1

MĂRFURI DOMOTICE - ELECTRONICE

3.1. Clasificare generalăElectronica a luat naştere ca o ramură a electrotehnicii, având ca aplicaţie principală telecomunicaţiile cu şi fără

fir. Progresele remarcabile ale electronicii în ultimele decenii au făcut ca în prezent aceasta să fie utilizată în toate domeniile vieţii moderne.

Industria electronică realizează în prezent o gamă largă de produse specifice domeniului casnic: receptoare de radio şi televiziune, amplificatoare de audiofrecvenţă, casetofoane, magnetofoane, picupuri, videocasetofoane, cititoare de compact discuri audio şi video, etc. dar şi echipamente necesare diverselor sectoare de activitate: radiotelefoane, echipamente pentru radiocomunicaţii profesionale, pentru telecomunicaţii, pentru telecomandă şi automatizări, aparate de măsură şi control, computere şi echipamente periferice, aparate electronice pentru diagnostic şi supraveghere medicală.

În prezent, pe plan mondial, producătorii de componente şi echipamente electronice fac eforturi deosebite în următoarele direcţii:

perfecţionarea tehnologiilor şi diversificarea sortimentală a producţiei de componente electronice; miniaturizarea aparaturii pe baza utilizării circuitelor integrate specializate; creşterea calităţii şi fiabilităţii aparatelor; îmbunătăţirea continuă a raportului dintre preţ şi performanţe; implementarea tehnicilor numerice la realizarea aparatelor şi echipamentelor electronice audio-video şi de

telecomunicaţii, în vederea creşterii performanţelor; unificarea sistemelor de telecomunicaţii existente şi trecerea de la transmisiile analogice la cele numerice; îmbunătăţirea design-ului şi realizarea unor aparate ergonomice.

Mărfurile electronice se pot clasifica după următoarele criterii: a) din punct de vedere comercial şi al funcţiilor realizate

componente electronice: rezistoare, condensatoare, bobine, transformatoare, relee, elemente de comutare, conectoare, tuburi electronice, dispozitive semiconductoare, dispozitive optoelectronice;

subansamble electronice: module de schimb pentru radioreceptoare, televizoare, casetofoane, videocasetofoane, etc.;

accesorii pentru aparate electronice: microfoane, difuzoare, căşti, incinte acustice, discuri, compact discuri audio şi video, benzi magnetice şi casete audio - video, antene, amplificatoare de antenă, receptoare pentru satelit, alimentatoare.

aparate audiofonice: amplificatoare de audiofrecvenţă, picupuri, cititoarele compact discuri audio, magnetofoane, casetofoane analogice şi digitale, instrumente muzicale electronice.

aparate radiofonice: radioreceptoare, radioreceptoare cu ceas, radiocasetofoane, combine radiofonice.; aparate videofonice: camere video, monitoare, receptoare de televiziune alb-negru şi color,

magnetoscoape, casetoscoape, cititoare de compact discuri video, videoproiectoare, combine audio-video; aparate birotice si de telecomunicaţii: maşini de scris electronice, copiatoare alb-negru şi color, agende

electronice, dictafoane, translatoare, telefoane electronice, roboţi telefonici, telefaxuri, telefoane celulare, pagere, radiotelefoane;

aparate informatice: calculatoare, computere, imprimante, scanere, sisteme multimedia; aparate de uz medical: termometre, tensiometre; aparate de uz comercial: cântare electronice, case electronice de marcat; aparate de măsură şi control: ceasuri electronice, generatoare de semnal, voltmetre, frecvenţmetre,

osciloscoape, manometre digitale, etc.;

b) după nivelul performanţelor şi destinaţie aparate de uz general, cu performanţe medii şi preţ accesibil, destinate marelui public; aparate semiprofesionale, cu performanţe bune, oferind o serie de facilităţi specifice aparatelor

profesionale şi destinate (datorită preţului ridicat) unui anumit segment al marelui public; aparate profesionale, ce au performanţe foarte bune, o fiabilitate extrem de ridicată şi oferă toate

facilităţile necesare utilizării lor în industrie;

c) după condiţiile de exploatare aparate staţionare, destinate a fi instalate şi exploatate exclusiv în încăperi închise şi încălzite, în condiţii

de stabilitate a poziţiei în timpul funcţionării; aparate portabile, destinate a fi instalate şi exploatate în încăperi închise şi încălzite, precum şi, periodic,

în aer liber; aparatele din această grupă sunt concepute a fi purtate de către utilizator; aparate pentru autovehicule, destinate a fi instalate şi exploatate în autovehicule;

2

d) după modul de alimentare cu energie electrică aparate alimentate de la reţea; aparate alimentate de la surse electrochimice de curent; aparate cu alimentare mixtă (reţea şi surse electrochimice);

e) după tipul componentelor active utilizate aparate cu tuburi electronice; aparate hibride, ce utilizează atât tuburi electronice, cât şi dispozitive semiconductoare; aparate cu dispozitive semiconductoare; aparate cu circuite integrate; aparate cu dispozitive semiconductoare discrete si circuite integrate;

f) după modul de acţionare al comenzilor şi reglajelor aparate cu acţionare manuală; aparate cu acţionare manuală de la distanţă; aparate programabile;

g) după tipul de protecţie climatică aparate pentru zone cu climat rece - simbol F; aparate pentru zone cu climat temperat - simbol N; aparate pentru zone cu climat tropical umed - simbol TH; aparate pentru zone cu climat tropical uscat - simbol TA; aparate pentru zone cu climat tropical umed şi uscat - simbol TA; aparate pentru toate tipurile de climat (tipul de protecţie generală) - simbol U;

3.2. Aparate audiofoniceAparate audiofonice constituie o grupă de mărfuri pentru marele public sau pentru uz profesional ce permit

obţinerea, înregistrarea şi reproducerea muzicii, vorbirii şi a altor sunete pe cale electronică. Această grupă de aparate lucrează cu tensiuni electrice de audiofrecvenţă (cu frecvenţe cuprinse între 20 Hz şi 20 kHz). Domeniul de frecvenţe este dictat de sensibilitatea urechii umane.

Tensiunile electrice (semnalele) de audiofrecvenţă pot proveni de la: microfoane, doze de redare, capete de magnetofon sau casetofon, aparate audiofonice, radioreceptoare. După prelucrarea de către aparat a semnalului de audiofrecvenţă, acesta este aplicat difuzorului, căştilor sau capului de înregistrare al magnetofoanelor sau casetofoanelor.

Din această grupă de mărfuri fac parte: amplificatoarele; discofoanele (picupuri, cititoare de compact discuri); magnetofoanele; casetofoanele; instrumentele muzicale electronice.

3.2.1 Amplificatoare de audiofrecvenţăAmplificatoarele de audiofrecvenţă sunt aparate electronice ce furnizează la ieşire un semnal de audiofrecvenţă cu

o putere mai mare decât cea a semnalului de intrare, pe baza consumului de curent de la o sursă de curent continuu. Sunt denumite şi staţii de amplificare, denumire care nu este recomandată.

Amplificatoarele de audiofrecvenţă sunt utilizate la amplificarea semnalelor primite de la diverse surse: microfon, picup, cititor de compact discuri, magnetofon, casetofon, instrumente muzicale, radioreceptoare. Semnalul amplificat existent la ieşire este aplicat unui difuzor sau grup de difuzoare, montate într-o incintă acustică, ce îl transformă în sunete.

Se pot clasifica după următoarele criterii:a) destinaţie

de uz general; semiprofesionale; profesionale;

b) particularităţile constructive şi modul de prezentare independente (staţii de amplificare); încorporate într-un aparat (radioreceptoare, televizoare, radiocasetofoane, etc.); independente, încorporate într-un sistem muzical (combine audio);

c) după procedeul de redare al sunetelor monofonice; stereofonice.

3

Amplificatoarele sunt formate din următoarele blocuri funcţionale (fig. 3.1): comutatorul pentru sursele de semnal; preamplificator; reglaje de volum şi ton; reglajul de balans; amplificator de putere; alimentator.

• Comutatorul pentru sursele de semnal permit utilizatorului să-şi aleagă sursa muzicală dorită. Unele aparate permit cuplarea simultană a mai multor surse (facilitatea de mixaj).

• Preamplificatorul conţine unul sau mai multe etaje ce au rolul de a amplifica semnalele slabe de audiofrecvenţă (de ordinul milivolţilor) provenind de la sursă.

• Reglajele de volum si ton permit utilizatorului să optimizeze volumul şi tonalitatea audiţiei în funcţie de acustica încăperii, sensibilitatea urechii şi gustul său. La cele mai simple aparate reglajele de ton realizează accentuarea sau atenuarea, separat în domeniul frecvenţelor înalte, respectiv joase, în comparaţie cu valoarea semnalului din zona frecvenţelor medii. La aparatele performante mai pot fi întâlnite:

filtre trece sus (taie joase) ce suprimă zgomotele externe de joasă frecvenţă şi zgomotele mecanismelor de antrenare ale picupurilor;

filtre trece jos (taie înalte) ce elimină zgomotele de pe banda magnetică sau disc (pocnituri, sunete stridente) şi sunete provenind din interferenţa (suprapunerea parţială) posturilor de radio;

egalizatoare, formate dintr-un număr mare de filtre ce acţionează fiecare pe un domeniu îngust de frecvenţe, compensând excesul de reverberaţii sau randamentul insuficient al difuzoarelor.

• Amplificatorul de putere, după cum sugerează şi denumirea, asigură mărirea puterii semnalului până la valori de ordinul zecilor de waţi. La ieşirea amplificatorului se conectează incintele acustice, care, de regulă, din punct de vedere constructiv, sunt separate de aparat.

Figura 3.1. Schema bloc a amplificatorului de audiofrecvenţă

La aparatele stereofonice lanţul prezentat mai sus este dublu, corespunzător celor 2 canale (stâng şi drept). Aceste aparate sunt prevăzute în mod obligatoriu şi cu reglajul de balans ce asigură echilibrul între cele 2 canale. Acest reglaj permite obţinerea efectului stereofonic în funcţie de acustica încăperii în care are loc audiţia.

• Alimentatorul asigură tensiunile continue necesare diverselor blocuri, plecând de la tensiunea alternativă de la reţea.

În plus, aparatele moderne sunt dotate cu indicator de nivel (VU-metru) cu instrument indicator (microampermetru) sau cu diode electroluminescente şi pot avea posibilitatea efectuării de la distanţă a reglajelor prin intermediul unei telecomenzi.

Toate blocurile electronice prezentate mai sus sunt montate într-o carcasă metalică sau din material plastic, pe panoul frontal fiind plasate butoanele de comandă şi reglaj, iar în spate conectoarele corespunzătoare intrărilor şi ieşirilor.

Calitatea amplificatoarelor de audiofrecvenţă este apreciată prin valorile principalilor parametri tehnico-funcţionali. În continuare vor fi prezentaţi aceşti parametri, unităţile lor de măsură şi valorile uzuale:

Puterea de ieşire este puterea pe care o poate furniza amplificatorul pe o impedanţa şi la o frecvenţă dată (de regulă 1 kHz) şi pentru un nivel precizat al distorsiunilor. Se exprimă în waţi. Unii producători indică puterea de vârf maximă (PMPO - Peak Maximum Power Output). Valorile uzuale sunt cuprinse între 10 şi 100 W.

Impedanţa de sarcină este impedanţa de ieşire cu care funcţionează amplificatorul. Se exprimă în ohmi (Ω). Impedanţa difuzoarelor (ce reprezintă sarcina amplificatorului) trebuie să fie egală cu impedanţa de sarcină. Valorile

4

standardizate sunt: 2,4,8 Ω. Distorsiunile reprezintă deformări faţă de forma iniţială ale semnalelor de audiofrecvenţă. Se traduc

auditiv prin alterări ale sunetelor recepţionate de ascultători. Nivelul maxim de distorsiuni se exprimă în procente, fiind cuprinse între 0,05 şi 10 %.

Banda de frecvenţă (banda de trecere) a amplificatorului reprezintă domeniul de frecvenţe în care amplificarea nu scade sub 3 dB comparativ cu amplificarea specifică unei frecvenţe fixe aleasă, de obicei 1 kHz. Pentru amplificatoarele performante banda de frecvenţă se dă la 1 dB. Se exprimă în hertzi (Hz) şi este cuprinsă între 10 Hz şi 25 kHz.

Eficacitatea reglajelor de ton reprezintă abaterile obţinute în domeniul frecvenţelor joase şi înalte faţă de frecvenţele medii. Abaterile sunt pozitive în cazul accentuării frecvenţelor înalte, respectiv joase (cu reglajele de ton la maxim) sau negativă în cazul atenuării (reglajele de ton la minim). Se exprimă în decibeli (dB) şi sunt cuprinse între ±5 dB şi ±15 dB.

Numărul de intrări indică ce aparate pot fi conectate la amplificator, fiecare intrare având o sensibilitate specifică şi permiţând conectarea unui anumit tip de aparat. În funcţie de complexitatea aparatului numărul de intrări poate varia între 3 şi 8.

Dotările suplimentare care pot fi întâlnite la amplificatoarele de audiofrecvenţă sunt: indicator de nivel (VU-metru) cu instrument indicator (microampermetru) sau cu diode electroluminescente, egalizator grafic, filtru trece sus, filtru trece jos, telecomandă pentru efectuarea de la distanţă a reglajelor etc.

3.2.2 Incinte acusticeDifuzoarele se folosesc montate în casete din lemn sau material plastic numite incinte acustice sau boxe. Incinta

acustică (boxa) reprezintă un volum închis sau semiînchis în interiorul căruia este fixat un difuzor sau un grup de difuzoare şi are ca scop îmbunătăţirea calităţilor funcţionale ale difuzoarelor. Se clasifică după:

a) numărul de difuzoare cu un difuzor de bandă largă; cu două difuzoare specializate (incintă acustică cu 2 căi); cu trei difuzoare specializate (incinta acustica cu 3 căi); cu mai multe difuzoare de bandă largă (incintă cu coloană de difuzoare);

b) după principiul de funcţionare bas-reflex; cu membrană pasivă; cu compresie; cu mai multe căi.

Incinta bas-reflex (fig. 3.2 a) este o caseta semiînchisă în care unda sonoră din spatele difuzorului este adusă în aceeaşi faza cu unda sonoră emisă de membrană. Acest tip de incintă asigură un mare randament şi o îmbunătăţire a redării frecvenţelor joase.

Incinta acustică cu membrană pasivă (fig. 3.2 b) are o construcţie asemănătoare cu cea a incintei bas-reflex, deosebirea constând în obturarea deschiderii de o membrană pasivă. Este o incintă de mare randament cu care se obţine o redare de calitate a frecvenţelor joase.

Incinta acustică cu compresie (fig. 3.2 c) este formată dintr-o casetă închisă, în care este plasat un difuzor de construcţie specială, numit difuzor de compresie. Acesta are o membrană prevăzută cu o suspensie elastică, foarte moale, din cauciuc. Are un randament mai scăzut decât tipurile precedente, dar asigură o redare de bună calitate a sunetelor.

Incinta acustică cu mai multe căi (fig. 3.2 d) este formată dintr-o casetă închisă în care se montează două sau trei difuzoare specializate, fiecare redând un anumit domeniu de frecvenţe. Pentru ca unda sonoră din spatele difuzorului de frecvenţe joase să nu deregleze funcţionarea membranelor celorlalte difuzoare, acestea sunt acoperite cu capace de lemn, plastic sau carton, reprezentate punctat în figură. Asigură o redare de foarte bună calitate a sunetelor.

Există şi alte variante constructive de incinte acustice, destinate sonorizării unor spaţii mult mai mari decât cele oferite de încăperile locuinţelor.

5

Figura 3.2. Variante constructive de incinte acustice (secţiune)

Caracteristicile tehnico-funcţionale ale incintelor acustice sunt dictate în principal de

difuzoarele utilizate. Cele mai importante dintre acestea sunt:

Principiul de funcţionare şi

numărul de difuzoare; Impedanţa difuzorului dată pentru o frecvenţă standard (800 Hz sau 1000 Hz); valorile uzuale sunt: 2

Ω, 4 Ω, 8 Ω. Puterea nominală totală reprezintă puterea aparentă maximă ce se poate aplica difuzoarelor unei

incinte, fără ca acestea să se încălzească sau membrana lor să se deformeze; este cuprinsă între 3 VA şi 100 VA.

Banda de frecvenţă (banda de trecere) totală a incintei acustice exprimată în hertzi (Hz). Incintele acustice de uz general au o bandă de trecere maximă cuprinsă între 40 Hz şi 10000 Hz, iar incintele acustice de înaltă fidelitate între 20 Hz şi 25000 Hz.

Unele incinte acustice sunt prevăzute cu o protecţie împotriva suprasarcinilor.

3.2.3 DiscofoaneDiscofoanele sunt aparate electronice pentru redarea sunetelor ce sunt înregistrate pe un suport cu forma de disc.

Discofoanele se pot clasifica după următoarele criterii:a) după destinaţie

de uz general; semiprofesionale; profesionale;

b) după principiul de funcţionare analogice: - picupuri; numerice: - cititoare de compact discuri (CD - playere);

c) după particularităţile constructive şi modul de prezentare independente, fără amplificator (DECK); independente, cu amplificator; încorporate într-un sistem muzical;

d) după procedeul de redare al sunetelor monofonice; stereofonice;

e) după modul de schimbare al discurilor cu schimbare manuală; cu schimbare automată.

3.2.3.1. PicupuriPicupurile sunt discofoane ce servesc la reproducerea electrică a sunetelor înregistrate pe discuri fonografice.

Informaţia sonoră este gravată pe disc sub forma unor şanţuri dispuse în spirală. Forma şanţurilor este rezultatul vibraţiilor acului de înregistrare, funcţie de intensitatea si frecvenţa sunetelor. Picupul se compune din:

6

partea mecanică; carcasa; dispozitivele de comandă şi reglaj; lanţul electroacustic.

• Partea mecanică (fig. 3.3) este formată dintr-un mecanism de antrenare acţionat de un motor, ce asigură mişcarea de rotaţie a platanului pe care se pune discul. Mecanismul este comandat de o pârghie, acţionată de butonul de schimbare a vitezelor de rotaţie, cu ajutorul căreia se poate modifica viteza de rotaţie a platanului. Aceasta este standardizată şi are următoarele valori: 16 2/3, 33 1/3, 45, 78 rotaţii/minut. Din acest punct de vedere se pot întâlni:

picupuri cu 2 viteze (33 1/3, 45); picupuri cu 3 viteze (33 1/3, 45, 78 sau 16 2/3, 33 1/3, 45); picupuri cu 4 viteze (16 2/3, 33 1/3, 45, 78).

