI. Lycosidae - sunt un grup de păianjeni care nu își construiesc pânză

capcană ci își vânează prada urmărind-o activ. De aici si-au căpătat

denumirea de ”păianjeni lup”. Practic sunt acele aranee care se observă

pe timpul zilei alergând rapid pe suprafața solului, a litierei. Interesant

este faptul că la aceste specii femela își poartă coconul atașat de

abdomen și îl expune în locuri însorite pentru a grăbii dezvoltarea

embrionară. După eclozare femela iși poartă progeniturile pe abdomen

cca. două săptămâni.

1. Aulonia albimana (Walckenaer, 1805) 3

2. Hogna radiata (Latreille, 1817) 4

3. Lycosa singoriensis (Laxmann, 1770) 1

4. Pardosa agrestis (Westring, 1861) 7

5. Pardosa agricola (Thorell, 1856) 1

6. Pardosa alacris (C.L.Koch, 1833) 12

7. Pardosa amentata (Clerck, 1757) 1

8. Pardosa hortensis (Thorell, 1872) 4

9. Pardosa lugubris (Walckenaer, 1802) 2

10. Pirata hygrophilus (Thorell, 1872) 1

11. Pirata knorri (Scopoli, 1763) 1

12. Trochosa robusta (Simon, 1876) 2

13. Trochosa spinipalpis (F.O.P.-Cambridge, 1895) 1

14. Trochosa terricola (Thorell, 1856) 1

XII. Pisauridae - un alt grup de păianjeni mari care nu își construiesc

pânza ci își capturează prada activ. Din acest grup fac parte păianjenii

pescari care pot pășii efectiv pe apă folosindu-se de tensiunea

superficială a acesteia. Aceștia așa cum le sugerează numele popular

capturează insecte acvatice, mormoloci sau chiar mici pești. Familia însă

cuprinde și specii terestre ce prezintă un comportament parental.

Femelele păzesc coconul tot timpul iar în momentul eclozării construiesc

în iarbă pânze similare unor corturi indiene sub care juvenilii sunt

protejati de prădători dar mai ales de intemperiile vremii.

1. Dolomedes fimbriatus (Clerck, 1757) 1

2. Pisaura mirabilis (Clerck, 1757) 30

XIII. Oxyopidae - păianjeni care vânează activ petrecându-și întreaga

viață pe plante, sau în litieră. Se recunosc după dispoziția particulară a

ochilor și după spinii puternici de pe picioare.

1. Oxyopes heterophthalmus (Latreille, 1804) 2

XIV. Zoridae - specii terestre ce nu construiesc pânză. Morfologic sunt

foarte asemenatoare și ca atare sunt greu de diferențiat chiar si după

aspectul genitaliilor.

1. Zora spinimana (Sundevall, 1833) 3

XV. Agelenidae – sunt specii comune în iarbă sau în crevasele stâncilor.

Se recunosc ușor după aspectul pânzei care întotdeauna este formată

dintr-o rețea deasă de fire țesute orizontal și conducând spre un adapost

central similar unui tub.

291

1. Agelena labyrinthica (Clerck, 1757) 7

XVI. Cybaeidae - În cazul speciei de la Timișoara putem spune că are o

biologie extrem de interesantă. Este singurul păianjen acvatic din

Europa. Practic întreaga viață a animalului se desfășoară sub un clopot

de pânză construit în vegetația submersă. Chiar dacă trăiește sub apă

respiră aer atmosferic pe care îl reține sub perii de pe abdomen. Se

hrănește cu insecte și crustacei acvatici. În Timișoara specia este comună

în special în amonte de zona centralei hidroelectrice.

1. Argyroneta aquatica (Clerck, 1757) 1

XVII. Dictynidae - păianjeni mici care construiesc pânza de formă

iregulară în apropierea solului sau în plantele mai inalte. Din această

familie face parte o specie foarte frecventă în Timișoara: Dictyna civica

care își construiește pânzele pe zidurile clădirilor pe care în acest fel le

murdărește. Din nefericire deocamdată nu există o soluție la această

problemă.

