SCURTĂ ISTORIE A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

POVESTITĂ CELOR TINERI

CURS

ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

DOMNII ŢĂRII ROMÂNEŞTI (1310-1654)

BASARAB I ÎNTEMEIETORUL (1310-52)NICOLAE ALEXANDRU BASARAB (1352-64)VLAICU VODĂ (VLADISLAV I) (1364-77)RADU I (1377-83)DAN I (1383-86)MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418)MIHAIL I (1418-20)RADU II (1420-22)DAN II (1422-31)ALEXANDRU ALDEA (1431-36)VLAD DRACUL (1436-42; 43-47)BASARAB, fiul lui Dan II (1442-43)VLADISLAV II (1447-48; 1448-56)VLAD ŢEPEŞ(1448;1456-62; 1476) RADU CEL FRUMOS ((1462-74)LAIOTĂ BASARAB (1474-76)BASARAB CEL TÂNĂR (ŢEPELUŞ) (1476-82)VLAD CĂLUGĂRUL (1482-95)RADU CEL MARE (1495-1508)MIHNEA CEL RĂU (1508-1509)MIRCEA II (1509-10)VLAD CEL TÂNĂR (1510-12)NEAGOE BASARAB (1512-21)RADU DE LA AFUMAŢI (1521-23; 1524; 1524-25; 1525 ucis)VLADISLAV III (1523-25)RADU BĂDICA (1523-24)MOISE AVODĂ (1529-30)

VLAD ÎNECATUL (1530-32)VLAD VINTILĂ (1532-35)RADU PAISIE (1535-45)MIRCEA CIOBANUL (1545-54; 58-59)PĂTRAŞCU CEL BUN (1554-57)PETRU CEL TÂNĂR (1559-68)ALEXANDRU II MIRCEA (1568-77)MIHNEA TURCITUL (1577-83; 85-91)PETRU CERCEL (1583-85)ŞTEFAN SURDUL (1591-92)ALEXANDRU CEL RĂU (1592-93)MIHAI VITEAZUL (1593 sept.-aug.1601)RADU MIHNEA (1601-1602;1611-23)RADU ŞERBAN (1602-11)ALEXANDRU COCONUL (1623-27)ALEXANDRU ILIAŞ (1627-29)LEON VODĂ (1629-32)MATEI BASARAB (1632-54)

MITROPOLIŢII UNGROVLAHIEIIACHINT (1352-72)HARITON (1372-81)ANTIM (1381-1401)TEODOR (1403-12)EFTIMIE I (1412- )IOSIF (1464-77)MACARIE I (1477-87))ILARION I (1487-1502)NIFON (1503-5)MAXIM (1505-8)MACARIE II (1512.21)TEODOR (1521-23)ILARION II dela Râmnic (1523-26)MITROFAM (1526-34)VARLAAM (1534-44)ANANIA de la Buzău(1544-58)EFREM (1558-66)DANIIL (1566-68)EFTIMIE II de la Râmnic (1568-76)SERAFIM (1576-85)MIHAIL I de la Râmnic (1585-89)NICHIFOR (1589-92)MIHAIL II (1592-94)EFTIMIE III (1594-1602)LUCA de la Buzău (1602-29)GRIGORIE (1629-36)

MITROPOLIŢII SEVERINULUIANTIM (1370-81)

ATANASIE (1381-1403)

DOMNII MOLDOVEI

DRAGOŞ VODĂ (1352-1355)SAS (1355-1359)BALC (1359)BOGDAN I Întemeietorul (1359-1365)LATCU (1365-1375)PETRU MUŞAT (1375-1391)ROMAN MUŞAT (1391-1394)ŞTEFAN MUŞAT (1394-1399)IUGA (1399-1401)ALEXANDRU CEL BUN (1401-1432)ILIAŞ şi ŞTEFAN II (1432-1447)ROMAN II (1447-1448)PETRU II (1448-1449)ALEXĂNDREL (1449)BOGDAN II (1449-1451)PETRU ARON (1451-1452)ALEXĂNDREL (1452-1454)PETRU ARON (1454-1457)ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504)BOGDAN III cel ORB (1504-1517)ŞTEFĂNIŢĂ (1517-1527)PETRU RAREŞ (1527-1538)ŞTEFAN LACUSTA (1538-1540)ALEXANDRU CORNEA (1540-1541)PETRU RAREŞ (15411546)ILIAŞ TURCITUL (1546-1551)ŞTEFAN RAREŞ (1551-1552)ALEXANDRU LĂPUŞNEANU (1552-1561)DESPOT VODĂ (1561-1563)ŞTEFAN TOMŞA I (1563-1564)ALEXANDRU LĂPUŞNEANU (1564-1568)BOGDAN LĂPUŞNEANU (1568-1572)ION VODĂ cel VITEAZ (1572-1574)PETRU ŞCHIOPUL (1574-1579)IANCU SASUL (1579-1582)PETRU ŞCHIOPUL (1582-1591)ARON TIRANUL (1591-1595)ŞTEFAN RĂZVAN (1595)IEREMIA MOVILĂ (1595-1600)MIHAI VITEAZUL mai-sept.1600IEREMIA MOVILĂ (1600-1606)SIMION MOVILA (1606-1607)CONSTANTIN MOVILĂ (1607-1611)ŞTEFAN TOMŞA II (1611-1615)ALEXANDRU MOVILĂ (1615-1616)RADU MIHNEA (1616-1619)

GAŞPAR GRATIANI (1619-1620)ALEXANDRU ILIAŞ (1620-1621)ŞTEFAN TOMŞA II (1621-1623)RADU MIHNEA (1623-1626)MIRON BARNOVSCHI (1626-1629)ALEXANDRU COCONUL (1629-1630)MOISE MOVILĂ (1630-1631)ALEXANDRU ILIAŞ (1631-1633)MIRON BARNOVSCHI (1633)MOISE MOVILĂ (1633-1634)VASILE LUPU (1634-1653)GHEORGHE ŞTEFAN (1653-1658)GHEORGHE GHICA(1658-1659)CONSTANTIN ŞERBAN (2-21 nov.1659)ŞTEFĂNIŢĂ LUPU (1659-1661)EUSTRATIE DABIJA (1661-1665)GHEORGHE DUCA (1665-1666)ALEXANDRU ILIAŞ (1666-1668)GHEORGHE DUCA (1668-1672)ŞTEFAN PETRICEICU (1672-1673)DUMITRAŞCU CANTACUZ. (nov.1673)ŞTEFAN PETRICEICU (1673-1674)DUMITRAŞCU CANTACUZ. (1674-1675)ANTONIE RUSET (1675-1678)GHEORGHE DUCA (1678-1683)ŞTEFAN PETRICEICU (1683-1684)DUM.CANTACUZINO (1684-1685)CONSTANTIN CANTEMIR (1685-1693)DIMITRIE CANTEMIR (1693)CONSTANTIN DUCA (1693-1695)ANTIOH CANTEMIR (1695-1700)CONSTANTIN DUCA (1700-1703)

PRECUVÂNTARE

Prin volumul de faţă, intitulat astfel prin preluarea unui inspirat titlu al unei alte cărţi

scrisă spre a fi citită pe nerăsuflate, carte a eminentului om de cultură, Neagu Djuvara ,

încercăm o abordare a istoriei noastre bisericeşti din unghiuri oarecum mai puţin cunoscute.

Toată lumea este unanim de acord că istoria se face pe baza documentelor, dar tot

astfel trebuie să recunoaştem că istoria se reconstituie şi pe baza surselor orale, de ce să nu

spunem, pe baza unor tradiţii consemnate ele însele în timp şi, devenite astfel document. Până

mai ieri, aşa am fi fost tentaţi să considerăm, dacă, mai nou, nu ar fi apărut o serie de volume

privind istoria imaginarului, istoria mentalităţilor, istoria prin loviturile de stat, istoria

românilor prin cultura lor şi aşa mai departe. Perspectivele istorice ne pun la îndemână o

teribilă şi variată gamă de subiecte.

De ce să nu încercăm o istorie a românilor prin Biserica lor? Am da un răspuns acelora

care, până mai alaltăieri, – azi convertiţi subit la bine – încercau să producă o separaţie netă

între istoria Naţiei şi istoria Bisericii ei, ca şi cum Biserica n-ar fi fost implicată în

evenimentul istoric al Naţiei pe care o păstorea. S-a încercat pentru multă vreme, din fericire

fără sorţi de izbândă, eliminarea Bisericii din toate domeniile, dar mai ales din propria sa

Istorie. Istoria Românilor se scria fără nici o referire la istoria Bisericii lor. Este limpede azi

pentru oricine că, a vorbi despre istoria Naţiei noastre, fără referire la istoria evoluţiei

creştinismului ei întru Ortodoxie, devine un demers nefericit şi lamentabil. Nici un istoric

„întreg la minte” nu poate ignora azi puterea lui Dumnezeu în istorie, începând cu propria Sa

pogorâre la noi, fără însă a încerca să o determine, deşi suntem din ce în ce mai conştienţi că

întreaga cultură a lumii este una bazată pe tipare (nu clişee!) creştine. Dumnezeu nu încearcă

să determine istoria, dar se vrea facând parte din ea. Iar la a noastră Istorie, a Românilor,

Dumnezeu a luat parte. În general, la istorie...

Aşadar, vom încerca o Istorie a Românilor împreună cu Dumnezeul lor sau explicabilă

prin El.

INTRODUCERE

Se înţelege prin cele de mai sus că istoria pe care ne pregătim s-o înfăţişăm o vom

face-o şi din perspectivă teologică, oprindu-ne asupra temelor mari pe care propria nostră

existenţă istorică ni le pune la îndemână. Nu vom obosi cititorul cu definiţii ale Istoriei , dar

vom atrage atenţia tinerilor ce vor începe să citească asupra distincţiei ce trebuie făcută între

istoria ca fapt (sensul obiectiv) şi istoria ca înfăţişare a acestor fapte (sensul subiectiv) şi

asupra faptului că nu întotdeauna între cele două există concordanţă. Adică, studiul istoric –

istoria de faţă - este întotdeauna perfectibil, funcţie de informaţia care apare spre a se

reconstitui faptul istoric în sine, la a cărui analiză trebuie să se ţină cont de documente, scrise

sau nescrise, de naraţiunea martorilor, de mentalităţile din epocă (de pildă, Evul Mediu

românesc, considerăm a fi fost tributar eshatologicului). În ultimul ei sens, istoria devine o

disciplină de studiu, din care vom încerca să desprindem câte ceva.

Şi mai trebuie spus ceva. Istoria noastră proprie nu se poate vedea izolat de istoria

popoarelor ce ne-au fost şi ne sunt vecine, ba chiar şi de istoria celorlalte popoare europeene,

fie ele mai îndepărtate, ce ne-au influenţat în cultura noastră, în artă, în modul de a vedea

lucrurile, în genere. Este evident azi, pentru oricine se ocupă de mentalitatea poporului nostru,

de cultura sa, că românii sunt un popor aparte prin istoria lui. Remarca o făcea, cu ceva

decenii în urmă, marele istoric, Gheorghe Brătianu , pentru care formarea poporului român –

latin şi ortodox – constituia un miracol şi o enigmă, în formula aceasta .

Deschidem astfel un capitol în care vom încerca să schiţăm modul în care a evoluat

istoriografia românească de-a lungul secolelor, etapele pe care a trebuit să le traverseze

aceasta, de la primele tentative de istorie savantă, ştiinţifică, adică de pe la Dimitrie Cantemir

încoace.

Cu toate acestea, preocuparea pentru istorie nu a lipsit din cadrul general al

preocupărilor, cu mult înainte ca ea să înceapă să se producă în mod organizat sau ştiinţific.

Cronicile bizantine de dinaintea sau de după Căderea Bizanţului aveau să inspire pentru multă

vreme caracterul scrierilor istorice de la noi. Astfel, aveau să apără primele cronici în

Moldova, aşa zisele Letopiseţe, care nu sunt altceva decât atari descrieri istorice ce aveau să

facă începutul istoriografiei româneşti.

BISERICA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VII-XIII.

BIZANŢUL, VLAHII ŞI ŢARATELE BULGARE

Pr. Conf. Ioan MOLDOVEANU

Retragerea aureliană de pe teritoriul Daciei, din 275, a deschis calea incursiunilor

populaţiilor barbare. Şirul acestora a fost deschis de goţi, populaţie de neam germanic, înfrânţi

la 376 de hunii stabiliţi ulterior în Câmpia Panonică. Goţii au migrat către apus, înspre Italia

(ostrogoţii), Galia şi Spania (vizigoţii). Hunii au distrus în 447 cetăţile bizantine de malul

Dunării, printre care şi puternicul centru creştin de la Sucidava. În legătură cu numele acestei

cetăţi stă o descoperire făcută pe la 1946-47 a unei basilici care conserva urme creştine în

chiar apropăierea altarului acesteia. Este vorba de o amforă pe care s-au putut citi două

inscripţii, evident creştine: „Maria a născut pe Hristos”, iar cealaltă conţinea numele preotului

„Lukonokos fiul lui Lykatios”, un al doilea preot cunoscut cu numele la nordul Dunării, după

acela al lui Montanus.

Hunilor le-au urmat gepizii germanici, care au zăbovit vreo două sute de ani în Banat

şi vestul Transilvaniei, înfrânţi şi ei la 567 de avari, unul dintre cel mai războinice neamuri, şi

longobarzi. Avarii au fost însoţiţi îndeobşte de slavi, un neam foarte numeros. În contextul

uneia dintre incursiunile întreprinse de bizantini împotriva avarilor şi slavilor, doi cronicari

bizantini Teophnes şi Theophilact Symocates menţionează un episod care pune în lumină

câteva aspecte privind limba vorbită de o parte din soldaţii armatei bizantino-romane, la 587.

Ni se relatează că traversând Munţii Haemus, bagajul unuia dintre militari a căzut de pe

măgăruşul care-l transporta. Probabil un soldat din urmă i-a strigat confratelui său: „torna,

torna, fratre!”. Este uşor de înţeles ce va fi însemnând îndemnul. Cu alte cuvinte, avem de-a

face cu soldaţi din zona Balcanilor pe care-i vedem vorbind o limbă latină spre românească.

Este, dacă se poate spune aşa, o primă mărturie privind folosirea limbii protoromâne în

secolul VI.

Avarii se vor prăbuşi între 797-805 sub loviturile francilor lui Carol cel mare şi ale

hanului bulgar Krum. Aşa vor rămâne slavii singurii actori pe scena istoriei europeene,

generatori ai uneia dintre teribilele culturi şi civilizaţii.

Invaziei slave, Imperiul bizantin nu i-a putut face faţă, aşa încât la 602 asistăm la unul

dintre evenimentele cu mare însemnătate în istoria europeeană, şi anume la trecerea masivă şi

la stabilirea slavilor cărora li se adăugaseră „volgarii” (neam locuitor al malurilor Volgăi), în

sudul Dunării. Trebuie că numărul celor care au trecut Dunărea trebuie să fi fost destul de

însemnat (cronicile menţionează un număr de 100.000 persoane), de vreme ce slavii au reuşit

îndeajuns de repede să disloce populaţia daco-romană din sudul Dunării, dar şi al Munţilor

Haemus, până la Tesalonic şi chiar mai jos. Astfel, populaţia romanică dislocată avea să

rămână împărţită, iniţial, în două mari grupe, dacoromâni şi macedoromâni sau aromâni, din

care, la rândul lor, s-au mai desprins istroromânii spre apus şi respectiv meglenoromânii. O

altă parte, credem că destul de însemnată, a fost slavizată, generând masa slavă populatoare a

Balcanilor. Această convieţuire a influenţat esenţial întreaga zonă, dar şi limba română, aşa

încât azi 1/6 din lexicul românesc este unul de origine slavă. Trebuie însă reţinut faptul că din

cuvintele de origine slavă ale limbii române nu se poate forma nici măcar o propoziţie, fără a

folosi şi cuvinte de tip latin, ceea ce denotă faptul că morfologia limbii noastre este una

latinească.

Aşadar secolul al VII-lea şi cel următor constituie perioada de formare a unor entităţi

distincte în Balcani, şi ne referim aici la cea românească, în special. Numele iniţial al

românilor a fost acela de vlahi, , cuvânt de origine slavă, preluat de aceştia de la germanicii

care denumeau popoarele de tip roman prin termenul valha .

La 864, slavii sud-dunăreni, adică bulgarii, aveau să se încreştineze direct de la

Bizanţ, însuşi conducătorul bulgar Boris botezându-se cu numele aceluia prin care au venit

misionarii, împăratul Mihail al III-lea. Tot în secolul al IX-lea, bulgarii vor căpăta şi un

alfabet prin cei doi fraţi slavo-greci din Tesalonic, (Constantin) Chiril (+869) şi Metodiu

(+885). Este vorba de alfabetul chirilic, slova în care se va scrie de aici înainte o întreagă

literatură ce va influenţa într-atâta însăşi cultura românească medievală. Datorită acestui

demers al celor doi, consideraţi azi sfinţi de ambele Biserici, greacă şi bulgară, ambele

revendicându-şi-i ca proprie moştenire, Bulgaria va deveni un focar al scrierii şi culturii

paleoslave . De aici cultura şi scrierea slavă s-au răspândit în tot arealul locuit de slavi, dar a

ajuns şi la noi.

Crearea statului bulgar a introdus teritoriul Dobrogei, teoretic aparţinând Bizanţului,

într-o stare de incertitudine. Faptul că Bizanţul n-a mai putut supraveghea graniţa dunăreană a

dus la înglobarea ei de către bulgari, între 681-971, deşi nu se poate vorbi de o ocupaţie

efectivă, întrucât ea n-a fost nici totală, nici continuuă. Odată cu începuturile invaziilor

barbare la sudul Dunării, spre Coanstantinopol, Dobrogea v-a fi lipsită de ordinea

administrativă de odinioară şi, pe linie de concluzie, şi de organizarea ierarhică înfloritoare de

care beneficiase până pe la 520. Sigur este că stabilirea bulgarilor la sudul Dunării în secolul

al VII-lea a introdus treptat Dobrogea în sfera de influenţă a slavilor, aşa încât vedem că pe la

943 inscripţiile se redactau în limba ocupanţilor. Aşa este inscripţia de la Mircea Vodă,

localitate din jud. Constanţa, în care se pomenea numele unui jupan Dimitrie, probabil un

conducător local .

De abia, în a doua jumătate a secolului X şi-a reîndreptat Bizanţul atenţia către

litoralul apusean al Mării Negre, atât de important, cel puţin din punct de vedere economic.

Aşadar, vom vedea pe împăratul Nichifor Fokas (963-969) chemând în ajutor pe cneazul

Kievului, Sviatoslav. Acesta a ocupat Dobrogea, iniţial, pentru bizantini, dar se vede că

bogăţia gurilor Dunării l-a făcut să reţină pentru sine teritoriul nou ocupat, ba să întreprindă

incursiuni în tot cuprinsul Balcanilor. Faptul a determinat, la 971, acţiunea în forţă a armatelor

imperiale, conduse acum de ambiţiosul împărat Ioan Tsimiskes (969-976). Campania s-a

soldat cu alungarea lui Sviatoslav, recuperarea Dobrogei şi tarnsformarea ei în ducat bizantin,

sub numele de „thema Paradunavion” sau „Paristrion” , themă condusă de un strateg cu sediul

la Durostorum (Dorostolon, Dristra, Silistra).

Durostorumul dobândise o importanţă însemnată mai ales după ce, în timpul ţarului

Petru (927-969), urmaş al marelui Simeon, Bizanţul, prin împăratul Roman Lekapen (919-

944) şi patriarhul său, recunoscuse autocefalia bisericii noului stat bulgar, acordând

întâistătătorului său drepturile pe care le avusese mai înainte Arhiepiscopia Justiniana Prima .

Sediul noii Patriarhii a fost, iniţial, se pare, chiar la Durostorum (Dristra sau Silistra) ,

mutându-se la Ohrida, după 984, din pricina faptului că la Durostorum era acum sediul

strategului biazntin. La Durostorum va rămâne doar o mitropolie supusă Bizanţului şi care

probabil avea în grija ei mai vechile cetăţi romano-bizantine de sub Dunăre, dar şi pe acelea

de la nordul ei, altădată sedii episcopale.

În 1018, Vasile II Bulgaroctonul (976-1025) cucerea restul ţaratului, adică partea sa

apuseană ce includea şi Macedonia de azi. Este data la care încetează prima existenţă a

ţaratului bulgar. Este desfiinţată şi Patriarhia de Ohrida, dar nu suprimată, aceasta având să

funcţioneze ca arhiepiscopie supusă direct Constantinopolului şi având în jurisdicţie – se

crede -, precum odinioară Arhiepiscopia Justinianei Prima, şi teritoriile vlahilor de la nordul

Dunării.

De la sfârşitul secolului XI începem să deţinem informaţii mult mai clare despre

Dobrogea, populaţia ei şi conducătorii locali de acolo, dar şi despre ultimele triburi

migratoare, pecenegii, uzii şi cumanii, cu toţii întreprinzând incursiuni în Imperiu. Cea care ne

lasă informaţia nu este alta, decât fiica împăratului Alexios Comnen, Ana Comnena, care ne

spunea în „Alexiada” că, pe la 1086, cumanii duseseră tratative cu şefii unui „neam scitic”,

Tatos, Sestlav şi Satzas (Sacea), primul stâpânind Dristra (Durostorumul), iar ceilalţi „Vicina

şi celelalte oraşe”. Cu alte cuvinte, de la această dată începem să deţinem informaţii concrete

despre existenţa unor formaţiuni politice în Dobrogea, următoarea ştire cu privire la aceasta

apărând prin secolul XIV.

Între timp, avea să se refacă Statul bulgar, către sfârşitul secolului XII, mai precis pe la

1185-1186, dată la care doi fraţi vlahi (sau, mai bine spus, unul vlah şi celălalt cuman) din

regiunea Târnovei, Petru şi Asan, reuşesc să iniţieze o mişcare de revoltă antibizantină, care

avea cauze de ordin material. Originea lor românească este confirmată de izvoare

contemporane: cronica lui Niceta Choniates Akominatos, cronica germană a lui Ansbertus,

cronici franceze sau documente papale. Regimul fiscal impus de Bizanţ devenise insuportabil,

aşa încât, vlahii şi bulgarii din sudul Dunării, ajutaţi şi de cei de la nord, reuşesc să înlăture

dominaţia bizantină şi să impună existenţa unui stat nou, cel al „asăneştilor”, cu capitala la

Târnovo. Urmaşul lor, Ioniţă Caloian (1197-1207), a reuşit să extindă hotarele noului stat şi să

obţină, în primă instanţă, la 1204, încoronarea de la papa Inocenţiu III şi recunoaşterea ca „rex

Bulgarorum et Blachorum”. În acest punct, nu se poate trece cu vederea faptul că papa avea

ştire despre romanitatea noilor conducători, ceea ce l-a făcut să încerce să-i atragă în sfera sa

de influenţă.

Cu timpul, caracterul vlah al noului imperiu s-a diluat, pentru ca puţin după începutul

secolului XIII, odată cu moartea lui Ioniţă Caloian, statul să devină eminamente bulgar.

Întemeirea statului Asăneştilor a creat o situaţie privilegiată din punct de vedere

ecleziastic pentru capitala Târnovo. Tocmai de aceea, fraţii Patru şi Asan au ridicat, în

apropierea locului care avea să devină capitală, o biserică. Odată recunoscut Ioniţă Caloian de

către papă, arhiepiscopul Vasile, primul păstor al bisericii ctitorite de cei doi fraţi, va deveni

primat al Bisericii bulgare, egal în rang cu patrirahul constantinopolitan. Condiţia acordării

bunăvoinţei papale era reconoaşterea suveranităţii papei. Situaţia nu a fost favorabilă însă

papei, căci Cruciada a IV-a de la 1204 a produs balansul politic către Constantinopol, mai ales

în urma faptului că Ioniţă luase în captivitate pe noul împărat instalat la Constantinopol,

Balduin de Flandra, care de altfel a şi murit în beciurile Târnovei. Tot atunci s-a produs

reorientarea noului stat şi a arhiepiscopiei lui către Bizanţul exilat acum. Tocmai de aceea,

recunoaşterea Patriarhatului bulgar de Târnovo se va face din exil de către ecumenicul

Gherman II, de la Lampsakos, în 1235.

Târnovo avea să devină unul dintre centrele de cultură cele mai însemnate din Balcani,

acolo luând fiinţă şcoli teologice pentru tinerii din Balcani, refectorii de caligrafiere şi copiere

manuscriptă. Unul din fondatorii de marcă ai acestui centru a fost sfântul Teodosie cel Mare,

mentor al patriarhului Eftimie la Târnovei cu care se va sfârşi această epocă. Eftimie era

ierarhul în jurul căruia se întemeiase un teribil curent cultural ce avea să anime toţi Balcanii

de până la căderea Bulgariei sub turci. Şi tot el era acela care întreţinuse corespondenţă cu o

altă mare figură ecleziastică de la noi, Nicodim de la Tismana, el însuşi un vlaho-slav.

Sub ţarul Ivan Alexandru (1331-1371), situaţia ţaratului revine la starea pe care o

avusese înainte de desfiinţarea sa din 1018 şi, extinzându-se, a fost împărţit în două: o parte

cu capitala la Târnovo, iar cealaltă cu capitala la Vidin. Ambele cad sub turci la 1393, primul

şi, la 1396, respectiv al doilea. Acesta a fost momentul în care ne-au parvenit nouă românilor

moaştele sfintei Filofteea, păstrate azi la Curtea de Argeş, pe când Argeşul era capitală a

Munteniei.

În tot acest timp, Dobrogea trebuie să fi fost condusă de şefi locali, până când va

ajunge în stăpânirea lui Basarab I Întemeietorul. Izvoarele mai menţioneză şi existenţa unui

mic stat desprins din cel bulgar, mărginit teritorial de Varna şi Caliacra, aşa zisa ţară a

Cavarnei, al cărui conducător, Balica, intervenea la 1346 în luptele interne din Bizanţ,

trimiţând un corp de oaste de 1000 de luptători, sub conducerea lui Dobrotici şi a fratelui

acestuia Teodor, să sprijine pe împărăteasa Ana de Savoya, mama lui Ioan V Paleologul,

împotriva lui Ioan VI Cantacuzino. Pe la 1348, pe acest Dobrotici îl întâlnim ca despot în ţara

Cavarnei, ca vasal Bizanţului. Dobrotici este menţionat de cronicile bizantine ca sprijinitor al

Imperiului în lupta cu bulgarii, dar apare şi în conflict cu împăratul Ioan V Paleologul, pe care

l-a şi arestat la Varna, pe când acesta se întorcea, pe la 1365-1366, din periplul său occidental

ce avusese ca scop închinarea Imperiului Romei papale. Singura „reuşită” a acestui împărat

fusese propria-i închinare şi îmbrăţişare a catolicismului. Din arestul de la Varna l-a putut

scăpa doar Amedeo de Savoya, văr al mamei sale, şi aceasta numai cu preţul autonomiei

politice a lui Dobrotici. Imediat după acest eveniment, Dobrotici va intra în stăpânirea

întregului teritoriu cuprins între Dunăre şi Marea Neagră, dar şi a oraşelor de pe malul drept al

Dunării. Acestui Dobrotici trebuie să-i fi urmat fiul său, Ivanco, omorât de turci în luptele ce

aveau să marcheze de acum încolo viaţa Dobrogei (numită aşa după numele lui Dobrotici). În

acest context, Dobrogea va fi pierdută pentru aceşti conducători locali şi „recuperată”, nu

pentru mult timp de Mircea cel Bătrân (1386-1418), împreună cu Dristra. De aceea,

domnitorul muntean îşi adăuga, la 1389, titlului său şi pe acela de „stăpânitor al părţilor

Podunaviei” - observăm că memoria mai vechii numiri bizantine se păstra încă – sugerând

limpede care era teritoriul nou ataşat domniei. Dobrogea a fost din nou pierdută, în favoarea

turcilor, după lupta de la Rovine (1394) şi iarăşi recâştigată de Mircea la 1404, când se intitula

„domn de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea mare şi singur

stăpânitor al cetăţii Drîstorului”, dar nu pentru multă vreme, căci Dobrogea avea să fie

pierdută iremediabil până la 1878.

ROMÂNII LA SFÂRŞITUL„MILENIULUI ÎNTUNECAT”

VIAŢA CREŞTINĂ ÎN SECOLELE XII-XIII

Înţelegem din cele expuse până acum că devenirea românilor în istorie, dar şi evoluţia

creştinismului lor este oarecum legat de al popoarelor care au trecut pe teritoriul actual al ţării,

dintre care, am văzut, cei mai importanţi par a fi slavii şi bulgarii, pentru secolele VI-VIII, şi

pecenegii (de und ne-a rămas numele comunei Peceneaga, jud. Buzău) ori cumanii (care au

dat numele localităţii Comana sau numele de Coman) pentru secolele IX-XIII. Primii sosiţi au

fost pecenegii, numiţi de bizantini paţinachii sau bisseni, împărţiţi în triburi precum uzii sau

berindeii. Pe la mijlocul secolului XI, pecenegii au fost alungaţi de cumani la sudul Dunării,

aceştia din urmă stabilindu-se la întorsura Carpaţilor, adică în sudul Moldovei şi estul

Munteniei. Au reuşit să domine zona până la 1241, dată la care doar invazia tătară i-a mai

putut face să părăsească aceste teritorii. După această dată îi putem găsi în Transilvania unde

ceruseră voie să se aşeze regelui ungar, iar de acolo aveau să revină în Muntenia ca şi

conducători pentru noul Principat. Însuşi Tocomerius sau fiul său, Basarab I, erau cumani, de

unde ne vine şi celebrul mit al lui Negru Vodă. Probabil că

CONTEXTUL ISTORIC AL PĂSTORIEI PRIMULUI MITROPOLIT AL

ŢĂRII ROMÂNEŞTI, IACHINT DE LA VICINA

În anii din urmă, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a avut fericita inspiraţie de a

propune canonizarea unor mari personalităţi ale istoriei noastre bisericeşti şi naţionale, şi

niciodată nemeritat. Au fost luate în discuţie cazurile unor personalităţi ce au marcat istoria

naţională şi s-au impus, ca atare, în conştiinţa naţională, dar şi cazuri ale unor mai puţin

cunoscute personalităţi, din punctul de vedere al receptării de către ceea ce numim îndeobşte

„conştiinţa naţională”. Cu toţii ştim că unul dintre criteriile care ajută Biserica să recepteze

astfel de cazuri şi mai apoi să propună canonizarea este tocmai această conştiinţă generală a

unei naţii. Dar asta nu înseamnă că sfinţenia depinde doar de aşa ceva. Sunt trăitori întru

Hristos de care „conştiinţa” unei naţii n-are cunoştinţă. Spunem aceasta întrucât, în genere,

pentru a se impune în conştiinţă-memorie, o personalitate se identifică prin anumite semne:

trăirea curată, corectitudinea mărturisirii sau, spunem noi, ortodoxia credinţei, eventuala

mărturisire în condiţii de oprimare (martiriul), toate acestea adăugându-se memoriei colective

a unei naţii sau a unei Bisericii naţionale. Sau se impune în conştiinţă datorită unor astfel de

semne.

Avem în faţă cazul unui ierarh, Iachint al Vicinei, devenit al Ungrovlahiei sau Ţării

Româneşti, în condiţii extrem de interesante. Nu s-a impus în conştiinţa naţională, nu avem

elemente cu care să putem contura un profil biografic şi, ca urmare, nu cunoaştem nimic din

trăirea sau ortodoxia credinţei sale, nu cunoaştem fapte ale păstoriei sale identificabile din

punctul de vedere al impunerii într-o oarecare conştiinţă. Şi atunci, să devină greu să gândim

la o canonizare a sa? Credem că elemente pentru conturarea unui profil se pot găsi indirect,

din aprecieri, fie ale contemporanilor, fie ale celor care au cercetat epoca în care a trăit

Iachint. De aceea, argumentaţia de faţă nu va semăna argumentărilor ce se fac în mod obişnuit

atunci când Biserica gândeşte să înveşnicească numele vreunei personalităţi, ci va fi oarecum

atipică, datorită lipsei informaţiilor directe. Vom deduce din documentele ce ne stau la

dispoziţie fapte în legătruă cu numele marelui ierarh, fapte ce-l pun în situaţia binemeritată a

neuitării pe care i-o datorăm.

Ce ştim despre Iachint?

Iachint este o figură prea puţin cunoscută în afara mediului istorico-teologic. Prea

puţini din afara acestui mediu cunosc câte ceva despre ierarhul începător al vieţii bisericeşti

instituţionale.

Când spunem aceasta nu ne referim la aceea că viaţa bisericească de-abia acum

începea. Cu Iachint se făcea începutul unei epoci noi în istoria vechii Bisericii româneşti.

Cunoaştem că urme ale unei vieţuiri creştine pe teritoriul ţării noastre datează din epoca

apostolică. Nu trebuie, cred, să reamintim că există o Biserică românească ce se confundă cu

începuturile creştinismului. Iar dacă ar trebui s-o facem, nu se poate trece uşor peste faptul că,

în secolele V-VI, Dobrogea beneficiase de o organizare bisericească autentică şi instituţională.

Multe din siturile arheologice creştine conservă până azi urmele unei vieţuiri creştine despre

care s-a tras concluzia că nu puteau fi excentrice unei organizări bisericeşti. Creştinismul nu s-

ar fi putut conserva fără o ierarhie secondată de un cler. Pentru secolul al XIII-lea, avem din

nou un set de informaţii preţioase cu privire la existenţa unei vieţi religioase instituţionale.

Este vorba despre celebra scrisoare a papei Grigore IX, din 14 noiembrie 1234, prin care ni se

confirmă existenţa unor „pseudo-episcopi” de rit grecesc, falşi episcopi, din perspectivă

papală, pentru că erau ortodocşi ce atrăgeau la „rătăcire” – aşa erau calificate tainele ortodoxe

– pe mulţi dintre catolicii din episcopia cumană a Milcoviei sau din alte părţi unde stăpânirea

ungară se manifesta şi prin privilegii de natură bisericească acordate cavalerilor ioaniţi (a se

vedea şi diploma regelui ungar Bela din 2 iunie 1247). Asta nu însemna decât că, în secolul

XIII, aveam o ierarhie ortodoxă capabilă să se contrapună propagandei catolice, deşi vorbim

despre o vreme în care de-abia începeau să se simtă diferenţele. Credem noi că disputele s-au

purtat mai mult în jurul chestiunii care vizează influenţele sau lupta pentru influenţă. De aici,

şi chestiunea confesiunii primilor domni români despre care vom mai aduce aminte, dar şi

chesiunea orientării acestora către Constantinopol. De ce a fost aşa, explică foarte bine

Nicolae Iorga1, şi vom reveni pe parcurs în scopul construcţiei noastre.

Unde rezidau aceşti pseudo episcopi? În nici un caz mai departe de curţile voievozilor

menţionaţi în diploma cu pricina. Ba mai mult, la Curtea de Argeş s-au identificat urmele unei

curţi domneşti din centrul căreia nu lipsea o biserică – şi nu era un simplu paraclis,

demonstrează cercetători avizaţi – biserică ale cărei începuturi se duc către prima parte a

secolului XIII (chiar foarte aproape de 1220-1235) şi în care trebuie să fi rezidat un ierarh 2.

Mai tîrziu, chiar în timpul lui Iachint, biserica aceasta, refăcută integral de domnii de atunci,

va căpăta menirea clară a unei biserici mitropolitane3, adică aceea a unei biserici-catedrală4.

Cine îi hirotonea pe aceştia? Foarte probabil mitropoliţii de la sudul Dunării, fie de la

Târnovo, fie de la Vidin, fie de la Silistra.

Am făcut acest mic excurs nu din nevoia unei mai bogate paginaţii, ci ca să putem

trage concluzia că Iachint nu venea să fie ierarh peste un pustiu, din punct de vedere

duhovnicesc. Existau antecedente, iar el, vom vedea, avea să fie doar transferat la Argeş, căci

Argeşul era de mult capitală duhovnicească a românilor, de acum uniţi sub un singur sceptru,

acela al lui Nicolae-Alexandru Basarab (1352-1364), fiul unificatorului, Basarab Întâiul sau

Întemeietorul.

1 Vezi Condiţiile de politcă generală în cari s-au întemeiat Bisericile Româneşti, în veacurile XIV-

XV, Bucureşti, 1913. 2 Cine, altfel, să fi atras pe catolici la ortodoxie, în 1234?

3 Vezi câteva interpretări asupra chestiunii la Daniel Barbu, Pictura murală în Ţările române în sec.

XIV, Bucureşti, 1986; de asemenea, Pavel Chihaia, Despre biserica domnească de la Curtea de Argeş şi

confesiunea primilor voievozi ai Ţării Româneşti, în „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara

Românească”, Bucureşti, 1993, p.p. 42-62; N. Constantinescu, Le residénce d’Arges des voïvodes roumains

de XIIIémé et XIVémé siècle, “RESEE”, I, 1970. 4 Καθεδρικός ναός este biserica de catedră, adică biserica - sediu episcopal.

Iachint avea să fie adus de domn, la 1359, din scaunul mitropoliei de Vicina asupra

identificării căreia nu insistăm, întrucât considerăm chestiunea nerezolvată, chiar dacă

argumentele pentru oricare dintre locaţii sunt dintre cele mai serioase5. Trebuie doar să mai

spunem că la Vicina exista o mitropolie din secolul XIII, ultimul mitropolit fiind acest Iachint

(1348-1359), după el activitatea ei încetând cu totul, mai ales din cauza foarte deselor

incursiuni tătare6.

În ce-l priveşte pe Iachint, singurele informaţii directe sunt conţinute în cinci

documente din arhiva Patriarhiei Constantinopolului, dar şi acolo sunt descrise situaţii în care

mitropolitul a fost pus şi la care a trebuit să răspundă şi nicidecum nu ne sunt puse la

îndemână informaţii care să ajute la construirea unui profil, după cum am mai precizat. Deşi

în lipsa acută a unor date concrete şi directe cu privire la persoana întâiului mitropolit român,

putem avea câteva deducţii care să pună persoana sa într-o lumină nouă şi astfel apărând să

fim convinşi de necesitatea canonizării sale. Pentru aceasta, însă, va fi necesar să vedem care

este contextul general în care a păstorit Iachint. De asemenea, vom încerca interpretarea

documentelor existente, ca să putem revela aspecte ale personalităţii mitropolitului, utile

demonstraţiei noastre.

În ce condiţii a ajuns Iachint mitropolit al Ungrovlahiei?

Se ştie că la 1330, Basarab I câştiga o situaţie mai bună pentru ţara sa, după ce tatăl

său Tocomerius (Tihomir) unificase cnezatele şi voievodatele a căror menţiune se făcea în

Diploma cavelerilor ioaniţi, desigur nu fără luptă. Suntem încredinţaţi că Thocomerius este

una şi aceeaşi persoană cu legendarul personaj Negru Vodă7.

5 A se vedea studiile despre Vicina: Gh. Brătianu, Vicina II. Nouvelle recherches sur l’histoire et le

toponimie medievale du littoral roumain de la Mer Noire, în „RHSEE”, an XIX, 1, 1942. Petre Diaconu,

Despre localizarea Vicinei, în „Pontica”, 3, 1970.; idem, Păcuiul lui Soare-Vicina, în „Byzantina”, tom 8,

Tesalonic, 1976; Petre Ş. Năsturel, Aşezarea oraşului Vicina ţi ţărmul de Apus al Mării Negre în lumina

unui portulan grec, în „SCIV”, VIII, 1957; idem, Les fastes episcopaux de la Metropole de Vicina,

„Byzantinisch Neugriechische Jahrbucher”, 21, Athens, 1971-1976; Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Mitropolia

Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în vol. „De la Dunăre la Mare. Mărturii

istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi, 1977. Trebuie oricum ca Vicina să se fi aflat în Dobrogea, dar

prea puţin probabil la Păcuiul lui Soare, locaţie aflată la numai 18 km de Silistra, vechi sediu mitropolitan.

