3 roman

UNIVERSITATEA GEORGE BARITIU DIN BRASOV - FACULTATEA DE DREPTDREPT ROMAN

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3

Unitatea de învăţăre 3 - Persoanele

Denumirea sectiunilor pag. Capacitatea juridică pag. Sclavia pag.Oamenii liberi pag.Familia romană pag.Căsătoria pag.Adopţiunea şi legitimarea pag.Tutela şi curatela pag.Rezumat pag.Bibliografia unitatii pag.

Dupa studierea Unitatii 3, va fi capabil să:

- cunoască noţiunea de persoană ca subiect de drept şi capacitatea juridică, - cunoască situaţia juridică a sclavului şi a oamenilor liberi,- fie familiarizat cu noţiunile despre instituţiile căsătoriei, adopţiei, tutelei şi curatelei în dreptul roman şi importanţa acestora.

1.1.Capacitatea juridică

Notiunea de persoana si de capacitate

Se numeşte pesoană orice fiinţă capabilă să fie subiect de drept adică să aibă drepturi şi obligaţii. Dreptul roman nu a recunoscut tuturor oamenilor calitatea de persoană, sclavii şi străinii la început nefiind consideraţi persoane. Pentru ca cineva să poată să fie parte într-un raport juridic trebuie să aibă capacitate juridică (personalitate) – „caput”.

Prin caput romanii înţelegeau aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii. O personalitate completă presupunea întrunirea cumulativă a trei elemente: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis) şi calitatea de şef al unei familii agnatice sau cel puţin de membru al unei asemenea familii (status familiae). Orice schimbare ce ar modifica acest caput se numeşte „capitis deminutio”.


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3Personalitatea incepe odată cu naşterea şi se termină odata cu moarte cu unele

excepţii. Astfel, în ceea ce priveşte începutul personalităţii momentul poate fi plasat înaintea naşterii potrivit principiului: copilul conceput se socoteşte ca nascut decâteori aceasta este în interesul său.

În legătură cu sfârşitul personalităţii există două excepţii:

- personalitatea defunctului este prelungită în interesul moştenitorilor până la acceptarea succesiunii conform principiului: moştenirea cât timp n-a fost acceptată susţine persoana defunctului;

- în cazul cetăţenului roman mort în captivitate, pentru a se evita consecinţele morţii sale ca sclav, în special nulitatea testamentului, se socotea că ar fi murit în momentul în care a căzut prizonier.

Clasificarea fundamentară a oamenilor este în liberi şi sclavi, adică oameni investiţi cu personalitate juridică şi oameni fără personalitate juridică.

1.2. Sclavia.

Generalităţi

Sclavia constituie o instituţie importantă a dreptului roman datorită faptului că statul roman a fost de la origini şi până la sfârşit un stat sclavagist. La început sclavia avea un caracter patriarhal, sclavii fiind puţini la număr şi trăind în sânul familiei romane camembrii inferiori ai acesteia. Relaţiile apropiate între stăpân şi sclav se datorează faptului că în această perioadă sclavii proveneau în special din prizonierii de război luaţi de la popoarele italice vecine cu care romanii se înrudeau. După secolul al II-lea î.e.n. (după victoria asupra Cartaginei), sclavii au devenit foarte numeroşi, ei provenind din rândul unor popoare foarte diferite de romani. În epoca clasică cei mai mulţi sclavi trăiau în afara casei stăpânului (sclavii rurali) şi munceau în grupuri pe marile domenii.

A. IZVOARELE SCLAVIEI

Sclavia avea mai multe izvoare:

1. războiul – a constituit principalul izvor al sclaviei pâna spre sfârşitul epocii clasice. Duşmanii învinşi şi făcuţi prizonieri devin sclavi ai statului roman cari îi vinde particularilor prin intermediul unor magistraţi.

2. naşterea – copilul se năştea sclav dacă în momentul naşterii sale mama era sclavă.

3. fapte pedepsite cu pierdera libertăţii – în vechiul drept roman erau vânduţi ca sclavi în străinătate (trans Tiberim) debitorii insolvabili, dezertorii hoţul prin în flagrant delict de furt şi copilul vândut de tatăl său; în dreptul clasic deveneau sclavi cei care cu rea credinţă se lăsau vânduţi ca sclavi pentru a împărţii apoi cu vânzătorul preţul vânzării, femeia liberă care întreţinea relaţii cu sclavul altuia contrar voinţei stăpânului acestuia şi cei condamnaţi la muncă silnică în mine; în epoca postclasică, în caz de ingratitudine a celui liberat din sclavie, acesta poate redevenii sclav în baza unei sentinţe a magistratului.

B. SITUAŢIA JURIDICĂ A SCLAVULUI

Instituţia sclaviei în dreptul roman se rezumă la două idei:


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3a. puterea spăpânului asupra sclavului la început absolută, a suferit cu timpul limitări progresive;

- considerat ca un obiect al patrimoniului său, stăpânul exercita o putere absolută asupra sclavului, putând să-l vândă, să-l doneze sau să-l omoare. Copiii sclavei aparţin stăpânului, acesta putând să-i vândă separat de părinţi. În epoca clasică puterea stăpânului asupra sclavului a suferit o serie de limitări. În timpul lui Iustinian s-a interzis despărţirea de mamă a copiilor ei sclavi.

b. sclavul, la început un simplu lucru a dobândit treptat o personalitate restânsă;

- sclavul nefiind considerat o persoană, nu putea să încheie un act juridic şi nici să apară în justiţie ca reclamant sau ca pârât. Sclavul nu avea patrimoniu, nu putea să lase testament (cu excepţia sclavilor publici) şi nu putea să încheie o căsătorie, uniunile sclavilor fiind privite ca simple stări de fapt (contubernium)fără consecinţe juridice.