Figura 3.3. Secţiune prin partea mecanică a picupului

La aparatele simple motorul electric este alimentat de la reţea, are o turaţie fixă, iar schimbarea vitezei de rotaţie este realizată prin schimbarea raportului de transmisie al mecanismului de antrenare. Picupurile performante sunt prevăzute cu un regulator electronic ce comandă turaţia motorului, schimbarea vitezelor de rotaţie fiind realizată de acest circuit.

În circuitul electric al motorului este montat un întreruptor comandat printr-o pârghie de braţul portdoză, ce asigură oprirea automată la terminarea discului.

La aparatele performante mai pot fi întâlnite următoarele dotări suplimentare: un mecanism de ridicare şi coborâre fără şocuri a braţului portdoză; la unele aparate se asigură şi

revenirea braţului portdoză la începutul discului; dispozitiv de reglare a forţei de alunecare (antiskating); gradaţii stroboscopice dispuse pe marginea platanului, care împreună cu lampa stroboscopică permit

verificarea vitezei de rotaţie; o contragreutate plasată pe braţul portdoză ce dă posibilitatea de reglare a forţei de apăsare a acului pe

disc.Braţul portdoză, platanul şi mecanismele aferente sunt fixate pe o masă portantă, ce este prinsă de carcasă prin

intermediul unor suspensii elastice. Acestea au rolul de atenua transmiterea şocurilor mecanice de la carcasă spre disc.

• Carcasa are o formă paralelipipedică şi este realizată din material plastic sau lemn. Este prevăzută cu un capac superior, rabatabil sau detaşabil, din material plastic transparent pentru a permite urmărirea discului.

• Pe panoul frontal sau pe masa portantă sunt amplasate butoanele dispozitivelor de comanda si reglaj. În funcţie de complexitatea picupului pot fi întâlnite:

butonul întreruptorului de reţea; butonul de schimbare a vitezelor de rotaţie; butonul de reglare a forţei de alunecare; pârghia de coborâre a braţului; butonul de oprire; butoanele reglajelor de volum, ton şi balans, existente doar la aparatele cu amplificator încorporat.

• În general lanţul electroacustic conţine următoarele blocuri funcţionale: doza de redare, preamplificator, reglajele de volum, ton şi balans, amplificator de putere, alimentator, incinte acustice.

Picupurile fără amplificator (DECK) au o schemă electroacustică mult mai simplă, fiind formate doar din doza de redare, preamplificator şi alimentator.

Doza de redare transformă oscilaţiile mecanice ale acului, care se deplasează prin şanţurile discului, în semnal electric. Acest semnal este aplicat fie amplificatorului de audiofrecvenţă, fie preamplificatorului, în funcţie de

7

particularităţile constructive şi modul de prezentare al picupului.Principalele caracteristici tehnico-funcţionale ale picupurilor sunt:

Vitezele nominale de rotaţie sunt standardizate şi au următoarele valori: 16 rot/min, 33 rot/min, 45 rot/min, 78 rot/min (valori rotunjite).

Fluctuaţia maximă a vitezei de rotaţie reprezintă abaterea maximă a vitezei reale faţă de valoarea nominală. Se exprimă în procente (%) şi are valori cuprinse între 0,05% şi 0,3 %.

Tipul dozei. În general produsele de larg consum sunt dotate cu doze piezoelectrice, iar cele semiprofesionale şi profesionale cu doze magnetice.

Forţa de apăsarea a acului lector pe disc, exprimată în grame forţă (g•f) are valori uzuale de 1,5-6,5 g•f.

Diafonia este un defect caracteristic aparatelor stereofonice şi se manifestă prin trecerea de pe un canal pe celalalt a semnalului audio, datorită în special dozei de redare. Se exprimă în decibeli (dB) şi este cuprinsă între 20 şi 50 dB

Banda de frecvenţă, exprimată în hertzi (Hz) este cuprinsă între 50-12000 Hz şi 20-20000 Hz.

3.2.3.2 Discuri fonografice. Clasificare.Discurile fonografice reprezintă accesoriile de bază ale picupurilor şi se realizează prin presare la cald din

materiale plastice (copolimer clorură-acetat de vinii) cu bună rezistenţă la frecare şi în acelaşi timp elastice şi uşoare.Clasificarea discurilor fonografice se realizează după următoarele criterii:a) după mărimea şanţului:

standard cu 3 şanţuri pe milimetru; microşanţ (microsillon) cu 8-12 şanţuri pe milimetru;

b) după diametrul nominal: 175, 250, 300 mmc) după viteza de rotaţie: 16, 33, 45, 78 rot/mind) după numărul canalelor audio:

monofonice; stereofonice;

e) după forma secţiunii: dreaptă; profilată;

f) după conţinutul tematic: cu muzică cultă; cu muzică uşoară; diverse (teatru, poezie, didactice).

Informaţia sonoră este gravată pe pereţii unui şanţ (rilă) dispus în spirală. Pereţii şanţului fac între ei un unghi de 90°. La discurile stereofonice pe un perete este gravată informaţia sonoră corespunzătoare canalului stâng, iar pe celălalt perete informaţia corespunzătoare canalului drept. La cele monofonice informaţia sonoră este gravată pe un singur perete.

Discurile fonografice au în centru, pe ambele feţe, câte o etichetă care trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: denumirea casei de discuri, titlul pieselor înregistrate, compozitorul sau autorul piesei, interpretarea, numărul de catalog al discului, numărul feţei, viteza de rotaţie necesară, notaţia „STEREO" sau simbolul pentru discurile stereofonice.

3.2.3.3 Cititoare de compact discuri (CD-playere)Până nu demult, picupul deţinea supremaţia în privinţa performanţelor şi calităţii înregistrărilor audio.Apariţia cititoarelor de compact discuri a reprezentat un pas înainte atât din punct de vedere calitativ cât şi

tehnologic. (Tehnologia ce stă la baza cititoarelor de compact discuri audio este folosită şi la realizarea compact discurilor video şi CD-ROM-urilor.)

Prin apariţia cititoarelor de compact discuri s-au rezolvat o serie de probleme tehnice ce nu au putut fi soluţionate la picupuri, cum ar fi:

sensibilitatea acestora la şocuri mecanice, ceea ce nu a permis realizarea de aparate portabile; imposibilitatea picupurilor de a oferi accesul rapid la pasajele muzicale favorite prin intermediul

telecomenzii; imposibilitatea de a modifica după dorinţă ordinea de redare a melodiilor; uzura acului de redare al dozei datorită frecării cu discul; sensibilitatea ridicată a înregistrării de pe discul fonografic la zgârieturi.

Datorită particularităţilor constructive şi sortimentului variat al cititoarelor de compact discuri, apar criterii de clasificare suplimentare celor prezentate anterior. Acestea sunt:

a) după manevrabilitate: staţionare; portabile;

8

auto;b) după modul de introducere al discului:

cu încărcare frontală (cel mai des întâlnite); cu încărcare prin partea superioară;

c) după posibilităţile de comandă: simple; cu telecomandă;

d) după modul de alimentare cu energie electrică: de la reţea (aparatele au incorporat un alimentator); de la surse electrochimice (elemente galvanice, acumulatoare, baterii); mixtă (reţea sau surse electrochimice).

La picupuri după cum am arătat în capitolul precedent, formarea şanţurilor este rezultatul vibraţiilor unui ac în funcţie de frecvenţa şi intensitatea sunetului iniţial, iar în procesul de redare acul urmăreşte vibraţiile gravate în şanţ, producând un semnal audio a cărui intensitate variază continuu şi proporţional cu amplitudinea sunetului (fig. 3.4 a). Acest mod de înregistrare şi redare este cunoscut sub numele de înregistrare (redare) analogică.

La cititoarele de compact discuri semnalul audio este decupat (eşantionat) cu o frecvenţă foarte mare (de 44100 ori pe secundă) obţinându-se astfel o serie de eşantioane (fig. 3.4 b). Aproximaţia este acceptabilă dacă frecvenţa de eşantionare este suficient de mare.

Figura 3.4 Evoluţiile în timp ale semnalelor analogice şi numerice

Fiecărui eşantion i se atribuie un număr format din 16 cifre binare (în baza de numeraţie 2) numite biţi care codifică valoarea tensiunii din cadrul eşantioanelor. Se dispune astfel de un domeniu de 216 nivele de tensiune diferite (65536 nivele), ceea ce este mai mult decât suficient pentru o bună audiţie.

Astfel o piesă muzicală este transformată într-o serie de numere binare, fiecare dintre ele fiind descris în mod unic de o serie de valori de 0 sau 1. Din punct de vedere electric aceste două valori binare au următoarea corespondenţă: 0 = absenţa tensiunii, 1 = existenta tensiunii.

La înregistrarea compact discurilor audio semnalul electric binar este aplicat unei diode laser impresionând stratul fotosensibil depus pe un disc metalic. Fasciculul diodei laser descrie o spirală pe discul aflat în mişcare de rotaţie. Pe această spirală vor exista puncte impresionate şi neimpresionate în funcţie de valorile de 1 sau 0 pe care le iau biţii numărului binar. Se aplică apoi un tratament chimic care va crea în punctele impresionate o adâncitură, iar în punctele neimpresionate suprafaţa discului metalic va rămâne netedă. Adânciturile astfel create au lăţimea de 0,5 µm, adâncimea de 0,1 µm, distanţa dintre 2 bucle ale spiralei fiind de 1,6 µm. În urma acestui proces se obţine discul matriţă.

Compact discul se obţine prin presarea cu ajutorul matriţei metalice a unui disc din material plastic prevăzut cu un strat foarte fin de răşină pe care se imprimă adânciturile şi punctele netede ce conţin informaţia sonoră. Acest mod de înregistrare poartă numele de înregistrare numerică sau digitală.

La redare, citirea informaţiei sonore se realizează cu un cap optic. Elementul principal îl constituie o dioda laser ce emite un fascicul de radiaţii infraroşii. Fasciculul laser traversează prisma, trece prin sistemul optic care îl focalizează, iar punctul luminos obţinut se reflectă pe folia de aluminiu, existenţa în spatele stratului foarte fin de răşină ce conţine informaţia sonoră. Raza reflectată se întoarce până la prismă, unde este deviată cu 90° ajungând la fotocelulă. Raza laser va cădea fie pe o adâncitură a discului, fie pe un punct neted. Căzând pe o adâncitură raza laser va fi difuzată în toate direcţiile, iar fotocelula va primi doar o mică cantitate de lumină, ceea ce corespunde valorii binare 0. Invers, dacă raza va cădea pe un punct plan, acesta se va comporta ca o oglindă, reflectând-o şi deci fotocelula va primi întreaga cantitate de lumină, ceea ce corespunde valorii binare 1.

Acest flux de numere binare este trecut printr-un circuit electronic (convertor digital-analog), care va reface variaţiile continue ale semnalului audio iniţial.

Performanţele cititoarelor de compact discuri pot fi apreciate prin prisma următoarelor caracteristici tehnico-

9

funcţionale: Banda de frecvenţă, exprimată în hertzi (Hz) este cuprinsă între 2 şi 25000 Hz. Diafonia între canale, exprimată în decibeli (dB); valorile tipice sunt cuprinse între 90-120 dB. Raportul semnal-zgomot, exprimat în decibeli (dB), ia valori cuprinse între 90 şi 140 dB.

În funcţie de segmentul de piaţă căruia îi sunt destinate, cititoarele de compact discuri pot avea diferite facilităţi, care vor fi menţionate deoarece contribuie la stabilirea raportului performanţă-preţ. Principalele facilităţi sunt:

telecomandă în infraroşu, ce dublează comenzile existente pe aparat; posibilitatea programării ordinii de redare a melodiilor pentru maxim 100 de compact discuri; posibilitatea repetării unui program, a unei melodii sau a unui disc folosind comanda „Repeat" (repetare); comanda „Scan" (explorare), ce permite audierea primelor 10 secunde din fiecare melodie; taste („Next" - „următoarea" şi „Previous" - „precedenta") pentru trecerea peste melodia următoare,

respectiv, precedenta; comanda „Edit" (montaj), ajută utilizatorul să aranjeze ordinea melodiilor de pe un compact disc, astfel

încât ele să încapă pe o faţă a unei casete audio, fără fragmentarea melodiilor; comanda „Auto Space" (spaţiu automat) creează o pauză de aproximativ 3 secunde între melodiile

selectate (în cazul folosirii opţiunilor de programare a ordinii de redare a melodiilor şi de editare); comanda „Auto Space Sync" (coordonarea automată a spaţiului) ajută utilizatorii care copiază compact

discuri pe casete audio; la terminarea benzii în timpul redării unei melodii de pe compact disc, capul optic se întoarce la începutul melodiei şi intra în aşteptare, permiţând utilizatorului să întoarcă caseta şi să continue înregistrarea;

afişaj multifuncţional, ce oferă informaţii privind numărul total al melodiilor de pe un disc, numărul melodiei curente, numărul programului muzical curent, timpul rămas sau scurs pentru programul muzical curent, comanda curentă (redare, repetare, stop, etc.) prin afişarea simbolului corespunzător; afişajul mai poate conţine şi un indicator de nivel.

3.2.3.4. Compact discuri audioCompact discurile audio sunt accesorii prezente din ce în ce mai mult în magazinele de profil. Deşi se aseamănă

ca formă cu compact discurile video se deosebesc de acestea prin culoarea lor alb-argintie.Privit în secţiune compact discul este format din:

• un disc din material plastic transparent (policarbonat) ce reprezintă substratul mecanic;• un strat de răşină ce conţine informaţia sonoră;• o folie de aluminiu foarte lucioasă, obţinută prin depunere în vid, ce are rol de oglindă;• un strat de lac protector pe care se fixează eticheta.

Caracteristicile tehnico-funcţionale ale compact discurilor sunt: Diametrul ce are de regulă valoarea de 12 cm şi mai rar de 8 cm; Durata totală este de circa 74 minute pentru discurile de 12 cm, respectiv 20 minute pentru discurile de

8 cm.

3.2.4. Aparate pentru înregistrarea şi redarea magneticăa sunetelor

Această grupă de aparate audiofonice utilizează pentru înregistrarea şi redarea sunetelor un suport magnetic, numit bandă magnetică. Înregistrarea şi redarea magnetică a sunetelor a căpătat o mare răspândire în ultimele decenii datorită avantajelor pe care le oferă faţă de procedeul mecanic, utilizat la picupuri, sau optic, utilizat la cititoarele de compact discuri. Printre aceste avantaje se pot menţiona:

A procedeul de înregistrare este foarte simplu, fiind realizabil chiar de către utilizator; redarea imediată a programului înregistrat; la unele aparate există chiar posibilitatea de control al

înregistrării prin redarea simultană a programului ce este înregistrat; posibilitatea folosirii benzilor magnetice pentru mai multe înregistrări, prin ştergerea înregistrărilor

anterioare; permite utilizarea procedeelor numerice pentru înregistrare şi redare, obţinându-se astfel o calitate a

sunetelor comparabilă cu cea oferită de compact discuri.

Aparatele pentru înregistrarea şi redarea magnetică a sunetelor se clasifică după următoarele criterii:a) după destinaţie

de uz general; semiprofesionale; profesionale (Hi-Fi);

b) după principiul de funcţionare şi suportul benzii magnetice analogice: - magnetofoane;

- casetofoane;

10

numerice: - casetofoane numerice;c) după particularităţile constructive şi modul de prezentare

independente, fără amplificator (DECK); independente, cu amplificator; incorporate într-un sistem muzical;

d) după manevrabilitate staţionare; portabile; miniatură: - minicasetofon (Walkman);

- dictafon (reportofon); auto;

e) după numărul de viteze cu o viteză; cu mai multe viteze;

f) după numărul de piste cu două piste; cu patru piste; cu opt piste;

g) după procedeul de înregistrare-redare monofonice; stereofonice;

h) după modul de alimentare cu energie electrică de la reţea (aparatele au încorporat un alimentator); de la surse electrochimice (elemente galvanice, acumulatoare, baterii); mixtă (reţea şi surse electrochimice).

3.2.4.1. Magnetofoane şi casetofoaneMagnetofonul este un aparat destinat înregistrării şi redării sunetelor pe o bandă magnetică dispusă pe un suport

numit rolă. Casetofonul este un magnetofon la care rolele cu bandă magnetică sunt protejate de o casetă. Atât magnetofoanele cât şi casetofoanele au, în general, aceleaşi elemente constructive şi acelaşi principiu de funcţionare.

Magnetofonul (casetofonul) se compune din: mecanismul de antrenare a benzii; lanţul electroacustic; dispozitive de comandă şi reglaj; şasiul şi carcasa, ce conferă forma şi aspectul exterior, fiind în acelaşi timp şi suport pentru

componentele aparatului.• Mecanismul de antrenare trebuie să asigure deplasarea benzii prin faţa capetelor magnetice cu o viteză

constantă, să asigure o întindere (tensiune) constantă a benzii şi un contact perfect al acesteia cu capetele magnetice, să permită derularea rapidă în ambele sensuri şi oprirea benzii.

Soluţia adoptată la marea majoritate a magnetofoanelor şi casetofoanelor utilizează un singur motor (fig. 3.5). Motorul (1) pune în mişcare volantul (6) prin intermediul curelei de transmisie (2). Solidar cu volantul este axul (7) numit cabestan ce asigură, împreună cu rola presoare (8), deplasarea cu viteză constantă a benzii. Cabestanul este realizat cu mare precizie şi trebuie să fie foarte curat pentru a nu produce zgomote. Suportul rolei receptoare (13) este pus în mişcare de motor prin intermediul axului de antrenare (5). Întinderea corectă a benzii este realizată cu ajutorul ambreiajului (4). La apăsarea butoanelor de derulare rapidă înainte sau înapoi, mişcarea de rotaţie a volantului este transmisă prin intermediul uneia din roţile (17) sau (14), fie la suportul rolei receptoare (13), fie la cel al rolei debitoare (15). La eliberarea butoanelor acţionează, după caz, una din frânele (3) sau (16) oprind imediat banda. Pe traseul benzii sunt amplasate capetele magnetice de ştergere (11) şi cel combinat (10). Alinierea corectă a benzii la poziţia capetelor magnetice este realizată de ghidajele (9) şi (12). De asemenea, capul magnetic combinat este prevăzut cu şuruburi de reglare a planităţii şi a alinierii.

