2.2. Aplicarea legii penale în spaţiu2.2.1. Aplicarea legii penale în spaţiu. Noţiuni introductive. Teritorialitatea legii penale

Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate), de către cetăţeni români sau străini ori de persoane fără cetăţenie; aceasta ridică probleme când raportul de drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite, ori interesează asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri legea penală română vine în concurs cu aplicarea unei alte legi străine.

Principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul trebuie să ofere soluţii la problemele ce se ivesc în interacţiunea spaţiului cu faptele şi persoanele care săvârşesc infracţiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii penale atunci când:

fapta s-a săvârşit în întregime în afara teritoriului României şi făptuitorul se află în ţară;

când fapta s-a săvârşit în parte în ţară, în parte în străinătate când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este

cetăţean român sau persoană juridică română, când infracţiunea s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin ori

apatrid care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român ori cetăţenilor români;

când fapta s-a săvârşit în străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei aceştia s-au refugiat pe teritoriul României.

Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în noul Cod penal (art. 8-14 NCP) au fost consacrate reguli cu valoare de principii, acestea fiind:

a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României;

b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţii legii penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării noastre.

Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, cât şi în afara teritoriului României, la care se adaugă şi cele ce privesc cooperarea internaţională pentru combaterea criminalităţii.

Principiul teritorialităţii legii penale este consacrat în art. 8 alin. 1 NCP:

” Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.

Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării este exclusivă şi necondiţionată, adică atât calificarea faptei ca infracţiune, condiţiile răspunderii penale, aplicarea sancţiunilor, ca şi executarea acestora se realizează pe baza legii penale române indiferent de calitatea făptuitorului (cetăţean român, străin, apatrid cu domiciliul în ţară sau străinătate).

1

Principiul teritorialităţii legii penale române decurge şi dă expresie principiilor suveranităţii şi independenţei ţării.

Conform art. 8 alin. 1 NCP, legea penală română se aplica infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. Caracterul imperativ al normei cuprinse art. 8 alin. 1 NCP impune aplicarea exclusivă şi necondiţionată a legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, indiferent de calitatea făptuitorului; cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie domiciliată în România sau în străinătate. Dacă făptuitorul este cetăţean străin sau apatrid domiciliat în străinătate, el nu poate invoca faptul că legea ţării sale este mai favorabilă. Condiţiile răspunderii sale penale pentru infracţiunea săvârşită pe teritoriul României se stabilesc exclusiv pe baza legii penale române.

Exclusivitatea aplicării legii penale române limitează şi efectele principiului non bis în idem, astfel că dacă infractorul ar fi fost judecat în străinătate pentru o fapta comisă pe teritoriul României, hotărârea instanţelor străine nu are autoritate de lucru judecat, astfel că infractorul poate fi judecat de instanţele române, indiferent de soluţia pronunţată de instanţele străine (achitare, încetarea procesului penal, condamnare, singurul efect al hotărârii străine fiind acela că, potrivit art. 73 NCP, partea din pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România).

Norma cuprinsă în art. 8 alin. 1 NCP exclude orice conflict de competență între autorităţile judiciare române şi autorităţile judiciare ale oricărui stat care ar putea invoca aplicarea legii naţionale a infractorului în legătură cu infracţiunea comisă în România. Reglementând orice posibil conflict norma cuprinsa în art. 8 alin. 1 NCP este o normă conflictuală.

Cunoaşterea sferei de aplicare a legii penale teritoriale presupune determinarea noţiunii de teritoriu în sens juridico-penal, precum şi a interpretării autentice şi contextuale a noţiunilor de “teritoriu” (art. 8 alin. 2 NCP), “infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării” (art. 8 alin. 3-4 NCP) şi “săvârşirea unei infracţiuni” (art. 174 NCP).

Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale (art. 8 alin. 2 NCP)

Potrivit art. 8 alin. 2 NCP, „Prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat ”.

Astfel noţiunea de teritoriu cuprinde:

- întinderea de pământ sau suprafaţa terestră cuprinsă între frontierele politico-geografice stabilite de statul nostru prin convenţii cu statele vecine;

2

- apele interioare, adică apele cuprinse între frontiere ca: lacuri, bălţi, râuri, apele maritime din golfuri. În art. 5 din Legea nr. 17/19901, cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se arată că apele maritime interioare se situează între ţărmul mării şi liniile de bază de la care se măsoară marea teritorială. Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 17/1990);

- marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224 m), măsurată de la liniile de bază (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 17/1990);

- subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale fără limite în adâncime;

- spaţiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului (suprafeţei terestre, apelor interioare, mării teritoriale) până la limita spaţiul cosmic - până unde se întinde suveranitatea statului nostru;

- spaţiul cosmic este delimitat de spaţiul aerian după altitudinea celui mai de jos perigeu ce permite menţinerea pe orbită a unui satelit (90-110 km).

Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României stabileşte regimul zonei contigue şi al platoului continental asupra căruia statul îşi exercită dreptul de exploatare economică, precum şi controlul pentru prevenirea şi reprimarea încălcărilor, pe teritoriul său, ale legilor şi reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al trecerii frontierei de stat (art. 8 din Legea nr. 17/1990).

Zona contiguă a fost definită ca fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază (art. 7 din Legea nr. 17/1990).

Zona contiguă nu face parte din teritoriul naţional şi infracţiunile comise în această zonă nu pot fi urmărite în baza principiului teritorialităţii legii penale române, decât dacă sunt comise pe o navă sub pavilion românesc sau pe o instalaţie de foraj submarin, al căror regim este similar cu cel al navelor sub pavilion naţional.

Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării

Art. 8 alin. 3 NCP prevede că „prin infracţiune săvârşită pe teritoriul României se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România.”. Alineatul 4

1 Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, republicată în M.Of. nr. 252/08.04.2014

3

al aceluiaşi articol precizează că „infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii”.

Prin aceste dispoziţii se consacră criteriul ubicuităţii sau al desfăşurării integrale, potrivit căruia infracţiunea este săvârşită pretutindeni2 unde s-a săvârşit fie şi numai un act de executare ori s-a produs numai rezultatul infracţiunii.

Este astfel competent să judece infracţiunea orice stat pe teritoriul căruia s-a săvârşit un act de executare ori s-a produs rezultatul.

Teoria ubicuităţii a fost preferată altor teorii preconizate în doctrină (teoria acţiunii, teoria rezultatului, teoria preponderenţei sau a actului esenţial, teoria ilegalităţii, teoria voinţei infractorului) pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii fiindcă nu restrânge acest loc la teritoriul pe care s-a săvârşit o anumită parte a activităţii infracţionale cu excluderea competenţei de jurisdicţie a altor state ca în cazul teoriilor enumerate mai sus.

Teoria ubicuităţii oferă soluţii problemelor ce privesc infracţiunile continue, continuate, complexe, în cazul tentativei sau participării la infracţiune ca autor, instigator, complice, când activitatea infracţională se desfăşoară în parte şi în afara teritoriului ţării.

Acest criteriu este luat în considerare şi în cazul infracţiunilor continue, de obicei şi continuate atunci când au început ori s-au consumat la noi în ţară –deoarece sunt infracţiuni unice, cu toate că acţiunea şi rezultatul se prelungesc în timp sau actele se repetă la interval de timp în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. De asemenea, în cazul infracţiunilor complexe, cum ar fi tâlhăria, fapta va fi apreciată în întregul ei ca fiind comisă la noi în ţară.

În privinţa formelor agravate ale infracţiunilor, nu se va ţine seama de împrejurarea agravantă săvârşită în străinătate, dacă legea noastră nu o prevede, aşa că fapta se va pedepsi ca infracţiune simplă, în forma de bază. Dacă însă agravanta este prevăzută în legea noastră penală şi a început ori s-a terminat la noi în ţară va fi luată în considerare.

În situaţia infracţiunilor comise prin inacţiune, omisiunea poate să aibă loc într-o ţară şi rezultatul să se producă în altă ţară. De exemplu, omisiunea se comite de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, prin neîndeplinirea unui act în ţara noastră şi se cauzează prin aceasta o perturbare gravă a activităţii unei întreprinderi mixte (şi cu capital românesc), cu sediul în străinătate.