- sclavul nu putea avea un patrimoniu propriu şi nu pute dobândii nimic pentru sine, dar cu probarea stăpânului sau putea stăpânii anumite bunuri încredinţate de acesta cu titlu de peculium. Aceste bunuri constau din bani, mobile, imobile şi chiar alţi sclavi, însă acestea se aflau numai în folosinţa sclavului, proprietatea lor fiind deţinută de stăpânul de sclavi care le putea înstrăina oricând. Acest peculiuera destinat ca sclavul să poată exercita o activitate comercială care să-l sporească şi implicit să crească averea stăpânului de sclavi. Stăpânul îl explata pe sclav până la bătrâneţe, după care putea dispune dezrobirea sclavului în schimbul peculiului agonisit prin munca de o viaţă, deoarece bunurile obţinute de sclav se întorcea la stăpân, el neputând lăsa moştenire familiei sale nimic din ce agonisise.

1.3. Oamenii liberiNumai oamenii liberi erau consideraţi persoane în dreptul roman, adică aveau „caput”.

La început libertatea se confunda cu cetăţenia, însă cu timpul romanii au admis că o persoană poate fii om liber, fără a fii în acelaşi timp şi cetăţean.

Oamenii liberi se clasifică în patru categorii:

a) ingenui – cuprind cetăţeni şi necetăţeni, aceştia din urmă fiind latini şi peregrini; ingenuii erau oameni liberi case s-au născut din părinţi liberi sau care s-au născut liberi din părinţi dezrobiţi la sfârşitul republicii.

b) dezrobiţii – erau oameni liberi care fuseseră sclavi; cuprindeau cetăţeni şi necetăţeni.

c) oameni liberi cu o condiţie juridică specială.

d) semiliberi (colonii).

1. CETĂŢENII

Calitatea de cetăţean se dobândea prin:

a) naştere – copilul care se naşte din părinţi cetăţeni romani avea şi el calitatea de cetăţean; în cazul căsătorie copilul urma situaţia juridică a tatălui în momentul concepţiei, iar în cazul concubinajului, situaţia juridică a mamei din momentul naşterii.

b) beneficiul legii – străinului care îndeplinea condiţiile cerute de lege i se recunoştea calitatea de cetăţean.


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3c) naturalizare – fie individual, fie colectiv, străinii puteau primii cetăţenia

romană printr-o lege dată de poporul roman sau un delegat al său.

d)dezrobire – sclavul dezrobit căpăta condiţia juridică a stăpânului său, astfel acesta devenea cetăţean roman dacă stăpînul său fusese cetăţean roman.

e) adopţiune – persoana adoptată dobândea cetăţenia romană dacă cel care o adopta era cetăţean.

Drepturile cetăţenilor romani

Cetăţenii romani se bucurau de următoarele drepturi:

- ius commercii – este dreptul de a încheia acte juridice conform dreptului civil.

- ius connubii – dreptul de a încheia o căsătorie valabilă.

- ius militiae – dreptul de a fi soldat în armata romană.

- ius suffraggi – dreptul de a alege.

- ius honorum – dreptul de a fii ales megistrat.

Pierderea cetăţeniei

Cetăţenia se pierdea în următoarele cazuri:

a) prin pierderea libertăţii;

b) prin renunţare ca urmare a stabilirii într-o cetate străină şi a dobândirii prin naturalizare a cetăţeniei altui stat, romanii neadmiţând dubla cetăţenie.

c) Când o persoană suferea pedeapsa exilului.

d) Când cetăţeanul roman care a comis un delict împotriva unui stat străin era predat statului ofensat, iar statul respectiv refuza să-l primească.

2. LATINII

Categorie intermediară între cetăţeni şi peregrini, latinii, erau de patru feluri:

a) latini veteres- vechii locuitori ai Latiumului, rude de sânge ale romanilor,dar şi ai coloniilor fondate înainte de anul 268 î.e.n.,se bucurau de ius commercii, ius connubii şi ius suffragii.

b) latini coloniari- locuitorii coloniilor romane fondate după 268 î.e.n. aveau numai ius commercii.

c) latini fictivi – locuitorii provinciilor care fie individual, fie colectiv primeau condiţia juridică a latinilor coloniari.

d) latini iuniani – categorie inferioară de dezrobiţi care aveau un ius commercii limitat, neputând dispune de bunurile lor „mortis causa”.

3. PEREGRINII

Peregrinii sunt străinii care au relaţii cu statul roman şi a căror situaţie juridică a fost recunoscută şi ocrotită de către acesta. Peregrinii erau locuitori liberi ai statului roman care nu erau nici cetăţeni nici latini. Existau două categorii de peregrini: peregrinii obişnuiţi – sunt străinii a căror cetate n-a fost desfiinţată şi care-şi exercită în cetate dreptul lor naţional în măsura în care nu contravine dreptului roman şi peregrinii deditici - categorie


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3inferioară de peregrini, sunt străinii învinşi care s-au predat şi a căror cetate a fost desfiinţată.

4. DEZROBIŢII

Dezrobirea (“manumissio” sau „datio libertatis”) este actul prin care stăpânul renunţă la dreptul său asupra sclavului pe care-l transformă într-un om liber. Dezrobitul capătă „status civitatis” al fostului stăpân, respective devenea după caz cetăţean latin sau peregrin.

