2389275-Istoria-Bisericii1

7/29/2019 2389275-Istoria-Bisericii1

1/39

TEME DE ISTORIA BISERICII

teme elaborate de Emil DUMEA

I. BENEDICT XI SI CLEMENT V (1303-1314)

La cteva saptamni dupa ultrajul de la Anagni, papa Bonifaciu al VIII-lea mureala Roma. In urma lui att Roma ct si statul pontifical erau n mare agitatie, iar luptadintre cele doua partide Caetani (simpatizantii defunctului papa) si Colonna (sprijinitide Franta si Nogaret) izbucnea din nou cu toata violenta. Cu toate aceste dificultati,

conclavul adunat la Roma reusesete sa-l aleaga din primul scrutin pe fostul superiorgeneral al dominicanilor, episcopul cardinal Nicolae Bocassini, ce-si ia numele deBenedict al XI-lea. Data fiind tensiunea, conflictele din statul papal ca si influentaregelui francez n Italia, noul ales nu va reusi sa aplaneze contrastele existente ntre

papalitate si puterea rivala franceza. Aceasta situatie att de dificila reprezenta sirezultatul politicii lui Bonifaciu al VIII-lea. Franta nu putea uita ceea ce facusedefunctul papa si pentru aceasta cerea acum condamnarea papei Bonifaciu siconvocarea unui conciliu. Pentru a linisti spiritele Benedict al XI-lea l elibereaza peFilip cel Frumos de cenzurile n care cazuse iar cardinalilor Colonna le iarta pedepsele

primite de la naintasul sau.

Pe data de 7 iulie 1304 papa Benedict al XI-lea moare la Perugia, unde seretrasese pentru a fi mai departe de nelinistita Roma. Dupa zece zile de la moartea sa,cardinalii se aduna n conclav pentru a alege un nou papa. Acest conclav a durat 11luni si datarita consecintelor sale (transferarea resedintei papale la Avignon) esteconsiderat unul dintre cele mai dificile din istoria Bisericii. De la nceput s-au facutsimtite cele doua tendinte aproape imposibil de conciliat: adeptii lui Bonifaciu al VIII-lea si cei ai politicii franceze. Cu doua treimi din voturi, n ajunul sarbatorii Rusaliilor(5 iunie 1305) este ales fara sa fie prezent la conclav arhiepiscopul de BordeauxBertrand de Got (Clement al V-lea). Spre sfrsitul lunii afla de alegerea sa ca papa si se

pregateste sa mearga la Roma. Insa n sarbatoarea Tuturor Sfintilor trimite sasecardinali la Lion pentru a-i pregati ncoronarea, care are loc pe data de 14 noiembrie.Urmeaza apoi mai multe proiecte ale noului ales de a veni n Italia, ceea ce nsa nu seva ntmpla. Era legat mai mult de patria si de regiunea sa Gascogne dect de Roma.Ct de legat era de patria sa ne-o poate demonstra si faptul ca la Poitiers s-a oprit

pentru o perioada de 16 luni de zile. Preferinta pentru Franta o putem vedea si dinnumirile pe care le face. In decembrie 1305 numeste noua cardinali francezi (dintrecare 4 nepoti) si un englez. Daca pna acum curia papala era dominata de italieni, dinacest moment aspectul ei ia cu totul o alta nfatisare.

In 1309 papa se transfera la Avignon si aceasta din motivul ca orasul era maiaproape de Vienne, unde trebuia sa aiba loc n curnd un conciliu ecumenic (1311-1312). Din momentul transferarii sale si pna la moarte (1314) Clement al V-lea a stat

mai mult n afara orasului de pe Ron. Aceasta lipsa a unei stabilitas loci reprezinta ocaracteristica a papilor din sec. al XIII-lea. Din cauza nelinistilor si a conflictelor
http://didactic.itrc.tuiasi.ro/biblioteca/istoria_bisericii/sec_XIV_XX/2-2.htmlhttp://didactic.itrc.tuiasi.ro/biblioteca/istoria_bisericii/sec_XIV_XX/cuprins.html


2/39

existente n cetatea eterna, multi papi romani preferau sa stea ntr-una din fortaretelestatului pontifical (Viterbo, Perugia, Orvieto sau Anagni). Fostul arhiepiscop deBordeaux, bolnavicios (ipohondric chiar) si dependent de clima regiunii unde se aflaca si a anotimpurilor, era mereu n cautarea locului cel mai prielnic pentru sanatatea luiatt de subreda. Adaugam apoi faptul ca nepotii sai au stiut sa-i stoarca toate

privilegiile si avantajele posibile.Insa, analiznd situatia papalitatii n ansamblul ei, putem afirma ca aspectul cel

mai grav era acela al dependentei papei de regele si politica franceza. De aici trebuiesa pornim pentru a putea ntelege procesul intentat memoriei lui Bonifaciu al VIII-leaca si desfiintarea ordinului Templierilor. In 1308, la Poitiers, papa are lungi discutii cuFilip cel Frumos. Regele cere ca papa sa se stabileasca n Franta, sa se celebreze tot pe

pamnt francez mult discutatul conciliu ecumenic, sa fie canonizat papa Celestin al V-lea, sa fie condamnat papa Bonifaciu iar trupul sau sa fie incinerat, lui Nogaret sa-i fieiertate toate pedepsele si sa fie condamnati templierii judecati n Franta. La nceput,Clement al V-lea refuza n bloc toate cererile regelui. Apoi nsa ncepe sa cedeze. Cu

bula Rex gloriae din 27 aprilie 1311 papa recunoaste ca Filip cel Frumos nu gresise cunimic n comportamentul sau fata de Bonifaciu al VIII-lea, iar din registrul oficial alcuriei papale snt eliminate toate bulele acestuia mpotriva regelui francez.

II. DESFIINTAREA ORDINULUI TEMPLIERILOR - CONCILIULECUMENIC DIN VIENNE (1311)

In 1291 cade ultima fortareata crestina din Tara Sfnta, Accon. Insa ideeacruciadelor nu dispare, iar cavalerii Templului (nfiintati la Ierusalim n 1118) faceau

parte dintre acei cavaleri ai spadei puse n slujba Crucii si a celor ce voiau sa faca unpelerinaj la locurile sfinte.

Inca nainte ca Clement al V-lea sa urce pe tronul pontifical, Filip cel Frumosproiectase unificarea tuturor ordinelor cavaleresti, el trebuind sa fie marele maestru alacestora. Insa adevaratul motiv al desfiintarii templierilor scapa cunoasterii noastre.Ceea ce putem presupune ca si cauza a persecutarii ordinului din partea regelui oreprezinta bogatia si puterea acestuia. Pentru a-i discredita regele pune la cale ocampanie de defaimare alimentata si de un tradator al ordinului Esquiu de Floyran. Indimineata zilei de 13 octombrie 1307, din ordinul regelui, toti templierii din Franta aufost arestati, dupa care au urmat interogatoriile si tortura. In acest fel, multi dintrednsii, cednd n fata suferintei si a amenintarilor, au confesat ceea ce voiau acuzatorii:

au calcat n picioare Crucifixul, au savrsit tot felul de fapte imorale si mpotrivanaturii, au adorat un idol n cadrul ceremoniei acceptarii lor n ordin. Interesanta ne

pare scrisoarea circulara a marelui maestru al ordinului Iacob de Molay, n care-indeamna pe confrati sa-si marturiseasca vinovatiile. Tot ceea ce au declarat templieriia fost comunicat papei, care a dat ordin ca toti, din toate tarile, sa fie arestati. Lanceputul anului urmator papa ajunge sa cunoasca mai bine procedura folosita ninterogatorii ca si retractarile multora din ei. Indoindu-se de vinovatia lor, suspenda

puterile episcopilor si ale inchizitorilor, nsa templierii continuau sa ramna n puterearegelui si a functionarilor acestuia.

Vaznd ca lucrurile pot sa ia o ntorsatura defavorabila lui, regele lanseaza alte

noi acuze mpotriva papei. Acum monarhul se afla la Poitiers, si aici, n lungiconcistorii, erau citite declaratiile alcatuite de Nogaret mpotriva pontifului roman si


3/39

mpotriva templierilor. Practic, papa era privat de libertatea de decizie; nu putea opunenici o rezistenta mpotriva acestui rege decis ca prin orice mijloc sa-i desfiinteze petemplieri si sa le ia bunurile. Papa trebuie sa-i promita regelui convocarea unuiconciliu n Franta, sa deschida procesul condamnarii memoriei lui Bonifaciu al VIII-lea si sa redea episcopilor si inchizitorilor puterile de a-i judeca pe templieri. Cu

trecerea timpului, se pare ca papa a nceput sa se ndoiasca de nevinovatia acestora.Astfel ne explicam de ce dnsul, pe data de 1 octombrie 1310, i citeaza n fataconciliului din Vienne. Doua comisii formate din persoane numite de rege trebuiau saanalizeze vinovatiile ordinului n general si ale superiorilor n special. Dindocumentele ramase se poate constata cu usurinta cum n Franta intentia regelui si aoamenilor sai era aceea de a-i discredita si de a le confisca bunurile. In afara Frantei,deoarece rezultatele comisiilor de ancheta ntrziau sa apara n fata celor doua comisiiadunate la Vienne, papa a dat ordin ca sa fie folosita tortura. Cu toate acestea, multe aufost cazurile de eroism n care din mijlocul flacarilor templierii au marturisitnevinovatia lor si a ordinului, retractnd si ceea ce declarasera anterior. Astfel, pe masa

de lucru a conciliului, numarul confesiunilor incriminatorii era prea mic, pentru caremotiv deschiderea conciliului din Vienne a fost amnata cu nca un an: 1 octombrie1311.

In Spania, regele Aragonului Iacob al II-lea, profitnd de persecutia lansatampotriva nefericitilor calugari cavaleri, a ncercat prin toate mijloacele sa le iacastelele, ceea nsa s-a dovedit a fi greu de obtinut. Prevaznd intentiile regelui,calugarii s-au pregatit de lupta si abia dupa lungi si grele asedii au trebuit sacapituleze. Cu toate acestea, n pofida nenumaratelor torturi si presiuni psihice,oamenii regelui nu au reusit sa le smulga declaratiile dorite. Cam aceeasi a fost situatiasi n celelalte tari: Italia, Germania, Anglia si Cipru.

Fara declaratiile dorite, si fara sa se decida nimic oficial referitor la ordin, pedata de 1 octombrie 1311 parintii conciliari se reunesc la Vienne. Convocarea acestuiconciliu are ca motiv principal rezolvarea problemei templierilor. Alte probleme

prezente n bula de deschidere: convocarea unei cruciade si reforma Bisericii, treceaupe locul doi. Numarul participantilor la conciliu se ridica la 300. In discursul dedeschidere papa Clement al V-lea pune n discutie problema templierilor. In comisiilece se formeaza erau si multi calugari ai acestui ordin. Foarte multi au declarat ca esteabsolut necesar ca ordinului sa i se ofere posibilitatea sa se apere, ceea ce oameniiregelui au respins categoric, temndu-se de "mnia" acestuia. Aceeasi era si atitudinea

papei, care era decis sa suprime ordinul. In lungile si secretele tratative care au locntre oamenii curiei si guvernul francez, n cadrul carora a intrat probabil si

amenintarea unui proces mpotriva papei Bonifaciu, s-a reusit a se obtine de la papaClement V suprimarea ordinului pe cale administrativa. Nu dupa mult timp, pe 3aprilie, n cadrul conciliului la care era prezent si regele, papa anunta suprimareaordinului. Majoritatea participantilor la conciliu voiau ca templierii sa se reuneascantr-un ordin nou, nsa papa si guvernul francez au decis ca acestia sa fie ncorporaticavalerilor ioaniti. Cu putin timp nainte de nchiderea lucrarilor conciliului, pe 2 mai,a fost anuntata trecerea bunurilor templierilor la ordinul ospitalierilor. Exceptie faceau

bunurile calugarilor din peninsula iberica (Castilia, Aragonul, Portugalia si insulaMaiorca.