1. Dictyna arundinacea (Linnaeus, 1758) 15

2. Dictyna civica (Lucas, 1849) 46

3. Nigma walckenaeri (Roewer, 1951) 1

XVIII. Miturgidae – Este o familie de păianjeni nocturni care duc o

viață criptică (adică au tendința de a sta ascunși în habitate care îi

avantajează cromatic). Majoritatea speciilor se ascund (inclusiv ponta) în

adăposturi de panză saciforme amplasate în stratul ierbos. Filierele

posterioare sunt formate din două segmente cel distal fiind conic. Prima

pereche de picioare este mai lungă decât a doua. Rândul posterior de

ochi nu este mai lung decât cel anterior.

1. Cheiracanthium erraticum (Walckenaer, 1802) 2

2. Cheiracanthium mildei (L.Koch, 1864) 1

XIX. Anyphaenidae - se aseamănă cu Miturgidele ca aspect dar se

deosebesc prin faptul că prezintă un spiracul la nivel abdominal.

1. Anyphaena accentuata (Walckenaer, 1802) 9

XX. Liocranidae - păianjeni mici cu un colorit adesea închis. Se

întâlnesc adesea la nivelul solului în păduri sau pașuni în apropierea

furnicilor.

1. Agroeca dentigera (Kulczynski, 1913) 4

2. Phrurolithus festivus (C.L.Koch, 1835) 2

XXI. Clubionidae – Familia a avut o istorie taxonomica destul de

turbulentă. În prezent însă cuprinde doar acei păianjeni la care filierele

(formațiunile prin care este eliminată pânza) posterioare sunt alcătuite

numai din două segmente, cel posterior fiind scurt și rotunjit. Picioarele

sunt scurte iar perechea a II-a este mai lungă decât prima. Rândul

posterior de ochi este clar mai lung decat cel anterior.

1. Clubiona neglecta (O.P.-Cambridge, 1862) 1

2. Clubiona phragmitis (C.L.Koch, 1843) 2

XXII. Zodariidae - păianjeni tereștrii cu aspect de furnică și un colorit

închis. Se întâlnesc în apropierea mușuroaielor de furnici pe care le

prădeaza folosindu-se de diverse strategii. Partea interesantă este aceea

că sunt dependenți de prada lor. Experimente efectuate recent sugerează

că dezvoltarea lor este mult întârziată în condițiile unei diete formată din

alte insecte.

1. Zodarion germanicum (C.L.Koch, 1837) 3

XXIII. Sparassidae – păianjeni de dimensiuni medii sau mari care își

292

vânează prada activ. Trăiesc ascunși sub pietre, scoarță sau în straturile

profunde ale vegetației ierboase.

1. Micrommata virescens (Clerck, 1757) 4

XXIV. Philodromidae - Păianjeni cu picioarele lungi, în special cele

anterioare (I si II). Pe abdomen prezintă întotdeauna un desen lanceolat

ce contrastează cu coloritul de fond.

1. Philodromus aureolus (Clerck, 1757) 1

2. Philodromus collinus (C.L.Koch, 1835) 2

3. Philodromus dispar (Walckenaer, 1825) 1

4. Thanatus arenarius (L.Koch, 1872) 4

XXV. Thomisidae - denumiți și păianjeni crab datorită aspectului lor

caracteristic. Picioarele I si II sunt clar mai lungi decât III si IV. Ochii de

regulă sunt plasați pe structuri ușor înălțate la nivel cefalic. Se întâlnesc

atât în litieră sau stratul ierbos cât și pe flori. Speciile care viețuiesc în

inflorescențele florilor pot prezenta o homocromie variabilă întocmai

situatiei de la cameleoni (își modifică culoarea în funcție de cea a florii

pe care se află).

1. Misumena vatia (Clerck, 1757) 2

2. Ebrechtella tricuspidata (Fabricius, 1775) 2

3. Ozyptila praticola (C.L.Koch, 1837) 1

4. Pistius truncatus (Pallas, 1772) 1

5. Synema globosum (Fabricius, 1775) 4

6. Xysticus kochi (Thorell, 1872) 1

7. Xysticus ulmi (Hahn, 1832) 1

XXVI. Salticidae – păianjenii săritori. Sunt cele mai numeroase aranee

la nivel mondial cu peste 5000 de specii descrise. Se recunosc dupa

dispoziția specială a ochilor și după modul caracteristic de deplasare:

prin salturi. Dacă majoritatea araneelor au o acuitate vizuală slabă acest

grup cuprinde păianjeni care au o vedere excelentă. Cu excepția

adăposturilor de peste zi sau a coconului nu își țes pânze de tip capcană.