Dezrobirea se făcea numai printr-una din cele trei forme solemne: vindicta, censu şi testamento.

a) vindicta – constă într-o declaraţie solemnă făcută de stăpân în faţa magistratului, (vreau ca acest sclav să fie liber), urmată de atingerea sclavului cu o nuia şi declaraţia ratificată de magistrat prin cuvântul „addico”.

b) censu – cu ocazia recensământului care avea loc odată la cinci ani, dacă stăpânul înscria sclavul în registrul de recensământ în partea rezervată oamenilor liberi, sclavul devenea om liber.

c) testamento – dezrobirea prin testament putea fi făcută direct sau indirect. În primul caz sclavul devine liber dacă testamentul este valabil şi dacă moştenirea este acceptată de către erede. În al doilea caz stăpânul îl insărcinează pe moştenitorul său să dezrobească un anumit sclav. Acesta este dezrobit printr-un act “inter vivos” de moştenitor care devine patronul sclavului dezrobit.

Condiţia juridică a dezrobiţilor

Deşi este om liber, dezrobitul continuă să fie legat de fostul său stăpân. Obligaţiile dezrobiţilor faţă de patronii lor, foştii stăpâni, alcătuiesc ceea ce s-a numit “iura patronatus” şi constau în : bona, obsequium şi operae.

- bona – constă în dreptul patronului de a dispune de averea dezrobitului când murea fără moştenitori legali.

- obsequium – reprezintă respectul datorat patronului, respect care atrage o serie de consecinţe juridice cum ar fi interdicţia de a intenta fără autorizaţia magistratului o acţiune în justiţie contra patronului.

- operae- sunt serviciile datorate de dezrobit patronului său. Aceste servicii sunt: “operae officials” – servicii obişnuite pe care le presta oricine, neevaluabile în bani şi “operae fabriles” – acestea cereau calificare din partea dezrobitului şi aveau o valoare economică.

5. OAMENII LIBERI CU CONDIŢIE JURIDICĂ SPECIALĂ

Reprezintă o categorie intermediară de oameni care în drept îşi păstrau libertatea şi chiar cetăţenia, în timp ce în fapt aveau o situaţie de cvasisclavie. Intrau în această categorie:

- persoanele in mancipio – erau fii de familii vânduţi de părinţii lor pentru câştig, fii de familie delicvenţi ce fuseseră abandonaţi de pater familias al lor în mâinile victimei delictului pentru ca acesta să-şi exercite dreptul de răzbunare;


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3- addicti – erau acei debitori insolvabili care erau atribuiţi creditorilor lor şi munceau o perioadă pentru creditor în contul datoriei;

- auctaroti – erau oameni liberi care se angajau faţă de un antreprenor de spectacole publice să lupte ca gladiatori;

- redempti – erau persoanele răscumpărate de la duşmani şi care rămâneau în proprietatea celui care i-a răscumpărat până la achitarea datoriei dar nu mai mult de cinci ani.

6. OAMENI SEMILIBERI (COLONII)

La origine, colonul era un arendaş. Contractul de arendare se numea colonat. Primii coloni au fost colonii voluntari – oameni liberi care de bună voie arendau o bucată de pământ, putând să renunţe sau să reînnoiască contractul de arendă. Colonii involuntari erau prizonierii de război atribuiţi spre sfârşitul sec. II e.n. marilor proprietari. Colonii liberi au fost alipiţi solului printr-o lege stabilită de străbuni dată între 244-332 e.n. şi au devenit sclavii pământului (servi terrae).

Colonul este o persoană în sensul juridic al cuvântului: are dreptul să încheie o căsătorie valabilă, să fie proprietar, să încheie acte juridice, să lase averea sa moştenire. Restricţiile libertăţii colonului constau în imposibilitatea părăsirii terenului şi în dreptul de corecţie al proprietarului asupra colonului.

Testul de autoevaluare nr. 1 – scrieti răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Izoarele sclaviei



1.4. Familia romanăCuvântul “familia” are în dreptul roman mai multe sensuri: un prim sens identic cu

termenul modern de familie, desemnează un grup de rude; intr-un alt sens propriu numai dreptului roman desemnează persoanele şi bunurile supuse puterii lui „pater familias”. La inceput el exercita o putere nelimitată asupra soţiei, copiilor şi lucrurilor desemnată prin cuvântul „manus”. Mai târziu manus s-a numit numai puterea asupra soţiei; patria potestas este puterea asupra copiilor; dominica potestas este puterea asupra sclavilor; dominium este puterea asupra lucrurilor. Pater familias reprezintă şeful (şi nu tatăl) familiei. El este “sui iuris” , adică nu se găseşte sub puterea cuiva. Persoanele care se găsesc sub puterea sa se numesc “alienii iuris”(soţia, copiii, nepoţii din fii). La moartea lui pater familias, soţia şi copiii săi deveneau sui iuris.

Rudenia

Rudenia este de trei feluri: agnaţiunea, gentiliatea şi cognaţiunea.

1. agnaţiunea – este rudenia în linie masculină care uneşte pe toţi cei care sunt, au fost sau ar fi putut să fie sub puterea aceluiaşi pater familias. Agnaţiunea, rudenia civilă, este cea mai importanta forma de rudenie, singura care produce efecte juridice în epoca veche. Principalul effect juridic îl constituia dreptul la succesiune.

2. gentilitatea – este o formă a rudeniei civile care uneşte în linie masculină pe toţi membrii aceleiaşi ginţi care nu pot dovedii cu certitudine că se trag din acelaşi pater familias deşii există unele indicii în acest sens. În lipsa agnaţilor, gentilii se moştenesc între ei.

3. cognaţiunea – este rudenia de sânge sau legătura dintre toţi cei care au un autor comun, indifferent de linia masculină sau feminină. Este înrudirea în sens modern. Aceasta s-a impus în timpul lui Iustinian când a fost modificată baza sistemului ereditar roman, înlocuindu-se rudenia civilă (agnaţiunea) cu rudenia de sânge (cognaţiunea).