Criteriul ubicuităţii se aplică atât când infracţiunea s-a realizat în formă de tentativă incriminată, cât şi atunci când infracţiunea s-a comis în participaţie. În acest ultim caz, nu are importanţă că actele de participaţie s-au săvârşit în străinătate, iar executarea acţiunii pe teritoriul României, sau viceversa.

2 Termenul ubicuitate derivă din adverbul latin ubique = pretutindeni.4

Actul săvârşit ori rezultatul produs pe teritoriul ţării noastre va fi considerat infracţiune în raport cu legea penală română.

Prioritatea tratatelor internaţionale în materia infracţiunilor săvârşite pe teritoriul țării

Aplicarea legii penale române pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul țării, potrivit principiului teritorialității, se realizează şi în raport cu dispoziţiile cuprinse în art. 12 NCP. Potrivit acestui text de lege, dispoziţiile art. 8 - 11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România este parte.

Principiul teritorialităţii legii penale. Excepţii

Excepţiile de la principiul teritorialităţii sunt restrângeri ale acestui principiu şi privesc infracţiunile săvârşite de persoanele care se bucura de imunitate de jurisdicţie penală, precum şi infracţiunile săvârşite de militarii unei armate străine aflate în trecere ori staţionate pe teritoriul ţării.

Aceste excepţii nu ştirbesc suveranitatea statului român, ele derivă din convenţiile internaţionale pe care le-a semnat statul român tocmai pentru că este suveran.

Imunitatea şi inviolabilitatea diplomatice

Imunitatea de jurisdicţie penală este unanim admisă în legislaţiile penale moderne şi presupune că infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici străini nu vor fi judecate după legea penala a statului unde sunt acreditaţi. Astfel, legea penală română nu se va aplica infracţiunilor comise de reprezentanţii diplomatici străini, nici pentru infracţiunile comise pe teritoriul României, nici pentru alte infracţiuni unde legea penala română ar fi incidentă conform principiilor realităţii ori universalităţii. S-a recunoscut pentru personalul diplomatic imunitatea de jurisdicţie penală a statului unde este acreditat, pentru a-i oferi acestuia condiţii depline în îndeplinirea misiunilor încredinţate.

Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice prevede că persoana agentului diplomatic este inviolabilă (art. 29), iar în art. 31 se prevede că agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar.

Aceasta imunitate de jurisdicţie este consacrată de art. 13 NCP, potrivit căruia “legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”.

Consacrarea în legea penală română a imunităţii de jurisdicţie penală a reprezentanţilor diplomatici este o reflectare atât a Convenţiei de la Viena, cât şi a altor convenţii şi tratate încheiate de ţara noastră cu alte state.

5

Potrivit Convenţiei de la Viena sunt consideraţi reprezentanţi diplomatici conform normelor internaţionale ambasadorul, ministrul plenipotenţiar, consilierul de ambasadă sau de legaţie, secretarul de ambasadă sau de legaţie, ataşatul de ambasadă ori de legaţie, ataşatul militar, precum şi membrii familiei acestora, dacă nu sunt resortisanţi ai statului acreditat.

Imunităţile diplomatice au fost extinse apoi şi asupra reprezentanţilor misiunilor consulare, iar potrivit unor convenţii şi acte de înfiinţare a unor organisme internaţionale s-a acordat imunitate diplomatică reprezentanţilor acestora (de exemplu: O.N.U. 3, B.E.R.D.4, P.U.N.D.5).

De această imunitate de jurisdicţie se bucură şefii statelor străine atunci când se găsesc în țară sau sunt în trecere pe teritoriul ţării, precum şi membrii delegaţiilor diplomatice străine aflate în misiuni oficiale.

Imunitatea de jurisdicţie are ca efect înlăturarea incidentei legii penale române, persoana în cauză neputând fi urmărită şi judecată de instanţele statului nostru. Statul acreditar are însă dreptul să ceara statului acreditat judecarea şi sancţionarea acestuia, îl poate declara persona non- grata şi poate cere acestuia să părăsească teritoriul său.

Imunitatea de jurisdicţie penală nu se identifică cu imunitatea penală, în dreptul penal român ea fiind privită ca o excepţie de ordin procedural privind punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, fără a înlătura caracterul penal al faptei, aceasta rămânând infracţiune şi putând atrage răspunderea penală a infractorului, potrivit legii sale naţionale.

Imunitatea diplomatică este o cauză cu efecte in persona, iar inviolabilitatea localurilor misiunilor diplomatice este o consecinţă a acestei imunități.

Autorităţile judiciare române nu pot pătrunde în incinta acestora fără aprobarea şefului misiunii diplomatice, dar aceasta nu înseamnă că faptele comise de resortisanţii statului acreditat pe teritoriul misiunilor diplomatice străine ies de sub incidenţa legii naţionale.

Deşi art. 22 al Convenţiei de la Viena prevede că localurile misiunilor sunt inviolabile şi nu este permis agenţilor statului acreditat sa pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii, acelaşi articol mai prevede că “statul acreditar este obligat a lua măsuri care să asigure împiedicarea tulburării liniştii misiunii sau ştirbirea demnităţii acesteia”, precum şi faptul că “localurile, mobilierul, mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri asiguratorii”.

Aceasta nu înseamnă însă că teritoriul misiunii diplomatice face parte din teritoriul statului acreditant, aşa cum enunţa Hugo Grotius teoria

3 Convenţia asupra privilegiilor şi imunităților ONU, ratificată de România prin Decretul nr. 201/1956.4 Acordul de înfiinţare al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ratificat de România prin Legea nr. 24/19905 Acordul între Guvernul României şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare privind privilegiile şi imunitatea, M. Of. nr. 81/1991

6

extrateritorialităţii, pentru a justifica limitarea aplicării legii naţionale a statului acreditar.

Pe cale de consecinţă infracţiunile comise pe teritoriul misiunilor diplomatice de către alte persoane decât cele care se bucură de imunitate diplomatică, cad sub incidenţa legii naţionale a statului român, însa actele de urmărire nu pot fi efectuate decât cu aprobarea şefului misiunii.

Tratatele şi convenţiile internaţionale ori cele de constituire a unor organisme internaţionale detaliază întinderea acestor imunităţi şi inviolabilitatea, fie limitând sfera persoanelor, fie extinzând sfera acestora.

Regimul forţelor armate străine – excepţie de la principiul teritorialităţii

Trebuie făcută distincţie, după cum prezenţa armatelor străine pe teritoriul naţional este consecinţa unei stări de beligeranţă, armata străină fiind o armată de ocupaţie sau, dimpotrivă, prezenţa armatelor străine este urmarea înţelegerilor dintre stat în cadrul unor acorduri bi - sau multilaterale, ori a cooperării în cadrul unor misiuni internaţionale.

Regulile de drept internaţional privitoare la purtarea războiului, Convenţia de la Haga din 1907 prevăd obligaţia statului ocupant de a respecta sistemul de drept şi organizarea jurisdicţională a statului ocupat, în măsura în care acest fapt nu contravine intereselor sale militare (art. 43 din Convenţie). Aceasta ar impune ca doar infracţiunile săvârşite de militarii armatei de ocupaţie ori împotriva acestora să cadă sub jurisdicţia armatei de ocupaţie, celelalte infracţiuni urmând a fi judecate de instanţele statului ocupat potrivit dreptului naţional. De prea multe ori şi cu consecinţe dintre cele mai grave aceste reguli au fost încălcate, iar forţa dreptului a fost înlocuită cu dreptul forţei (inter armae silent justitia).

Fiind impuse prin forţă, hotărârile judiciare ale forţelor de ocupaţie nu pot fi recunoscute ca având autoritate de lucru judecat.

Prezenţa trupelor străine sau tranzitarea teritoriului în condiţii de pace este determinată prin convenţiile şi înţelegerile dintre state, prin care se derogă de la principiul teritorialităţii legii penale naţionale în favoarea legii penale naţionale a statului căruia aparţin forţele armate.

Potrivit Constituţiei (art. 118 alin. 5), pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte, ceea ce implică aprobarea prin lege a fiecărui caz în parte, neputând fi concepută o lege care să reglementeze în general toate cazurile în care pot staţiona sau tranzita teritoriul ţării, trupe străine.