In cadrul acestui conciliu au avut loc si alte discutii cu caracter doctrinar si de

reforma a Bisericii. Unele din aceste dezbateri erau legate de disputa existenta n snulordinului franciscan, disputa n centrul careia statea persoana si nvatatura lui Pietro


4/39

Giovanni Olivi. In ntrunirea finala a conciliului (6 mai) se da citire constitutiei Fideicatholicae fundamento n care se afirma: coasta lui Isus a fost strapunsa dupa moarteaDomnului; substanta sufletului uman este n ea nsasi adevarata forma a trupuluiomenesc; n botez, copiii ca si adultii primesc n egala masura att harul sfintitor ct sicelelalte virtuti. Cauzate tot de disputele din snul ordinului franciscan, conciliul a

analizat si problemele legate de interpretarea lui usus pauper. Dezbaterile se ncheie cupublicarea constitutiei Exivi de paradiso, care analizeaza pe larg regula ordinuluifranciscan, fara nsa a trata direct aspectul dogmatic al problemei.

Putem afirma ca acest conciliu nu a fost convocat pentru a da curs reformeiBisericii, desi nu lipsesc probele n acest sens. Din documentele ajunse pna la noi

putem constata ca n cadrul dezbaterilor conciliare se cautau mijloace si solutii pentrua pune capat interventiilor organelor statale n problemele Bisericii ca si stabilirea

precisa a exemptiunii oridinelor calugaresti, n special a celor mendicante. Insadeoarece lucrarile conciliare s-au nchis ndata dupa suprimarea ordinului templierilor,toate celelalte probleme au ramas nerezolvate. Decretele ramase nepublicate n cadrul

conciliului au fost citite ntr-un concistoriu public tinut n castelul din Monteux cupatru saptamni nainte de moartea lui Clement al V-lea (20 aprilie 1314). Si deoarececirculau dubii si incertitudini referitoare la validitatea acestora, succesorul lui Clement,Ioan al XXII-lea le-a publicat oficial si, ca de obicei, le-a trimis univeristatilor. Acestedecrete consitituie asa-numitele clementina din Corpus Iuris Canonici.

Referitor la bunurile templierilor, desi acestea trebuiau sa fie preluate decalugarii ioaniti, se constata ca n cea mai mare parte au fost preluate de rege pentru acompensa cheltuielile facute n cadrul proceselor intentate ordinului. Destinul naltilordemnitari ai ordinului ramnea n minile papei. Insa deoarece n fata catedralei NotreDame din Paris, acestia, recapatnd curajul, au retractat totul, aparnd nevinovatia

proprie si cea a ordinului, fara sa se tina cont de drepturile si atributiile papeireferitoare la dnsii, au fost arsi de vii de oamenii regelui. In fata tribunalului istoriei,Filip cel Frumos ramne principalul responsabil, principalul vinovat pentru suprimareaatt de dureroasa, tragica chiar, a acestui ordin. Alaturi de dnsul, vina o poarta si omulsau de ncredere Guillaume de Nogaret, expert n metodele cele mai perfide sisngeroase pentru a-si atinge scopul propus. Ramne n discutie si persoana mareluimaestru al ordinului Jacques Bernard de Molay (ars pe rug n 1314), care, supus

presiunilor a marturisit si a retractat de mai multe ori vinovatiile ce i se imputau.Probabil ca dnsul voia sa ajunga cu orice pret n fata tribunalului Bisericii pentru caaici, n fata papei si a cardinalilor, sa spuna tot adevarul, ceea ce nu a reusit, aceasta sidin cauza papei, care a lasat sa-i scape de sub control apararea ordinului.

III. IOAN XXII (1316-1334)

Atunci cnd a fost ales papa (la mai bine de doi ani de la moartea naintasuluisau) avea 72 de ani. Se numea Jacques Duese de Cahors; ca papa, si ia numele de Ioanal XXII-lea. Desi parea bolnav si multi se asteptau sa aiba un pontificat scurt, noul alesa dezmintit orice preziviuni: moare la vrsta de 90 de ani. Calitatea de seama a acestui

papa o reprezinta talentul sau financiar. Reforma financiara introdusa de dnsul i-alasat urmasului un bilant pozitiv. In politica a actionat cu prea mare rapiditate, uneori

imprudent. In 1314, dupa moartea regelui Henric al VII-lea de Luxemburg, la tronulimperial german se prezentau doi candidati: Friedrich de Habsburg, duce de Austria si


5/39

Ludovic de Wittelsbach, duce al Bavariei. Din ratiuni politice, papa si pastreaza opozitie neutra. Insa cnd Ludovic Bavarezul reuseste sa-l nvinga pe adversarul sau nbatalia de la Mhldorf si ncepe sa-si aroge drepturi ce nu-i apartineau (numeste unvicar papal ce-i era favorabil), papa rupe tacerea (1323), acuzndu-l ca a actionat ca simparat nainte ca alegerea sa sa fie recunoscuta de Sfntul Scaun. I se cere o completa

supunere fata de pontiful roman. In caz contrar, este amenintat cu excomunicarea, ceeace se ntmpla dupa sase luni. Prin apelul de la Sachsenhausen (1324), Ludovicriposteaza. El declara ca papa nu are nici un drept n alegerea mparatului, iar referitorla persoana acestuia, Bavarezul afirma ca este un eretic, n special n ceea ce privestesaracia lui Isus Cristos. Controversele sterile care au urmat ntre papa si mparat nu auavut nici un efect, nici n Biserica si nici n imperiu. Ele ne demonstreaza decaderea

prestigiului papalitatii si ascensiunea sentimentului nationalist german.In 1327 Ludovic Bavarezul se crede destul de puternic pentru a invada Italia. La

nceputul anului urmator invadeaza Roma, determinndu-le pe autoritatile orasului sa-lncoroneze ca mparat. Dupa ceremonia ncoronarii numeste si ncoroneaza un

antipapa. In lupta sa mpotriva papalitatii, Ludovic si alatura si alti rebeli (Pietro Olivi,Ubertino da Casale, Marsilio da Padova, etc.). Acestora li se vor adauga Vilhelm deOccam si generalul franciscanilor Michele da Cesena. In fata acestei pleiade derevolutionari rebeli, papa ramne n inferioritate. Mai mult, face imprudenta de a le dacstig de cauza atunci cnd afirma ca viziunea beatifica va avea loc doar la sfrsitultimpurilor.

Ioan al XXII-lea moare nainte ca aceasta controversa sa se termine. Succesorulsau va refuza sa-l recunosca ca mparat pe Ludovic atta timp ct acesta nu i se vasupune. In cazul n care si va schimba comportamentul, papa promite ca-l va sustinen dorinta sa de a deveni mparat. Insa atitudinea Bavarezului ramne aceeasi. Maimult, ntr-o declaratie solemna ratificata de dieta din Frankfurt (1338) afirma ca regeleromanilor poate sa fie ales si sa se bucure de toate drepturile regale si imperiale fara casa fie necesara nici o interventie din partea papei. Acesta putea sa intervina numai nmomentul ncoronarii si al ncredintarii titlului imperial. Fiind nca excomunicat,Ludovic de Bavaria moare (1347). Deoarece noul pretendent la tronul imperial Carolde Boemia are un comportament diferit de cel al Bavarezului, papa Clement al VI-lea(1342-1352) si da consimtamntul pentru alegerea sa ca mparat. El devine Carol alIV-lea. In timpul sau este promulgata Bula de Aur (1356) care compromite raporturiledintre papalitate si imperiu si traseaza destinele Bisericii din Germania pna ntimpurile noastre. Textul bulei precizeaza procedura alegerii mparatului. Teritoriilemembrilor electori snt declarate inviolabile si indivizibile. Acestia formeaza un

consiliu permament prezidat de mparat. Din punct de vedere bisericesc, bula asigura oautonomie completa a principilor ecleziastici electori (arhiepiscopii de Kln, Trier siMainz).

IV. OAMENI SI IDEI NOI LA CURTEA LUI LUDOVIC DE BAVARIA:MARSILIO DA PADOVA SI WILLIAM OCCAM

In anul 1324 Marsilio da Padova, un gnditor profund lipsit de spiritualitate,publica lucrarea Defensor pacis. Autorul era un aristotelic pentru care lumea este

lipsita de spirit si de harul divin. El sustinea ca papalitatea reprezenta o institutieromana, care si cstigase puterea prin forta si nselaciune. Recunostea autoritatea lui


6/39

Cristos, a Scripturii ca si demnitatea Bisericii. Insa datorita conceptiei sale pozitivistesi secularizate despre viata, n lume totul se desfasura n baza puterii fizice, asuprematiei celui mai puternic, harul neavnd nici o influenta n desfasurareaevenimentelor si a vietii oamenilor. Puterea apartine maselor de oameni sau acestia o

pot ncredinta principilor sau legislatorilor. Apropiindu-se mult de gndirea lui Occam,

Marsilio considera religia ca un lucru depasit, iar Biserica vizibila un element integratn structura statala. In Biserica, puterea suprema apartine conciliului general, convocatde popor sau de principele delegat de popor, conciliu care are misiunea de a clarifica

problemele de credinta dubii si de a interpreta textul Scripturii. Nu exista nici opersoana bisericeasca si nici un colegiu care sa nu fi fost delegat de legislatorhumanus, adica de totalitatea cetatenilor.

Cristos a instituit doar ordinul prezbiteratului, episcopatul si pontificatulreprezentnd institutii umane. De altfel, raul fundamental al societatii provine dinfaptul ca papa si aroga plinatatea puterilor, inclusiv vis coactiva asupra Bisericii, a

principilor si a regatelor. Pe 23 octombrie 1327 papa a condamnat cinci propozitii din

Defensor pacis considerate eretice: 1) Platind tributul, Cristos a voit sa arate propriasupunere fata de puterea temporala. 2) Petru nu are o autoritate mai mare dect ceilaltiapostoli. 3) Imparatul poate sa nscauneze, sa destituie si sa pedepseasca un papa. 4)Toti preotii snt egali n grad. 5) Preotii nu au nici o putere punitiva; aceasta le esteconferita de mparat. Cu toate ca au fost condamnate, ideile lui Marsilio nu vordispare. Att n cadrul schismei occidentale ct si n perioada reformei protestante,acestea au avut o influenta destul de mare.

William Occam (c. 1280-1349). Cnd ajunge la curtea papala de la Avignon,tnarul englez cunostea deja foarte bine Sentintele lui Petru Lombardul. Simpatizant alfranciscanilor schismatici, al lui Marsilio si al regelui Ludovic al IV-lea de Bavariacare-l declara eretic pe papa Ioan al XXII-lea, Occam, abandonnd logica si teologia,se dedica polemicii si reflectiei politice. Aceasta o face dupa ce fugind de la Avignon,gaseste adapost, ca si Marsilio da padova, la curtea lui Ludovic Bavarezul(1).

In prima sa lucrare Opus nonaginta dierum (1333-1334) se ridica mpotrivaideilor papei referitoare la saracia lui Cristos. Terminndu-si opera, ncepe o alta:Dialogus, n care continua combaterea ideilor lui Ioan al XXII-lea referitoare la aceeasitema. De aici, tezele sale merg mai departe, ajungnd pna la a pune n dubiu instituireadivina a papalitatii ca si infailibilitatea Bisericii. Pentru dnsul Biserica reprezintacomunitatea credinciosilor si nu a clericilor. Si chiar daca erezia va ajunge sa decimezecomplet Biserica, credinta n Cristos va supravietui ntr-un mic grup de credinciosi. Inspatele acestor reflectii amare si pesimiste se ascundea durerea franciscanilor

provocata de ideile papei referitoare la saracie, iar Ioan al XXII-lea mai traia nca.Chiar si dupa moartea acestuia (1334), Occam si continua atacurile sale mpotriva

papalitatii si a Bisericii. El afirma ca este absolut necesar ca sa fie garantata libertateaoamenilor fata de "biserica de la Avignon care propaga cu nversunare erori si ereziievidente, facndu-se mereu vinovata de cele mai grave nedreptati mpotriva drepturilorsi libertatilor credinciosilor, a celor mari ca si a celor mici, a laicilor ca si a clericilor"(De imperatorum et pontificum potestate, cap. 1). De fapt, lovind n Biserica, Occam,ca si Marsilio, exalta fara masura puterea principelui laic, a regelui sau mparatului. In

promovarea binelui comun conducatorul laic se bucura de o libertate deplina. Pe dealta parte, papei i este negata orice libertate, chiar si dreptul de a apara libertatea

Bisericii, "deoarece libertatea bisericii, ca si onoarea ei n aceasta lume, trebuiescconsiderate printre bunurile de cea mai mica importanta" (De potestate, cap. 23). In


7/39

acest fel, libertatea evanghelica sfrseste n fata tronului regilor, este subjugataexpansiunii puterii lor. Occam moare la Mnchen, fara a se fi reconciliat cu romanul

pontif.