Puterea părintească (patria potestas)

Patria potestas este puterea pe care o exercită pater familias asupra descendenţilor săi. Principalelel caractere ale puterii părinteşti constau în faptul că era perpetuă, adică se menţinea oricare ar fi fos vârsta descendenţilor şi nelimitată (pater familias avea dreptul de viaţă şi de moarte şi dreptul de a-l vinde pe cel care se afla sub patria potestas. Puterea era nelimitată şi în privinţa bunurilor celor aflaţi sub patria potestas.

1.5. CăsătoriaModul naural de creare a puterii părinteşti este căsătoria şi constă, la origine, în

trecerea femeii sub puterea bărbatului. Căsătoria a apărut ca şi alte forme de comunitate socială, ca un reflex al spiritului individualist generat de proprietatea privată. Romanii au cunoscut două forme de căsătorie: căsătoria cu manus, practicată în epoca veche şi caracterizată prin exercitarea puterii bărbatului asupra soţiei şi căsătoria fără manus apărută spre sfârşitul epocii vechi şi generalizată în epoca clasică, în care femeia nu se mai află sub puterea bărbatuli.


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3Condiţiile de formă ale căsătoriei cu manus. Această formă de căsătorie cunoaşte

trei moduri:

a) confarreatio, rezervată exclusiv patricienilor şi presupune prezenţa viitorilor soţi, a preotului şi a zece martori care participă la o ceremonie religioasă.

b) usus – constă din coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an. Acest termen se întrerupea dacă femeia lipsea trei nopţi consecutive de la domiciliul bărbatului.

c) coemptio – constă într-o vânzare fictivă a femeii către viitorul ei soţ.

Condiţiile de formă ale căsătoriei fără manus. Căsătoria fără manus presupunea o singură comdiţie de formă şi anume instalarea femeii în casa bărbatului. La acest tip de căsătorie nici femeia şi nici bunurile ei nu mai intrau in puterea bărbatului, ia rămânând sub puterea lui pater familias al ei de origine în scopul ocrotirii femeii şi a bunurilor acesteia de eventualele abuzuti ale soţului.

Condiţiile de fond ale căsătoriei

Acestea sunt comune şi la căsătoria cu manus şi la căsătoria fără manus, ele fiind: connubium, consimţământul şi vârsta.

a) connubium – desemnează dreptul de a contracta o căsătorie romană. Aveau acest drept cetăţenii, latinii vechi şi cei cărora li se acorda acest drept ca o favoare.

b) consimţământul – în dreptul vechi dacă viitorii soţi erau sui iuris se cerea consimţământul lor precum şi consimţământul tutorelui femeii. În cazul în care viitorii soţi erau alieni iuris în epoca veche se cerea numai consimţământul celor doi şefi de familie, în timp ce în epoca clasică se mai cere şi consimţământul viitorilor soţi.

c) vârsta – fetele se puteau căsătorii de la 12 ani, iar băieţii de la vârsta de 14 ani.

Efectele căsătoriei

In căsătoria cu manus soţia intră sub puterea bărbatului iar averea sa, după caz zestrea femeii devine proprietatea bărbatului. Incetează rudenia civilă şi femeia pierde dreptul la moştenire în familia de origine, dar devine agnată cu membrii familiei soţului având drept de moştenire în noua familie. Femeia era considerată ca o fiică faţă de soţ şi ca o soră faţă de prorii copii.

În căsătoria fără manus femeia rămâne în situaţia juridică pe care o avea înainte de căsătorie, fiind străină faţă de soţ şi copii. Ea nu are drept de moştenire in familia soţului, dar îşi păstrează acest drept în familia de origine.

Desfacerea căsătoriei putea avea loc silit (prin moartea unuia dintre soţi, prin pierderea libertăţii, a cetăţeniei sau a drepturilor de familie) sau voluntar. În căsătoria cu manus desfacerea voluntară a căsătoriei revenea numai soţului acesta putând divorţa pentru încercare de otrăvire, adulter, în timp ce in cazul căsătoriei fără manus aceasta putea fi desfăcută de oricare dintre soţi.


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3Testul de autoevaluare nr. 2 – (Raspunsul la pag. .... )

1.6.Adopţiunea şi legitimarea1. Adopţiunea Adopţiunea este un mod de creare a puterii părinteşti pe cale artificială şi constă

din trecerea unui fiu de familie de sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias.

Adopţiunea se prezintă sub două aspecte. Adopţiunea propriu-zisă (în sens restrâns), care reprezintă actul prin care un alieni iuris trece de sub puterea unui pater familias sub puterea altuia şi adrogaţiunea care reprezintă actul prin care un sui iuris trece sub puterea altui sui iuris.

Formele adopţiuniiAdopţiunea propriu-zisă se realizează în două faze:a) prima fază constă în stingerea puterii părinteşti în persoana tatălui firesc (tatăl

vinde pe fiu de trei ori unei persoane de încredere care la rândul său, după primele două vânzări îl dezrobeşte, ceea ce face ca de fiecare dată fiul să reintre sub puterea tatălui; (după a treia vânzare conform Legii celor XII Table, fiul ese definitiv de sub puterea lui pater familias, dar rămâne sub mancipium cumpărătorului).

b)a doua fază constă în crearea unei noi puteri părinteşti în persoana tatălui adoptiv. În acest scop se desfăşoară în faţa magistratului un proces fictiv, în care adoptantul simulând calitatea de reclamant afirmă că respectivul copil este al lui, în timp ce cumpărătorul, în calitate de pârât nu neagă pretenţia reclamantului. Magistratul ia act de declaraţia adoptantului pe care o ratifică pronunţând cuvântul addico şi în acest fel se naşte puterea părintească a tatălui adoptiv.