11

Magnetofoanele şi unele casetofoane pot avea mai multe viteze de deplasare a benzii. Comutarea vitezelor se poate realiza, fie pe cale mecanică, prin modificarea raportului de transmisie dintre motor şi mecanismul de antrenare, fie prin modificarea pe cale electronică a turaţiei motorului. Vitezele de deplasare a benzii sunt standardizate şi pot lua una din următoarele valori: 4,76 cm/s, 9,53 cm/s, 19 cm/s, 38 cm/s.

Figura 3.5. Sistemul mecanic al unui casetofon

În prezent marea majoritate a aparatelor sunt prevăzute cu un dispozitiv de oprire automată la terminarea benzii (autostop). Oprirea poate fi totală, cu întreruperea alimentării, sau parţială, când aparatul rămâne sub tensiune, oprindu-se doar motorul.

Aparatele profesionale sunt prevăzute cu 3 motoare: 2 dintre ele acţionează suporţii rolelor debitoare şi acceptoare, iar cel de-al treilea asigură antrenarea cabestanului. Se obţine astfel o viteză de derulare sporită şi o uzură mai

mică a mecanismului de antrenare.Tot în categoria aparatelor cu mai multe motoare intra şi casetofonul autore-vers, la care este eliminată operaţia

de întoarcere a casetei la terminarea benzii. Aceste aparate sunt înzestrate cu 2 motoare, ce funcţionează alternativ, antrenând fiecare câte un cabestan şi cu capete magnetice speciale, prevăzute cu 4 secţiuni corespunzătoare celor 2 piste stereo de pe banda magnetică, permiţând înregistrarea şi citirea benzii în ambele sensuri.

• Lanţul electroacustic trebuie să asigure prelucrarea semnalului acustic, înregistrarea lui pe banda magnetică şi redarea în condiţii optime. La aparatele de larg consum acesta este format (fig. 3.6) din:

comutatorul pentru sursele de semnal; capul magnetic combinat (înregistrare-redare); capul magnetic de ştergere; preamplificator; amplificator de putere; difuzor; circuitul de ştergere; comutatorul de funcţii

(înregistrare sau redare); circuitul de comandă al

motorului şi reglare a turaţiei.

12

Figura 3.6. Aparate pentru înregistrarea şi redarea sunetului. Schema bloc.

În funcţie de modul în care se realizează reglarea nivelului semnalului de înregistrare mai poate fi întâlnit unul din următoarele elemente:

circuitul de reglare automată a nivelului de înregistrare (la aparatele cu reglare automată) sau indicatorul de nivel (la aparatele cu reglare manuală).

La înregistrare, energia acustică este transformată prin intermediul unui microfon în energie electrică care este amplificată corespunzător. Rezultă un curent proporţional cu sunetul iniţial care va alimenta bobina capului magnetic. Acesta va produce un câmp magnetic proporţional cu energia acustică. Înregistrarea este procesul prin care câmpul magnetic variabil produce o magnetizare remanentă pe banda magnetică în mişcare, care este purtătorul de sunet.

În regim de înregistrare sursa de semnal este selectată cu comutatorul K1, semnalul acesteia fiind apoi aplicat la intrarea preamplificatorului (3), ce are rolul de amplificator de înregistrare. Semnalul amplificat se aplică capului combinat (1) simultan cu semnalul de premagnetizare, furnizat de circuitul de ştergere (8). Semnalul de premagnetizare are rolul, de a reduce distorsiunile ce apar în momentul magnetizării benzii şi poate fi de curent continuu sau de curent alternativ de înaltă frecvenţă (40-100 kHz). Premagnetizarea în curent continuu prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi: înrăutăţirea raportului semnal/zgomot, dinamica mică a înregistrării (cca. 35 dB), introducerea unor distorsiuni mari. De aceea acest tip de premagnetizare se utilizează la aparatele cu performanţe modeste, deoarece simplifică mult schema circuitului de ştergere. Înainte ca banda magnetică să ajungă la capul combinat (1), ea trece prin dreptul capului de ştergere (2), care elimină programul muzical înregistrat anterior pe bandă. Pentru realizarea operaţiei de ştergere, capul magnetic (2) utilizează tensiunea continuă sau alternativă de înaltă frecvenţă produsă de circuitul de ştergere (8). Nivelul semnalului de audiofrecvenţă aplicat capului combinat se poate regla manual, cu ajutorul unui potenţiometru, fiind controlat cu indicatorul de nivel (7), sau este reglat automat de circuitul (5). În clasa aparatelor de înaltă fidelitate (Hi-Fi) pot fi întâlnite modele care optimizează automat nivelul semnalelor de înregistrare şi premagnetizare în funcţie de caracteristicile magnetice ale benzii, pe baza unei scurte analize prealabile a acesteia. Audiţia programului muzical ce se înregistrează este realizată prin aplicarea semnalului de audiofrecvenţă existent la ieşirea preamplificatorului (3), amplificatorului de putere (4) şi apoi difuzorului (6).

Redarea este procesul prin care magnetizarea remanentă variabilă a benzii magnetice produsă la înregistrare este transformată în semnal electric.

În regim de redare, comutatoarele K1 şi K2 conectează capul combinat (1) la intrarea preamplificatorului (3), care va îndeplini funcţia de amplificator de redare. Semnalul de audiofrecvenţă obţinut, cu un nivel de ordinul zecimilor de volt, este aplicat amplificatorului de putere (4) şi apoi difuzorului (6). Pentru a evita ştergerea benzii în timpul redării, alimentarea circuitului de ştergere este deconectată.

Magnetofoanele şi casetofoanele profesionale sunt echipate cu 3 capete (ştergere, înregistrare, redare), posedând lanţuri separate de amplificare pentru înregistrare, respectiv redare. Această configuraţie permite controlul efectiv al calităţii înregistrării, prin redarea în timpul acesteia, a programului sonor imprimat pe bandă.

Pentru a îmbunătăţi calitatea înregistrării şi redării magnetice a sunetului, în lanţul electroacustic al aparatelor semiprofesionale se introduce un circuit electronic numit sistem de reducere a zgomotului de fond.

Cele mai des întâlnite sisteme de reducere a zgomotului de fond sunt: Sistemul DNL, lansat de firma Philips Sistemul Dolby creat de laboratoarele Dolby.

Alte sisteme de reducere a zgomotului cu o arie de răspândire mai mică sunt: ANRS produs de firma JVC, HI-COM produs de firma Telefunken şi perfecţionat de firma Nakamichi, DBX, ADRESS ce aparţine în exclusivitate firmei Toshiba, SUPER D al firmei Sanyo.

La aparatele stereofonice lanţul prezentat este dublu, corespunzător celor 2 canale.• Dispozitivele de comandă şi reglare pentru pornire, oprire, derulare rapidă înainte-înapoi, pauză,

înregistrare, redare, controlul acestor funcţii, reglajele de ton şi volum, etc. pot fi mai mult sau mai puţin automatizate şi sunt specifice ca număr, mod de amplasare, sisteme de realizare, fiecărui tip de magnetofon sau casetofon, după designul conceput de producător.

Principalele caracteristici tehnico-funcţionale ale magnetofoanelor şi casetofoanelor sunt: Viteza de deplasare a benzii este standardizată şi are următoarele valori:

- pentru magnetofoane: 38 cm/s (15 ips - inch per second); 19,05 cm/s (7 1/2 ips); 9,53 cm/s (3

13

3/4 ips); 4,76 cm/s (1 7/8 ips);- pentru casetofoane: 4,76 cm/s, 2,38 cm/s şi 1,19 cm/s.

Diametrul maxim al rolei este o caracteristică specifică magnetofoanelor; se exprimă în milimetri (mm) şi este cuprinsă între 65 şi 180 mm.

Banda de frecvenţă, exprimată în hertzi (Hz). Valorile uzuale sunt situate în domeniul 40-18000 Hz. Raportul semnal-zgomot este raportul dintre puterea de ieşire a semnalului util de audiofrecvenţă şi

puterea de ieşire corespunzătoare zgomotului; se exprimă în decibeli (dB) şi ia valori de 35-80 dB. Puterea nominală de ieşire este puterea pe care o poate furniza amplificatorul magnetofonului

(casetofonului) pe impedanţa nominală de sarcină, pentru o frecvenţă (de regula 1 kHz) şi un nivel precizat al distorsiunilor. Se exprimă în waţi (W), iar valorile uzuale sunt cuprinse între 0,5 W şi 10 W.

Impedanţa nominală de sarcină, exprimată în ohmi (Ω.). Valorile recomandate sunt: 2 Ω, 4 Ω, 8 Ω. Factorul de distorsiuni reprezintă abaterea semnalului de audiofrecvenţă prelucrat de lanţul

electroacustic de la forma sa iniţială; se exprimă în procente (%), fiind cuprins între 0,5 şi 10 %.La stabilirea performanţelor magnetofoanelor şi casetofoanelor trebuie ţinut cont şi de o serie de facilităţi puse la

dispoziţia utilizatorilor de unele aparate. Dintre acestea cele mai uzuale sunt: oprire automată (Autostop) la terminarea sau ruperea benzii; contor de bandă (counter) mecanic sau electronic ce afişează numărul de ture efectuate de rola

receptoare de la începutul benzii sau din momentul apăsării butonului de revenire la zero (butonul „Reset");

înregistrarea (redarea) autorevers, permite utilizarea ambelor feţe ale rolelor şi casetelor fără a fi necesară întoarcerea acestora;

redarea continuă (Continous Play), specifică casetofoanelor duble, constă în redarea succesivă a două casete introduse în cele două compartimente ale aparatului;

controlul automat al nivelului de înregistrare (Automatic Level Control-ALC) scuteşte utilizatorul de reglarea manuală a nivelului de înregistrare, evitându-se astfel înregistrarea foarte slabă sau supramodularea benzii; este util în cazul înregistrării semnalelor provenind de la microfon, fiind folosit cu predilecţie în reportofoane şi dictafoane, dar reducând dinamica înregistrării, aria sa de utilizare se restrânge la magnetofoanele şi casetofoanele de larg consum;

selectorul de bandă magnetică (Tape Selector) corectează parametrii de înregistrare în funcţie de tipul benzii, în vederea obţinerii unei calităţi optime a înregistrării; poate fi cu acţionare manuală sau automată;

indicatorul de nivel (VU-meter), cu instrument indicator (microampermetru) sau cu diode electroluminescente, ajută utilizatorul să regleze manual nivelul de înregistrare şi să evite supramodularea benzii;

telecomanda (Remote Control) dublează comenzile aparatului, permiţând acţionarea lor de la distanţă; activare la sunet (mai ales la reportofoane); din poziţia de aşteptare banda porneşte numai la apariţia

sunetului economisindu-se astfel banda.

3.2.4.2. Benzi magneticeBenzile magnetice sunt folosite de aparatele pentru înregistrarea şi redarea magnetică a sunetului ca suport pentru

informaţie. Sunt formate din unul sau mai multe straturi magnetice active, dispuse pe un suport de plastic. Unele benzi sunt prevăzute cu un strat de protecţie cu grosimea de 1-2 µm, suprapus peste stratul magnetic, care reduce rugozitatea stratului magnetic activ, micşorând astfel frecările cu capetele magnetice şi deci uzura acestora.

Suportul benzilor este realizat din materiale cu o flexibilitate ridicată, întindere redusă şi cu o bună rezistenţă la rupere, cum ar fi: diacetatul de celuloză, triacetatul de celuloză, policlorura de vinil, polietilena tereftalică, poliesterul.

Stratul magnetic este componenta benzii magnetice utilizată efectiv pentru stocarea informaţiei audiofonice, fiind format din pulberi de materiale feromagnetice dispuse uniform pe suprafaţa suportului. Materialele feromagnetice utilizate în prezent sunt: oxidul fero-feric (magnetita), oxidul de fier gama, ferita de cobalt, dioxidul de crom, pulberea de fier pur. Ultimele trei tipuri de materiale sunt utilizate la benzile de înaltă calitate.

Unele benzi sunt formate din mai multe straturi active, neomogene din punct de vedere al proprietăţilor magnetice, care pot fi separate prin straturi de pulberi nemagnetice. Benzile multistrat au performanţe superioare benzilor ce utilizează un singur tip de material magnetic (cu un singur strat magnetic). Cele mai uzuale benzi multistrat sunt benzile „Ferrochrom" („Ferri-Chrome"), formate dintr-un strat de oxid de fier peste care este depus un strat de dioxid de crom şi benzile „Superchrom" pe bază de magnetita şi dioxid de crom.

După destinaţie, benzile magnetice pot fi: pentru magnetofon; pentru casetofon.

• Benzile pentru magnetofon se livrează înfăşurate pe role din material plastic cu diametre de 6,5; 13; 15; 18; 22; 26,5 cm. Rolele se păstrează în cutii de protecţie din material plastic sau carton pe care ce inscripţionează tipul

14

benzii şi lungimea sa exprimata în metri. Lăţimea benzii de magnetofon este de 6,25 ± 0,05 mm. Grosimea benzii diferă în funcţie de lungime, valorile uzuale fiind: 55µm pentru benzile normale, 35µm pentru benzile „long play", 26µm pentru benzile „double play" şi 18µm pentru benzile „triple play".

Benzile pentru magnetofon au ataşate la cele două capete porţiuni de bandă nemagnetică de culori diferite ce indica începutul şi sfârşitul benzii. Unele tipuri conţin între banda magnetică şi banda de capăt porţiuni metalizate pentru comanda autostop.

Înregistrarea (redarea) depinde de magnetofonul utilizat realizându-se pe două sau patru piste monofonice sau stereofonice.

• Benzile pentru casetofon sunt livrate în casete care se pot prezenta în una din următoarele variante constructive:

caseta compactă (Compact Cassette); minicaseta: microcaseta; caseta cartuş (Cartridge);

Casetele se păstrează în cutii de protecţie din material plastic pe care se marchează tipul benzii, materialul feromagnetic utilizat, durata de înregistrare.

Caseta compactă concepută de firma Philips, a fost comercializata din 1965 sub denumirea „Compact Cassette”' şi în prezent are cea mai mare arie de răspândire Este utilizata de casetofoane, minicasetofoane unele reportofoane şi roboţi telefonici. Lăţimea benzii este 3,81 mm, iar grosimea diferă în funcţie de durata de înregistrare, valorile cele mai uzuale fiind 18µm pentru casetele de 60 minute 12µm pentru casetele de 90 minute şi 9µm pentru casetele de 120 minute.

Minicaseta a fost conceputa de firma Philips fiind destinată pentru minicasetofoane, reportofoane, dictafoane, roboţi telefonici. Foloseşte banda magnetică cu lăţimea de 3,81 mm. Nu a avut un succes de public, fapt pentru care in prezent este pe cale de dispariţie.

Microcaseta are o formă asemănătoare cu cea a minicasetei. Aria sa de răspândire este în creştere, fiind folosită la reportofoane, dictafoane şi roboţi telefonici. Foloseşte banda magnetică cu lăţimea de 3,81 mm şi grosimea de 9 µm.

Caseta cartuş foloseşte banda magnetică cu lăţimea de 6,25 mm. Aria sa de răspândire se limitează la SUA, dar şi în această ţară pierde teren în favoarea casetei compacte.

Principalele caracteristici tehnico-funcţionale ale benzilor magnetice sunt:a) benzi de magnetofon

Diametrul rolei, exprimat în centimetri (cm) sau milimetri (mm). Lungimea benzii, exprimat în metri (m). Durata unei piste (pentru o viteză de deplasare a benzii specificată), exprimată în minute (min). La

înregistrările monofonice pe 4 piste durata totală oferită de banda magnetică va fi de 4 ori mai mare decât durata unei piste, iar la înregistrările stereofonice durata totală va fi dublă faţă de durata oferită de o pistă.

În tabelul 1 sunt prezentate câteva tipuri de benzi magnetice şi principalele lor caracteristici.b) casete cu bandă magnetică

Tipul casetei se referă la forma şi dimensiunile acesteia, în prezent existând 4 variante: caseta compactă, minicaseta, microcaseta, caseta cartuş.

Tipul materialului magnetic influenţează performanţele magnetice şi electroacustice oferite de casetă. În funcţie de materialul magnetic utilizat, fiecare tip de bandă necesită un anumit regim de funcţionare pentru care performanţele obţinute sunt maxime. Comitetul Internaţional pentru Electrotehnică (International Electrotechnical Comittee - IEC) a introdus patru norme ce stabilesc regimurile de funcţionare optime pentru fiecare tip de material magnetic. Astfel norma IEC I este destinată benzilor cu oxizi de fier. norma IEC II benzilor cu dioxid de crom. norma IEC III benzilor fero-crom, iar norma IEC IV benzilor metal (cu pulbere de fier pur)

Benzi magnetice Tabelul 3.1.

Tipul benzii

Grosimea

benzii(µm)

Diametrul rolei (cm)

Lungimea

benzii(m)

Durata fiecărei

piste pentruviteza de9,53 cm/s

(min.)

Duratafiecărei

piste pentru

viteza de 19cm/s

(min.)35 13 275 45 22,5LP 35 15 366 60 30Long 18 549 90 45

26,5 1098 190 9526 13 366 60 30

15

DP 26 15 549 90 45Double 18 732 120 60

26,5 1281 220 11018 13 549 90 45

TP 18 15 732 120 60Triple 18 1098 180 90

Durata de înregistrare, exprimată în minute (min). Casetele obişnuite oferă durate de înregistrare de 60 minute (2 x 30 min.), 90 minute (2 x 45 min.) şi 120 minute (2 x 60 min.), dar pot fi întâlnite şi casete cu o durată de 30 (2x15) sau 45 (2 x 22,5) minute.