6 Vezi Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în

ţinuturile româneşti, în vol. „De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi,

1977. Vitalien Laurent, Le metropolite de Vicina Macaire et la prise de la ville par les tartares, „RHSEE”,

XXIII, Bucureşti, 1946; idem, Les fastes episcopaux de la Metropole de Vicina, „Byzantinisch Neugriechische

Jahrbucher”, 21, Athens, 1971-1976. 7 Unii cred că Basarab ar fi cel care a căpătat acest supranume şi asta pentru că a învins pe tătarii negri

care locuiau în fosta Cumanie Neagră (vezi Nicolae Stoicescu, Descălecat sau întemeiere? O veche

preocupare a istoriografiei româneşti. Legendă şi adevăr istoric, în „Constituirea statelor feudale româneşti”,

Basarab a rămas una dintre cele mai însemnate figuri ale istoriei naţionale prin aceea

de a fi întemeitorul statalităţii româneşti, dar şi, mai mult, prin crearea cadrului politic necesar

dezvoltării naţiei, căci „statul este garanţia optimă a dezvoltării unui popor”8.

Dacă Basarab I a întemeiat Statul român, Nicolae Alexandru, fiul său, îi dă Biserica de

care are nevoie ca să se dezvolte spiritual.

Nicolae Alexandru Basarab se înscrie şi el în pleiada domnilor de excepţie pe care

românii i-au avut în secolul XIV. Dacă tatăl său căpătase o oarecare autonomie faţă de regatul

ungar, Nicolae Alexandru va dori s-o întărească prin înfiinţarea unei unităţi ecleziastice. Că

aceasta avea să depindă de Constantinopol, s-a datorat mai multor factori, combinaţi. Oricum,

gestul său rămâne unul de o profundă semnificaţie politică, înainte de a fi unul vecin cu

evlavia. Şi acestei semnificaţii i se asociază numele lui Iachint.

La numai câţiva ani de la preluarea puterii, deşi era asociat la domnie dinainte de

1345, Nicolae Alexandru se va adresa în mai multe rânduri9 Patriarhiei de Constantinopol

pentru a cere numirea lui Iachint la Argeş, unde deja se pare că mitropolitul fusese chemat

anterior şi răspunsese chemării10. Şi cert este că domnul nu l-a dorit decât pe Iachint pentru

scaunul ţării sale, iar în acelaşi timp dădea asigurări Patriarhului că va rămâne în continuare

Editura Academiei, Bucureşti, p. 163, cf. Neagu Djuvara, Tocomerius-Negru Vodă, Un voievod de origine

cumană la începuturile Ţării Româneşti, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 114-115. Alţii cred că s-a numit

aşa din simplu motiv că ar fi fost negricios la faţă – vezi ibidem, p. 117 et passim. 8 „Poporul care nu izbuteşte să întemeieze un stat sau care nu e în stare să şi-l păstreze îşi riscă însăşi

fiinţa sa etnică” ne mai spune Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ediţie îngrijită de Dinu Giurescu,

Edit. All, Bucureşti, 2000, p. 302. 9 Documentul ieşit din cancelaria Patriarhului Calist precizează faptul că domnul se adresase nu o dată,

ci în mod repetat, înspre a obţine, în mai 1359, numirea sau mai bine zis mutarea lui Iachint, din scaunul Vicinei

în cel al Argeşului: „ο ευγενέστατος μέγας Βοϊβοδας και αυθέντης πάσης Ουγγροβλαχίας....εζήτησεν ου μόνον

άπαξ, αλλά και πολλάκις διά γραμμάτων αυτού...” – vezi Hotărârea sinodală din mai 1359 prin care Sinodul

patriarhal aprobă mutarea lui Iachint, de la Vicina în scaunul de Argeş, în FHDR, IV, p. 198, în traducerea prof.

Teodor Teoteoi. Vom ataşa lucrării noastre documentele în cauză, în traducerea d-lui profesor Teoteoi, precum şi

câteva facsimile. 10 “...διό και πρό τινος ήδη καιρού προσκαλέσατο πλησιάζοντα αυτώ τον ιερώτατον μητροπολίτην

Βιτζίνης, υπέρτιμον, αγαπητόν κατά κύριον αδελφόν και συλλειτουργόν της ημών μετριότητος, κύρ Υάκινθον,

και εδέξατο ασμενέστατα την ευλογίαν αυτού και έδειξε προς αυτόν την προσήκουσαν υποταγήν και ευλάβειαν

και εζήτησε μετά πολλής παρακλήσεως, ίνα κατά μέν το παρόν μετατεθή όδε ο ιερόατατος μητροπολίτης

Βιτζίνης, απόδεκτος φανείς κατά πολύ τω τοιούτω μεγάλω βοϊβόδα εις την Εκκλησίαν πάσης Ουγγροβλαχίας...”

(fapt pentru care acum câtva timp ela şi chemat la sine pe cel care se afla în vecinătatea lui, pe prea sfinţitul

mitropolit al Vicinei, având rang de hipertimos, frate iubit întru Domnul şi coliturghisitor al semreniei noastre,

kir Iachint, şi a primit cu cea mai mare plăcere binecuvântarea sa, arătând faţă de dânsul cuvenita supunere şi

evlavie şi a cerut cu multă rugăminte ca în prezent să fie strămutat acest prea sfinţit mitropolit al Vicinei, care

pare a fi foarte agreat de către acest mare voievod, la Biserica a toată Ungrovlahia...) – ibidem, p. 198-199.

sub oblăduirea Marii Biserici, ne spune documentul în continuare11. Ce înseamnă aceasta? Ca

să înţelegem importanţa dorinţei domnului, ar trebui să facem o paralelă cu ceea ce avea să se

întâmple nu departe de această epocă. Să nu uităm, aşadar, că domnii obişnuiau să cheme spre

a fi secondaţi spiritual, ei şi casele lor (a se citi neamul) oameni cunoscuţi pentru viaţa lor

excepţională. Este cazul chemării, pentru început a sfântului Nicodim, ziditorul Tismanei.

Sau, dacă nu a fost chemat, a venit poate din pricina vreunei legături cu sângele românesc,

ceea ce-l făcea să se simtă bine la noi, şi a fost oricum bine primit în Ţara Românească, chiar

în timpul lui Iachint şi al domnului Vladislav (1364-377), deopotrivă de implicaţi în ceea ce

cunoaştem că a lăsat Nicodim aici. Ştim deja ce a însemnat Nicodim pentru începuturile

culturii noastre12. Aşijderea s-a întâmplat cu Sfântul Nifon II, fost Patriarh al

Constantinopolului, în două rânduri, adus de Radu cel Mare - iată un alt domn de anvergură –

spre a păstori Biserica din ţara sa. Nifon, se ştie n-a trecut efemer prin istoria noastră, căci de

la el supravieţuiesc până azi cele două episcopii de Râmnic, respectiv Buzău. Maxim

Brancovici, urmaş al lui Nifon, a fost canonizat de Biserica sârbă. Acestuia i-a urmat în scaun

Macarie, secondându-l atât de fericit pe Neagoe Basarab în acţiunile sale de ridicare a faimei

Bisericii româneşti, după ce, mai întâi, dădea românilor primele tipărituri, la numai 68 de ani

de la apariţia tiparului prin Gutenberg13.

Din păcate, repetăm, nu ştim nimic despre Iachint, dar urmărind „bunul obicei” ai

domnilor ulteriori, putem deduce că, şi-n cazul lui Iachint ar fi putut exista acelaşi

raţionament care făcea şi pe domnii de după Nicolae Alexandru să aducă aşa oameni. Drept

urmare, Iachint nu putea fi dorit de domn în această funcţiune decât pentru motive dintre cele

mai serioase. Şi apoi să nu uităm că era plină epocă isihastă.

1359 era anul în care trecea în veşnicie Sf. Grigore Palama. Aş îndrăzni să cred că nu

este deloc întâmplătoare aducerea lui Iachint pe scaunul mitropolitan al ţării, ci cred că este

foarte posibil ca el însuşi să se fi aflat în legătură cu isihaştii din vremea sa. Înşişi patriarhii

ce-i erau contemporani, Calist şi Filotei Kokinos, erau amândoi ucenici direcţi ai Sfântului

Grigorie14.

De aceea, întărim aserţiunea că domnul Nicolae Alexandru nu putea chema decât un

om foarte cunoscut al vremii sale. Şi prin ce se putea face un călugăr cunoscut, dacă nu prin

sfinţenia vieţii sale, într-o vreme în care gândirea politică a domnilor era una eshatologică, în

imediată relaţie cu Dumnezeu? Duhul acesta reiese puţin mai târziu din „Învăţăturile

11 Ibidem. 12 Vezi pentru Nicodim numărul aniversar al revistei „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-12, 2006. 13 Liturghierul (1508), Octoihul (1510), Tetraevanghelul (1512) sunt primele tipărituri la români, după

ce Nicodim ne lăsase celebrul său Tetraevanghel (1404-1405) în formă manuscriptă. 14 Redactarea biografiei sfântului se datora lui Filotei Kokinos.

domnului Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare ce l-a făcut pe academicianul

Gheorghe Mihăilă să spună că sub mantia de împărat a domnului se ascundea o rasă de

călugăr, asta reieşind din comparaţia pe care autorul menţionat o făcea între opera domnului

român şi contemporana „Il Principe” a lui Machiaveli, operă care avea să alimenteze gândirea

politică occidentală cu falsul reper: „scopul scuză mijloacele”15.

Acesta era spiritul epocii în care domnii chemau ierarhi din rândurile celor mai

vrednici monahi. Iachint trebuie, cu siguranţă, să fi fost unul dintre ei.

Trebuie spus că numirea lui Iachint se producea la numai cinci ani de la numirea de

către Patriarhie a unui mitropolit pentru întreaga Rusie, cu sediul la Kiev. Este vorba despre

Alexie pe care Biserica Rusă l-a canonizat deja, încă din secolul XVI.

De ce s-a adresat domnul Patriarhiei constantinopolitane şi nu Bisericii sârbe sau celei

bulgare?

Este exclus ca domnul să se fi adresat iniţial Bisericii Romane cum încearcă să

sugereze mai nou domnul Neagu Djuvara16, reluând interpretări mai vechi făcute de

profesorul Daniel Barbu17.

Deşi pare că ne îndepărtăm de subiect, nu e lipsit de interes să insistăm puţin asupra

aserţiunii potrivit căreia primii noştri doi domni ar fi fost catolici, Nicolae Alexandru fiind

primul care va balansa spre Ortodoxie. Pe ce considerente se bazează aceste teorii, respinse de

majoritatea istoricilor, ce le consideră pure speculaţii, chiar dacă par construite într-un mod, la

prima vedere, infailibil? Vom înţelege din toate acestea că domnul a fost dintru început

ortodox, iar chemarea mitropolitului Iachint la Argeş şi orientarea voievodului spre

Constantinopol nu sunt rezultatul unei întoarceri de ultimă oră a acestuia, ci sunt, aşa cum am

mai spus, rezultatul unei acţiuni politice reieşită din nevoia legitimării noului stat apărut pe

harta Europei. Şi de ce domnul s-a orientat către Constantinopol, vom vedea mai jos.

15 Vezi Originalul slavon al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, în

„Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Versiunea originală”, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti,

1996, p. LXXVI. Pentru a dovedi aplecarea eshatologică a domniei, Maria Magdalena Szekely şi profesorul

Ştefan Gorovei au scris, cu privire la Ştefan cel Mare, un studiu ale cărui concluzii se pot aplica în mai toate

cazurile domnilor din acele veacuri: „Semne şi minuni” pentru Ştefan Voievod. Note de mentalitate

medievală, în vol. „Ştefan cel Mare şi Sfînt, 1504-2004. Portret în istorie”, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 67-

85. 16 Thocomerius-Negru Vodă, p. 195-208.

17 Pictura murală; idem, Sur le double nom de prince de Valachie Nicolas Alexandre, în „RRH”,

XXV, oct.-dec., 1986 şi în „Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au

Moyen Age”, Bucarest, 1998.

Aşadar, pentru a se argumenta presupusa catolicitate a domnului Nicolae Alexandru,

s-a pornit de la aceea că familia Basarabilor ar fi de origine cumană18, fapt ce constituie ţinta

întregii demonstraţii a maestrului Neagu Djuvara. Se mai ştie cum pentru cumanii stabiliţi pe

teritoriul ţării noastre, regatul ungar, în alianţă cu Biserica Romei, au numit episcopi cu sediul

la Milcovia, al căror rost era atragerea acestor noi veniţi la confesiunea apuseană. Pe de altă

parte, cavalerii, fie teutoni, fie ioaniţi, pripăşiţi pe la noi, au fost folosiţi de către regatul ungar

cu rostul pe care îl aveau altădată foederati din Imperiul Bizantin. Ca urmare, aceştia aveau să

construiască cetăţi (vezi Câmpulung) pe versanţii Carpaţilor, cu rostul de a se constitui în

mărci de apărare, mai ales faţă de pericolul tătar. Pentru aceşti cavaleri se emitea celebra

Diplomă a regelui Bela IV (1235-1270).

Pe linie de concluzie, dacă Basarab era cuman, atunci era şi catolic. Dl. Daniel Barbu

consideră că primul voievod al Ţării Româneşti a fost convertit la catolicism înainte de 1

februarie 1327, deoarece Papa Ioan XXII i se adresa ca unui „princeps devotus catholicus”.

Iar într-o scrisoare din 17 octombrie 1345, papa Clement VI enumeră printre „nobiles viri”

care contribuiseră la răspândirea credinţei catolice pe Alexandru Bassarati19.

Nicolae Alexandru ar fi căpătat de la tatăl său confesiunea catolică, dar pentru a-şi

păstra independenţa, va trece la ortodoxie, numelui catolic Alexandru, adăugându-i-l, prin

botezul ortodox, pe acela de Nicolae.

Pe de altă parte, ne spune autorul partizan al catolicismului primilor domni, privit din

Bizanţ, în mai 1359, se numea doar Alexandru. După 1360, a purtat un dublu nume şi a

început construcţia bisericii domneşti de la Argeş. În altă parte, se contrazice, demonstrează

Pavel Chihaia, spunându-ne că a căpătat dublul nume abia în ultimul an de viaţă. La fel, dl.

18 Îmi însuşesc părerea d-lui Dan Ioan Mureşan de la Paris, ucenic al marelui învăţat Petre Ş. Năsturel,

părere potrivit căreia dl. Djuvara trece cu vederea sau ignoră cu bună ştiinţă că o trupă cumană a luptat în 1330 la

Posada în ... armata ungară şi că a fost zdrobită de Basarab. Ar fi făcut aceasta dacă ar fi fost cuman ? Numele nu

este poate cel mai bun argument. Recent, ungurii au insistat ca numele tatălui lui Iancu de Hunedoara, Voicu,

este un vechi nume maghiar. Sf. Ştefan se chema înainte de creştinare tocmai... Vajk. În concluzie, spune dl.

Mureşan, ei deduc că si Iancu de Hunedoara şi tatăl lui au fost... maghiari ! Evident că în faţa documentelor

unanime asupra originii lor române, acest argument - similar cu cel al Dlui Djuvara ! – nu are şanse să reziste.

Numele sunt mode sau se dau după moda vremii. În fine, dl. Djuvara declara că ar fi primul care vorbeşte de

cumani la noi, dar trebuie să amintim că ceva mai înainte, Victor Spinei atingea această problemă în cărţile sale.

Trebuie să mulţumesc pe această cale d-lui Dan Ioan Mureşan cu care am putut schimba idei pe tema

aceasta, idei pe care, iată, i le citez aici şi care chiar mi-a propus ideea unui simpozion privind cei 650 de ani de

la întemeierea mitropoliei, care se vor împlini în 2009. 19 Pictura murală, p. 15.

Daniel Barbu se mai contrazice atunci când spune că Hariton de la Cutlumuş cunoscuse,

înainte de noiembrie 1362, pe voievod sub ambele sale nume20.

Un altul dintre argumentele pe care le avansează în sprijinul tezei sale, argument pe

care îl preia şi dl. Neagu Djuvara în paginile lucrării sale, este acela al picturii votive -

Deisisul - din tinda bisericii domneşti de la Argeş, scenă cu totul neobişnuită - în care în locul

Prodromului apare Sf. Nicolae. Explicaţia ar fi tocmai trecerea domnului la ortodoxie.

Autorul ne oferă şi un motiv care l-ar fi determinat la un astfel de gest: „voievodul

catolic, împiedicat de suzeranul său maghiar să stabilească relaţii directe cu Avignonul şi pus

în situaţia de a asista la dubla integrare – instituţionlă şi religioasă – a ţării sale în sistemul

politic angevin, îşi deschide accesul la o nouă sursă de legitimitate”21. Produsese, de bună

seamă, supărare şi faptul că, scrisoarea de la 1345 a papei Clement către Nicolae Alexandru,

pe atunci asociat la domnie tatălui său, fusese poprită de Ludovic de Anjou.

Acestor teze le răspunde Pavel Chihaia, cum deja am anunţat22.

Dacă Basarab ar fi fost însă catolic, cum se explică faptul de a fi pus temeliile unei

biserici ortodoxe, Sf. Nicolae Domnesc din Argeş şi că a fost înmormântat într-un locaş

ortodox din Câmpulung, după ce fusese şi aici ctitor? Aceeaşi situaţie o va avea şi fiul său

care după moartea părintelui făcea danii la Câmpulung ca voievod ortodox.

Apoi, în două documente, din 1352, regele Carol Robert menţionează pe „Basarab

schismaticul, ... fiul lui Thotomer, răzvrătit, trădător...”23. Revenind la scrisoarea patriarhului

din 1359, vedem cum i se recomnadă domnului „să păstrezi nestrămutat învăţăturile

mărturisite şi moştenite de la părinţi”, îndemn care ar fi fost fără sens dacă domnul ar fi fost

catolic24.

Apoi, în ceea ce priveşte dublul nume al voievodului, evocarea Marelui Nicolae în

scrisoarea ctitoricească a lui Vladislav către Cutlumuş, dar şi acel Deisis, toate acestea nu pot

să vădească decât că Nicolae este numele său de botez, în timp ce Alexandru este numele

voievodal25. Iar Iorga ne spune că numele dublu era un obicei sârbesc26.

20 Vezi Pavel Chihaia, Despre biserica domnească de la Curtea de Argeş şi confesiunea primilor

voievozi ai Ţării Româneşti, în „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească”, Bucureşti,

1993, p. 34.21 Pictura murală, p. 12.22 Despre biserica domnească.

23 Ibidem, p. 33.

24 Ibidem.25 Vezi aici idem, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1976, p. 213-214. 26 Istoria românilor, III, p. 160.

Cu privire la motivul de natură politică care l-ar fi animat pe domn să recurgă la gestul

reconvertirii sale, trebuie să recurgem din nou la documente. Aceeaşi scrisoare patriarhală din

1359 redă faptul – să nu uităm - că Nicolae Alexandru ceruse de mai multe ori numirea lui

Iachint pentru scaunul de la Argeş, dar mai spune şi că îl chemase de mai multă vreme acolo,

ceea ce ar putea duce la presupunerea că biserica domnească era deja sfinţită27.

Existenţa unei episcopii ortodoxe în Ţara românească înainte de întemeierea

mitropoliei naruieste argumentul principal al lui Daniel Barbu: anume că presupusa convertire

la ortodoxie a lui Nicolae Alexandru ar fi legată de întemeierea mitropoliei. Dimpotrivă,

această informaţie concordă perfect cu acelaşi Carol Robert de Anjou, informat mai bine

decât orice istoric contemporan, şi care vorbeşte clar de "schismaticul Basarab". Un domn

schismatic trebuia sa aibe un episcop "schismatic" în preajma lui. În fine, este clar ca

episcopia valahă este moştenitoarea directă a “pseudo-episcopiilor” de rit grecesc atestate de

documentul din 1234. O alta va fi fost tocmai Vicina, înainte de a fi ridicată la rang

mitropolitan28.

Iachint a asistat la năruirea deplină a centrului de la Vicina şi ar fi putut să plece pur şi

simplu acasă. Însă, tocmai în acest moment de maximă slabiciune, el a ştiut să intre în graţiile

lui Nicolae Alexandru şi să atragă Ţara Românească în jurisdicţia patriarhală29. Şi bineînţeles

că domnul a dorit să i se înalţe chiar episcopul pe care-l avea alături, aşa cum s-a încercat şi în

Moldova. Aşa, „Nicolae Alexandru s-a înscris în istoria neamului său nu prin întemeierea, ci

prin canonicizarea vlădiciei argeşene – spune Iorga – care numai prin hotărârea Patriarhului

şi a soborului său putea fi ridicată la rangul de mitropolie”30.

Aşadar, nu exista nici un motiv serios pentru ca domnul să se adreseze în acţiunea sa

Romei. De ce, însă, nu s-a adresat Bisericii Sârbe sau celei Bulgare, am promis că vom

răspunde.

În 1354 murise ţarul sârb Ştefan Duşan, „cea mai mare figură a Serbiei medievale”,

după aprecierea marelui Iorga fiica lui Nicolae Alexandru avea să ajungă ţarina sârbilor prin

căsătoria cu Uroş, fiul lui Duşan. Din nefericire, moştenirea acestui mare ţar avea să se

împrăştie din cauza slabei autorităţi a lui Uroş. Sub Ştefan Duşan, sârbii căpătaseră şi o

Patriarhie cu sediul la Ipek sau Peci, în 1347, Patriarhie a cărei creaţie o contestase Bizanţul

27 Chihaia, Despre biserica domnească, p. 36. 28 Concluzia aparţine aceluiaşi D. I. Mureşan dar se regăseşte şi la Lydia Cotovanu, în studiile

menţionate de mine la bibliografie.

29 Acelaşi autor consideră teza istoricului Neagu Djuvara drept un şir de speculaţii , făcute în pofida

documentelor cum nu se poate mai clare. Aceste documente spun “expressis verbis” că Ioan Basarab a fost

valah: o spune – am văzut mai sus - chiar regele Carol Robert de Anjou !  30 Istoria Românilor, III, p. 161

cu vehemenţă. Era de presupus că Ţara Românească ar fi putut intra sub înrâurirea acesteia,

date fiind şi legăturile existente acum între casele domnitoare. Nu a fost aşa din cauza

exercitării influenţei ungare. Sârbii nu au îndrăznit să-şi extindă înrâurirea asupra noastră din

simple motive politice: Duşan a avut grijă asupra relaţiei cu vecinul său de la Nord, care se

visa în fruntea unei cruciade de dezrobire a Balcanilor. De altfel, ungurii aveau să biruie pe

urmaşul lui Duşan, în 1356. Ca urmare, orice amestec sârbesc în treburile bisericeşti de peste

Dunăre ar fi reprezentat o provocare la adresa Ungariei, ce ţinea sub suzeranitate Ţara

Românească.

În ceea ce-i priveşte pe bulgari, spune tot N. Iorga, „ei nu erau în stare să încerce

dincolo de Dunăre, în forme ierarhice bisericeşti, o supremaţie politică”31. Mihail Şişman al

Bulgarilor, căsătorit acum cu fiica lui Andronic Paleologul, a văzut în noul stat românesc ce

se constituise la nordul Dunării un potenţial aliat împotriva sârbilor a căror putere o dorea mai

mică. De aceea, s-a recurs la o alianţă foarte obişnuită pentru acele timpuri, căsătorind pe

nepotul său Alexandru cu fiica lui Basarab I-ul. Singurul ierarh care ar fi putut pretinde

organizarea Bisericii româneşti ar fi fost Patriarhul de Târnovo, pe atunci Teodosie, pe lângă

care ucenicise legendara figură a Bisericii bulgare, patriarhul Eftimie. Însă chiar şi aşa,

Biserica bulgară n-avea forţa unui protectorat, mai ales după ce ţarul Alexandru a renunţat la

mariajul cu fiica lui Basarab, sora deci a lui Nicolae Alexandru.

Singura în discuţie rămânea Patriarhia de Constantinopol, drept singura în măsură să

poată supraveghea o atare acţiune. Care era de fapt situaţia acesteia în contextul politic

general şi cum a fost posibilă numirea lui Iachint, ne explică admirabil Lydia Cotovanu de la

Paris, în trei dintre studiile sale de maximă competenţă32.

În prima jumătate a sec. XIV Imperiul Bizantin se afla sfărâmat de crize interne

generate de ameninţarea otomană, certurile cu ţările balcanice, dintre care Serbia se afla în în

plină ascensiune, mai ales după declararea patriarhatului ei în timpul lui Ştefan Duşan (1331-

1346, împărat de la 1346-1355), dar şi din cauza crizei economice, a certurilor pentru putere

31 Condiţiile de politică, p. 6.

32 «Alexis de Kiev et de toute la Russie» - «Hyacinthe de toute la Hongrovalachie»: deux cas

parallèles? Quelquès précisions autour de relations ecclésiastiques des Russes et des Roumains avec

Byzance crépusculaire (XIVémé s.), în „Închinare lui Petre Ş. Năsturel, la 80 de ani”, Brăila, 2003, p. 531-554;

idem, Deux cas parallèles d’Oikonomia byzantine appliquée aux metropolites Anthime Kritopoulos de

Sévérin et Cyprien de Kiev, de Petit Russie et des Lituaniens (deuxième moitié du XIVémé siècle), I, în

„RRH”, XLII, 1-4, Bucarest, 2003, p. 19-60; Idem, Deux cas parallèles d’Oikonomia byzantine appliquée

aux metropolites Anthime Kritopoulos de Sévérin et Cyprien de Kiev, de Petit Russie et des Lituaniens

(deuxième moitié du XIVémé siècle), II, în „RRH”, tome XLIII, nr. 1-4, 2004, p. 11-56.

şi a crizei isihaste. Această din urmă criză consta din aceea că umaniştii bizantini, orientaţi

către Occident şi spre unirea cu Biserica apuseană, aveau ca opoziţie partida isihastă33.

Clerul bizantin înţelesese că graniţele Imperiului nu mai coincideau cu cele ale

Bisericii. Patriarhia de Constantinopol, în ciuda tuturor felurilor de crize, rămânea instituţia cu

cea mai mare influenţă în Imperiu. În tot acest context, foarte vizionarii patriarhi Calist (1350-

53, 1355-63) şi Filotei Kokkinos (1353-54, 1364-76) aveau în vedere o vastă acţiune de

centralizare a lumii ortodoxe în lurul Marii Biserici şi de asemenea extensia frontierelor

„Bizanţului Bisericii”. Două au fost căile prin care se urmărea realizarea acestui deziderat:

instituţionalizarea prin supunere a Bisericilor naţionale direct autorităţii Patriarhului

Ecumenic şi omogenizarea canonică, liturgică şi culturală corespunzătoare noii ideologii

isihaste34.

Prezenţa occidentalilor în Levant, afirmată prin supremaţia comercială a veneţienilor

şi a genovezilor, dar şi aceea a Otomanilor în cea mai mare parte a teritoriilor bizantine din

Balcani, constituiau realităţi irevocabile pentru bizantini, faţă de care reabilitarea statului

bizantin de altă dată lua pentru înaltele autorităţi politice şi ecleziastice contururi utopice.

Pentru a-şi asigura supravieţuirea, Biserica avea de ales între două chestiuni: tiara sau

turbanul.

Atât conservatorii, reprezentaţi de partida isihastă, cât şi aşa zisa partidă umanistă,

prooccidentală, au înţeles că în lupta de combatere a otomanilor era necesar ajutorul

occidentalilor. Dar implicarea acestora în lupta antiotomană impunea convertirea în masă a

bizantinilor, fapt inacceptabil pentru partida conservatoare35.

Efortul de a coopta prinţii balcanici la lupta antiotomană nu va da rezultate din cauza

luptelor pe care statele lor le aveau de dat sau a certurilor interne pentru putere.

În ce priveşte pe români, aceştia erau preocupaţi de a pune pe picioare tinerele lor

principate, profitând de atenţia grecilor în scopul legitimării puterii lor. Mai rămânea

organizarea rezistenţei ortodocşilor din interior pe bazele forţei tradiţiei ortodoxe.

La sfârşitul sec. XIV, Ortodoxia se întindea din Asia Mică până la Adriatica şi Marea

Baltică, bine administrată de Patriarhie prin reprezentanţii ei sufragani.

Patriarhia ecumenică, în încercarea ei de a deveni centrul lumii ortodoxe, se va orienta

spre întreţinerea unei relaţii speciale cu puterea seculară din Principate sau din Rusia, dar şi

spre întărirea instituţilor sale din interior36.

33 Idem, Deux cas, part I, vezi nota 3, p. 20. 34 Ibidem, nota 6 şi 7, p. 20-21.35 Ibidem, p. 22. 36 Ibidem, p. 23.

Din documente se poate constata acţiunea clerului grec de peste tot – să nu uităm că la

Constantinopol în frunte era partida isihastă-conservatoare – în scopul conservării integrităţii

Bisericii Ortodoxe şi întăririi Patriarhiei. Este de notat că patriarhii utilizau strategii diferite

pentru a pune în practică politica lor bisericească de centralizare, potrivit zonei în care

trebuiau aplicate. Aşa, în sec. XIV, numărul mitropoliilor va creşte consistent în regiunile

ocupate de otomani. De altfel, otomanii manifestau o toleranţă, bine cunoscută oficialităţilor

bizantine. Doar pe această cale ecleziastică Bizanţul mai putea să administreze regiunile

îndepărtate. Doar situaţia bisericilor sârbă şi bulgară diferea oarecum, fapt pentru care vor fi

tratate într-un mod particular. Şi aici ne referim la situaţia autodeclarării celor două Biserici

patriarhate, contrar voinţei Marii Biserici37.

Se ştie că Sinodul a excomunicat pe Ştefan Duşan, iar convorbirile de reconciliere au

început abia după dezastrul de la Mariţa, din 1371.

Mai mult, cucerirea otomană a permis grecilor recuperarea diocezelor cucerite altădată

de Duşan38.

În Bulgaria, în 1375, patriarhul Filotei va reuşi să impună un apropiat al său, pe

Eftimie de Târnovo. După 1393, patriarhatul bulgar desfiinţat va rămâne la rang de mitropolie

supusă patriarhiei ecumenice (nota 23, 24, 25)39.

O situaţie aparte a constituit-o relaţia cu Biserica rusă, precum şi cu Bisericile din cele

două Principate.

Caracterul centralizat al puterii seculare a ţărilor ortodoxe ridica probleme clerului

constantinopolitan, preocupat să asigure controlul şi adiminstrarea bisericilor pe care le dorea

incluse în sistemul centralizat al Patriarhiei. Termenii primatului constantinopolitan au fost

formulaţi iniţial de Fotie, pentru ca mai apoi să se instituţionalizeze prin Sintagma lui Matei

Vlastares, din 1335. După Sintagma acestuia, Patriarhul era singurul în măsură să asigure

actul de justiţie şi să reprezinte legea divină40.

Patriarhul se punea deasupra puterii temporale, iar împăratul primea ungerea direct de

la Dumnezeu, prin mâinile patriarhului. Aceste precizări ale raporturilor cu puterea erau

necesare în scopul conturării raporturilor cu celelalte noi unităţi ecleziastice. De aceea, clerul

constantinopolitan va avea în vedere să traducă Sintagma în slavonă, chiar în 1342.

Conţinutul Sintagmei nu va avea trecere la români şi la ruşi decât într-o manieră

condiţionată de interese reciproce, compromisuri şi lungi dispute între clerul

constantinopolitan şi autorităţile politice locale.

37 Ibidem, p. 24. 38 Ibidem, p. 25. 39 Ibidem, p. 26.40 Ibidem, p. 28.

Ceea ce avea să dea câştig de cauză Patriarhiei era principiul Oikonomiei (principiu

politic bizantin care permite în caz de necesitate tarnsgresiunea unei legi sau canon, fără a-i

anula validitatea, în scopul câştigării unei situaţii considerate pierdute)41.

Aşa a fost cazul deciziei sinodale din 1354, prin care Filotei accepta alegerea unui

ierarh rus pentru Kiev, cu condiţia ca următorii ierarhi să fie trimişi de Constantinopol. Era

vorba despre Alexie, canonizat de Biserica rusă în sec. XVI !

Cinci ani ani târziu, o aceeaşi decizie se lua şi în cazul mitropoliei Ungrovlahiei.

Astfel, Patriarhia îşi întărea dreptul de a alege şi ordona mitropoliţi dintre oamenii săi de

încredere. Cu Moldova situaţia a fost puţin diferită, dar să nu uităm că după Iosif Muşat,

următorii ierarhi au fost greci42.

Aici, în Ţara Românească, trebuie să nuanţăm că nu este vorba, credem noi, despre o

efectivă creere a unei noi unităţi ecleziastice. În cazul lui Iachint, nu este vorba decât despre o

întărire, iar în ce priveşte mitropolia ea nu se consideră ca existând. Iorga are aici o aserţiune

ce ni se pare a fi foarte viabilă. El spune că jocul politic făcut de domn, în complicitate cu

Patriarhia a fost acela de a produce aparenţa doar a unei mutări de ierarh şi nu senzaţia creerii

unei mitropolii, ceea ce ar fi putut supăra pe Ludovic al Ungariei, posibil şef de cruciadă şi

ajutăror al Constantinopolului. Oricum, ridicarea Bisericii Valahe la rang mitropolitan şi

supunerea directă Patriarhiei de Constantinopol conscrau independenţa statului faţă de

Coroana ungară înainte de toate43. Aşadar, mitropolitul de Vicina, păstrându-şi rangul şi locul

în ierarhia constantinopolitană (scaunul Mitilenei şi mai apoi al Amasiei, în vreme ce Antim

Kritopoulos va deţine pe cel de Nicomidia)44, avea să fie doar mutat la Argeş, pentru ceea ce

se numeşte „Biserica a toată Ţara Românească”45. Aceasta însemna că lui Iachint avea să i se

supună tot clerul, dar şi mănăstirile ţării. Însuşi actul sinodal de la 1359 poruncea ca „toţii

clericii din această ţară şi toţi ceilalţi câţi fac parte din cinul ecleziastic, fie ei monahi sau de

mir, să-i dea ascultare şi să i se supună”46. Aşadar, era de datoria nu doar a clericilor de mir

să fie sub ascultare, ci şi a monahilor, care, desigur, nu lipseau. Să ne amintim de un călugăr

41 Ibidem, p. 29. 42 Ibidem, p. 30.43 Iorga, Condiţiile de politică, p. 387-411; C. Marinescu, Înfiinţarea Mitropoliilor din Ţara

Românească şi Moldova, „AARMSI”, s. III, 2, 1974, p. 247.268; Daniel Barbu, Sur le double nom, p. 106, cf.

Lydia Cotovanu, «Alexis de Kiev et de toute la Russie», p. 542.44 Jean Darrouzes, Le Registre synodal du Patriarchat byzantin au XIVémé siècle, Paris, 1971, p.

276. 45 Iorga, Istoria Românilor, III, p. 162. 46 „ Όθεν οφείλουσιν οι τε εν αυτή κληρικοί και οι άλλοι ιερωμένοι, μοναχοί και λαϊκοί, υπείκειν και

υποτάττεσθαι τούτω, όσα και γνησίω αυτών ποιμένι και πατρί και διδασκάλω και δέχεσθαι προθύμος και

αποπληρούν” - FHDR, IV, p. 201.

Fudulu care făcea parte din comunitatea Sf. Grigorie Sinaitul, pe la 1347, în ţinutul Paroriei,

la Kalifarevo47, ceea ce ne ajută să tragem concluzia că monahii români aveau apetenţă spre

isihasm, în chiar acel secol. Nu mai vorbim despre dovezile indubitabile asupra existenţei

unui monahism cu asprime în Ţara Românească. Despre toate acestea Patriarhul trebuie că a

avut cunoştinţă.

Aici trebuie să facem o legătură care pune în lumină o latură despre care s-a vorbit

mai puţin. Mă refer la aceea că, în timpul lui Iachint, Ţara Românească avea să găzduiască o

altă mare personalitate, anume pe celbrul Nicodim de la Hilandar, înveşnicit în istoria noastră

drept Nicodim de la Tismana. Om cu vocaţie ctitorială, ziditor al unor mănăstiri înspre ţara

natală, Vratna şi Manastiriţa, va fi implicat la noi în zidirea a două lăcaşuri de rezonanţă,

Vodiţa şi Tismana. El va da o nouă dimensiune monahismului românesc, dar, în mod sigur,

nu fără sprijinul mitropolitului Iachint. Nicodim trecuse la noi puţin după 1365, aşa încât l-a

putut prinde pe Iachint în ultimii săi şapte ani de viaţă. Nu este de conceput o reorganizare a

monahismului, de tipul celei despre care ne place să vorbim, fără sprijinul necondiţionat al

mitropolitului, care –să nu uităm – el însuşi pare a fi venit din anturajul unor isihaşti ca

Patriarhul Calist, ori Filotei. Personal, cred că isihasmul era deja o o practică atât de curentă în

rândurile monahilor de atunci, încât este imposibil ca Iachint, dacă însuşi n-a fost isihast, să

nu fi simpatizat cu isihasmul. Nicodim, cu siguranţă era un asfel de călugăr, mai cu seamă că

venise de la Athos, în vremea în care duhul izvorât din personalitate Sf. Grigorie Palama era

foarte prezent. Găsesc cu dreptate ca lui Iachint să-i fie adăugată şi această calitate de

corganizator al monahismului românesc sau de instituţionalizare a sa.

Cine va fi spovedit mulţimea stareţilor şi monahilor din mănăstirile care începeau să se

înmulţească, dacă nu mitropolitul? Cine va fi sfinţit toate aceste mănăstiri sau noi biserici care

sau construit?

Şi aici ar trebui menţionat încă un episod cpontemporan mitropolitului, chiar dacă nu

are imediată legătură cu el. La 1369, domnul Vladislav emitea celebra sa scrisoare

ctitoricească către mănăstirea Cultumuş de la Athos. Scrisoarea venea în urma insistenţelor lui

Hariton, stareţ al mănăstirii athonite, care, personal, venise de cam şapte ori în Ţara

Românească în scopul acesta, aşa cum descrie în testamentul său. Insistenţele aveau în vedere

solicitarea stareţului către voievod de a reface sau de a sprijinii refacerea Cutlumuşului. Se

ştie că domnul a pus condiţia ca pentru călugării români regimul de chinovie să fie schimbat

cu unul de idioritmie. Refuzat fiind de către Hariton, domnul a refuzat să-şi îndrepte sprijinul

către mănăstire, până ce Hariton nu şi-a dat acordul faţă de cererea domnului. Aşa avea să

47 Vezi D. Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, în „Filocalia”, VIII, 1979, p. 557-

562.

devină Cutlumuşul „Lavră a Ţării Româneşti” sau „Lavră a Domniei mele” cum imperial se

exprimă Vladislav în documentele sale. Şi aici, trebuie spus că nu există o implicare directă a

mitropolitului, deşi, ipotetic, nu se poate exclude o prezenţă a sa în această acţiune. Este

practic imposibil de crezut ca mitropolitul să nu fi ştiut de această acţiune şi să nu se fi sfătuit

cu domnul pe această temă, aşa încât parte din decizie să nu i se fi datorat48.

Hariton avea să ajungă mitropolit după moartea lui Iachint (în 1372) ceea ce dovedeşte

aserţiunea noastră de mai înainte că domnii aveau grijă să cheme pe tronul duhovnicesc al

ţării oameni al căror nume avea rezonanţă. Astfel, trebuie să se fi întâmplat şi cu chemarea lui

Iachint.

Începuturile statalităţii româneşti nu pot pune decât într-o lumină favorabilă pe acest

străin (grec), care a secondat atât de bine pe domnul care-l chemase la această mare cinste.

O ultimă chestiune pe care ar trebui s-o luăm în discuţie este aceea a partiţiei

mitropoliei care are drept sursă o acţiune politică concertată a clasei politice de atunci, dar

care s-a sfârşit tot în favoarea Patriarhiei. La 1370, partea occidentală a ţării avea să fie pusă

sub oblăduirea unui alt mitropolit, Antim Kritopoulos.