Condiţiile de fondAdoptantul trebuie să fie pater familias să aibă cel puţin 18 ani, să existe o

diferenţă de vârstă între adoptant şi adoptat de cel puţin 18 ani şi să existe consimţământul atât al adoptantului cât şi a lui pater familias al celui adoptat.

Efectele adopţieiAdoptatul iese din familia sa originară şi intră în familia adoptantului căzând sub

puterea acestuia şi luîndu-i numele şi prenumele.

2. Legitimarea

Casatoria la romani


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3Legitimarea este o instituţie apărută în epoca postclasică, sub influienţa

creştinismului, constând în asimilarea copiilor naturali (născuţi în afara căsătoriei) celor legitimi. Se face sub trei forme:

1.prin căsătorie subsecventă – copii născuţi în afara căsătoriei puteau fi legitimaţi dacă părinţii lor, concubini, se căsătoreau.

2.prin rescript imperial- constituie o formă de legitimare a copiilor introdusă de Iustinian în situaţia în care căsătoria era imposibilă (ex. concubina fie a murit, fie era nedemnă, fie se călugărise). Se cerea ca tatăl să facă o petiţie către împărat.

3.prin oblaţiune (prezentare la curie). Această formă introdusă din motive fiscale permitea legitimarea copiilor cu condiţia înzestrării lor cu cel puţin 25 iugăre de pământ: băieţii deveneau decurioni, (funcţionar însărcinat cu strângerea impozitelor statului), iar fetele deveneau soţii de decurioni.

3. Emanciparea Emanciparea este instrumentul juridic prin care fiul de familie iese de sub puterea

părintească devenind dintr-o persoană alieni iuris o persoană sui iuris. Se producea prin voinţa tatălui şi consta în două faze. Prima fază a emancipării, identică cu prima fază a adopţiei presupunea trei vânzări fictive (trei mancipaţiuni) şi două dezrobiri. Cea de a doua fază consta dintr-o dezrobire vindicta a persoanei mancipate care devenea astfel sui iuris. Emanciaparea avea drept efect ruperea legăturilor agnatice cu familia de origine cu consecinţa piuerderii drepturilor succesorale. La început, emanciparea a fost socotită ca o pedeapsă pentru emancipat.

4. Capitis deminutio Capitis deminutio înseamnă pierderea capacitătii juridice sau a personalităţii. Era

de trei feluri: 1.capitis deminutio maxima (cea mai mare)- consta în pierdera libertăţii.2.capitis deminutio media – înseamnă pierderea cetăţeniei.3.capitis deminutio minima (cea mai mică) – înseamnă pirderea drepturilor de

familie (ex. emancipatul, adrogatul, adoptatul, femeia căsătorită cu manus).

5. Persoane juridicePersoană juridică /morală, desemnată de romani prin termenii „corpora “ sau

“universitates” reprezinta un grup de personae care se bucură de principalele atribute ale personalităţii, având un patrimoniu propriu, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii independent de membrii grupului. Persoanele juridice puteau fi de drept public (statul roman, diferite subdiziuni administrative ale statului şi asociaţii particulare care aveau însă un scop legat de interesele statului- strângerea impozitelor) şi de drept privat (corporaţiile numite collegia cuprinzând asociaţiile de lucrători şi asociaţiile de oameni săraci).

1.7. Tutela şi curatelaPentru a apăra interesele patrimoniale ale rudelor agnatice romanii au creat

cele două instituţii tutela şi curatela, care cu timpoul au căpătat un caracter de ocrotire a persoanelor incapabile. Cum persoanele alieni iuris nu aveau un patrimoniu, tutela şi curatela au privit numai persoanele sui iuris.1. TutelaTutela se realizează prin testament, prin lege sau de către magistrat.


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3Tutela testamentară permite lui pater familias ca pe calea testamentului să

indice un tutore pentru copii săi impuberi (copilul care nu a împlinit vârsta de 14 ani), pentru soţia căsătorită cu manus şi chiar pentru nepoţii impuberi în cazul în care tatăl lor este mort.

Tutela legitimă este reglementată de Legea celor XII Table şi acordată celei mai apropiate rude agnatice a incapabilului.

Tutela dativă este tutela potrivit căreia magistratul instituie un tutore incapabilului fără rude civile şi căruia pater familias nu i-a numit un tutore prin testament. Aceasta are un caracter subsidiar.

2. CuratelaCuratela este o instituţie juridică complementară tutelei, ia existând ori de câte

ori se constata o incapacitate de fapt pentru care nu s-a organizat o tutelă. Din această cauză este imposibil de dat o listă completă a cazurilor de curatelă ci numai cele mai importante categorii de curatelă care sunt: curatela nebunului, curatela prodigului (risipitorului) şi curatela minorului de 25 ani instituită la început pentru două cazuri – desfrâu şi nebunie.

Curatela era legitimă şi dativă.

Testul de autoevaluare nr. 3 – (Raspunsul la pag. .... )

Rezumat

Capacitatea juridică

Notiunea de persoana si de capacitate

Se numeşte pesoană orice fiinţă capabilă să fie subiect de drept adică să aibă drepturi şi obligaţii. Dreptul roman nu a recunoscut tuturor oamenilor calitatea de persoană, sclavii şi străinii la început nefiind consideraţi persoane. Pentru ca cineva să poată să fie parte într-un raport juridic trebuie să aibă capacitate juridică (personalitate) – „caput”.

Prin caput romanii înţelegeau aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii. O personalitate completă presupunea întrunirea cumulativă a trei elemente: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis) şi calitatea de şef al unei familii agnatice sau cel puţin de membru al unei asemenea familii (status familiae). Orice schimbare ce ar modifica acest caput se numeşte „capitis deminutio”.