V. ALEGEREA LUI URBAN VI (1378-1389)

Schisma occidentala reprezinta unul din evenimentele istorice cele maicomplexe, foarte greu de clarificat chiar si pentru istoricul cel mai impartial. Printrealte dificultati, de exemplu validitatea sau invaliditatea alegerii lui Urban al VI-lea, seafla si aceea de a defini natura acestei schisme, care nu poate fi nteleasa ca un refuz alautoritatii institutionale, adica al puterii primatiale, ci ca o contrapunere a ideilor si

persoanelor referitor al identitatea persoanei concrete care detine aceasta putereinstitutionala. Schisma nu denota o tendinta autocefala, ci incertitudinea referitoare la

persoana papei.

Grigore al XI-lea moare la 27 martie 1378. Dupa moartea sa poporul roman,agitat, furios chiar, iese pe strazile orasului si striga ca doreste un papa roman.Cardinalii cer autoritatilor orasului sa ia masuri mpotriva eventualelor tulburari alemaselor pentru ca astfel sa fie liberi n alegerea noului papa.

- 7 aprilie 1378: Dupa primele vespere, cardinalii intra n conclav la primul etajal Palatului Vaticanului. Inainte nsa de a se nchide portile, aproximativ 70 de straini(reprezentanti ai orasului si alti oameni din popor narmati) si fac aparitia n conclav.Dupa doua ore snt trimisi afara iar clauzura este nchisa. In fata palatului, 20.000 de

persoane, printre care multi tarani narmati, striga cu putere: "voim un roman sau celputin un italian". Capii celor 13 circumscriptii ale orasului se prezinta n mod oficial nconclav si cer ca dorinta poporului sa fie ndeplinita, deoarece n caz contrar ar fi fostfoarte greu ca masele agitate sa mai poata fi controlate.

- 8 aprilie 1378: Clopotele bazilicii S. Petru ncep sa sune iar poporul, alergnd,soseste din nou n piata strignd: "l voim roman". Strigatele snt att de puternice nctcardinalul Corsini nu-si poate tine discursul n fata conclavului (compus din 11francezi, 4 italieni si un spaniol). De la fereastra, cardinalul dojeneste poporul si

promite ca n decursul aceleeasi zile vor avea un papa roman sau italian. Cardinaliiitalieni l propun pe arhiepiscopul de Bari Bartolomeo Prignano. Mai mult de douatreimi dintre alegatori snt de acord cu acest nume.

- 8 aprilie, ora 9: Poporul devine amenintator si striga: "roman, roman". Dupaprnz, cardinalii merg n capela unde Prignano este votat cu doua treimi din voturi.

Orsini anunta poporului ca alegerea a fost facuta si pronunta "Bari"; poporul ntelegedoar "Bar", care fusese un curialist al lui Grigore al XI-lea. Furios, poporul asalteazazidul salii conclavului si patrunde nauntru. Infricosati, cardinalii nsceneazantronizarea unui alt cardinal italian Tebaldeschi. Poporul este multumit cu acest"ales". In urma acestei false ntronizari, cu exceptia lui Tebaldeschi, toti cardinalii fug,fiecare unde poate: 6 se refugiaza n castelul Sant'Angelo, 4 fug n afara Romei iar 5 seretrag n propriile case. Conform obiceiului, romanii jefuiesc casa lui Tebaldeschi.

- 9 aprilie. Prignano vrea sa fie sigur de alegerea sa si pentru aceasta i cheamape toti cardinalii fugiti. Exceptndu-i pe cei fugiti n afara Romei, toti ceilalti sosesc nVatican. In total erau 12, adica . Voteaza nca odata si n unanimitate l realeg pe

Prignano. Dupa ntronizare si cntarea Te Deum, numele celui ales este anuntatpoporului care-l aclama.


8/39

- 17 aprilie: Si cardinalii fugiti n afara Romei prezinta omagiile noului ales.- 18 aprilie: Pastele; se celebreaza solemnitatea ncoronarii.

VI. FACTORI DETERMINANTI AI SCHISMEI OCCIDENTALE

Urban al VI-lea si cardinalii

Este probabil ca dupa alegerea sa, psihologia lui Urban al VI-lea sa fi suferitanumite schimbari. Sensul acelei plenitudo potestatis a declansat ntr-nsul defectelecaracterului si al temperamentului sau. Toata energia de care dispunea a fost pusa nserviciul programului sau, program care nu este de respins, chiar daca unele aspecte nuerau tocmai potrivite timpului si conjuncturilor sale. Insa aceasta i s-a ntmplat nunumai lui, ci si altor pontifi dinainte sau de posteriori lui (Bonifaciu al VIII-lea, Paul alIV-lea si Pius al V-lea, ca sa dam numai unele exemple din multe altele posibile).

In Urban al VI-lea exista convingerea, manifestata deseori, a unei alegeri divinea persoanei sale "ab aeterno". Modul alegerii sale reprezinta pentru dnsul un adevaratmiracol. La aceasta se adauga conceptia papei, conceptie care o reproduce mai multsau mai putin pe cea a lui Bonifaciu al VIII-lea: papa este "altissimus super omnes".Ca si Vicar al lui Cristos si reprezentant al lui Dumnezeu pe pamnt, el reprezinta

prima persoana a lumii. "Plenitudo potestatis" i confera puterea sa decida deasuprasau chiar mpotriva normelor canonice. "Omnia possum et ita volo" reprezinta o fraza

pronuntata atunci cnd a intentionat sa treaca deasupra normelor pronuntariiexcomunicarii, norme care cereau trei avertismente anterioare.

Cu aceasta convingere a alegerii divine si cu puterea suprema n mna, papaintentioneaza sa reformeze Biserica ncepnd de la curia romana: "Ego intendomundare ecclesiam et mundabo; istam sedem intendo primitus reformare". Insa tocmain cadrul acestui program, papa va declansa conflictul fatal cu cardinalii.

Conflictul cu cardinalii se manifesta pe doua planuri: pe cel al practiciitraditionale si n cadrul raporturilor papa-cardinali.

1) In cadrul practicii traditionale, dezvoltata mai ales la Avignon, noul ales numai intentioneaza sa ofere favoruri si beneficii cardinalilor electori. Adversarnversunat al simoniei, alegatorilor sai nu le va oferi nici un florin, asa cum facusera

predecesorii sai Ioan al XXII-lea, Benedict al XII-lea, Clement al VI-lea si Urban al V-lea. Mai mult, i ameninta cu excomunicarea pe cardinalii care ar ndrazni sa practicesimonia. O forma simoniaca a timpului o reprezenta aceea a interventiilor cardinalilor

pe lnga papa pentru a obtine beneficii pentru protejatii regilor, ai principilor, etc. Inschimbul acestor servicii, cardinalii primeau gratificatii si pensiuni din parteasuveranilor.

Un alt aspect al reformei grupului cardinalilor a fost acela de a reduce numarul"familiei" acestora: de la 30 sau 40 cte erau, la 14 persoane; de a reduce numarulenorm al beneficiilor (200-300 sau chiar 500), beneficii n care intrau multe ce aveausi "cura animarum". Aceasta nsemna reducerea intrarilor, slabirea bazei economice

pentru ntretinerea unei numeroase "familii" si trairea unei vieti luxoase.In sfrsit, noul ales intentioneaza sa-i separe pe cardinali de suverani, sa-i

transforme din avocati ai regilor si principilor "judecatori" ai sai. Aceasta nsemna sa-i

priveze de pensiunile primite de la acestia pentru serviciile facute pe lnga curiaromana.


9/39

2) Pe planul teoretic, dar chiar si practic, al raportului juridico-eclezial dintrepapa si cardinali se observa tendinta lui Urban al VI-lea de a-si supune cardinalii acelei"plenitudo potestatis" proprii. In mod lent, ncepnd cu secolul al XII-lea, cardinalii,ajutati si de dreptul corporativ aplicat conceptiei bisericesti a "bisericii romane"(=romana ecclesia), si largisera considerabil puterea proprie. Ei ncercau sa instaureze

o putere oligarhica prin care sa conditioneze, sa constrnga chiar deciziile papale: faraparerea pozitiva a cardinalilor, deciziile papei pronuntate n concistoriu erau invalide.Pentru Urban, nsa, deciziile erau personale iar parerea cardinalilor aveau rolul doar dea conferi acestor decizii o solemnitate mai mare. In acest fel, papa "micsora onoarea",adica puterea cardinalilor, iar acestia au nceput sa se gndeasca cum sa o micsoreze pecea a papei. Pentru a ntelege mai bine gravitatea acestui fapt, trebuie sa mentionam ca

procednd astfel, papa intentiona sa rastoarne ntreaga practica instaurata la Avignon.Alaturi de prezentarea raporturilor sale cu cardinalii adaugam aici si cteva

informatii referitoare la relatiile promovate de Urban al VI-lea cu puterile civile. Papareafirma conceptia lui Bonifaciu al VIII-lea. Nu numai ca intentioneza sa-si impuna

propria autoritate de cap al crestinatatii, ci sa se foloseasca de propria-i putere de adepune regi, principi si mparati si sa-i nlocuiasca cu altii. Cu aceasta nalta conceptiea puterii sale, papa va ntrzia mult timp confirmarea alegerii lui Venceslau ca rege alromanilor. Nu recunoaste sau nu ratifica tratatul ncheiat ntre Grigore al XI-lea siEduard al III-lea referitor la "regalia" din regatul englez; l considera eretic pe acestrege deoarece mpiedica libera conferire a beneficiilor ecleziastice. Tuturor principilorle cere ascultare fata de Biserica, recunoasterea libertatii jurisdictionale si a imunitatiifiscale a Bisericii ca si drepturile primatiale romane.

Urban al VI-lea si structura administrativa ecleziastica

Putem sa observam la acest papa tentative sincere de reforma, dar n acelasitimp, prin forta situatiilor, si defectele papalitatii avignoneze. El lupta pentru:

-evitarea cumularii beneficiilor; pentru aceasta cere ca sa fie indicata valoareabeneficiului cerut ca si cea a beneficiilor posedate deja;

-evitarea abuzului conferirii beneficiilor unei detinator strain de natiunea n carese afla respectivul beneficiu;

-evitarea cumularii beneficiilor pentru a mpiedica absenteismul pe beneficiilecare contineau si "cura animarum".

In acelasi timp nsa papa mentine centralismul cu ajutorul rezervelor (19-IV-1378). Mentine fiscalismul; mai mult, l face mai dur dect era, pedepsind canonic pe

cei care ntrziau cu platirea taxelor. Papa ia aceasta masura constrns fiind si denecesitatea de a crea o curie "ex novo", trebuind sa suplineasca pierderile cauzate deteritoriile trecute sub "ascultarea clementina" ca si evaziunilor fiscale. Pe scurt, papancearca o reforma a aparatului administrativ-financiar, nsa necesitatile financiareaccentuiaza defectele deja existente.

VII. INCEPUTUL SCHISMEI OCCIDENTALE

Invaliditatea (adevarata sau falsa) a alegerii lui Urban al VI-lea putea fi

eliminata printr-o noua alegere a lui Prignano, varianta, nsa, care nu va ajunge sa fiepusa n practica.