Obișnuiesc să vâneze activ bazându-se pe deplasarea rapidă prin salturi

și pe acuitatea vizuală excelentă.

1. Ballus chalybeius (Walckenaer, 1802) 4

2. Carrhotus xanthogramma (Latreille, 1819) 1

3. Evarcha arcuata (Clerck, 1757) 3

4. Evarcha falcata (Clerck, 1757) 2

5. Heliophanus cupreus (Walckenaer, 1802) 5

6. Heliophanus flavipes (Hahn, 1832) 1

7. Leptorchestes berolinensis (C.L.Koch, 1846) 3

8. Marpissa muscosa (Clerck, 1757) 1

9. Myrmarachne formicaria (De Geer, 1778) 1

10. Pellenes nigrociliatus (Simon, 1875) 2

11. Phlegra sp. 1

12. Pseudeuophrys lanigera (Simon, 1871) 1

13. Salticus scenicus (Clerck, 1757) 2

Total: Familii: 26; Genuri: 80; Specii: 118 Indivizi: 463

Din punct de vedere zoogeografic majoritatea speciilor identificate în Timișoara sunt

palearctice (adică larg răspândite în zona Eurasiatica): 67 de specii. Cu o pondere asemanatoare

293

(20 la 22) sunt reprezentate speciile Europene și cele holarctice (adică cu o răspândire boreală:

atât în Eurasia cât și în America de Nord).

Cel mai slab reprezentate sunt speciile cosmopolite (cu răspândire mondială): doar 6 specii,

respectiv cele distribuite local: central europene: 2 specii și european-mediteraneene: o specie.

0

10

20

30

40

50

60

70

80

Eur

opean

Hola

rctic

Cosm

opolit

an

Palea

rctic

Cent

ral E

urope

Eur

opean

Med

itera

nean

Fig. 114 - Reprezentarea grafică a distribuției zoogeografice a speciilor de aranee găsite în cele

15 locații din Timișoara

Alte specii de nevertebrate colectate și identificate până la data prezentului raport:

Oryctes nasicornis Linnaeus 1758 - nasicorn

Încadrare sistematică:

Ordinul Coleoptera

Familia Dynastinae

Caractere de identificare și departajare

Identificarea speciei: Specie de dimensiuni mari, corpul de culoare brun închis lucios cu o

formațiune chitinoasă cu aspect de corn pe cap. La masculi formațiunea caracteristică de pe cap

este de mari dimensiuni pe când la femele aceasta este mult redusă. Dimorfismul sexual însă

variază in funcție de gradul de dezvoltare al insectelor. Astfel masculii mici pot fi asemănători cu

femelele.

Posibile confuzii: Nu poate fi confundată cu alte specii.

Biologia, ecologia și situația speciei: Specia a fost semnalată din zona de stepă până în

cea montană (etajul coniferelor). Larvele se dezvoltă în locuri bogate în materii organice în stare

de descompunere și mult mai rar în lemn putred.

Caracterele biologice

Activitate: Adulții pot fi observați mai ales după lăsarea serii fiind crepusculari și nocturni.

În zona Timișoarei adulții reproducători pot fi observați în special în lunile iunie-iulie.

Reproducere: Specia se dezvoltă în lemnul stejarului, castanului, fagului, nucului, ulmului,

frasinului. Femela depune ouăle cate 2-3 în crăpăturile sau rănile scoarței. După circa 14 zile

apare larva, care inițial se hrănește cu scoarța, iar mai apoi pătrunde în lemn.

Amenințări prezente și potențiale

294

Statutul speciei în România: Nu este listată în listele roșii ale nevertebratelor din

România.

Pe plan european:

Nu apare în nici o directivă europeană.

Descrierea stării de conservare

Starea populației, amenințările potențiale:

Populația este stabilă la nivel local, național și mondial

Distribuția speciei în Municipiul Timișoara: A fost observată în diferite cartiere ale

municipiului Timișoara.

Melolontha melolontha Linnaeus 1758 - cărăbușul de mai.