Constituirea unui nou sistem de securitate pentru România, cu obiectiv strategic integrarea în cadrul N.A.T.O. a determinat desfăşurarea unor programe comune de genul Parteneriatul pentru pace, care implică, printre altele, exerciţii şi manevre militare cu prezenţa unor trupe străine pe teritoriul naţional.

7

In ce priveşte statutul juridic al militarilor aparţinând N.A.T.O., acesta a fost reglementat prin Convenţia de la Londra din 1951, care instituie competenţe alternative între legea ţării de origine şi legea statului în care se află militari.

Sunt de competenţa exclusivă a legii naţionale şi a jurisdicţiei statului de origine faptele incriminate doar de legea acestui stat, după cum sunt de competenţa organelor judiciare ale statului unde se află aceste trupe faptele incriminate doar de legea acestui stat.

Pentru celelalte cazuri, s-a instituit o competenţă alternativă, facultativă, cu prioritate pentru legea ţării de origine, dacă infracţiunea aduce atingere siguranţei sau proprietăţii acestui stat, militarilor sau bunurilor acestora, precum şi în cazul infracţiunilor de serviciu, chiar daca victima este un resortisant al statului “gazdă” în toate celelalte cazuri, prioritate având legea şi jurisdicţia statului pe teritoriul căruia se găsesc trupele. Competenţa fiind facultativă, ea poate fi cedata sau solicitată celeilalte părţi din diverse raţiuni care pot justifica o asemenea cerere.

Regimul navelor şi aeronavelor – excepţie de la principiul teritorialităţii

Problema se rezolvă diferit după cum navele şi aeronavele sunt militare sau folosite în scopuri guvernamentale ori sunt folosite în scopuri comerciale.

Navele şi aeronavele militare ori folosite în scopuri guvernamentale se află pe teritoriul ţării cu acordul statului român şi reprezintă statul cărora le aparţin. Infracţiunile săvârşite la bordul lor nu cad sub incidenţa legii penale române.

Infracţiunile ce ar fi săvârşite de persoanele care fac parte din echipajul acestor nave sau aeronave, pe timpul cât nava sau aeronava s-ar afla în porturi sau aeroporturi româneşti, ori când nava s-ar afla în apele maritime interioare ori marea teritorială, se judecă tot după legea statului căruia aparţine nava ori potrivit convenţiilor internaţionale.

Navele şi aeronavele folosite în scopuri comerciale nu se bucură de acelaşi regim. Infracţiunile săvârşite la bordul lor, atâta timp cât se află în porturi sau aeroporturi româneşti se judecă potrivit legii române.

Legea penală română se aplică şi cu privire la orice infracţiune săvârşită pe teritoriul român de către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unor asemenea nave, pe timpul când acestea se afla în porturile româneşti sau în apele maritime interioare (art.26 alin.1 din Legea nr. 17/1990).

Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor săvârşite la bordul navelor comerciale aflate în trecere prin marea teritorială a României.

In principiu, nu se aplică legea penală română, deci este o excepţie de la principiul teritorialităţii.

Art. 26 alin. 2 din Legea nr. 17/1990, republicată, prevede totuşi cazurile în care legislaţia penală română se aplică şi faptelor comise la bordul navelor comerciale

8

aflate în tranzit prin marea teritorială. Prin urmare, jurisdicţia penală a României nu se va exercita la bordul unei nave străine folosite în scopuri comerciale, care trece prin marea teritorială, cu privire la o infracţiune săvârşită la bordul acesteia, cu excepţia cazurilor când:

a) infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul României;

b) infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetăţean român, ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României;

c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau ordinea în marea teritorială;

d) exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope;

e) asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion îl arborează nava.

Excepţii de la principiul teritorialităţii decurgând din dreptul intern

Desfăşurarea vieţii politice în condiţiile pluralismului democratic şi a libertăţilor politice şi de exprimare pe care le implică democraţia reală specifică statului de drept impun anumite garanţii pentru ca persoanele care desfăşoară o asemenea activitate să nu fie persecutate pentru actele exercitate în timpul mandatului ce le-a fost încredinţat pentru vot.

Imunitatea prezidenţială Potrivit art. 96 din Constituţie, Preşedintele României se bucură de imunitate şi prevederile art. 72 care instituie imunitatea parlamentară, se aplică în mod corespunzător.

Conform art. 96 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Preşedintele poate răspunde, prin urmare, pentru “înalta trădare”, infracţiune prevăzută de art. 398 NCP.

In realitate, imunitatea Preşedintelui este recunoscută în condiţiile art. 72 din Constituţie, pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului său şi prin excepţie de la aceasta, el poate fi pus sub acuzare pentru acele acte politice care pot fi asimilate cu înalta trădare.

Pentru celelalte infracţiuni, într-o viziune care corespunde exigenţelor art. 16 din Constituţie şi a ceea ce vrea a fi statul de drept, răspunderea sa este ca a oricărui

9

cetăţean, excepţiile fiind de strictă interpretare. Se ridică întrebarea: cum ar putea Preşedintele să nu răspundă în timpul mandatului său pentru un omor sau care ar fi moralitatea unui preşedinte bigam?

Imunitatea parlamentarăPotrivit art. 72 din Constituţie deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică, deci inclusiv penală, pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deşi unii autori adoptă pentru aceasta situaţie denumirea de “iresponsabilitate juridică”, denumirea nu este dintre cele mai fericite, senatorul sau deputatul neputând fi în acelaşi timp responsabil şi iresponsabil.

Constituţia arată în mod expres că pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, senatorii şi deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată. Se instituie însă o procedură, care trebuie respectată. Astfel, senatorii şi deputaţii, chiar în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni care nu are legătură cu exerciţiul mandatului, nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa de judecata aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. In cazul excepţional al unei infracţiuni flagrante, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. In acest caz, ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. In cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei masuri.

Urmare a acestor modificări constituţionale s-a pus capăt unor lungi şi aprige discuţii în ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul săvârşirii unor infracţiuni care nu au legătură cu exerciţiul mandatului, de deputaţi şi senatori. Astfel, acum se prevede că nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără aprobarea Camerei, însă, per a contrario, se pot desfăşura alte acte procesuale fără încuviinţări prealabile, precum începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei.

Astfel sunt eliminate opiniile care considerau că aceste acte procesuale, mai sus-menţionate, necesită fiecare în parte încuviinţarea Camerei.

Constituţia revizuită a pus capăt lungilor discuţii care aveau loc pe fondul unei perioade în care infracţionalitatea este supradimensionată, iar corupţia ajunge uneori până la forurile de vârf ale societăţii, lupta contra acestui flagel social nefiind compatibilă cu acordarea unor ocrotiri de la legea penală unor categorii de învinuiţi, indiferent de sfera socială sau politică din care ar face parte.

Imunitatea ministerialăPropriu zis aceasta nu este o imunitate, legiuitorul instituind o condiţie de procedibilitate în legătură cu urmărirea membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

10

Potrivit art. 109 alin. 2 din Constituţie, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Legea nr. 115/1995 privind responsabilitatea ministerială6 instituie o procedură specială pentru antrenarea răspunderii penale pentru faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor. Pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei ministeriale, răspunderea acestora este antrenată în condiţiile dreptului comun.

2.2.2. Aplicarea legii penale în spaţiu. Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării

Cadrul principiilor

Principiile consacrate în legea penală română ale personalităţii, realităţii şi universalităţii oferă cadrul legal de reprimare al faptelor periculoase oriunde se vor săvârşi şi de către oricine.

Principiul personalităţii

Principiul personalităţii legii penale se mai numeşte al naţionalităţii active şi este prevăzut în art. 9 NCP: „(1) Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.

(2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat.

(3) Punerea în mişcarea a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca durata totală să depăşească 180 de zile.”

Pentru aplicarea legii penale române conform acestui principiu sunt necesare condiţiile:

- infracţiunea să se săvârşească în străinătate:- fapta să fie considerată infracţiune potrivit legii penale române.

6 Legea nr. 115/1999, publicată în M. Of. nr. 300/28 iunie 1999, a fost republicată în M. Of. nr. 334/20.05.2002, cu ultimele modificări și completări

11

Nu se cere ca fapta să fie incriminată şi de legea locului unde s-a săvârşit, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani. În celelalte cazuri, se cere ca fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită (dubla incriminare) ori să fie comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat.

- infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii să fie cetăţean român, ori persoană juridică română;

- nu este necesară prezenţa infractorului în ţară.- ca o condiție de procedibilitate, este necesară autorizarea prealabilă a

procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca durata totală să depăşească 180 de zile.”

Prin principiul personalităţii se stabileşte competenţa exclusivă şi necondiţionată a legii penale române, în sensul că aceasta se va aplica indiferent dacă făptuitorul a fost condamnat în străinătate.

Pedeapsa executată în străinătate se deduce din pedeapsa pronunţată de instanţele române (art. 73 NCP Computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării). Potrivit alin. 1 al art. 73 NCP, în cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 8, art. 9, art. 10 sau art. 11, partea din pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România.

Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care pedeapsa executată în afara ţării este amenda. (art. 73 alin. 2 NCP)

În cazul în care infractorii au dublă cetăţenie pot fi sancţionaţi de către ambele state ai căror cetăţeni sunt, însă pedeapsa executată în afara ţării sau detenţia preventivă se va deduce din aceea aplicată de statul nostru, dacă are o durată mai mare.

Principiul realităţii

Este cunoscut şi sub denumirea de principiul protecţiei reale sau al naţionalităţii pasive (art. 10 NCP). Potrivit art. 10 NCP, ,, (1) Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.

(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis”.

12

Prin acest principiu se consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate, de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie.

Infracţiunile la care se referă legea sunt cele îndreptate contra securităţii naţionale (art. 394-412 NCP, pentru care nu se cere calitatea de cetățean român) sau contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.

Condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii:

infracţiunea să se săvârşească în străinătate; infracţiunea să fie dintre cele arătate expres în art. 10 NCP: contra securităţii

naţionale, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române. Când infracţiunea este îndreptată împotriva unui cetăţean român, iar victima devine, după comiterea faptei, cetăţean străin, nu i se va mai aplica legea penală română în baza principiului realităţii, ci a universalităţii;

infractorul să fie cetăţean străin ori apatrid; dacă însă în cursul procesului devine cetăţean român i se va aplica legea penală română în virtutea principiului personalităţii;

acţiunea penală se pune în mişcare cu autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deci din oficiu şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis (art. 10 alin. 2 NCP). Aceasta este o condiţie procesuală care, dacă nu este îndeplinită, procesul penal nu se poate porni.

Aplicarea legii penale potrivit principiului realităţii este exclusivă şi necondiţionată.

Principiul realităţii legii penale se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România este parte (art. 12 NCP). Nu este necesar ca infractorul să fie prezent în ţară cu ocazia judecării cauzei, putând fi judecat şi în contumacie (lipsă).Sunt, de asemenea, aplicabile dispozițiile din art. 73 NCP.

Principiul universalităţii

Consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, altele decât cele arătate la art. 10 NCP, dacă infractorul este cetăţean străin ori apatrid.

Potrivit art. 11 NCP, ,,(1) Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:

a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;

b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.

(2) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a

13

acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.

(3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor străine.”

Acest principiu prevede sancţionarea unor infracţiuni de către statul nostru, şi când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a unor persoane străine ori comunitatea internaţională, ca expresie a solidarităţii statelor în lupta contra infracţionalităţii. În felul acesta infractorii vor fi sancţionaţi oriunde s-ar afla, neputând să se sustragă.

Principiul universalităţii consacră cooperarea României la lupta comună a statelor împotriva criminalităţii, întrucât prevede sancţionarea unor infracţiuni de către statul nostru şi când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a unor persoane străine ori comunitatea internaţională, ca expresie a solidarităţii statelor în lupta contra infracţionalităţii.

În felul acesta infractorii vor fi sancţionaţi oriunde s-ar afla, neputând să se sustragă răspunderii penale. Pentru a fi judecat infractorul care a comis asemenea infracţiuni trebuie să se afle în ţara noastră benevol. Dacă a ajuns fără voia lui (a fost răpit, a naufragiat vasul, a aterizat forţat avionul) nu poate fi judecat decât dacă refuză să părăsească ţara.

De asemenea, pentru sancţionarea infracţiunii se cere condiţia dublei incriminări, adică aceasta să fie prevăzută atât de legea penală română, cât şi de cea a ţării unde a fost comisă, în afară de cazul când s-ar săvârşi pe un teritoriu nesupus vreunei suveranităţi (Arctica, Antarctica, spaţiul cosmic, marea liberă) când ar fi luată în considerare legea statului al cărui cetăţean este sau pe teritoriul căruia locuieşte, dacă nu are vreo cetăţenie, ori împotriva căruia a fost îndreptată acţiunea. Infracţiunea nu trebuie să fie incriminată identic şi nici să fie sancţionată la fel în legislaţia ambelor ţări. Astfel, la noi poate fi incriminată ca infracţiune simplă (de bază) iar în legea străină ca infracţiune agravată. În acest caz va fi sancţionată potrivit incriminării din legea penală română.

Dubla incriminare priveşte, de asemenea: tentativa, participaţia, tăinuirea şi favorizarea, incriminare care trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii. Dacă după săvârşirea ei, aceasta este dezincriminată de către legea oricăruia din cele două state sau fiind prevăzută de o lege temporară care a ajuns la termen, situaţia va fi următoarea: dezincriminarea va fi luată în considerare şi infractorul nu va mai fi sancţionat; ajungerea la termen a legii temporare nu va fi luată în considerare, astfel că acesta va fi tras la răspundere penală potrivit dispoziţiilor art. 7 NCP.

Nu se va aplica legea penală română acestor infracţiuni când, potrivit legii statului pe teritoriul căruia ele s-au săvârşit, există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, ori executarea pedepsei a fost executată ori este considerată executată.

14

Prioritatea convenţiilor internaţionale în materia de infracţiuni săvârşite în străinătate

Aplicarea legii penale române pentru infracţiunile săvârşite în străinătate, potrivit principiilor personalității, realităţii şi universalităţii, se realizează şi în raport cu dispoziţiile cuprinse în art. 12 NCP. Potrivit acestui text de lege, dispoziţiile art. 8 - 11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România este parte. În condiţiile în care statul nostru a încheiat şi încheie numeroase convenţii internaţionale sau aderă la unele tratate sau convenţii multilaterale prin care îşi asumă obligaţia de a acţiona pentru reprimarea unor infracţiuni ce periclitează comunitatea internaţională, convenţiile respective dobândesc calitatea de legi speciale, acţionând cu prioritate în raport cu prevederile legii generale, în cazul de faţă art. 9-11 Cod penal.

Textul art. 12 NCP este de natură să asigure o autoreglare a activităţii desfăşurate pe plan mondial, pentru a combate fenomenul infracţionalităţii, mai ales a celei organizate, care cunoaşte o puternică recrudescenţă.

2.2.3. Cooperarea internaţională în lupta contra criminalităţii

Necesitatea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii

Începutul cooperării organizate a statelor în lupta contra criminalităţii este marcat de crearea în 1923, la Viena cu ocazia primului congres internaţional al organelor de poliţie criminală a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală (C.I.P.C.)7 cu sarcina de a organiza colaborarea internaţională pentru descoperirea autorilor diferitelor infracţiuni.

Cooperarea s-a manifestat şi în domeniul dreptului penal şi dreptului procesual penal, prin atragerea statelor, la iniţiativa organizaţiilor internaţionale – Societatea Naţiunilor, iar în prezent O.N.U. pentru cooperarea la prevenirea şi combaterea unor infracţiuni periculoase pentru întreaga omenire.

Un rol important îl are în acest domeniu şi Asociaţia Internaţională de Drept Penal în ce priveşte unificarea dreptului penal.

Pentru prima dată în istorie, crima organizată este percepută ca factor destabilizator, punând în pericol însăşi stabilitatea statelor, motiv pentru care fenomenul infracţional a intrat în atenţia organismelor internaţionale – O.N.U., Consiliul Europei etc., acestea încercând să organizeze şi să coreleze eforturile comunităţii internaţionale de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

Crima organizată vizează nu numai domenii oarecum tradiţionale, precum traficul de droguri, traficul de carne vie, terorismul, falsificarea de monedă, ci şi domenii mai noi, precum criminalitatea cibernetică, criminalitatea nucleară, penetrarea

7 C.I.P.C. a fost reorganizată în 1946, iar din 1956 a devenit Organizaţia Internaţională de Poliție Criminală (O.I.P.C), cu denumirea cunoscută de Interpol.