10/39

Rebeliunea cardinalilor

Nu numai dubiul ce plana asupra validitatii alegerii papei i-a determinat pecardinali sa se distanteze de noul ales. Nemultumiri si murmure, deziluzii pentru

beneficiile sau promovarile respinse au nceput sa se faca simtite n rndurilecardinalilor nca de la nceputul lunii mai. Toate acestea au cauzat o diviziune ntrednsii. Cei francezi s-au mpartit n doua tendinte: extremistii care voiau cu orice pretsa scape de papa si altii, mai moderati sau nedecisi. Italienii se opun masurilorextremiste si formuleaza diferite propuneri de aplanare a conflictului.

Etapele principale

-sfrsitul lui iunie: cardinalii francezi se stabilesc la Anagni; italienii ramn cupapa;

-16 iulie: pe cheltuiala cardinalilor, mercenarii "bretoni" i nving pe romani lapodul Salario; cardinalii francezi i invita pe cei italieni sa vina la Anagni (20 iulie);

-tratative ntre Urban al VI-lea si cardinalii rebeli; papa trateata de la Tivoliexcluznd solutiile propuse: abdicare, alegerea (sau numirea) unui coadiutor sau a maimultor coadiutori care sa-l ajute n guvernare. Aceasca propunere reprezenta un modde a-l considera incapabil si de a rezolva problema fara a se ajunge la schisma. Lanceput, cardinalii italieni propun realegerea lui Urban si suportarea modului sau deconducere. Pe data de 5 august ei propun convocarea unui Conciliu, propunere pe carefrancezii o resping.

-2 august: la Anagni, cardinalii francezi publica o relatare partiala a alegerii din8 aprilie si-i cer papei sa abdice, deoarece nu este un papa adevarat; mai mult, este un"anticrist, apostat si tiran".

-9 august: n mod solemn, n catedrala din Anagni, papa este declarat"excomunicat", un "intrus n papalitate" si ca atare este prezentat tuturor; i se cere dinnou sa abdice, pentru a nu cadea n pedepse canonice si mai grave. Aceasta declaratie acardinalilor este trimisa principilor cu scrisoarea "Urget nos Christi caritas" din 20august.

De acum nainte intra n joc fortele politice:

Ludovic de Anjou cere cardinalior sa puna capat vaduviei Bisericii. Decizia lui

reprezenta urmarea unui lung schimb de scrisori cu cardinalii. Carol al V-lea al Franteise arata mai prudent, deoarece canonistii, teologii si prelatii consultati de dnsul nu i-au sugerat o linie precisa de actiune; totusi, nu era exclusa solutia unui conciliu. IoanaI-a de Napoli ramne neutra si nu pune nici un obstacol actiunilor n curs. Un astfel deatasament i permite lui Onorato Caetani sa gazduiasca la Fondi 13 cardinali care pe 27august parasesc Anagni. Cei trei cardinali italieni (Orsini, Corsini si Brossano)tergiverseaza, dar apoi cedeaza n fata colegilor francezi deoarece acestia le-au propusocuparea scaunului papal. Ei sosesc la Fondi pe 15 septembrie. Insa deja cu 3 zilenainte se decisese ca tiara papala sa i se ncredinteze lui Robert de Geneva.

-18 septembrie: Urban al VI-lea creaza (prea trziu) 29 de cardinali ntre care

erau si doi francezi.


11/39

-20 septembrie: Cardinalii francezi mpreuna cu cel spaniol De Luna l aleg peRobert de Geneva. Italienii, simtindu-se tradati nu participa la vot. Astfel INCEPESCHISMA. Pe 31 octombrie, noul ales antipapa Clement al VII-lea este ncoronat n

prezenta trimisilor reginei Ioana de Napoli.Robert de Geneva, n vrsta de 36 de ani, frate al contelui de Geneva, verisor al

mparatului Carol al IV-lea, nrudit cu regele Frantei, educat, bun conducator altrupelor, avea astfel, spre diferenta de Urban al VI-lea, toate calitatile dorite decardinalii rebeli. Data fiind situatia si ca un bun conducator de armata, Robertintentioneaza sa cucereasca Roma, nsa este nvins mai nti la Carpineto (februarie1379) si apoi la Marino (aprilie). Fuge la Napoli unde este primit n triumf de reginaIoana. Poporul nsa l respinge. De aceea trebuie sa paraseasca Italia. Pe 20 iunie 1379ajunge la Avignon. Astfel esua prima tentativa de nlaturare a schismei prin forta.Astfel de tentative vor mai avea loc n viitor, rezultatul nsa va fi acelasi. Intre timp,natiunile crestine ncepeau sa se divizeze: Statul papal, Ungaria, Polonia, tarilescandinave, Anglia, Irlanda si Corsica vor ramne cu papa Urban al VI-lea; regatul de

Napoli, Franta, Spania si Scotia se vor alatura lui Clement al VII-lea. Portugalia va fimai nti cu Clement, apoi cu Urban. Pe teritoriul imperiului german, adeziunea pro-urbana si cea pro-clementina variaza de la o regiune la alta. Aceasta delimitare aadeziunii pentru papa Urban sau pentru antipapa Clement se va contura pe parcursul aaproximativ 11 ani.

Motivele adeziunii pentru Roma (Urban VI) sau pentru Avignon (ClementVII)

a. Ascultarea clementina

Ludovic de Anjou si fratele lui Carol al V-lea al Frantei au avut un rol importantatt n declansarea schismei, ct si n crearea "ascultarii avignoneze". Nu ei au avutinitiativa acestei schisme, ci cardinalii; totusi, ar fi fost foarte dificil pentru acestia saajunga la aceasta decizie fara sprijinul moral, financiar si militar (ordinele datemercenarilor bretoni din Toscana si Umbria) oferit de cei doi suverani. Acest ajutoreste oferit indirect (prin Onorato Caetani si Ioana de Napoli). Dupa alegerea luiClement, el l vor sprijini prin toate mijloacele posibile: financiare (Carol al V-lea le vaoferi 20.000 de florini iar Ludovic de Anjou 35.000 de franci), diplomatice si

propagandistice. Motivele? Nu le putem afla din documentele oficiale, deoarece

acestea repeta doar ratiunile cardinalilor schismatici. Intre motivele probabile intrarudenia lui Ludovic de Anjou cu familia contilor de Geneva; resedinta de la Avignon,cu a carei abandonare curtea regala nu putea sa se linisteasca dupa ce ncercase sampiedice decizia lui Grigore al XI-lea de a se transfera la Roma. Celelalte natiuni"clementine" au aderat la schisma pentru motive politice (aliante, nrudiri, clientelism)si mai putin pentru motive juridico-bisericesti (invaliditatea alegerii lui Urban al VI-lea), chiar daca n unele cazuri aceste motive au putut sa aiba o anumita influenta(Castilia). Alaturi de cauzele politice se afla cele de natura politico-bisericeasca:favorurile concese de papii avignonezi diferitor suverani (Clement al V-lea concede luiCarol al V-lea decima timp de trei ani si numirea a 100 de beneficii). Sa nu uitam apoi

beneficiile date de papi persoanelor Bisericii, beneficii pe care acestia le-ar fi pierdutdaca suveranii ar fi trecut la o alta ascultare; recompensele promise si apoi concese


12/39

ecleziasticilor care se angajasera n propaganda pentru recunoasterea lui Clement alVII-lea (palarii de cardinal, privilegii acordate diecezelor, etc.).

b. Ascultarea urbana

Adeziunea mparatului Carol al IV-lea si a fiului sau Venceslau este dictatademotive bisericesti. Urban al VI-lea le trecuse cu vederea unele greseli. Ratiunile

politice au o mica importanta n decizia Angliei, deoarece att curtea regala ct sipersoanele Bisericii nu se ocupa prea mult cu analizarea motivelor juridice ale alegerii,ct mai mult cu analiza refuzului cardinalilor de a accepta reforma bisericeasca voita deUrban. Ei vad motivele profunde ale rebeliunii lor n neacceptarea acestei reforme. LaFlorenta par sa prevaleze ratiunile validitatii alegerii lui Urban, alegere care esteaparata n mod decis, chiar daca este acceptata ideea unui conciliu pentru gasirea uneisolutii definitive. Acceptarea validitatii alegerii provine si din solutiile acestui "casus"oferite de juristi italieni de faima internationala: Giovanni da Legnano (Bologna),

Baldo degli Ubaldi (Perugia), Bartolomeo da Saliceto (Bologna), juristi care sepronuntasera n favoarea validitatii alegerii. Ratiunile politice prevaleaza n Carlo diDurazzo, n baronii sicilieni (pna n 1392) ca si n regii portughezi.

Schisma in corpul ecleziastic

Episcopatul. Nu lipsesc exceptiile acelor episcopi care ntr-o natiune clementinasnt urbani, iar ntr-o natiune urbana snt clementini. Acest aspect se verifica n primiiani ai schismei sau atunci cnt o tara si schimba ascultarea. Cu timpul, n cadrulnatiunilor, episcopatul se adapteaza deciziilor propriilor principi, care-si impun propriavointa. Situatia este mai putin clara n regiunile de granita dintre Franta si imperiu,unde se verifica numiri duble de episcopi, fapt care atrage lupta pentru cucerireaefectiva a episcopatului, lupta care nu exclude violenta. Exemple pot fi aduse ncepndcu Evletia si pna n Belgia (Flandra).

Ordinele calugaresti. Schisma si are efectele mai ales n cadrul ordinelormendicante, care snt centralizate si mpartite n provincii circumscrise de granitelenatiunilor.

Franciscanii, care snt cei mai numerosi si mai raspnditi, se mpart n douageneralate, iar dupa conciliul din Pisa (1409), n trei. Ministrul general Leonardo deRossi (un napolitan), probabil la cererea Ioanei de Napoli, adera la Clement. Urban alVI-lea l numeste Vicar General pe Ludovico Donati; va fi ales Ministru General n

1379 si cardinal doi ani mai trziu. Insa diviziunea provinciilor nu o urmeaza pe ceateritoriala a generalatelor. In afara de provinciile Frantei, Scotiei si Spaniei, la Clementadera provinciile de Genova, Milano, Umbria si Germania meridionala. Ulterior, nacestea din urma se va verifica o ulterioara diviziune: fiecare avea doi provinciali cu

proprii subalterni. Papii, pentru a si-i mentine fideli, le-au conces multe privilegiipersonale mai ales n ceea ce priveste ascultarea si saracia, contribuind astfel ladecaderea lor religioasa. Mai degraba sau mai trziu, si Dominicanii vor ajunge la doisau chiar trei Maestri Generali. Pentru Clement se vor declara provinciile de Castilia,Aragon, Tolosa si Franta. Pentru Urban vor ramne celelalte, ca si o parte aconventurilor din Aragon, aceasta pna cnd regele nu le va impune ascultarea

clementina. In Italia, din impunerea ducelui de Savoia, vor trebui sa adere la Clementunele conventuri din Piemont si cele din partea superioara a Lombardiei. Decadenta


13/39

religioasa (saracia, viata comuna, studiul si predica) se va accentua n ascultareaclementina. In cadrul celeilalte ascultari se verifica actiunea de reforma stimulata deEcaterinieni si de Raimondo de Capua, Ministrul General al Ordinului. In conventurileelvetiene asistam si la alungarea fratilor clementini din partea celor urbani.

Augustinienii, din cauza configuratiei geografice a provinciilor, vor simti mai

putin efectele schismei. 18 dintre acestea se gasesc n cadrul ascultarii clementine (4 nSpania, 2 n Franta) iar 18 n cea urbana ( din provincii erau n Italia). Dupa disparitiaIoanei de Napoli de pe scena politica napolitana, n Italia adeziunea urbana va devenidin ce n ce mai compacta. Iar n cadrul acestei ascultari urbane va ncepe reformaordinului, la fel cum se va verifica cu dominicanii. Dupa conciliul din Pisa, ordinul nuse va mparti n trei generalate; dimpotriva, se va ajunge la unificarea lui gratie

priorului general al ascultarii avignoneze care devine General al ntregului ordin pnan 1418.