Ordinul Coleoptera

Familia Melolonthidae

Caractere de identificare și departajare:

Una dintre cele mai comune specii de cărăbuș, se recunoaște după pubescența pigidiului

care are peri ridicați numai pe marginea laterală. Coloritul corpului este brun, scutelul este

lucuis, cu puncte puternice, rare, grupate în zona anterioară.

În România este de găsit în toate zonele țării. Lipsește din etajul alpin și subalpin.

Prezența s-a depinde de vegetația lemnoasă fiind o specie care consumă în stare adultă frunzele

multor specii de arbori. Preferă frunzele speciilor de tei, stejari și mesteacăn. Cu toate acestea au

fost observați hrănindu-se și cu frunzele altor specii de arbori sau arbuști.

Zborul adulților este înregistrat în perioada mai-iunie. Primele insecte care apar sunt în

general masculii, femelele făcându-și apariție ceva mai târziu. Ultimele exemplare ce pot fi

capturate uneori chiar și în iulie sunt de regulă femele.

Larvele trăiesc in soluri timp re 3-4 ani unde consumă rădăcinile plantelor ierboase.

În sezonul cald acestea se întâlnesc îngropate la 10-20cm iar în anotimpul rece pot ajunge

chiar la 200cm adâncime.


România

Pe plan european:





Distribuția speciei în Municipiul Timișoara: A fost observată în corpul Pădurea Verde

ca de altfel în toate parcurile și zonele rezidențiale ale municipiului.

Cetonia aurata (Linnaeus 1758)


Ordinul Coleoptera

Familia Cetoniidae

Caractere de identificare și departajare. Specie ce ajunge la circa 20mm lungime cu corpul

robust, greoi, astfel încât în timpul zborului insecta face un zgomot puternic. Coloritul este verde

metalizat dar pot fi observate adesea și exemplare de arămii, aurii, albastre-violet. Întotdeauna

însă coloritul are irizații metalice si benzi mici sau puncte albe la nivelul elitrelor.

Scutelumul are forma distinctă a literei V.

În ciuda zborului zgomotos, specia este capabilă să atingă viteze mari de deplasare.

295

Adulții ce pot fi observați în perioada mai-iunie (în special) se hrănesc cu polen și nectar și

adesea pot fi văzuți în număr mare în special pe florile de soc (Sambucus sp.). dar și pe alte

specii de plante.

Larvele au corpul adesea curbat în forma literei C, capul și picioarele extrem de mici.

Acestea pot fi colectate în locuri cu compost, lemn putred.

Ciclul biologic al speciei este de 2 ani.

Din punct de vedere ecologic specia are rolul de a grăbii procesul de descompunere a

substanțelor organice din sol (larvele sunt detritofage). Adulții pe de altă parte acționează ca și

polenizatori ai unor specii de plante.


România

Pe plan european:





Distribuția speciei în Municipiul Timișoara: A fost observată în special în corpul

Pădurea Verde și parcul Botanic și mai puțin în restul parcurilor și în zonele rezidențiale ale

municipiului.

Coccinella septempunctata Linnaeus 1758 – buburuza


Ordinul Coleoptera

Familia Coccinellidae

Caractere de identificare și departajare. O specie inconfundabilă datorită aspectului și

coloritului caracteristic. Astfel capul și toracele sunt negre cu puncte albe iar elitrele sunt roșii cu

șapte puncte negre după cum sugerează însăși denumirea științifică ”septempunctata = cu șapte

puncte”. Adulții au dimensiuni de 7,5-10mm. Coloritul roșu aprins al elitrelor are rolul de

avertizare (în lumea animală coloritul aprins, strident, avertizează asupra faptului că specia este

periculoasă sau otrăvitoare).

Din punct de vedere ecologic specia este extrem de versatilă putând fi întâlnită în multe

habitate. Singura condiție este prezența afidelor cu care de altfel se hrănește atât adultul cât și

larva.

Pe considerentul că specia este extrem de utilă în combaterea biologică a afidelor, specia a

fost introdusă în America de Nord.


România Totuși având în vedere faptul că în unele zone ale Europei se înregistrează o scădere a

populației acesteia ca urmare a competiției cu alte specii non-native se recomandă o monitorizare

mai atentă a speciei.