Se pare că această nouă creaţie s-a datorat tendinţelor autonomiste ale boierimii din

vestul ţării. De altfel, din chiar actul de numire a lui Antim Kritopoulos desprindem

precizarea făcută de patriarh, potrivit căreia numirea se făcea la cererea boierilor din acea

regiune49.

Crearea mitropoliei de Severin a fost legată, însă, şi de evenimentele care s-au derulat

la sudul Dunării în 1369. E vorba despre conflictul ce opunea pe Ludovic cel Mare al

Ungariei lui Vladislav I al Ungrovlahiei, pentru regiunea Vidinului. Acest conflict se înscrie

într-un context mai larg al unei alianţe pe care Ungaria o făcuse cu Polonia, între 1350-1360,

în scopul stăvilirii expansiunii Hoardei de Aur în spaţiul sud-est european. Retragerea tătarilor

peste Nistru a oferit posibilitatea lui Ludovic cel Mare şi lui Cazimir al Poloniei (1333-1370)

să-şi întindă autoritatea către est, în scopul deschiderii unui drum către Marea Neagră. Aşa,

Polonia va ocupa Haliciul, Volnia şi Podolia şi-şi va manifesta suzeranitatea asupra Moldovei,

din 1387. De cealaltă parte, Ungaria va ocupa Vidinul, în 136550. Prinţul român va păstra

Banatul de Severin, cu confirmarea oficială a lui Ludovic, pe care deja îl avea din 1365.

48 Am demonstrat în altă parte, că oferirea ajutorului către Locurile Sfinte era exclusiv privilegiul

domnilor. Este adevărat că pe acte poate exista semnătura mitropolitului, dar aceasta neînsemnând cumva că

decizia este a acestuia din urmă. Domnul ajuta întotdeauna Locurile Sfinte din dorinţa de a se legitima în faţa

Oikoumenei – vezi lucrarea mea Contribuţii la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Muntele Athos

(1653-1863), ediţia a III-a, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2007. 49 FHDR, IV, p. 208-209. 50 Lydia Cotovanu, Deux cas, p. 33.

Vladislav i-a smuls lui Ludovic şi mai vechile posesiuni din timpul bunicului său, Amlaşul şi

Făgăraşul.

Aşa înţelegem cum crearea mitropoliei Ungrovlahiei occidentale se prezenta şi ca o

ripostă a Marii Biserici la expansiunea catolică.

Legat de aceasta este documentul de numire a unui mitropolit pentru jumătatea

occidentală a ţării, numită a Severinului, sau dinspre Severin, document care merită citat

pentru atitudinea mitropolitului Iachint, cu prilejul acesta. Iniţial, totul pornise de la o acuză –

nu ştim exact ce i se reproşa – care a declanşat o anchetă condusă de dikeofiloaxul patriarhal,

Daniil Kritopoulos. Întrucât acesta din urmă se pare că era suspicionat de dorinţa d a-i lua

locul lui Iachint, a fost pus de Patriarh să semneze o declaraţie că nu va picinui niciun neajuns

mitropolitului, după e acesta răspunsese Constantinopolului vizavi de acuzele ce i se aduceau.

Nu ne spune cu exactitate ce i se reproşa, dar spune că nu poate să ascundă suferinţa ce i-a

pricinuit-o bănuiala nesupunerii canonice, adăugată faptului că deja era destul de slăbit,

bolnav şi bătrân51.

Dar şi mai important în actul acesta este atitudinea sa în faţa acestei situaţii: el propune

patriarhului numirea lui Daniil ca mitropolit al Ungrovlahiei, arătându-şi disponibilitatea să

demisioneze. Este, credem noi, o atitudine demnă de un bărbat al Bisericii, o atitudine care

denotă şi bărbăţie şi smerenie, în acelaşi timp.

Patriarhul n-a dat curs anchetei, lămurindu-se probabil de netemeinicia acuzaţiilor, iar

Iachint a putut rămâne în scaun până la moarte, în schimb fiind numit Antim pentru jumătatea

vestică a ţării ce avea să conţină regiunile reluate de voievod regelui: Amlaşul şi Făgăraşul,

lucru ce avea să atragă după sine lipirea acelei calităţi de exarh al plaiurilor, neexcluzându-se

până azi faptul ca acesteia să i se circumscrie calitatea de supraveghetor al ortodocşilor din

Transilvania.

Concluzii:

Suntem puşi în faţa posibilităţii ca primul ierarh român să fie canonizat şi, am spus, nu

nemeritat. Avem în faţă un precedent: primul mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii,

Alexie, avea să fie canonizat de către Biserica Rusă din secolul XVI.

La doar cinci ani după numirea acestuia, Ţara Românească avea să primească un

mitropolit, tot de la Patriarhia Constantinopolului, în condiţiile pe care le-am văzut. Acesta

trebuie să fi fost unul din anturajul patriarhilor isihaşti, care aveau în vedere păstrarea

51 Vezi FHDR, IV, p. 207.

influenţei ortodoxiei într-o lume în care propaganda catolică încerca să facă din Roma un

centru de influenţă pentru întreaga Europă, o Europă ce încerca să se redefinească, în timp ce

ameninţarea otomană se profila tot mai serios.

În aceste condiţii, domnul ortodox de atunci, Nicolae Alexandru Basarab, avea să

cheme la Argeş, locul în care aşezase şi curtea domnească, pe Iachint, mitropolit al Vicinei.

Considerăm că este un act politic de însemnătate majoră, la împlinirea căruia a participat

personal mitropolitul. Acesta este de fapt semnarea adevăratului act de independenţă al Ţării

Româneşti. Considerăm, de asemenea, că mitropolitul Iachint nu putea fi decât una din

personalităţile vremii, căci este imposibil ca un domn precum Nicoale Alexandru, atât de

vizionar, şi care va îndrăzni să se autointituleze „mare voievod şi domn”, αυθέντης, adică

„domn de sine stătător” a toată Ungrovlahia, să nu fi adus pentru Biserica sa un om cu

greutate, aşa cum vor face urmaşii săi, atunci când adus pe Nifon II sau pe un Macarie

ieromonahul, sau, mai târziu, pe un Luca de Cipru. Şi exemplele pot continua. Este cunoscut

că oamenii mari au rămas în istorie, ca atare, şi datorită oamenilor de valoare cu care au ştiut

să se înconjoare. Cu siguranţă, Iachint va fi fost unul dintre aceştia, aceasta dacă ţinem cont şi

de faptul că personal trebuie să fi sprijinit şi întărirea monahismului din Ţara Românească.

Considerăm acestea ca fiind suficiente argumente pentru ca Biserica noastră să-i

acorde cinstea ce i se cuvine şi pe care şi-a câştigat-o şi să-l aşeze la loc înalt, vrednic de

închinare.

ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI

La 14 nov. 1234 şi mai apoi la 2 iunie 1247, două documente afirmau existenţa

anumitor formaţiuni politice, cât şi a unor biserici, arhiepiscopi şi episcopi pentru actualul

teritoriu al Munteniei. Primul dintre ele era o scrisoare a papei Grigorie IX către principele de

coroană Bela, fiul şi coregentul lui Andrei II al Ungariei, din care reiese atitudinea Romei faţă

de situaţia confesională din teritoriile extracarpatice sau chiar de la întorsura Buzăului, căci

acolo se afla deja o episcopie catolică pentru cumanii mai nou veniţi. Indignarea papei venea

din aceea că pseudoepiscopii ortodocşi din zona amintită atrag foarte mulţi catolici la credinţa

lor (a valahilor). Următorul document ne descrie o situaţie geografico-politică a zonei de la

sudul Carpaţilor. Adică ne sunt redate întocmai formaţiunile politice ale vremii, cu precizarea

că acestea aveu în frunte conducători locali: Litovoi (stăpânea Valea Jiului, din Ţara

Haţegului până la Dunăre), Farcaş (probabil zona Vâlcei), Ioan (teriroriul fostului jud.

Roamanţi) şi Seneslau (cuprindea regiunea de munte, deal şi şes din actualele judeţe Argeş,

Dâmboviţa, Olt, Teleorman şi poate parte din Prahova). Aşadar, pentru această dată avem

atestată deja existenţa unor formaţiuni politice în Muntenia, ai căror conducători locali erau

dublaţi de episcopi ortodocşi.

Pentru 1324, în locul acestor formaţiuni exista un singur stat, un singur conducător –

BASARAB I ÎNTEMEIETORUL (1310-52), fiul lui Tihomir.

Întemeierea Ţării Româneşti s-a datorat voievozilor de la Câmpulung sau Argeş, unui

Radu Negru (mit?!), probabil Tihomir sau Tocomerius, ori chiar un predecesor al acestuia,

voievozi care au început acţiunea de unire a cnezatelor şi voievodatelor.

În istoriografia românească s-a vorbit ani de-a rândul de o „descălecare”. În anii din

urmă, s-a punctat că nu este vorba de o descălecare, ci de o unire rezultată din lupta celui mai

puternic dintre voievozi, împotriva celorlalţi voievozi atestaţi în diploma de la 1247, emisă de

regele Bela IV al Ungariei către cavalerii ioaniţi, chemaţi să apere hotarele regatului. În ce

priveşte sensul cuvântul „descălecat”, învăţatul român Petre Năsturel ne spune că acesta avea

să capete în timp cuprinsul semantic cu referire la întemeierea unui nou teritoriu, unei ţări.

Deci, a descăleca înseamnă a întemeia . Din acest punct de vedere, Basarabii sunt

„descălecători”, dat fiind că tot mai mulţi istorici optează pentru ipoteza că neamul lor trebuie

să fi fost unul de origine cumană, de unde poate şi numele de „Negru Vodă”, şi anume din

pricina faptului că această stirpe era una asiatică, cu membri mai întunecaţi la faţă.

Desăvârşirea unităţii a făcut-o Basarab I, supranumit Întemeietorul, care la 1330

înlătură suzeranitatea maghiară, prin lupta cu Carol Robert de Anjou al Ungariei (dinastia

Angevinilor), la Posada (după unii, între Câmpulung şi Bran, după alţii: prin Loviştea) şi

câştigă independenţa pentru noua sa ţară – Ţara Românească.

În 1352 Basarab I se stingea, fiind înmormântat la biserica Negru Vodă (iată!) din

Câmpulung.

ORGANIZAREA BISERICEASCĂ

În paralel are loc şi unificarea bisericească precum se întâmplase în statele slave

vecine.

Ştim că la 1204, Ioniţă Asan fusese recunoscut „rege al bulgarilor şi vlahilor” (rex

bulgarorum et vlachorum), iar capul Bisericii fusese ridicat la treapta de arhiepiscop.

Tot aşa, pe la 1217, Ştefan Duşan, rege al Serbiei şi ţar, va ridica pe Sava, la 1219, la

treapta de arhiepiscop al Bisericii Sârbe.

Acelaşi lucru poate s-a petrecut şi la noi: ierarhul de la curtea lui Basarab avea să

devină mitropolit al nou înfiinţatei formaţiuni statale.

La 1359 este atestat deja ca ierarh muntean IACHINT, care în 1348 era deja mitropolit

de Vicina, iar din 1352 se mutase la Câmpulung sau Argeş. La aceeaşi dată, 1359, NICOLAE

ALEXANDRU BASARAB (1352-64) obţine recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei ceea ce

este de fapt recunoaşterea unei stări existente şi nu de creare a unei noi instituţii.

S-au păstrat două acte: primul este hotărârea Sinodului constantinopolitan prin care

Iachint era recunoscut mitropolit al Ungrovlahiei, iar al doilea, scrisoarea patriarhului Calist I

către Nicolae Alexandru Basarab.

Printre cauzele care l-au determinat pe domnitor să ceară recunoaşterea s-ar putea

enumera şi aceea că un ierarh legitima mai întotdeuna existenţa unei formaţiuni statale, iar

modelul nu era altul decât cel bizantin. Apoi domnul îl avea la îndemână pe ierarhul de Vicina

care depindea direct de Patriarhia Ecumenică. Fireşte era ca acesteia să i se adreseze.

REŞEDINŢELE MITROPOLIEI

Cei mai mulţi istorici socotesc că, după 1330, reşedinţa a fost la Câmpulung (în 1330,

Argeşul fusese pustiit de oştile lui Carol). Argeşul avea să apară ca reşedinţă abia sub

Vladislav I - Vlaicu Vodă, primul act emis la Argeş fiind din 1369.

La Argeş a slujit drept catedrală domnească biserica Sf. Nicolae ce se pare a fi fost

începută chiar de Basarab I, deşi alţii o consideră ctitoria lui VLADISLAV I (1364-77).

Concluzia finală reieşită în urma cercetărilor este aceea că în actuala sa formă ea a fost

începută de Nicolae Alexandru şi terminată de Vladislav Întâiul, deşi, într-adevăr acolo

existase încă înainte de 1300, adică sub Tocomerius, o biserică, înonjurată de case domneşti,

biserică înglobată ulterior noii construcţii.

La 1439 VLAD DRACUL (1436-42; 43-46), tatăl lui Vlad Ţepeş ridica o nouă

biserică cu scopul de a deveni mitropolitană (hram Adormirea Maicii Domnului) la 2 km de

Argeş, având de fapt o triplă semnificaţie: funerară, dinastică şi cruciată, ca centru al luptei

antiotomane.

Către sfârşitul secolului XV este posibil ca ierarhii să se fi mutat la Dealu, pentru ca

mai apoi, pentru foarte puţin s-o vedem la Gherghiţa (1482), la 1483 la Târgovişte, în 1494 şi

1508 la Bucureşti, iar din august 1517, biserica de la Târgovişte, începută de RADU CEL

MARE (1495-1508) şi terminată de NEAGOE BASARAB (1512-21), avea să fie

găzduitoarea mitropolitului până pe la 1668, când rolul de reşedinţă şi catedră a mitropolitului

ţării va fi preluat de actuala biserică a Sf. Constantin şi Elena de la Bucureşti, începută de

Constantin Şerban Basarab, pe la 1658, şi terminată de Radu Leon.

JURISDICŢIA NOII MITROPOLII

VLADISLAV I (1364-77) stăpânea în Transilvania cunoscutele feude Amlaşul şi

Făgăraşul, iar înspre Apus, Banatul de Severin. În timpul lui Mircea cel Bătrân stăpânirea sa

s-a extins până la „marea cea mare”.

În 1401, Patriarhia Ecumenică acorda mitropolitului Ungrovlahiei titulatura: „Prea

sfinţit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit şi exarh a toată Ungaria şi a Plaiurilor”.

„Plaiurile” desemnau fie feudele stăpânite de domnii munteni, fie întreaga Transilvanie.

MITROPOLIA DUPĂ 1359

Domnii: NICOLAE ALEXANDRU BASARAB (1352-64), VLADISLAV I (1364-

77), RADU I (1377-83), DAN I (1383-86), MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418).

Despre mitropolitul IACHINT (1359-1372) avem ştiri abia din 1369, când era amintit

într-o scrisoare ctitoricească a lui Vlaicu Vodă – Vladislav I către mănăstirea athonită de la

Cutlumuş. Este vorba de o cerere a protosului Hariton către domn prin care îi solicita acestuia

să se implice în reconstrucţia mănăstirii. Domnul accepta cu condiţia acceptării de către

Hariton a trecerii românilor de la Athos la regimul idioritmic.

A doua oară apărea la 1370, când Iachint fusese pârât la Patriahie de unii răuvoitori

drept „călcător şi dispreţuitor”. Drept urmare, Patriarhul Filotei (1364-76) a trimis imediat pe

DANIIL CRITOPULOS, dicheofilaxul (avocatul) Patriarhiei, pentru a cerceta pricina pentru

care fusese sesizat. Acesta a constatat însă netemeinicia acuzaţiilor. Mitropolitul Iachint se

dezvinovăţeşte şi-i propune Patriarhului Ecumenic să sfinţească pe Daniil ca mitropolit.

Localizarea Vicinei

Mitropolia Vicinei luase fiinţă între 1204-1261, iar în ce priveşte ierarhii acesteia,

avem ştire de un TEODOR, la 1285 şi 1292, de LUCA, la 1302, MACARIE, la 1337-1338,

CHIRIL, la 1347 şi, în fine, IACHINT, la 1348.

Localizarea ei a ridicat probleme şi încă până azi doar bănuim unde vor fi funcţionat

ierarhii de a căror existenţă documnetele fac vorbire:

1. Măcin - N. Dobrescu

2. între Isaccea şi Tulcea – N. Iorga

3. în satul Niculiţel – Constantin Brătescu

4. în locul Mahmudiei pe braţul Sf. Gheroghe – G.I. Brătianu

5. Isaccea de azi – N. Grămadă, C.C. Giurescu, Gh. Moisescu

6. pe ostrovul dunărean din faţa Isaccei – P.Ş. Năsturel

7. pe ostrovul dunărean de la Păcuiul lui Soare – Petre Diaconu.

MITROPOLIA SEVERINULUI

Urmarea plângerii făcute la Patriarhie împotriva lui Iachint de anumiţi răuvoitori,

Patriarhul Ecumenic, Filotei Kokkinos, şi sinodul au hotărât să menţină pe Iachint în scaun,

dar au înfiinţat un scaun nou pentru Daniil Critopulos, dicheofilaxul pomenit mai sus, însă la

cererea mitropolitului, acesta din urmă argumentându-se prin aceea că este foarte în vârstă şi

grav bolnav – acesta era de altfel şi motivul pentru care nu se putuse deplasa la

Constantinopol spre a fi anchetat. În 1370, Daniil era pus să semneze că nu va aduce nici o

supărare acelui mitropolit al Ungrovlahiei. Noul arhiereu va fi tuns în monahism sub numele

ANTIM, iar hotărârea sinodală care precizaa că a fost numit „mitropolit al unei părţi din

Ungrovlahia, adică a unei jumătăţi” data din octombrie 1370. Acest nou mitropolit avea să fie

şi locţiitor al scaunului de Melitene iar ceva mai târziu, locţiitor al scaunului Amasiei.

Motivele înfiinţării acestei noi unităţi ecleziastice nu erau doar acestea. Se pare că

însuşi domnul dorea o revigorare a activităţii bisericeşti, dar şi mai mult o dorea Patriarhul

Filotei, el însuşi un isihast renumit, ucenic al Sf. Grigore Palama şi biograf al acestuia. Or,

dorinţa Patriarhului era justificată, cu atât mai mult cu cât acţiunea prozelitistă romano-

catolică, pornită de Papa Urban V în Ţările Române şi părţile Vidinului lua amploare. Modul

imediat de a stopa această acţiune era tocami acela de a fonda această nouă unitate

bisericească pentru întocmai „cealaltă jumătate”, adică cea vestică. Pe de altă parte, Carol

Robert de Anjou se străduise pentru reînfiinţarea Episcopiei Milcoviei (1332), episcopie

fondată ceva mai înainte de această dată pentru cumanii de la întorsura Carpaţilor, convertiţi

la creştinismul de factură apuseană, în urma predicii diverselor ordine călugăreşti trimise de

papi cu acest scop (în urma cumanilor ne-au rămas câteva nume care ne aduc aminte de

trecerea lor pe aici: numele de persoană, Coman sau de localitate, Comana; există până azi o

mănăstire în sudul Bucureştiului cu acest nume). Există chiar şi suspiciunea formulată de un

istoric recent, Daniel Barbu, că Basarabii Întemeietori ar fi fost ei înşişi cumani catolici.

Dublul nume al celui de-al doilea Basarab, Nicolae-Alexandru, ar putea proveni chiar de la

trecerea acestuia la confesiunea ortodoxă, rebotezându-se ca Nicolae, de unde şi hramul

bisericii domneşti de la Curtea de Argeş, la a cărei fondare spuneam că şi-a adus contribuţia

domnul în cauză. Dar aceasta nu trebuie să ne sperie, ci trebuie să înţelegem că acesta este

momentul în care domnii români au ales cărei sfere de influenţă să se ralieze, precum

odinioară împăratul vlaho-bulgarilor sud-dunăreni, Ioniţă Caloian, la 1204, care avea să

prefere tutela constantinopolitană, aceleia romane, deşi fusese curtat de papii vremii. În cazul

de faţă, acela al Întemeietoului Ţării Româneşti, dar şi al succesorului său, care urmăreau

ieşirea din starea de vasalitate faţă de unguri, era firească o astfel de atitudine: nu puteai să

ieşi de sub suzeranitatea ungară şi să rămâi sub cea romană. Ar fi fost oarecum împotriva firii.

Ca să se pretejeze, au preferat ca prin cererea adresată patriarhului ecumenic să se pună, deşi

indirect, sub oblăduirea Bizanţului, fie el şi în decăderea în care se afla. Dar tocmai aici

considerăm că rezidă mica viclenie a domnilor români: se puneau sub oblăduirea unui Bizanţ

care nu mai putea face nimic, nici măcar să se apere pe sine, deci garanţia independenţei era

asigurată măcar din acesată perspectivă, pentru ca mai apoi cei care să preia destinele

popoarelor căzute sub turci să fie înşişi românii. Considerăm că toate acestea s-au petrecut nu

întâmplător, ci, iată, din strategie. Cu atât mai mult, Basarabii îşi merită numele de

Descălecători.

Apoi, la 1347, Ludovic cel Mare relua aceste demersuri, pentru ca la 1366 să încerce

să aplice măsuri extrem de represive faţă de ortodocşii din Transilvania.

La 1353, papa Inocenţiu VI numea pentru Milcovia pe dominicanul BERNARD ca

episcop, iar în 1364 Urban V numea pe ALBERT. De asemenea, Papa GRIGORIE XI

intenţiona înfiinţarea unei episcopii catolice la Argeş, cu sprijinul doamnei Clara, soţia

voievodului şi domnul chiar a îngăduit ridicare unei bisericii catolice vizavi de curte

domenască, ale cărei ruine se mai zăresc şi astăzi.

Încă unul dintre motivele înfiinţării noi jumătăţi de mitropolie era şi faptul că

populaţia ţării se înmulţise, iar între hotarele ei fuseseră înglobate şi ţinuturile Amlaş, Făgăraş

şi Banatul de Severin.

JURISDICŢIA ŞI REŞEDINŢA

În actul de numire, Antim era numit mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia. Mai

târziu, urmaşul lui Antim era numit în documente „mitropolit al Severinului” sau „dinspre

Severin”, iar eparhia sa se numea „a Ungrovlahiei dinspre Severin”, cuprinzând teritoriile din

dreapta Oltului, având reşedinţa la Severin, potrivit părerii majoritşţii istoricilor, deşi există

formulate şi unele îndoieli: Severinul se afla la graniţa a patru ţări – o poziţie dezavantajoasă

şi departe de reşedinţa domnească, fapt ce a avut drept urmare chiar ocuparea Severinului

între 1375-76 şi 1383-84 de către unguri.

Sau poate că reşedinţa să fi fost doar la început la Severin, deşi nu pentru multă vreme.

Oricum, prin numele de „Mitropolia Severinului” (apare în documente astfel de la Mircea cel

Mare) se înţelege „ţara Severinului, regiunea” şi nu neapărat locaţia în care poate va fi

funcţionat ea la început.

O altă ipoteză a fost aceea de a situa reşedinţa la Câmpulung, reşedinţa voievodală şi

mitropolitană a începuturilor de ţară.

În ce priveşte aşezarea acesteia la Râmnic, ar putea explica de ce pomelnicul episcopal

începe cu BASARAB I precum şi de ce a primit denumirea ulterior de Episcopia

RÂMNICULUI ŞI A NOULUI SEVERIN, dar şi de ce s-a aflat printre cele două noi unităţi

ecleziastice epicopale înfiinţate între 1503-1505 de mitropolitul muntean Nifon I, fost Patriarh

al Constantinopolei.

MITROPOLITUL HARITON (1372-1380), urmaş al lui Iachint.

În august 1372 a fost emis un act sinodal prin care se numea ca mitropolit al

Ungrovlahiei Hariton, fost egumen la mănăstirea Cutlumuş din Sf. Munte Athos. Să ne

amintim, hariton fusese acel egumen care solicitase înainte de 1369 domnului Vladislav I

(Vlaicu Vodă) ajutor pentru refacrea mănăstirii sale. După ce domnul a înzestrat-o bogat, dar

refăcând-o întru totul mai întâi, şi Hariton a fost numit Protos, adică conducător al

ansamblului monahal de la Muntele Athos. Se vede că n-a stat mult în această poziţie, căci

curând avea să fie chemat de domnul ţări, căci numai aşa se putea ajunge mitropolit, adică

doar prin voinţa domnului, tot aşa cum îl chemase pe Critopol pentru cealaltă jumătate.

Numirea lui Hariton, poate el însuşi un vlah din cei mulţi care mai trăiau şi trăiesc încă

în Balcani, a fost determinată de trecerea la cele veşnice a lui Iachint, la 1372, şi îngroparea sa

la Argeş.

Din actul de numire rezultă că a fost numit pentru acea jumătate pe care o deţinuse

Iachint, având să-şi păstreze în continuare prerogativele pe care le avusese predecesorul său.

Hariton fusese hirotonit la Constantinopol, după care a venit la Argeş.

Mai avem ştiri despre el în 1378, pe când se afla din nou la Athos pentru o cercetare.

În acelaşi an îşi făcea cel de-al III-lea testament din care reieşea că şi-a păstrat şi funcţia de

„protos” al mănăstirilor de la Athos.

La 1380 îl găsim participând la şedinţele sinodului Constantinopolitan, iar, pentru că

la 1381 Mitropolia Ungrovlahiei era reprezentată în sinod numai de Antim, s-ar putea

concluziona că Hariton e posibil să fi murit, iar Antim să fi trecut în locul său.

Cert este că între 1381 şi 1383 semnătura lui Antim apare în actele sinodale

constantinopolitane, iar la 1382 semna şi ca locţiitor al scaunului de Nicomidia.

Pe la 1388-89 se afla la Constantinopol şi a fost lovit de o boală grea, fapt în urma

căruia avea să îmbrace marea schimă monahală sub numele de Timotei. Însănătoşindu-se însă,

sinodul a hotărât să-şi reia locul.

La 1392, într-un hrisov domnesc, în fruntea divanului apărea, lângă Antim şi

mitropolitul ATANASIE de Severin. Tot astfel era consemnat la aceeaşi dată într-un alt act al

lui Mircea către Cozia. Este întâlnit în actele sinodale până prin 1402-3.

Şi se pare că tot el a întâmpinat moaştele muceniţei Filofteia, aşezate la Argeş.

A păstorit şi-n primii ani ai secolului XV, el fiind acel „mitropolit al Ungrovlahiei şi

exarh a toată Ungaria şi a Plaiurilor” căruia îi scria patriarhul Matei (1401).

Mitropolitul Atanasie de Severin (1381-1403) avea să fie urmaşul lui Antim.

Prima dată este amintit în noiembrie 1387 în actele Patriarhiei, iar în iulie 1389 semna

ca „celălalt al Ungrovlahiei”. Semna fie cu „smeritul mitropolit al Ungrovlahiei”, fie cu al

„Ungrovlahiei despre Severin”.

După Atanasie, vreme îndelungată, nu mai întâlnim nici un mitropolit la Severin,

pentru că după 1403 mitropolia Severinului avea să se desfiinţeze.

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI

ÎN SECOLUL XV

Secolul cel mai sărac în izvoare. Ierarhii apar rar în documente – nu mai făceau parte

din divan.

Reşedinţa domnească se mută de la ARGEŞ la TÂRGOVIŞTE.

Vitalien Laurent susţine că, după moartea lui Antim şi a lui Atanasie, scaunul

mitropolitan ar fi fost ocupat de mitropolitul de Mitilene (insula Lesbos) – unul din cei trimişi

în Moldova în 1395 să ridice anatema asupra clerului şi a poporului.

Ca urmare ar fi fost trecut în scaun în 1403 numindu-se TEODOR (!)

1412 – în 2 acte de donaţie apare EFTIMIE, mitropolit al Ungrovlahiei.

Peste o jumătate de veac este consemnat IOSIF ca martor în fruntea boierilor într-un

act de danie al lui RADU CEL FRUMOS (1462-75), în (28 octombrie 1464).

S-ar putea să fi fost egumen la Cozia (acest nume se întâlneşte acolo în 1451 şi 1457).

Ar fi primul mitropolit român cunoscut şi a păstorit până pe la 1477.

MACARIE I (1477-87) – atestat prima oară la 1482 într-un hrisov de la BASARAB

CEL TÂNĂR (1477-82). Mai avem şi alte documente ce-l atestă: 2 scrisori. Se pare că a fost

egumen la Cozia – pomenit (1475). La 1478, Cozia aavea alt egumen, pe Ilarion, ceea ce

înseamnă că Macarie a ajuns mitropolit.

ILARION (1487/88 – 1502) – fost egumen la Cozia. În 1488 de abia mai este pomenit

un egumen – Visarion. Ilarion ajunsese în scaun. Este pomenit prima oară în pisania schitului

Babele – 1493. A păstorit până prin 1502, când RADU CEL MARE (1495-1508) aduce pe

NIFON pentru reorganizarea Bisericii Ţării Româneşti.

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI

ÎN SECOLUL XVI

NIFON (1503-5) este una dintre personalităţiledespre care istoria Bisericii vorbeşte cu

plăcere şi a cărui viaţă e consemnată de un contemporan al său, Gavriil Protul: „Viaţa şi traiul

sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului” .

S-a născut în Peloponez, în sudul Greciei, prin anii 1435-40 şi a învăţat carte

grecească şi slavonească. A fost apoi călugărit cu numele Nifon, în locul numelui de botez,

Nicodim. A stat un timp în Albania, la despotul Gheorghe Skanderbeg, apoi s-a stabilit la

mănăstirea Dionisiu.

La 1483 a ajuns mitropolit la Tesalonic, iar, în 1486, Patriarh Ecumenic. A fost

îndepărtat din scaun în 1488 de sultanul Baiazid II (1481-1512) şi s-a retras în mănăstirea Sf.

Ioan Prodromul, zidind acolo un schit cu hramul Sf. Nicolae.

Avea să fie reales pe la 1496, dar numai pentru doi ani, pentru că la 1498 era din nou

exilat, de data aceasta la Adrianopole. Pare-se că faima i-a precedat, de vreme ce Radu cel

Mare (1495-1508) al Ţării Româneşti l-a chemat pe tronul mitropolitan al ţării sale. Este

posibil ca faima să şi-o fi dobândit poate chiar înainte de căpătarea funcţiilor ierarhice ce le-a

deţinut, fiind unul dintre atoniţii al cărui nume a ajuns probail pe buzele monahilor din spaţiul

românesc. De altfel, după retragerea sa din scaunul mitropolitan al valahilor, s-a retras la

mănăstirea Dionisiu de la Athos, către care şi Rdu cel Mare, dar şi urmaşul său, Neagoe

Basarab, aveau să îndrepte atâtea danii bogate. Pentru trupul său sfinţit, Neagoe Basarab a dat

poruncă să se făurească un chivot ce azi este una dintre piesele de cea mai mare valoar la

Muntele Athos.

Ajuns mitropilit în Ţara Românească, Nifon a convocat toţi egumenii la reşedinţa

domnească din Târgovişte. Tot atunci, pare-se a fi hirotonit şi doi episcopi, dându-le eparhii:

probabil a Râmfnicului în locul celei de Severin şi a Buzăului, dar pentru aceasta nu există

dovezi.

Rolul lui Nifon s-a exagerat în reorgnizarea Bisericii. Cel mai mare rol l-au avut

domnit orii: Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi şi Radu Paisie.

1505 – pleacă din ţară în urma unora conflicte cu domnul şi se stabileşte la Vatoped.

La 11 august 1508 NEAGOE BASARAB (1512-21) îi aduce osemintele în ţară,

aşezându-le la mănăstirea Dealu, deasupra mormântului lui Radu cel Mare. Apoi le-a înapoiat

mănăstirii Dionisiu, iar pe locul mormântului, Neagoe a zidit biserica cu hramul Sf.Nifon.

Călugării de acolo au trimis apoi rămăşiţe din moaştele sfântului păstrându-se azi în

catedrala din Craiova. Canonizarea sa a avut loc în ziua sfinţirii mănăstirii Argeş (prima în

ţară).

MAXIM BRANCOVICI (1505-1508)

neam sârb, din familia despoţilor Brancovici.

1459 – Serbia cade sub turci şi el va pleca acu fratele său mai mare Ioan prin Ungaria.

S-a acălugărit la mănăstirea Kuzinic sub numele de Maxim.

Hirotonit preot de mitropolitul Sofiei.

- c. 1503 – vine în Ţara Românească şi se pare că printre cei doi episcopi aleşi de

Nifon se afla şi Maxim (la Râmnic).

1505 – mitropolit al Ungrovlahiei.

A contribuit la încheierea păcii între Radu cel Marae şi Bogdan III cel Orb.

1507-8 – se pare a fi trimis de domn într-o solie la Vladislav II al Ungariei şi la saşii

din Transilvania.

1508 – MIHNEA CEL RĂU (1508-9) îl trimite la acel rege să-l înştiinţeze de urcaraea

sa pe tronul Ţării Româneşti. De-atunci nu s-a mai întors în ţară.

A trăit la Cruşedol până la 18 ianuarie 1516 – când moare.

Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinţilor.

Scaunul mitropolitan a rămas apoi vacant 4 ani.

Sub domnii: MIHNEA CEL RĂU (1508-9), MIRCEA (1509-10), VLAD CEL

TÂNĂR (1510-12).

MACARIE II (1512-21)

Gavriil Protul ne informează că domnul puse mitropolit pe Macarie.

Cei mai mulţi istorici susţin identitatea acestuia cu tipograful Macarie. Acest Macarie

era originar din Muntenegru, a învăţat meşteşugul la Veneţia, iar în 1493-96 a tipărit 6 cărţi

slavone la Cetinie: Octoihul în 2 părţi (1493-94), Psaltirea (1495), Molitvelnic (1496).

A ajuns la curtea lui Radu cel Mare; devine primul tipograf în Ţările Române.

c. 1512 – mitropolit.

Hirotonia întru arhiereu a fost probabil săvârşită de Maxim şi cei 2 episcopi. Poate că

a fost ales mitropolit din îndemnul lui Maxim şi al doamnei Despina Miliţa, soţia domnului

Neagoe.

Apre în singurul document (în care-i apare numele) – Gavriil Protul: cu prilejul

sfinţirii mănăstirii Argeş (15 august 1517) printre participanţi era şi „Macarie mitropolitul

ţării”.

17 august 1517 – scaunul mitropolitan se mută de la Argeş la Târgovişte.

Numele mitropolitului Macarie – amintit şi-n pisania cataedralei mitropolitane din

Târgovişte (hram Înălţarea) – ctitoria lui Neagoe Basarab.

Apare şi-n „Învăţăturile lui Nicolae Basarab către fiul său Teodosie” (capitolul III).

Întrucât a fost ocupat să orânduiască viaţa Bisericii Ţărilor Române nu a mai avut timp

să se ocupe de tipar.

Trebuia să se ocupe şi de ridicarea mănăstirii Curtea de Argeş.

În plus, poate că n-a avut oameni pricepuţi în acest meşteşug – n-a mai tipărit.

El tipărise în 1508, 10, 12 un Liturghier, Octoih şi Tetraevanghel.

15 septembrie 1521 – îşi încheie păstoria.

TEODOR (1521-23)

A fost ales în împrejurări politice dificile, în carae viaţa bisericească n-a putut

prospera – timpul lui RADU DE LA AFUMAŢI (1522-23; 24; 24-25 şi 1526; ucis 1529.

Este menţionat de-abia în timpul lui VLADISLAV III (1523-25).

ILARION II (1523-26 - de la Râmnic.

noiembrie 1523 – pomenit într-un hrisov de la RADU BĂDICA (1523-24).

Poate că a venit de la Râmnic, fiind înainte egumen la Glavacioc (pomenit în 1512, 13,

18).

MITROFAN (1526-34)

1533 – era pomenit în scaun ultima oară.

VARLAAM (1534-44)

Aprilie 1535 – un hrisov de la VLAD VINTILĂ (1532-35)

apare în hrisoave sub RADU PAISIE (1535-45).

- pomenit în pisania mitropoliei din Trgovişte, terminată de Radu Paisie, în pisanita

bolniţei de la Cozia (1542).

Către sfârşitul păstoririi sale s-a reluat activitatea tipografică la Târgovişte prin

DIMITRIE LIUBAVICI.

1544 – încheie păstoria.

ANANIA (1544-58) de la Buzău

Ales în 1544 – de la Buzău

ianuarie 1545 – amintit în prefaţa „Mjolitfelnicului” lui Dimitrie Liubavici.

Se pare că era rudă cu Neagoe Basarab – şi-a gătit piatra de mormânt la Argeş (poate

şi-a avut aici metania).

1545 – Radu Paisie mazilit de MIRCEA CIOBANUL (1545-54; 58-59).

Anania, ca om de încredere al lui Radu Paisie, a fost şi el prigonit.

Totuşi a rămas în scaun, dar nu e pomenit în nici un act intern. Sub el Dimitrie

Liubavici mai tipăreşte un „Apostol” slavon (1547).

Anania a hirotonit întru arhiereu pe pr. IOAN DIN PEŞTEANA pentru Transilvania în

1553.

Sub domnitorul PĂTRAŞCU CEL BUN (1554-1557), Anania e pomenit de mai multe

ori.

26 decembrie 1557 – Moare Pătraşcu cel Bun. Revine Mircea Ciobanul.

Mitropolitul Anania este nevoit să părăsească scaunul şi să plece în Transilvania,

rămânând acolo până în 1564.

2 iulie 1564 – fiind în Bucureşti, da mănăstirii Aurgeş un înscris.

Întreaga agoniseală a vieţii şi-a lăsat-o Mitropoliei Târgovişte.

Moare după 22 septembrie 1580 (până la 5 decembrie 1580).

Înainte de moarte îmbrăcase marea schimă – ANTONIE – îngropat la biserica

mitropolitană Târgovişte.

EFREM (1558-66)

Îşi reia tronul MIRCEAA CIOBANUL (1558-59).

Sânt masacraţi marii boieri şi cei 2 episcopi de Râmnic şi Buzău (Paisie şi Ieremia).

Este pus un nou mitropolit – Efrem.

17 septembrie 1559 – pomenit pentru prima oară într-un hrisov.

A păstorit şi sub PETRU CEL TÂNĂR (1559-68).

E pomenit şi-n prefaţa „Întrebării creştineşti” tipărită de Coresi (1560).

S-a retras înainte de 27 august 1566, dar a murit după 10 august 1582.

DANIIL (1566-68)

27 august 1566 – pomenit într-un hrisov.

Păstoreşte până prin 1568 când ALEXANDRU II MIRCEA (1568-77) alege un nou

mitropolit:

EFTIMIE II (1568-76) - de la Râmnic (1559-68)

8 septembrie 1568 – apare pentru prima oară într-un hrisov.

vine de la Râmnic; ales mitropolit în iulie-august 1568.

Pomenit în 12 hrisoave ale lui Alexandru II

Pomenit în prefaţa „Sbornicului slavon” (Coresi, 1568-69), a „Octoihului slavon”

(1574-75).

F.I. Sub el se înfiinţează prima tiparniţă la Plumbuita de către ieromonahul

LAVRENTIE şi ucenicul său IOVAN , care au imprimat aici un „Tetraevanghel” şi o

„Psaltire”.

Eftimie – primul ierarh al Ţării Române al cărui chip se păstrează în biserica Olteni –

Vâlcea.

Moare pe la 1576.

SERAFIM (1576-85)

30 decembrie 1576 – hrisov – Eftimie răposat, iar Serafim în scaun.

Serafim – pomenit în hrisoave ale domnilor ALEXANDRU II, MIHNEA TURCITUL

(1577-83; 1585-91), PETRU CERCEL (1583-85).

Avea preocupări cărturăreşti:

pomenit în prefaţa „Psaltirii slavone” (1577)

„Evanghelia cu Învăţăt.” (1581) ar fi fost tălmăcită de Coresi după un manuscris

slavon al lui Serafim.