3.3. Aparate radiofonice3.3.1. Radioreceptoare

3.3.1.1. Generalităţi. ClasificareRadioreceptorul sau aparatul de radio este un aparat electronic utilizat la recepţionarea prin intermediul unei

antene a undelor radio emise de posturile de radiodifuziune, pe care le prelucrează şi le transformă în informaţii sonore.La dispoziţia posturilor de radiodifuziune stau următoarele game de unde:

undele lungi (UL, LW, DB) ocupând domeniul de frecvenţe cuprins între 151-281 kHz (lungimi de undă cuprinse între 1986-1067 metri) şi utilizate la transmisiile de radiodifuziune monofonice modulate în amplitudine;

undele medii (UM, MW, CB) ocupând domeniul de frecvenţe cuprins între 520-1602 kHz (lungimi de undă cuprinse 576,7-187,2 metri), utilizate la transmisiile de radiodifuziune monofonice modulate în amplitudine;

undele scurte (US, SW, KW, KB). Ocupă domeniul de frecvenţe cuprins între 3,9-26,1 MHz (75-11 m), fiind utilizate la transmisiile de radiodifuziune monofonice modulate în amplitudine; sunt împărţite în următoarele benzi (subgame):

- banda de 75 metri (3,90-4.20 MHz);- banda de 49 metri (5,95-6,20 MHz);- banda de 41 metri (7,15-7,30 MHz);- banda de 31 metri (9,50-9,77 MHz);- banda de 25 metri (11,7-11,97 MHz);- banda de 19 metri (15,1-15,45 MHz);- banda de 16 metri (17,7-17,9 MHz);- banda de 13 metri (21,45-21,75 MHz);- banda de 11 metri (25,5- 26,1 MHz);

undele ultrascurte (UUS, USW, UKW, YKB) ocupă domeniul de frecvenţe cuprins între 63-108 MHz (4,76-2,77 m) şi sunt utilizate la transmisiile de radiodifuziune monofonice sau stereofonice modulate în frecvenţă; sunt împărţite în următoarele benzi (subgame):

- banda OIRT (Organizaţia Internaţională de Radio şi Televiziune) cuprinsă între63-73 MHz (4,76-4,11 m)

- banda CCIR (Comitetul Consultativ International de Radio) cuprinsă între 87-108 MHz (3,4-2,77 m);

Radioreceptoarele comercializate în prezent sunt foarte variate atât din punct de vedere al performanţelor cât şi al formei constructive. Ele se pot clasifica după o serie de criterii:

a) destinaţie: de uz general; semiprofesionale; profesionale.

b) particularităţile constructive şi modul de prezentare: independente, fără amplificator de audiofrecvenţă (tunere); independente, cu amplificator de audiofrecvenţă; combinate cu alte aparate electronice(radioceasuri, radiocasetofoane etc.); încorporate într-un sistem muzical (combine audio).

c) manevrabilitate: staţionare; portabile; miniatură; auto.

16

d) numărul gamelor de undă: cu o gamă de undă; cu două game de undă; cu mai multe game de undă.

e) tipul modulaţiei utilizate pentru transmisie: cu modulaţie în amplitudine (MA sau AM - Amplitude Modulation) cu modulaţie în frecvenţă (MF sau FM - Frequency Modulation).

f) performanţe: clasa I-a de calitate: clasa II-a de calitate: clasa III-a de calitate: clasa IV-a de calitate.

g) modul de transmitere al informaţiei audiofonice: monofonice; stereofonice.

3.3.1.2. Elemente componente. Principiul de funcţionareDin punct de vedere constructiv, radioreceptorul este alcătuit din următoarele componente:

lanţul electronic; dispozitivele de comandă şi reglare; elementele de conectare; elementele de susţinere şi protecţie.

• Lanţul electronic al radioreceptoarelor cuprinde blocuri funcţionale (etaje) realizate cu circuite electronice specifice care au funcţii bine precizate: de selecţie şi amplificare a semnalului de radiofrecvenţă modulat, de detecţie, de amplificare a semnalului de audiofrecvenţă, etc. După schema de principiu utilizată distingem în principal două tipuri de radioreceptoare:

cu amplificare directă; superheterodină.

Radioreceptorul cu amplificare directă are performanţe modeste, o schemă electrică simplă şi un preţ scăzut. În prezent acest tip de radioreceptoare aproape că nu se mai produc industrial.

Radioreceptorul superheterodină este în prezent cel mai modern, satisfăcând cele mai înalte exigente. În funcţie de gamele de undă pe care aparatul le recepţionează şi de complexitatea sa, unele blocuri funcţionale pot lipsi.

Figura 3.7. Schema bloc a radioreceptorului

Antena de recepţie captează o parte din energia undelor radiofonice pe care o transformă în semnal electric. Din

punct de vedere constructiv şi funcţional antenele se prezintă sub diverse forme: antenă filară exterioară; antenă telescopică; antenă de ferită; antenă dipol.

La recepţia emisiunilor modulate în amplitudine semnalul de radiofrecvenţă provenind de la antena este aplicat

17

amplificatorului de radiofrecvenţă. Acesta are rolul de a selecta şi a amplifica din mulţimea de semnale captate de antenă doar pe acela al postului recepţionat. Selectarea postului se realizează cu dispozitivul de acord.

Semnalul de radiofrecvenţă (cu frecvenţa fs) este aplicat etajului schimbător de frecvenţă odată cu semnalul generat de oscilatorul local (cu frecvenţa fo). Ca rezultat al heterodinării, la ieşirea etajului schimbător se obţine un semnal cu o frecvenţă mai scăzută denumit în mod curent semnal de medie frecvenţă sau de frecvenţă intermediară. El are o frecvenţa fixă de 455 kHz.

Semnalul de frecvenţă intermediară, după ce este mai întâi amplificat în unul sau mai multe etaje amplificatoare de medie frecvenţă, este apoi demodulat în etajul detector), dispărând astfel semnalul purtător şi rămânând doar semnalul de audiofrecvenţă. La radioreceptoarele monofonice acesta este aplicat amplificatorului de audiofrecvenţă şi transmis mai departe difuzorului. Transmisiile modulate în amplitudine sunt monofonice. De aceea la recepţia acestor emisiuni, radioreceptorul stereofonic aplică semnalul de audiofrecvenţă ambelor amplificatoare de audiofrecvenţă şi mai departe difuzoarelor.

La recepţia emisiunilor modulate în frecvenţă din gama undelor ultrascurte, semnalul captat de antena este aplicat amplificatorului de foarte înaltă frecvenţă (FIF). Semnalul amplificat trece mai departe la etajul care realizează schimbarea de frecvenţă. La ieşirea lui rezultă semnalul de frecvenţă intermediară (cu frecvenţa de 10,7 MHz). Etajele şi alcătuiesc blocul de unde ultrascurte al radioreceptorului.

Semnalul de frecvenţă intermediară ajunge la etajele amplificatoare de medie frecvenţă. Pentru a reduce complexitatea aparatului, numărul componentelor utilizate şi, nu în ultimul rând preţul, etajele amplificatoare de medie frecvenţă sunt comune atât pentru semnalele modulate în amplitudine cât şi pentru cele modulate în frecvenţă.

În continuare, semnalul de frecvenţă intermediară este aplicat discriminatorului de frecvenţă la ieşirea căruia se obţine semnalul de audiofrecvenţă demodulat care este trimis, ca şi în cazul emisiunilor cu modulaţie în amplitudine, la acelaşi amplificator de audiofrecvenţă şi difuzor.

Receptoarele stereofonice au în plus un etaj numit decodor stereofonic, montat după discriminatorul de frecvenţă. Decodorul stereofonic extrage din semnalul multiplex stereo informaţiile corespunzătoare celor două canale. Este prevăzut cu 2 ieşiri la care sunt conectate amplificatoarele de audiofrecvenţă. La recepţia emisiunilor monofonice la cele două ieşiri se obţine acelaşi semnal de audiofrecvenţă, deci cele două canale vor fi legate în paralel. În regim stereofonic la ieşiri se vor obţine semnalele „stânga" şi „dreapta", corespunzătoare celor două canale.

Nivelul audiţiei trebuie să fie constant pentru o anumită poziţie a reglajului de volum, indiferent de condiţiile de propagare şi de distanţa dintre emiţător şi receptor. Această condiţie este îndeplinită cu ajutorul circuitelor de reglaj automat al amplificării (RAA), care modifică amplificarea etajelor de radiofrecvenţă şi de medie frecvenţă în funcţie de nivelul mediu al semnalului de audiofrecvenţă.

Circuitul de control automat al frecvenţei (CAF) are rolul de a menţine acordul exact (stabilitatea) pe post pe toată durata recepţiei. El acţionează numai la recepţia emisiunilor din gama undelor ultrascurte. În funcţie de varianta constructivă aleasă de producător, circuitul de control automat al frecvenţei poate acţiona în permanenţă sau la dorinţa utilizatorului, funcţionarea sa fiind comandată de butonul „CAF”.

Radioreceptoarele care nu conţin etajele amplificatoare de audiofrecvenţă, poartă numele de tunere. Tunerul conţine etajele amplificatoare de radiofrecvenţă, schimbătoare de frecvenţă, amplificatoare de medie frecvenţă, etajele de detecţie şi discriminare de frecvenţă, decodorul stereofonic, furnizând la ieşire un semnal de audiofrecvenţă, care se aplică unui amplificator independent sau căştilor.

• Dispozitivele de comandă si reglare permit utilizatorului să modifice parametrii recepţiei şi audiţiei în funcţie de necesităţile şi gusturile proprii. În cele ce urmează vor fi prezentate principalele dispozitive de comandă şi reglare.

Întreruptorul de pornire-oprire se găseşte fie separat, fie combinat cu un alt dispozitiv de comandă şi reglare cum ar fi: reglajul manual al volumului sau tonului, comutatorul de game de undă.

Comutatorul de game de undă realizează trecerea de la o gamă de undă la alta; se prezintă în două variante constructive: rotativ sau claviatură. Comutatorul rotativ este mai simplu şi mai fiabil, dar prezintă dezavantajul că trecerea de la o gamă de undă, la alta plasată într-o poziţie mai îndepărtată, se face prin poziţii Intermediare corespunzătoare altor game. Comutatorul claviatură, deşi mai complicat, are o arie de răspândire mai largă deoarece permite trecerea directă de la o gamă de undă la alta. La unele radioreceptoare moderne comutatorul de game de undă este realizat cu senzori, schimbarea gamelor de undă realizându-se prin simpla atingere a acestora.

Dispozitivul de acord este utilizat la reglarea aparatului pe frecvenţa postului dorit. La marea majoritate a radioreceptoarelor este realizat cu un condensator variabil, dar la unele aparate auto producătorii utilizează un ansamblu de bobine cu miez reglabil, numit variometru. În ultimul timp au început să fie introduse dispozitive de acord ce realizează automat căutarea şi memorarea posturilor.

Reglajul manual al volumului este utilizat pentru stabilirea intensităţii audiţiei (a nivelului sonor). Se realizează cu un potenţiometru legat la intrarea amplificatorului de audiofrecvenţă.

În afară de dispozitivele obişnuite, deja prezentate, radioreceptoarele performante mai au o serie de perfecţionări tehnice care le ridică substanţial calitatea. Astfel:

dispozitivul de reglare al tonului, realizat în diferite variante constructive, are rolul de a acţiona asupra

18

fidelităţii aparatului, îngustând sau lărgind banda de trecere a acestuia, favorizând, de exemplu, frecvenţele înalte sau joase;

tasta pentru controlul automat al frecvenţei (CAF) poate fi întâlnită la unele aparate care recepţionează gama de unde ultrascurte; prin apăsarea ei se măreşte stabilitatea pe post a radioreceptorului;

tasta pentru acord silenţios poate fi întâlnită la unele radioreceptoare; prin apăsarea ei este împiedicată audiţia semnalelor parazite (zgomotelor) recepţionate până la efectuarea acordului corect pe post;

indicatorul optic de acord permite realizarea verificării vizuale a acordului; reglajul manual al balansului este întâlnit doar la radioreceptoarele stereofonice; are rolul de a echilibra

nivelul semnalului pe cele două canale în vederea obţinerii efectului stereofonic; indicatorul optic al emisiunilor stereofonice este util la identificarea rapidă a acestora; extensia de bandă. În gama de unde scurte, posturile sunt foarte apropiate, iar fixarea şi menţinerea

recepţiei pe un anumit post sunt dificile. Pentru a remedia această deficienţă, la radioreceptoarele de calitate se utilizează extensia de bandă, adică gama undelor scurte se împarte în subgame, repartizate pe zonele în care se află cele mai multe posturi de emisie.

Elementele de conectare permit legarea la radioreceptor a unor dispozitive şi aparate exterioare cum ar fi: antena filară, incinte acustice, căşti, alimentator, aparate audiofonice.

Carcasa (caseta) realizată din mase plastice sau lemn furniruit, îndeplineşte un triplu rol: de protecţie, estetic şi de rezonanţă (la aparatele cu difuzor încorporat). Pe panoul frontal al radioreceptorului se găsesc dispozitivele de comandă şi reglare, iar în spate, elementele de conectare. Şasiul realizat din metal sau mase plastice serveşte la fixarea şi susţinerea subansamblurilor din care se compune radioreceptorul.

Pentru a fi comparate calitativ, radioreceptoarele sunt definite printr-o serie de parametri: sensibilitate, selectivitate, eficacitatea reglajului automat al amplificării, puterea de ieşire maximă, fidelitate, etc. În funcţie de aceşti parametri aparatele se împart în clase de calitate.

Sensibilitatea limitată de zgomot a unui radioreceptor este o mărime ce caracterizează aptitudinea sa de a recepţiona semnale de radiofrecvenţă cât mai slabe şi de a le separa de zgomotele parazite captate prin antenă sau proprii aparatului. Este reprezentată de tensiunea minimă de radiofrecvenţă de la intrarea de antenă a radioreceptorului pentru care se obţine un raport semnal-zgomot (raportul între puterea semnalului de audiofrecvenţă util şi puterea zgomotului) de 20 dB pentru emisiunile modulate în amplitudine şi 26 dB pentru emisiunile modulate în frecvenţă. Acest parametru depinde de tipul de antenă folosit, de calitatea etajelor de amplificare şi a circuitelor acordate utilizate. Se exprimă în microvolţi (µV) sau milivolţi pe metru (mV/m).

Selectivitatea este aptitudinea radioreceptorului de a separa semnalul util, pe care este acordat aparatul, de semnalele perturbatoare cu frecvenţe apropiate, ce pătrund prin antenă. Cu alte cuvinte, selectivitatea reprezintă capacitatea aparatului de a separa postul recepţionat de posturile învecinate. În cazul recepţiei emisiunilor modulate în amplitudine, postul perturbator trebuie să fie la ± 9 kHz de postul util.Pentru emisiunile modulate în frecvenţă, postul perturbator trebuie să fie la ± 300kHz de postul util. Selectivitatea se măsoară prin atenuarea introdusă de receptor la o frecvenţă decalată cu ± 9 kHz sau ± 300 kHz de frecvenţa pe care acesta este acordat. Se exprimă în decibeli (dB).

Eficacitatea circuitelor de reglaj automat al amplificării (RAA) reprezintă capacitatea acestora de a menţine constant nivelul audiţiei indiferent de variaţiile nivelului semnalului de radiofrecvenţă de la intrarea de antenă a radioreceptorului. Practic se defineşte prin raportul dintre semnalul maxim şi minim aplicat la intrarea radioreceptorului, pentru care la ieşire se obţine o variaţie a nivelului semnalului de radiofrecvenţă de 10 dB. Acest parametru este specific receptoarelor pentru emisiuni modulate în amplitudine. Se exprimă în decibeli (dB).

Puterea de ieşire maximă utilizabilă este puterea care se obţine la ieşirea amplificatorului de audiofrecvenţă, cu un grad de distorsiuni de 10 %. Se exprimă în waţi (W).

Fidelitatea caracterizează capacitatea unui radioreceptor de a reproduce programul sonor cât mai aproape de forma originală. Acest parametru este definit prin forma caracteristicii de frecvenţă şi banda de audiofrecvenţă redată. Radioreceptoarele stereofonice sunt caracterizate de o serie de parametri scitici cum ar fi: diafonia, egalitatea şi factorul de echilibrare stereofonică.

Diafonia se exprimă prin raportul între puterea de ieşire a primului canal şi puterea de ieşire a canalului al doilea, când se aplică un semnal unic la intrarea primului canal; se exprimă în decibeli (dB).

Gradul de egalitate între cele două amplificatoare de audiofrecvenţă ale celor două canale se obţine comparând puterea de ieşire a acestor două canale, funcţie de frecvenţă, nivelul semnalului de intrare comun fiind menţinut constant. Diferenţele de nivel obţinute sunt exprimate în decibeli (dB) şi nu trebuie să depăşească 2 dB.

Factorul de echilibrare stereofonic, caracterizează identitatea proprietăţilor celor două canale stereofonice de audiofrecvenţă; se exprimă în decibeli (dB).

În tabelul 3.2 sunt prezentate clasele de calitate ale radioreceptoarelor, în funcţie de caracteristicile tehnico-funcţionale şi valorile corespunzătoare celor 4 clase.

La efectuarea comparaţiei calitative între diferitele tipuri de radioreceptoare existente pe piaţă trebuie ţinut cont şi de facilităţile pe care acestea le oferă. Dintre acestea menţionăm: extensia de bandă, căutare şi memorare automată a pos-

19

turilor, acord silenţios, controlul automat al frecvenţei, indicator optic de acord, telecomandă, etc.

3.3.2. Radioreceptoare combinate cu alte aparate electroniceApariţia circuitelor integrate a permis realizarea unor aparate de mici dimensiuni, formate din mai multe aparate

montate în aceeaşi casetă, ansamblul având performanţe comparabile cu cele ale aparatelor independente.Din această grupă de produse fac parte: radioceasurile, radioreceptoarele cu picup, radiocasetofoanele,

radiocasetofoanele cu picup sau cititor de compact discuri, combine muzicale, foarte apreciate de marele public.

Clase de calitate la radioreceptoare Tabelul 3.2

ParametrulGama

de undă

U/MRadioreceptor staţionar

Radioreceptor portabil

Radioreceptorauto

I II III IV I II III I II III

Sensibilitate limitată de zgomot:

- la borna de antenă exterioară, mai bună de:

UL 100 150 200 300 - - - 150 150 200UM µV 50 100 150 250 - - - 50 50 120US 50 100 200 300 100 150 250 50 50 100 -

UUS 5 10 30 - 8 15 30 5 5 10 -

- cu antena interioară de ferită mai bună de:

UL mV 1 1,5 3 3,5 1 2 3 - - -

UM m 0,5 1 2 2,5 0,5 1 2 - - -

ULdB 36 30 22 16 36 30 22 32 32 26

SelectivitateaUM US

UUS 36 26 18 - 32 26 18 32 32 26

Eficacitatea RAAULUM US

dB 50 40 36 26 50 40 30 60 50 46

Puterea de ieşire maximă

W 4 2 1 0,3 1 0,5 0,25 4 3 2

Caracteristica defrecvenţă

ULUM US

Hz80-

4000160-3150

200-2500

-160-4000

200-3150

315-2500

- - -

UUS 80-103

160-8000

200-5000

- 160-7100

200-6300

315-5000

- - -

3.3.2.1. Radioreceptoare cu ceasRadioreceptoare cu ceas sau radioceasurile, după cum sugerează şi denumirea lor, sunt formate dintr-un

radioreceptor şi un ceas cu alarmă, montate în aceeaşi carcasă. Pe lângă aparatele staţionare, se comercializează şi aparate portabile (tip poşetă) sau miniatură (tip agendă).