Nici Carmelitanii nu vor cunoaste mpartirea n trei generalate. Schisma vamparte ordinul n doua. Fiecare din cele doua generalate va respecta organizarea si

viata structurala a ordinului: proprii provinciali, propriile capitluri generale, proprialegislatie. Conciliul din Pisa readuce unificarea ordinului, ntruct Alexandru al V-lea lnumeste pe Jean Legros (Grossi) prior general al ntregului ordin. Acesta estereconfirmat de capitlul general de la Bologna din 1411. In aceasta functie va ramnetimp de 20 de ani ( 1437).

O situatie identica o gasim n rndul Cistercinilor, legati de Cteaux, chiar dacanu au o structura ntru totul centralizata. Nu se pot tine obisnuitele capitluri anuale dela Cteaux, iar Urban al VI-lea autorizeaza capitluri nationale si internationaleautonome de Cteaux. Din punct de vedere juridic, aceasta era posibil deoarece mareamajoritate a manastirilor din afara Frantei erau afiliate centrului de la Clairvaux siMorimond. Consecintele negative au venit, ca si pentru alte ordine, din privilegiileacordate de papi pentru a-si pastra fidelitatea diferitelor manastiri, fapt care a cauzatimplicit decadenta lor religioasa. Conciliul din Konstanz a trebuit sa remedieze acesteaceste masuri papale (Sesiunea 43, bulele "Attendentes" si "Quoniam beneficia" din 23martie 1418). In diferite manastiri cu caracter monahal situatia a devenit si mai grava

prin alegerea a doi abati, alegere careia i-au urmat diviziunea si luptele interne ncadrul comunitatii.

Conciliul ca si cale de rezolvare a schismei

"Via facti" - tentativele

Primele ncercari de refacere (sau pastrare?) a unitatii bisericesti au fost cele alefortei si violentei. Mai trziu (n primii ani) va fi propusa solutia cruciadei.

Clement al VII-lea, conducator de trupe, va ncerca sa cucereasca Roma cuajutorul mercenarilor bretoni (februarie, aprilie 1379). Probabil ca a avut loc si oncercare de asasinare a papei prin nveninare. In 1382-1383 antipapa de la Avignonncearca din nou metoda politico-militara, crend regatul de Andria (statul pontificalfara Lazio) pentru Ludovic de Anjou, caruia i se acorda si coroana regatului de Napoli.Dupa unele succese n Puglia, Ludovic moare (20.09.1384), iesind astfel dincompetitie.

Urban al VI-lea predica cruciada mpotriva lui Clement si a sustinatoriloracestuia (Onorato Caetani, etc.). Cnd Ioana l adopteaza pe Ludovic de Anjou pentru


14/39

succesiunea la tron, Urban il opune pe Carlo de Durazzo, care cucereste Napoli, o faceprizoniera si o ucide pe Ioana. Cnd Ludovic soseste n regat, Carlo ia Crucea siporneste la lupta. Solutia cruciadei a fost ncercata si n Flandra mpotriva Franteiclementine. O alta cruciada este ncercata n Castilia. Insa si aici, ca peste tot dealtfel,solutia cruciadei nu a dat nici un rezultat. Astfel, "via facti" nu a ndepartat schisma.

"Via concilii" si refuzul ei

Inainte ca n primele luni ale lui 1394 Carol al VI-lea al Frantei sa analizeze"via" cea mai potrivita pentru ndepartarea schismei, cardinalii italieni Orsini, Corsinisi Brossano au propus deschiderea unui conciliu pentru verificarea validitatii alegeriidin 8 aprilie (august 1378). Cardinalii francezi ca si cardinalul spaniol De Lunaresping propunerea. Mai trziu, ntre 1378 si 1380, patru cardinali (Flandrin, Ameilh,Sortenac, Barriere) si doi dominicani au scris diferite tratate pentru a demonstra ca din

punct de vedere juridic si ecleziologic conciliul nu putea fi convocat; mai mult, era

inutil pentru a rezolva problema. Juridic, ei afirma: conciliul poate fi convocat doar depapa, excluse fiind astfel orice alta autoritate bisericeasca sau laica. Conciliul esteinutil deoarece are o putere doar consultativa si nu deliberativa; pe lnga aceasta, nu

poate judeca ceea ce au facut cardinalii n conclav, deoarece nici o norma nu-i concedeo astfel de facultate. Ecleziologic, cei care pretind conciliul, identificnd cardinalii cu"Romana Ecclesia" si aceasta cu "Ecclesia universalis" negreselnica n problemele decredinta, pretind ca toti trebuie sa creada "de necessitate salutis" cele afirmate decardinali referitor la adevaratul papa.

Impotriva acestor teze, Konrad de Gelnhausen si Henrich de Langenstein (1380-1381) afirma: juridic, conciliul este posibil, mai mult, necesar din punct de vederemoral, deoarece ne gasim ntr-o stare de necesitate, cnd legea nceteaza sau cndtrebuie aplicata epichia. Din acest motiv, conciliul poate fi convocat de o autoritateinferioara papei. Ecleziologic, ei afirma ca numai conciliul, ca si reprezentant alBisericii universale, este negreselnic n credinta, ceea ce nu se verifica pentru papa sicardinali, care pot cadea n erezie. Atunci cnd papa nu exista (este eretic sau adecedat), conciliul, pentru actele sale, primeste puterea direct de la Cristos, ceea ceface ca actele sale sa fie valide. Aceste teze au ajutat conciliul din Konstanz sa readucaunitatea n Biserica.

Pozitia Conciliului din Konstanz fata de John Wicliff si Jan Hus

John Wicliff (1330-1384) fusese n centrul controverselor, al luptelor si alcondamnarilor doctrinale din tara sa, Anglia, unde predicase o reforma radicala,fundamentnd-o pe o ecleziologie neclara si pe alte erori cu caracter sacramental ca si

pe contestarea structurii ierarhice a Bisericii. Inspirase, daca nu chiar cumvaorganizase pe acei "preoti saraci" predicatori; probabil, a avut un rol indirect si nrevolta din 1381. Din gndirea sa se inspira grupul nca activ al Lollards-ilor de laOxford.

La Konstanz conciliul va pronunta trei condamnari:-condamnarea a 45 de propozitii cu decretul "Fidem catholicam" din sesiunea a

VIII-lea (4-5-1415), ca si condamnarea a doua carti: "Dialogus" si "Trialogus";


15/39

-condamnarea persoanei sale (nu va fi condamnat nainte de a muri): ereticnepocait. Trupul este exhumat din cimitir si ars iar cenusa raspndita n cele patruvnturi (decretul "Insuper" din aceeasi data);

-condamnarea, o parte n aceasta sesiune, o parte n sesiunea 15 (6-VII-1415), a260 de propozitii, din care au fost citite 58.

Cenzura nu se refera la fiecare propozitie n parte, ci este pronuntata n modgeneric: "n mod notoriu eretice, temerare, eronate, necatolice, etc." (sesiunea a VIII-a,"Fidem catholicam").

Ian Hus (1369-1415), boem care suferise influenta ideilor lui Wicliff, datoritarelatiilor culturale stabilite ntre Boemia si Anglia, ntre Oxford unde studiase Ieronimdin Praga si acest oras. La acestea adaugam raporturile politice (casatoria Anei, sora luiVenceslau, cu Richard al II-lea - 1399). Preot integru, reformator si nationalist cutendinte antigermane, predicator convingator, si ridicase mpotriva ierarhia

bisericeasca ca si pe principi, la care i adaugam pe nominalisti. In verva lui oratoricarepeta erorile lui Wicliff. Doctrina sa nclina nu numai spre realismul filosofic, dar si

spre ecleziologia wicleffiana, fara nsa a-i repeta literar erorile. O eroare grava estesustinuta cu toata claritatea: negarea primatului petrin si originea imperiala a puterii

papale n Biserica. Cele 30 de propozitii condamnate n mod general la Konstanz (sess.XV, "Quia teste veritate"; bula "Inter cunctas" a lui Martin al V-lea) au fost extrase dinlucrarea sa De ecclesia si din alte opuscule. In context, nsa, aceste lucrari au un aspectmai putin eterodox.

Hus obtine un salvconduct de la mparatul Sigismund pentru a se ndrepta spreKonstanz. Conciliul nsa l aresteaza nainte de a fi judecat, obligndu-l pe Sigismundsa cedeze. Are posibilitatea sa se apere. Hus cere sa i se demonstreze erorile pe bazescripturistice, negnd faptul ca sustinuse erorile atribuite propozitiilor condamnate sauca aceste propozitii ar avea un continut eronat. Conciliul l pune n alternativa: sauretracteaza, sau este condus la supliciu. Hus refuza. Parasit de regele romanilor, estecondamnat, degradat, ncredintat puterii seculare, care l trimite la rug. Moare recitndCrezul (sess. XV, 6-VII-1415). Data mortii sale devine sarbatoare nationala a Boemiei.

In condamnarea sa se amesteca motive politice, filosofice, nationaliste,omenesti (adversari personali) si antireformiste. Procesul sau nu a fost nici complet sinici impartial.

VIII. CONCILIUL ECUMENIC DIN FERRARA-FLORENTA (UNIREACU GRECII)

Preliminarii: In 1389 turcii devin dominatorii Balcanilor cstignd o stralucitavictorie la Kosovo Polje. Ceea ce mai ramnea din statele cruciate din Grecia depindeaacum de bunavointa cuceritorilor. Din initiativa lui Carol al VI-lea al Frantei si a luiSigismund al Ungariei se formeaza o noua armata de cruciati. Acestia nsa snt nvinsin batalia de la Nicopolis din 26 septembrie 1396.

Intr-o astfel de situatie mparatul bizantin Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) vine n Europa si la Venetia, Paris si Londra ncearca sa-i mobilizeze din nou peoccidentali mpotriva pericolului turcesc. Peste tot nsa va obtine doar promisiuni. Sidaca n acesti ani Bizantul nu va cadea definitiv n minile turcilor, aceasta se datoreaza

nfrngerii pe care acestia o suporta din partea mongolilor condusi de hanul Timur.


16/39

In Occident, ideea unirii celor doua biserici este mai vie dect n Orient. Astfel,Manuel primeste o invitatie din partea cardinalilor de a-si trimite delegati la conciliuldin Pisa (1409). Mai trziu mparatul Sigismund l informeaza pe fratele sau de laConstantinopol despre intentiile conciliului din Konstanz: "contra infideles paganos et

praecipue Turcos remedia vobisque et predicte civitati

Constantinopolitane...providere". Manuel primeste invitatia, nsa reprezentantul sau celmai abil moare la Konstanz n 1415, iar parintii conciliari, dndu-si seama ca nu potrezolva toate problemele puse n discutie, amna si discutarea problemei reductioGraecorum. Intre timp nsa sosisera alti delegati imperiali bizantini cu un document n36 de articole, n care grecii si expusesera propriile idei pentru pregatirea unirii ntrecele doua biserici. Delegatia imperiala s-a aratat foarte optimista n a prezenta dorintade unire a orientului cu Roma. Din acest motiv, noul ales, papa Martin al V-lea aacceptat cererea grecilor de a trimite o delegatie la conciliul de unire pe care mparatul

bizantin intentiona sa-l deschida n capitala sa. Lucrurile nsa s-au blocat din cauza can cele 36 de articole se prevedea ca toate cheltuielile acestui proiect trebuiau sa fie

suportate de papa, iar papa nu avea bani. Cnd acesta va avea banii necesari, un atac alturcilor asupra Constantinopolului (1442) va anula orice speranta a proiectatei uniri.Dupa aceasta, Martin al V-lea trimite un reprezentant al sau la Constantinopol pentru areface proiectul de unire. Insa abia acum Roma si poate da seama ct de echivocfusese entuziasmul delegatiei bizantine de la Konstanz si ct de departe erau grecii de

proiectate unire. Imparatul nu recunoaste ceea ce afirmasera anterior delegatii sai sicere convocarea unui conciliu n care sa fie analizate punct cu punct toate problemelecontroversate dintre cele doua biserici. Martin al V-lea si retrage imediat propriacolaborare la un conciliu n cadrul caruia el sa fie reprezentat doar de un delegat alsau. Mai trziu, n cadrul sinodului de la Basel ideea unirii cstiga din nou audienta. Inurma invitatiei facuta orientalilor att de partida conciliarista de la Basel ct si de papaEugen al IV-lea (1431-1447), delegatia bizantina, mbarcata pe navele pontificale, sendreapta spre Italia.