1588 – pisanie a mănăstirii Snagov – menţionează că a fost alungat din scaun de către

Mihnea Turcitul (1585.92)

moare la 1590 – îngropat la biserica mare a mănăstirii Snagov.

MIHAIL I AL RÂMNICULUI (1586-89) - de la Râmnic (1568-85)

vine de la Râmnic

pomenit în hrisoave de la Mihnea.

Retras 1589

Moare între 4 august 1591-7 martie 1592

NICHIFOR (1589-92)

12 ianuarie 1589 – atestat ca mitropolit

1590 – pomenit într-un hrisov de la Mihnea Turcitul (1585-91)

1592 – pomenit de ŞTEFAN SURDUL (1591-92).

1592 – silit să părăsească scaunul de către ALEXANDRU CEL RĂU (1592-93).

1617,1621 – ÎNTÂLNIT ÎN ACTE – PROIN MITROPOLIT.

Moare în bisericaa Izvorani.

MIHAIL II (1592-94)

pomenit numai în 2 acte de la MIHAI VITEAZUL (1593-1601) în 1594.

EFTIMIE III (1594-1602)

1594 – mitropolitul Eftimie, fost egumen la Cozia.

1595 – pomenit pentru prima oară, într-o solie la Alba Iulia pentru a semnak un tratat

de alianţă împotriva turcilor. În solie se mai aflau Lucaa al Buzăului şi Teofil al Râmnicului.

întâlnit în hrisoavele de după 1595, în acte diplomatice.

5 iunie 1598 – apare într-un tratat semnat de către trimişii împăratului Rudolf II al

Austriei, Mihai Viteazu şi el.

După căderea lui Mihai, tronul a fost dat lui SIMION MOVILĂ, apoi lui RADU

MIHNEA şi din nou SIMION MOVILĂ.

1602 – Simion Movilă pierde din nou tronul şi se retrage împreună cu mitropolitul în

Moldova.

1603 – exmitropolitul cerea protecţia regelui Poloniei.

Scaunul domnesc a fost ocupat de RADU ŞERBAN (1602-11).

Eftimie s-a reântors acum în ţară.

Nu se ştie când a murit şi unde a fost înmormântat.

LUCA AL CIPRULUI (1602-1629) - Buzău (1583-1602)

Grec din Cipru; nu ştim cum a ajuns în Ţările Române.

septembrie 1583(84) – pomenit într-un act ca episcop de Buzău.

om de încredere al lui Mihai Viteazul.

1595 – într-o misiune la Alba Iulia (cu Eftimie II şi Teofil Râmnic).

1596 – misiune în Rusia (primit de ţar şi de boris Gudunov).

Ca episcop ridică mănăstirea Izvorani (Buzău) – era în fiinţă în 1600, când eraa

menţionată în nişte danii.

A căzut în timpul unui cutremur, fiind refăcută în timpul lui Constantin Brâncoveanu.

ridicat ca mitropolit de RADU ŞERBAN

pomenit în zeci de acte

s-a identificat cu totul cu năzuinţele poporului – a păstrat autonomia faţă de Patriarhia

Ecumenică.

Sepembrie 1615 – patriarhul TIMOTEI II (1512-21) şi sinodul scot din scaun pe Luca,

dar hotărârea nu s-a aaplicat.

1606 – hirotoneşte întru arhiereu pe TEOCTIST al Ardealului.

Opere: manuscrise greceşti: (a fost un bun caligraf)

„Evanghelie” (1588)

„Evanghelie” (1594)

„Evanghelie” (1624)

„Psaltire” începută de el şi terminată de un ucenic.

De la el ni se păstrează cel mai vechi antimis cunoscut la noi.

Moare la 1629 – înmormântat la mitropolia din Târgovişte.

GRIGORIE I (1629-36)

Grec de neam, fusese adus de ALEXANDRU ILIAŞ (1627-29) în epoca de deplină

pătrundere a influenţei greceşti, dar şi de opoziţie împotriva ei. Pe fondul acestui conflict avea

să ajungă donm Matei Basarab.

Grigorie fusese tuns în monahism în mănăstirea athonită a Iviriţilor, la care să nu

uităm fusese ascuns, dar şi trimis să înveţe carte domnul Radu Mihnea. A venit apoi în Ţara

Românească după 10 februarie 1613, când acelaşi Radu Mihnea închina mănăstirea Radu

Vodă din Bucureşti mănăstirii care altădată îl găzduise şi ai cărei călugări îl trimiseseră şi la

Veneţia pentru a se educa. Tocmai la această mănăstire a venit egumen Grigorie între 1614-

1629.

La 1629 avea să fie ales mitropolit în Muntenia. În această calitate s-a îngrijit de

refacerea bisericii mănăstirii Stelea din Bucureşti (azi dispărută), metoc al mănăstirii Radu

Vodă şi ruinată în timpul campaniei lui Sinan Paşa împotriva lui Mihai Viteazul, la 1595,

sfârşită ruşinos la Călugăreni.

La 1632, conform mai vechilor uzanţe, mitropolitul avea să fie trimis de LEON

VODĂ în Transilvania pentru a sfătui pe boierii munteni pribegiţi să se întoarcă. Apoi în

decembrie 1632 – Grigorie I şi Teofil de la Râmnic au mers la sultan într-o solie, cerând ca

domn pe MATEI BASARAB (1632-54).

În timpul lui s-a tipărit un „Molitvelnic slavon” (1635).

S-a retras în 1636 şi a murit în septembrie, fiind– se retrage.

Moare în septembrie 1636 şi a fost înmormântat la Stravopoleos.

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI

ÎN SECOLUL XVII

După primele trei decenii ale secolului XVII (timp în care au păstorit doi ierarhi

greci), urmează o perioadă fecundă pentru Biserica românească. Această stare de înflorire o

cunoaşte Biserica Ortodoxă Română în timpul domniei lui MATEI BASARAB (1632-1654)

şi a urmaşilor lui: CONSTANTIN ŞERBAN BASARAB zis CÂRNUL (1654-58), MIHNEA

III RADU (1658-1659), GHEORGHE GHICA (1659-60), GRIGORE GHICA (1660-64) şi

RADU LEON (1664-1669).

De aici înainte scaunele nu mai sânt ocupate de vlădicii greci.

TEOFIL (1636-1648) - Râmnic (1618-36)

păstorise la Râmnic între 1618-1636

fusese probabil egumen la Bistriţa, căci documentele pomenesc un egumen cu acest

nume.

Ianuarie 1611 – a ascuns moaştele Sf.Grigorie Decapolitul în peştera de lângă

mănăstire, datorită invaziei lui Gabriel Bothory al Transilvaniei.

Tot aici a ascuns şi pe învăţatul mitropolit grec MATEI al Mirelor – egumenul

mănăstirii Dealu, fugit şi el din calea aceloraşi invadatori.

Vlădica Matei a scris „Slujba şi viaţa Sf.Grigorie Decapolitul”.

Ca episcop al Râmnicului, aa fost trimis în 1631 de domnitorul LEON TOMŞA (1629-

1632), în Transilvania, într-o misiune.

1632 – l-a însoţit pe Matei Basarab la Constantinopol când a fost recunoscut drept

domn de către turci (în 1633 februarie).

Teofil s-a bucurat de încrederea deosebită a lui Matei Basarab.

1640 – a fost trimis de domn într-o misiune diplomatică în Transilvania la Gheorghe

Rakoczy I.

Cu acest prilej a cercetat şi pe mitropolitul GHENADIE de la Alba Iulia, căruia, se

pare, i-a dăruit o tipografie.

Mitropolitul Teofil s-a impus puternic pe plan cultural.

Este unul din cei care se pune în slujba curentului românesc, susţinut de toţi clericii şi

monahii români.

Acum se reia aactivitatea tipografică în Ţările Române şi se vor tipări primele cărţi

româneşti în Muntenia.

1635 – Petru movilă care era mitropolit la Kiev (1633-46) trimite în Ţările Române o

tipografie, la rugămintea lui Mataei Basarab.

Această tipografie va fi aşezată la Câmpulung după 90 ani.

Se cunosc trei acărţi slavone apărute aici:

MOLITVELNIC (1635)

ANTOLOGHION (1643)

PSALTIRE (1650)

1642 – se tipăreşte în română „ÎNVĂŢĂTURĂ PESTE TOATE ZILELE”, tradusă din

greceşte.

1637 – se înfiinţează la Govora o nouă tiparniţă de sub teascurile căreia au ieşit mai

multe cărţi slavone, dar mai ales româneşti:

PSALTIREA (1637) – prima carte paginată filă cu filă loa noi

PSALTIREA cu CEASLOV (1638)

CEASLOV (1638)

PARACLISUL PRECISTEI (slavo-român, 1639)

1640 – apar în româneşte două cărţi foarte importante:

CEASLOVUL – prima carte românească de cult tipărită în Muntenia.

PRAVILA CEA MICĂ – terminaktă în 1641; se numea şi „Pravila de la Gşovora” şi

eraa tradusă din slavonă de MIHAIL MOXA (MOXALIE) de la Bistriţa.

În 1620, acesta prelucrase în română un „Cronograf”, o istorie a lumii, la îndemnul lui

Teofil.

A fost tipărită Pravila prin grija lui Meletie Macedoneanul, egumenul Govorei, având

o Prefaţă semnată de mitropolitul Teofil.

„Pravila” era o colecţie de legiuiri canonice şi civile, făcută după o traducere slavă a

unui Nomocanon de origine bizantină. Izvoarele, slave şi greceşti, n-au fost identificate.

Apariţia acestei cărţi era justificată de nevoia preoţilor de a da corect epitimiile în scaunul de

spovedanie.

„Pravila de la Govora” a apărut într-o ediţie pentru Ţara Română şi într-alta pentru

Transilvania.

Deosebirea dintre cele două ediţii consta în faqptul că Prefaţa era semnată, în a II-a de

mitropolitul „Ghenadie, cu mila lui Dumnezeu arhiepisşcop şi mitropolit a toată Ţara

Ardealului”.

Cert este că în Transilvaniaa eaxista nevoia reală pentru o asemenea tipăritură care să

contrabalanseze acţiunea prozelitistă calvină.

Aceasta era prima colecţie oficială de legi, apărute în Ţările Române aprobată de

autorităţi.

1642 – apare tot la Govora „EVANGHELIA ÎNVĂŢĂTOARE” sau „CAZANIA” .

Cuprinde – cazaniile la duminicile anului, la sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor,fiind

tradusă din rusă cu osteneala ieromonahului SILVESTRU.

este o carte de 600 pagini.

Din ”Pprefaţă” mai rezultă că Silvestru a mai fost ajutat de Udrişte Năsturel, cumnat al

lui Matei Basarab. De altfel el semna şi prefaţa.

Este posibil ca tipografia de la Gjovora să fi stat sub îndrumarea episcopului de

Râmnic IGNATIE SÂRBUL (1636-1653).

Majoritatea cărţilor de la Govora au văzut lumina zilei prin strădania egumenului

mănăstirii , MELETIE MACEDONEANUL.

Aici , meşter tipograf era ieromonahul ŞTEFAN de Ohrida.

1644 – „Cazania” a fost retipărită la Dealu.

1646 – jtot la Dealu se tipărreşte un „LITURGHIER SLAV”.1647 – s-a tipărit

„URMARAEA LUI HRISTOS” a lui Toma de Kempis, tradusă din latină în slavonă de

Udrişte Năsturel. Prefaţa, tot sub numele lui, era închinată mitropolitului VARLAAM al

Moldovei.

Tot Udrişte Năsturel a tradus din slavonă în româneşte romanul „VARLAAM şi

IOASAF”, păstrat în manuscris.

În timpul lui Teofil, logofătul Udrişte Năsturel a înfiinţat o şcoală slavonă pe lângă

mitropolie, la Târgovişte cu un program asemănător cu cel al Academiei movilene.

După 1646 – teologul Pantelimon Ligaridis devenit mitropolit de Gaza sub numele de

Paisie, împreună cu Ignatie Petritiş,cu sprijinul lui Matei Basarab şi al postelnicului

Constantin Cantacuzino au pus bazele unui colegiu umanist la Târgovişte – „schola graeca et

latina”. Aceasta a fost prima şcoală la nivel superior în Ţara Românească. Se predau limbi

clasice, logică, retorică şi gramatică. Între elevi s-a numărat şi DANIL ANDREAN

PANONEANUL – semnatarul Prefeţei „Pravilei celei mari” de la Târgovişte – 1652, ajuns şi

mitropolit al Ardealului.

Mitropolitul TEOFIL a întreţinut şi legături cu Transilvania.

1640 – cu prilejul misiunii diplomatice amintite a ceracetat pe mitropolitul Ghenadie.

1640 – a hirotonit la Târgovişte pe noul mitropolit al Transilvaniei, ILIE IOREST.

1643 – hirotoneşte pe urmaşul lui Iorest, SIMION ŞTEFAN.

Despre relaţia cu Moldova:

1644 – a primit la Târgovişte pe mitropolitul VARLAAM al Moldovei, în vederea

împăcării celor doi domni.

Cu acest prilej, Varlaam a găsit în biblioteca lui Udrişte Năsturel exemplarul din

„Catehismul Calvinesc” apărut la Alba 1640 sau 1642, căruia Varlaam i-a dat „Răspunsul” în

1645.

Relaţia cu Bisericile orientale:

1638 – Teofil primeşte vizita patriarhului MITROFAN CRITOPULOS al Alexandriei,

care a murit în Ţara Românească în 1639.

1639 – a luat parte împreună cu IGNATIE de Râmnic şi ŞTEFAN de Buzău, la

soborul duhovnicesc prin care Matei Basarab a vrut să oprească închinarea abisericilor

româneşti la locurile sfinte.

Moare la 1648.

ŞTEFAN (1648-53; 1655-68)

este urmaşul lui Teofil, fiind român de neam, din Râmeşti-Vâlcea, unde a ctitorit o

biserică.

Se pare că a fost acopist la mănăstirea Bistriţa, apoi s-ar fi călugărit la Tismana,

ajungând egumen.

Cultura sa aleasă şi viaţa sa curată, numai ele pot explica alegerea în scaunul

mitropolitan, sărindu-se peste episcopia de Râmnic şi de Buzău.

Ştefan a continuat şi desăvârşit acktivitaatea cultural tipografică, fiind sprijinitor al

acurentului românesc, în detrimentul celui slavon, al cărui exponent era Udrişte Năsturel.

Sub el tipografia a lucrat numai la Târgovişte.

1649 – se tipăreşte u n TRIOD–PENTICOSTAR.

1650 – diaconul MIHAI din Târgovişte a scos de sub tipar „CARTEA CE SE

CHIAMĂ POGRIBANIA PREOŢILOR MIRENI ŞI A DIACONILOR”, cu tipicul în

româneşte şi rugăciunile în slavonă.

1651 – se tipărea „MISTRIO” sau „SACRAMENT”, tălmăcită de mitropolit,

cuprinzând rânduiala slujbei primelor două taine: Botezul şi Mirungerea. Tipicul era în

română iar slujba în slavonă.

1652 – apare „PRAVILA CEA MARE” sau

„ÎNDREPTAREA LEGII” în 800 pagini.

Era nu numai un cod bisericesc, ci şi politic.

A fost tălmăcită din greceşte de „Danil Andreanul monahul din Ţara Panonşiei” (adică

Transilvania), ajutat de dascălii greci Pantelimon Ligaridis şi Ignatie Petritzis.

Cartea are două prefeţe, una e traduc., alta a mitrop.

Pravila are două părţi mari şi un apendice.

Partea I – 417 capitole (glave);

314 capitole sânt extrase din Nomocan. Lui Manuil Malaxos. Celelalte 103 capitole

cuprind „Pravila lui Vasile Lupu” (carte aromânească de învăţătură de la pravilele

împărăteşti) tipărită la Iaşi- 1646.

Partea II: se numeşte „Nomocanon”, cuprinzând aproape întreaga colecţie acanonică a

lui Alexie Aristen (secolul XII) şi comentariile lui, apoi canoane din Sf.Părinţi şi din Nichifor

Mărturisitorul.

Apendicele – 54 capitole – estek format din întrebările şi irăspunsurile lui Anastasie

Simaitul (secolul VI).

„Pravila de la Târgovişte” era destinaştă şi românilor transilvăneni.

1652 – mai tipăreşte „TÂRNOSANIA” tradusă din greacă şi slavă.

De la mitropolitul Ştefan ne-a mai rămas unş şmanuscris slavo-greco-român –

„SLUJEBNIC”.

Faptul că în timpul lui Matei Basarab apar cărţi în româneşte, slavonă şi bilingve ne

dovedeşte că între cele două curente era o luptă. Introducerea limbii naţionale în cult putea fi

considerată de unii erezie, mai ales că în Transilvania calvinii făceau propagandă în acest

sens.

Marele merit al mitropolitului Ştefan e acela de a fi deschis porţile pentru pătrunderea

limbii române în cult.

După 1652 au loc evenimente dramatice:

1653 – are loc răscoala seimenilor împotriva lui Matei Basarab.

În această situaţie mitşropolia a pactizat cu răsculaţii ceea ce aa dus la înlăturarea sa.

La cererea lui Basarab, Patriarhul ecumenic Ioachim a caterisit pe Ştefan, aprobând în

acelaşi timp numirea ca mitropolit a lui Ignatie de la Râmnic (1636-53).

fusese preot de mir la Nicopole.

Era unul din cei care l-au ajutat pe Matei Basarab să ia domnia Ţărioi Româneşti.

Drept recunoştinţă Maatei Basarab l-a adus pe Ignatie în Ţara Românească, iar în 1636

l-a ridicat în scaunul de la Râmnic.

Noiembrie 1653 – a întâmpinat pe patriarhul MACARIE al Antiohiei care umbla prin

Ţările Române însoţit de fiul său Pavel de Alep (între anii 1653-54 şi 1656-58).

22 mai 1654 – Matei Basarab moare, fiind ales Constantin Şerban Basarab (Cârnul)

(1654-58).

Noul domn l-a trimis într-o solie în Transilvania la Gheorghe Rakockzy, în mai 1655,

pentru a-i cere ajutor împotriva seimenilor şi dorobanţilor răsculaţi.

Ierarhul şi-a rezolvat cu succes misiunea.

1655 - Domnul a reabilitat pe ŞTEFAN, redându-i scaunul, fiind convins de

nevinovăţia lui.

Ignatie a depus „peretisis”, îndemnat de domn.

S-a retras în Oltenia, la Râmnic sau la Cozia.

1659 – Îl găsim la Târgovişte, domnitorul MIHNEA III RADU, trimiţându-l în

misiune la Gheorghe Rakockzy II, pentru un tratat de alianţă împotriva turcilor.

Ignatie a murit în decembrie 1662, fiind îngropat la Cozia.

În cei doi ani 1653-55, Ştefan a stat la Tismana, unde-şi avea metania.

Nu şi-a mai continuat activitatea culturală, dar s-a remarcat prin altele:

Septembrie 1656 – hirotonea pe SAVA BRANCOVICI.

24 octombrie 1656 – întâmpina pe patriarhul MACARIE al Ant.

1658 – împreună cu acesta a sfinţit biserica Sf.Împăraţi Constantin şi Elena din

Bucureşti începută de Constantin Şerban (1654-58) şi terminată de Radu Leon, actuala

catedrală patriarhală, începută de domnul Constantin Şerban şi terminată de RADU LEON

(1664-69).

1664 – S-a întrunit la Târgovişte un sobor, reânnoindu-se măsurile luate în timpul lui

Mihai Viteazul.

1668 – a început „Condica Sfântă” a Mitropoliei Ungrovlahiei în care aveau să fie

înscrişi toţi vlădicii hirotoniţi şi înscăunaţi.

1664-65 – ctitoreşte biserica de lemn din Grămeşti-Pietreni – Vâlcea.

Un portret reuşit al mitropolitului se află pe tâmpla schitului Crasna (Gorj).

25 aprilie 1668 – a murit, fiind înmormântat în catedrala mitropoliei din Târgovişte.

TEODOSIE (1668-72)

După moartea lui Matei Basarab (1654) au urmat mai multe domnii scurte şi

neânsemnate. Au avut loc lupte necontenite între Cantacuzini şi Băleni. Lucrurile s-au potolit

după aşezarea în scaun a lui ŞERBAN CANTACUZINO (1678-88).

După moartea mitropolitului Şatefan, TEODOSIE va fi ales la 20 mai 1668.

Teodosie era de la mănăstirea Argeş; cu prilejul alegerii, el a rostit pentru prima oară

Crezul în româneşte (vezi Condica Sfântă).

8 iunie 1668 – RADU LEON (1664-68) dispune mutarea scaunului mitropolitan de la

Târgovişte la Bucureşti, unde va rămâne până azi.

Biserica Sf.Împăraţi a fost declarată catedrală mitropolitană.

Până la declararea acesteia drept catedrală, vlădicii au folosit în acest scop alte

biserici: Radu Vodă, ctitorită de ALEXANDRU II (1568-77), biserica Stelea – ctitoria

spătarului Stelea din secolul XVI, refăcută de mitropolitul Grigorie I şi biserica Sf.Gheorghe

Vechi, ctotoria unui vornic Nedelcu (secolul XVI).

Despre originea lui Teodosie:

Lupaş şi istoricii transilvăneni susţineau că Teodosie s-ar fi născut la Veştem lângă

Sibiu.

N.Şerbănescu: Teodosie s-ar fi născut pe la 1620 într-un sat din Vâlcea sau Argeş.

M.Păcurariu: S-ar afi născut în Râmnic.

1677-80 – a ridicat la Râmnic o biserică cu hramul Sf.Arhangheli Mihail şi Gavriil –

schitul Cetăţuia.

Originea lui Teodosie:

Lupaş şi istoricii transilv. susţineau că Teodosie s-ar fi născut la Veştens lângă Sibiu.

N.Şerbănescu: Teodosie s-ar afi născut pe la 1620 într-un sat din Vâlcea sau Argeş.

M.Păcurariu : s-ar fi născut în Râmnic.

1677-80 – a ridicat la Râmnic o biseriacă cu hramkul Sf.Arhangheli Mihail şi Gavril –

schitul Cetăţuia.

În acelaşi oraş Teodosie a refăcut biserica cu hramul Sf.Gheorghe (în 1681).

Teodosie s-a călugărit la Cozia (apare aici la 12 ian. 1661)

7 apr. 1662 – apare ca egumen la Argeş.

N-a avut parte de o păstorie liniştită datorită frământărilor politice. Amestecul său în

aceste frământări i-au atras îndepărtarea.

3 dec.1668 – Teodosie şi nişte boieri au cerut domnitorului Radu Leon să-I alunge pe

agreci din ţară.

Urmare a acestei mişcări a fost mazilirea ad-lui şi înlocuirea cu ANTONIE din Popeşti

(1669-72).

Sub acest domn, Teodosie a luat parte, în fruntea divanului la judecarea vornicului

Stroe Leurdeanu, vinovat de asasinaraea lui C-tin.Cantacuzino.

1672 – Antonie a fost mazilit şi înlocuit din nou cu Grigorie Ghica (1672-73),omul

Bălenilor.

Acest lucru a adus o marşe prigoană împotriva Cantacuzinilor. Între prigoniţi se afla şi

Teodosie.

Iunie 1672 – Teodosie a fost surghiunit la mânăstirea Tismana pentru 7 ani. În locul

lui a venit DIONISIE (1672) de la mânăstirea Radu Vjodă din Bucureşti.

Fusese ecleziarh la mânăstirea MD din Câmpulung, în timp ce funcţiona aici o

tipografie (apare în PSALTIREA din 1650).

A fost apoi la Muntele Athos.

1670-71 – I s-a încredinţat egumenia mânăstirii Radu Vodă.

A păstorit foarte puţin căci a murit în decembrie 1672.

Varlaam (1672-1679) - Râmnic (1670-72)

A fost ales “cu sila” de către Grigore Ghica.

Fusese episcop la Râmnic (1670-72)

Era originar din satul Moşoaia (Piteşti)

A fost călugărit la Cozia, după cum însuşi spune în “Aşezământul său”.

1663 – a ajuns egumen

1665 – apare cu titlul de arhimandit.

1665 – pleacă în Rusia pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţeleş, unde a rămas, poate, până în

1668, vizitând Kievul, Moscova ş.a.

Reântors în ţară, a fost aşezat egumen la Glavacioc (Argeş).

1670 – a fost chemat să ia locuzl episcopului Serafim de Râmnic.

1672 – murind mitropolitul Dionisie, Varlaam a fost numit din oficiu mitropolit.

În cei şapte ania de păstorie a avut o serie de fapte de seamă.

1673- d-l. la îndemnul mitropolitului dă un hrisov prin care uşura viaţa preoţimii

sscutindu-i de unele dări.

1674; 1676 – două hrisoave ale lui GHEORGHE DUCA (1673-78) prin care scutea de

preoţi.

Varlaam s-a remarcat şi ca ctitor de lăcaşuri sfinte:

TRIVALEA – a fost înzestrat de el cu numeroase adanii.

1702 – îl închina Coziei.

1676 – ridică mânăstirea TURNU (Intrarea în Biserică) şi o închină Coziei.

1673 – încep lucrările de construcţie ale schitului FEDELEŞOIU.

Acest schit fusese început de d-l. Grigorie Ghica şi continuat de Varlaam, probabil la

1702

Biserica cuprinde piese de o deosebită valoare.

Schitul a fost înzestrat de mitrop. cu numeroase danii.

20 apr.1750 – Grigorie Ghica II l-a închinat mânăstirii Pantelimon din Bucureşti.

Varlaam a avut şi preocupări de ordin cultural:

înfiinţase o tipografie în Bucureşti, aducând dascăli şi tipografi.

1678 – tipăreşte o “CAZANIE”. Cartea a fost trandusă după ediţia ucraineană tipărită

la Lvov în 1665, numindu-se “Cheia Înţelesului”.

Activitatea sa s-a oprit aici, căci în 1678 scaunul domnesc a fost dat lui ŞERBAN

CANTACUZINO, care va readuce în scaunul mitropoliei pe TEODOSIE.

25 apr.1679 – are loc un sobor convocat de domn în care Varlaam depune cârja, căci

se va recunoaşte că Teodosie fusese înlăturat fără nici o vină.

La scurt timp, Varlaam a treacut munţii, în Transilvania însoţit de IOASAF de la

Argeş. Aici a vizitat pe mitropolitul Sava Bramcovici.

1682 – era la Iaşi, unde domnea Gheorghe Duca (1678-83) şi s-a reântors apoi în Ţara

Românescă.

După această dată a fost în Ţara Sfântă.

Reânştorcându-se s-a aşezat la ctitoria sa de la Trivale.

Cu puţin înainte de moarte şi-a scris “Aşezământul”rânduind ca mânăstirea Trivale să

fie închinată Coziei (1702)

+ 18 nov. 1702 la Cozia.

TEODOSIE (1679-1708) a doua oară.

Deşi n-a afost un om cu o cultură teologică deosebită, a aavut norocul să activeze sub

cei doi mari domni Şerban Cantacuzino şi C-tin.Brâncoveanu şi a avut ca sufragani

deaskemenea oamnei de cultură: episcopii MITROFAN şi DAMASCHIN de la Buzău,

ANTION IVIREANUL, tipograf, episcop şi apoi mitropolit.

Tot ăn acea vreme mai activau fraţii Greceanu, Ctin. Cantacuzino stolnicul.

Dintre tipăriturile care au ieşit la lumină în timpul lui Teodosie se numără:

LITURGHIER (1680) – avea tipicul în română , iar slujba în slavonă.

Tradiţia slavonă eraq încă foarte puternică. Reiese din Prefaţă că mitropolitul nu

îndrăznise să traducă Liturghia numai în româneşte. Din aceeaşi prefaţă putem desprinde date

şi evenimente ale vremii.

Prefaţa se pare, totuşi că aparţine lui C-tin.Cantacuzino Stolnicul , căci se întrevăd aici

aceleaşi idei ca şi în “Istoria Ţării Româneşti”, care-i aparţine.

O a II-a Praefaţă era semnată de Inochentie corectorul şi de Chiriac tipograful.

EVANGHELIE (1682) în româneşte.

Textul Evangheliei e diferit de acel al “Noului Testament” din 1648 şi de cel al

“Bibliei” din 1688.

El a fost reeditat în EVANGHELIA SLAVO-ROMÂNĂ (1693) la Bucureşti.

Trebuie reţinut că acum s-au tipărit pentru prima oară pericopele evanghelice ăn

ordinea citirii lor la slujbe. Până atunci se tipăreau “Tetraeavanghele” (ca în N.T.)

1683 – “APOSTOL” în româneşte.

Prefaţa a fost semnată de Şerban Cantacuzino.

Autorul împarte cărţile Sfintei Scripturi ca un specialist în ale teologiei: “legile”

(Panteteuhul şi Evanghelia), “istoriile” (cărţile istorice), “filosofia” (cărţile didactice), şi

“proorociile”.

Prin “Evanghelia” şi “Apostolul”, din 1682 şi 1683, s-a făcut din nou un pas înainte în

vederea introducerii limbii române în Biserică.

Dar cea mai importantă+ tipăritură a vremii a fost BIBLIA de la Bucureşti (16889.

Această lucrare încununează activitatea tipografică de până atunci.

Tipărirea a început în 5 nov.1687 şi s-a terminat în sept.1688

Are 499 pagişni

Are 2 prefeţe: una pe numele domnitorului Şerban Cantacuzişno, adresată clerului şi

credincioşilor, alta semnată de patriarhul DOSITEI al Ierusalimului, aceasta pentru a da o mai

mare autoritate lucrării.

Doritei era văzut ca un exponent al întregii Ortodoxii şi un protector al popoarelor

balcanice.

La traducerea acestei lucrări au contribuit mai mulţi învăţaţi: pe lângă Doritei,

Ghermano Nisis.

La baza ateaxtului N.T. a stat ediţia de la Alba Iulia 1648. Au fost reproduse integral şi

trie din capitolele de isogogie (introducere) la Evanghelia lui Marcu, Luca şi Ioan.

În ce priveşte textul N.T., la abază au stat textaele traduse de N.Milescu Spătarul

(1636-1708):

1661-64 – pe acând se găsea la Constantinopol ca reprezentant a lui Grigore Ghica, a

lucrat la traducerea Sfintei Scripturi

Traducerea lui N.Milescu a fost însă revizuită de mitropolitul Dosoftei al Moldovei, pe

acând era episcopla Roman.

Înainte de a afi dat la tipar, textul Bibliei a fost revăzut şi de unii cărturari munteni:

fraţii Greceanu, C-tin.Cantacuzino, aceştia ajutaţi de cărturarii greci amintiţi mai înainte.

E posibil ca aceşti ultimi revizuitori să fi avut în faţă şi traducerile româneşti mai

vechi: “Psaltirea” lui Conesi, “Palia de la Orăştie” (1581), “Psaltirea” şi “Paremih” lui

Doroftei.

“Bibliaa de la Bucureşti” era o expresie a unităţii românilor, prin faptul că la

traducerea participaseră cărturari din toate acele trei ţări române.

“Biblia” din 1688 cuprindea şi o lucrare intitulată: “A lui Iosif la Macavei carte”. Este

vorba de lucrarea: Despre raţiuneaa dominantă” a lui Iosif Flaviu, tradusă în româneşte de

N.Milescu şi revăzută tot de Dosoftei.

Este prima lucrare filososfică tradusă în română.

Alte tipărituri:

1691 – Mărgăritarele Sf.I.G.A.

- EVANGHELIA GRECO-ROMÂNĂ

– PSALTIRE

1703 – N.T. – tipărite de A.Ivireanul

În timpul lui Teodosie, pe când domnia trecuse lui Constantin Brâncoveanu, s-au

înfiinţat tipografii noi la Buzău (1691), prin strădaniile episcopului MITROFAN de Iaşi, la

Snagov (1696), la Râmnic (1705), datorită lui A.Ivireanul.

O latură însemnată a activităţii sale o constituie legăturile pe care le-a întreţinut cu

mitropolitul transilvan IOASAF (1682), SAVA din Velten (1684), VARLAAM (1685),

TEOFIL (1692) şi ATANASIE (1698) precum şi o mulţime de preoţi, mai ales braşoveni,

după actul unirii de la 1701.

+ 27 ian.1708 – înmormântat în spatele altarului a catedralei mitrop. Bucureşti.

INCEPUTURILE VIETII MONAHALE IN BOR

SF.NICODIM DE LA TISMANA

Viaţa monahală la noi a început înainte cu mult de venirea Sfântului Nicodim.

La Bulgari E de mult aviaţă mânăstiri - IOAN DE RILA (sec.X)

La sârbi, în a II-a jumătate a sec.XI, despotul ŞTEFAN NEMANIA(1186-96) ridică

mânăstirea Studeniţa.

SAVA – primul arhiepiscop şi regle ŞTEFAN II (1196-1227) întemeiază mânăstirea

Jicea.

În Rusia – mânăstirea Lavraa Peşterilor – Kiev înfiinţată de ANTONIE (sec.XI).

693 – prima ştire documentară despre Athos.

Monahismul românesc - călug.sciţi (sec.V-VI)

După anul 1000 s-a ridicat o mânăstire la Morisena (ortodoxă)

Au existat biserici şi mânăstiri în Transilvania şi Ungaria (1204)

Bjiseria de la Basarabi, peştera Sf.Nicodim Tismana, Chilia lui Daniil Sihastrul,

peşterile de la Ialomicioara, Bistriţa-Vâlcea, Prislop, biserica Sălaj – viaţă monahală timpurie.

Toponinia: Sihăstria, Călugăreni, Călugăru, Valea Călugărească, Chilia, Mânăstirea

ş.a.

Mişcarea isihastă a fost bine cunoscută la noi: Sihăstrie; avem foarte multe schituri cu

hramul Schimbarea la Faţă – esihasm.

1359 şi 1372 în actele de alegere a mitropoliţilolr se face amintire de locaşurile

mânăstirilor şi de o mare mulţime de călugări.

1369 – actul ctitoricesc a lui Vlaicu Vodă pomenea de viaţa chinovitică a românilor de

la Cuthamuş..

Sub mânăstirea Vodiţa - temeliile uneia mai vechi de prin sec.XIII.

Din sec.XIII – Biseria “lui Negru Vodă” de la Cetăţeni.

La Curtea de Argeş s-au descoperit ruinele unei biserici mai vechi pe locul bisericii

Sf.Nicolae Domnesc, ctitorită de Basarab I ( ).

Tot lui “Negru Vodă” îi mai sunt atribuite mânăstirile Arnota, Drăgăneşti , Bălteni,

Căscioare.

Nicodim a fost numai un priceput reorganizator al vieţii monahale.

Izvoare:

D.Sf.Nicodim: PAVEL DE ALEP, Slujba orebită a cuviosului Nicodim sfinţitul

(Râmnic 1767).

STEFAN de la Tismana , Viaţa preacuviosului părintelui nostru Nicodim sfinţitul

(1839).

S-ar fi născut la Prilep; înrudirea sa cu cneazul Lazăr al Serbiei nu are temei.

Se pare că eraq aromân (N.Iorga).

călugărit la Athos probabil la mânăstirea Hiolanalar.

De aici vine în Serbia şi ridică în ţinutul Cladovei o bisericuţă – Sf.Treime.

El ar fi ridicat şi mânăstirea Uratna şi Manastiriţa.

1369 – Vlaicu ocupă pentru câteva luni Vidinul.

El a venit la noi după ce Vidinul a fost ocupat de Ludovic cel Mare al Ungariei (1342-

82). Acest loc a intrat sub influenţă catolică dar nu pentru mult timp. Tot atunci şi mitropolitul

DANIIL al Vidinului a venit în Ţara Românescă.

În aceste împrejurări se ridică mânăstirea Vodiţa (1370-72) ca centru de rezistenţă

ortodoxă. A fost zidită sub Vlaicu Vodă şi apoi pictată - hişov 1372.

(Înseamnă că venirea lui Nicodim la noi s-a întâmplat cel mai târziu în 1372).

Prin hrisovul 1372 Vlaicu Vodă îi făcea mânăstirii mai multe danii.

Se prevedea ca Vjodiţa să fie somovlastie – nimeni să nu se amestece în treburile ei.

FILOTEI - rezistenţă ortodoxă.

1375 – Nicodim pleacă în misiune la Constantinopol pentru a împăca Patriarhia

Ecumenică cu cea Sârbă, autocefală din 1346. Nicodim a primit aici rangul de arhimandrit.

TISMANA

Vodiţa a fost cuprinsă din 1376 în Banatul Seferinului ocupat de catolici maghiari.

Ca urmare se construieşte Tismana, care s-a bucurat de ajutoare materiale din partea

cneazului Lazăr.

1424 – hrisov care aminteşte data sfinţirii bisericii (1378) şi data morţii lui Nicodim

(+1406)

3 oct.1385 – prima menţiune despre Tismana într-un act de cancelarie.

Cel care a început ridicarea mânăstirii a fost RADU I (+1383), continuând sub fiul său

DAN I. Aceştia au înzestrat-o .

1387 – document care precizează că lucrările s-au încheiat sub Mircea.

Nicodim este amintit în mai multe hrisoave:

Pentru Cozia – 1389

Pentru Tismana – 1387, 91, 92, 99.

Într-un hrisov din 1387 se prevedea pentru Tismana princip. Samovlastiei.

1406 – cele două mânăstiri primeau sate din Serbia din partea cneazului ŞTEFAN

LAZAREAVICI.

Tismana devine cea mai însştărită mânăstire din Ţara Românească.

10 iul.1464 – Mânăstirea Vodiţa, amintită pentru ultima oară.

Conform tradiţiei, Sfântul Nicodim ar fi ridicat : mânăstirea Topolniţa, Coşuştea

Crivelnic, Vişina, Prislop; Pimele mânăstiri din Moldova ar fi ctitorite de ucenicii săi.

Actitivatea cărturărească:

Corespondenţa cu Eftimie al Târnovei (2 scrisori se cunosc)

1404-5 – caligrafiază un “Tetraevanghel” on slavă - primul manuscris cu dată sigură

de la noi.

“Această sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească în anul al VI-

lea al prigonirii lui!… 6913 de la F.L.” (1404-5).

S-a crezut că a fost scris la Prislop sau Vodiţa.

23 nov.1406 – pomenit într-un hrisov de la Mircea .

+ 26 dec.1406 – înmormântat la Tismana canonizat.

În locul lui a fost ales egumen AGAFTON.

PRIMUL MANUSCRIS cu dată sigură, la noi, este “Tetraevanghelul” (1404-5)

MÂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCA

SEC.XIV-XV

COZIA – ctitorie voievodată din a II-a jumătate a secolului XIV neckropola lui

Mircea.

Prima neţiune documentară despre mânăstirea Cozia – 20 mai 1388 - “ Mircea a

ridicat “din temelie o mânăstire pe locul numit Călimăneşti de Olt”. Îi dăruia o serie de sate şi

îi făcea multe danii materiale.

Să se respecte principiul samovlastiei.

Toate aceste danii - Cozia , a II-a după Tismana. Egumenul de atunci era

AGAVRIIL. I-au urmat SOFRONIE (1406+18) şi IACOB (1421).

Vechimea : ar fi fost începută de RADU I şi continuată de DAN I.

Părerile acele mai raecente: prima aşezare mănăstirească este cu mult anterioară lui

RADU I.

Se presupune că fiind lăcaş la Cozia, ale cărei ruine se văd azi lângă mânăstire ,

datează din prima jumătate a secolului XIV.

Numele : COZ (turc) - nucă: regiunea era plină de nuci – NUCET – COZIA

1388 – apare într-un hrisov cu numele acesta.

Schimbarea numelui de NUCET în COZIA s-a făcut pentru că în judeţul Dâmboviţa

mai era un lăcaş numit tot Nucet. – Nucetul de Dâmboviţa era mult mai vechi şi această

mânăstire din Dâmboviţa era foarte bogată.

Sub dependenţa Coziei se afla mânăstirea COTMEANA (apare lângă Cozia în

hrisovul (20 mai 1388). Pomelnicul ei începe cu Vladislav Voivod, urmat de Radu, Dan,

Mircea şi alt Dan.