Radioreceptorul asigură recepţia a 2 game de undă, de regulă a gamelor de unde ultrascurte şi medii. El conţine, în general, un lanţ electroacustic monotonic înzestrat cu un difuzor montat în interiorul aparatului. Acordul radioreceptorului pe post se realizează manual, existând totuşi şi aparate cu căutarea şi memorarea posturilor.

Ceasul, pe lângă rolul de Indicator al timpului şi de ceas deşteptător oferă şi o serie de posibilităţi de co-

20

mandă a duratei de funcţionare a radioreceptorului. După principiul de funcţionare el poate fi: electromecanic electronic.

Ceasul electromecanic este în prezent din ce în ce mai rar utilizat, datorită preciziei şi fiabilităţii scăzute.Ceasul electronic este realizat în două variante constructive:

cu rezonator din cuarţ sincron cu frecventa reţelei.

Ceasurile sincrone cu frecvenţa reţelei sunt mai simple din punct de vedere constructiv, dar prezintă o serie de dezavantaje precum: precizie mai scăzută (fiind dictată de stabilitatea frecvenţei curentului de la reţea), iar alimentarea cu energie electrică se poate face numai de la reţea. În pofida acestor dezavantaje, această variantă este preferată de producători datorită costurilor mai reduse.

Afişajul numeric este realizat fie cu diode electroluminescente, fie cu cristale lichide. În funcţie de complexitatea radioceasului el poate arăta ora locală şi/sau din principalele oraşe de pe glob, data, ora şi minutul la care este activată alarma sau la care este pornit radioreceptorul, durata de funcţionare a radioreceptorului şi poate afişa simboluri care indică funcţiile active ale aparatului (alarmă, programarea duratei de funcţionare a radioreceptorului etc.). Radioceasurile cu diode electroluminescente pot fi prevăzute cu un buton pentru reglarea luminii produse în funcţie de gradul de iluminare al încăperii (pentru a împiedica disconfortul pe timpul nopţii), iar aparatele cu cristale lichide cu un buton pentru iluminarea afişajului (opţional).• Circuitul de comandă programează şi memorează ora de declanşare a alarmei sau de pornire a radioreceptorului cât şi durata de funcţionare a acestuia.• Montajul electronic este introdus într-o carcasă din material plastic realizată într-o paletă variată de culori. De regulă, în partea frontală a carcasei se află afişajul ceasului şi scala radioreceptorului. Butoanele de potrivire a ceasului şi de reglare a volumului Se află în partea superioară a carcasei, iar cel de acord al radioreceptorului în lateral.

Principalii parametri funcţionali ai radioreceptoarelor cu ceas sunt: Numărul gamelor de undă ce pot fi recepţionate (1-2 game); Clasa de calitate în care se încadrează radioreceptorul sau informaţii cu privire la: sensibilitatea limitată de

zgomot, selectivitate, puterea de ieşire maximă utilizabilă, banda de frecvenţă redată. Principiul de funcţionare al ceasului şi varianta sa constructivă; Tipul afişajului utilizat; Modalitatea de afişare a orei (12 şi/sau 24 ore); Sistemul de alimentare cu energie electrică şi, dacă este cazul, caracteristicile sursei electrochimice (tip,

număr de elemente).Facilităţile pe care le oferă radioreceptoarele cu ceas sunt:

controlul automat al frecvenţei (CAF sau AFC) pentru mărirea stabilităţii recepţiei în gama undelor ultrascurte;

căutarea şi memorarea automată a posturilor; reglaje de ton; indicator optic pentru emisiunile stereofonice; accentuarea artificială a efectului stereofonic (Wide Stereo); afişarea orei pentru principalele oraşe de pe glob; afişarea frecvenţei postului recepţionat; reglarea automată a luminozităţii afişajului în funcţie de iluminarea ambiantă; posibilitatea alegerii după dorinţă a sursei sonore utilizate pentru alarmă: radioreceptor sau "sonerie"; posibilitatea reglării nivelului sonor al sursei utilizate pentru alarmă; oprirea automată a radioreceptorului după intervalul de timp programat de utilizator (funcţia

„Sleep"); posibilitatea întreruperii de mai multe ori a soneriei pentru un interval scurt de timp (5-10 minute)

(funcţia „Snooze").

3.3.2.2. RadiocasetofoaneRadiocasetofoanele sunt aparate electronice formate dintr-un radioreceptor şi un casetofon montate împreună, ce

utilizează acelaşi amplificator de audiofrecvenţă şi aceeaşi sursă de curent. Majoritatea radiocasetofoanelor comercializate sunt stereofonice, fiind dotate în acest sens cu o serie de facilităţi.

Pe lângă aparatele portabile, realizate într-o gamă variată de dimensiuni (ajungându-se la aparate cu dimensiuni comparabile cu cele ale combinelor audio) şi cele auto, pot fi întâlnite şi radiocasetofoane miniatură.

Radiocasetofoanele auto şi miniatură sunt alimentate cu energie electrică de la surse electrochimice (acumulatoare auto, respectiv elemente galvanice).

La unele miniradiocasetofoane se livrează opţional şi un alimentator separat. Radiocasetofoanele portabile au o alimentare mixtă, fiind prevăzute atât cu o magazie pentru surse electrochimice de curent cât şi cu un alimentator

21

încorporat.• Radioreceptorul, de regulă, asigură recepţia a 2-4 game de undă, între care şi cea a undelor ultrascurte, în

care sunt transmise emisiunile stereofonice. Recepţia acestor emisiuni este indicată la unele aparate de o diodă electroluminescentă (LED).

În funcţie de complexitatea părţii de radioreceptor, acordul pe post se face fie manual, fie automat, în acest caz aparatul fiind dotat cu un sintetizator de frecvenţă folosit la căutarea şi memorarea posturilor şi oferind posibilitatea afişării frecvenţei. Aparatele performante conţin un circuit suplimentar (muting) pentru eliminarea zgomotelor în timpul căutării posturilor de radio.

• Casetofonul. În funcţie de numărul compartimentelor pentru casete şi al mecanismelor de antrenare a benzii, radiocasetofoanele se împart în:

simple; duble.

Radiocasetofoanele simple conţin un casetofon dotat cu un singur compartiment pentru casete, un singur mecanism de antrenare şi un lanţ electroacustic, care la marea majoritate a aparatelor comercializate în prezent, este stereofonic.

Radiocasetofoanele duble sunt formate dintr-un casetofon principal cu posibilităţi de înregistrare - redare şi unul secundar utilizabil doar pentru redare. Circuitul de comandă al motorului şi de reglare a turaţiei este prevăzut cu un comutator ce oferă posibilitatea obţinerii unei viteze ridicate de deplasare a benzii, necesară pentru copierea rapidă a casetelor.

Lanţul electroacustic al radiocasetofoanelor simple sau duble prezintă o serie de particularităţi constructive ce nu pot fi întâlnite la aparatele separate. Unele aparate sunt prevăzute cu un comutator (beat cancel switch), prin a cărui acţionare se modifică frecvenţa proprie a oscilatorului de ştergere în vederea reducerii interferenţelor dintre acesta şi radioreceptor, ce apar la înregistrarea programelor radiofonice difuzate în gamele de unde lungi, medii sau scurte.

O altă particularitate constructivă importantă pe care o au unele radiocasetofoane este circuitul de mixaj care are rolul de a suprapune semnalul captat de microfon peste semnalul provenit de la casetofon, semnalul rezultat putând fi redat prin difuzorul aparatului sau, la radiocasetofoanele duble, înregistrate pe o altă casetă.

Pentru a permite utilizatorilor să înregistreze informaţiile sonore proprii, lanţul electroacustic este dotat cu microfoane tip condensator sau electret încorporate. La radiocasetofoanele stereofonice, acestea sunt plasate la extremităţile aparatului pentru a păstra perspectiva sonoră.

Majoritatea radiocasetofoanelor sunt dotate cu un circuit de reglaj automat al nivelului de înregistrare, foarte util mai ales la înregistrările efectuate cu microfoanele proprii, deoarece menţine relativ constant nivelul sonor, indiferent de distanţa faţă de sursă.

• Amplificatorul de audiofrecvenţă este format din circuitele de reglaj al tonului, amplificatorul de putere şi circuitele de alimentare cu curent.

Circuitele de reglaj al tonului sunt realizate în diferite variante constructive, de la circuite simple, prevăzute cu un singur reglaj, ce acoperă întreg domeniul de audiofrecvenţă, până la egalizatoare grafice pe 3-10 benzi.

Amplificatorul de putere prezintă caracteristici tehnice şi particularităţi constructive specifice sistemului de alimentare cu energie electrică şi tipului de traductor electroacustic folosit. Astfel miniradiocasetofoanele, utilizând ca traductoare electroacustice căşti şi incinte acustice miniatură, sunt dotate cu amplificatoare de mică putere cu consum redus de energie (pentru a mări durata de viaţă a surselor electrochimice folosite).

Amplificatoarele de putere ale radiocasetofoanelor auto, fiind alimentate de la acumulatoare cu capacitate electrică ridicată, pot furniza puteri de ieşire medii şi mari, la ieşirea lor conectându-se difuzoare montate fie în elemente de caroserie (portiere, bord etc.), fie în incinte acustice. Dacă incintele acustice cu performanţe medii folosesc un difuzor de bandă largă, incintele acustice auto de înaltă fidelitate sunt prevăzute cu 2 difuzoare specializate, unul pentru redarea frecvenţelor joase şi medii, iar celălalt pentru frecvenţe înalte.

Radiocasetofoanele portabile pot fi alimentate atât de la reţea (prin intermediul alimentatorului încorporat) cât şi de la surse electrochimice, sunt dotate cu amplificatoare de medie putere la care sunt cuplate difuzoare montate fie în carcasa aparatului, fie în incinte acustice detaşabile (cu una sau două căi).

Principalele caracteristici tehnico-funcţionale ale radiocasetofoanelor sunt: Numărul gamelor de undă recepţionate (1-4); Clasa de calitate în care se încadrează radioreceptorul sau informaţii referitoare la sensibilitate, selectivitate şi

eficacitatea circuitelor de reglaj automat al amplificării; Numărul compartimentelor pentru casete (1-2); Banda de frecvenţe redată este cuprinsă în general între 30 şi 18000 Hz; Puterea nominală de ieşire este cuprinsă între 0,02-0,5 W pentru miniradiocasetofoane, 1-5 W pentru

aparatele portabile şi 2-50 W pentru aparatele auto şi cele staţionare. Sistemul de alimentare cu energie electrică şi, dacă este cazul, caracteristicile sursei electrochimice de

curent (tip, tensiune, număr de elemente);Principalele facilităţi pe care le pot oferi radiocasetofoanele sunt:

22

memorarea acordului optim pentru 5-10 posturi; afişarea frecvenţei postului recepţionat şi a orei exacte (la radiocasetofoanele cu ceas); indicator optic de acord; indicarea emisiunilor stereofonice fie cu diode electroluminescente, fie prin afişarea cuvântului „STEREO”

sau a simbolului ; circuit pentru acord silenţios (muting); comutator pentru schimbarea frecvenţei oscilatorului de ştergere (beat cancel switch); oprire automată (Autostop) la capătul benzii sau la ruperea sa; contor de bandă (counter) mecanic sau electronic; înregistrare/redare autorevers; controlul automat al nivelului de înregistrare (ALC-Automatic Level Control); selector pentru tipul de bandă magnetică (oxid de fier / dioxid de crom / metal); reducător de zgomot, de regulă de tip Dolby B sau Dolby C; circuit de mixaj, ce realizează suprapunerea semnalului vocal, provenind de la microfon peste cel al benzii de

muzică (conţinând doar orchestraţia), semnalul rezultant fiind fie redat prin difuzor, fie înregistrat pe bandă, această facilitate fiind cunoscută sub denumirea de karaoke;

redare continuă (Continous Play), specifică radiocasetofoanelor duble; copierea rapidă a casetelor (High Speed Dubbing) prin dublarea vitezei de deplasare a benzilor din cele două

compartimente ale radiocasetofoanelor duble; pornirea sincronizată a ambelor casete, operaţie realizată prin acţionarea unui singur buton; telecomandă pentru reglarea de la distanţă a principalelor funcţii.

3.3.2.3. Radiocasetofoane cu cititor de compact discuri -RadiocasetodiscofonRadiocasetofoanele cu cititor de compact discuri sunt aparate portabile sau auto, lansate la începutul anilor '90,

care din punct de vedere al dotărilor şi performanţelor se încadrează între radiocasetofoane şi combinele audio. Aceste aparate sunt formate dintr-un radioreceptor, un casetofon şi un discofon cititor de compact discuri, inseparabile între ele, utilizând acelaşi amplificator de audiofrecvenţă şi aceeaşi sursă de curent.

Radiocasetofoanele cu cititor de compact discuri sunt aparate în exclusivitate stereofonice.• Radioreceptorul este similar cu cele menţionate anterior.• Casetofonul. simplu sau dublu, oferă în plus posibilitatea efectuării de înregistrări de pe compact disc.• Cititorul de compact discuri se poate prezenta într-o diversitate de variante constructive. După modul în care se realizează încărcarea discurilor, radiocasetofoanele cu cititor de compact discuri pot fi:

simple, ce permit încărcarea unui singur compact disc, introdus de regulă prin partea superioară (top loading),

cu bibliotecă de compact discuri, în care se pot încărca un număr mare dediscuri, ce pot fi schimbate automat.

• Amplificatorul de audiofrecvenţă are elemente constructive, dotări şi caracteristici asemănătoare cu cele ale radiocasetofoanelor portabile sau auto.

Deoarece caracteristicile tehnico-funcţionale ale radiocasetofoanelor au fost deja prezentate, în continuare vor fi trecute în revistă numai cele specifice cititorului de compact discuri:

Capacitatea compartimentului de compact discuri (1-100 discuri); Raportul semnal-zgomot al cititorului de compact discuri, exprimat în decibeli (dB), ia valori cuprinse

între 90 şi 140 dB; Diafonia între canale exprimată în decibeli (dB); valorile tipice sunt cuprinse între 90-120 dB.

Facilităţile specifice cititorului de compact discuri sunt: programarea ordinii de redare a compact discurilor la aparatele cu bibliotecă; repetarea unui program, a unei melodii sau a întregului disc, folosind comanda „Repeat” (repetare); audierea primelor 10 secunde din fiecare melodie folosind comanda „Scan” (explorare); taste („Next” - următoarea şi ,,Previous” - precedenta) pentru trecerea peste melodia următoare, respectiv

revenirea la începutul melodiei precedente; posibilitatea aranjării ordinii melodiilor de pe un compact disc, astfel încât ele să încapă pe o faţă a

casetei audio (comanda ,,Edit” - montaj) în cazul înregistrării pe casetă; posibilitatea creării unor pauze de aproximativ 3 secunde între melodii, folosind comanda „Auto Space"; comanda „Auto Space Sync" (coordonare automată a spaţiului) ajută utilizatorii care copiază compact

discuri pe casete audio; în cazul terminării benzii în timpul înregistrării unei melodii de pe compact disc, capul optic se întoarce automat la începutul melodiei şi intră în pauză, permiţând utilizatorului să întoarcă caseta şi să continue înregistrarea;

telecomandă în infraroşu ce dublează o parte din comenzile existente peaparat.

23

3.3.2.4 Combine audioCombinele sau sistemele audio sunt ansambluri de aparate stereofonice formate dintr-un amplificator de

audiofrecvenţă şi cel puţin 3 dintre următoarele elemente: tuner, casetofon simplu sau dublu, picup, cititor de compact discuri Frecvent pot fi întâlnite 3 variante:

amplificator de audiofrecvenţă, tuner, casetofon, cititor de compact discuri; amplificator de audiofrecvenţă, tuner, casetofon, picup; amplificator de audiofrecvenţă, tuner, casetofon, cititor de compact discuri, picup.Combinele audio, într-un sortiment în continuă perfecţionare şi diversificare. se pot clasifica după următoarele

criterii:a) destinaţie:

de uz general; semiprofesionale; profesionale (HiFi).

b) manevrabilitate: staţionare; transportabile.

c) particularităţile constructive: compacte, cu elemente inseparabile; cu elemente independente.

d) dimensiunea (lăţimea) gabaritică: micro (lăţimea până la 200 mm); mini (lăţimea cuprinsă între 200-300 mm); midi (lăţimea cuprinsă între 300-400 mm); maxi (lăţimea peste 400 mm).

Microsistemele şi minisistemele sunt în general aparate compacte cu elemente inseparabile, montate într-o casetă comună, conectate intern între ele şi folosind aceeaşi sursă de alimentare. Sunt aparate staţionare sau transportabile (prevăzute în acest sens cu mâner), alimentate de la reţea.

Sistemele midi sunt produse atât sub formă compactă cât şi din elemente independente. Sistemele maxi sunt în exclusivitate formate din elemente independente. Fiecare element are sursa sa de alimentare, iar conexiunile între aparate se realizează extern, prin intermediul cablurilor racordate la conectorii existenţi, fie pe panoul frontal, fie în spatele aparatului. Această variantă constructivă permite modificarea configuraţiei sistemului audio, în acest scop comercializându-se şi elemente separate. Sistemele midi şi maxi sunt aparate staţionare alimentate de la reţea.

Elementele componente şi caracteristicile lor tehnico-funcţionale au fost prezentate pe larg în subcapitolele anterioare.

3.4. Aparate videofoniceAparatele videofonice formează o grupă de produse destinate marelui public ce realizează captarea, prelucrarea,

înregistrarea şi redarea pe cale electronică a imaginii şi sunetului. Captarea imaginii se realizează cu ajutorul unui traductor (tub videocaptor sau matrice de celule semiconductoare) care o transformă în semnal electric de videofrecvenţă (cu frecvenţa de maxim 5-10 MHz), iar sunetul este transformat în semnal de audiofrecvenţă de către microfon.

Din această grupă de mărfuri fac parte: camerele video simple şi cu înregistrare; casetoscoapele; aparatele de fotografiat electronice; cititoarele de compact discuri video.

3.4.1. Camere videoSunt aparate ce realizează transformarea imaginii statice dinamice în semnal electric de videofrecvenţă. Acest

semnal poate fi prelucrat şi înregistrat cu alte aparate videofonice.Camerele video se folosesc în studiourile de televiziune, în sistemele de supraveghere cu circuit închis de

televiziune, în turism etc.Camerele video cu înregistrare conţin în plus şi un casetoscop pentru înregistrarea/redarea semnalelor video şi

audio pe bandă magnetică. În literatura de specialitate a pătruns un termen sinonim, CAMCORDER, provenind din limba engleză. Acesta a apărut prin contragerea cuvintelor camera şi recorder.