Conciliul convocat la Ferrara de Eugen al IV-lea si-a nceput lucrarile nianuarie 1438 fara ca delegatia din partea ortodocsilor sa fi ajuns aici. Aceasta sosesten luna martie, desi sosise n Italia (la Venetia) n primele zile ale lui februarie, unde,sfatuiti de dogele orasului, s-a decis n favoarea conciliului. In timp ce curia voia sagrabeasca lucrarile, delegatia orientala voia sa le tergiverseze n asteptarea sosirii

principilor occidentali sau a reprezentantilor lor. Astfel s-a concordat fixarea uneipauze de patru luni. Speranta papei si a mparatului Ioan al VIII-lea de a-i vedea aici peambasadorii statelor occidentale a ramas nselata; doar reprezentantii famieliei Anjou

si ducele de Bourgogne si-au trimis representantii oficiali. In iunie au nceput discutiileteologice. Patriarhul de Constantinopol Iosif al II-lea era favorabil unirii, nsa a muritnainte ca sa fie publicat decretul de unire de la Florenta. Din motive financiare,lucrarile conciliului au fost transferate la Florenta n ianuarie 1439. Dupa lungi discutiintre orientali si occidentali, ntre papa si mparat, la care adaugam repetateleamenintari ale grecilor de a parasi lucrarile conciliare, la 6 iulie 1439 s-a ajuns lacitirea si la semnarea decretului de unire Laetentur coeli redactat n doua limbi (latinasi greaca). La putin timp dupa aceasta grecii au facut calea ntoarsa. Insa pe cale fiindnca, multi si-au retras aprobarea fata de acest decret. In orient, unirea nu va trezi niciun entuziasm, chiar daca unele grupuri mici de crestini orientali (armeni, copti, sirieni,

caldei si maroniti) s-au pus de acord cu decizia parintilor conciliari.


17/39

Care au fost motivele acestei atitudini a orientalilor? Imparatul Ioan al VIII-lea(1425-1448) a participat la conciliu si a influentat multe din deciziile acestuia. Insaavem impresia ca cu ct lucrarile conciliare se prelungeau, cu att acesta si dadea mai

bine seama de dificultatile financiare si de datoriile papei. La fel, el va cunoaste din cen ca mai bine slaba participare a principilor occidentali si ca o urmare a acestui fapt,

insuccesul politic al unei uniri bisericesti. Si daca delegatia greceasca, cu exceptiamitropolitului Marcu Eugenicos din Efes, va semna n deplina libertate decretulLaetentur coeli, aceasta nu nseamna ca grecii au fost convinsi de adevarul credintei

profesate de latini. In constiinta lor, ei nu erau convinsi de adevarul credintei latinilor.Mai grav a fost nsa faptul ca pna la moarte (1448) nu a reusit sa promulge decretul deunire, cu toate ca patriarhii Metrofanes al II-lea (1440-1443) si Grigore al III-lea(1443-1451) au ncercat mereu sa-l convinga pe mparat pentru promulgarea acestuidecret. Intre timp, se parea ca se iveste o ocazie de a pune capat stapnirii turcesti nBalcani: o armata formata din maghiari, venetieni si trupe pontificale ajutata si de

bizantini trebuia sa-i nvinga pe turci. Insa n batalia de la Varna (1444) armatele

crestine snt din nou nvinse. Astfel, scopul politic al unirii era din nou zadarnicit.Ultimul mparat al Bizantului Constantin al IX-lea (1448-1453) era convins ca unireareligioasa cu occidentul reprezenta totusi mijlocul cel mai sigur pentru aparareaConstantinopolului. Cu toata opozitia patriarhului Grigore al III-lea, care a trebuit sa

paraseasca scaunul patriarhal pentru a se exila voluntar la Roma, pe 12 decembrie1452 a fost celebrata n biserica Sfnta Sofia o liturgie solemna n cadrul careia a fost

pronuntat numele papei si a fost promulgat n mod oficial decretul Laetentur coeli. Insanimic nu mai putea schimba destinul Constantinopolului. Primul patriarh de subocupatia turceasca Ghenadios Scolarios a condus resturile bisericii bizantine ignorndcomplet ceea ce se savrsise n Sfnta Sofia la sfrsitul anului 1452.

IX. PROBLEMA RELIGIOASA A UMANISMULUI

Atitudinea Ierarhiei si a Ordinelor Calugaresti fata de Umanism

In general, pontifii romani au demonstrat interes si au sprijinit Umanismul,aceasta chiar nainte de a avea constiinta valorii culturale a acestei miscari. Petrarca afost invitat de cinci ori sa ocupe postul de secretar al papei, si tot de attea ori arefuzat. Papa Grigore al XI-lea a dispus sa fie copiate codicele bibliotecii lui Petrarca.In timpul schismei occidentale multi umanisti intra n curtea romana, participa laconciliile din Konstanz si Basel. De aici ncepe pentru dnsii o perioada de cautare a

codicelor operelor clasice n manastirile septentrionale (Germania, Elvetia, Franta). Cupapa Martin al V-lea grupul roman al umanistilor ncepe sa se afirme. Si cardinaliicreati de acest papa intra n aceasta orientare: Cesarini, Albergati, Capranica. SubEugen al IV-lea unii umanisti snt folositi n cadrul lucrarilor conciliului din Florenta(traducatori): Guarino, Parentucelli, Traversari.

Cu papa Nicolae al V-lea, Umanismul intra n curtea pontificala cu propriilecaracteristici: cautarea si transcrierea manuscriselor antice, traducerile din greaca nlatina (nu ntotdeauna exacte) ca si studierea autorilor antici. Papa Parentucellifondeaza biblioteca vaticana; este foarte atasat umanistilor, platinud-i copios pentrumunca facuta. La moartea lui, biblioteca numara 1.206 manuscrise (414 grecesti si 792

latine).


18/39

Pius al II-lea, el nsusi un umanist care continua sa scrie opere (Comentarii), nuacorda prea mult timp umanistilor, deoarece este ocupat cu organizarea unei cruciadesi cu reforma curiei si a ordinelor calugaresti. Cu toate acestea, dnsul a favorizat si aajutat umanistii buni, chiar daca nu erau italieni.

Paul al II-lea este un renascentist; aceasta o putem vedea din interesul sau

edilitar (palatul Venetia din centrul Romei, bazilica S. Marco) ca si din colectia degeme, monede si obiecte pretioase. Totusi, el nu a acordat prea multa atentieumanistilor; a desfiintat colegiul abreviatorilor instituit de Pius al II-lea si, datoritasuspectarilor unui complot, a desfiintat Academia romana condusa de GiunioPomponio Leto si i-a ncarcerat pe dnsul si pe Platina (autorul unei istorii a papilor).In procesul care a urmat, umanistii au fost gasiti nevinovati. Totusi, nu le-a acordat nicio consideratie pentru studiile lor.

Sixt al IV-lea a avut o atitudine contrara antecesorului. A fondat din nou, ampodobit si mbogatit biblioteca vaticana, deschiznd-o publicului. I-a favorizat peumanisti, care au redeschis Academia. Favorabili umanistilor se vor arata si succesorii

papei Della Rovere, n special Leon al X-lea.Cardinalii au fost favorabili umanistilor. Ei se comporta ca niste principi laici,

se ngrijesc de propria curte si, conform stilului civilizatiei renascentiste, snt mecenati,protectori ai artistilor si ai oamenilor de litere. Isi formeaza propriile biblioteci sipropriile colectii de arta antica. Acelasi lucru l putem spune si despre unii mariepiscopi italieni. Mai mult, unii dintre dnsii snt umanisti de renume.

Ordinele calugaresti au atitudini diferite. De o parte se afla opozantii, care vadn renascutul si raspnditul interes pentru clasici un pericol de revenire a pagnismului,n special pentru tineri, care se formeaza n noile scoli. Pe o pozitie intransigenta sesitueaza unii dominicani reformatori: Giovanni Dominici, Antonino da Firenze siSavonarola, ca si altii mai putin importanti.

Gndirea umanista n raport cu credinta si morala crestina

Sprijinul pe care papii, episcopii si unii calugari l acorda umanismului era licit?Sau aveau dreptate adversarii lui? Privindu-l n globalitate, putem afirma: a.umanismul reprezinta o miscare cu aspecte pagne, iluministe si naturaliste; b. este omiscare cu unele aspecte genuin catolice, intentionnd o reforma catolica; c. este uncurent religos ambiguu cu o fata dubla: pagna si crestina.

Generic vorbind, putem afirma:-n forma (limba, stil, expresii, invocari ale zeilor), n multi umanisti exista un

anumit pagnism. Insa este vorba de o veleitate literara, de o moda.-n continut, pagnismul se ntlneste n unele opere izolate ale umanistilor,

pagnism care rareori poate fi definit ca rationalism, negare a transcendentului. Poate fidoar o problematica, care nu este prea diferita de problematica filosofiei averroiste.

-anticurialismul si antemonasticismul nu reprezinta o noutate, cu exceptia unorexagerari gratuite, nejustificate.

-criticismul, sau mai bine zis metoda critica pe care umanistii o aplica n cmpulfilosofic si istoric reprezinta un aport pozitiv adus culturi bisericesti. Metoda a creat siscandal ntre ignoranti si a provocat denuntarea adversarilor. Aceasta metoda nu arenimic de-a face cu pagnismul.

In special privind umanismul, putem afirma ca tendintele sale n raportul sau cucredinta se disting n doua faze:


19/39

a. Primul umanism (Petrarca - 1450\1460 cca.). Acum este comuna critica adusaculturii dominante a universitatilor. Critica si refuzul tezelor fundamentale aleaverroismului latin, devine o constanta, pornind de la "Contra Medicum" a lui Petrarca

pna la "Dialecticae Disputationes" a lui Del Valla. Critica adusa teologiei si teologilornu ataca continutul credintei, ci doar metoda scolastico-nominalista care confunda

problemele, era abstracta si decandenta si nu raspundea exigentelor existentiale siproblemelor concrete ale vietii crestine. Impotriva acestei metode este propusantoarcerea la teologia (n gndire si metoda) Parintilor Bisericii, cu o vadita preferinta

pentru Augustin sau Ieronim. Afara de aceasta era propusa ntoarcerea la Scriptura nlimbile ei originale, greaca si latina.

In continut, gndirea umanistilor nu prezinta nici o tendinta de tip eterodox nceea ce priveste Crezul, n cmpul ecleziologic, sacramental si excatologic.

Problema lui summum bonum, sau problema morala, fie ca se ncearca a serezolva n cheie stoico-aristotelica, fie n cea epicuree, afirma totdeauna rezolvareacrestina ca fiind singura adevarata.

Pedagogia umanista n formularea ei teoretica ca si n practica nu face abstractiede religie, de educarea pentru actele de cult, de asceza severa si de perspectivaexcatologica.

Conceptia despre om ("dignitas hominis"), tema a celui de-al doilea umanism,reactioneaza n general la pesimismul de origine neoplatonica a unor scoli medievale(Ugo di S. Vittore, sf. Bernard sau Inocentiu al III-lea) si vede omul n centrul creatiei,mediator ntre creaturile inferioare si Dumnezeu, reconsiderat n toata existenta sifiinta lui, asadar si n valorile lui corporale (frumusete, armonie a corpului).Demnitatea sa, n afara de rationalitatea ce-l distinge de creaturile inferioare, se afla nacea "virtus" proprie, care este opusa "nobilului" legat de nasterea dintr-o familie derang. Nu apartenenta la o clasa sociala garanteaza valoarea persoanei, ci propria"virtus", valoare opusa bunurilor materiale. Alaturi de aceasta "virtus" se adaugadestinul nemuritor al omului la fericirea cerului.