SNAGOV în mijlocul lacului Snagov.

1408 – hrisov de întărire a unor danii.

Nu se cunoaşte ctitorul; s-au găsit monede de la VLAICU VODĂ – este din timpul lui.

Poate că Mircea a ridicat o nouă biserică s-au a mărit-o pe cea veche.

STRUGALEA – ctitor ( )

BOLINTIN – hram Bunavestire

Ctitor – un logofăt al lui Mircea: FILOŞ devenit FILOTEI MONAHUL – autorul unor

priceasne de la slujbele utreniei, vecerniei.

VISINA (azi în ruine) – ctitor – DIONISIE ( ucenic al Sfântului Nicodim)

Datată: a II-a jumătate a secolului XIV

Situată la ieşireaa Jiului din defileul Bumbeşti-Livezeni

BRĂDET (jud.Argeş) – ctitorită de Mircea.

În biserică, Mircea e înfăţişat în tabloul ctitorilor, alături de soţia sa MARA ( ) (…

RA)

DEALU – are ca posibil ctitor pe MIRCEA.

1431- ALEXANDRU ALDEA (acea mânăstire nişte danii pentru “veşnica pomenire a

sfântului răposatului meu Mircea Voievod şi a domniei mele”.

GLAVACIOC – tot din timpul lui Mircea.

1507 – hrisov de la Radu cel Mare care ne arată că Mir4cea o înzestrase.

COSUŞTEA CRIVELNIC – sec.XIV

În documente abia la 1493

Conform tradiţiei, ctitor – Nicodim

CELE MAI VECHI BISERICI DE MIR

DROBETA TURNU SEVERIN

CURTEA DE ARGEŞ – biserica San Nicoară- o biserică sub Sf.Nicolae Domnesc

CÂMPULUNG – “Negru Vodă” – hram “Adormirea Maicii Domnului”; Aici au fost

înmormântaţi BASARAB I şi NICOLAE ALEXANDRU BASARAB - ridicată înainte de

1352.

În ultimii ani ai lui Basarab I s-a început construcţia Sf.Nic.Djomnesc – Curteaa de

Argeş.

SECOLUL XV

VODIŢA şi TISMANA s-au bucurat de numeroase privilegii şi-n timpul urmaşilor lui

Mircea. La înflorirea Tismanei au contribuit şi stareţii:

AGAFTON (1407-1428), GHERASIM )1444), MATEI (1479-90), IOANICHIE

(1491-1503).

COZIA – s-a bucurat de o stare materială excepţională. Se crede acă trei dintre

egumenii ei sunt IOSIF, MACARIE şi ILARION.

COTMEANA – existenţă mai modestă;

A devenit metae al Coziei.

SNAGOV – întâlnită în foarte multe hrisoave la Mircea de la DAN II (1428), VLAD

DRACUL (1441) , VLADISLAV II (1453).

Tradiţia : VLAD ŢEPEŞ înmormântat acolo ( )

Hrisoave: BASARAB C TÂNĂR (1482), VLAD CĂLUGĂRUL (1487) şi RADU cel

MARE (1500).

DEALU – socotită ctitorie a lui Radu cel Mare, căci el a zidit biserica existentă azi,

dar e mult mai veche datând din primele decenii ale sec.XV.

Radu cel Mare a început construcţia bisericii în 1500.

Sfinţirea – dec. 1501

Zugrăveala a fost făcută sub Neagoe Basarab

Radu cel Mare – înmormântat aici, în pronaus.

După unii, aici ar fi fost instalat şi atelierul tipografic al lui Macarie

GLAVACIOC (hram Bunavestire)

- hrisov

datează din timpul lui Mircea (v.hrisov 1507)

mânăstirea nu mai apare în documente până la Vlad Călugărul (1482-95)

Fiul său Radu cel Mare a isprăvit biserica.

GOVORA – (hram Adormirea Maicii Domnului) refăcută total de Radu cel Mare,

existând poate din timpul lui Mircea.

Documentar apare numai sub Vlad Călugărul

4 feb.1488

3 mai 1502 – act de confirmare a posesiunilor ei.

Avea o situaţie foarte bună.

Cu timpul unele au dispărut:

Mânăstirea de la BOLINTIN cu hramul Bunavesktire (dispărută la mijlocul sec.XV)

pomenită prima oară – 15 mart.1433.

ctitorie a lui FILOS (FILOTEI MONAHUL)

COMANA (hram Sfântul Nicolae) – ctitor Vlad Ţepeş

RÂNCĂCIOV (Muscel)

Iul.1498 – apare în document.

A fost refăcută în sec.XVII şi XIX

Azi e biserică de mir.

TÂNGANU – ctitor Radu cel Frumos (1462-75)

BABELE (dispărut) – ctitor Vlad Călugărul (1482-95)

TUTANA (argeş)- pomenită în 1497

SFÂNTUL NICOLAE din TÂRGŞOR – în 1447 (Ploieşti)

OSTROV (hram Naşterea Maicii Domnului)- datează din prima jumătate a secolului

XV.

în Călimăneşti.

Schitul IEZER (sat Cheia) – amintit 1501

VALEA – document 1506 – ridicată şi înnoită de monahia ”MAGDALINA”

CRICOV – 1486 - hrisov de întărirre a unor posesiuni

Ctitorită de “jupân DRĂGHICI” (sec.XV). Mai târziu s-a numit MĂRGINENI sau

DRĂGHICEŞTI.

NUCET (Dâmboviţa) - la sfârşitul secolului XV pârcălabul GHERGHINA şi soţia sa

NEAGA au ridicat aici un nou lăcaş.

BISTRIŢA – ctitoria boierilor CRAIOVEŞTI

Existenţa ei – atestată în 1491-92 – hrisov de la Vlad Călugărul.

1494 – hrisov în fruntea căruia se afla şi ILARION mitropolitul Ungrovlahiei (1487-

1502).

Înainte de a fi refăcută de Craioveşti, fusese distrusă la 1509 de MIHNEA cel RĂU.

Aici se află moaştele sfântului GRIGORIE DECAPOLITUL.

Biserica are bolniţă cu hramul Schimbarea la Faţă, hram foarte frecvent în aceaa

vreme, când irihasmul era în floare – poseda 180 moşii ( )

SECOLUL XVI

CURTEA DE ARGEŞ (1514-17) – ctitor NEAGOE BASARAB – sfinţită 15

aug.1517 de către patriarhul ec. TEOLIPT.

A devenit gropniţa familiei ctitorului )Neagoe, d-na. Despina, Radu de la Afumaţi şi

soţia sa Ruxandra, sora ei Stana şi alţi 3 copii ai lui Neagoe).

NEAGOE BASARAB a mai ctitorit.

biserica Mitrop. din Târgovişte (zugrăvită de Radu Paisie)

biserica Sf.Gheorghe Târgovişte

schitul Ostrov- Călimăneşti, pe locul unuia mai vechi (în 1520-21)

a zugrăvit bis. Mânăstirea DEALU şi GLAVACIOC

reface biserica mare de la SNAGOV şi TISMANA

VLAD ÎNECATUL (1530-32):

VIFORITA

RADU PAISIE (1535-45):

Schit. VALEA-ARGEŞ (1535), mânăstirea MISLEA (Ptr.) (1536-37)

Bolniţa mânăstirii COZIA (1542-43)

MIRCEA CIOBANUL (1545-54; 58-59)

CURTEA VECHE – Bucureşti ( Sf.Anton) – aici a fost îngropat

Reface IEZERUL

ZNAGOV

Sf.NICOLAE din Câmpulung (1565-66)

PĂTRAŞCU cel BUN (1554-57)

GOGLGOTA (Târgov)

CUV.PARASCHIVA (Râmnic)

PLUMBUITA – PETRU cel TÂNĂR (1559-68)

ALEXANDRU II MIRCEA (1568-77)

MIHNEA TURCITUL (1577-83; 85-91)

SF.TROIŢĂ “din jos de Bucureşti” – ALEX MIRCEA şi RADU MIHNEA (1611-

16;20-23) – devine mânăstirea RADU VODĂ

PETRU CERCEL (1582-85):

Bis.ADORMIREA (Târgovişte)

BĂTUŞARI (Curtea de Argeş)

Mânăstirea MISLEA (o reface)

MIHNEA TURCITUL (1577-83; 85-91) REFACE:

TUTANA

GLAVACIOC

ANINOASA-CISLĂU - o ridică soţia lui – azi dispărută

MIHAI VITEAZUL (1593-1601)

Mânăstirea MIHAI VODĂ hram Sf.Nicolae)

Reface CLOCOCIOV (Slatina)

Ridică catedrala din Alba Iulia

RADU ŞERBAN (1602-11) reface:

COMANA (aici au fost aduse osemintele lui în 1640 de la Viena)

BOIERII CRAIOVEŞTI

1519 - ridică mânăstirea BISTRIŢA după ce fusese distrusă de Mihnea cel Rău

BRÂNCOVENI STREHAIA SF.DUMITRU – CRAIOVA

SADOVA Schit PĂPUŞA Schit JDRELEA

Clucerul MANEA PERŞANU:

Bis. Sf.VINERI (PARASCHIVA) (1517)

Bis. Sf.NICOLAE-ANDROMEŞTI (1527) Târgovişte

Mânăstirea SEACA –MUŞETEŞTI (1515-18) (Olt)

Alte mânăstiri:

VIEROS - Iordache Golescu

COBIA – Badea Stolnicul

BUCOVAŢUL VECHI (COŞUNA) în Craiova – refăcută 1572

STELEA ( Târgovişte)

Mânăstireas SF.IOAN – Bucureşti (distrusă) - Stelea Spătarul

MĂRCUŢA (Bucureşti) ( 1588-92)

BANU (Buzău)

PANAGHIA (Drobeta)

HOTĂRANI (Romanaţi , OH)

CREŢEŞTI , STRÂMBA, FLĂMÂNDA

Mânăstirea CERNICA - Cernica Ştirbei (1600)

Fraţii BUZEŞTI refac :

STĂNEŞTI şi CĂLUI

SURPATELE

Ridică biserica mânăstirea MAMUL

LUCA DIN CIPRU – mânăstirea IZVORANI (sfârşitul sec.XVI)

Epis.Râmnic EFTIMIE şi MIHAIL

Schitul OLTENI

Egum. AMFILOHIE – paraclisul ADORMIREA (Cozia)

MÂNĂSTIRILE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ

ÎN SEC.XVII

În sec.XVII s-a construit cel mai mult.

Între marii ctitori de lăcaşe se nudmără MironBarnovschi, Matei Basarab, Vasile

Lupu, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, mitropoliţii: Anastasie Crimca, Ştefan,

Teodosie, episcopii: Serafim, Ştefan de la Râmnic ş.a.

Ceea ce a produs însă nemulţumiri a fost faptul închinării de către unii domni a

lăcaşurilor acestora la locurile sfinte. Cu toate acestea în mânăstire s-a dezvoltat o viaţă

cultural-duhovnicească deosebită în acel secol.

CTITORIILE LUI MATEI BASARAB:

44 mânăstiri şi biserici (este domnitorul cu cele mai multe ctitorii în România)

ARNOTA (1633-36) – aici a fost îngropat cu soţia sa.

SADOVA (1637)

CĂLDĂRUŞANI 81637-38)

MĂXINENI (înainte de 1637)

PLĂTĂREŞTI (1646)

NEGOIEŞTI (1648-49)

BREBU

BĂRBĂTEŞTI (1645-46)

STREHAIA (1645)

A REZIDIT:

NEGRU VODĂ (Adormirea) – Câmpulung

PLUMBUITA, BRÂNCOVENI, DRĂGĂNEŞTI – Roşiorii de Vede

Bis. Mitropoliei Târgovişte

Bis. Lui Neagoe de la Argeş – turnul, clopotniţa , chiliile

Bis.Slobozia – în Slobozia

A MAI ZIDIT:

CATEDRALA EPISC.BUZĂU; RÂMNIC;

BIS. SĂRINDAR

BIS.SF.APOSTOLI - Bucureşti

BIS.SF.DUMITRU – Craiova (1651)

BIS.SF. ÎMPĂRAŢI

BIS. SF.NICOLAE – Androneşti

BIS. SF.APOSTOLI (Ploieşti) (1639) etc,

ÎN AFARĂ:

SOVEJA (1644-45) – Moldova

TURNU ROŞU (Sibiu)

SVIŞTOV şi VIDIN (Bulgaria )

SF.MIHAIL SINADON (Sf.M-te)

MÂNĂSTIRI RIDICATE DE RUDE, BOIERI:

Preda Brâncoveanu : mânăstirea DINTR UN LEMN (cea din zid)

Mânăstirea GURA MOTRULUI

Logofătul Danciu Pârâianu – mânăstirea POLOVRAGI (refăcută) (1647-48)

CTITORIILE LUI CONSTANTIN ŞERBAN BASARAB (1654-58)

SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA (Bucureşti) – 1656-58

D-na. BĂLAŞA (soţia lui):

Biseria SF.VINERI - Târgovişte

GHEORGHE GHICA (1659-60)

Bis. SF.TREIME – Cerneţi

ŞERBAN CANTACUZINO (1678-88)

Bis.DRĂGĂNEŞTI – Prahova

Mânăstirea COTROCENI – Bucureşti

A refăcut ctitoriile lui Neagoe Basarab

Soţia sa a ridicat:

Bis.DOAMNEI – Bucureşti )1683)

În timpul său mitropolitul ŞTEFAN a ridicat:

Bisericile: GRĂMEŞTI şi RÂMEŞT6I

Mitr. VARLAAM – TRIVALE şi TURNU (lângă Călimăneşti)

Mitr. TEODOSIE – CETĂŢUIA din Râmnic

SG.GHEORHGE (Râmnic)

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU 81688-1714)

Încă de când era boier a zidit:

POTLOGI – Dâmboviţa (1683)

MOGOŞOAIA (1688)

Apoi:

Mânăstirea HOREZU (1690) – cel mai vast ansamblu ade arhitectură medievală din

Ţara Românească.

Mânăstirea este lucrată cu o măiestrie deosebită şi are în jur o serie de schituri şi

paraclise.

Mânăstirea Horezu era destinată a fi gropniţă domnească, dar nu a mai putut să-şi

atingă scopul căci marele domn a murit asasinat pe meleaguri străine.

Rânduise atunci ca egumen pentru Horezu pe Ioan – care a păstorit 30 ani.

Mânăstirea BRÂNCOVENI – a reclădit o biserică

Aici era îngropat tot neamul său.

La Bucureşti ctitorise:

Bis.Sf.IOAN GRECESC (1703-4)

Bis.mânăstirea SF.SAVA

Bis.mânăstirea SF.GHEORGHE NOU – aici au fost aşezate osemintele actitorului în

1720.

O serie de mânăstiri au suferit refaceri în timpul său:

Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Dintr-un Lemn, Argeş, Dealu, Snagov, etc.

În Transilvania aa zidit:

Biserica din Făgăraş (1697-98)

Mânăstirea SÂMBĂTA de SUS (în Făgăraş) (înainte de 1701)

În afara ţării:

Biserica SF.NICOLAE din Galata (C-tinopol)

Mânăstirea SF.PAVEL (Athos)

Soţia sa Mariaa a zidit:

Biserica DINTR-O ZI - Bucureşti

Bolniţa de la Hurezi

Biseria mânăstirea VIFORITA – a raefăcut-o

Boierii lui Brâncoveanu au zidit sau refăcut:

Mânăstirea SINAIA – spătarul Mihai Cantacuzino

Mânăstirea COLŢEA – spătarul Mihai Cantacuzino

Biserica din Fundeni şi multe alte zeci de bisrici şi mânăstiri.

LITERATURA BISERICEASCA

SEC.XV-XVI

În mânăstirile noastre au luat naqştere opere originale prin asimilarea creaţiilor

teolog.originale, istorice şi literare bizantine.

La operele teolotg. se adaugă colecţii de canoane şi re..... erau traduceri ale acestoraa

din greacă.

Manuscrisele de la noi s-au păstrat în limba slavă veche, limba cancelariei la noi.

Erau la noi acum aproximativ 2000 manuscrise şi alte sute în străinătate.

Cele mai vechi manuscrise la noi sânt din (sec.X-XI).:

SAVINA KNIGA – Evangheliar cu 165 foi pe piele

CODEX SUPRALIENSIS– descoperit în mânăstirea Suprasl (Polonia)

(_ ) EVANGHELIAA GLAGOLITICĂ unde partea cirilică ar fi fost scrisă de un

român.

Manuscrise din secolul XIII:

TEGRAEVANGHELIAR (Putna)

APOSTOL (diac.Ştefan)

OCTOIHUL de la Caransebeş ş.a.

GAVRII URIC – 1414 – copiază „Cele 16 lucrări ale lui Gr. De Naz” cu comentariile

lui N.Heradeea

făcea parte adintr-o familie boierească (tatăl său s-a călugărit - PAISIE).

A activat la mânăstirea Neamţ între 1424-1429 - 17 manuscrise:

TETRAEVANGHEL (1429) – la cererea doamnei Marina soţia lui Alexandru cel Bun,

cu text slavon-grec.

TETRAEV. (1436) – pentru mânăstirea Neamţ

3 MINEIE

6 SBORNICE

MĂRGĂRITARELE Sf. IGA (1443)

CUVÂNT – ASCETICE ale lui VASILE cel MARE (1444) ş.a.

Copişti şi manuscrise din timpul lui Ştefan cel Mare

NICODIM de la PUTNA – MINEI (1467)

Tetraevanghelie (1473) pentru mânăstirea Humor – în acest tetraev. Se află portretul

lui Ştefan

CASIAN – Minei august, nov., octom.

Psaltire (1470)

PALADIE – Tetraev. (1488)

Liturghier (1492)

SPIRIDON – Tetraev. (1502)

PAISIE – Minei marktie (1504) pentru Dobrovăţ

IOANICHIE de la Neamţ – Minei

PAHOMIE de la Voroneţ – Tetraev. (1490)

IGNATIE din Coţmani –Minei – noiembrie (1504)

Diac. ISAIA – Minei – febr. (1492)

Logof.ION TĂUTU – Psaltire

ANASTASIE – Minei ian. (1466) în mânăstirea Moldoviţa

Un centru de acaligrafiere a fost şi la mânăstirea Bistriţa, unde s-a sckris pomelnicul

din 1407.

Au mai fost o serie de opere patristice, copiate la Neamţ. Aici s-a copiat romanul

„Varlaam şi Ioasaf”.

Manuscrise în Ţara Românească şi Transilvania

Sf.NICODIM – „Tetraevangh.” Copiat în 1404-5 în mânăstirea Vodiţa.

DRAGOMIR – Sintagma lui M.Vlastarae (1451)

În Transilvania au fost descoperite 150 manuascrise de la toate mânăstirile.

Lucrări teologice

NICODIM – autorul scrisorilor către Eftimie al Târnovei

FILOTEI – autorul „pipealelor” (ctitor la mânăstirea Bolintin)

SECOLUL XVI

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

cel dintâi moment propriu de teologie dogmatică, morală şi de spiritualitate creştină şi

prima colecţie de rugăciun i.

Lucrări istorice

LETOPISEŢUL DE LA PUTNA – 2 variante (din timpul lui Ştefăniţă Vodă (1517-27)

I – 1359-1526

II – 1359-1518

CRONIACA lui MACARIE – episc. de Roman (1531-48; 51-58)

ucenic la mitr. Teoctist II

2 variante:

I 1504-1542

II 1504-1551

stil panegiric

Macarie a fost însărcinat de Alexandru Lăpuşneanul cu traducerea „Sintagmei lui

M.Vlastares”

CRONICA lui EFTIMIE – ep. de Rădăuţi (1558-61)

continuă cronica anterioară, exprimând faptele de la 1541-54, când domnea

Lăpulmeanul.

AZARIE – a III-a cronică slavă care acontinuă versiunea II a cronicii lui Macarie, de

la 1551-1574.

ISAIA – prima colecţie de cronici moldoveneşti (la mânăstirea Slatina) înainte de

1561.

Cuprinde Letopiseţul Putna I, cronica I lui Macarie şi cronica lui Eftimie.

În Ţara Românească prima ckronică a fost „Viaţa şi traiul Sfinţiei sale părintelui

nostru Nifon, patriahul Ţarigradului” scrisă de GAVRIIL PROTUL.

Primele manuscrise româneşti

CODICELE VORONEŢEAN

PSALT. SCHEIANA

PSALT. VORONEŢEANĂ

PSALT. HURMUZAKI

ACTIVITATEA TIPOGRAFIŞCĂ ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ – SEC.xvi

MACARIE, D.LIUBAVICI, LAVRENTIE

1440- I.Gutenberg introduce tiparul

1483 – tipărită cea dintâi acarte cu alfabet slav (Vemţia)

1491 – primele cărţi liturgice ortodoxe la Cracovia (Triod Penticostar, Octoih,

Ceaslov, Psaltire).

O tipografie cirilică a funcţionat la Cetirnil între 1493-95 sub conducerea lui

Gh.Cernoevici.

MACARIE – tipograful de aici

El tipăreşte la cetinie:

„Octoih” în 2 părţi (1493-94)

„Psaltirea” (1495)

„Molitvelnic” (1496)

1505-8 – Maxim Brancovici l-a recomandat lui Radu cel Mare.

În acţiunea sa de reorganizare a bisericilor, domnitorul a înfiinţat prima tipografie din

Ţaraq Românească pentru a edita cărţi pentru bisericile din ţară.

Macarie însuşi a lucrat literele de aici, ajutat de călugări români, întrucât literele de la

Cetinie nu se potrivesc acu cele de la noi (deci el nu şi-a adus literele).

Tipăreşte la noi:

„Liturghierul” (1508)

„Octoihul” (1510)

„Tetraevanghel” (1512)

LITURGHIERUL (1508)- PRIMA TIPĂRITURĂ ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

A fost început în timpul domniei lui Radu cel Mare (1507) şi isprăvit sub Mihnea cel

Rău (1508-9), în 10 nov.1508

Cuprinde: povăţuireaa către preot a Sf.Vasile cel Mare

rânduiala Proscomidiei

Liturghiile Sf. IGA, Sf. Vasile şi Sf. Grigorie Dialogul

Litia, Uccernia, Otrenia ş.a.

-însemnătatea :

Primaa carte tipărită în ţările române

Reprezintă prototipul liturghierelor slave care vor apare de aici încolo.

OCTOIHUL (1510)

26 aug.1510 – în timpul lui Vlad cel Tânăr (1510-12)

un tip mixt : slujbele din toate zilele săptămânii pe gls. 1 şi pe gls. 2-8 numai duminici

şi sărbători.

Pentru imprimarea acestuia a avut alt manuscris decât cel de la Cetinie, pentru

„Octoihul” (1493-94)

A fost modelul „Octoihului slav” al lui Coresi (1557)

TETRAEVANGHEL (1512)

25 iun. 1512

cuprinde cele 4 Evanghelii în ordine canonică cu indicarea pe margine a pericopelor ce

trebuie citite.

Însemnătatea: prima tipăritură de acest gen pentru toţi credincioşii care foloseau slava

în cult.

Cel mai izbutit dintre tipăriturile macakriene.

Conţine nenumărate frontispici, înflorituri, suprapuneri de culori, care dau impresia de

manuscris.

1546 – reeditat la Sibiu de Filip Moldoveanul

Caracteristicile acestei cărţi:

limba slavă medio lenlgară – limba liturgică

frontispiciile

iniţialele ornate - o estetică remarcabilă

Prin măiestria execuţiei egalează orice tipăritură europeană.

Locul tipăririi acestei cărţi: Târgovişte sau Dealu (au mai existat păreri cum că n-ar fi

fost tipărite aici, dar acestea sânt infirmate.

Ornamentele, hârtia de provenienţă felurită ne arată că ne aflăm în faţa unor opere

locale . Deasemenea, aspectul tipografic mai puţin îngrijit se putea produce numai într-o

tipotrafie începătoare.

Prezenţa stemei Ţării Române - ( ) au fost tipărite la Târgovişte.

Activitaatea tipografică a lui Macarie a încetat după 1512, când se pare că a fost ales

mitropolit (1512-21). A fost preocupat de reorganizarea Bisericii Ţării Române şi nu a mai

tipărit şi nici nu şi-a format ucenici.

X

Abia peste 3 decenii este reluată activitatea tipografică în timpul domniei lui Radu

Paisie (1535-45) şi a mitropolitului Asania (1544-58) – prin DIMITRIE LIUBAVICI şi

călugărul MOISE.

D.LIUBAVICI tatăl său tipărise în Serbia un „Liturghier”, „Psaltire” şi „Molitvelnic”

(1519-23, apoi Dimitrie Liubavici – „Octoih” (1539).

În ŢARA ROMÂNĂ

MOLITVELNIC SLAVON – 1545

CONŢINE PRIMA PRAVILĂ DIN ŢĂRILE ROMÂNE – făcută de MOISE cu

literele lui D.Liubavici,”în cetatea ade scaun Târgovişte”.

Avea ca anexă o „Pravilă” - prima din Ţara Românească.

PRAXIU (Apostol) ajutat de Oprea şi Petru (martie 1547) – la Târgovişte în timpul

lui Mircea Ciobanul.

Pomenit în epilog mitrop. Anania

Ordinea pericopelor estse cea canonică

Tipar negru-roşu

Limba cărţilor lui D.L. este slava, red.medio-bulgară

Ambele împodobesc cu frontispicii, arabescuri având în mijloc stema Ţării Române

sau a Moldovei în cazl Apostolului făcut pentru Moldova.

A format în atelierul său primii ucenici de neam român: OPREA, PETRU (menţionaţi

în epilogul „Apostolului), CORESI.

OPREA – va prelua conducerea tipografiei şi va tipări un „Octoih” în 1557, la Braşov

împreună cu CORESI.

1557- CORAESI tipăreşte la Târgovişte un „Triod – Penticostar” slavon, ajutat de 10

ucenici . (În timpul celei de a II-a domnii a lui Mircea Ciobanul (are 11 xilogravuri).

Peste un sfert de veac mai întâlnim o tipografie în Ţara Românească – Plumbuita –

lângă Bucureşti, întemeiată pe timpul mitropolitului EFTIMIE II (1568-76).

Aici activ.ierom. LAVRENTIE şi ucenicul IOVAN.

1573 – aceştia lucraează matriţele

1582 – tipăresc un TETRAEVANGHEL slav şi o PSALTIRE.

Tetraevanghelul - 11 exemplare

Ei au lucrat fiind sprijiniţi de Alexandru II Mircea şi de mitropolitul Eftimie II.

ACTIVITATEA TIPOGRAFICĂ ÎN TRANSILVANIA SEC.XVI

FILIP MOLDOV., CORESI

FILIP MOLDOVEANUL

în prima parte aa dec.XVI la Sibiu – o tipografie cu litere latine şi slave – aceasta aa

fost prima tipografie din Transilvania, întemeiată la 1528.

Aici a funcţionat o secţie slavo-română sub conducerea lui Filip Pictor (Moler),

menţionată peste 50 ori între 1521-54, în actele magistraturii sibiene.

1555 - postul de „scriitor la cetate” este ocupat de fiul lui Filip, IOACHIM.

Opere:

PRIMA TIPĂRITURĂ ROMÂNEASCĂ

1544 – CATEHISM ROMÂNESC – la Sibiu (azi pierdut)

conţinea principalele regăciuni şi învăţături creştine: cele 10 porunci, crezul, Tatăl

nostru.

Se remarcă prin aceea că este prima tipăritură română.

1546 – TETRAEV.SLAVON – reeditarea celului lui Macarie

are stema Moldovei pe faţa filei (289) - legăturile tipografului cu ţara sa de origine

şi că această tipăritură ar fi reaclizat pentru moldoveni, ca şi „Apostolul” lui D.Liubavici.

prima tipăritură împodobită cu xilogravuri

la începutul Evangheliilor apar simbolurile celor 4 Evanghelii, ca şi cu sfârşitul cărţii.

1551-53 – TETRAEV. SLAVO-ROMÂN

prima tipăritură în română păstrată până azi.

Potrivit studiului filigramelor hârtiei - s-a tipărit între 1551-3.-

Textul nou este o traducere mai veche din slavă , făcută în Moldova de unde a fost

adusă.

Se pare că a fost cerută de Ştefan Rareş (1551-52)

F.Moldoveanul a fost un om de mare cultură, cunoscător a mai multor limbi, folosit de

magistr. Pentru corespondenţaa cu ţările străine şi inclusiv cele române.

A pus bazele primei tipografii româneşti, ce lucra în paralel cu cea slavă de la

Târgovişte.

CORESI

ORIGINEA Târgovişte

Învaţă tiparul în atelierul lui Liubavici

Amintit prima oară împreună cu Oprea, în epilogul „Octoihului slavon” de la Braşov

(1556-57). Tot aici sânt amintiţi principii Transilvaniei, domnii Ţării Române şi Moldovei. În

frontispiciu, cartea avea stema Ţării Române.

Tipăreşte a II-a saa carte la Târgovişte: + 10 icemoco: TRIOD PENTICOSTAR

(1557-8) – în limba slavonă , tipărit din porunca lui Pătraşcu cel Bun (1554-57).

Însemnătatea: - prima carte de acest sfel la noi

11 xilogravuri în lemn

frontispicii

1559 – se stabileşte la Braşov

Acum activitataea tipografiei din Târgovişte încetează pentru 90 ani.

În jurul bisericii Sf.Nicolae din Schei – a luat naştere un adevărat centru cultural

românesc sprijinit de preoţii de aici, fiind oameni de carte.

Aici Coresei avea o întreprindere tipografică proprie. Aici a făcut el literele cu care a

lucrat, însă a adus cu sine pe ucenicii de la Târgovişte.

Opera:

ÎNTREBARE CRAEŞTINEASCĂ 81559) – ROMÂNĂ

Are numai 11 foi din cele 14.

Nu se cunoaşte data şi autorul. Se pare că-i Coresi după caracterele folosite,

asemănătoare cu ale altor tipărituri ale lui.

Anul, majoritataea istoricilor - 1559, dar mai recent – 1560.

A fost tradusă din slavonă „cu ştirea episc. SAVEI al Ţărei Ungureşti”, fiind închinată

mitrop. Efrem (1558-66).

Ar fi o nouă ediţie a „Catehismului” Sibian (1544).

Textul expres sub forma a 28 întrebări şi răspunsuri privitoare la cele 10 porunci,

Simbolul credinţei, Tatăl nostru, Botez, Împărtăşanie.

Toate acestea sânt de factură protestantă pentru că se pare că editorul cărţii era

german.

2.TETRAVEVANGHEL (1560-61) – românesc

246 foi (a durat tipărirea 9 luni)

la baza ediţiei au stat vechile traduceri româneşti ale Sf.Scripturi.

în epilog: „S-a tipărit să fie popilor rumâneşti să înţeleagă să înveţe rumânii cine-s

creştinii”.

Are 4 frontispicii la începutul Evangheliilor.

3. APOSTOL (1563) – în româneşte

4. TÎLCUL EVANGHELIILOR (1567)

în româneşte (250 foi)

amestec de învăţături protestante şi ortodoxe (conţine atacuri împotriva cult.icoanelor,

ierarhiei , postului şi totodată citate din Sf.Părinţi).

cuprinde 49 cuvântări la sărbători.

MOLITVELNICUL – anexa „Tâlcului Ev.”

În realitate este o carte de cântece şi slujbe calvine.

Numărul tainelor este redus la 3: Botez, Cununie, Împărtăş.

Locul tipăririi lor este Cluj. ( )

X

II. Tipărituri slavone:

SBORNIC (1568-9)

OCTOIH MARE (1574-75) - menţionaţi aici mitrop. EFTIMIE II (1568-76)

PSALTIREA (1577) – menţionată de mitropolitul SERAFIM (1576-85

1577 – Psaltire slavo-română

TRIOD (1578)

2 TETRAEV. (1579 şi 1583)

SBORNIC SLAVON (1580) (tipărit la Sebeş)

Concomitent mai tipăreşte în română.

PSALTIREA (1570) – format mare

200 file

după manuscrisul vechi

LITURGHIER (1570)

Cuprinde numai Liturghier , Sf. IGA

Aveaa la bază un prototip slavon în manuscris, diferit de cel al lui Macarie

Tradusă de preoţii de la biserica Sf.Nicolae Schei, căci acolo era o şcoală veche (din

sec.XII cf. Vasile Oltean Aut.Plămăd.

PRAVILA SF.PĂRINŢI (1570-80)

Cea mai veche pravilă română tipărită

Tradusă după o versiune slavă.

EVANGHELIAA CU ÎNVĂŢĂTURĂ sau CAZANIA (1581)

A fost tipărită după un manuscris dat de Serafim al Ungrovlahiei

Operă de colaborare transilvano-munteană

Scrisă cu binecuvântarea dată de cei 2 mitropoliţi ai Transilvaniei şi al Ţării

Româneşti (Ghenadie şi Serafim).

Tradusă după Cazania slavă a lui Ivan Feodorov

Avea rostul de a apăra şi întări Ortodoxia şia pe credincioşi.

Cea mai însemnată carte de doctrină ortodoxă tipărită la noi în secolul XV.

300 foi – text reprodus după „Tetraev” (1560-61)

traducătorii: popa IANE şi MIHAI din Şchei au tradus-o din sârbeşte.

Ucenicii lui Coresi

Diac. Călin - redit. TETRAEV SLAVON din 1562 (1565)

jupân LORINŢ + 4 ucenici - OCTOIH SLAVON (1567)

PSALTIRE SLAVONĂ (1577-80)

TETRAEV SLAV (1579) Alba Iulia

ŞERBAN + „MARIAN diac.” Fiul său – PALIA de la ORĂŞTIE (1582)

Cuprinde primele 2 cărţi ale Sf.S

Traduse în româneşte pentru a contracara propaganda calvină.

Există originalul după care s-a tradus

„sânt întoarse şi scoase din limbă jidovească pre greceşte, de la greci sârbeşte şi între

alte limbi (şi) den acelia scoase pre limbă romînească” (cea dintâi traducere a primelor acărţi

V.T.).

ŞERABAN a mai tipărit:

LITURGHIER SLAVON (1587)

PSALTIREA SLAVO-ROMÂNĂ (1588-93)

ÎNSEMNĂTATEA TIPĂRITURILOR

Opere de acolaborare transilvano-munteană

De roadele muncii sale s-au putut împărtăşii credincioşii români şi slavi de

pretutindeni.

Primul cărturar acare a luptat în mod conştient pentru introducerea limbii române în

biserică.

Prin opera sa s-a şfăcut simţită încă odată unitataea de limbă, credinţă, origine a

românilor.

Tălmăcitorii au avut conştiinţa romanităţii,ceea ce se vede în epilogurile cărţilor.

Este momentul introducerii limbii naţionale în cult.

Contribuie la crearea unei limbi româneşti unitare.

MACARIE

În Serbia În Ţara Românească

Octoih (în 2 părţi) Liturghier (1508)

Psaltire 1493-96 Octoih (1510)

Molitvelnic Tetraevanghel (1512)

D.LIUBAVICI LAVREMTIE şi IOVAN

1545 Molitvelnic (slav) Tetraevanghel (1582)

1547 Apostol Psaltire (1582)

FILIP MOLDOVEANUL

1544 Catehism românesc

1546 Tetraevanghel slavon

1551-3 Tetraevanghel slavo-român

CORESI

1557 Octoih slavon (cu Opraea)

1557-8 Triod Penticostar

1559-60 Întrebare acraeştinească

1560-61 Tetr4aevanghel românesc

1563 Apostol

1567 Tâlcul Ev. + Molitvelnic

Sbornic

1574-75 Octoih

1577 Psaltire slave

1578 Triod

1579 şi 83 Tetraev

1580 Sbornic

Psaltire şi Liturghier

1570-80 Praviloă Sf.Părinţi

1581 Cazania

UCENICI:

CĂLIN

CORINŢ

ŞERBAN

MARIAN

EPISCOPIA RÂMNICULUI (şi a Buzăului)

SEC. XVI

O renaştere a vieţii bisericeşti a aavut loc în primele decenii ale secolui XVI, dat. lui

Radu cel Mare şi Neagoe Basarab.

Patriarhul Nifon a convocat un sinod în care s-a hotărât înfiinţarea a 2 eparhii noi:

Râmnic şi Buzău.

(Sf.Izvor pentru susţinerea acestor ipoteze –( Gavriile Protul)..

Deasemeneaa nu se pomeneşte de o participarae a episc. de Buzău şi Râmnic la

sfiinţaraea mânăstirii Argeş.

Izvoarele dome.int. nu pomenesc nici un episcop de Buzău până în 1535 - aceasta ne

face să privim cu rezervă afirmaţia lui Gavriil Protul despre înfiinţareaa aceslor eparhii.

Se crede că aceste eparhii au fost întradevăr înfiinţate la 1503, dar pentru că Nifon a

stat foarte puţin la noi, nu a fost timpul necesar organizării lor canonice. Acest lucru s-a făcut

numai sub Neagoe Basarab şi urmaşi.

RÂMNICUL – eparhie creată pentru judeţele din dreapta Oltului, cu reşedinţa la

Râmnic.

Fosta mitropolie a Severinului şi-a avut se pare reşedinţa tot aici - aşa se explică

titulatura:

„Mitropolia Râmnicului şi a Noului Severin.

MAXIM BRANCOVICI – e considerat primul episcop de Râmnic care după 2 ani de

păstorie a fost făcut mitropolit (aşa reiese dintr-o versiune a „Vieţii” sale).

Totuşi această părere traebuie privită cu rezervă întrucât nu se pomeneşte pentru ce

eparhie a fost hirotonit.

Mai degrabă ILARION II al Ungrovlahiei, care este amintit în pomelnicul acestei

episcopii, va fi fost primul episcop.

El a devenit mitropolit 1523-26.

LEONTIE (1523-34) – primul episcop de Râmnic al cărui nume apare în acte;

Menţionat într-un hrisov al lui VLAD VINTILĂ (1532-35) – din acest hrisov rezultă

că episcop a fost în timpul lui Neagoe Basarab.

Leontie a creat o bază mataerială corespunzătoare acestei episcopii.

1 apr.1535 pomenit alt titular .

PAISIE (1534-58)

A doua menţiune 4 martie 1540, când apare sub titulatura de „arhiepiscop al

Râmnicului”.

Se pare că este unul dintre episcopii măcelăriţi de Mircea Ciobanul la 1558 (letopiseţul

Cantacuzinesc).

EFTIMIE II (1559-68) – întâlnit în unele acte şi pisanii ale vremii.

mitropolit (1568-76)

MIHAIL I (1568-85) – pomenit documentar de-abia la 9 ian. 1576 (Alexandru II

Mircea (1568-77).

Amintit în peste 10 hrisoave (până la 1585).

Împreună cu Eftimie a fost trecut printre ctitorii bisericii episcopale din Râmnic şi a

aschitului Olteni.

1585-6 - Mitropolit în locul lui Serafim până prin 1589 (+1591-2)

EFREM (1586-93) titlul: „preacinstitul părinte arhiepiscop ehir Efrem de la

Râmnic”.

A păstorit până prin 1593, căci la 26 martie 1594 Râmnicul avea un nou cârmuitor.

TEOFIL I (1593-1600 ) ( ) ridicat în scaun de Mihai Viteazul.

Probabil fost egument la schitul Olteni.

1595 – face parte din solia lui Mihai Viteazul la Sigismund Bathori, împreună cu

mitropolitul Eftimie III, episcopul Luca de Buzău şi alţii. Semnează tratatul de alianţă – 20

mai 1595.

S-ar putea ca Teofil s-o fi trimis în monahism pe Teodora, mama lui Mihai Viteazul,

devenită Teofana.

Poate s-a retras din scaun după uciderea marelui domn, căci la 8 nov.1601 exista un

alt episcop, EFREM (vezi act de danie către Cozia)

EPISCOPIA RÂMNICULUI

ÎN SECOLUL XVII

În secolul XVII, Râmnicul a fost păstorit de vlădici lumşinaţi şi pricepuţi. Ei s-au

îngrijit de staraea materială a bisericii, cât şi de starea ei aculturală.