Pe plan european:


Descrierea stării de conservare. Speciile non-native de buburuze sunt o amenințare la

adresa speciei. De asemenea la nivel local stropirile cu insecticide sunt un factor major care duce

la diminuarea locală a numărului de indivizi ai speciei.


Nu avem încă date suficiente pentru a putea trage o concluzie la nivel local. Totuși la nivel

European semnalele sunt relativ alarmante, specia devenind rară în unele zone.

Distribuția speciei în Municipiul Timișoara: Pe raza întregului municipiu.

296

Ordinul Lepidoptera

Familia. Nyphalidae

Aglaias io (Linnaeus 1758)


Este un fluture de zi cu o anvergură a aripilor de 50-55mm. Coloritul aripilor este roșu-

ruginiu ci pete distinctive rotunde ce au aspectul unor ochi și rol de apărare (în mod normal un

prădător care se știe privit nu atacă deoarece nu are elementul surpriză de partea sa).

Specia nu poate fi confundată cu altele datorită coloritului și desenelor caracteristice.

Ecologie.

Este întâlnită în păduri, pășuni, parcuri și grădini de la câmpie până în zona montană.

Putem spune deci că este o specie comună. Adulții hibernează în locuri ferite de vânt și ploi. Iar

primăvara devreme, odată cu încălzirea vremii încep să apară pentru a-și depune ponta. Numărul

de ouă poate ajunge chiar și la 400. Acestea sunt depuse pe frunze de urzică (Urtica sp.) sau

hamei (Humulus lupulus). Larvele consumând mari cantități de frunze de urzică sau hamei

intervin în controlul acestor plante. Spre deosebire de ele, adulții consumă nectarul multor specii

de plante. Prin aceasta au un rol important în polenizarea speciilor respective.


România.

Pe plan european:


Descrierea stării de conservare. Populațiile par a fi stabile pe întreg teritoriul de distribuție

al speciei.


La nivel local specia poate fi afectată de stropirile cu insecticide efectuate atât de

autoritățile locale cât și de micii proprietari de terenuri și grădini.

Distribuția speciei în Municipiul Timișoara: Poate fi observat de primăvara devreme

până în ultimele zile călduroase de toamnă pe raza întregului municipiu.

Vespula germanica (Fabricius 1793) – viespea

Încadrare taxonomică:

Ordinul Hymenoptera

Familia Vespidae

Caractere de identificare și departajare. Specie de până în 13mm lungime cu corpul zvelt

negru cu galben.

Se poate confunda cu viespea comuna (Vespa vulgaris) de care însă se diferențiază după

desenul de pe cap. La V. germanica capul văzut frontal are trei puncte negre clar delimitate. La

V. vulgaris acestea sunt unite cu marginile negre aflate dorsal formând deci un desen cu totul

diferit.

Specia este una socială, trăind în colonii ce pot număra până la 3000 de indivizi. Cuibul

este amplasat întotdeauna aproape de sol și este construit din materiale vegetale amestecate cu

salivă (un tip de hârtie). Acesta este atașat pe plante prin intermediul unui pețiol. Celulele ce

alcătuiesc cuibul unt deschise.

La baza coloniei stă o matcă (regina) care de altfel începe construcția cuibului singură. Pe

măsură ce larvele ecluzează și noi indivizi i se adaugă colonia crește treptat în dimensiune și

număr de indivizi.

Fiecare colonie de obicei are o durată de viață de un an. În condițiile unui climat mai blând

însă coloniile pot supraviețui mai mult timp.

Larvele sunt hrănite cu alte nevertebrate întrucât au nevoie de proteine pentru a se

dezvolta. Adulții în schimb se hrănesc cu nectar și sucul dulce al diferitelor fructe.

297


România.

Pe plan european:

Nu apare în nici o directivă europeană. În unele zone este considerată un dăunător deoarece

atacă (se hrănește) fructele coapte.

Descrierea stării de conservare. Populațiile par a fi stabile pe întreg teritoriul de distribuție

al speciei.


La nivel local specia poate fi afectată de stropirile cu insecticide, de pășunatul intensiv care

poate distruge cuiburile din vegetația ierboasă, sau de arderea vegetației uscate de pe pășuni

(vara si toamna).