Munca scripturistica ("Collationes", "Adnotationes", traducerile dupa texteleoriginale grecesti si latine), este deficitara n ceea ce priveste fidelitatea fata deoriginal. In acest sector, activitatea scripturistica o anticipa pe cea a lui Erasmus. Aicise ascunde si intentia umanistilor de a se opune metodei speculative nominaliste,

punnd astfel bazele unei noi metode teologice.Preferinta pentru viata activa (munca, familie, societate) n comparatie cu viata

contemplativa (viata monahala, conventuala) nu trebuie vazuta sau explicata ca opreferinta pentru orizontal opus verticalului, deoarece valoarea vietii active este

masurata si cu conceptia biblica a caritatii pusa n serviciul altora. La fel, aceastapreferinta nu trebuie considerata ca un atac mpotriva vietii calugaresti ca atare. Aiciintra n joc si acea lunga polemica generata de "plus-valoarea" actiunilor facute de o

persoana cu voturi, tendinta care ncerca sa demonstreze superioritatea stariicalugaresti n raport cu cea laica sau a clerului diecezan. Profesiunea calugareasca estevazuta ca o cale spre perfectiune, nsa nu unica, considerata n mod pozitiv nangajarea ei apostolica (Lorenzo Valla, De professione religiosorum).

Al doilea umanism (1450 - Erasmus din Rotterdam)

Cercul florentin "Chorus academiae florentinae" va exercita o puternicainfluenta n Europa, deoarece aproape toti umanistii au suferit inflenta directa (au


20/39

studiat la Florenta) sau indirecta (au acceptat medota si orientarea) a scolii florentine:Colet, Erasmus, More, etc. Sub aspectul credintei crestine, ramn nefondate acuzele de

pagnism, naturalism si de anticrestinism aduse unor exponenti de valoare ai acesteiscoli, cum ar fi Leto si Pontano. In cercul florentin se ncearca o metoda noua nteologie, o tentativa constienta de sinteza ce provine de la principalul sau gnditor,

Marsilio Ficino. Aceasta este valabil si pentru Pico della Mirandola, care nsa ncearcacrearea unei sinteze universale pentru o pace filosofica care are ca scop acceptareaadevarului crestin. Nu este vorba despre o tentativa care sa implice o "contaminatio"ntre credinta si doctrinele pagne si nici ntre cultura si "pietas" crestina.

Umanismul din afara Italiei (Germania, Franta, Anglia, Spania) si primestestimulii principali de la cel florentin, chiar daca a existat o anumita traditie nationala,mai ales pentru umanismul francez. Metoda care se impune este cea filologico-retoricasi critica. Impotriva metodei teologice a scolasticii, se impune metoda comuna tuturorumanistilor mai importanti: More, Tyndall, Erasmus, Vives, si altii. Ceea ce trebuieaccentuat este faptul ca pozitia lui Lorenzo Valla, metodele lui n domeniul filologic si

retoric, adica noua metoda teologica pe care o propune, toate acestea snt preluate nntregime de Colet, More, Erasmus, care intentioneaza sa fondeze o noua metoda,

bazndu-se pe studierea izvoarelor Scripturii (Noul Testament al lui Erasmus), la carese adauga studiul Sfintilor Parinti, luati ca si ghid n exegeza scripturistica. In acest fel,Scriptura si Traditia patristica devin o metoda din care este scoasa dialecticanominalista. Erasmus va fi principalul exponent al noii metode. In aceasta "teologie

pozitiva", autorul din Rotterdam primeste din plin influenta lui John Colet, carestudiase la Florenta.

La nceputurile protestantismului, criticismul devine antiinstitutional. Metodafilologico-gramaticala va fi folosita si de antitrinitarienii rationalisti, nsa aceasta nu

provine de la umanism ca atare, ci de la alti factori ce trebuiesc analizati n contextulstrict al curentelor protestante.

Observatii concluzive

1. Lasnd la o parte unele exagerari, de altfel rare, miscarea umanista esterecunsocuta de istoriografia secolelor XIX si XX ca o miscare crestina si nu pagna.Operele sale literare nu au fost cauza principala a decaderii moravurilor din perioadaRenasterii italiene, deoarece aceasta decadere exista si naintea Umanismului si ontlnim n persoane complet straine de cultura umanista ca si n adversari aiUmanismului.

2. Referitor la influenta umanista asupra reformei protestante, putem afirmaurmatoarele:

a. Critica umanista adusa scolasticii, ncepnd cu Petrarca si pna la Erasmus,loveste mai mult n metoda dect n continutul doctrinal dogmatic; este adversaraoccamismului si a problematicii sale abstracte si confuze. In domeniul filosofic, seopune averroismului sau aristotelismului integral, iar n cel teologic, este mpotrivafolosirii excesive a metafizicii si a dialecticii aristotelice folosite n teologia stiintifica(vezi Luther). Umanismul se ndreapta direct spre Scriptura, preferndu-l pe sfntulPaul. Prefera apoi metoda Sfintilor Parinti, att n ceea ce priveste metoda teologica, ctsi exegeza scripturistica folosita de dnsii. Inlocuirea lui Aristotel cu Platon, inspirati

fiind de Augustin, ca si preferarea filosofiei acestuia, considerata mai spirituala, nu arenimic antidogmatic sau antiecleziastic.


21/39

b. Critica adusa Ordinelor calugaresti, n special celor mendicante, este prezentan primul umanism, ca si naintea acestuia sau n afara lui. Aceasta critica nseamna odenuntare a unor dezordini reale (vezi Bocccaccio, Erasmus) sau o combatere a unei

pretinse superioritati a vietii consacrate (n virtutea profesiunii monastice) ncomparatie cu viata crestina a laicilor sau a clerului diecezan. Nu este combatut rolul

apostolic si utilitatea Ordinelor ca atare.Elemente ale criticii erasmiene au putut sa-l influenteze pe Luther sau pe alti

protestanti. Insa, analizat n profunzime, fundamentul teologic luteran din "De votismonasticis" este foarte diferit de cel erasmian, chiar daca se pot gasi unele asemanari.

c. Critica adusa devotiunilor, venerarii relicviilor, oficiului recitat formal demonahi, lovesc mai ales practica externa lipsita de spirit, de sensibilitate pentru o traireautentic crestina. Nu asistam nca la negarea radicala luterana. Erasmus, ca si altiautori ai timpului, ataca farizeismul si nu practicile religioase n ele nsele (Vezilucrarea lui Erasmus, Enchiridion Militis christiani).

X. RENASTEREA

Ne interesam aici de o epoca care merge de la nasterea lui Petrarca (1304) panala mijlocul sec. al XVI-lea. Epoca este considerata n moduri diferite: o perioadaautonoma, diferita de Evul Mediu care o precede si diferita de epoca ce urmeaza, sau oepoca de tranzitie de la Evul Mediu spre perioada moderna. Daca Renasterea estecosiderata ca o perioada istorica n toate componentele sale, atunci trebuie saschimbam datele ntre care n mod obisnuit este plasata, deoarece renastereaeconomica si financiara, ca si cea demografica, se verifica nainte de sec. al XIV-lea.Daca nsa se ia n consideratie numai aspectul cultural-artistic, atunci termeniicronologici pot sa fie acceptati asa cum i-am prezentat la nceput. Aici ne ocupam deRenastere sub aspectul cultural, adica n componentele sale literare, artistice sifilosofice ca si de consecintele acestor componente n sectorul educatiei si al stilului deviata. Aceasta componenta literara, artistica, filosofica si pedagogica luata nansamblul ei se exprima n nivelul social, economic si politic al epocii, care estecaracterizata de un impuls interior ce rennoieste manifestarile spiritului. Factorulfundamental care conditioneaza si anima aceasta rennoire este Umanismul;acestainfluenteaza profund si alte manifestari ale spiritului: arta, filosofia, pedagogia, bachiar si teologia (stiintele scripturistice, patristice, metodologice, etc.). Aici ajungem laceea ce ne intereseaza n mod direct: raportul dintre credinta si noua cultura, raport

care din Italia s-a raspndit n toata Europa crestina.

Evaluari istoriografice

Teoria rupturii de Evul Mediu

Umanistii nsisi au avut aceasta constiinta a rupturii cu epoca precedenta, nsensul ca ei intentioneaza sa o reformeze, sa renasca o cultural plecnd de laclasicismul greco-latin. Pornind de aici, ei devin critici si cu teologia scolastica, adicacu metoda (ei nu snt contrari continutului acesteia). In acest sector, ntoarcerea la

clasicul antic nsemna pentru dnsii ntoarcere la Scriptura n limbile ei originale, ca sila Parintii Bisericii.


22/39

Iluminismul a nceput sa prezinte n istoriografie (Bayle si mai ales Voltaire, sialtii) ruptura cu epoca precedenta, prezentnd-o n termeni radicali: refuzul nu numai alScripturii, ci si al credintei; exaltarea omului, a autonomiei lui, declansnd astfel unrationalism care merge pna la ateism. Ei vad n Umanism nceputul Iluminismului.Gndind si scriind astfel, au creat o teza istoriografica care a ramas, n special n unii

idealisti italieni, pna n sec. al XX-lea.Romantismul continua teoria rupturii, nsa schimbnd radical evaluarile. Noul

curent se exprima pozitiv pentru Evul Mediu si negativ pentru Renastere, mai ales naspectul sau religios. Renasterea ar nsemna o ntoarcere la pagnism, laindividualismul anarhic, care cauzeaza ruptura sociala si religioasa de Evul Mediu casi decadenta morala. Se ajunge pana la a afirma superioritatea Evului Mediu asupraRenasterii. Aceasta tendinta romantica devine mai accentuata n Italia n cadrulmiscarii neo-guelfe (Gioberti, Rosmini, Cantu, Tommaseo). In Franta se remarcaStendhal si Chateaubriand; n Germania Novalis.

Asupra rupturii de Evul Mediu, nteleasa ca o descoperire a omului autonom si

emancipat, insista istoriografia literara din sec. XIX si XX. Incepe cu Michelet(Histoire de France, VII). Omul se autodescopera, patrunznd n propriul mister moralsi n forta lui creatoare, eliberndu-se (emancipndu-se) de sclavia medievala. Aceastaidee a descoperirii omului se gaseste ntr-o carte care a facut cariera (Die Kultur derRenaissance in Italien) de Jacob Burckhardt, care vede n Romantism celebrareaomului ca individ, ce se afirma si se emancipeaza de societate si de Biserica:individualismul reprezinta caracteristica principala a Renasterii. Burckhardt a fosturmat de multi gnditori si istorici: W. Dilthey, Nietzsche, si altii.

Idealismul ncearca sa interpreteze Renasterea si Umanismul n cheiespeculativa, pozitivista. Evul Mediu ar reprezenta teza, Renasterea antiteza iar reforma

protestanta sinteza, care ar fi nceputul autentic al epocii moderne. Partial si cu unechilibru mai mare, aceasta viziune a fost sustinuta de Hegel.

Pozitivismul continua teoria rupturii. Renasterea, legndu-se de clasicii pagni,pagnizeaza conceptia despre om si despre lume. Umanismul coincide cu pagnismul(Troilo, Ardigo, Hffding, Taine). Meritul acestei scoli a constat n analizarea siclasificarea textelor umaniste.

Ierarhia Bisericii si civilizatia renascentista: aspecte pozitive

In ce masura, ierarhia (papa, cardinalii, episcopii), responsabila cu ncrestinareasocietatii, a ncercat sa ncrestineze civilizatia si cultura renascentista?

In ce masura, civilizatia si cultura renascentista a influentat spiritul, viata sicomportamentul membrilor ierarhiei? Iata doua ntrebari la care ncercam sa dam unraspuns.