15

organismelor statale şi reciclarea banilor murdari prin sistemul bancar internaţional.

Conferinţa ministerială a O. N. U. din 21-23 noiembrie 1994 desfăşurată la Neapole, Italia, a adoptat Planul mondial de acţiune contra criminalităţii transnaţionale caracterizată prin: organizarea de grupuri cu scop infracţional, cu structuri ierarhice care permit controlul şi conducerea grupului; recurgerea la violenţă şi corupţie pentru obţinerea controlului unor pieţe sau teritorii; reciclarea profiturilor ilicite în orice activitate licita sau ilicita; potenţial de expansiune transfrontalieră şi cooperarea cu alte grupuri criminale.

Datorită acestui fapt asistăm la un fenomen de armonizare a legislaţiei penale cu tendinţe de amplificare, la acest început de mileniu, statele contemporane trecând de la o “sincronizare” a legislaţiilor penale prin adaptarea unor coduri “model” (ex. Codul penal Napoleon, Codul penal italian din 1931 – II Codice Rocco) la o armonizare pe calea consensului, prin tratate şi convenţii internaţionale multilaterale, deschise spre aderare şi ratificarea membrilor comunităţii statelor lumii.

Putem vorbi cu adevărat de un drept penal internaţional.

Formele de cooperare consacrate de Codul penal şi Codul de procedură penală sunt:

a) aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate de străini sau apatrizi cu domiciliul în afara teritoriului ţării noastre, în temeiul principiului universalităţii legii penale (art.6 Cod penal);

b) incriminarea în legea penală română a unor fapte periculoase ca urmare a aderării sau ratificării de către România a unor convenţii internaţionale.

În prezent există numeroase convenţii internaţionale pentru reprimarea infracţiunilor care lezează sau pun în pericol interesele comune ale statelor şi pe care România le-a ratificat ori la care a aderat, introducând în legea penală dispoziţii incriminatoare corespunzătoare. Pot fi menţionate cu titlu exemplificativ: Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, ratificată de România în 1969; Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării semenilor la care România a aderat în 1955; Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, la care România a aderat în 1990; Convenţia internaţională contra luării de ostatici, la care România a aderat în 1990; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, pe care România a ratificat-o în 2002: Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, ratificată de România în 1997 etc.

c) recunoaşterea, potrivit legii penale a efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate, în sensul scăderii din durata pedepsei aplicate de instanţele române a perioadei de reţinere, arestare preventivă ori a părţii din pedeapsă executate în străinătate ;

16

d) consacrarea recidivei internaţionale în art.37 alin.3 din Codul penal în vigoare. Potrivit acestor dispoziţii, la stabilirea stării de recidivă, se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută de instanţele române în condiţiile legii;

e) transmiterea, în temeiul reciprocităţii între state, de informaţii şi date privitoare la antecedentele unor infractori, copii sau extrase de pe hotărârile penale, cazierul judiciar sau orice alte date care interesează statele în lupta lor comună contra criminalităţii;

f) extrădarea, ca formă de bază a cooperării între state în reprimarea fenomenului infracţional.

Forme ale cooperării internaţionale în lupta contra criminalităţii

În termeni generali, cooperarea judiciară internaţională în materie penală cuprinde: asistenţa judiciară, extrădarea, transferarea persoanelor condamnate, transferul de proceduri, recunoaşterea hotărârilor.

Asistenţa judiciară stricto sensu include, inter alia, notificarea (comunicarea) de acte judiciare, comisiile rogatorii, precum şi mijloacele moderne de investigaţie: audierile prin videoconferinţă, echipele comune de anchetă, livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea transfrontalieră, etc.

Asistenţa judiciară în materie penală se solicită de autorităţile judiciare competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat.

Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate sub egida Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea, România a încheiat peste 20 de tratate bilaterale. 

Cea mai mare parte dintre acestea impun desemnarea uneia sau mai multor autorităţi centrale pentru transmiterea cererilor şi îndeplinirea altor atribuţii specifice. În România, ca de altfel în marea majoritate a statelor, Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală în următoarele materii: extrădare; transferarea persoanelor condamnate; transferul de proceduri ; recunoaşterea hotărârilor; asistenţă judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă judiciară în materie penală din faza de cercetare şi urmărire penală autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar există şi tratate (cum este cel cu SUA), care impun şi în această fază transmiterea cererilor prin Ministerul Justiţiei. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este autoritatea centrală pentru cererile referitoare la cazierul judiciar. 

Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a cererilor de asistenţă judiciară stricto sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu obligativitatea transmiterii unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol adiţional, din 17 martie 1978, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate cazurile (Al doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie

17

2001, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală). De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară română solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic aplicabil, cu dispoziţiile cele mai favorabile, iar în cazul convenţiilor multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi eventualele declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi limbile acceptate.

În cadrul spaţiului judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se desfăşoară în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce.

În relaţia cu statele membre UE, rolul Ministerului Justiţiei, ca autoritate centrală română în domeniul cooperării judiciare în materie penală se schimbă, principala atribuţie rămânând aceea de a asista şi sprijini contactul direct între autorităţile judiciare române şi cele din statele membre UE, spre deosebire de atribuţiile autorităţii centrale în relaţia cu statele nemembre UE, care includ, între altele, efectuarea controlului de regularitate internaţională (în calitate de „gardian al tratatelor” încheiate de România în această materie) şi transmiterea/primirea cererilor. Desigur, şi în relaţia cu statele membre UE pentru anumite forme de cooperare (transferarea persoanelor condamnate, supravegherea transfrontalieră, urmărirea transfrontalieră), autoritatea centrală – Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, îşi păstrează rolul actual. Totodată, o bază de date privind mandatele europene de arestare se creează la nivelul Ministerului Justiţiei, căruia autorităţile judiciare române, emitente sau de executare trebuie să îi comunice toate mandatele europene de arestare emise sau executate.

Cooperarea României la combaterea criminalităţii internaţionale

Cooperarea României la combaterea infracţiunilor ce aduc atingere intereselor comune ale statelor se realizează prin aderarea la convenţiile internaţionale pentru reprimarea infracţiunilor şi prin incriminarea şi sancţionarea în legea penală a acestor fapte periculoase.

Menţionăm cu titlu de exemplu:

- Convenţia internaţională asupra falsificărilor de monedă, semnată la Geneva la 20 aprilie 1929 şi ratificată în România în 1930. În aplicarea acestei convenţii prin dispoziţiile art. 284 Cod penal a fost incriminată falsificarea de monede, timbre sau valori străine.

- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional, adoptată la Geneva în 1937. Urmare aceste convenţii a fost adoptat în Codul penal, art. 171 –infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin.

- Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituirii altuia, încheiată în 1949 la iniţiativa O.N.U. Urmare a acestei convenţii a fost incriminat prin dispoziţiile art. 329 Cod penal, proxenetismul.

18

Poate fi menţionată şi Legea 678/2001 privind traficul de persoane.

- Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, ratificată de România în 1958, în codul penal; ca urmare a acestei convenţii au fost incriminate prin dispoziţiile art.360 Cod penal distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale, ca infracţiuni contra omenirii.

- Convenţia suplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituţiilor similare sclavajului, semnată la Geneva în 1956, în cadrul conferinţei O.N.U, privind lupta împotriva sclavajului.

În Codul penal român, este incriminată sclavia prin dispoziţiile art.190 Cod penal.

- Convenţia de la Geneva asupra mării libere din 1958, care impune statelor semnatare obligaţia de a lua măsuri legislative pentru incriminarea şi sancţionarea faptei de rupere sau deteriorare a unui cablu sau a unei conducte în marea liberă, de natură a întrerupe sau împiedica comunicaţiile cărora le sunt destinate.

În codul penal român aceste obligaţii sunt îndeplinite prin incriminarea din art. 217 alin. 3, ca variantă agravantă a infracţiunii de distrugere, când are ca obiect echipamente sau instalaţii de telecomunicaţii, infracţiune susceptibilă de variante mai grave în art. 219 alin. 2

- Convenţia asupra mării libere de la Geneva din 1958, care califică pirateria drept crimă internaţională. În codul penal român pirateria este incriminată prin art. 212.

- Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 a O.N.U care a înlocuit convenţiile anterioare privitoare la stupefiante, ratificată prin Decretul nr. 626 din 1973.

În prezent regimul stupefiantelor este reglementat prin Legea nr. 522 din 24 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, care a modificat şi completat Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului de droguri şi care abrogase art. 312 Cod penal.

- Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile încheiată la Montreal, la 23 septembrie 1971, semnată de Statul român la 10 iulie 1972 şi ratificată prin Decretul nr.66/1975, iar ca urmare a fost modificat Codul aerian, prin Decretul nr.60/1975, introducându-se în dispoziţiile acestuia incriminările prevăzute în Convenţia de la Montreal.

- Convenţia internaţională contra luării de ostatici, adoptată la New York la 17 decembrie 1979; România a aderat la această convenţie prin Decretul-lege nr. 111 din 30 martie 1990 al C.P.U.N (M. Of. nr. 48 din 2 aprilie 1990).

- Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, la care România a aderat prin Legea nr. 19/09.10.1990. Prin legea nr. 20 din 9 octombrie pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedură penală, a fost adăugat un alineat nou, final la art. 117 Cod penal, privitor la neexpulzarea străinului dacă acesta riscă să fie supus la tortură

19

în statul în care urmează să fie expulzat, iar prin dispoziţiile art.2671 Cod penal, a fost incriminată tortura.

Forme ale cooperării internaţionale în materie penală prevăzute de Legea nr. 302/20048

Cooperarea judiciară internaţională în materie penală se realizează prin următoarele modalităţi:

a) extrădarea;

b) predarea în baza unui mandat european de arestare;

c) transferul de proceduri în materie penală;

d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor;

e) transferarea persoanelor condamnate;

f) asistenţa judiciară în materie penală;

g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.

Toate aceste modalităţi se realizează prin reciprocitate, în convenţiile care le reglementează fiind prezentă, chiar de la primele articole, prevederea prin care părţile se angajează să îşi acorde reciproc sprijin în materia transferului de proceduri ori de persoane condamnate9 sau să îşi predea reciproc persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune10 ori să îşi transmită anumite documente, date etc. şi să efectueze anumite acte de urmărire penală.

Extrădarea

Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională.

Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl făcea faţă de alt suveran, care permitea monarhilor să-şi pedepsească inamicii personali refugiaţi pe teritoriul altui stat. Puţinele convenţii care reglementau extrădarea erau negociate şi încheiate aproape exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod discreţionar dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de natura relaţiilor cu statul solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o eventuală decizie pozitivă

8 Republicată în M.Of. nr. 377/31.05.2011, modificată și completată prin Lege nr. 300/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în M. Of. nr. 772/14.12.20139 De pildă, art. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate: “Părţile se angajează sa își acorde reciproc, în condițiile prevăzute prin prezenta convenție, cooperarea cea mai larg posibilă în materia transferării persoanelor condamnate.”10 Art. 1 din Convenția europeană de extrădare: “Părțile contractante se angajează să își predea reciproc potrivit regulilor şi sub condiții determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autorităţile judiciare ale părții solicitante”.

20

asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică măsură.

Pentru prima dată noţiunea de extrădare a fost folosită în mod oficial în Franţa la data de 19.02.1971, când adunarea constituantă a decretat întocmirea unui proiect de lege în legătură cu această instituţie.

Extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul solicitant.

Extrădarea se situează în cadrul dreptului internaţional public, mai exact al dreptului internaţional penal.

Termenul este de origine latină şi provine din adverbul circumstanţial de loc ex-în afară, în exterior, urmat de verbul traditio - de a preda, a livra.

Prin Legea nr. 80 din 09.05.1997 România a ratificat Convenţia europeană de extrădare încheiată la Paris la 13.12.1957, cât şi protocoalele sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15.10.1975 şi la 17.03.1978, însă a prevăzut la art.2, paragraful 1 o rezervă, în sensul că extrădarea va fi acordată numai pentru fapte a căror săvârşire atrage o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării pedepsei, numai dacă pedeapsa privativă de libertate este mai mare de un an sau mai severă.

Prin legea de ratificare, România a extins sfera persoanelor neextrădabile şi asupra celor care au dobândit dreptul de azil pe teritoriul statului român, dar în acelaşi timp a introdus şi un alineat nou potrivit căruia şi cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza unor convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate.

Legea specială care reglementează extrădarea este Legea 302/2004 care, în art. 20, menţionează că ,,cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:

a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare;

b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;

c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.(alin. 1)

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) şi c), atunci când extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, o condiţie suplimentară este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România.

21

(3) Cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza dispoziţiilor tratatelor bilaterale şi pe bază de reciprocitate.

(4) În scopul constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1)–(3), Ministerul Justiţiei poate solicita prezentarea unui act emis de autoritatea competentă a statului solicitant.”

Pot fi extrădate din România, în condiţiile prezentei legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei măsuri de siguranţă, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a instanţei penale în statul solicitant (art. 18).

Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni (art. 26).

Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea, de către legea statului solicitant, extrădarea nu va fi acordată decât dacă statul respectiv dă asigurări statului român că pedeapsa capitală nu va fi executată.

România nu va acorda extrădarea în situaţiile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a dreptului la apărare, sau de către un tribunal anume constituit în vederea judecării cazului respectiv.

Extrădarea nu va putea fi acordată pentru fapte în legătură cu care a intervenit prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei, cât şi pentru fapte pentru care în România a intervenit amnistia.

Condiţiile de fond şi de formă ale extrădării

Pentru ca o cerere de extrădare să poată fi admisă de statul solicitat, trebuie în mod obligatoriu îndeplinite o serie de condiţii pozitive sau negative, care de regulă sunt prevăzute în convenţiile sau tratatele încheiate între state.

În cazul în care unele state au adoptat legi de extrădare, dispoziţiile acestora vin să suplinească tot ceea ce nu s-a reglementat prin convenţiile de extrădare, iar în lipsa unor tratate şi a unor legi speciale în materie, condiţiile extrădării sunt cele definite în dreptul internaţional.

Extrădarea presupune ca elemente premisă, în lipsa cărora ea nu poate exista, următoarele:

infracţiune consumată sau rămasă în fază de tentativă pedepsibilă; un infractor care poate fi tras la răspundere penală; sancţiune penală definitivă aplicată infractorului. În sfera condiţiilor de fond ale extrădării intră elemente care privesc persoana făptuitorului, infracţiunea comisă, urmărirea penală, gravitatea pedepsei precum şi

22

condamnarea suferită. Dacă legile şi tratele de extrădare reprezintă cadrul juridic, în baza căruia aceasta este legitimată, condiţiile de fond reprezintă esenţa concretă a extrădării, iar lipsa acestora conduce în mod indubitabil la respingerea cererii.

Pentru a putea fi extrădată, o persoană trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, şi anume:

- persoana cu privire la care se solicită extrădarea să nu aibă calitatea de justiţiabil în statul solicitat. Astfel dacă persoana solicitată face obiectul unei urmăriri penale în statul solicitat, ori are calitatea de inculpat într-un proces aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti sau mai mult i s-a aplicat deja o pedeapsă privativă de libertate, extrădarea nu mai este posibilă decât după terminarea procesului penal şi după executarea pedepsei. Cu titlu de excepţie, pentru a se evita împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, există posibilitatea extrădării temporare a infractorului şi aceasta numai pentru îndeplinirea unor acte procesuale care nu suferă amânare. Imediat după îndeplinirea acestora, infractorul va reveni în statul solicitat;

- persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autorităţile judiciare ale statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea.

Referitor la această condiţie trebuie remarcat faptul că extrădarea va putea fi refuzată de statul solicitat dacă autorităţile judiciare ale acestora au dispus neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală a persoanei, pentru aceeaşi faptă cu cea reclamată de către statul solicitant. Mai mult decât atât, dacă persoana reclamată a fost judecată definitiv, extrădarea nu mai poate fi acordată potrivit principiului „non bis în idem” dacă aceasta a fost achitată, dacă pedeapsa a fost executată integral sau a fost graţiată sau amnistiată, sau dacă instanţa a stabilit vinovăţia infractorului fără a pronunţa vreo sancţiune.