Distribuția speciei în Municipiul Timișoara: Poate fi observată de primăvara devreme

până în ultimele zile călduroase de toamnă pe raza întregului municipiu Timișoara.

Vespa crabro Linnaeus 1758 – bărzăune, gărgăune

Încadrare taxonomică:

Ordinul Hymenoptera

Familia Vespidae

Caractere de identificare și departajare. Este o specie inconfundabilă după dimensiunile

sale impresionante. Un adult ajunge la o lungime de 40-50mm. De regulă cele mai mari sunt

mătcile pe când masculii și femelele lucrătoare sunt mai mici. Coloritul este tipic pentru viespii:

galben cu negru dar desenul este caracteristic. Ca toate viespile și indivizii acestei specii sunt

dotați cu ac veninos. Veninul este puternic iar înțepătura dureroasă.

Nu poate fi confundată cu alte specii de viespi datorită dimensiunilor mari ale adulților.

Specia este socială trăind în cuiburi construite din material vegetal amestecat cu salivă.

Cuiburile sunt construite de regula în scorburile copacilor. Au fost semnalate însă și situații în

care ele sunt construite în podurile caselor.

Adulții au activitate diurnă și se hrănesc cu nectar și substanțe dulci pe care le găsesc în

special în fructe. Larvele sunt hrănite cu proteine animale. Ca atare o parte din adulții coloniei

vor fi în permanentă căutare de insecte sau alte nevertebrate terestre.

Colonia pornește de la un singur reprezentant: matca și crește treptat ca dimensiune și

număr de indivizi spre vară.


România.

Pe plan european:

În unele țări din Europa (Germania) specia este protejată deoarece în trecut a fost aproape

exterminată. Dimpotrivă în altele precum Australia unde a fost introdusă) aceasta este o specie

invazivă.

Descrierea stării de conservare. Populațiile par a fi stabile pe teritoriul României și pare a-

și reveni chiar și în țările unde în trecut specia era pe cale de dispariție.


La nivel local specia poate fi afectată de stropirile cu insecticide, de distrugerea habitatului

prin tăierea arborilor scorburoși sau prin activitățile de distrugere a cuiburilor care se instalează

în podurile caselor particulare.

Distribuția speciei în Municipiul Timișoara: Poate fi observată ocazional în zonele

rezidențiale precum și în Pădurea Verde și Parcul Botanic.

298

Mantis religiosa (Linnaeus 1758) – călugăriță


Ordinul Dictyoptera

Familia Mantidae

Caractere de identificare și departajare. Specie de mari dimensiuni inconfundabilă prin

aspect și colorit. Capul este mic și triunghiular, înzestrat cu ochi compuși mari. Articulația

capului la torace este extrem de mobilă astfel încât câmpul vizual al speciei este extrem de larg.

Toracele este îngust și prevăzut cu picioare lungi, prima pereche fiind adaptată pentru capturarea

prăzii. Abdomenul este voluminos, și alungit. Majoritatea indivizilor sunt de culoare verde

uniformă dar există si indivizi galbeni sau maronii. Coloritul criptic asigură speciei un bun

camuflaj pe care îl folosește atât în scop defensiv cât și pentru a se apropia de pradă.

Specia se întâlnește în zone deschise, precum pășuni, câmpuri agricole, grădini, parcuri.

Atât adulții cât și juvenilii sunt diurni si prădători consumând de regulă alte nevertebrate sau

chiar indivizi ai propriei specii (canibalism).


România.

Descrierea stării de conservare. Populațiile par a fi stabile atât la nivelul țării noastre cât

și la nivel European.


Dimensiunea populației nu poate fi estimată din prezentul studiu.

La nivel local specia poate fi afectată de stropirile cu insecticide precum și de arderea

miriștilor sau a pajiștilor.

Distribuția speciei în Municipiul Timișoara: A fost observată în Cimitirul Evreiesc.

3.5.5. Legislație În prezent speciile din Europa și respectiv din România în funcție de situația lor la nivel local

sunt protejate de una sau mai multe convenții, legi sau ordonanțe de urgență. Dintre acestea

menționăm: Convenţia de la Berna, privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor

naturale din Europa (1979)

Legea 13/1993, prin care România a aderat la Convenția privind conservarea vieții sălbatice

și a habitatelor naturale din Europa (Convenția de la Berna)

Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,

conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice. Are ca scop aplicarea în

legislația națională a Directivelor Consiliului Europei 92/43/EEC si 79/409/EEC. În Anexa III a

Ordonanței sunt menționate speciile pentru conservarea cărora este necesară desemnarea unor

arii speciale de conservare.