Realizate într-un sortiment variat, pentru a răspunde celor mai diverse cerinţe ale utilizatorilor, camerele video se pot grupa după următoarele criterii:

a) destinaţie:

24

de uz general; semiprofesionale; profesionale.

b) manevrabilitate: staţionare; portabile.

c) traductorul utilizat la captarea imaginii: cu tub videocaptor (superorticon, plumbicon, saticon, vidicon, newvicon); cu matrice de elemente semiconductoare (în tehnologie CCD sau MOS).

d) sistemul de televiziune folosit: alb-negru; color: - NTSC;

- PAL;- SECAM;- MESECAM.

e) formatul casetei utilizate: VHS (Video Home System); VHS-C (VHS Compact); BETA ; Video 2000.

f) procedeul de înregistrare/redare: monofonice; stereofonice.

g) sistemul de alimentare: reţea; acumulator; mixtă (reţea sau acumulator).

Camera video simplă se compune dintr-un sistem optic, al cărui rol este de a forma imaginea pe suprafaţa activă a traductorului utilizat la captarea sa, şi traductoarele video şi audio, care împreună cu circuitele electronice aferente transformă imaginea şi sunetul în semnale electrice.

Sistemul optic la rândul său se compune în principal din obiectiv şi diafragmă.• Obiectivul este format din 4-10 lentile convergente şi divergente. Lentilele se realizează din sticlă specială

crown şi flint, cu indice de refracţie mare. Obiectivele moderne sunt acoperite cu unul sau mai multe straturi antireflectante, ceea ce le conferă o culoare albăstruie-roşietică.

Principalele caracteristici ale obiectivelor sunt: distanţa focală luminozitatea şi unghiul de câmp sau deschiderea unghiulară.

Distanţa focală sau lungimea focală reprezintă cea mai mică distanţă între centrul optic al obiectivului şi traductorul video la care se obţine clar imaginea unui obiect foarte îndepărtat (aflat la infinit). Se notează cu litera F sau f şi este exprimată în mm.

Din acest punct de vedere obiectivele camerelor de luat vederi pot fi: cu distanţă focală fixă de diferite valori (35-50-120 mm) interschimbabile; cu distanţă focală variabilă (transfocator, zoom).

Obiectivele cu f=50 (58) mm sunt considerate normale, cele cu f=35 mm superangulare (unghi de câmp mare), iar cele cu f=80-180 mm sunt denumite teleobiective.

Luminozitatea obiectivului sau deschiderea relativă D exprimă raportul dintrediametrul util d al obiectivului la deschiderea maximă a diafragmei şi distanţa focală f:Practic, luminozitatea se exprimă printr-un indice care este inversul acestui raport şi este înscris pe montura

obiectivului sub formă de fracţie1/1,4; 1/2 sau a valorii de la numitor: 1,4; 2 etc.

25

Claritatea imaginii captate se obţine prin deplasarea obiectivului. Această operaţie se realizează manual, automat sau în ambele moduri.

Fig. 3.8. Schema bloc a camerei video

Pe obiectivul camerelor ce oferă şi posibilitatea reglării manuale a clarităţii se găseşte inelul distanţelor, pe care sunt marcate valori ale distanţelor exprimate în metri (m), la care trebuie să se găsească subiectul faţă de obiectiv pentru ca imaginea captată să fie clară.

La camerele video cu reglaj automat, inelul distanţelor nu există, operaţia de reglare a clarităţii imaginii fiind efectuată automat de circuitul de comandă a servosistemelor (10), care pe baza informaţiei primite de la dispozitivul optoelectronic (7) comandă motorul de acţionare al obiectivului (11) (figura 3.8).

• Diafragma este un dispozitiv mecanic care permite dozarea cantităţii de lumină ce ajunge la traductorul video. Deşi există mai multe variante constructive, producătorii de camere video folosesc de regulă diafragme de tip IRIS. Aceasta este realizată din lamele metalice sau din material plastic, foarte fine, dispuse astfel încât prin acţionare produc o deschidere de diametru variabil (figura 3.9).

Diafragma acţionată manual este prevăzută cu un inel numit inelul diafragmelor cu care se poate regla deschiderea sa.

Deschiderea este indicată sub forma unui şir de valori: 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32. Acestea reprezintă raportul dintre distanţa focală a obiectivului şi diametrul irisului folosit. Diafragma modifică luminozitatea şi profunzimea de claritate. Cifra mică a diafragmei reprezintă o luminozitate mare,' respectiv o profunzime mică; la cifre mari situaţia este inversă.

Camerele video cu reglaj automat al diafragmei folosesc cantitatea de lumină primită, ce este apreciată de dispozitivul optoelectronic (8). Informaţia dată de

Fig. 3.9. Diafragmă IRIS cu

diferite deschideriacesta este prelucrată de circuitul de comandă a servosistemelor (10) şi trimisă apoi motorului de acţionare a diafragmei (12).

• Dispozitivul de vizare este foarte util la încadrarea subiectului şi la punerea la punct a clarităţii, în cazul efectuării de către utilizator a acestei operaţii.

Dispozitivul de vizare optic este asemănător celui folosit la aparatele de fotografiat reflex, cu vizare prin obiectivul aparatului. În funcţie de varianta constructivă aleasă de producător, poate fi:

cu oglindă şi geam mat cu pentaprismă.

Dispozitivul de vizare electronic foloseşte un tub cinescop miniatură sau, mai rar, un afişaj cu cristale lichide (6) pe care se poate vizualiza imaginea captată de traductorul camerei, folosind pentru aceasta semnalul furnizat de circuitul de prelucrare a semnalului video.

Ambele dispozitive de vizare asigură o imagine normală, luminoasă, mărită, în prelungirea axei optice a obiectivului (1).

26

• Traductorul video (4) folosit la captarea imaginii poate fi un tub electronic de tip superorticon, saticon, vidicon, newvicon sau matrice de elemente semiconductoare fotosensibile în tehnologie MOS sau CCD.

Tendinţa este de înlocuire a tuburilor electronice cu matrici de elemente semiconductoare datorită avantajelor incontestabile ale acestora:

durata de viaţă mai ridicată sensibilitatea redusă la şocuri şi vibraţii.

• Semnalul video obţinut la ieşirea traductorului video este aplicat circuitului de prelucrare a semnalului video unde este amplificat şi combinat cu semnalele ce asigură buna transmisie şi reproducere a imaginii: semnalele de stingere a curselor inverse pe linii şi pe cadre, semnalele de sincronizare pe linii şi pe cadre, semnalul de sincronizare a culorii etc. Semnalul astfel obţinut poartă numele de semnalvideocomplex (SVC) şi este disponibil la ieşirea „VIDEO" a camerei. Unele camerevideo color sunt prevăzute şi cu ieşiri de la care pot fi culese semnalele devideofrecvenţă corespunzătoare celor 3 componente cromatice primare: roşu (R-red), verde (G-green) şi albastru (B-blue).

Pentru o redare corectă a culorilor indiferent de sursa de lumină utilizată (lumină naturală sau artificială), camerele video sunt dotate cu un circuit compensator de culoare (13). Acest circuit numit şi de echilibrare automată a albului (Auto White Balance) sesizează, cu ajutorul dispozitivului optoelectronic (9), existenţa unei dominante de culoare pe care o compensează, modificând în circuitul de prelucrare a semnalului video (5), nivelul celor 3 componente cromatice primare (roşu, verde, albastru). Acest circuit se dovedeşte util mai ales în cazul filmărilor de interior, unde se folosesc ca surse de lumină lămpi cu incandescenţă (a căror lumină are o dominantă galben-roşu) sau unele lămpi fluorescente (a căror lumină are o dominantă albastru-violet).

• Sunetul este captat de microfonul (14), iar semnalul electric produs este aplicat amplificatorului de audiofrecvenţă (15), la a cărui ieşire este disponibil semnalul audio. Microfonul poate fi fix sau detaşabil, fiecare variantă oferind atât avantaje cât şi dezavantaje. Pentru a reduce la minim reglajele ce trebuie realizate de utilizator, camerele video de uz general sunt prevăzute cu un circuit de reglare automată a nivelului de înregistrare.

Camera video cu înregistrare (camcorder în limba engleză sau camescop în limba franceză) conţine şi un casetoscop cu rolul de a înregistra pe bandă magnetică semnalul video şi audio. Partea de casetoscop a acestor aparate cât şi caracteristicile lor tehnico-funcţionale vor fi tratate pe larg în subcapitolul următor.

Camerele video simple şi partea de captare a imaginii a camerelor video cu înregistrare sunt caracterizate de următorii parametri calitativi:

Distanţa focală a obiectivului exprimată în milimetri (mm); este o caracteristică specificată în cazul camerelor cu distanţă focală fixă, fiind cuprinsă între 40 şi 70 mm.

Plaja de variaţie a distanţei focale la obiectivele de tip transfocator (zoom); distanţa focală maximă poate fi de 6 până Ia10 ori mai mare decât distanţa focală minimă.

Sistemul de asamblare al obiectivului (cu filet sau cu baionetă). Sensibilitatea maximă a traductorului video dată de fluxul luminos ce trebuie să cadă pe suprafaţa activă a

acestuia pentru ca la ieşirea sa să se obţină un semnal video minim; se exprimă în lucşi (lx) fiind cuprinsă între 2 şi 10 lx.

Rezoluţia sau definiţia imaginii captate poate fi exprimată în două moduri.Considerând imaginea formată din puncte (pixeli), rezoluţia indică numărul total al acestora obţinut prin înmulţirea numărului de puncte de pe orizontală cu cel de pe verticală. Acest mod de exprimare a rezoluţiei este folosit în cazul matricilor de elemente semiconductoare fotosensibile. Deşi rezoluţia acestora este cuprinsă între 270000 şi 495000 pixeli, în realitate rezoluţia imaginii captate este mai scăzută, depăşind rar 270000 pixeli.

Considerând imaginea formată din linii orizontale şi verticale se pot defini două tipuri de rezoluţii: pe verticală şi pe orizontală. Definiţia pe orizontală şi definiţia pe verticală se exprimă prin numărul de linii care pot fi distinse pe orizontală, respectiv pe verticala caroiajului din care este formată mira (imaginea de verificare). Rezoluţia pe orizontală are valori cuprinse între 350 şi 500 linii, iar cea pe verticală între 350 şi 550 linii.

3.4.2. CasetoscoapeCasetoscoapele sunt aparate electronice destinate înregistrării şi redării semnalelor audio şi video pe bandă

magnetică în casetă.În mod curent este folosit şi sinonimul videocasetofon sau termeni preluaţi din literatura de specialitate precum:

videorecorder, videoplayer, aceştia din urmă nefiind echivalenţi între ei.Crearea posibilităţii de înregistrare şi reproducere a imaginilor dorite şi a sunetului asociat, s-a bucurat de un

imens succes la public, fapt ce a determinat dezvoltarea producţiei, diversificarea sortimentală şi perfecţionarea continuă a casetoscoapelor.

Clasificarea casetoscoapelor se poate realiza după următoarele criterii:a) destinaţie:

de uz general;

27

semiprofesionale; profesionale.

b) principiul de funcţionare: cu înregistrare-redare analogică a sunetului şi imaginii; cu înregistrare-redare numerică (digitală) a sunetului şi a imaginii.

c) modul de prezentare: independente; încorporate într-un sistem video (combină video).

d) sistemul de televiziune color utilizat: PAL/SECAM; NTSC; multisistem (PAL/SECAM/NTSC).

e) formatul casetei şi calitatea reproducerii imaginii şi a sunetului: VHS: - standard;

- de înaltă definiţie: S-VHS (Super VHS); VHS-C: - standard;

- de înaltă definiţie: S-VHS-C (Super VHS Compact); Video 8: - standard;

- de înaltă fidelitate: Video Hi8 (Video High Band 8); BETA; Video 2000.

f) procedeul de înregistrare - redare a sunetului: monofonice; stereofonice.

g) modul de încărcare al casetei: cu încărcare frontală; cu încărcare prin partea superioară; cu încărcare laterală.

Casetoscoapele care utilizează pentru înregistrarea-redarea imaginii şi sunetului bandă magnetică în casetă format BETA au fost produse de firma Sony, începând cu anul 1975, în prezent acest format fiind foarte puţin răspândit, do -meniul său de utilizare restrângându-se la unele echipamente de studio. Formatul BETA nu este compatibil cu celelalte formate.

Formatul Video 2000, lansat de firma Philips, nu s-a bucurat de prea mare succes, fapt pentru care acest format în prezent este rar utilizat. Formatul Video 2000 nu este compatibil cu celelalte formate.

Formatul VHS lansat de firma JVC în 1975 s-a bucurat de un real succes, fiind în prezent cel mai utilizat format din tehnica video. Prin perfecţionarea continuă a principiilor şi tehnologiilor ce stau la baza casetoscoapelor VHS, a fost posibilă diversificarea sortimentală a acestor produse. Astfel datorit, pe de parte, reducerii dimensiunilor aparatelor prin aplicarea noilor tehnologii din microelectronică, au apărut succesiv diverse variante: VHS-C (VHS Compact) în 1982, VHS HiFi (VHS High Fidelity) în 1983, VHS „HQ" (VHS High Quality) în 1985, S-VHS (Super VHS) în 1987, S-VHS-C (Super VHS Compact) în 1989. Dintre toate aceste variante s-au impus formatele VHS-C, S-VHS şi S-VHS-C, care aduc o serie de îmbunătăţiri calitative în două direcţii: creşterea calităţii imaginii şi sunetului respectiv obţinerea unor aparate de mici dimensiuni şi uşoare.

Formatul S-VHS (Super VHS) a fost creat în ideea îmbunătăţirii calităţii imaginii şi sunetului înregistrate (redate) pe bandă magnetică. Acesta este caracterizat de o definiţie a imaginii de 400-440 puncte pe linie, spre deosebire de formatul VHS standard la care acest parametru are valori cuprinse între 220-250 puncte/linie.

Formatul VHS-C (VHS Compact) a fost creat în special pentru a reduce dimensiunile şi masa camerelor video cu înregistrare format VHS standard.

Formatul S-VHS-C (Super VHS Compact) are aplicabilitate în domeniul camerelor video cu înregistrare, oferind o calitate superioară a imaginii şi sunetului decât cea caracteristică aparatelor VHS-C.

Formatul Video 8 este utilizat în special la camerele video cu înregistrare. Există 2 variante şi anume Video 8 standard şi Video 8 Hi (Video 8 High Band) cu performanţe superioare.

În tabelul 3 sunt prezentate caracteristicile şi compatibilitatea principalelor formate întâlnite la aparatele video.

Tipuri de aparate video. Compatibilitate Tabelul 3.3

28

Format Tipul caseteiDurata

maximă aînregistrări

Sistemul deteleviziune

înculori folosit

Definiţiaimagini(linii)

Compatibilitate

VHS VHS standard 4 orePAL

SECAMNTSC

230casetoscoape şi

camcordere VHS şi S-VHS

VHS-C VHS compactă 45 minutePAL

SECAMNTSC

230casetoscoape şi

camcordere VHS şi S-VHS prin adaptor

Video 8 Video 8 90 minutePAL

SECAMNTSC

230camcordere Video 8 şi

Video 8 Hi

S-VHSS-VHS 3 ore PAL

SECAMNTSC

400casetoscoape S-VHS

VHS standard 4 ore 230

S-VHS-CS-VHS-C

45 minutePAL

SECAM400 casetoscoape S-VHS prin

adaptorVHS-C 230

Video 8 HIVideo 8

90 minutePAL

SECAM NTCS

400camcordere Video 8 Hi

Video 8 Hi 230

La baza tuturor sistemelor de înregistrare-redare a imaginii pe bandă magnetică stă principiul scrierii, respectiv citirii elicoidale a informaţiei video pe bandă magnetică.

Înregistrarea şi redarea se realizează prin intermediul unui set de capete magnetice, amplasate diametral opus pe un tambur rotativ. Sincronizarea vitezei de deplasare a benzii magnetice cu cea de rotaţie a tamburului cu cele două capete magnetice face posibilă înregistrarea oblică (elicoidală) a semnalului video (fig. 3.10). Casetoscoapele performante folosesc 4 capete magnetice amplasate pe două diametre perpendiculare a tamburului video.

Un cap magnetic amplasat, pe traseul de deplasare a benzii magnetice, înaintea tamburului rotativ, realizează ştergerea semnalului video.

Două capete magnetice. separate şterg, respectiv înregistrează liniar, în sensul de deplasare al benzii, semnalul audio monotonie sau stereofonic, iar un alt cap magnetic înregistrează semnalul de control-sincronizare.

Fig. 3.10. Schema sistemului de transport al benzii utilizat la casetoscoape

Pistele video sunt înregistrate oblic cu o viteză ridicată de către capetele video rotative, iar pistele audio şi de sincronizare sunt înregistrate longitudinal la viteza de deplasare a benzii.

Aici se opreşte asemănarea dintre sistemele folosind formatele VHS, VHS-C, VHS, S-VHS-C, BETA şi Video 2000, în rest o serie de parametri precum: sistemul de deplasare a benzii, unghiul format de pistele magnetice video cu

29

orizontala, viteza de deplasare a benzii, lăţimea pistelor magnetice, înclinaţia verticală a tamburului faţă de bandă etc. diferă mult, ceea ce face ca aceste formate să fie total sau parţial incompatibile.

Sistemele utilizând formatul Video 8 şi Video 8 Hi folosesc principiul înregistrării - redării elicoidale atât pentru semnalul video cât şi pentru cel audio. Tamburul rotativ cu capete magnetice realizează atât înregistrarea-redarea semnalului video cât şi a celui audio.

Indiferent de formatul casetei cu care operează, casetoscoapele sunt formate din următoarele elemente componente:

sistemul de transport al benzii cu servomecanismele asociate; circuitul electronic de înregistrare-redare a semnalului video şi audio pe bandă magnetică; caseta aparatului.

• Sistemul de transport al benzii (fig. 3.10) are rolul de a introduce caseta înaparat (la aparatele cu încărcare frontală), de a încărca banda magnetică pe traseulnormal de lucru, astfel ca aceasta să vină în contact perfect cu capetele magnetice video, audio, de sincronizare şi de ştergere şi, nu în ultimul rând, de a asigura deplasarea cu viteză constantă a benzii magnetice şi rotirea cu o turaţie constantă a tamburului cu capete magnetice rotative.