In secolul al XV-lea exista si se amplifica constiinta unei necesitati de reforma,ncepnd cu nsasi curia romana si continund cu celelalte natiuni crestine. Aceastareforma, cel putin sectorial, se ncearca a se aplica cu ajutorul unor persoane capabile,legati papali energici care actioneaza n situatii de multe ori foarte dificile, dificultaticreate deseori de interferenta puterilor laice (exemple: Cusano n Germania, G.DAmboise n Franta, si altii).

Pentru reformarea curiei se fac diferite proiecte ce vizeaza sectoarele

administratiei bisericesti centrale; se pregatesc bule, se instituie comisii de reforma,nsa adevarata reforma ntrzie sa se aplice, si aceasta din motive obiective (angajarea


23/39

n cruciada si moartea prematura a lui Pius al II-lea), dar mai ales pentru motivesubiective (viata putin edificatoare a lui Alexandru al VI-lea, dezordinile si coruptiile

prezente n curie). Marea reforma nu se arata nici n cadrul conciliului ecumenicLateran V (1512), desi au fost varate diferite masuri mpotriva simoniei cu ocaziaalegerilor papale, masuri aplicate cu energie de papa Iuliu al II-lea si confirmate apoi

de conciliul din Lateran.Papii au sprijinit reforma initiata de biserica din diferite natiuni. Astfel regii

spanioli catolici s-au angajat cu promovarea acesteia n rndul episcopatului si alclerului diecezan. La fel au procedat regii francezi, nsa la o scara mai redusa ncomparatie cu reforma spaniola. Insa marea reforma a bisericii occidentale nu sedeclansase nca si aceasta din cauza ca lipsea vointa sincera si constanta de reformareatt n cadrul curiei, ct si n rndul episcopilor, care depindeau prea mult de puterealaica.

In rndul calugarilor, situatia este putin diferita. Referitor la dnsii, papii (Eugenal IV-lea, Pius al II-lea) vor sprijini cu energie miscarea de reforma prezenta n rndul

mendicantilor. Acestia snt sprijiniti de la nceput de concilii, de episcopii locali, deprincipi si chiar de popor. Pentru dnsii, putem vorbi de o adevarata miscare dereforma interna, sincera si spirituala, reforma care si va arata roadele n mijloculmaselor prin predica calugarilor mendicanti.

Credinta si dogma snt aparate de Ierarhie, n special de papi, care trebuie salupte n cmpul ecleziologic mpotriva conciliarismului extremist care se manifesta ndiferite parti, mai ales n Franta si Germania. Exemple n acest sens ne stau papiiEugen al IV-lea, Pius al II-lea, Sixt al IV-lea si Iuliu al II-lea. Pontifii romani vegheazasi intervin si mpotriva tezelor naturaliste ale aristotelismului integral, care-si aratanocivitatea de exemplu n expunerea problemei nemuririi sufletului (vezi pozitiaconciliului din Lateran). In unele sectoare se verifica si greseli si exagerari provenitensa de la periferie, din cauza unui fel de psihoza colectiva care patrunsese n mijloculintelectualilor, a unor teologi ca si printre responsabilii puterii seculare. Este cazulluptei fanatice mpotriva vrajitoarelor. Marea persecutie a nceput cu putin timp naintede mijlocul sec. al XV-lea si a durat pna la 1630. Punctul central este atins de bula luiInocentiu al VIII-lea "Summis desiderantes affectibus" (1484), bula comentata de doidominicani Enrico Institoris si Giacomo Sprenger. Rezultatul comentariilor lreprezinta lucrarea "Malleus maleficarum", unde se ncearca o nrudire ntre magie sierezie, din care motiv procesele snt transmise Inchizitiei. Acest fenomen seraspndeste mai ales n Europa centrala si septentrionala.

Referitor la ntrebarea initiala asupra raportului dintre Ierarhie, nvestita cu

misiunea de ncrestinare a societatii si culturii, si civilizatia renascentista, putem saprecizam urmatoarele aspecte:

1. Ierarhia, primind valorile autentice renascentiste, ce nu se opun credintei sireligiozitatii crestine, le-a folosit pentru promovarea credintei, pentru mediereaculturala a acesteia conform normelor acestei culturi si a umanismului, aceasta chiardaca exprimarile culturale, mai ales cele artistice, nu erau totdeauna cele mai indicate

pentru aceasta mediere. Aceasta este valabil att pentru sectorul artistic, ct si pentrucel umanist, n care se promova studiul Scripturii fundamentat pe textele originale, peexegeza filologica si pe critica textelor. Acceptarea umanismului, a pedagogiei sale, vadeveni decisiva n secolul al XVI-lea, cnd formarea umanista serveste ca fundament

pentru rennoirea teologiei. In special n colegiile iezuitilor, ca si n colegiile altor


24/39

ordine, formarea umanista este pusa n slujba pregatirii crestinului catolic angajat nviata seculara sau n cea clericala sau calugareasca.

2. Totusi, civilizatia renascentista, cu aspectele ei secularizate si mondene, maiales n sectoarele vietii concrete de fiecare zi, n politica, n constiinta individualistasau a claselor nalte, are o deosebita influenta n nalta ierarhie bisericeasca. Acest fapt

este explicabil prin legatura prea strnsa care exista ntre clasele nalte conducatoare(regi, principi, marii burghezi) si Ierarhia bisericeasca, ai carei membri provin mai alesdin aceste clase, clasa care ncerca sa domine si biserica din propriile teritorii, aceastadatorita importantei socio-economice pe care o avea aceasta ierarhie.

3. Reforma, care nsemna autentica ncrestinare a societatii renascentiste si acivilizatiei sale caracteristice, proprii, nu a putut lua formele si forta unei miscari caresa angajeze majoritatea ierarhiei, aceasta tocmai din motivul ca nu s-a putut realizasepararea de legaturile feudale existente, nici nu s-a putut pregati un cler diecezan bineformat spiritual si cultural, corespunzator exigentelor timpului.

XI. TENDINTE CARACTERISTICE ALE REFORMEI RELIGIOASE(calugaresti si monahale)

Tendinta fundamentala a acestei reforme era aceea de ntoarcere la "observantiaregularis", la "stricta observantia regularis" sau la "observantia ad normam Regulae".Insa aceasta reforma, continnd si factorul reactie la tot ce era negativ, putea contine siun anumit procent de absolutism si de intransigenta, care mergeau mai departe demijlocul si metoda adaptata, justa, aceasta mai ales n eliminarea cauzelor saufactorilor interni ai decaderii religioase. Acest aspect s-a verificat de mai multe ori si nmasuri diferite n cadrul diferitelor congregatii de observanta ale aceluiasi ordin(franciscan, augustinian, benedictin). Aceste tendinte le putem grupa astfel:

1. Viata comuna n clauzura. Clauzura, viata n interiorul zidurilor manastirii,era ceva normal pentru monahi. In afara de initiativa de a remedia vagabondajul siefectele negative ale dispenselor papale ca si repunerea n functie a Regulei, prin viatade clauzura, monahul era pus la adapost de contactul secularizant cu lumea externa sicu activitatile laicizate ale acesteia. Masura cea mai radicala este luata de sfntulBenito di Valladolid, care initiaza inclusio perpetua, conforma normelor clariselor,inclusio la care monahul se angajeaza printr-un vot solemn.

Pentru mendicanti, reforma nsemna rentoarcerea la Regula, pentru carmelitani,

solitudinea n propria celula, reducerea iesirilor din manastire la minimul necesar(exercitarea ministerelor). Pentru franciscani, nsa, reforma nsemna mult mai mult.Insemna impunerea unei claustrari din care nu se putea iesi nici macar pentru a cere

pomana, introducerea vietii anahorete de tip certozin (Puebla-Guadalupe). Insemnarestrngerea idealului franciscan la tendinta contemplativ-spirituala a sfntuluiFrancisc. Acelasi lucru este valabil pentru congregatia de observanta augustiniana dinCastilia, care impune tacerea absoluta, exceptie facnd zilele de sarbatoare. Natural,manastirile si conventurile ramneau nchise pentru femei. In acest sens, masurile celemai restrictive au fost luate pentru eremitii sai de Paolo Giustiniani.

In interiorul clauzurii viata este comuna. Se practica comunitatea bunurilor,

eliminnd abuzurile mpotriva votului de saracie, recstigarea perfectei egalitati nmbracaminte si la masa (exceptie fac bolnavii). Este stabilita obligativitatea


25/39

participarii la toate activitatile comunitare: Sf. Liturghie, cor, capitlu, iar pentru unelecongregatii de observanta si la meditatia comunitara si chiar la "lectio".

2. Austeritatea vietii se exprima mai ales prin:a. Saracia nu numai n renuntarea la orice drept de proprietate, ci si prin

acceptarea saraciei efective, de multe ori radicale, absolute, saracie exprimata nmbracaminte, n obiectele strict necesare: pat, etc. Saracia Regulei franciscane esterecuperata de toate grupurile de observanta. Mai moderata este reforma dominicana,care accepta posedarea bunurilor "in communi"

b. Penitenta: abstinenta, posturi dure (pine cu apa si sare), prelungite (14septembrie-Pasti) si repetate (n diferite zile ale saptamnii). Congregatia de observantadin Castilia va obtine dispensa de abstinenta perpetua de la papa Alexandru al VI-lea side la Iuliu al II-lea (carnea este permisa n trei zile din saptamna); mai trziu (1570),aceasta dispensa o va cere, dupa decenii de discutii, si congregatia din Bursfeld.Pemtru franciscani, n afara de penitentele prescrise de Regula, snt introduse si altele

(la Puebla si Guadalupe) n ceea ce priveste absitenta si postul, ca si modalitatile de ale practica.

O alta forma de penitenta era cea a "disciplinei" si a ciliciului. Scopulfundamental era acela al purificarii, al unirii cu Cristos suferind, al pedepsei pentruncalcarile regulei. Pentru acest ultim motiv, pedepsele erau impuse de superior. Laaceasta purificare se adauga cea sacramentala: spovada saptamnala pentru laici si maideasa nca pentru preoti.

3. "Lectio divina" si meditatia. Pentru garantarea acestui aspect al vietiimonahale, era acordata o mare importanta tacerii, mai ales "marei taceri". "Lectiodivina" reprezinta o noutate printre calugari. Mai importanta este meditatia. Primacongregatie de observanta care o impune (n 1441) este cea a Sfintei Iustina, dupa ce o

practicase mai mult timp ca o simpla obisnuinta. Cu timpul, meditatia asuma o atareimportanta nct n sec. al XVI-lea studentii puteau sa fie scutiti de cor (participarea launele ore canonice), dar nu de meditatie. Grupurile franciscane ale "ultrareformei"ajung pna la doua sau mai multe ore de meditatie zilnica (n Spania).

In acest fel, observantii se ntorceau la origini parcurgnd doua cai: observareaexterna si adeziunea interioara fata de spiritul Regulei, traita cu o generozitate ideala sin conditiile de la nceputuri. In afara de aceasta, meditarea Scripturii trezeste carismafondatorilor, carisma care sustinea idealul lor, uneori eroic.

4. Problema studiilor. In diferite congregatii de observanta s-a verificat o reactiecontrara studiilor academice, sau cel putin o nencredere sau o subevaluare pentru

formarea sacerdotala.Monahii se opun studiilor, cel putin acelora facute n afara manastirii. Motivul

opozitiei l reprezinta idealul monahului ca "homo devotus", "homo spiritualis" si nuca "homo doctus". Monahul, mai ales cel observant, trebuie sa "astepte mai mult de lastudiul constiintei dect de la cel al stiintei" (Barbo). Formarea intelectuala ramneaelementara si insuficienta. Depasirea acestei lipse a avut loc n primele decenii ale sec.al XVI-lea, cnd sfntul Benito si congregatia de observanta cistercina au deschi

2389275-Istoria-Bisericii1

Documents

Transcript of 2389275-Istoria-Bisericii1