Personalitatea incepe odată cu naşterea şi se termină odata cu moarte cu unele excepţii.

Clasificarea fundamentară a oamenilor este în liberi şi sclavi, adică oameni investiţi cu personalitate juridică şi oameni fără personalitate juridică.

Sclavia.

Definiti tutela si curatela


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3Generalităţi

Sclavia constituie o instituţie importantă a dreptului roman datorită faptului că statul roman a fost de la origini şi până la sfârşit un stat sclavagist. La început sclavia avea un caracter patriarhal, sclavii fiind puţini la număr şi trăind în sânul familiei romane ca membrii inferiori ai acesteia. În epoca clasică cei mai mulţi sclavi trăiau în afara casei stăpânului (sclavii rurali) şi munceau în grupuri pe marile domenii.

IZVOARELE SCLAVIEI

sclavia avea mai multe izvoare:

- războiul – a constituit principalul izvor al sclaviei pâna spre sfârşitul epocii clasice. naşterea – copilul se năştea sclav dacă în momentul naşterii sale mama era sclavă.

- fapte pedepsite cu pierdera libertăţii – în vechiul drept roman erau vânduţi ca sclavi în străinătate (trans Tiberim) debitorii insolvabili, dezertorii hoţul prin în flagrant delict de furt şi copilul vândut de tatăl său; în dreptul clasic deveneau sclavi cei care cu rea credinţă se lăsau vânduţi ca sclavi pentru a împărţii apoi cu vânzătorul preţul vânzării, femeia liberă care întreţinea relaţii cu sclavul altuia contrar voinţei stăpânului acestuia şi cei condamnaţi la muncă silnică în mine; în epoca postclasică, în caz de ingratitudine a celui liberat din sclavie, acesta poate redevenii sclav în baza unei sentinţe a magistratului.

- nasterea- cand mama era sclava

SITUAŢIA JURIDICĂ A SCLAVULUI

Instituţia sclaviei în dreptul roman se rezumă la două idei:

- puterea spăpânului asupra sclavului la început absolută, a suferit cu timpul limitări progresive;

- sclavul, la început un simplu lucru a dobândit treptat o personalitate restânsă;

Sclavul nu putea avea un patrimoniu propriu şi nu pute dobândii nimic pentru sine, dar cu probarea stăpânului sau putea stăpânii anumite bunuri încredinţate de acesta cu titlu de peculium. Aceste bunuri constau din bani, mobile, imobile şi chiar alţi sclavi, însă acestea se aflau numai în folosinţa sclavului, proprietatea lor fiind deţinută de stăpânul de sclavi care le putea înstrăina oricând. Stăpânul îl explata pe sclav până la bătrâneţe, după care putea dispune dezrobirea sclavului în schimbul peculiului agonisit prin munca de o viaţă, deoarece bunurile obţinute de sclav se întorcea la stăpân, el neputând lăsa moştenire familiei sale nimic din ce agonisise.

Oamenii liberi

Numai oamenii liberi erau consideraţi persoane în dreptul roman, adică aveau „caput”. La început libertatea se confunda cu cetăţenia, însă cu timpul romanii au admis că o persoană poate fii om liber, fără a fii în acelaşi timp şi cetăţean.

Oamenii liberi se clasifică în patru categorii:

a) ingenui – cuprind cetăţeni şi necetăţeni, aceştia din urmă fiind latini şi peregrini; ingenuii erau oameni liberi case s-au născut din părinţi liberi sau care s-au născut liberi din părinţi dezrobiţi la sfârşitul republicii.

b) dezrobiţii – erau oameni liberi care fuseseră sclavi; cuprindeau cetăţeni şi necetăţeni.

c) oameni liberi cu o condiţie juridică specială.

d) semiliberi (colonii).

CETĂŢENII

Calitatea de cetăţean se dobândea prin:

a) naştere – copilul care se naşte din părinţi cetăţeni romani avea şi el calitatea de cetăţean

b) beneficiul legii – străinului care îndeplinea condiţiile cerute de lege i se recunoştea calitatea de cetăţean.

c) naturalizare – fie individual, fie colectiv, străinii puteau primii cetăţenia romană printr-o lege dată de poporul roman sau un delegat al său.

d)dezrobire – sclavul dezrobit căpăta condiţia juridică a stăpânului său, astfel acesta devenea cetăţean roman dacă stăpînul său fusese cetăţean roman.

e) adopţiune – persoana adoptată dobândea cetăţenia romană dacă cel care o adopta era cetăţean.

Drepturile cetăţenilor romani

Cetăţenii romani se bucurau de următoarele drepturi:

- ius commercii – este dreptul de a încheia acte juridice conform dreptului civil.


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3- ius connubii – dreptul de a încheia o căsătorie valabilă.

- ius militiae – dreptul de a fi soldat în armata romană.

- ius suffraggi – dreptul de a alege.

- ius honorum – dreptul de a fii ales megistrat.

Pierderea cetăţeniei

Cetăţenia se pierdea în următoarele cazuri:

- prin pierderea libertăţii;

- prin renunţare ca urmare a stabilirii într-o cetate străină .

- când o persoană suferea pedeapsa exilului.

- când cetăţeanul roman care a comis un delict împotriva unui stat străin era predat statului ofensat, iar statul respectiv refuza să-l primească.