Dintre speciile de mamifere mici și nevertebrate (araneae) identificate în decursul celor două luni

de investigații pe raza celor 15 zone studiate, niciuna nu se regăsește pe listele de specii protejate

conform OUG 57/2007. Ca atare nu se impun măsuri speciale de protecție a acestora întrucât au

un statut de conservare favorabil chiar în condițiile date.

Totuși în Timișoara sunt prezente unele specii care se regăsesc în Apendixul III al convenției de

la Berna. Este vorba de speciile de chițcani (Insectivora): Sorex araneus Linnaeus 1758, Sorex

minutus Linnaeus 1766, Crocidura leucodon Hermann, 1780 și Crocidura suaveolens (Pallas

1811).

De asemenea trebuie menționat că deși nici o specie de păianjen nu se regăsește pe vreo listă

roșie sau în vreun act oficial parafat de România. unele specii se regăsesc pe listele roșii ale

nevertebratelor unor tări precum Olanda, Germania sau Austria (Franc 2000). Totuși nu putem

299

exclude și studiile ce afirmă că raritatea în rândul araneelor are adesea drept cauză erorile de

colectare, lipsa de informații despre fenologia și biologia specilor (Scharff et al. 2003).

3.5.6. Discuții Evident nu avem pretenția că acest studiu ar fi unul complet. Dimpotrivă credem că el trebuie

dezvoltat în continuare pe o perioadă mai lungă de timp întrucât datele deja obținute tind sa

indice o biodiversitate mult mai ridicată în zona urbană și periurbană a Timișoarei. Faptul că am

reușit să descoperim o specie nouă pentru fauna României într-un timp atât de scurt tinde sa

întărească convingerile noastre în acest sens.

3.5.7. Concluzii și recomandări

În ceea ce privește fauna de mamifere mici aceasta este bine reprezentată fiind comparabilă ca

număr de specii cu cea prezentă în zonele limitrofe ale Timișoarei (Duma 2010).

Recomandările pe care le putem da țin de observațiile făcute asupra hrănitorilor pentru rozătoare

puse în parcurile urbei. Putem spune ca deși în proporție de 92% sunt bine amplasate în teren, nu

sunt alimentate constant cu rodencide ceea ce face ca utilitatea lor sa fie redusă. Pe toată

perioada studiată hrănitorile din parcurile: Botanic, Civic și Catedralei nu au fost alimentate cu

momelile specifice.

De asemenea unele modele par a fi potențial periculoase

(vezi foto jos) deoarece prezintă deschideri largi ce nu

îngrădesc accesul altor specii de animale la sursele de

hrană otrăvită. Potențial vizate ar fi passeriformele din

parcuri. Deci momelile care eventual se pun în aceste

hrănitori trebuie să fie foarte specifice pentru a nu produce

daune colaterale în rândul speciilor native de păsări.

În cazul speciilor de insectivore (chițcani) protejate conform convenției de la Berna ar trebui

gestionată mai bine problema numeroaselor animale fără stăpân care circulă în oraș (pisici și

câini). Deși în mod normal prădătorii tereștrii sunt prezenți și în condiții naturale totuși în mediul

urban și periurban numărul acestora este cu mult peste cel optim, prezent în condiții naturale.

Astfel aceste animale actionează ca prădători eficienti ai speciilor de chițcani (capturându-i fără

a-i și consuma).

300

Fig. 115 - Diverse imagini cu ”capcane-hrănitori” pentru rozătoare amplasate de SC Deraton în

parcurile din Timișoara și un observator verificand starea acestora și urme ale folosirii acestora

de către speciile genului Rattus sp. și Mus sp.

3.5. PPrr eezzennttaarreeaa l rreezzuullttaatteeloor rpprr ... CONTINUT...

Documents

Transcript of 3.5. PPrr eezzennttaarreeaa l rreezzuullttaatteeloor rpprr ... CONTINUT...