- persoana reclamată să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau legi internaţionale întrucât în această situaţie extrădarea nu poate avea loc, aflându-ne în faţa unei excepţii de ordin procedural de la principiul aplicării legii penale în raport de locul săvârşirii faptei. Persoanele care beneficiază de o astfel de imunitate sunt de regulă ambasadorii, miniştrii plenipotenţiari acreditaţi în alte state, consilierii, secretarii şi ataşaţii ambasadelor, membrii corpului consular, cât şi membrii misiunilor diplomatice speciale, membrii armatelor străine aflate în trecere pe teritoriul unui stat;

- persoana străină a cărei extrădare se cere, să nu deţină calitatea de participant (martor, expert, parte) la un proces în statul solicitat;

Sunt exceptate de la extrădare şi acele persoane străine citate în vederea audierii lor ca martori, părţi vătămate, părţi civile, experţi atât timp cât îşi păstrează această calitate şi se află pe teritoriul statului solicitat în scopul pentru care au fost citaţi. După epuizarea audierilor de către autorităţile competente, aceste persoane sunt obligate să se întoarcă în statul solicitant, iar dacă refuză ele vor fi extrădate nemaiputând beneficia de imunitatea ce le-a fost acordată pe timpul procesului.

- extrădarea persoanelor reclamate să nu afecteze grav starea sănătăţii lor.

23

Această condiţie cerută pentru efectuarea extrădării are un profund caracter umanist şi se referă la starea sănătăţii persoanei reclamate, în unele situaţii aceasta putând fi refuzată dacă s-ar produce consecinţe grave cu privire la viaţa sau sănătatea persoanei, datorită vârstei sau afecţiunilor de care suferă. În aceste situaţii când extrădarea este refuzată pentru motive de sănătate, persoana reclamată poate să fie cercetată în cadrul unui dosar penal de autorităţile judiciare din statul solicitat, dar numai în limitele stabilite prin convenţii sau acorduri bilaterale.

În cadrul condiţiilor de fond ale extrădării fapta penală joacă rol principal care ocazionează extrădarea şi aceasta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii referitoare la locul săvârşirii, natura şi caracterul său, sau calificarea ca infracţiune în legislaţia ambelor state, după cum urmează:

- fapta să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat;

Referitor la această condiţie, dacă o infracţiune a fost săvârşită în apele extrateritoriale, iar infractorul se refugiază într-un port străin în care se face escala, statul al cărui pavilion îl poartă nava poate cere extrădarea statului unde s-a refugiat făptuitorul. La fel se procedează şi când fapta s-a comis în spaţiul aerian, în această ipoteză extrădarea fiind admisibilă când cererea a fost adresată statului unde s-a refugiat făptuitorul. În ambele situaţii, condiţia esenţială cerută pentru admiterea extrădării este aceea ca persoana în cauză să nu fie cetăţean al statului în care s-a refugiat.

- să fie prevăzută ca infracţiune în legile ambelor state (dubla incriminare);Dubla incriminare este prevăzută şi în dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 302/2004 şi potrivit acestui text de lege ,, (1) extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este suspectată sau acuzată ori a fost condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea română.

(2) Prin derogare de la dispoziţiile alin. (1), extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte.

(3) Diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie internaţională sau, în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede altfel.infracţiunile să prezinte un grad sporit de pericol social, gravitate exprimată în general în limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru fapta respectivă”.

Gradul de pericol social al infracţiunilor este tratat în dreptul intern al statelor, dar şi în tratatele internaţionale în moduri diferite. Pentru a se putea solicita extrădarea, infracţiunea săvârşită trebuie să atragă un minim de pedeapsă care, în general, se situează între 1 şi 2 ani. Există însă şi o excepţie de la acest principiu al condiţionării extrădării de limita minimă a pedepsei şi ea vizează exact opusul

24

primei situaţii, referindu-se la maximul pedepsei. Este cazul când fapta pentru care se solicită extrădarea este pedepsită cu moartea în legea statului solicitant, iar această pedeapsa nu este prevăzută în legea statului solicitat. În această situaţie extrădarea va fi refuzată, cu excepţia cazului când statul solicitant va da asigurări concrete că pedeapsa capitală nu va fi executată.

În Convenţia europeană de extrădare se face în mod expres menţiunea că extrădarea va avea loc doar pentru faptele pedepsite de legile ambelor state cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an sau cu o pedeapsă mai severă.

Odată cu ratificarea acestei convenţii, România a formulat o rezervă cu privire la gravitatea socială a faptei, arătând că extrădarea va fi cerută şi respectiv acordată, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni (art. 26).

- infracţiunile care motivează cererea de extrădare să nu fie de natură politică;Ideea neextrădării infractorilor politici a apărut în timpul revoluţiei franceze şi a fost consacrată chiar în Constituţie. Justificarea acestui principiu porneşte de la ideea caracterului local al infracţiunii politice, socotindu-se că aceasta aduce atingere numai statului împotriva căruia a fost săvârşită, ea neprezentând pericol social şi pentru statul unde s-a refugiat făptuitorul. Primul protocol adiţional al convenţiei de extrădare din anul 1957, încheiat la Strasbourg, a exclus din categoria infracţiunilor politice crimele împotriva umanităţii, crimele de genocid şi orice violări ale legilor războiului, fiind logică această măsură în raport de gravitatea socială deosebită a acestor fapte, cât şi consecinţele dezastruoase pentru întreaga comunitate internaţională. În acest context, în art.8 din legea nr. 302/2004 se enumeră expres faptele care nu pot fi considerate infracţiuni de natură politică: atentatul la viaţa unui şef de stat, actele de tortură sau tratamentele crude, crimele împotriva umanităţii, infracţiunile de terorism etc.

În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele trate internaţionale prevăd şi infracţiunile de presă, infracţiunile militare cât şi infracţiunile fiscale, explicaţia exceptării acestora fiind aceea că nu reprezintă un interes deosebit în sfera fenomenelor infracţionale. În astfel de situaţii, exceptarea acestor fapte trebuie să fie strict arătată în tratatele sau convenţiile încheiate între state

- Infracţiunea să nu facă parte din categoria altor fapte exceptate de la extrădare;În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele tratate internaţionale prevăd şi infracţiunile de presă, infracţiunile militare cât şi infracţiunile fiscale, explicaţia exceptării acestora fiind aceea că nu reprezintă un interes deosebit în sfera fenomenelor infracţionale. În astfel de situaţii, exceptarea acestor fapte trebuie să fie strict arătată în tratatele sau convenţiile încheiate între state.

- Infracţiunea să nu fi fost amnistiată în statul solicitat întrucât se înlătură răspunderea penală a infractorului, iar dacă a intervenit după condamnare, înlătură şi executarea pedepsei pronunţate.

25

Pentru atingerea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii penale şi pentru a se evita supunerea condamnatului extrădat unui tratament inuman, degradant sau torturii se cer îndeplinite o serie de condiţii privitoare la natura şi cuantumul pedepsei, acestea fiind stipulate în mod expres în acordurile şi convenţiile internaţionale, având ca obiect extrădarea.

Prima dintre aceste condiţii se referă la excluderea perspectivei de executare a pedepsei capitale în statul solicitant, iar ea a fost menţionată pentru prima dată în art.11 din Convenţia Europeană de extrădare din 1957, care prevedea, ca o condiţie esenţială a admiterii expulzării, obligaţia statului solicitant de a nu pune în executare pedeapsa capitală, în ipoteza în care legea internă prevedea acest gen de pedeapsă.

La noi în ţară, în art. 22 alin. 3 din Constituţie se stipulează în mod expres că pedeapsa cu moartea este interzisă.

În acelaşi sens, Legea nr. 302/2004 stabileşte că este interzisă extrădarea unei persoane, dacă fapta pentru care se cere este pedepsită cu moartea de legea statului solicitant. Totuşi, este posibilă extrădarea dacă statul solicitant garantează statului român că nu va executa pedeapsa cu moartea, ci o va comuta în pedeapsa pe viaţă.

O altă condiţie este aceea că pedeapsa la care a fost condamnată persoana solicitată să nu fie susceptibilă de executare prin aplicarea unor tratamente inumane, degradante sau care să producă suferinţe fizice şi psihice în statul solicitant.