EFREM (1600 ( ) – 1614)

După moartea lui Teofil I, scaunul a fost ocupat de acest EFREM.

este pomenit în multe acte de danie ale mamei lui Mihai Viteazul, maica Teofana )v. 8

nov.1601) hrisov prin care ea închina Coziei sateale Frăsinetul şi Studeniţa).

18 iunie 1613 – ultima menţiune despre Efrem.

DIONISIE (1614-1618)

Pomenit în actele din acea perioadă,

TEOFIL II (1618-1636 - mitropolit (1636-48)

1631 – trimis în solie de LEON TOMŞA în Ardeal să ia legătura cu boierii pribegi şi

cu Matei Aga.

1632 – mergea la Constantinopol împreună cu MATEI pentru a fi aconfirmat adomn.

1636 – ajunge mitropolit, iar în locul lui, la Râmnic, va fi numit IGNATIE SÂRBUL.

IGNATIE SÂRBUL (1636-53) - mitropolit (1653-55)

este acela pomenit în „Letopiseţul Cantacuzinesc” care a făcut leşgătura între Matei

Aga din Brâncoveni şi Abaza Paşa din Rusciuc. Pentru serviciile aduse, noul domn, MATEI

BASARAB, a adus pe Ignatie, care era apreot de mir la Nicopole, în Ţara Românească.

Rămânând văduv, a fost făcut episcop la Râmnic, în 1636.

30 ian. 1637 – pomenit în prefaţa „PSALTIRII” slavone de la Govora.

Este pomenit deasemenea în „CEASLOVUL SLAVON” (1638), „EVANGHELIA CU

ÎNVĂŢĂTURĂ” de la Govora şi Dealu,a ceea ce ne face să credem că tipografia de la

Govora era patronată de Ignatie.

1639 – ia parte la adunarea aobştească carae hotăra neînchinarea mânăstirilor la

locurile sfinte.

1644 – lua parte la soborul convocat de VARLAAM al Moldovei pentru a aproba

„Răspunsul la Catehismul Calvinesc”.

1653 – este ridicat în scaunul mitropolitan, în locul lui ŞTEFAN, care fusese înlăturat

de Matei Basarab. A stat în scaunul mitropolitan până în 1655, când a fost readus Ştefan.

Ignatie a depus cârja de bunăvoie şi s-a retras la Râmnic şi la Cozia.

Moare după 20 dec. 1662.

DIONISIE (1653-57)

fost egumen la Cozia.

1666 – era amintit în nişte actea ca „răposat”.

IGNATIE GRECUL (1657-68)

grec de neam (apelativul de „Grecul” îl întâlnim chiar din timpul vieţii sale; el se

iscălea greceşte).

S-a îngrijit de bunăstarea materială a eparhiei sale.

A murit în primele luni ale lui 1668.

SERAFIM (1668-70)

fost egumen al schitului Deleni, situat în satul cu acelaşi nume, pe lângă Slatina.

1648 – a ajuns episcop al Buzăului, până la 1668.

1668 –mutat la Râmnic. (primul act din „Condica Sfântă” pomeneşte mutarea lui).

Serafim a ctitorit schitul Strihareţ (început în 1664).

4 aug.1668 – îşi închina ctitoria mitropoliei din Bucureşti cârmuită atunci de Teodosie.

1670 – s-a retras din scaun, îmbrăcând marea schima monahală (Silvestru) la schitul

său.

+ 1672(3) şi îngropat acolo.

VARLAAM de la Glavacioc (1670-72) - mitropolit (1672-79)

- mitropolit

ŞTEFAN (1673-93)

călugărit probabil la Sadova, pe acare a şi cârmuit-o ca egumen între 1655-73.

15 ian.1673 a fost ales la Râmnic datorită calităţilor sale de gospodar.

A păstorit 20 de ani.

1668 - fusese printre candidaţii propuşi pentru a deveni mitropoliţi.

1680 – a ridicat clopotniţa mare a episcopiei, cu banii săi (refăcută în 1742 de Climent

şi în 1882 de Iosif Bobulescu).

În incinta episcopiei a ridicat chilii de piatră.

Ştefan e ctitorul mânăstirii Sărăcineşti, împreună cu monahia Marta, sora cloucerului

Radu Păuşescu şi fiul ei Tănase.

A refăcut schitul Dobruşa – Vâlcea şi s-a îngrijit de toatae celelalte din eparhie.

Ştefan a obţinut şi un hrisov de la GHEORGHE DUCA (1673-78), la 9 apr.1676 prin

care se rânduia ca preoţii să plătească bir o dată pe an.

La sfârşitul vieţii Ştefan a îmbrăcat marea schimă monahală , sub numele de „Sava

arhieroschimonahul” retrăgându-se la Sărăcineşti.

Moare la 1693.

ILARION (1693-1705)

18 iunie 1693 – se făcea alegerea unui nou episcop (Ilarion).

A fost ca şi înaintaşul său un bun gospodar.

Fusese egumen la Bistriţa – Oltenia.

La îndşemnul său, ca episcop, s-a refăcut schitul Iezerul . O inscripţie de la acest schit

arată că e ctitorit de MIRCEA CIOBANUL şi d-na. CHIAJNA în 1553, fiind refăcut apoi de

Ilarion episcopul şi ajutat de Antonie monahul, care trăia într-o peşteră la schit de 28 ani.

Ilarion era preocupat şi de probleme cărturăreşti, căci un dascăl cu numele

ALEXANDRU a tradus un „TRIOD”, un „PENTICOSTAR” şi o „PSALTIRE ACU TÂLC”,

la îndemnul episcopului.

1705 – fiind învinuit că este schismatic, pentru că îngăduise catolicilor să zidească o

biserică în Râmnic, patriarhul POSITEI al Ierusalimului a convocat un sinod în care s-a

horărât scoaterea aepiscopului din scaun şi trecerea sa în rândul monahilor.

După părerea unor cercetători, Ilarion păstrându-şi rangul de episcop a ajuns stareţ la

Snagov (actele din 1707, 1712).

Nu se ştie când şi unde a murit.

EPISCOPIA BUZĂULUI

SECOLUL XVI

Se crede acă înfiinţarea aacestei eparhii a avut loc odată cu cealaltă, la 1503.

Episcopia Buzăului – o continuatoare firească a unor vechi stări de lucruri („pseudo-

episcopii” pomeniţi de parpa GRIGORIE XI activau undeva în schiturile din Munţii

Buzăului).

Într-un pomelnic al schitului Agafton este pomenit arhiepiscop DOSITIE – un posibil

episcop pe vremea lui Neagoe Basarab ( ) .

PAISIE ( ) ( 1543)

8 SEPT.1525 – pomenit într-un hrisov de la Radu de la Afumaţi (1521-23; 24; 24-25;

29 ucis) prin care episcopului i se făceau nişte danii.

15 nov.1530 – într-un act de întărire a unor moşii.

7 iul.1546 – act care aminteşte de episcopul Paisie, dar se pare că data este o greşală,

întrucât la 1543 este pomenit ca episcop ANANIA (7 sept.1543) (în slavonă, „1546”

înseamnă cu „1543” - este vorba de acest an din urmă).

ANANIA (1543-44)

7 SEPT.1543 – Radu Paisie (1535-45) emite acest hrisov din care reiese numele

noului episcop şi juristicţia episcopiei: „jud Buzău, Rm.Sărat, Brăila şi jud. Săcuimei”.

- mitropolit până la 1558

moare la 1580.

IEREMIA (1544-58)

10 apr.1550 – pomenit într-un act de întărire „prea acinstitului şi prea sfinţitului

părinte episcop ... Ieremia al Buzăului”...

Se craedea că a urmat lui Anania – 1544.

Se credea că a fost unul din cei 2 episcopi ucişi (el şi Paisie de la Râmnic) de Mircea

Ciobanul la 5 martie 1558.

ILARION (1558-68) ( )

A păstorit sub Mircea Ciobanul, Petru cel Tânăr (1559-68)

Îndepărtat probabil de Alexandru II (1568-77).

ATANASIE (1568-83)

A creat o puternică bază materială episcopiei.

Păstoreşte sub Alexandru II şi Mihnea Turcitul (1577-83)

Amintit în aproximativ 12 acte interne.

LUCA din CIPRU (1583-1602) - mitropolit (1602-29)

ca episcop pomenit prima oară într-un hrisov de la Petru Cercel din 10 sept.1583

(v.Manual)

staarea mataerială a episcopiei sporeşte foarte mult.

A fost un om foarte acult (v.capit. Mitrop.Ungrovlahiei).

1602 – Radu Şerban (1602-10 (11) l-a trecut în scaunul mitropolitan.

RÂMNIC

MAXIM

ILARION– 1523 - mitropolit (1523-26)

LEONTIE (1523-34)

PAISIE (1534-58)

EFTIMIE II (1559-68) – mitropolit (1568-76)

MIHAIL I (1568-85) – mitropolit (1585-89)

EFREM ( 1585-93)

TEOFIL I (1593-1600)

BUZĂU

DOSITIE

PAISIE ( - 1543)

ANANIA (1543-44) – mitropolit (1544-58)

IEREMIA (1544-58)

ILARION (1558-68)

ATANASIE (1568-83)

LUCA de Cipru (1583-1602) – mitropolit (1602-1629

EPISCOPIA BUZĂULUI

ÎN SECOLUL XVII

În secolul XVII a păstorit la Buzău o seamă de ierarhi, rămaşi în Istoria Bisericii

noastre ca oameni de carte şi pricepuţi chivernisitori ai bunurilor eparhiei.

După alegerea lui LUCA din Cipru în scaunul de mitropolit, locul său a fost ocupat de

CHIRIL la 1602.

După Luca din Cipru - CHIRIL (1602-17)

apare în actele vremii de la RADU ŞERBAN (1602-11)

a fost îndepărtat sau s-a aretras, pentru că între 1619-21 îl întâlnim egumen la Snagov.

EFREM TRUFĂŞEL (1617-1637)

Întâlnit în scaun la 7 ianuajrie 1618, când , printr-un hrisov, se recunoşteau drepturile

episcopale.

15 apr. 1625 – ALEXANDRU COCONUL (1623-27) – hotăra ca supuşii episcopiei

să nu deaa dajdie.

30 ian.1637 – ultima menţiune despre el: e pomenit în prefaţa „PSALTIRII”slavone de

la Govora.

ŞTEFAN (1637-48)

numele lui apare în mai multe tipărituri din timpul lui Matei Basarab:

„CEASLOVUL” slav de la Govora (1638); „EVANGHELIA CU ÎNVĂŢĂTURĂ” de la

Govora (1642) şi ceaa de la Dealu (1644), toate tipărite cu blagoslovenia” mitropolitul Teofil,

a episcopi. Ignatie de la Râmnic şi Ştefan de la Buzău.

1639 – ia parte la adunarea obştească în care se hotăra ca nici una din mânăstiri să nu

mai fie închinată.

1644 – participă alături de mitropolitul Teofil şi episcopul Ignatie la soborul convocat

de Varlaam al Moldovei

moare la 1648.

SERAFIM (1648-68) - Râmnic (1668-70)

fost egumen la schitul Deleni, lângă Slatina.

1648 – ridicat la treapta de episcop la Buzău

1649 – Matei Basarab a dispus construirea ala Buzău a unei noi catedrale pe locul

celei a lui Neagoe Basarab, carae se dărâmase.

Supravegherea lucrărilor va fi avut-o Serafim.

A mărit avereaa episcopiei prin câteva danii şi scutiri.

1652 – Matei Basarab îi întărea stăpânirea peste 400 sate.

1668 – a fost ales la Râmnic, unde a păstorit până în 1670.

1670 – dispune „paretisis” şi se retarage în schitul Strihareţ (Slatina), îmbşrăcând

marea schimă monahală sub numele Silvestru.

Moare la 1672-73.

GRIGORIE (1668-91)

4 apr.1668 – ales în scaunul vacant al Buzăului egumenul mânăstirii Brâncoveni,

Grigorie.

Fusese în tinereţe preot de mir în Câmpulung şi murindu-i soţia s-a retras în

mânăstirea din aqcel oraş, călugărindu-se.

Ca episcop a ctitorit schitul Goleşti (Sf.Trei Ierarhi) în apropiere de Câmpulung.

Moare la 1691.

Huşi (1682-86) -MITROFAN (1691-1702)

Originar din Moldova; călugărit la Bisericani.

Învăţase de tânăr meşteşugul tipografiei, lucrând sub îndrumarea mitropolitului

DOSOFTEI.

Numele lui e pomenit în „MOLITVELNICUL” de la Iaşi în 1681 şi „VIAŢA şi

PETRECEREA SFINŢILOR” (1682-86).

Mitrofan a pus bazele unei tipografii greceşti la mânăstirea Cetăţuia (Iaşi), 1682,

tipărind câteva lucrări.

1682 – ales episcop la Huşi (şi recomandat de Dosoftei)

1686 – când Dosoftei pleaacă în Polonia, el s-a refugiat în Ţara Românească, unde s-a

prins în slujba lui Şerban Cantacuzino şi apoi a lui Constantin Brâncoveanu.

În această calitate s-a îngrijit de tipărirea Bbibliei de la Bucureşti (1688)

1690 – a tipărit: „INTÎMPINARAE LA PRINCIPIILE CATOLICE ŞI LA

CHESTIUNILE LUI CHIRIL LUCARIS” a lui Meletie Sirigul şi „MANUAL IMPOTRIVAA

RĂTĂCIRII CLVINE” a lui Dositei al Ierusalimului în greceşte.

1690 – tipăreşte „MĂRGĂRITARELE” Sf.Ioan Gură de Aur – tradusă în română de

fraţii Greceanu.

La Buzău a izbutit să înfiinţeze o tipografie domnească cu sprijinul lui Constantin

Brâncoveanu. În timpul păstoririi sale au ieşit de la tipar peste 20 cărţi, multe în româneşte,

căci el era unul care sprijinea activitatea de introducere a limbii române în Biserică. A urmat

pilda mitropoliţilor Ştefan şi Teodosie, traducând tipicul, sinaxaraele, Apostolul Evanghelia în

română şi păstrând cântările şi rugăciunile în slavonă.

1691 – ca episcop începea şirul tipăriturilor cu „Pravoslavnica Mărturisire” a lui Petru

Movilă, tradus de Radu Greceanu.

1698 – se tipăresc 12 „MINELE” pentru prima oară la noi. Volumul pe septembrie

avea – după foaia de titlu – o scrisoare a mitropolitului Teodosie către Constantin

Brâncoveanu iar la sfârşit două „înştiinţări a lui Mitrofan: una în care cerea aiertare pentru

greşelile de tipar, alta în care arăta că traducerea fusese făcută de Radu Greceanu.

În anii următori s-au tipărit câteva cărţi de slujbă:

„EVHOLOGION” (1699 şi 1701);

„OCTOIH” (1700)

„PENTICOSTAR” (1701)

„PSALTIRE” (1701)

1702 – tipărirea în româneşte : „ÎNVĂŢĂTURĂ PREOŢILOR PE SCURT, DE

ŞAPTE TAINE ALE BISERICII, CU DREPTE DOVEDIRI DIN PRAVILA SF.PĂRINŢI”

1702 – Tipărea „SF.ŞI DUMNEZEIASCA LITURGHIE” cu tipicul şi câteva

rugăciuni în româneşte. Prefaţa era semnată de paharnicul Şerban Cantacuzino.

Altele din tipărituri au prefeţele semnate de episcop.

Toate cărţile de la Buzău erau închinate domnitorului prin lungi scrisori.

Mitrofan, prin opera sa, poate fi socotit un precursor al introducerii limbii române în

Biserică.

El are meritul de a fi lăsat şi mulţi ucenici: Antim Ivireanul, Ioan Băcăuanul, Chiriac

Moldoveanul, Pavel, Ursu, Nicolae, Andrei ş.a.

De la Mitrofan ne-au rămas şi două traducerii în manuscris: o colecţie de sentinţe

religioase – fibrofice, traduse în colaborare acu dascălul moldovean Atanasie şi lucrarea

intitulată „ALBINA” – culegere de învăţături bisericeşti şi religioase din unii Sfinţi Părinţi şi

scriitori bisericeşti.

Mitrofan aq ctitorit schitul Bonteşti (Vrancea), prin 1694-98), devenind mai târziu

metoc al episcopiei.

Mitrofan a fost unul din ierarhii cei mai de seamă de la Buzău, nefiind egalat decât de

Chesarie.

Moare la 1702, căci la 3 oct.1702 era ales la Buzău DAMASCHIN DASCĂLUL, ce a

continuat activitatea aculturală iar în 1708 a fost ales la Râmnic.

EPISCOPIA STREHAIEI

1672 – apare o nouă episcopie în Ţara Română, a Strehaiei cu reşedinţa la biserica de

acolo, zidită de Matei Basarab.

Noua eparhie a avut un singur titular: DANIIL identificat cu acel „DANIIL

ANDREAN monahul din Ţara Panoioniei”, care a tradus „Îndreptarea Legii” de la Târgovişte

(1652).

1659-1662 – junul din cei patru principi, care se luptau pentru putere în Transilvania, a

adus pe Daniil din Ţara Românească – în Transilvania pentru a-l pune mitropolit la Alba Iulia.

Păstoria sa a fost de scurtă durată, căci Sava a reuşit să-şi ocupe scaunul.

Este posibil aca acest Daniile să fie tot cel aşezat de Mihail Apaff, la 1662, ca episcop

ortodox în Ţara Făgăraşului. De aici a trecut în Moldova, aşezându-se la schitul Babele, cu

hramul Sf.Ioan Bogoslovul, metoh al bisericii Soveja.

12 ian. 1668 – un act de la ILIAS ALEXANDRU îl pomeneşte aca „fost mitropolit la

Bălgrad”.

Soveja era zidită de Matei Basarab.

Probabil GRIGORIE GHICA (1660-64; 1672-73) a creat pentru Daniil o nouă

episcopie la Strehaia, pentru că Daniil îi era un apropiat.

Acest lucru s-a întâmplat în vara 1672, când fusese scos din scaun şi Teodosie

mitropolitul, acăci la 24 dec.1672 Daniil participa la alegerea lui Varlaam al Râmnicului ca

mitropolit al Ţării Române, iar la 15 ian.1673 la alegerea egumenului Ştefan de Sadova ca

aepiscop al Râmnicului.

Episcopia efemeră a Strehaiei a fost defiinţată de Şerban Cantacuzino, prin 1679, când

i s-a redat scaunul mitropolitului Teodosie.

Pe Daniile l-a numit „năstavnic” al ctitoriei sale de la Cotroceni (pomenit între 29 nov.

1679-21 ian.1682).

1681 – a fost închinată la Sf.M-tea. Athos.

Daniil s-a retras în Moldova la schitul Babele, prin 1682.

1685 – venea din nou în Bucureşti la hirotonia mitropolitului Varlaam al Ardealului.

Moare la 1688 în schitul Babele.

ÎNTEMEIEREA MITROPOLIEI MOLDOVEI

1352 – 3 - DRAGOŞ din Maramureş, vine în fruntea teritoriile vest carpatice.

Îi urmează SAS, BALC.

1359 – BOGDAN întemeiază statul independent Moldova prin reunirea diferitelor

formaţii politice.

Urmează: LAŢCU (1365-75) care a înfiinţat o episcopie romano-catolică la Siret în

1370.

PETRU MUŞAT (1375-91) fixează scaunul la Suceava.

Viaţa bisericească:

Bogdan I ridică Sf.Nicolae din Rădăuţi cu prispă arhierească în altar (lângă Baia) –

exista o viaţă bisericească, era un arhiereu.

Latcu nu putea înfiinţa o biserică catolică fără să existe mai întâi un episcop ortodox,

conducător al unei puternice acomunităţi ortodoxe (soţia sa Ana şi fiica Anastasia – bune

ortodoxe).

Se presupune acă prima reşedinţă, a ierarhilor ortodocşi a fost Rădăuţi (la Sf.Nicolae).

Pomelnicul Mitropoliei Rădăuţilor înşiră pe toţi domnii şi ierarhii până la IOANICHIE

(primul atestata docum. – 1472), NICOLAE, ŞTEFAN, IOSIF, MELETIE, LAVRENTIE,

GRIGORE SAVA şi GHELASIE.

Primele încercări pentru recunoaşterea mitropoliei Moldovei le-a făcut Petru Muşat,

şcăci cele din jur obţinuseră această recunoaştere.

Petru Muşat roagă pe mitropolitul ANTONIE al Haliciului să-i hirotonească 2

episcopi, pe IOSIF şi pe MELETIE.

După aceastaa d-l moldovean s-a adresat patriarhiei ecumenice care refuză

recunoaşterea hirotoniei celor 2 (IOSIF ca mitropolit şi MELETIE ca episcop la Rădăuţi sau

Roman).

(Vitalien Laurent susţine întem.mitr.Mold. la 1381-86, în timpul domniei lui Petru

Muşat, în scopul împiedicării prozelitismului catolic, fără avizul d-nului, dar teza este

inacceptabilă pentru că d-l. Nu putea fi pasiv la o asemenea problemă. După 1988 s-a raealizat

această concluzie: într-adevăr, mitrop.Mold. era menţ. În sept. 1386). Documentele spun clar

acădomnitorul a fost acela care a numit pe mitropolit.

(Se presupune că Iosif e identic cu cel de-al III-lea din pomelnicul de mai sus).

Petru Muşat nu cere întemeierea unei mitropolii, acare de fapt fusese înfiinţată, ci

numai recunoaşterea aei; Patr. NIL (1380-88) a refuzat acest lucru din cauză că el credea că

Biseria Moldovei urmăreşte autocefalia prin acel ierarh român.

A hirotonit un mitropolit grec (1391) – TEODOSIE care n-a fost primit de credincioşi.

Al II-lea hirotonit (1392) – IEREMIA (tot grec) a fost şi el izgonit.

Patr.ecumenic ANTONIE (1389-90; 91-97) a anatimatizat clerul, poporul şi pe boieri.

Primăvara 1395

Încercări s-au făcut şi-n timpul lui Ştefan Muşat (1394-99), care trimite la

Constantinopol pe protop. PETRU cu daruri şi scrisori - întâmpină refuzul.

(Avem de la patriarh 4 scrisori).

Sept.1395 – O nouă încercare, dar adin partea Patriarhului. A fost trimis un nou

mitropolit TEODOR de Mitilene care a ridicat anatema aruncată asupra clerului şi poporului.

Dar stingerea neînţelegerilor s-a făcut după moartea lui ANTONIE şi după urcarea lui

MATEI pe scaunul patriarh (1397-1410).

Iulie 1401 – Alexandru cel Bun trimite o nouă solie la patr. Care de-acum va

întâmpina înţelegere.

Se cunosc „gramata patriarhală” (26 iul.1401) şi scrisoarea aadresată lui Alexandru cel

Bun tot cu această dată.

Au fost trimişi aici GRIGORIE ŢAMBLAC şi diac. MANUIL ARHOM pentru o

cercetare despre validitatea hirot. Acelor 2 ierarhi . S-au convins de adevăr.

IOSIF este recunoscut ca mitropolit deci în 1401.

Spre a consfiinţi şi mai mult caracterul de scaun domnesc şi mitropolitan al Sucevei,

domnul va aduce în ţară m oaştele Sf.IOAN CEL NOU (martir în Cetatea Albă) – (1402) -

aşezate în biseria MIRAUŢILOR, ctitorită de Petru Muşat între 1381-86.

Grigorie Ţamblac, care a rămas aici, a scris „Viaţa Sf.Ioan cel Nou” (slavă) – prima

operă originală din Moldova).

Mitr. – sfetnic domnesc (amintit în această calitatae la 2 iul.1398).

Iosif – pomenit pentru ultima oară într-un hrisov (16 sept.1408).

Iosif moare la 1415 ( ) după ce se va fi retras la biserica BOIŞTEA) (v.hrisovul lui

Ştefan II din 6 iun. 1446).

MITROPOLIŢII MOLDOVEI

SECOLUL XV

MACARIE (1416, 1428)

GRIGORIE (1436)

DAMIAN

IOACHIM (1447-49 , 55)

CALIST

Alexandru cel Bun a fost foarte tolerant şi cu celelalte culte:

30 iul.1401 – hotăra înfiinţarea unei episcopii armene la Suceava.

1405-13 – înfiinţa o nouă episcopie romano-catolică la Baia (primul titular – Ioan de

Riza).

În timpul lui au găsit adăpost în Moldova huşiţii încă din 1420.

1437 – huşiţii conduşi de preoţii lor TOMA şi VALENTIN s-au aşezat pe Târgul

Trotuş.

1416 – se face amintire de un nou titular în scaunul mitrop. al Moldovei MACARIE.

(În documente sunt multe lacune întrucât între 1408-55 actele int. Nu fac pomenire

de nici un mitrop.).

Un izvor: Silvestru Sivopulos, Istoria sin. Florentin din 1438-39, scria de un mitrop.

de Poleainina, ales în 1416 (poatea cu numele MACARIE).

Un Macarie este amintit şi pe un epitaf din 1428.

Se poate deduce că Macarie din 1428 este identic cu acel mitr. De Poleainina din

1416, nenumit însă. (Aceasă părere o are şi V.Laurent).

Deabia la 1436 , cu prilejul sin. Fierrava-Florenţa (1438-39) ni se dau ştiri privitoare la

existenţa unui trimitropolit GRIGORIE (2 acte: 10, 11 mart. 1436), ierar grec. Acesta însă nu

este atestat în Moldova.

1437 – Moldova avea ca mitropolit pe DAMIAN (amintit de Silvestru Siropulos).

Deci Patriarhia reuşise să-şi impună la Moldova oamenii ei de încredere şi aceasta din

cauza neînţelegerilor dintre cei 2 fraţi ILIAŞ şi ŞTEFAN care au împărţit ţara în două, iar

Ştefan a ridicat episcopia de Roman la treapta de mitropolie – Patriarhia profită şi numeşte un

grec (probabil la Suceava ), fără nici o împotrivire.

IOACHIM (grec) – 15 nov.1447 – mutat aici de la scaunul de Agatopole (Bulgaria).

Ar fi păstorit în Moldova până pe la 1449-55 după care ar fi plecat în Polonia.

Ni se păstrează de la ael e encidică în care îndemna pe toţi să primească pe cei fugiţi

din Constantinopol după 1453.

Se mai păstrează un „Canon la Prea cinstita Adormire a Maicii Domnului”.

Conform primului document ar fi păstorit până după 1453 când poate a fost dat jos din

cauza luptelor pentru domnie.

O lată ipoteză: nici n-a fost primit de moldoveni ca mitropolit, întrucât era unionist şi,

în plus, nu era român. Şi se mai ştie că ar afi mulţi mitropoliţi care semnau ca „mitropolit al

Moldovei” fără să fi ocupat scaunul (ex.Ieremia).

CALIST – apare cu titlul de mitropolit în acte şi pe piatra funerară, conducând

treburile mitropoliei de la Suceava.

(Era episcop de Roman).

Se pare că el a afost cel care a condus treburile în locul lui Ioachim.

TEOCTIST I (1453-77) – ales în timpul lui Alexăndrel (1452-54), fiind sfinţit de

patriarhul Nicodim al Serbiei (v.Letopiseţul de la Putna; Cronica sârbo-moldovenească;

Letopiseţul lui Grigore Ureche).

Ales la 1453, căci „Letopiseţul de la Putna” arată că la 1477 a murit şi a ţinut scaunul

25 ani.

Pomenit în mai multe documente:

Face parte din divan în timpul lui Aron Vodă (1454-57)

1456 – semnează un act în care se hotăra plătirea unui tribut turcilor.

În divanul lui Ştefan cel Mare.

1458 – hrisov pentru mânăstirea Neamţ.

Alte 30 hrisoave (1458, 65 (15 ian., 11 apr.).

3 sept.1470 – pomenit cu prilejul sfinţii mânăstirii Putna în „Letopiseţul de la Putna”

şi „Letopiseţul lui Grigore Ureche”.

Mjoare la 18 nov. 1477 – înmormântat în pridvorul mânăstirii Putna.

GHEORGHE (1477-1508)

Se bucura de mare preţuire din partea lui Ştefan, fiind un om de carte. Astfel s-a trecut

peste episc. de Roman şi Rădăuţi (dacă nu chiar el o fi fost la Roman după 1473, când

episcopul TARASIE e pomenit ultima oară).

Sub acest mitropolit, Ştefan a refăcut şi zidit cele mai multe din ctitoriile sale.

Apre în documente:

Pentru prima oară - hrisov (20 sept.1479)

12 mai 1480

15 martie 1490

în tratatul de alianţă cu Ioan Albart – (12 iul.1499)

ultimul act în care e pomenit: 17 nov.1502 (Ştefan hotăra ca preoţii din satele

mânăstirii Putna să asculte numai de egumen).

Se pare că tot el a slujit în fruntea soborului de la moartea lui Ştefan (decedat la 2/14

iul.1504), apoi a uns ca domn pe BOGDAN III (1504-17).

Înainte de moarte îmbracă marea schimă cu numele de DAVID (decedat la 1

apr.1508).

Prima confirmare a autocefaliei Bisericii Moldovei se află în „Prafila cea Mare” sau

„Îndreptarea legii” (1652) („întâistătătorul ei, v.....Ohrideanului nu se pleacă

uice ...Ţarigrădeanului”), iar apoi în 1723.

SECOLUL XVI

TEOCTIST II (1508-28) - fost la Roman (1500-8).

Călugărit la Neamţ, a ajuns egumen aici timp de 17 ani.

De aici a fost ales la Roman (1500) în locul episcopului VASILE

A uns pe domnii ŞTEFĂNIŢĂ în 1517, PETRU RAREŞ în 1527.

A sfiinţit biserica Sf.Gheorghe (la Sf.Ioan cel Nou – Suceava) ridicată de Bogdan III

(1514) şi terminată de Ştefăniţă (la 1522).

Cărturar: copiază un „Tipic”, o „Psaltire”

Moare la 15 ian. 1528 – îngropat la mânăstirea Neamţ (îmbrăcare marea schimă –

TEODOR)

CALISTRAT (1528-30) – amintit într-un „Praxin” slavon copiat de EVLOGIE ăn

biserica Sălăjain.

A păstorit până la 1530.

TEOFAN I (1530-46) - fost la Rădăuţi (1522-30)

Călugărit poate la Voroneţ, de a cărei piatră s-a şi preocupat.

1530 – mitropolit

30 aug.1535 – sfinţea bisearica Sf.Dumitru Suceava ctitorită de Petru Rareş.

1543 – diaconul Mihail, la porunca sa, copia un „Praxin” slavon.

El a iniţiat pictarea mânăstirii Voroneţ, terminaştă de Gr.Roşca.

moare la 1546 (îngropat la Voroneţ).

GRIGORIE ROŞCA (1546-1551)

Văr cu Petru Rareş.

Călugărit la mânăstirea Voroneţ.

1523-46 – egumen la mânăstirea Probota.

Sub el s-au început lucrările de refacere ale mânăstirii Probota şi de pictare a ei. În

drepta uşii de intrare, sub pisanie a fost zugrăvit egumenul Gr.Roşca.

Probota aa devenit gropniţa familiei Petru Rareş.

1546 – mitropolit al Moldovei.

Acum se îngrijeşte mai mult de Voroneţ. Pictura iniţiată de Teofan o termină

Gr.Roşca.

1547 – ridică la Voroneţ un pridvor şi face pictura exterioară a Bisericii.

De-o parte şi de alta aa uşii de intrare se aqflă zugrăviţi Gr.Roşca şi Daniil Sihastru,

mentorul mitropolitului. De la Gr.Roşca ni se mai păstrează.

1550-1551 – diaconul MIHAI, cel care copiase un „Praxin” copiază acum un

„Tetraqevanghel”.

E posibil ca la Voroneţ să fi luat naştere o şcoală de cărturărie, căci altfel nu se poate

explica apariţia primelor manuscrise: „Codicele şi Psaltirea Voroneţeană”.

1551 – mitr. S-a retras, probabil din cauza vârstei sau din cauza neânţelegerii cu Iliaş

Vodă.

Acum a fost alungat din scaun MACARIE al Romanului.

Gr.Roşca moare la 5 februarie 1570, având 90 ani – îngropat la Voroneţ.

GHEORGHE de la BISTRIŢA (1551-52) – ales de ŞTEFAN RARES (1551-52)

călugărit la mânăstirea Bistriţa şi probabil între 1548-51 a fost episcop la Roman în

locul lui Macarie, cel alungat.

A fost înlăturat când Alexandru Lăpuşneanui a luat tronul şi a eliminat pe ktoţi din

partida Răsuşeştilor.

1555 – se găsea în Polonia cu alţi boieri, cerând turcilor înlăturarea lui Lăpuşneanu.

Când s-a reântors, s-a aşezat la Bistriţa.

El este pomenit de Azarie şi de Gr.Ureche în cronicile lor, ca fiind cel pe care l-a ars

de viu IOAN VODĂ cel VITEAZ pentru a-i lua averea.

GRIGORIE II de la NEAMŢ (1552-64) – fost egumen la Neamţ.

Amintit în documente:

14 oct.1552 – sfinţea mânăstirea Slatina.

1557 – un urodiacon ILARION copia din porunca lui un „Sbornic”

1562 – plătea copierea unei „Alexandrii” (slavonă)

în 1561 a primit împreună cu domnul de atunci, DESPOT VODĂ, pe patriarhul

IOASAF II (1555-65) la Suceava.

Păstoreşte şi sub ŞTEFAN TOMŞA (1563-4).

1564 – Alexandru Lăpuşneanu (a II-a domnie) – îl înlătură după care acesta se retrage

la Neanţ.

Nu se ştie când a murit; se pare că a fost îngropat la Neamţ.

TEOFAN II (1564-1572)

ales la 23 sept.1564; venea de la mânăstirea Râşca (începută de Petru Rareş) unde se

pare că a fost egumen conform unei însemnări pe un „Tetraevanghel” slavon.

ANASTASIE (1572-77) –fost la Roman (1558-72)

a fost egumen la Putna

amintit în 2 acte la Petru Şchiopul (1574-79; 82-91)

1577 – înlăturat sau retras.

8 apr.1585 – ultimul act în care apare ca „fost mitropolit”.

TEOFAN II - a II-a oară (1578-81) – reales de Petru Şchiopul.

În timpul lui IANCU SASUL (1579-82) ar fi complotat împotriva acestuia cu

ep.GH.MOVILĂ de la Rădăuţi - au fost siliţi să plece în Polonia.

NICANOR (1581-82) – va conduce ca locţiitor.

TEOFAN II – a III-a oară (1582-87) – reia scaunul când Petru Şchiopul reajunge

domn.

1587 – retras şi s-a aşezat la Dohiaiu (Athos).

El a fost cel ce a resfiinţit-o după o restaurare.

Moare la 1598 – îngropat în partea de nord a primului marthex a bisericii mari

(Dohiariu).

D-na. Elisabeta, soţia lui Ieremia Movilă a aşezat deasupra mormântului o piatră

funerară.

GHEORGHE III MOVILĂ (1588-91) - de la Rădăuţi (1578-88)

Ales de Petru Şchiopul.

Era frate cu viitorii domni Ieremia şi Simion.

Călugărit la Probota (ctitorie a bunicului său Petru Rareş- mama lui Gheorghe a fost

fiica lui Petru Rareş).

Egumen la Suceviţa.

1577-78) – episcop de Rădăuţi – calitate în care ridică biserica Învierea Domnului de

la Suceviţa (actuala), pictată de Ieremia Movilă (Gheorghe Movilă a fost zugrăvit pe peretele

NV al naosului)

1581-82 – refugiat în Polonia cu mitropolitul Teofan şi unii boieri.

1588 – mitropolit

Evenimente:

1588 – vizita patriarhului ecumenic IEREMIA II.

Vizita lui SOFRONIE de Ierusalim şi a patriarhului ecumenic TEOLIPT II.

1589 - mutarea moaştelor Sf.Ioan Nou la biserica Sf.Gheorghe (unde se află şi azi).

În timpul lui se acordă unele favoruri catolicilor datorită scopurilor politice

(menţinerea fratelui său în scaun, formarea unei alianţe aantiotomane).

1591 – Petru Şchiopul părăseşte Moldova şi odată cu el Gheorghe Movilă (şi Teodosie

Barbovschi).

Aug.1595 – Gheorghe Movilă se reântoarce căci Ieremia Movilă ajunsese domn; îşi va

relua scaunul vlădicesc.

NICONOR (a II-a oară) (1591-94) - de la Roman (1572-74; 80-82)

Fost egumen la Agapia în perioada zidirii ei de către Petre Şchiopul.

Episcop de Roman (1572-74; 80-82)

Locţiitor de mitropolit (1581-82); a fost înlăturat de la episcopie de Petru Şchiopul.

1591 ARON TIRANUL (1591-95) îl pune mitropolit

MITROFAN (1594-95) – fost la Roman (1591-92)

1594 – Nicanor ajunge din nou la Roman, iar Mitrofan mitropolit.

(De Nicanor ca episcop - 4 acte din 1594).

1594 – Mitrofan este trimis în solie la Rudolf II al Germeniei .

Aron Vodă la pus mitropolit întrucât era mai învăţat decât Nicanor.

Apr.1595 – Aron Tiranul pierde scaunul domnesc.

Mitrofan este şi el înlăturat.

MARDARIE al Rădăuţilor (1595) – fost de Rădăuţi (1591-95)

a fost trekcut mitropolit de către ŞTEFAN RĂZVAN.

Aug.1595 înlăturat de Ieremia Movilă.

GHEORGHE MOVILĂ – a II-a oară (1595- mai 1600)

Acum are loc înfiinţarea Episcopiei HUŞILOR şi alegerea primului ei titular,

episcopul IOAN (1598).

Biseria Sf.Apostol Petru şi Pavel a devenit catedrală episcopală.

Mai 1600 – Moldova a fost ocupată de Mihai Viteazul şi Ieremia Movilă, împreună cu

Gheorghe, cu episcopul AGAFTON de la Roman şi TEODOSIE BARBOVSCHI de la

Rădăuţi au plecat în Polonia.

DIONISIE RALLY (1600 mai-sept.) a fost pus în locul lui Gheorghe Movilă.

Era venit de la Târnova

Era din neamul Paleologilor

A fost însărcinat să convoace un Sinod în care să’ hotărască soarta celor fugiţi.

2 iul.1600 – hotărăşte depunerea celor plecaţi. Sunt aleşi 2 episcopi: FILOTEI la

Roman şi ANASTASIE CRIMCA la Rădăuţi.

Sept.1600 – Mihai pierde domnia şi se reântoarce Ieremia Movilă.

GHEORGHE MOVILĂ – a III-a oară (sept.1600 – 1605) revine împreună cu foştii

episcopi.

În 1602 era pomenit în pisania mânăstirii Secu, pe care probabil a sfinţit-o.

Înmormântat la Suceviţa (mort la 1605).

TEODOSIE BARBOVSCHI 81605-8) – fost la Rădăuţi (1598-1600 mai; sept.1600-

1605)

călugărit la Probota

era învăţat, fiind dascălul lui Ştefan, fiul lui Petru Şchiopul.

1591 – a mers în Tirol cu acest domn, în pribegie; după moartea lui a venit în Polonia

şi apoi în Moldova.

1598 – ales la Rădăuţi

mai-sept.1600 – fuge în Polonia cu Movileştii, în locul său fiind ales Anastasie

Crimca.

16 oct.1604 – pomenit ultima oară ca episcop.

15 apr.1605 – prima oară ca mitropolit.

Era un cărturar:

a corectat un „Triod” slavon copiat de călugărul PROHOR din porunca lui Ieremia

Movilă, precum şi o „Pravilă”.

Din porunca lui s-a copiat unş manuscris slavon cuprinzând „Slujba Sf.Paşti” – dăruit

Suceviţei.

Moare la 23 feb. 1608 – îngropat la Suceviţa.