• Circuitul electronic de înregistrare-redare a semnalelor video si audio realizează transpunerea pe bandă magnetică a semnalelor audio şi video, prelucrândîn acest sens semnalele videocomplex color şi audio, furnizate de tunerul TV propriu sau de către televizor sau alte aparate video conectate la intrările video şi de sunet. El este format din următoarele elemente:

tunerul TV.; modulator; circuitele de înregistrare-redare a semnalelor video şi audio; programator.

Tunerul TV este blocul funcţional dintr-un casetoscop care transformă semnalul de radiofrecvenţă de la borna de antenă în semnale de videofrecvenţă şi audiofrecvenţă.

Receptoarele de televiziune au în general o singură bornă de intrare a semnalului, borna de antenă. Din această cauză, precum şi din motive de izolaţie faţă de reţea, semnalele video şi audio produse de casetoscop sau tunerul TV nu pot fi aplicate direct televizorului. În plus aceste semnale trebuie aduse într-o formă în care să poată fi recunoscute de receptorul de televiziune.

Pentru aceasta, casetoscoapele sunt înzestrate cu un modulator care amestecă semnalul de radiofrecvenţă produs de un oscilator cu semnalele video şi audio modulate în prealabil în amplitudine respectiv în frecvenţă. Semnalul de radiofrecvenţă produs de oscilator poate avea una sau două frecvenţe din domeniul ultraînaltei frecvenţe (UIF) sau foarte înaltei frecvenţe (FIF), ce pot fi modificate după dorinţă cu un comutator amplasat în spatele casetoscopului.

Semnalul de radiofrecvenţă conţinând informaţia video modulată în amplitudine şi informaţia audio modulată în frecvenţă este disponibil la ieşirea de radiofrecvenţă a casetoscopului (RF OUT).

Ansamblul tuner TV-modulator poate înlocui cu succes selectorul de canale al receptoarelor de televiziune mai vechi dotate cu programatoare ce pot memora acordul optim pentru un număr redus de programe TV (4-8).• Circuitele de înregistrare-redare a semnalelor video si audio prelucrează informaţia video şi audio în vederea transpunerii ei pe bandă magnetică cu distorsiuni cât mai reduse.• În vederea programării din timp a înregistrării, casetoscoapele sunt prevăzute cu un programator construit în diferite variante, care comandă funcţionarea casetoscopului pe înregistrare. În funcţie de tipul casetoscopului, programarea poate fi făcută cu două săptămâni sau chiar cu 365 zile înainte. Operaţia de programare constă în introducerea datelor în memorie. Cu ajutorul tastelor operaţionale de pe panoul frontal se potriveşte ceasul programatorului şi se reglează săptămâna, ziua, ora, minutul, eventual canalul TV de pe care se înregistrează, ca şi ora de terminare a înregistrării sau durata acesteia. Pot fi programate mai multe înregistrări la date diferite, în funcţie de capacitatea memoriei programatorului.

Elementul principal al programatorului îl constituie ceasul electronic, conţinut de regulă în microprocesorul specializat care comandă şi sistemul de control al servomecanismelor.

Programatorul mai conţine şi un bloc de comandă al tunerului TV cu care se realizează căutarea manuală sau automată a posturilor de televiziune şi memorarea acordului optim. Numărul programelor TV al căror acord este memorat depinde de capacitatea memoriei programatorului.

Casetoscoapele moderne sunt prevăzute cu o cheie electronică care restricţionează posibilitatea de punere în funcţiune a aparatului. Operarea casetoscopului poate fi realizată doar de cei care cunosc codul de acces, format din 4-8 cifre. Cheia electronică este o facilitate care protejează aparatul de joaca copiilor, descurajând totodată şi eventualii hoţi.

Afişajul programatorului indică, pe lângă ora exactă şi o serie de alţi parametri precum:- sursa de semnal folosită (tuner TV sau casetoscop); intervalul de timp scurs de la începutul casetei sau cel

rămas până la sfârşitul casetei; unele aparate indică numărul de ture realizat de rola receptoare;- comanda curentă (înregistrare, redare, pauză, derulare rapidă înainte sau înapoi);- sistemul de televiziune folosit la înregistrarea casetei (PAL, SECAM, MESECAM, NTSC);

30

- numărul programului curent de televiziune.Din punct de vedere constructiv, afişajul este realizat cu tuburi indicatoare fluorescente sau cu cristale lichide

(LCD).Unele casetoscoape sunt lipsite de afişaj propriu; ele folosesc în acest scop ecranul televizorului, pe care sunt

afişate, la comanda dată de utilizator, informaţiile dorite. Această variantă de afişare este denumită în literatura de specialitate On Screen Display (OSD).

• Cutia casetoscopului este realizată din material plastic şi din tablă de oţelprotejată prin vopsire sau prin depuneri de straturi metalice protectoare.

Panoul frontal realizat din material plastic conţine afişajul, tastele de comandă şi, în cazul aparatelor cu încărcare frontală, trapa de acces la compartimentul Casetei video.

La casetoscoapele cu încărcare prin partea superioară, caseta aparatului este prevăzută pe aceea parte cu o uşiţă de acces care se deschide prin apăsarea unui buton, închiderea realizându-se manual prin apăsare. Acest sistem de introducere a casetei este folosit şi la camerele video cu înregistrare la care uşiţa de acces se găseşte în laterala aparatului.

În spatele casetoscopului sunt amplasate conectoarele prin intermediul cărora acesta poate fi racordat la alte aparate video. Intrările şi ieşirile audio-video sunt realizate de regulă cu conectoare de tip RCA (Cinch) dar pot fi întâlnite şi conectoare SCART (Euro-AV) sau, la modelele mai vechi, conectoare BNC. Intrarea de antenă a tunerului TV şi ieşirea acestuia spre receptorul de televiziune sunt realizate cu conectoare standard pentru antena TV.

Pe panoul din spate, în funcţie de complexitatea casetoscopului, mai pot fi în tâlnite: un comutator pentru selectarea normei TV recepţionate, un comutator pentru alegerea canalului TV în care emite modulatorul casetoscopului, un comutator la a cărui acţionare, casetoscopul generează o miră de test (pentru reglarea acordului optim al receptorului de televiziune, un buton pentru reglajul fin al acordului optim.

• Telecomanda intră în dotarea majorităţii casetoscoapelor. Este prevăzută cu taste care dublează comenzile de pe panoul frontal al aparatului, legătura fiind realizată prin intermediul radiaţiilor infraroşii. Unele modele sunt prevăzute şi cu un afişaj cu cristale lichide capabil să indice programul sau comanda curentă, funcţiile active ale aparatului.

Principalele caracteristici tehnico-funcţionale ce trebuie avute în vedere la stabilirea performanţelor casetoscoapelor şi a compatibilităţii acestora cu diferite alte aparate video sunt:

Formatul casetei. După cum am arătat, există mai multe formate, unele compatibile total între ele, altele parţial compatibile, existând şi formate incompatibile; casetele video trebuie să aibă acelaşi format sau unul compatibil cu cel al casetoscopului. În cazul compatibilităţii parţiale trebuie să existe un adaptor care să realizeze trecerea de la un format la altul.

Numărul capetelor video. În general casetoscoapele sunt dotate cu două capete magnetice video montate pe tamburul rotativ. Aparatele performante sunt dotate cu 3 sau 4 capete magnetice video, ceea ce permite aparatului realizarea unor funcţii suplimentare precum: stop cadru pe imagine sau redare încetinită.

Sistemul de televiziune color recunoscut. Majoritatea casetoscoapelor sunt bisistem, putând lucra atât în sistemul PAL cât şi în sistemele SECAM şi MESECAM, dar există aparate multisistem care pot recunoaşte şi sistemul NTSC cu cele două variante ale sale.

Standardul de televiziune recunoscut. Pentru a putea recunoaşte corect emisiunile posturilor de televiziune din România, casetoscoapele trebuie să fie capabile să lucreze în standardele B/G şi D/K. Casetoscoapele multisistem recunosc şi alte standarde neutilizate la noi în ţară (standardele M/N, I, L).

Definiţia imaginii pe orizontală, exprimată în număr de linii. Banda de frecvenţe audio redată, exprimată în hertzi (Hz) este cuprinsă între 80-10000 Hz la aparatele

cu performanţe medii şi 50-15000 Hz la aparatele de înaltă fidelitate. Numărul canalelor de televiziune a căror acord optim poate fi memorat. Intervalul de timp maxim în care poate fi programată funcţionarea casetoscopului, exprimată în zile

(14-365 zile). Canalul de televiziune în care poate fi recepţionat semnalul dat de tunerul TV la ieşirea de

radiofrecvenţă (RF OUT) a casetoscopului; prezintă interes în cazul conectării casetoscopului la borna de antenă a receptorului TV.

La stabilirea performanţelor generale ale casetoscoapelor contribuie şi o serie de facilităţi pe care le oferă unele aparate. Cele mai importante dintre acestea sunt:

posibilitatea realizării de stop cadru pe imagine; posibilitatea redării imagine cu imagine a unui program video; generator de caractere cu care se pot introduce scurte informaţii legate de programul înregistrat (spre

exemplu un titlu); afişarea comenzilor pe ecranul televizorului (OSD - On Screen Display); posibilitatea afişării comenzilor în limbi străine de largă circulaţie (engleză, germană, franceză, italiană,

spaniolă, portugheză), alese de utilizator după propria-i dorinţă; posibilitatea introducerii indecşilor de căutare, cu care se poate ajunge rapid la secvenţele dorite din

31

programul video curent; redarea stereofonică a sunetului; sistem de reducere a nivelului de zgomot ce acţionează asupra semnalului audio (de regulă sistem Dolby

B); cheie electronică cu care se poate bloca punerea în funcţiune a casetoscopului de către persoane

neautorizate; programarea optică, realizată cu ajutorul unui cititor de coduri cu bare; acesta citeşte codurile (conţinând

data, momentul începerii şi terminării programului TV dorit, canalul TV pe care poate fi recepţionat acesta) existente în revistele cu programe TV;

dublaj sonor (suprapunerea unui nou program sonor peste cel vechi).Casetoscoapele sunt livrate împreună cu o serie de accesorii, precum:

- cablu de antenă;- cabluri de înregistrare-redare;- telecomandă;- elemente galvanice R3 sau R6 pentru telecomandă;- cititor de coduri cu bare;- siguranţe fuzibile.

3.4.3. Casete videoCasetele video sunt produse pentru conservarea pe cale magnetică a informaţiei audio-video. Sunt formate dintr-o

bandă magnetică înfăşurată pe două role, ansamblul fiind protejat de o casetă din material plastic. Forma, dimensiunile casetei şi lăţimea benzii definesc formatul sau standardul de înregistrare.

Din punctul de vedere al formatului, casetele video pot fi: VHS VHS compactă Video 8 BETA Video 2000.

Pentru aşezarea în aparat în poziţie corectă, caseta este prevăzută cu ghidaje şi orificii de centrare realizate cu precizie foarte mare. Toate casetele sunt prevăzute cu o lamelă din material plastic, prin a cărei îndepărtare se asigură protecţia programului înregistrat împotriva ştergerii accidentale. La capetele benzii există o porţiune de bandă transparentă (la formatul VHS şi Video 8) sau reflectorizantă (la formatele BETA şi Video 2000) folosită de senzorii de cap de bandă ai casetoscoapelor pentru oprire automată.

Banda magnetică este formată dintr-un suport din acetat de celuloză, policlorură de vinil sau poliester pe care se depune stratul magnetic. Suportul reprezintă aproximativ 70% din grosimea totală a benzii.

Stratul magnetic este format din pulberi fine de oxid feric (Fe2O3), bioxid de crom (CrO2), oxid de cobalt, beridox sau pulberi metalice (amestecuri de fier, cobalt şi nichel cu puritate ridicată).

Lăţimea benzii magnetice are următoarele valori:- 12,65 mm (1/2 inch) pentru casetele format VHS, BETA şi Video 2000;- 8 mm (5/16 inch) pentru casetele format Video 8.

Grosimea suportului cât şi cea a stratului magnetic diferă în funcţie de durata maximă de înregistrare-redare şi de producătorul casetei. Se produc benzi cu grosimi totale de 28,5 µm, 25 µm, 22 µm şi 13 µm.

O caracteristică tehnico-funcţională importantă a casetelor video este durata maximă de înregistrare. Depinde atât de tipul casetei cât şi de viteza de deplasare a benzii; se exprimă în minute (min.). Casetele VHS au durate cuprinse între 30-300 min., casetele VHS-C durate de 30-45 min., casetele Video 8 durate de 30-150 min., casetele BETA durate de 120-200 min.

Casetele cu bandă magnetică (audio sau video) trebuie păstrate la adăpost de umiditate, şocuri termice sau mecanice şi ferite de surse magnetice.

3.5. Receptoare de televiziuneReceptoarele de televiziune sau televizoarele sunt aparate electronice utilizate la reproducerea imaginii şi

sunetului, transformate în semnale electrice video respectiv audio şi modulate cu semnal de radiofrecvenţă, ce sunt transmise la distanţă prin unde electromagnetice sau prin cablu.

Pentru transmisiunile uzuale, destinate difuzării către marele public a programelor de televiziune, prezintă interes următoarele game de undă:

undele de foarte înaltă frecvenţă (FIF, VHF) ce ocupă domeniul de frecvenţe cuprins între 30-300 MHz (1-0,1 m); de interes sunt următoarele benzi:

- banda I cuprinsă între 49-66 MHz, alocată canalelor 1 şi 2 de televiziune- banda II cuprinsă între 76-100 MHz, alocată canalelor 3-5 de televiziune

32

- banda III cuprinsă între 162-216 MHz, alocată canalelor 6-12 de televiziune; undele de ultraînaltă frecvenţă (UIF, UHF) ocupă domeniul de frecvenţe cuprins între 300 MHz şi 3

GHz (0,1-0,01 m) şi sunt utilizate la transmisiile de televiziune; de interes sunt următoarele benzi:- banda IV cuprinsă între 470-622 MHz, alocată canalelor 21-39- banda V cuprinsă între 622-790 MHz, alocată canalelor 40-60;

microundele sunt singurele unde electromagnetice utilizate în telecomunicaţii care pot trece prin ionosferă; ocupă domeniul de frecvenţe cuprins între 3 GHz şi 300 GHz (0,01-0,001 m) şi sunt utilizate pentru radiocomunicaţiile prin satelit; de interes pentru televiziune sunt următoarele benzi:

- banda C (3,7-4,2 GHz) destinată transmisiilor de televiziune prin satelit, fiind utilizată în special de posturile americane

- banda Ku (10,95-12,5 GHz) destinată transmisiilor de televiziune prin satelit, fiind utilizată în special de posturile europene.

Televizoarele se pot clasifica după următoarele criterii:a) standardul (normele) de televiziune:

unistandard; aceste aparate pot fi folosite la vizionarea emisiunilor transmise într-una din următoarele norme: B/G, D/K, I, L, M, N;

bistandard; aparatul poate fi folosit la vizionarea emisiunilor transmise în normele B/G şi D/K; multistandard.

b) sistemul de televiziune: alb-negru; color: - unisistem (PAL, SECAM sau NTSC);

- bisistem (PAL/SECAM);- multisistem (PAL/SECAM/NTSC).

c) tipul constructiv al traductorului video: tub cinescop; afişaj cu cristale lichide.

d) definiţia imaginii: normale; de înaltă definiţie.

e) procedeul de redare a sunetului: monofonice; stereofonice.

f) manevrabilitate: staţionare; portabile; miniatură.

g) sistemul de alimentare cu energie electrică: de la reţea; cu baterii electrochimice; mixt.

Receptorul de televiziune funcţionează după principiul superheterodinei ce a fost explicat în capitolul „Radioreceptoare", fiind dotat în plus cu etaje care realizează desfăşurarea imaginii pe verticală şi orizontală.

În figura 3.11 este prezentată schema bloc a unui receptor de televiziune: • Semnalul de radiofrecvenţă captat de antena (A) sau provenind de pe cablu se aplică selectorului de

canale (1).• Selectorul de canale (1) amplifică semnalul de radiofrecvenţă util, corespunzător canalului TV

recepţionat, separându-l de semnalele parazite sau ale altor posturi care le atenuează. El realizează totodată şi o schimbare a frecvenţei într-o frecvenţă fixă, numită frecvenţă intermediară sau medie frecvenţă. Semnalul de frecvenţă intermediară, asemenea celui de radiofrecvenţă, conţine informaţia audio şi video modulată.

Fig. 3.11. Schema bloc a receptorului de televiziune

LEGENDA:1. Selector de canale

33

2. Programator3. Amplificator de frecvenţă intermediară (cale comună)4. Demodulator video5. Circuit pentru controlul automat al frecvenţei6. Circuit pentru reglajul automat al amplificării7. Amplificator de frecvenţă intermediară (sunet)8. Demodulator audio9. Decodor stereofonic10. Amplificator audio - canal stânga11. Amplificator audio - canal dreapta12. Difuzor-canal stânga13. Difuzor-canal dreapta14. Amplificator de luminanţă15. Decodor de culoare16. Matrice RGB17. Amplificator final roşu18. Amplificator final verde19. Amplificator final albastru20. Sincroseparator21. Bloc de baleiaj pe verticală22. Bloc de baleiaj pe orizontală23. Sursă de foarte înaltă tensiune (FIT)

• Programatorul (2) permite utilizatorului să acordeze receptorul TV pe canalele corespunzătoare posturilor dorite şi să le selecteze alternativ. El acţionează direct asupra selectorului de canale, modificând caracteristicile (frecvenţele) circuitelor sale acordate astfel încât să se obţină acordul optim pe postul TV recepţionat. Din punct de vedere al principiului de funcţionare programatoarele pot fi:

electromecanice electronice.

Programatoarele electromecanice sau tasterele se întâlnesc la receptoarele TV alb-negru şi color mai vechi sau la unele aparate alb-negru ce se produc în ţară.

Programatoarele electronice moderne conţin un microprocesor specializat care controlează activitatea sintetizorului de frecvenţă ce comandă selectorul de canale. Aceste programatoare realizează automat căutarea posturilor TV din toate benzile, memorează acordul optim la comanda dată de utilizator, permit introducerea şi memorarea denumirii postului TV sau a reglajelor optime de contrast, luminozitate, culoare şi volum pentru fiecare post în parte.

• Amplificatorul de frecvenţă intermediară (3) amplifică semnalul de medie frecvenţă imagine - sunet până la tensiuni (de ordinul volţilor) necesare demodulatorului video.