De asemeni este absolut obligatoriu ca pedeapsa ce urmează a fi executată de persoana extrădabilă să fie privativă de libertate, în absenţa acestei modalităţi neputându-se justifica arestarea provizorie sau predarea forţată, adică restrângerea unor drepturi asupra cărora organele judiciare străine nu s-au pronunţat.

Acest principiu îşi găseşte materializarea în art. 26 din Legea nr. 302/2004, în care se arată în mod expres că extrădarea este cerută şi respectiv acordată în vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni.

Extrădarea nu va putea fi acordată nici dacă s-a depăşit termenul de prescripţie al executării pedepsei, acest principiu fiind înscris în Convenţia europeană de extrădare, în care se prevede cerinţa alternativă ca prescripţia să fie împlinită pentru ambele state, deci atât potrivit legislaţiei statului solicitant, cât şi a celui solicitat. Acest lucru are o importanţă deosebită pentru că dacă în statul solicitant termenul s-a împlinit, iar în statul solicitat nu s-a împlinit, nu mai există temeiul juridic al extrădării, deoarece s-au produs efectele prescripţiei.,

Principiul se regăseşte şi în art. 33 din Legea nr. 302/2004 în care se stipulează expres că extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită, fie potrivit legislaţiei române, fie a statului solicitant.

Extrădarea nu poate fi acceptată nici în ipoteza în care pedeapsa aplicată făptuitorului a fost graţiată sau suspendată în întregime, în statul solicitant. În

26

acest sens, în art. 35 din Legea nr. 302/2004 se arată în mod expres că actul de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădarea, chiar dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite.

Dacă neîndeplinirea condiţiilor de fond conduce în mod cert la respingerea cererii de extrădarea, absenţa unor condiţii de formă poate fi acoperită ulterior, fără ca mecanismul extrădării să se oprească.

Condiţiile de formă ale extrădării privesc existenţa şi regularitatea acesteia, actele care trebuie să însoţească cererea, concursul de cereri, modul de transmitere al documentelor, termenele în care trebuie îndeplinite, arestarea extrădatului, tranzitul şi predarea sa. Cu alte cuvinte, condiţiile de formă sunt acelea care impun formalităţile prealabile extrădării stabilind modul în care se întocmesc actele procesuale şi procedurale.

În mod logic, primele condiţii de formă privesc cererea prin care se solicită extrădarea, aceasta fiind un act prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa de a obţine extrădarea unei persoane şi pe baza căruia statul solicitat acordă extrădarea. Cererea de extrădarea trebuie să fie însoţită de o informare cuprinzând date despre infracţiunea pentru care se solicită, cât şi încadrarea juridică, la aceasta ataşându-se actele care justifică cererea de extrădare sau înscrisuri care certifică situaţia juridică a persoanei.

Dacă cererea priveşte o persoană urmărită, înscrisul care certifică situaţia juridică a acesteia este copia certificată a mandatului de arestare, iar dacă cererea priveşte o persoană condamnată, înscrisul necesar este copia certificată a sentinţei de condamnare rămasă definitivă. De asemenea, actele care însoţesc cererea de extrădare trebuie să arate despre ce infracţiune este vorba, încadrarea juridică a faptei, cât şi date necesare identificării persoanei.

După cum este de ştiut, lipsa plângerii prealabile în cazul anumitor infracţiuni este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar potrivit acestui principiu, în Legea nr. 302/2004, art. 30, s-a stipulat în mod expres că extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării. Având în vedere că extrădarea presupune predarea fizică a unei persoane către statul solicitant, este evident că în situaţia decesului autorului infracţiunii, cererea de extrădarea rămâne fără obiect.

În sfârşit, un alt impediment la admiterea cererii de extrădare este şi acela legat de amnistia faptei pentru care s-a solicitat extrădarea, şi în această situaţie cererea urmând a fi respinsă deoarece efectul amnistiei înlătură definitivi răspunderea penală.

Mandatul european de arestare

Prin Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI/2002 din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliul European de la

27

Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 ca, între Statele Membre ale Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare în cazul persoanelor care se sustrag de la executarea unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecăţii.

Astfel, începând cu data 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii Europene nu se mai aplică dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale, multilaterale şi bilaterale privind extrădare, acestea fiind înlocuite cu dispoziţiile deciziei-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.

La luarea deciziei instituirii unui mandat european de arestare, care să înlocuiască procedura formală de extrădare prevăzută în documentele internaţionale referitoare la extrădare11, s-a avut în vedere, în primul rând, obiectivul propus, ca Uniunea să devină un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei12, care nu poate fi atins în mod optim în sistemul actual de convenţii de extrădare, care implică o procedură formală şi greoaie.

Potrivit Deciziei-cadru13, mandatul european de arestare constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie„ a cooperării judiciare.

Potrivit art. 1 pct. (1) din Decizia-cadru, mandatul european de arestare este o hotărâre judiciară emisă de un Stat Membru în vederea arestării şi predării de către un alt stat membru a persoanei solicitate, pentru efectuarea urmăririi penale sau executării unei sentinţe privative libertate sau a unei dispoziţii de detenţie.

Potrivit legii interne, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate (art. 84).

Sub un prim aspect, observăm că legislaţia internă este mai completă deoarece prevede că mandatul european de arestare poate fi emis şi în vederea judecăţii14.

Forma şi elementele pe care trebuie să le conţină mandatatul european de arestare sunt stabilite de dispoziţiile art. 8 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene şi dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 – privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

11 Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, încheiată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, Convenţia pentru simplificarea procedurii de extrădare între Statele Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, Convenţia privind extrădarea între Statele Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996 etc. 12 Pct. 5 din Preambulul Deciziei - cadru13 Pct. 6 din Preambul14 Art. 77 din Legea nr. 302/2004

28

Potrivit acestor prevederi legale, mandatul european de arestare trebuie să conţină următoarele informaţii:

- identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;- denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax şi adresa de e-mail ale autorităţii

judiciare emitente (aceste elemente sunt necesare pentru a se putea verifica dacă mandatul a fost emis de către o autoritate judiciară competentă şi pentru a se înlesni comunicarea dintre cele două părţi);

- indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive (data rămânerii definitive a hotărârii este necesară pentru a se verifica dacă nu s-a prescris executarea pedepsei), a unui mandat de executare a pedepsei, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii;

- natura şi încadrarea juridică a infracţiunii;- o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv

momentul, locul şi gradul de implicarea al persoanei solicitate. Aceste elemente sunt necesare pentru a se putea stabili calificarea juridică a faptei potrivit legislaţiei statului solicitat, pentru a se verifica competenţa, pentru a se verifica termenele de prescripţie sau o eventuală aplicare a unor acte de clemenţă;

- pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent în situaţia în care predarea este solicitată în vederea efectuării urmăririi penale;

- dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.Pentru soluţionarea cu operativitate a cauzei, apreciem că odată cu transmiterea mandatului european de arestare, autoritatea judiciară a statului solicitant trebuie să comunice informaţii de natură să confere persoanei solicitate următoarele garanţii:

- în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse aplicate în lipsă sau dacă persoana solicitată nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată ca fiind suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului european de arestare european că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa;

- în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă;

- în cazul în care persoana solicitată este cetăţean român şi predarea este solicitată în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii şi se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, garanţii cu privire la dreptul persoanei solicitate de a fi transferată în România în vederea executării pedepsei;

29

- garanţii în privinţa existenţei reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni pentru acelaşi gen de infracţiuni. În cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean român.

În ceea ce priveşte forma, mandatul european de arestare trebuie întocmit conform modelului din anexa la Decizia cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene.

Mandatul european de arestare transmis autorităţii competente a unui alt stat membru trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare sau în una sau mai multe limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, conform declaraţiei pe care statul de executare a depus-o la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.

Conform declaraţiei pe care România a depus-o la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene şi art. 86 alin. 4 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză sau franceză.

2.2

2.

Lucrare de verificare

30

Sarcina de lucru 1Arată modul în care se aplică legea penală în spaţiu în cazul infracțiunilor continue, continuate și de obicei.

Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5 rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele aspecte:

- Delimitarea principiului realităţii de principiul universalităţii;

- Raportul dintre retroactivitate şi ultraactivitatea legii penale;

- Consecinţele aplicării legii penale mai favorabile asupra faptelor definitiv judecate.

N.B.: Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta sau prin platforma e-learning.

31