LATINII

Categorie intermediară între cetăţeni şi peregrini, latinii, erau de patru feluri:

a) latini veteres- vechii locuitori ai Latiumului, rude de sânge ale romanilor,se bucurau de ius commercii, ius connubii şi ius suffragii.

b) latini coloniari- locuitorii coloniilor romane fondate după 268 î.e.n. aveau numai ius commercii.

c) latini fictivi – locuitorii provinciilor care fie individual, fie colectiv primeau condiţia juridică a latinilor coloniari.

d) latini iuniani – categorie inferioară de dezrobiţi care aveau un ius commercii limitat, neputând dispune de bunurile lor „mortis causa”.

PEREGRINII

Peregrinii sunt străinii care au relaţii cu statul roman şi a căror situaţie juridică a fost recunoscută şi ocrotită de către acesta. Peregrinii erau locuitori liberi ai statului roman care nu erau nici cetăţeni nici latini. Existau două categorii de peregrini:

peregrinii obişnuiţi – sunt străinii a căror cetate n-a fost desfiinţată şi care-şi exercită în cetate dreptul lor naţional în măsura în care nu contravine dreptului roman şi

peregrinii deditici - categorie inferioară de peregrini, sunt străinii învinşi care s-au predat şi a căror cetate a fost desfiinţată.

DEZROBIŢII

Dezrobirea (“manumissio” sau „datio libertatis”) este actul prin care stăpânul renunţă la dreptul său asupra sclavului pe care-l transformă într-un om liber. Dezrobitul capătă „status civitatis” al fostului stăpân, respective devenea după caz cetăţean latin sau peregrin.

Dezrobirea se făcea numai printr-una din cele trei forme solemne: vindicta, censu şi testamento.

Condiţia juridică a dezrobiţilor

Deşi este om liber, dezrobitul continuă să fie legat de fostul său stăpân. Obligaţiile dezrobiţilor faţă de patronii lor, foştii stăpâni, alcătuiesc ceea ce s-a numit “iura patronatus” şi constau în : bona, obsequium şi operae.

OAMENII LIBERI CU CONDIŢIE JURIDICĂ SPECIALĂ

Reprezintă o categorie intermediară de oameni care în drept îşi păstrau libertatea şi chiar cetăţenia, în timp ce în fapt aveau o situaţie de cvasisclavie. Intrau în această categorie:

- persoanele in mancipio – erau fii de familii vânduţi de părinţii lor pentru câştig, fii de familie delicvenţi ce fuseseră abandonaţi de pater familias al lor în mâinile victimei delictului pentru ca acesta să-şi exercite dreptul de răzbunare;

- addicti – erau acei debitori insolvabili care erau atribuiţi creditorilor lor şi munceau o perioadă pentru creditor în contul datoriei;


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3- auctaroti – erau oameni liberi care se angajau faţă de un antreprenor de spectacole publice să lupte ca gladiatori;

- redempti – erau persoanele răscumpărate de la duşmani şi care rămâneau în proprietatea celui care i-a răscumpărat până la achitarea datoriei dar nu mai mult de cinci ani.

OAMENI SEMILIBERI (COLONII)

La origine, colonul era un arendaş. Contractul de arendare se numea colonat. Primii coloni au fost colonii voluntari – oameni liberi care de bună voie arendau o bucată de pământ, putând să renunţe sau să reînnoiască contractul de arendă. Colonii involuntari erau prizonierii de război atribuiţi spre sfârşitul sec. II e.n. marilor proprietari. Colonii liberi au fost alipiţi solului printr-o lege stabilită de străbuni dată între 244-332 e.n. şi au devenit sclavii pământului (servi terrae).

Familia romană

Cuvântul “familia” are în dreptul roman mai multe sensuri: un prim sens identic cu termenul modern de familie, desemnează un grup de rude; intr-un alt sens propriu numai dreptului roman desemnează persoanele şi bunurile supuse puterii lui „pater familias”. La inceput el exercita o putere nelimitată asupra soţiei, copiilor şi lucrurilor desemnată prin cuvântul „manus”. Mai târziu manus s-a numit numai puterea asupra soţiei; patria potestas este puterea asupra copiilor; dominica potestas este puterea asupra sclavilor; dominium este puterea asupra lucrurilor. Pater familias reprezintă şeful (şi nu tatăl) familiei. El este “sui iuris” , adică nu se găseşte sub puterea cuiva. Persoanele care se găsesc sub puterea sa se numesc “alienii iuris”(soţia, copiii, nepoţii din fii). La moartea lui pater familias, soţia şi copiii săi deveneau sui iuris.

Rudenia

Rudenia este de trei feluri: agnaţiunea, gentiliatea şi cognaţiunea.

1. agnaţiunea – este rudenia în linie masculină care uneşte pe toţi cei care sunt, au fost sau ar fi putut să fie sub puterea aceluiaşi pater familias.

2. gentilitatea – este o formă a rudeniei civile care uneşte în linie masculină pe toţi membrii aceleiaşi ginţi care nu pot dovedii cu certitudine că se trag din acelaşi pater familias ;

3. cognaţiunea – este rudenia de sânge sau legătura dintre toţi cei care au un autor comun, indiferent de linia masculină sau feminină. Este înrudirea în sens modern.

Puterea părintească (patria potestas)

Patria potestas este puterea pe care o exercită pater familias asupra descendenţilor săi.

Căsătoria

Modul naural de creare a puterii părinteşti este căsătoria şi constă, la origine, în trecerea femeii sub puterea bărbatului. Romanii au cunoscut două forme de căsătorie: căsătoria cu manus, practicată în epoca veche şi caracterizată prin exercitarea puterii bărbatului asupra soţiei şi căsătoria fără manus apărută spre sfârşitul epocii vechi şi generalizată în epoca clasică, în care femeia nu se mai află sub puterea bărbatuli.