• Demodulatorul video (detectorul video) (4) elimină semnalul purtător care a fost modulat în amplitudine de semnalul videocomplex alb-negru sau color. Acest etaj mai furnizează tensiunea continuă pentru reglajul automat al amplificării şi semnalul de medie frecvenţă sunet.

• Circuitul de control automat al frecvenţei (CAF) (5) măreşte stabilitatea recepţiei. El prelucrează semnalul de frecvenţă intermediară imagine-sunet şi produce un semnal cu care menţine acordul optim pe post al selectorului de canale (1). Acest circuit reduce efectele negative asupra calităţii imaginii şi sunetului ce sunt produse de modificarea în timp a acordului datorită încălzirii componentelor: electronice sau unor perturbaţii din timpul recepţiei.

• Circuitul pentru reglajul automat al amplificării (RAA) (6) al unui receptor de televiziune alb-negru sau în culori are ca scop asigurarea unui nivel constant al semnalului de frecvenţă intermediară la intrarea demodulatorului video (4) (respectiv nivel constant al semnalului videocomplex alb-negru sau color la ieşirea acestuia) pentru un semnal de intrare la antenă cuprins între zeci de microvolţi şi sute de milivolţi. Pentru aceasta el preia tensiunea continuă furnizată de demodulatorul video (4), o prelucrează, aplicând-o apoi amplificatorului de frecvenţă intermediară (3) şi selectorului de canale (1) cărora le modifică astfel amplificarea.

• Amplificatorul de frecvenţă intermediară sunet (7) preia de la demodulatorul video (4) semnalul audio modulat în frecvenţă pe care îl amplifică şi îl limitează în amplitudine.

• Demodulatorul audio (8) elimină semnalul purtător care a modulat în frecvenţă semnalul de audiofrecvenţă, furnizând la ieşirea sa semnalul multiplex stereo, după cum receptorul de televiziune este monotonie sau stereofonic.

• Decodorul stereofonic (9) este un bloc specific receptoarelor de televiziune stereofonice. El preia semnalul multiplex stereo, îl decodifică şi furnizează la ieşirea sa cele două semnale audio, corespunzătoare canalului stânga, respectiv dreapta.

34

La receptoarele TV moderne acest bloc funcţional conţine şi elementele necesare decodării transmisiunilor cu sunet dual (dublu).

• Amplificatorul de audiofrecvenţă, unul singur (11) la receptoarele de televiziune monofonice, respectiv două identice (10, 11) la aparatele stereofonice, amplifică semnalul (semnalele) de audiofrecvenţă până la nivele la care să poată fi aplicate difuzorului (13), respectiv difuzoarelor (12 şi 13). Amplificatoarele de audiofrecvenţă ale unor receptoarelor de televiziune; conţin şi reglaje de tonalitate.

• Difuzoarele (12, 13) transformă semnalul de audiofrecvenţă în sunet. Din punctul de vedere al numărului de difuzoare şi al procedeului de redare al sunetului, există:

- receptoare de televiziune monofonice, dotate cu un singur difuzor;- receptoare de televiziune bifonice, dotate cu difuzoare conectate la acelaşi amplificator de

audiofrecvenţă; sunetul este redat monofonic;- receptoarele de televiziune stereofonice, dotate cu 2 sau 4 difuzoare conectate simetric la amplificatoarele

de audiofrecvenţă, corespunzătoare celor două canale (stânga, respectiv dreapta); aceste aparate,; plecând de la o transmisie monofonică, pot realiza o redare a sunetului pseudostereofonică, fiind dotate cu un circuit electronic care creează un efect stereofonic artificial. La unele aparate stereofonice difuzoarele sunt montate în incinte acustice separate de cutia receptorului de televiziune.

• Amplificatorul de luminanţă (14) este un bloc funcţional specific receptoarelor de televiziune în culori. El preia semnalul videocomplex color, elimină semnalul de crominanţă, amplificând apoi semnalul de luminanţă rezultant. Aici acţionează reglajele de contrast şi strălucire a imaginii.

• Decodorul de culoare (15) este un alt bloc funcţionai specific receptoarelor de televiziune în culori. Plecând de la semnalul videocomplex color, el furnizează la ieşirea sa semnalele diferenţă de culoare (între culorile primare şi semnalul de luminanţă). Decodorul de culoare realizează şi reglajul de saturaţie a culorii (reglajul de culoare).

• Matricea RGB (16) preia semnalele diferenţă de culoare şi semnalul de luminanţă, le prelucrează şi furnizează la ieşirea sa semnalele video corespunzătoare celor 3 componente de culoare primare (R - red, G - green, B - blue).

• Amplificatoarele finale RGB (17, 18, 19) aduc nivelele semnalelor video date de matricea RGB la valori cu care să poată comanda tubul cinescop tricrom. La receptoarele de televiziune alb-negru există un singur amplificator final care preia semnalul de videofrecvenţă direct de la demodulatorul video (4). Acest etaj realizează şi reglajul de contrast.

• Sincroseparatorul (20) preia de la demodulatorul video (4) semnalul videocomplex şi realizează separarea de acesta a impulsurilor de sincronizare pe verticală, respectiv pe orizontală.

• Blocul de baleiaj pe verticală (21), numit şi blocul de baleiaj pe cadre, realizează desfăşurarea pe verticală a imaginii. Plecând de la comanda dată de impulsurile de sincronizare pe verticală, acest bloc produce un semnal care este aplicat bobinelor de deflexie pe orizontală (24). Sub influenţa câmpului magnetic produs de aceste bobine, fascicolul de electroni din interiorul tubului realizează explorarea imaginii pe verticală.

• Blocul de baleiaj pe orizontală (22), numit şi blocul de baleiaj pe linii, realizează desfăşurarea imaginii pe orizontală, furnizând şi semnalul necesar funcţionării sursei de foarte înaltă tensiune. Acest bloc, primind impulsurile de sincronizare pe orizontală, produce un semnal, care aplicat bobinelor de deflexie pe orizontală (24), contribuie la realizarea explorării imaginii pe această direcţie.

• Sursa de foarte înaltă tensiune (FIT) (23) produce tensiunile de ordinul kilovolţilor sau zecilor de kilovolţi necesare pentru asigurarea unei funcţionări corecte a tubului cinescop (TK).

• Tubul cinescop (TK) este traductorul ce realizează reproducerea imaginii. El poate fi monocrom sau tricrom, după cum receptorul de televiziune este alb-negru sau color.

În funcţie de performanţele aparatului şi de dotările sale suplimentare mai pot fi întâlnite şi alte blocuri funcţionale suplimentare precum: decodor pentru teletext, circuit de comandă şi control al regimului de funcţionare cu microprocesor specializat, telecomandă.

Toate circuitele electronice interne sunt amplasate pe una sau două plăci de cablaj imprimat ce sunt fixate de şasiul aparatului.

• Cutia receptoarelor de televiziune este realizată din lemn sau din material plastic. În partea din faţă a casetei sunt montate tubul cinescop, difuzorul (difuzoarele) aparatului şi sunt accesibile butoanele de comandă şi reglaj (tastele programatorului, butoanele de reglaj ale luminozităţii, contrastului, culorii, volumului sunetului). Pe partea laterală, la unele receptoare de televiziune, este montat difuzorul (difuzoarele). În spatele cutiei este montată borna de antenă a aparatului şi, eventual, conectorii (SCART, Cinch sau S-Video) pentru cuplarea directă a unui aparat video.

La aprecierea performanţelor receptoarelor de televiziune trebuie avute în vedere următoarele caracteristici tehnico-funcţionale:

Diagonala imaginii, exprimată în centimetri (cm) sau inch ("); este cuprinsă între 5,5cm şi 90 cm. Formatul imaginii ce este dat de raportul dintre lăţimea şi înălţimea imaginii. Formatul uzual al imaginii

este 4/3, dar există şi aparate noi cu ecran lat cu formatul 16/9. Sistemele de televiziune în culori recunoscute. Există 3 procedee de obţinere a semnalului

35

videocomplex color, ce stau la baza celor trei sisteme de televiziune color folosite în aparatura video şi receptoarele de televiziune. Acestea sunt: sistemul NTSC, sistemul PAL şi sistemul SECAM.

Sistemul NTSC (National Television System Comittee - Comitetul Naţional pentru Sisteme de Televiziune) este primul sistem color compatibil cu cel alb-negru şi a fost dat în exploatare în 1953 în S.U.A. Sistemul NTSC este folosit în următoarele ţări: Barbados, Bermude, Canada, Costa Rica, Ecuador, Filipine, Guatemala, Hawaii, Japonia, Mexic, Puerto Rico, S.U.A., Taiwan, Venezuela etc.

Sistemul PAL (Phase Alternation Line - fază alternată secvenţial pe linii) a fost dat în exploatare în Europa în 1966, fiind realizat de un colectiv de Cercetare de la firma Telefunken. Este utilizat în ţări precum: Africa de Sud, Australia, Austria, Bahrein, Brazilia, Coreea de Nord, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Germania, Hong Kong, Iordania, Irlanda, Islanda, Italia, Kuweit, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Olanda, Quatar, România, Singapore, Spania, Suedia, Thailanda, Turcia etc.

Sistemul SECAM (System sEquentiel Couleurs A Memoire - sistem secvenţial în culori cu memorie) a apărut în Franţa în 1958, fiind dat în exploatare într-o serie de ţări după 1966. Este utilizat în ţări precum:Albania, Arabia Saudită, Bulgaria, Cehia, Cuba, Egipt, Franţa, Iordania, Iran, Liban, Libia, Maroc, Polonia, Tunisia, Ungaria, Rusia.

Cele 3 sisteme de televiziune în culori sunt incompatibile între ele. De aceea se produc aparate bisistem, de regulă PAL/SECAM şi multisistem, care pot recunoaşte şi prelucra toate cele 3 tipuri de semnal videocomplex color

Standardele (normele) de televiziune recunoscute. Întrucât primele cercetări în domeniul televiziunii s-au făcut simultan în ţări diferite şi considerentele care au stat la baza stabilirii parametrilor tehnici n-au fost totdeauna aceleaşi, rezultatul este că actualmente există în lume mai multe standarde de televiziune cu valori diferite pentru acelaşi parametru.

Cele mai răspândite sunt următoarele: standardul B/G - CCIR (Commite Consulatif International des Radiocommuni-cations), standardul D/K - OIRT (Organisation Internationale de Radiodiffusion - Television), standardul M- FCC (Federal Communications Commision), standardul N - FCC (Federal Communications Commision), standardul I - Marea Britanie, standardul L - Franţa.

În afara acestora există o serie de standarde a căror arie de răspândire este foarte redusă sau care au fost abandonate: standardul A (Marea Britanie), standardul C (Belgia), standardul F (Franţa).

La noi în ţară sunt folosite normele B/G şi D/K. Astfel emisiunile posturilor TVR1 şi TVR2 sunt realizate conform specificaţiilor normei D/K, iar emisiunile posturilor Antena1 şi ProTV sunt realizate după prescripţiile normei B/G.

Numărul de programe al căror acord optim poate fi memorat (1-100 programe). Sistemul de alimentare (reţea, acumulator sau mixtă) şi caracteristicile sursei de curent (tensiune,

frecvenţă).În afara caracteristicilor tehnico-funcţionale cu caracter general prezentate mai sus, există şi o serie de parametri

funcţionali ce descriu performanţele diferitelor blocuri electronice ce intră în componenţa receptoarelor de televiziune. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt:

Sensibilitatea limitată de sincronizare este dată de nivelul minim al semnalului de radiofrecvenţă aplicat la borna de antenă a receptorului de televiziune pentru care imaginea rămâne stabilă (nu se desincronizează); nivelul minim al semnalului de radiofrecvenţă se poate exprima fie sub formă de putere, măsurabilă în decibeli (dB) sau miliwaţi (mW), fie sub formă de tensiune electrică, măsurabilă în microvolţi (µV) sau milivolţi (mV).

Sensibilitatea limitată de raportul semnal-zgomot este dată de nivelul minim al semnalului de intrare pentru care se obţine la ieşire un raport semnal-zgomot de valoare dată (tipic 20 dB), admis ca limită pentru o imagine de calitate acceptabilă; se exprimă fie sub formă de putere, măsurabilă în decibeli (dB) sau miliwaţi (mW), fie sub formă de tensiune electrică, măsurabilă în microvolţi (mV) sau milivolţi (mV).

Nivelul semnalului maxim utilizabil este cel mai mare nivel al semnalului de radiofrecvenţă aplicat la borna de antenă a receptorului de televiziune, pentru care se obţine o recepţie acceptabilă (fără contrast excesiv al imaginii, care să poată fi reglat); se exprimă fie sub formă de putere, măsurabilă în decibeli (dB) sau miliwaţi (mW), fie sub formă de tensiune electrică, măsurabilă în microvolţi (µV) sau milivolţi (mV).

Definiţia (rezoluţia) pe orizontală se exprimă prin numărul de linii care pot fi distinse pe imaginea corespunzătoare unei mire de control normale.

Definiţia (rezoluţia) pe verticală se exprimă prin numărul de linii care pot fi distinse pe imaginea corespunzătoare unei mire de control normale.

Distorsiunile geometrice ale imaginii pot fi: de contur sau de neliniaritate.Distorsiunile de contur ale imaginii rezultă din abaterile în raport cu un dreptunghi de contur maxim vizibil,

având formatul imaginii corecte. Cele mai întâlnite forme sunt: distorsiunile în formă de trapez, paralelogram, butoi sau pernă. Se exprimă procentual (%).

Distorsiunile de neliniaritate sunt abateri pe orizontală şi pe verticală faţă de o imagine ideală, cu contur

36

dreptunghiular. Dacă receptorul de televiziune prezintă distorsiuni de neliniaritate pe verticală, pătratele din imagine devin dreptunghiuri cu latura necorespunzătoare pe verticală. În cazul apariţiei neliniarităţilor pe orizontală, efectele sunt aceleaşi, dar în direcţie orizontală. Se exprimă procentual (%).

Sensibilitatea limitată de raportul semnal-zgomot este dată de nivelul minim al semnalului de radiofrecvenţă de la intrarea de antenă a receptorului de televiziune, pentru care se obţine un raport semnal-zgomot de valoare dată (tipic 26 dB), admis ca limită pentru un sunet cu o calitate acceptabilă; se poate exprima fie sub formă de putere, măsurabilă în decibeli (dB) sau miliwaţi (mW), fie sub formă de tensiune electrică, măsurabilă în microvolţi (µV) sau milivolţi (mV).

Fidelitatea acustică (banda de trecere) pentru o neuniformitate de -15 dB, exprimată în hertzi (Hz). Puterea de ieşire maximă utilizabilă este puterea care se obţine la ieşirea amplificatorului de

audiofrecvenţă a receptorului de televiziune cu un grad de distorsiuni de 10 %. Sensibilitatea limitată de decodarea culorilor este reprezentată de nivelul minim al semnalului de

radiofrecvenţă aplicat la borna de antenă a receptorului de televiziune pentru care imaginea este color, iar calitatea acesteia este acceptabilă; se poate exprima fie sub formă de putere, (dB sau mW), fie sub formă de tensiune electrică (µV sau mV).

În funcţie de valorile acestor parametri funcţionali, receptoarele de televiziune alb-negru şi color se împart în 2 clase de calitate. Valorile corespunzătoare acestor clase sunt prezentate în tabelul 2.4.

La aprecierea calităţii receptoarelor de televiziune contribuie şi o serie de facilităţi pe care le oferă aceste aparate. Dintre acestea pot fi menţionate:

îmbunătăţirea calităţii imaginii prin utilizarea unui tub cinescop cu ecran plat (flat screen tube); afişarea pe ecran a comenzilor (On Screen Display - OSD); posibilitatea alegerii limbii în care sunt afişate comenzile, dintre cele de largă circulaţie: engleză,

germană, franceză, spaniolă, portugheză, italiană; adaptarea automată a reglajelor de luminozitate, contrast, culoare în funcţie de lumina ambiantă; posibilitatea vizionării simultane a două emisiuni datorită facilităţii „imagine în imagine" (Picture In

Picture - PIP); afişarea pe ecran a informaţiilor din diferite domenii transmise prin sistemul Teletext (Videotext); recunoaşterea formatului imaginii şi comutarea automată între formatele 4/3 şi 16/9; calitate superioară a sunetului prin folosirea uneia din următoarele variante:

redare bifonică; redare pseudostereofonică; redare stereofonică sau duală (dublă); redare pseudocuadrofonică;

optimizarea tonalităţii audiţiei în funcţie de acustica încăperii, sensibilitatea urechii şi gustul utilizatorului cu ajutorul reglajelor de ton sau folosind reglajele fixe memorate de receptorul de televiziune (normal, vorbă, muzică uşoară, jazz, efect de sală, efect de stadion);

cheie electronică cu care se poate bloca punerea în funcţiune a receptorului de televiziune de către persoane neautorizate;

cuplarea la receptorul de televiziune a unui casetoscop prin intermediul conectoarelor dedicate (SCART, S-Video);

audiţie în căşti, receptorul de televiziune fiind dotat cu un conector specific; ceas electronic programabil; casetoscop încorporat (combină TV).

Clase de calitate ale televizoarelor Tabelul 3.4.

Parametrul U/MClasa de calitate

ObservaţiiTV staţionare TV portabileI II

CALEA DE IMAGINE

Sensibilitatea limitată de sincronizare dB-80-77

-77-73

-77-73

FIFUIF

Sensibilitatea limitată de un raport semnal/zgomot la ieşire de 20 dB

dB-72-66

-69-64

-69-64

FIFUIF

Nivelul semnalului maxim utilizabil la intrare

dB -10 -10 -20

Definiţia (rezoluţia) pe orizontală în centrul imaginii

linii 500 450 350

37

Definiţia (rezoluţia) pe verticală în centrul imaginii

linii 550 500 350

Distorsiunile geometrice ale rastrului:- de contur- de neliniaritate

%%

3±8

3±10

3±12

pe orizontală şi verticală

CALEA DE SUNET

Sensibilitatea limitată de raportul semnal/zgomot la 26 dB

dB-75

-70 -64-70-64

-70UIF

FIF

Fidelitatea acustică pentru o neuniformitate de -15 dB

Hz 100-12500

100-10000

250-6000

Puterea maximă de ieşire pentru un factor de distorsiuni de 10%

W 2,5 1,5 0,5

CALEA DE CROMINANŢĂ

Sensibilitatea limitată de decodarea culorilor

-65 -72

SECAMPAL-61-68

SECAM PAL

FIF

UIF