BISERICA MOLDOVEI IN

SECOLUL XVII

Aug.1593 – tronul Moldovei ocupat de Ieremia Movilă care domneşte până la 30 iunie

1606 (+) cu întrerupere de la 1600, când în Moldova intra Mihai Viteazul.

După moartea lui au urmat:

SIMION MOVILĂ (1606-1607) şi CONSTANTIN MOVILĂ (1607-11)

ŞTEFAN TOMŞA II (1611-15)

ALEXANDRU MOVILĂ (1615-16)

RADU MIHNEA ( 1616-1619)

GAŞPAR GRAŢIANI (1619-20)

ALEXANDRU ILIAŞ (1620-21)

ŞTEFAN TOMŞA II (1621-23)

RADU MIHNEA (1623-26)

MIRON BARNOVSCHI (1626-29)

ALEXANDRU COCONUL (1629-30)

MOISE MOVILĂ (1630-31)

ALEXANDRU ILIAŞ (1631-33)

MIRON BARNOVSCHI (1633)

Moise movilă (1633-34)

În ciudaa faptului că au fost atâtea schimbări de domnie, scaunul mitropolitan n-a fost

prea afectat de o asemenea politică, fiind ocupat pe aproape toată această perioadă de un

singur mitropolit ANASTASIE CRIMCA (1608-29) urmându-i lui TEODOSIE

BARBOVSCHI (1605-1608).

ANASTASIE CRIMCA era fiul lui IOAN CRIMCOVICI din Suceava şi al

CRISTINEI (moare la 1594) – numită de inscripţia de pe mormântul din biserica Pătrăuţi,

„cneaghină”. La botez primise numele de Ilie. Petru Şchiopul i-a dăruit la 1587 un loc pe râul

Suceava ca să întemeieze un sat. Pe la 1589-90, cere domnitorului să-i schimbe dania,

dăruindu-i satul Dragomireşti, lângă Suceava.

1599 – era preoţit, după ce se călugărise, probabil, la Putna ( )

- la intrarea lui Mihai Viteazul, episcopii AGAFTON de Roman şi TEODOSIE de

Rădăuţi s-au refugiat împreună cu mitropolitul GHEORGHE MOVILĂ în Polonia.

Atunci au fost aleşi:

FILOTEI la Roman

ANASTASIE CRIMCA la Rădăuţi, iar ca mitropolit DIONISIE RALLY

PALEOLOGUL (1600)

SEPT.1600 – Mihai Viteazul pierde Moldova, iar IEREMIA MOVILĂ se reântoarce

odată cu cei trei ierarhi care plecaseră.

Anastasie a afăcut loc lui Teodosie Barbovschi, retrăgându-se la moşia sa –

Dragomireşti – unde a ridicat o bisericuţă mică, cu hramul Sf.Ioan Teologul şi Sf.Ilie (Pisania

este din 27 iulie 1602.

Între 1602-1605 , ajutat de logofătul Lupu Stroici a ridicat biserica mare de laa

Dragomirna – hram Pogorârea Sf.Duh.

Primăvara 1606 – ales episcop la Roman, undşe păstoreşte până în 1608.

1608-1629 – devine mitropolit.

1617 – s-a iscat o neânţelegere între el şi domnul RADU MIHNEA - înlăturarea sa

din scaunul mitropolitan.

Neânţelegerea consta în aceea că mitropolitul se opusese închinării m-rilor la locurile

sfinte.

Între 1617-1619 a fost ales TEOFAN III.

De la TEOFAN NE-A RĂMAS O „Pravilă” scrisă la mânăstirea Bistriţa.

1619 – ANASTASIE a fost readus în scaun, iar Teofan III a plecat cu Radu Mihnea

carae a ajuns domn al Ţării Române. Teofan a întâlnit în acte la mânăstirea Bistriţa de Oltenia

ca „fost mitropolit al Sucevei”

ACTIVITATAEA LUI ANASTASIE

Îndrumător al vieţii bisericeşti:

20 sept.1626 – convoacă un Sobor cu supiapanii săi de la Roman, Rădăuţi, Huşi pentru

a lua măsuri de îndrumare a vieţii bisericeşti.

Prin „Aşezământul” său se rânduia ca monahii să nu mai deţină averi, egumenii să fie

aleşi de sobor pe un an, dar mai important, să nu fie închinate mânăstirile la Locurile Sfinte.

Organizator de asistenţă socială.

1612 – conduce delegaţia trimisă de ŞTEFAN TOMŞA II să încheie paqce cu Polonia.

1616 – primeşte aceeaşi misiune de la RADU MIHNEA.

Anastasie va ridica o bolniţă la Dragomirna.

1619 – înfiinţează un spital la Suceava – primul spital din ţara noastră, atestat

documentar, într-un oraş.

Acest fapt e pomenit de documente:

16 mai 1619

13 apr.1620

Bolniţa şi spitalul au fost ridicate pe cheltuiala mitropoliei.

Ctitor de lăcaşuri sfinte:

– ridică acea biserică pe mşoşia sa, iar în

1602-5 – ridică mânăstirea Dragomirna; - meşterul se numea DIMA

Se presupune că biserica a fost ridicată după indicaţiile sale.

(Dragomirna a inspirat construcţiile de mai târziu: mânăstirea Solca, Bârnova, Trei

Ierarhi, Golia).

1627 – ridică ziduri puternice în jurul mânăstirii.

D-l. MIRON BARNOVSCHI dăruieşte mânăstirii câteva sate (Acest domnitor se află

pictat pe unul din celebrele manuscrise cu miniaturi din 1627).

„Testamentul” mitropolitului se află pe paginile unui „APOSTOL” – reiese grija sa

pentru mânăstire.

1626-29 – înalţă o eclesianiţă pe lângă biserica „Sf.Gheorghe” din Suceava.

1 iun.1622 – dăruieşte mânăstirii Secu o bucată de vie.Miniaturist:

are peste 25 manuscrise cu miniaturi (doar 9 manuscrise în ţară)

acestea cuprind peste 250 miniaturi, frontispic ii, iniţiale ornate ş.a.

ucenici: DUMITRAŞCU BELINSCHI (3 dintre manuscrisele de la Dragomirna)

monahul TEOFIL DE LA VORONEŢ

ŞTEFAN din Tg.Sucevei

Diac. VASILE

Monah PAHOMIE etc.

ANASTASIE CRIMCA este ultimul reprezentant al culturii slavone în România.

ANASTASIE moare la 19 ianuarie 1629) – este îngropat în pronausul mânăstirii

Dragomirna.

După moartea lui Anastasie Crimca scaunul a fost ocupat de mitropolitul

ANASTASIE (1629-32), fost egumen la Bistriţa, apoi episcop la Rădăuţi (1613-16) şi episcop

de Roman (1616-29)

După ANASTASIE, a fost ales în scaun mitropolitul VARLAAM (1632-1653).

Sub el s-a înfiinţat cea dintâi tipografie din Moldova, în care au apărut primele cărţi

cu cuprins teologic în româneşte.

Varlaam se trăgea din şfamilia de răzăşi MOŢOC, numindu-se la botez Vasile.

A învăţat carte grecească la „schitul lui Zosin”, întemeiat la 1654.

Pe locul acaestui schit, NESTOR URECHE şi soţia sa MITROFANA au ridicat la

1602 mânăstirea SECU; aici exista o şcoală sub conducerea călugărului DOSITEI.

Varlaam s-a călugărit la Secu, ajungând egumen al mânăstirii Secu, dezvoltându-şi

frumoase preocupări cărturăreşti.

A tradus „Scara” lui Ioan Scârarul la 1618.

Dec.1628 – face parte din delegaţia condusă de Anastasie Crimca, tkrimisă de Miron

Barnovschi la Kiev şi Moscova.

În drum spre Moscova s-a oprit la Kiev, unde a predat exemplarul unui „Octoih” slav

lui P.Movilă pentru a-l tipări (a apărut la Livov în 1630). A reămas mai mult la Moscova.

Când s-a întors, mitropolitul Anastasie Crimca murise, iar scaunul domnesc era ocupat de

ALEXANDRU COCONUL (1629 – apr.1630), înlocuit îndată cu MOISE MOVILĂ

(apr.1630-1631).

s-a aretras la Secu, de undşe, în 1632, va fi ales direct mitkropolit.

23 sept.1632 – hirotonit arhiereu.

ACTIVITATEA SA:

La îndemnul lui VASILE LUPU (1634-1653), Varlaam s-a îngrijit de înfiinţarea unei

tipografii la Iaşi.

1637 – cere ajutor ţarului Moscovei, dar nu s-arată nimic.

1640 – Petru Movilă trimite la Iaşi primele matriţe şi meşteri tipotrafi de la Kiev

(SOFRONIE POCIAŢKI).

Dec.,1642 – iese de sub tipar o „Scrisoare de mulţumire” a deleşgaţilor greci la

Sinodul de la Iaşi (1642) către Vasile Lupu, precum şi o hotărâre de anatematizare a

„Mânăstirii” de credinţă pusă sub numele lui CHIRIL LUCARIS (decedat la 1638)

1642 – apare un „CATIHZISIS”slav.

Cazania DIN 1643 – Prima carte românească tipărită în Moldova (Iaşi).

Se numea: „Carte de învăţătură la duminicile de peste an şi la praznice împărăteşti şi

la sfinţi mari”.

Are 506 file

Cartea are o „Prefaţă” – Cuvânt introducjtiv al lui Vasile Lupu adraesat la toată

seminţia românească.

Apoi un „Cuvânt către cetitoriu” scris de Varlaam, arătând motivele care l-au făcut s-o

tipărească.

„Cazania” are două părţi:

I : 54 Cazanii la Duminici ( 13 Triod, 9 Penticostar, 32 Octoih)

II: 21 cazanii la sărbători împărăteşti şi sfinţi.

Cazania parae aa fi o traducere a uneia tipărite la Kiev sau Lvov.

S-a stabilit că izvorul principal al Cazaniei este „Cartea intitulată Comoara” a lui

Damaschin Sinodul (sec.XVI).

În „Cazanie” sânt traduse şi prelucrate 20 cuvântări ale lui Damaschin.

„Cazania” este opera mai multor tălmăcitori.

Vvarlaam a adunat numai tălmăcirile vechi făcute de unii cărturari moldoveni şi

ardeleni. El are meritul că a strâns într-o lucrare unitară vechile cazanii traduse sau prelucrate

din greceşte sau slavoneaşte, le-a stilizat şi tipărit.

„Cazania” prezintă cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române din prima

jumătate a secolului XVII.

A cunoscut o largă răspândire în 1643, chiar şi-n Transilvania. Se cunosc numeroase

copii făcute în manuscris în Transilvania.

SAPTE TAINE –1644 – a doua cartea a lui Varlaam apărută la Iaşi.

340 pagini

la tălmăcire a lucrat logofătul EUSTRATIE

este o explicarae aa Tainelor sub formă catehetică: întrebări şi răspunsuri.

Cartea aeste menită să apere Ortodeoxia la atacurile protestanţilor care nu recunoşteau

cele 7 Taine.

S-ar fi folosit opera „Cele 7 Taine” a arhiepiscopului Gavriil Severu din Philadephia

(decedat la 1616), care apăruse într-o versiune slavă la Kiev.

RĂSPUNS LA CATEHISMUL CALVINESC – 1645

În 1640-42 se tipărise la Alba Iulia cu aprobaraea autorităţilor un „Cataehism”

calvinesc în româneşte.

Un exemplar a aajuns şi-n biblioteca învăţatului Udrişte Năsturel, frataeale d-nei.

Elvira, soţia lui Matei Basarab.

Varlaam a citit exeamplarul la Târgovişte, găsindu-l „plin de otravă şi moarte

sufletească”. Varlaam a convocat un sobor al ierarhilor din Ţara Română şi Moldova pentru a

lua atitudine. Soborul a avut loc poate la 1644-45, la Iaşi. S-a aprobat aici un „RĂSPUNS”al

lui Varlaam, fiind astfel tipărit la 1645: „CARTEA CARAE SE CHIAŞMĂ RĂSPUNSUL

IMPOTRIVA CATIHISMUŞULUI CALVINESC”.

Textul lucrării dezvolta atât doctrina calvină, cât şi cea ortodoxă susţinută numai de

citatae din Sf.S.

Problemele de carea se ocupa „Răspunsul”:

1.D. Sf.S.

D. Credinţă şi faptele bune

D. Predestinaţie

D.împăcaraea cu Dumnezeu şi răscumpăraraeaa omenirii prin patimile şi moartea lui

Hristos;

D.Biserică şi Taine

D. Închinaraea la sfinţi şi icoane

La rândul lor, calvinii au răspuns la 1656 când au tipărit „Scutul Catihismuşului”.

PARACLIS AL NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU – 1645

CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA PRAVILELE IMPĂRĂTEŞTI ŞI

LA ALTE JUDEŢE, IAŞI , 1646

Aceasta din urmă este cunoscută sub numele „PRAVILA LUI VASILE LUPU”

Era tradusă din greceşte de acelaşi logofăt Eustratie.

Partea întâi este o traducere din greceşte a unei legiuni agrare, iar partea II-a este o

prelucrare după o alta a penalistului italian PROSPER FARINACIUS (1544-1618).

Amândouă au laa bază codul de legi al împăratului Iustinian.

LEASTVIŢA sau SCARA

Tradusă în timpul călugăriei la Secu.

Varlaam a tradus după o versiune neogreacă a unui episcop umanist Maxim (sec.XVI)

Varlaam a păstorit în timpul luminatului domn umanist Vasile Lupu.

Acest domn a ridicat biserica SF.TREI IERARHI la 1639, fiind sfinţită de Varlaam la

6 mai.

1641-42 – este făcută pictura de nişte zugravi ruşi.

Biserica devine catedrală mitropolitană, iar patriarhul PARTENIE de Constantinopol

dăruieşte domnitorului Vasile Lupu moaştele Sf.Paraschiva, pentru că acesta plătise toate

datoriile Patriarhiei Ecumenice.

1640 – domnitorul pune bazele – la îndemnul mitropolitului aşezământ şcolara la Iaşi.

Este vorba de „Academia de la Trei Ierarhi”, prima instituţie cu învăţământ superior în

Moldova după modelul celei înfiinţate de Petru Movilă la Kiev. Doar la început a funcţionat

la Trei Ierarhi, pentru ca după un timp, domnul să cumpere o casă în apropiere pentru această

Academie.

Cel care a trimis profesori pentru Academie a fost tot Petru Movilă. Aici se preadau

cele „şapte arte liberale”, gramaktica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia,

muzica şi teologia, filosofia şi dreptul.

Se învăţau limbi clasice.

1646 – Grupul de profesori poloni este înlăturat, fiind înlocuit cu unul grecesc.

Şcoala a dăinuit până la începutul sec.XIX.

Păstoria lui Varlaam s-a remarcat prin grija faţă de preoţime . El a obţinut de la

domnitori unele scutiri şi drepturi pentru clerul său. S-au dat astfel hrisoave: 24 febr. 1649.

5 ,ao 1652.

1642 – are loc Sinodul de la Iaşi care a aprobat „Mărturisirea Ortodoxă” a

mitropolitului Petru Movilă.

1645 – vişne la Iaşi mitropolitul Petru Movilă, fiind primit de Varlaam.

Varlaam a hirotonit şi câţiva ierarhi străini.

23 martie 1645 - a hirotonit întru arhiereu pe ierom. PAISIE egumenul mânăstirii

Galata , ales patriarh al Ierusalimului.

Tot Varlaam ar fi hirotonit câţiva episcopi la Muncacs şi Maramureş.

1639 – Patriarhul CHIRIL CONTARIS a fost asasinat de turci. Printre candidaţi la

scaunul şPatriarhiei de Constantinopol s-a numărat atunci şi Varlaam (ceilalţi erau mitropoliţi

de Adrianopol şi de Niceea).

Aprilie 1653 – Vasile Lupu pierde sckaunul domnesc, retrăgându-se la Hotin.Odată cu

el a plecat şi Varlaam, el retrăgându-se la mânăstirea Secu. Aici a trăit încă 4 ani şi şi-a

redactat testamentul prin care- şi lăsa toată averea mânăstirii.

1657 – moare, fiind îngropat lângă zidul bisericii Secu (dreapta).

URMASII LUI VARLAAM

Noul domn , GHEORGHE ŞTEFAN (1653-58)a ridicat în scaunul mitropolitan pe

GHEDEON de la Huşi (1653-59), GHEDEON a fost trimis de domn într-o misiune la

Moscova.

7 mai 1656 – se încheie un tratat de alianţă cu ţarul ALEXEI MIHAILOVICI (1645-

76).

SAVA (1659-1664) – fusese episcop la toate acele trei eparhii.

Este întâlnit în mai multe documente:

19 apr.1660 şi altele din timpul lui EUSTRATIE DABIJA VODĂ (1661-65).

SAVA moare la 5 ian.1664 fiind îngropat lângă biserica mare de la Secu.

GHEDEON (1664-71) a doua oară – pomenit prima oară la 12 ian.1664, apoi în acte:

4 şi 5 aug. 1570; 4 iul.1671

GHEDEON moare la 1671 – îngropat la Secu.

DOSOFTEI (1671-86) mitropolit

Huşi (1660-71) la Roman

1658 – 60 la Huşi

născut la 1624 la Suceava, numindu-se la botez Dimitrie Barilă.

A învăţat la Iaşi, la Academia domnească, apoi la Lvov, la Şcoala Frăţiei Ortodoxe;

aici a învăţat limbile clasice, apoi slava, polona, plus disciplinele umaniste.

S-a călugărit la Probota, ctitoria şi gropniţa lui Petru Rareş.

1658 – ajunge episcop la Huşi, datorită calităţilor sale cărturăreşti.

1660 – episcop la Roman.

1671 – a fost ales mitropolit al Moldovei. A păstorit în vremuri grele pentru ţară.

1674 – s-a rekfugiat în Polonia cu d-l ŞTEFAN PETRICEICU. Noul domn –

DUMITRAŞCU CANTACUZINO (1674-75) a pus în scaun pe TEODOSIE de la Roman

(fost la Rădăuţi).

1675 – DOSOFTEI – reaşezat la scaun

29 martie 1677 – hrisovul lui ANTONIE RUSET (1675-78) rânduia ca mitropolia să

se stabilească definitiv la Iaşi, pe lângă Sf.Nicolae Domnesc.

În cei 25 ani de păstorire a fost cel mai mult preoacupat de problemele cărturăreşti:

traduceri, prelucrări ş.a.

ION NECULCE scria despre el (Letopiseţ): „Acest Doroftei nu este om prost (simplu)

de felul lui. Neam de mazil, prea învăţat, multe limbi ştia..... deplin călugăr şi cucernic şi

blând ca un miel. În ţara noastră pe această vreme nu este om ca acela”.

1648-49: traduce în română: „Istoriile” lui Herodot.

În timp ce era episcop la Roman a revizuit traducerea „Vechiului Testament”făcută de

spătarul N.Milescu, între 1661-64, tipărită apoi în „Biblia” de la 1688.

1673: tipăreşte „PSALTIREA ÎN VERSURI” la mânăstirea ucraineană Uniev, pentru

că vechea tiparniţă a lui Vasile Lupu şi Varlaam, se distrusese.

Totodată tipărise şi „ACATISTUL NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU”tradus din

slavon ă.

Acesteaa două sânt, de obicei, legate împreună . În Cuvântul către cetitoriu” Doroftei

dă diverse îndrumări de uminentică....

Despre „Psaltire” spunea că a fost lucrată în cinci ani.

Este o încercare de versificare aa celor 150 Psalmi, rezultând o loucrare de 8634

versuri (peste 500 pagini).

Doroftei este primul care a versificat „Psaltiri” în cadrul Bisericii Ortodoxe, într-o

limbă naţională.

S-au făcut tot felula de presupuneri în ce priveşte influenţarea lui Doroftei de alte

opere aversificate peste hotare (v. „Psaltirei” lui Jan Kiochanovosh).

Dar majoritatea marilor istorici exclud orice influenţă.

La sfârşitul „Psaltirii” se află încă 18 versuri ce aparţin lui MIRON COSTIN care le

alcătuise în limba polonă şi fuseseră traduse de Dosoftei în română.

După alte 12 versuri ale lui Dosoftei urma, pe ultima filă a cărţii, imn ul „Pe tine te

lăudăm”.

Dosofdtei a dăruit culturii româneşti o loucrare de mare valoare literară artistică, cu

toate că limba literară eraa de-abia în curs de formare.

1679 – iese la iveală „DUMNEZEIASCAA LITURGHIE” în vechea tiparniţă a lui

Vasile Lupu, pe care izbutise s-o refacă.

Era prima traducere făcută de un ierarh a Sfintei Liturghii.

A fost primul ierarh moldovean care a iniţiat acţiunea de pătrundere a limbii române în

Biserică, fiind mai apoi urmat de ucenicul său MITROFAN de la Buzău.

1680: tipăreşte „PSALTIREA DE-NŢĂLĂS” în text bilingv, slavo-român. Se pare că

aici, mitropolitul Dosoftei a mai avut colaboratori: poate pe MITROFAN.

1679: se adresa ţarului şi patriarhului rus pentru a-l ajuta în vederea obţinerii unei

tipografii.

O va instala la Iaşi, biseria Sf.Nicolae Domnesc.

1681: tipărise „MOLITVELNIC DE-NTĂLĂS” în română.

În acest Molitvelnic se află un „Poem cronologic despre domnii Moldovei” (136

versuri) – de la Dragoş Vodă până la Gheroghe Duca.

Meşter tipograf era Mitrofan, ajutat de Ursu şi Nicolae.

1683: o nouă ediţie a „LITURGHIEI” completată cu multe rugăciuni, plus „Parimiile”

de peste an.

1682-86: tipăreşte „VIAŢA ŞI PETRECEREA SFINŢILOR2 (4 volume).

Este alcătuită sau tradusă după mai multe izvoare greceşti şi slavone. Are două

prefeţe: una către domnitor, alta către acititori. Dosoftei a folosit pentru lucrările sale ediţia

„Vieţii sfinţilor” a lui Simion Metafrastul (secolul X), precum şi alte „Vieţi...” bizantine. A

mai folosit şi traduceri slave, care acirculau în manuscris.

Meşteri tipografi: Mitrofan, devenit episcop de Huşi şi ucenicii săi : Pavel, Ursu,

Andrei.

1683: o oaste polonă invadează Moldova şi ia ca ostatec pe d-l Gheorghe Duca,

reaşezând pe Ştefan Petriceicu.

1684: noul domn trimite pe Dosoftei la ţarii Rusiei, Ioan şi Petru Alexievici (1682-

1696), pentru a le cere sprijin împotriva tătarilor.

Dar ajutorul lor n-a mai sosit pentru că în martie 1684 au intrat turcii în Moldova,

punând domn pe DUŞMŞITRAŞCU CANTACUZINO (1684-85), înlocuit peste un an cu

CONSTANTIN CANTEMIR (1685-93).

1686: Jan Sobieski (1674-96) intră în Moldova pentru a lupta împotriva turcilor. Dar,

neobţinând ajutorul d-lui. Moldovean, a fost nevoit să se retragă.

La retragere a luat şi pe mitropolitul Dosoftei.

Dosoftei a rămas în Polonia, fără a se mai putea reântoarce vreodată.

În Polonia a mai raealizat o versiune a „Poemului despre domnii Moldovei”,

continuând lista până la Constantin Cantemir. A fost scrisă în ianuarie 1690.

În toate lucrările sale era preocupat de originea românilor şi de problema continuităţii.

Combate pe SIMION DASCĂLUL, care afirmă că românii sunt urmaşii răufăcătorilor

romani.

Tot în Polonia, Dosoftei a făcut şi câteva traduceri din neogreacă în română. Acestei

traduceri s-au păstrat într-un manuscris copiat în 1732 la Focşani de GAVRIIL DIACUL,

manuscris ce cuprindea tălmăcirea „Cronografului” lui MATEI CIGALAS.

În timpul petrecerii sale în Polonia Dosoftei s-a mai angajat şi în disputele teologice

ale vremii, în Biserica Ortodoxă Rusă. Această Biserică trecea atunci prin mari frământări

datorate reformei lui Nicon.

Deasemenea, existau frământări între Biseria Ortodoxă Rusă a Moscovei şi Biserica

Ucrainei care suferise influenţe polono-catolice. În disputele dintre aceste două Biserici a fost

solicitat şi mitropolitul Dosoftei.

La cererea patriarhilora celor două Biserici, Dosoftei traducea mai multe lucrări

dogmatico-polemice din diverşi Sf.Părinţi şi scriitori bisericeşti.

Traduce:

12 scrisori din Sf.Ignatie Teofanul al Antiohiei

constituţiile Apostolilor

„Istoria bisericească” a lui Gherman al Constantinopolului (sec.VIII)

„Dialog împotriva ereziilor şi despre credinţa noastră” a lui Simeon al Tesalonicului.

1693: - Culegere ade cuvântări din mai mulţi Sf.Părinţi (după textul neogrec al

colecţiei de cuvântări patristice tipărită la Veneţia).

Toate acestea sunt traduse în slavo-rusă.

Dosoftei a început să traducă şi „Expunerea credinţei ortodoxe a lui Ioan Damaschin,

traducând numai patru capitole din cartea I.

13 dec.1693- Dosoftei moare.

El rămâne primul poet naţional, primul traducător din literatura dramatică universală,

primul traducător al cărţilor de slujbă în româneşte în Moldova, având un preţios aport la

dezvoltaraea limbii literare române.

URMAŞII LUI DOSOFTEI

TEODOSIE (de la Roman) (1674-75) – a fost cel care a luat locul lui Dosoftei în

urma refugierii în Polonia a lui ŞTEFAN PETRICEICU.

Fusese episcop la Rădăuţi şi apoi Roman.

1 sept.1675 – dăruia un „Liturghier” mânăstirii Bogdana.

Când Dosoftei ar fi reaşezat în scaun, TEODOSIE a fost închis un timp la mânăstirea

Sf.Sava din Iaşi.

S-a retras apoi în sudul Moldovei, unde-l întâlnim în diferite acte alături de episcopii

SERAFIM de Rădăuţi (1667-69; 71-85) şi de episcopul SAVA al Romanului (1685-89).

Acest mitropolit a ctitorit şi câteva schituri: Brazi, Crucea, Zăbrăuţi.

A trăit până după 15 aug.1694.

CALISTRU VARTIC (1686-1689)

A condus mitropolia ca locţiitor, după Dosoftei. Fusese preot de mir la Văratic,

călugărit apoi la Neamţ, a ajuns episcop la Huşi pe la 1676, iar către 1682 a a fost silit să se

retragă. A trăit la abiserica Tălpani din Iaşi.

SAVA de la Roman (1689-1701(2)

În timpul lui au apărut în tipografia domnească de la Iaşi câteva cărţi teologice şi

„Tâlcuirea Sf.Liturghii” tradusă din greacă în română de IEREMIA CACAVELA (1697).

Ajutat de d-na. Anastasia, soţia lui Gheorghe Duca Vodă, a terminat biserica Stretenia din

Iaşi. În jurul bisericii Stretenia a zidit o reşedinţă pentru mitropolit.

1 martie 1698 – a participat la o adunare convocată de ANTIOH CANTEMIR (1695-

1701) pentru a desfiinţa văcăritul.

1701(2): s-a retras din scaun; s-a aşezat probabil la Putna, unde a murit la 14

octombrie 1717.

MISAIL (1702-8)

venea de la Roman: fusese călugărit la Secu

este amintit în multe ale vremii;

1703 – Mihail Racoviţă (1703-1705) – hrisov pentru scutirea preoţilor de dări.

1704 – vizita lui Dosoftei al Ierusalimului (s-a stabilit acum ca danie trebuiau să

plătească m-rile închinate Ierusalimului).

1 aug.1708 – se retrage, urmându-i în scaun GHEDEOM de la Rădăuţi.

MITROPOLITUL PETRU MOVILĂ

SI SINODUL DE LA IAŞI

PETRU MOVILĂ se trăgea din familia Movileştilor. S-a născut la Suceava la 21 dec.

1596, ca afiu a lui Simion Movilă. (Simion Movilă era fratele lui Ieremia şi a lui Gheorghe,

mitropolitul).

A început să înveţe în casa părintească, apoi în şcoala Frăţiei ortodoxe din Lvov.

1627 – a fost călugărit.

6 sept.1627 – a fost ales arhimandit, egumen al mânăstirii Lavra Pecerska.

Păstoria lui ca egumen a căzut în timpuri grele, într-o situaţie politică grea:

În 1569, Polonia se unea cu Lituania. Întinsele teritorii de la Marea Baltică la Marea

Neagră au fost alipite Poloniei. Acestei teritorii erau locuite de ucrainieni şi ruşi albi. Polonia

voia ca în aceste teritorii să întărească catolicismul. Totuşi ortodoxia era puternică: (1539) –

se înfiinţase episcopia ortodoxă la Lvov, iar în marile oraşe s-au întemeiat „frăţii ortodoxe”

pentru apărarea ortodoxiei.

Pe de altă parte şi propaganda iezuită era foarte puternică, fiind încurajată de

Sigismund al III al Poloniei.

O bună parte din preoţii şi ierarhii de aici au fost siliţi să accepte unirea cu Roma –

Brest-Litovsk la 1596.

Bisericile ortodoxe au început să fie dărâmate sau vândute celor din alte confesiuni.

Credincioşii au fost siliţi şi ei să îmbrăţişeze uniaţia.... S-au înfiinţat multe colegii iezuite.

Dar cea mai mare parte a credincioşilor a rămas statornică în vechea credinţă.

În aceste împrejurări Petru Movilă ajungea egumen la Lavra Pecerska, care rămăsese

în stăpânirea ortodocşilor. Aici fusese înfiinţată şi o tipografie din care au ieşit nenumărate

cărţi de slujbă şi de apărarae a Ortodoxiei. Înaintaşul lui Petru Movilă înfiinţase şi o şacoală în

biserică punând bazele unei „frăţii” ortodoxe la Kiev.

Petru Movilă – personalitate excepţională – a izbutit să ridice biserica la un prestigiu

deosebit.

1631 – puneş bazele unui colegiu la Lavră, mutat apoi la mânăstirea Bratska din care

s-a dezvoltat vestita Academie de la Kiev – la 1633.

1632 – a avut loc alegerea noului rege polonez.

Petru Movilă a fost unul din cei care au reuşit să impună pe Vladislav IV (1632-1648).

În acest fel au fost câştigate: libertatea de cult a Ortodoxiei, recunoaşterea legală a

mitropoliei de Kiev, dreptul Bisericii Ortodoxe de a avea biserici, tipografii şi spitale,

restituirea tuturor bisericilor ortodoxe din Kiev etc.

2 martie 1631 – a fost ales în scaunul de mitropolit al Kievului.

La alegerea sa au tras în cumpănă mai multe lucruri: originea sa domnească, relaţiile

sale, pregătirea pe care o avea.

Alegerea sa a afost întărită de rege la 12 martie 1633 şi recunoscută de patriarhul

ecumenic Chiril Lucaris.

28 apr.1633 – a fos hirotonit întru arhiereu în catedrala Adormirea Maicii Domnului

din Lvov.

Noul mitropolit s-a remarcat pe toate tărâmurile. Pe cel gospodăresc este de remarcat

refacerea şi înfrumuseţarea unor biserici şi mânăstiri din Kiev. A fost înnoită biserica

principală a mânăstirii Pecersca.

El a contribuit la întărirea disciplinei bisericeşti, luând măsuri în acest sens. A numit

protopopi şi a instituit vicari.

În ce priveşte activitatea culturală:

a purtat de grijă Academiei Kievene, cu limba de predare latină. Academia kieveană

este cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodocşi. După modelul ei s-a

organizat Academia domnească de la Trei Ierarhi, în 1640, alta la mânăstirea Sf.Andrei din

Moscova.

Prin aceste şcoli se urmărea formarea unui cler cult.

Activitataea tipografică:

Pe lângă tipografia din Lavra Pecerske, a pus sub supravegherea sa directă şi

tipografiile din Lvov şi Vilna

Se cunosc aproximativ 50 tipărituri scoase de el (cărţi de slujbă, evlavie, apărare a

ortodoxiei).

Cea mai însemnată carte deslujbă a fost „EVHOLOGHIONUL” (sau Trebnicul), cu

peste 1500 pagini, tipărit în 1646. El îndreaptă o serie de greşeli din cărţile de cult ale vremii,

ce erau infertate de inovaţii catolice. În felul acesta era un precursor al cunoscutei reforme a

patr. Nicon al Moscovei (1652-1666).

Cărţi de învăţătură:

„Capitolele parenetice ale diaconului Agapet” (1628)

„Aşezămintele ascetice ale lui Dorotei” (1628)

„Omiliile Sf.Macarie Egipteanul” (1632)

„Patericul Sfinţilor care au strălucit la Pecerska (1634)

„Cazania” tradusă din greacă şi tipărită la Kiev (1637)

Principala lucrare de polemică împotrivaa catolicilor a fost „LITHOS”(Piatra aruncată

din praştia aadevărului), Kiev, 1644. Era un răspuns la învinuirile aduse Bisericii Ortodoxe de

reenegatul Casian Sakovici. Lucrarea, apărută în limba polonă, combătea „filieque” şi

„primatul papal”.

Expunerea avea caracter irenic şi obiectiv.

La alcătuirea ei au contribuit, cu siguranţă, mai mulţi teologi ai vremii, căci lucrarea

are un volum prea mare de informaţii ca să poată fi alcătuită de unul singur.

MĂRTURISIREA ORTODOXĂ

Cu mult înainte apăruse o mărturisire de credinţă calvinizantă, pusă pe numele

patriarhului Chiril Lucaris şi apărută la Geneva.

Întrucât acest patriarh nu a dezminţit calitatea de autor ce i se atribuia, un sinod de la

Constantinopol în 1638, condus de Chiril Contaris, a condamnat opera şi persoana lui Chiril

Lucaris.

Acestea au fost motivele ce au îndemnat pe Petru Movilă să întocmească o mărturisire

de credinţă ortodoxă.

Sept.1640 – Un sinod la Kiev s-a întrunit în scopul cercetării unei astfel de lucrări pe

care o alcătuise mitropolitul.

„Mărturisirea” era împărţită după cele 3 virtuţi teologice, cuprinzând 261 întrebări şi

răspunsuri.

Partea întâi tâlcuia simbolul credinţei, partea a II-a vorbea despre nădejde tâlcuind

Tatăl Nostru şi Fericirile, iar partea aa III-a cuprindea învăţătura despre dragostea faţă de

Dumnezeu şi aproapele.

Doi teologi – Ignatie Oxenovici şi Isaia Trofimovici – cercetând pe rând articolele

mărturisirii nu au fost de acord cu două puncte ale ei: Purgatoriu şi Epicleza.

S-a stabilit să se convoace un nou sinod pentru a cerceta mai bine Mărturisirea

ortodoxă.

Acesta a avut loc la Iaşi în 1642.

Patriarhul ecumenic PARTENIE I (1639-44) a încuviinţat şi şi-a trimis doi delegaţi:

Porfirie, fost mitropolit la Miceea şi Meletie Sirigos, cel mai învăţat teolog al sec. XVII.

Mitropolitul Petru Movilă a trimis trei delegaţi: Isaia Trofimovici, Ignatie Oxenovici şi

Iosif Cononovici.

Din Moldova au participat: mitropolitul Varlaam, episcopii Evloghie al Romanului,

Anastasie al Rădăuţilor şi Gheorghe al Huşilor, precum şi Sofronie Pociaţki, conducătorul

Academiei domneşti.

Sinodul a fost prezidat de Vasile Lupu.

15 sept.1642 – deschiderea a fost ţinut în trapeze.

Închiderea de la Trei Ierarhi.

Discuţiile s-au purtat în latină şi slavă.

Meletie Sirigul a stăruit să se ia în discuţie hotărârea de anatematizare în 18 puncte a

„Mărturisirii” lui C.Lucaris. Nu s-a acceptat, întrucât se considera că acea operă nu este opera

lui Chiril.

S-au studiat toate acele 261 întrebări şi răspunsuri. Neacceptate au fost aceleaşi două:

Purgatoriul şi Învăţăturile de Epicleză.

După ce s-au corectat „Mărturisirea” a fost acceptată.

30 oct.1642 – Mărturisirea aa fost îndreptată şi tradusă în greacă, apoi trimisă

sinodului patriarhiei din Constantinopol.

20 dec.1642 – Delegaţii greci tipăreau laa Iaşi o scrisoare de mulţumire în greceşte,

adresată d-nului moldovean. Mai tipăreau şi hotărârea de anatematizare a „Mărturisirii”

pseudo-lucarien.

Martie 1643 – Partenie I a aprobat într-un sinod la Constantinopol ca această lucrare

să devină „Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a Răsăritului”,

hotărâre care a fost semnată ulterior şi de ceilalţi trei patriarhi răsăriteni.

După „Simbolul Credinţei” şi „Dogmatica” Sf.Ioan Damaschin, aceaqsta devenea a

III-a mărturisire de credinţă normativă pentru întreaga Ortodoxie.

1667 – A fost tipărită pentru prima oară la Amsterdam ca o prefaţă a lui Nectarie al

Ierusalimului.P.M. n-a reuşit să tipărească decât o formă scurtă a mărturisirii: „SCURTĂ

ADUNARE DESPRE ARTICOLELE DE CREDINŢĂ ale B.O.” în limba polonă, în

tipografia Lavoei, în 1645.

După 1667, a fost tipărită în mai multe ediţii şi-n diferite limbi.

1691 – Mărturisirea e tipărită de Mitrofan (1691-1708) de la Buzău în tipografia

înfiinţată aici în acelaşi an.

În română s-a tipărit pentru prima oară la Buzău în 1691, prin osteneala logofătului

Radu Greceanu ajutat de fratele său Şerban şi de Constantin Cantacuzino.

Până acum există 18 ediţii româneşti.

Petru Movilă e considerat de Bulgakof „părintele teologiei moderne”.

Legăturile cu Ţările Române

1631 – Pe când era egumen la Lavra, unul din fraţii săi a ajuns domn în Moldova –

MOISE. Cu acest prilej, arhim. Petru i-a închinat o carte „TRIODUL ALES”, o operă

asemănătoare cu „Învăţăturile lui Neagoe Basarab...”, în care dădea diferite sfaturi despre cum

trebuie să se poarte un domn (în prefaţă).

1642 – un asemenea „Triod ales (sau înflorat)” a mai editat mitropolitul Petru Modivă

la Lvov, fiind dedicat lui MATEI BASARAB.

PETRU MOVILĂ a susţinut activitatea culturală şi tipografică din Ţările Române şi

Moldova.

Tipografiile lui Matei Basarab de la Câmpulung (1635), Govora (1637) şi Târgovişte

(1646) sau a lui Vasile Lupu de la Iaşi (1642) au fost dăruite de Petru Movilă. Tot el a trimis

meşteri tipografi.

1645 – Petru Movilă vizitează Moldova cu ocazia căsătoriei fiicei lui Vasile Lupu,

Maria, cu nobilul polon calvin Ianusz Radziwill. Cu acest prilej mitropolitul Petru Movilă a

rostit şi un cuvânt duhovnicesc.

Petru Movilă a murit la 22 dec.1646, fiind îngropat în Biserica cea mare a mânăstirii

Lavra Pecerska.

La scurt timp după moartea sa, a început războiul de eliberare a Ucrainei împotriva

Poloniei, iar la 1654 s-a proclamat unirea Ucrainei cu Rusia iar uniţii revin la ortodoxie.

MÂNĂSTIRILE DIN MOLDOVA

SEC.XIV-XV-XVI-XVII

BOGDĂNEŞTI – schit lângă Baia, ridicat de BOGDAN I (.. )

în apropiere s-a ridicat RÂŞCA

NEAMŢ – întemeiată de SOFRONIE, PIMEN, SILVAN 8 poate ucenici ai

Sf.Nicodim).

7 ian.1407 – hrisov în care sunt pomenite Bistriţa şi Neamţ apărând că mânăstirea

Neamţ exista în timpul lui PETRU MUŞAT (1375-91). Se pare că acesta a fost înmormântat

aici (oricum la Sf.Nicolae Domnesc din Rădăuţi nu se află mormântul său).