Condiţiile de formă ale căsătoriei cu manus. Această formă de căsătorie cunoaşte trei moduri:

a) confarreatio, rezervată exclusiv patricienilor şi presupune prezenţa viitorilor soţi, a preotului şi a zece martori care participă la o ceremonie religioasă.

b) usus – constă din coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an. Acest termen se întrerupea dacă femeia lipsea trei nopţi consecutive de la domiciliul bărbatului.

c) coemptio – constă într-o vânzare fictivă a femeii către viitorul ei soţ.

Condiţiile de formă ale căsătoriei fără manus. Căsătoria fără manus presupunea o singură comdiţie de formă şi anume instalarea femeii în casa bărbatului.

Condiţiile de fond ale căsătoriei

Acestea sunt comune şi la căsătoria cu manus şi la căsătoria fără manus, ele fiind: connubium, consimţământul şi vârsta.

a) connubium – desemnează dreptul de a contracta o căsătorie romană.

b) consimţământul – în dreptul vechi dacă viitorii soţi erau sui iuris se cerea consimţământul lor precum şi consimţământul tutorelui femeii.

c) vârsta – fetele se puteau căsătorii de la 12 ani, iar băieţii de la vârsta de 14 ani.

Efectele căsătoriei

In căsătoria cu manus soţia intră sub puterea bărbatului iar averea sa, după caz zestrea femeii devine proprietatea bărbatului. În căsătoria fără manus femeia rămâne în situaţia juridică pe care o avea înainte de căsătorie, fiind străină faţă de


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3soţ şi copii. Desfacerea căsătoriei putea avea loc silit (prin moartea unuia dintre soţi, prin pierderea libertăţii, a cetăţeniei sau a drepturilor de familie) sau voluntar.

Adopţiunea şi legitimarea

Adopţiunea Adopţiunea este un mod de creare a puterii părinteşti pe cale artificială şi constă din trecerea unui fiu de familie

de sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias.Adopţiunea se prezintă sub două aspecte. Adopţiunea propriu-zisă (în sens restrâns), care reprezintă actul prin

care un alieni iuris trece de sub puterea unui pater familias sub puterea altuia şi adrogaţiunea care reprezintă actul prin care un sui iuris trece sub puterea altui sui iuris.

Condiţiile de fondAdoptantul trebuie să fie pater familias să aibă cel puţin 18 ani, să existe o diferenţă de vârstă între adoptant şi

adoptat de cel puţin 18 ani şi să existe consimţământul atât al adoptantului cât şi a lui pater familias al celui adoptat.Efectele adopţieiAdoptatul iese din familia sa originară şi intră în familia adoptantului căzând sub puterea acestuia şi luîndu-i

numele şi prenumele.

LegitimareaLegitimarea este o instituţie apărută în epoca postclasică, sub influienţa creştinismului, constând în asimilarea

copiilor naturali (născuţi în afara căsătoriei) celor legitimi. Se face sub trei forme:1.prin căsătorie subsecventă – copii născuţi în afara căsătoriei puteau fi legitimaţi dacă părinţii lor, concubini, se

căsătoreau.2.prin rescript imperial- constituie o formă de legitimare a copiilor introdusă de Iustinian în situaţia în care

căsătoria era imposibilă .3.prin oblaţiune (prezentare la curie). Această formă introdusă din motive fiscale permitea legitimarea copiilor

cu condiţia înzestrării lor cu cel puţin 25 iugăre de pământ.Emanciparea Emanciparea este instrumentul juridic prin care fiul de familie iese de sub puterea părintească devenind dintr-o

persoană alieni iuris o persoană sui iuris. Se producea prin voinţa tatălui şi consta în două faze. Prima fază a emancipării, identică cu prima fază a adopţiei presupunea trei vânzări fictive (trei mancipaţiuni) şi două dezrobiri. Cea de a doua fază consta dintr-o dezrobire vindicta a persoanei mancipate care devenea astfel sui iuris.

Capitis deminutio Capitis deminutio înseamnă pierderea capacitătii juridice sau a personalităţii. Era de trei feluri: 1.capitis deminutio maxima (cea mai mare)- consta în pierdera libertăţii.2.capitis deminutio media – înseamnă pierderea cetăţeniei.3.capitis deminutio minima (cea mai mică) – înseamnă pirderea drepturilor de familie .Persoane juridicePersoană juridică /morală, desemnată de romani prin termenii „corpora “ sau “universitates” reprezinta un grup

de personae care se bucură de principalele atribute ale personalităţii, având un patrimoniu propriu, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii independent de membrii grupului. Persoanele juridice puteau fi de drept public şi de drept privat .

Tutela şi curatela TutelaTutela se realizează prin testament, prin lege sau de către magistrat.Tutela testamentară permite lui pater familias ca pe calea testamentului să indice un tutore pentru copii săi

impuberi (copilul care nu a împlinit vârsta de 14 ani), pentru soţia căsătorită cu manus şi chiar pentru nepoţii impuberi în cazul în care tatăl lor este mort.

Tutela legitimă este reglementată de Legea celor XII Table şi acordată celei mai apropiate rude agnatice a incapabilului.

Tutela dativă este tutela potrivit căreia magistratul instituie un tutore incapabilului fără rude civile şi căruia pater familias nu i-a numit un tutore prin testament. Aceasta are un caracter subsidiar.

CuratelaCuratela este o instituţie juridică complementară tutelei, ea existând ori de câte ori se constata o incapacitate

de fapt pentru care nu s-a organizat o tutelă. Cele mai importante categorii de curatelă sunt: curatela nebunului, curatela prodigului (risipitorului) şi curatela minorului de 25 ani instituită la început pentru două cazuri – desfrâu şi nebunie.



Lucrare de verificare nr. 1

Precizati capacitatea juridica a persoanei.

3 roman

Documents

Transcript of 3 roman