Biserica de azi (Înălţarea Domnului) a fost făcută de Ştefan cel Mare. Alexandru cel

Bun a făcut multe danii bisericii. La fel fii lui , Iliaş şi Ştefan, apoi ŞTEFAN II, PETRU II,

ARON.

SF.NICOLAE din POIANĂ (PROBOTA)

menţionată prima oară: 2 iulie 1398 (Ştefan I îi dăruia 2 sate).

Mitropolitul DOSOFTEI afirma că a fost ridicată de sihaştri încă de la începutul ţării.

Ctitori:

Iniţial a fost o biserică veche de lemn.

Ştefan I construieşte pe locul ei una de piatră )1394-99).

Această nouă biserică a fost restaurată de Ştefan cel Mare, dar mai târziu s-a ruinat.

PETRU RAREŞ îndemnat de GRIGORE ROŞCA construieşte un nou lăcaş aici

(existent şi azi), terminat în 1530 (hram Înălţarea).

În vechea biserică a înmormântat Ştefan cel Mare pe mama sa Oltea (decedată la

1465), soţia sa Evdochia ( decedată la 1467).

În biserica nouă au fost îngropaţi Petru Rareş, soţia sa Elena, fiul lor Ştefan şi alţii.

Avea o stare economică înfloritoare (danii de la toţi domnii).

MOLDOVIŢA – atestată din oct. 1402 , când Alexandru cel Bun îi făcea mai multe

danii. La fel în 1410.

Rezultă deci că în 1402 mânăstirea exista deja, fiind ridicată de alt domn, refăcută de

Alexandru cel Bun.

Actuala mânăstire - ctitoria lui Petru Rareş.

BISTRIŢA – ctitorită de Alexandru cel Bun în locul uneia mai vechi (terminată în

1407).

1407 – a fost împreunată cu cea de la Neamţ sub conducereaa egumenului

DOMETIAN.

Danii: iul.1415, 1428, 1431 – una din cele mai bogate .

Aici au fost îngropaţi: Alexandru cel Bun (decedat la 1432), soţia sa Ana (decedată la

1418) şi alţii.

Restaurată de Ştefan cel Mare (de la el – turnul clopotniţă), Petru Rareş, Alexandru

Lăpuşneanu.

HUMOR – atestată documentar 13 apr.1415 ca ctitorie a vornicului OANĂ.

Danii: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare.

1528-30 – distrusă de cutremur – TOADER BUBUIOG construieşte o nouă biserică,

existentă azi.

VÂŞNEVĂŢ (CHIPRIENI) - CIPRIAN – primul eguşmen cunoscut - atestată docum.

10 febr. 1429.

BOHOTIN (dispărută) – pusă în 1411 sub ascultaarea Bistriţei.

HORODNIC – (hram Înălţarea Sfintei Cruci)

IŢCANI (a lui IAŢCO) hram Adormirea Maicii Domnului.

1453 – danii de la Alexăndrel Vodă

PUTNA – spre răsărit de actuala mânăstire este o chilie.

(Daniil Sihastru ..), unde, poate, aq fost o bisericuţă.

TAZLĂU – 1399 – pomenită ca dispărută.

Au mai existat:

mânăstirea lui CIUNCA STAN (1445)

mânăstirea BOIŞTEA – amintită la 1446 când era dăruită Neamţului

mânăstirea postelnicului IGNAT din SOCI

Pe locul mânăstirii VORONEŢ a fost alta mai veche

Mânăstirea PÂNGARAŢI şi BISERICANI – ctitor Alexandru cel Bun (..)

BISERICI:

VOLOVĂŢ – ctitor DRAGOŞ VODĂ

Mutată de Ştefan cel Mare la Putna după tradiţie (dar nu poate fi adevărat pentru că

lemnul n-ar fi rezistat până azi).

SF.NICOLAE RĂDĂUŢI – ctitor BOGDAN I – în sec.XIV.

(se păstrează în forma iniţială)

1559 – pridvor adăugat de ALEXANDRU LĂPUŞNEANU

Înmormântaţi aici: Bogdan I, Laţcu, Roman I, Ştefan I, Bogdan (fratele lui Alexandru

cel Bun), alt Bogdan (fiu al lui Alexandru), Stana (mama lui Ştefăniţă Vodă), Ioanichie

(primul episcop atestat documentar la Rădăuţi).

SF.TREIME SIRET – ctitor SAS (1354-58) (..)

păstrată în forma iniţială.

MIRĂUŢI (Suceava)

Exista în 1402, când au fost depuse aici moaştele Sf.Ioan cel Nou.

nu se cunoaşte data şi ctitorii – ipoteze: Petru Muşat despre care ştim că a fost primul

care şi-a avut reşedinţa la Suceava; de la el datează şi primul act emis la Suceava.

SF.VINERI – ROMAN (dispărută)

1408 – danie de la Alexandru cel Bun (1488 – confirmareaa de la Ştefan)

1415 – datează pictura

Înmormântaţi aici: d-na. Anastasia (soţia lui Roman I şi mama lui Alexandru cel Bun).

SECOLUL XV – CTITORII ALE LUI ŞTEFAN CEL MARE

MOLDOVIŢA (hram Bunavestire)- ctitorită de Alexandru cel Bun.

A fost una din cele mai bogate (atestată deja în 1402).

PROBOTA – danii: 1459, 1472, 1466 – una din cele mai înzestrate.

Era şi gropotniţa mamei lui Ştefan cel Mare (moartă la 1465).

HUMOR (hram Adormirea Maicii Domnului) – ctitor OANĂ vornicul

Veniturile şi privilegiile confirmate de Ştefan la 1475.

Horodnic 1475 – Ştefan îi confirmă privilegiile şi opune sub ascultarea Putnei.

IŢCANI (hram Adormirea Maicii Djomnului - „a lui Iaţco din ţarina Sucevei”.

1453 – primeşte dreptul de la Alexăndrel Vodă să întemeieze un sat la hotarul cu

Polonia, drept confirmat şi de Ştefan.

NEAMŢ – ctitor Petru Muşat.

puternică bază materială.

Danii de la Ştefan: 1458, 1470, 1482.

Aici s-a susţinut o intensă activitate cultural artistică.

Ştefan cel Mare a ridicat aici biserica eaxistentă şi azi.

Aa fost terminată la 1497 şi sfiinţită după biruinţa de la Codrii Cosminului.

BISTRIŢA

1428 – Alexandru cel Bun i-a închinat 50 biserici.

Ştefan i-a confirmat toate privilegiile (1462, 1466.

1497-98 – Ştefan ridică aici o clopotniţă cu paraclis care există şi azi (cu hram Sf.Ioan

cel Nou).

Tradiţia: aici a fost înmormântat fiul mai mare a lui Ştefan, Alexandru (mort la 1496).

DOBROVĂŢ- aici au fost două biserici: una cu hramul Schimbarea la Faşă, alta

Pogorârea Duhului Sfânt

1499- danii de la Ştefan (prima)

1503 – a II-a a fost cumpărată de Ştefan de la urmaşii lui Ivan Damianovici.

PUTNA (hram Adormirea Maicii Domnului)

începută la 1466, construcţia a durat 4 ani, fiind dusă la sfârşit de un arhitect grec

TEODOR ajutat de meşteri ardeleni.

Sfinţirea: 3 sept.1470 (după victoria asupra tătarilor de la Lipinţi) de către mitropolitul

TEOCTIST, episcopul TARASIE al Romanului şi 64 preoţi.

Hrisoave – puternică bază materială

2 febr.1503 – ultimul act emis în timpul vieţii lui Ştefan prin care i se întăreau

bisericilor toate daniile de până atunci.

Alte danii: ŞTEFĂNIŢĂ (1517-27) LA 1520. Este gropotniţa lui Ştefan, Maria de

Maugop (moartă la 1477), Bogdan (mort la 1479), Petru (morta la 1480), Maria Voichiţa

(moartă la 1511), Ştefăniţă (mort la 1527), d-na .Maria, prima soţie a lui Petru Rareş (moartă

la 1529); mitropolitul Teoctist (mort la 18 nov.1477)

Sub îndrumarea egumenilor IOASAF, PAISIE, SPIRIDON, biserica aaa devenit un

important centru cultural.

VORONEŢ – ctitor ŞTEFAN.

Înainte aici a fost o biserică de lemn unde ar fi trăit Daniil Sihastru, care, se pare, e

înmormântat aici (v.lespedea funerară).

22 ian.1472 – prima atestare documentară în care e pomenit un egumen MISAIL.

Ştefan a ridicat aici în locul bisericii de lemn pe cea de piatră cu hramul Sf.Gheorghe.

S-a construit între 26 mai – 14 sept.1488.

Mitropolitul TEOFAN I şi GRIGORE ROŞCA s-au îngrijit de pictarea ei (Pictura

actuală este de la Petru Rareş).

TAZLĂU (în părţile Buhuşului) (hram Naşterea Maicii Domnului)

1481 – Ştefan îi face danii.

1519 – Ştefăniţă îi confirmă privilegiile + îi dăruie 2 biserici: Muha şi Ratacău.

Ştefan cel Mare a ridicat aici o nouă biserică (4 iunie 1496 – 8 nov.1497).

Azi este biserică de mir.

Imunităţile de care se bucurau bisericile:

Fiscale – locuitorii eraqu obligaţi să plătească bisericii dările stabilite de domn.

Judiciare – conducere proprie (samovlastie)

Comerciale – poate face comerţ scutit de vămi.

De jurisdicţie – a egumenilor asupra apreoţilor din satele mânăstireşti.

Mânăstiri de călugăriţe:

HORODNIC şi IŢCANI.

BISERICI:

BĂDEUŢI (1487) – hram Sf.Mucenic Procopie.

Înălţată după victoria de la Rm.Sărat împotriva lui BASARAB cel TÂNĂR (1481).

Distrusă în primul război mondial.

PĂTRĂUŢI (1487) lângă Suceava – hram Înălţarea Sfintei Cruci.

SF.ILIE din Suceava (1488)

Biserica domnească din Vaslui (1490) – cu hram Sf.Ioan Botezătorul – ridicată în

amintirea victoriei asupra lui SOLIMAN PAŞA (10 ian.1475)

1820 – rezidită de MARIA ACANTACUZINO

SF.NICOLAE DOMNESC din Iaşi (1491-92)

Refăcută de ANTONIE RUSET (1675-78) şi apoi reconstruită de LECOMTE DE

NOUY.

Aici se făceaa ungerea domnilor moldoveni

SF.GHEORGHE din HÎRLĂU (1492)

BORZEŞTI – hram Adormirea Maicii Djomnului (1493-94)

SF.NICOLAE – Dorohoi (1495)

SF.APOSTOLI PETRU şi PAVEL – Huşi (1495)

1756 – refăcută

aA fost catedrala episcopiei Huşi între 1598-1949

SF.ARHANGHEL MIHAIL – Războieni (1496) – în amintirea înfrângerii de aici de la

1476.

SF.NICOLAE – Popăuţi (1496)

Se păstrează turnul clopotniţă de la Ştefan.

În secolul XVIII devine mânăstire până la secularizarea adin 1863.

SF.IOAN BOTEZĂTORUL – Piatra Neamţ (1497-98)

VOLOVĂŢ - hram Înălţarea Sfintei Cruci (1500-2) pe locul unei mai vechi de la

Dragoş Vodă.

REUSENI 815049 – hram Tăierea capului Sf.Ioan Botezătorul

Ultima biserică a lui Ştefan

Terminată de BOGDAN III

Mai existau o serie de biserici pe care trad. Le atribuie lui Ştefan la: Roman, Iaşi,

Suceava, în cet. Chilia, la Cetatea Albă şi peste Prut.

A înzestrat mai multe biserici de la Athos: Rografu.

Urmaşii lui Ştefan au mai ridicat:

ADORMIREA MAICII DOMNULUI (1490-91) – Bacău – fiul său Alexandru

SF.NICOLAE – Bălineşti – Ion Tăutu

ARBORE (1502) – Luca Arbore

SECOLUL XVI

REUSENI (1504) – terminaştă de BOGDAN III (1504-17)

Catedrala mitropolitană SF.GHEORGHE (Suceava) (1514-22)

Terminată de ŞTEFĂNIŢĂ

Sfinţită de TEOCTIST II (1508-1522)

1589 – au fost aduse aici moaştele Sf.Ioan cel Nou (Gh.Movilă) (1588-91)

Ctitoriile lui PETRU RAREŞ:

Din timpul lui se păstrează picturile exterioare la Probota, Humor, Moldoviţa,

Bălineşti, Arbore, Voroneţ.

PROBOTA – în apropierea veachii bisericii Sf.Nicolae din Poiana Sjiretului.

Aici au fost înşmormântaţi – Oltea (mama lui Ştefan) (în biserica construită de

Ştefan); Evdochia (moartă la 1467) – prima soţie a lui Ştefan.

A III-a biserică este cea ridicată de Rareş, existentă şi azi, în 1530.

A devenit necropolă domnească, în locul Putnei.

MOLDOVIŢA (1532)

atestată la 1402, dar ceaaa veache

pictura – 1537

sfinţită la 1532 de Teofan I (1530-46)

RÂŞCA (1542) – ridicată la îndemnul episcopului MACARIE II al Romanului,

terminată de ILIAŞ RAREŞ (1550).

AGAPIA – se pare că prima biserică aici a fost zidită de Rareş şi doamna Elena.

ADORMIREA din BAIA (1532)

SF.DUMITRU (1534-35) – Suceava (îngropat fiul său Bogdan)

SF.DUMITRU (1540) – Hârlău

Catedrala episcopală ROMAN (1542-50) – hram Cuvioasa Paraschiva – la îndemnul

lui Teofan I.

D-na. Elena a ctitorit:

Biserica DOAMNEI

Biserica SF.GHEORGHE Botoşani

Biserica ÎNVIERII – Suceava (1551-2)

Bisericile PARHAUŢI (Suceava) – NicolaeHâra

Alexandru Lăpuşneanul

Biserica HUMOR – ctitor vornicul OANĂ

pomenită în 1415

eraa printre mânăstirile mari, cu tradiţii culturale (aici a fost egumen viitorul episcop

de Rădăuţi EFTIMIE cronicar)

SLATINA

a lui ALEXANDRU LĂPUŞNEANU

sfiinţită la 1552 de mitropolitul GRIGORIE II de la Neamţ

Aici aa activat călugărul ISAIA, viitor episcop Rădăuţi. A fost „jefuită” de DESPOT

VODĂ (1561-3) şi de IOAN VODĂ CEL VITEAZ.

A devenit necropola lui Lăpuşneanu.

PÂNGĂRAŢI (lângă Piatra Neamţ).

Aici ar fi existat o aşeazare de sihaştri veniţi de la Bistriţa, întemeiată de SIMION din

timpul lui Ştefan.

1560 – Lăpuşneanu ridică aici o biserică de piatră.

VÂNĂTORI – (lângă Piatra Neamţ)

hram Schimbarea la Faţă

ctitor Alexandru Lăpuşneanu

1600 – distrusă

IEREMIA MOVILĂ o reface şi dăruie danii.

SF.NICOLAE „din ţarina Iaşilor” – ctitor Alexandru Lăpuşneanu

Tot Alexandru Lăpuşneanu reface total BISTRIŢA (1554).

Adaugă un pridvor la SF.NICOLAE din Rădăuţi (1559).

Soţia sa, d-na.RUXANDRA ridică biserica PRECESTAMARE din Rjoman (1568-9)

AGAPIA din DEAL – PETRU ŞCHIOPUL (1574-79; 82-91) – ridică aici o nouă

biserică în 1587, care azi nu mai există.

GALATA din Iaşi – ctitor PETRU ŞCHIOPU (1582-83)

HLINCEA – ridicată de MARIA, fiica lui Petru Şchiopu la sfârşitul sec.XVI.

ARONEANU – ridicată de ARON TIRANUL (1591-95).

SUCEVIŢA – ctitor familia MOVILEŞTILOR

Zidirea a început înainte de 1583 (1578 – biserica Învierii – ridicată de Gheorghe

Movilă).

1601– datează pictura exterioară şi interioară, făcută de IEREMIA MOVILĂ.

SECU – în a doua jumătate a sec.XVI, ZOSIN vistiernicul ajutat de Lăpuşneanu a

ridicat un schit de lemn pe Valea Secului.

– NESTOR URECHE şi soţia MITROFANA ridică o nouă biserică exsistentă şi azi.

A devenit un important centru de viaţă călugărească şi cărturărească. De aici s-a

ridicat mitropolitul VARLAAM ş.a.

Biserici:

GOLIA (Iaşi) - Ioan Golia

BALICA - din sec.XVIII - FRUMOASA , ctitorită de MELENTIE BALICĂ

MÂNĂSTIRILE DIN MOLDOVA IN

SEC. XVII

Mânăstirea DRAGOMIRNA – Pogorârea Sfântului Duh

ctitorită de Anastasie Crimca, în 1608-9, cu ajutorul logofătului Lupu Stoici.

MIRON BARNOVSCHI (1626-29) i-a ridicat zidurile înconjurătoare.

Mânăstirea SOLCA

Biserica ALBĂ – Sf.Voievozi (Roman) - ambele ctitorite de ŞTEFAN II TOMŞA

între 1611-15 şi 1621-23).

MIRON BARNOVSCHI a zidit:

Biserica BARNOVSCHI – Iaşi

Mânăstirea BÂRNOVA – Iaşi

Mânăstirea BUHALNIŢA – Neamţ

Biserica SF.IOAN BOTEZĂTORUL – începută doar.

În primele 3 decenii au mai fost ctitorite:

Mânăstirea NICORIŢĂ – Iaşi – a lui Nicoară Hatmanu7l

Biserica BĂRBOI – Iaşi – ridicată de Ursu Bărboi vornicul în 1613

Bis. RĂDEANA – jud.Bacău – ridicată de logofătul Dumitraşcu Ştefan – în 1628.

Schit ZAGAVEI lângă Hârlău – ctitorită de preotul Zagavei

Bis. PRECISTA (Adormirea) din Galaţi etc.

Ctitoriile lui VASILE LUPU

Mânăstirea SF.TREI IERARHI – Iaşi

-Zidirea a început în 1635, durând până la 1639, fiind sfinţită de Varlaam la 6

mai.

13 iun. 1641 – ar fi aşezate aici moaştele Sf.Paraschiva.

aici a fost instalată prima tiparniţă din Moldova în care s-au tipărit lucrările lui

Varlaam.

Tot aici s-au ţinut lucrările sinodului de la 1642.

164o – aici se deschideau cursurile Academiei domneşti.

Biserica aa devenit gropniţă domnească: Vasile Lupu (decedat la 1661), d-na

TUDOSCA (prima sa soţie), IOAN şi ŞTEFĂNIŢĂ (deced. La l9 sept. 1661), fiii săi;

DIMITRIE CANTEMIR (depus în 1935), ALEXANDRU IOAN CUZA (depus în 1947).

Mânăstirea GOLIA – Iaşi – a fost refăcută de Vasile Lupu la 1652.

era ctitoria logofătului Ioan Golia.

Mânăstirea HLINCEA – IAŞI - refăcută

era ctitoria lui Zottu Tzigara şi a soţiei sale Maria.

Biserica Mânăstirea SF.NICOLAE ăn cetatea Neamţ – închinată mânăstirii Secu.

Azi distrusă.

Bisericile:

SF.DUMITRU – Galaţi

SF.ATAMASIE şi CHIRIL din Copou – Iaşi

SCÂNTEIA – Iaşi

SERBEŞTI – Neamţ

Biserica DOMNEASCĂ – Tg.Neamţ

SF.IOAN BOTEZĂTORUL – Suceava (1642)

SF.DUMITRU – Orhei

SF.NICOLAE – Chilia-Nouă (1647-48)

A refăcut:

Bis.DOMNEASCĂ – Bârlad – ctitoria lui Ştefan cel Marea

A terminat:

Biserica SF.IOAN BOTEZĂTORUL – Iaşi – ctitoria lui Miron Barnovschi.

În Ţările Române, Vasile Lupu va zidi, în contextul actului de împăcare cu MATEI

BASARAB Biserica STELEA – Târgovişte (de fapt o rezideşte căci fusese ctitorită de Stelea

Spătarul la 1582.

A zidit apoi:

SF.PARASCHIVA în Lvov (1644)

SF.LAVRĂ în Peloponez – refăcută de el.

Fratele lui Vasile Lupu, paharnicul GHEORGHE COCI a ctitirit :

Mânăstirea ZOGRAFU lângă Vaslui

Bis. Din BOLIENI – Roman

Schitul HANGU – refăcut

Un alt frate – GAVRIILE hatmanul ridică o biserică de piatră la AGAPIA (1644-47).

Domnul GHEORGHE ŞTEFAN (1653-58) ridică:

Mânăstirea CAŞIN lângă Târgu Ocna.

SF.NICOLAE DOMNESC – Iaşi – refăcută de Antonie Ruset la 1678 (declarată

catedrală mitropolitană).

Mânăstirea CETĂŢUIA – Iaşi (1669-72) – ridicată de GHEORGHE DUCA (1668-72;

78-83)

Biserica STRETENIA – hram Întâmpinarea Domnului.

zidită la 1680-81 de GHEORGHE DUCA şi devenită catedrală mitropolitană.

AGAPIA din Deal – 1680 – zidită de doamna ANASTASIA soţia lui GHEORGHE

DUCA

Mânăstirea MIRA – Vrancea – ridicată de CONSTANTIN CANTEMIR (1685-93).

Foarte mulţi dregători, preoţi, călugări au ridicat mânăstiri sau biserici, fie au refăcut

unele în acest secol XVII.

EPISCOPIA ROMANULUI

SECOLUL XV

Prima atestare documentară a episcopiei a afost în 1445.

Melchisedec Ştefănescu considera că a fost înfiinţată înaintea lui Alexandru cel Bun,

iar aceasta a fost numai o organizarea a ei. Alţii consideră ca întemeietăro al episcopiei pe

Alexandru cel Bun.

Oraşul ROMAN – precede întemeirea statului.

Construirea cetăţii actuale se datorează însă lui ROMAN MUŞAT (1391-94). Aici a

ridicat viserica Sf.Vineri, unde a fost înmormântată d-na. Anastasia, soţia sa.

16 sept.1408 – Alexandru cel Bun o înzestrează cu nişte sate.

Acest document ar putea fi din perioada întemeierii episcopiei, căci un document de la

Ştefan cel Mare (4 aprilie 1488) spune că dania din 1408 s-a făcut pentru „Sf.biserică a

Mitropoliei din târgul Romanului”.

Interpolaţia lui MISAIL CĂLUGĂRUL la „Letopiseţul” lui Grigore Ureche

precizează că a fost făcut un al doilea episcop după mitropolit, la Roman.

Întrucât în timpul lui Alexandru cel Bun au fost condiţiile cele mai favorabile pentru o

organizare bisericească, în mod sigur acum s-au întemeiat şi cele 2 episcopii.

Se crede că întemeierea episcopiei Roman a fost în jur de 1408.

Primii ierarhi, până la 1445, nu ne sânt cunoscuţi. S-ar putea ca primii să fi fost IOAN

şi SAMUIL , întâlniţi în pomelnicul mânăstirii Bistriţa, început în 1407.

În timpul luptei între cei doi fraţi ILIAŞ şi ŞTEFAN, episcopia Romanului a fost

ridicată la rang de mitropolie de către Ştefan II.

30 iulie 1437 – un raport al unui medic menţiona pe atunci doi arhiepiscopi.

Mai ştim că la Feorara Florenţa, Moldova a avut doi reprezentanţi: Damian al Sucevei

şi protopopul Constantin, locţiitor al scaunului „Moldovlahiei de Jos”.

Această situaţie – până în 1442, când Ştefan a arămas singur domnitor.

Cu toate acestea episcopia Roman e întâlnită în acte în continuare cu titlul de

Mitropo9lie.

CALIST (1445-51) – primul atestat documentar într-un hrisov (30 sept.1445) prin care

Ştefan II dăruia „prea sfinţitului mitropolit Calist al Romanului, un tătar, anuma Paşca de la

Neamţ...”

31 iulie 1451 – hrisov dat de Bjogdan II (1449-51)

erau dăruiţi mânăstirii Neamţ doi tătari : Paşco şi Petrică – Paşco s-ar putea să fie acel

Ppaşca de la 1445 – Calist, ori nu mai era în viaţă, ori că dăruise mânăstirii pe acel tătar,

înainte de moarte.

La mânăstirea Neamţ s-a descoperit o piatră de mormânt cu numele episcopului

CALIST – cea mai plauzibilă părere este că ar fi acest Calist episcop-mitropolit la Roman.

Se presupune că ar fi fost egumen la Neamţ.

12 apr.1458 – nouă ştire despre Episcopia Roman.

Hrisov privitor la episcopie

TARASIE – avem ştire despre el de-abia la 1464 , aceasta neânsemnând , însă, că şi-a

început păstoria acum. N-ar fi exclus să fie urmaşul imediat al lui Calist.

Pomenit în peste 10 documente interne ale lui Ştefan cel Mare.

„Letopiseţul de la Putna” şi cel al lui „Grigore Ureche” amintesc de episcopul Tarasie

ca fiind parte din soborul care a Sfiinţit mânăstirea Putna (3 sept.1470).

pomenit ultima oară în 14 oct.1473.

VASILE – pomenit prima oară la 1484 într-o scrisoare de răspuns către Gherasie al

Moscovei.

Eraa vorba de o problaemă dogmatică; cu prilejul sfinţirii bisericii Uspeniaa din

Moscova, soborul înconjurase biserica împotrivaa cursului soarelui, pentru care cneazul s-a

supărat. Atunci VASILE al Romanului este întrebat în această problemă pe care o şi

lămureşte - mitropoliţii vecini aveau cunoştinţă despre învăţătura sa.

Amintit în multe documente: 1488, 1499

12 iulie 1499 – figurează alături de IOANICHIE de Rădăuţi, de mitropolitul

GHEORGHE I şi alţi boieri în tratatul încheiat cu Ioan Albert.

- moare la 31 aug.1499 (acum ştim atestat documentar – ultima dată).

Episcopia Rkjomanului avea o oarecare prioritate înainteaa celorlalte (de la Roman era

de obicei promovat mitropolitul).

Episcopul de Roman aveaa anumite privilegii faţă de ceilalţi

ROMAN – SEC.XVI

TEOCTIST II de la mânăstirea Neamţ unde a fost egumen (1483-1500)

1500-8 – ales episcop de Roman

1508-28 – mitropolit

moare la 15 ian.1528 , înmormântat la Neamţ (marea schimă – TEODOR)

MACARIE I – fost egumen la Neamţ (întîlnit în această calitate în două hrisoare

(1503,1508).

– episcop de Roman - 1518

DOROTEI (1518-31- egumen la Neamţ

MACARIE II (1531-58) – ucenicul lui Teoctist, fost episcop de Roman.

Se călugărise la Neamţ ( ..)

A fost un mare cărturar:

1523 – copiază o „Psaltire” pentru „părintele său” mitropolitul Teoctist.

În acest an, arhimandritul SILVAN de la Putna, din porunca lui Teoctist copia

„Tipicul Sf.Sava” pentru mânăstirea Neamţ, unde era egumen un MACARIE.

1527 – la Neamţ era un nou egumen GHERMAN

Se presupune că Macarie trecuse la Bistriţa menţionat într-un act la 16 ian. 1528.

Se crede că este vorba despre acest Macarie ajuns episcop.

Din „Cronica „ sa aflăm că la 23 apr. 1531 a fost aşezat în „scaunul Episcopiei Ţării

de Jos”, păstorind până în 1558.

1548 – Iliaş Rareş l-a îndepărtat din scaun

1551 – revine ca aepiscop, când a venit domn Ştefan Rareş. În această perioadă a fost

episcop GHEORGHE de la Bistriţa.

La îndemnul lui Macarie, Petru Rareş a ridicat două lăcaşuri de închinare: catedrala

episcopală din Roman cu hramul Cuvioasa Paraschiva şi mânăstirea Râşca )biserica

episcopală a afost începută la 1542, terminată la 1550 sub Iliaş).

La ctitorirea mânăstirii Râşca, Macarie şi-a adus aportul său material.

A rămas în istoria culturii române prin „Cronica slavă” care-i poartă numele. Această

cronică continuă „Letopiseţul moldovenesc” scris la curtea lui Ştefan cel Mare.

Există două variante:

I – expune faptele până la 1542

II – până la 1551, fiind continuată de călugărul AZARIE.

1556 Alexandru Lăpuşneanu îi încredinţează traducerea în slavonă, aşezarea pe

articole a „Sintagmei sau Monocanonului lui Matei Vlastare”.

Moare la 1 ian. 1558 – îngropat la Râşca.

ANASTASIE (1558-72) - mitropolit (1572-77)

Călugărit la Putna, unde îl întâlnim ca egumen (1556)

Pomenit ca episcop de Azarie şi Grigore Ureche

1572 - mitropolit

NICANOR (1572-1575) – DE LA Agapia

înlăturat de Petru Şchiopul

EUSTATIE (1575-80) – fost egumen la Putna.

Ca episcop este pomenit prima oară la l8 aprilie 1576 şi apoi în acte interne de la Petru

Şchiopul.

1580 – înlăturat de Iancu Sasul; s-a retras la Putna trăind în schimnicie cu numele de

EREMIA.

NICANOR (1580-82) a II-a oară şi locţiitor de mitropolit (1581-82)

cârmuireşte acum nu numai episcopia, ci şi mitropolia în locul lui Teofan II fugit în

Polonia.

AGAFTON (1582(3) – 91)

întâlnit în foarte multe acte de danie.

Într-un pomelnic al mânăstirii Secu (nov.1582-aug.1583 (..)

1591 – retras sau înlăturat.

MITROFAN (1591-94) - mitropolit (1594-95)

NICANOR (1594-aug.95) – a III-a oară mitropolit (1591-94)

Aug.1595 – scaunul domnesc este ocupat de Ieremia Movilă care repune pe vechii

ierarhi: Gheorghe Movilă la Suceava, iar Agafton la Roman.

Nicanor moare la 1607.

AGAFTON (1595-1600-1606) a II-a oară.

mai 1600 – vine Mihai Viteazul şi vlădicii se refugiază în Polonia.

- 2 iulie 1600 – sinodul sub conducerea mitropolitului DIONISIE RALLY alege la

Roman pe FILOTEI fost arhimandrit la Galata.

Sept.1600 – Mihai Viteazul înlăturat.

Revine Agafton care stă până la 1606

Moare la 1606.

EPISCOPIILE ROMANULUI, RĂDĂUŢILOR ŞI HUŞILOR ÎN SEC.XVII

În acest secol s-au remarcat puţini ierarhi, datorită vremurilor grele ce au făcut ca ei să

fie des schimbaţi.

Noua episcopie a Huşilor a schimbat configuraţia teritorială a celorlalte mitropolii.

Cuprindea ţinuturile Iaşi, Neamţ, Hârlău şi Cârligătura. Romanul cuprindea Rjoman, Vaslui,

Trotuş, Bacău, Adjud, Tutova, Tecuci, Putna, Covurlui.

Rădăuţi: ţinutul Rădăuţilor, partea de Nord a Sucevei, Dorohoi, Teţina, Hotin.

Huşi: Fălciu (până către Dunăre, iar în stânga Prutului codrul Tigheciului până către

Hotarul Bugeacului), Lăpuşna, Orhei, Soroca.

EPISCOPIA ROMANULUI

ANASTASIE CRIMCA (1606-1608)

Urmează lui AGAFTON (1600-1606)

În 1608 Anastasie devine mitropolit

MITROFAN de la Secu (1608-1613)

întâlnit documentar la 15 iunie 1608 şi 9 sept.1612

1613 – se retrage sau este îndepărtat, dar mai târziu ajunge episcop la Huşi şi din nou

la Roman.

PAVEL (1613-1616 – Huşi (1619-20; 1622-26)

S-a retras din Scaun şi s-a aşezat la Neamţ.

Mai târziu ajunge episcop la Huşi.

ANASTASIE (1616-1629 – Rădăuţi (1613-1616=

fost egumen la Bistriţa şi apoi episcop la Rădăuţi.

Întâlnit în peste 20 acte ale vremii

1629 – mitropolit în locul lui A.CRIMCA

DIONISIE (1629-1633) Rădăuţi – (1627-29)

1633 – s-a retras, sub domnia lui Moise Movilă (1633-34) la mânăstirea Dragomirna,

unde se pare că a fost îngropat.

BENEDICT (1633-34)

1631 – Se afla în satul Budişor în zona Bisktriţei.

1832 – se afla la Suceviţa.

23 ian.1634 – dintr-o plângere către MOISE MOVILĂ rezultă că ocupase locul lui

DIONISIE.

MITROFAN (1634-39) – Roman (1608-13), Huşi (1616-19), Huşi (1620-22).

El mai păstorise la Rkoman în 1608-1613 şi apoi în trei rânduri la Huşi.

11 iul.1634 – atestat documentar prima oară

1639 – s-a retras la Secu (moare la 1641).

DOSOFTEI (1639-1641)

Fost egumen la mânăstirea Tazlău

Moare în februarie 1641

EVLOGHIE (1641-44 (..) – Rădăuţi (1623-27; 1630-39)

Întâlnit în acte din 6 martie 1641 – 18 apr.1644.

13 iun.1641 – întâmpină moaştele Sf.Cuv.Paraschiva împreună cu ANASTASIE al

Rădăuţilor.

Participă la sinodul de la Iaşi (1642).

Moare în scaun la scurt timp după această dată.

ANASTASIE (1644-1657 – Rădăuţi (1639-44)

Avea metania la Moldoviţa;

Este întâlnit în puţine documente;

În timpul său Romanul a fost vizitat de două ori de Patriarhul MACARIE al Antiohiei,

însoţit de fiul său diaconul PAVEL de Alep (în nov.1653) şi oct.1656.

S-a retras din scaun, fiind îngropat la Moldoviţa.

SAVA (1658-59 (60) – Hjuşi (1653-56); Rădăuţi (1656-58) – mitropolit (1659-64)

10 mai 1658 – atestat documentar

atestat la 6 martie 1660 – mitropolit (până la 1664).

DOSOFTEI (1660-1671) , Huşi (1658-60; mitropolit (1671-83)

Ca episcop de Roman a lucrat „PSALTIREA ÎN VERSURI” tipărită la Uniev. – 1673,

precum şi o parte din „VIEŢILE SFINŢILOR.”

TEODOSIE (1671-74) , Rădăuţi (1669-71), mitropolit (1674-75)

DUMITRAŞCU CANTACUZINO îl ridică în scaunul mitropolitan la 1674, în locul

lui Dosoftei, plecat în Polonia cu ŞTEFAN PETRICEICU.

IOAN (1674-1685), Huşi (1667-74)

Cu metania la Secu.

Împreună cu vornicul MOŢOC din Odobeşti pune temelia mânăstirii Mera (în

Vrancea), isprăvită de CONSTANTIN CANTEMIR.

1685 – moare, fiind îngropat la Secu.

SAVA (1685-89) – mitropolit (1689-1701)

MISAIL (1689-1702) –mitropolit (1702-8), Rădăuţi (1685-89)

1 martie 1698 – a participat la adunarea convocată de ANTIOH CANTEMIR (1695-

1700) , când se hotăra desfiinţarea văcăritului.

LAVRENTIE (1702-1706) – Rădăuţi ( 16.... – 1702)

metania la mânăstirea Bogdana; aa fost diaconul şi ucenicul mitropolitului

TEODOSIE.

În timpul său s-a întocmit un aşezământ al breslei mişeilor (săracii erau scutiţi de

dări).

21 ian. 1704 – aprobă un arotfel de aşezământ.

Dec.1706 – se va fi retras din scaun căci la 1707 , ianuarie, păstorea PAHOMIE de la

Neamţ.

EPISCOPIA RĂDĂUŢILOR

SEC.XV

Ipoteze despre înfiinţare:

Dimitrie Dan: primul sediul al mitropoliei Moldovei ar fi fost Rădăuţi şi după ce s-a

mutat la Suceava, Rădăuţiul a rămas episcopie.

Nicolae Iorga: episcopia întemeiată de Ştefan cel Mare.

M.Dobrescu: Alexandru cel Bun a acordat egumentului de la biserica episcopală

anumite prerogative, iar Ştefan a desăvârşit această situaţie, ridicând pe acel egumen la

episcopat.

Al.Goanţă: adevăratul ctitor al episcopie – Alexandru cel Bun.

Se pare că cea mai reală este a lui D.Dan;

Într-un pomelnic al Episcopiei Rădăuţi, copiat în 1780, sunt trecuţi următorii ierarhi:

NICOLAE, ŞTEFAN, IOSIF, MELETIE, LAVRENTIE, GRIGORE, SAVA, GHELASIE.

Presupunem că Nicolae şi Ştefan au păstorit în timpul lui Bogdan I. Iosif este viitorul

mitropolit. Atunci Rădăuţiul ar fi rămas o simplă episcopie (scaunul mitropolitan aa fost

mutat în cetatea de scaun).

Jurisdicţia ei eraa foarte restrânsă faţă de Roman – cuprindea numai 50 parohii (hrisov

1490);

Până în 1472 vlădicii de aici nu-s întâlniţi în divan precum mitropoliţii şi episcopii de

Roman.

Episcopul de Rădăuţi era considerat mai mult un arhiereu vicar al mitropolitului.

Menţiuni documentare în timpul lui Alexandru cel Bun:

6 iulie 1413 – dăruia un sat soţiei sale poruncind ca după moartea sa să rămână

Episcopiei Rădăuţi.

26 aug.1503 – se întărea aactul anterior.

15 martie 1490 – se stabilea jurisdicţia episcopiei (50 parohii).

Se presupune că-n prima parte a secolului XV au păstorit episcopii: LAVRENTIE,

GRIGORIE, SAVA, GHELASIE.

IOANICHIE – primul episcop atestat documentar (25 aprilie 1472) într-un hrisov dat

mânăstirii Putna.

Apare şi-n anii următori în acte (cel din 1490 - în acest hrisov se mai preciza că toate

bisericile ce se vor mai ridica să asculte de Episcopia Rădăuţi.

30 aug.1479, 23 aug.1481 – numai episcopii sau vornicii aveau drept de judecată

asupra oamenilor din Rădăuţi.

Ioanichie – amintit des în aqcte:

în pisania pusă de Ştefan pe mormântul lui Laţcu Vodă, în 1480.

Tratat de alianţă cu Ioan Albert - 12 iulie 1499.

Ultima oară pe un „Minei – noembrie”, copiat de preotul IGNATIE din Cotmani (1

iun.1504).

Moare la 1504 – înmormântat la bisericas Sf.Nicolae – Rădăuţi.

RĂDĂUŢI SEC.XVI

PAHOMIE (1504-1522) – urmaşul lui Ioanichie

Atestat prima oară la 18 nov.1504 într-o inscripţie pe o icoană a Sf.Nicolae.

Pomenit într-un act de danie la 18 febr.1515.

După 30 iunie 1522 îşi încheie păstoria.

TEOFAN I (1522-30) – MITROPOLIT (1530-46)

Amintit ca episcop de Rădăuţi în 16 ianuarie 1528.

1532 – a sfinţit biserica de la Moldoviţa, refăcută de Petru Rareş.

1535 – sfinţea abiserica Sf.Dumitru- Suceava (ca mitropolit)

TEODOSIE (1530-50) - metania la Neamţ

1549 – zideşte o eclesiarniţă la mânăstirea Neamţ ( conform unei inscripţii cu data 7

iunie 1549.

MITROFAN (1550-2) – amintit de Macarie în „Cronica”

Alexandru Lăpuşneanu îl înlătură ca fiind credincios partidei Răreşeştilor în 1552-

20 martie 1554 – menţionat într-un act „răposatul chir Mitrofan”

moare la 1553 (..) – piatra de mormânt se găseşte în pridvorul Probotei.

GHEORGHE (1552-58) – poate fost egumen la Putna, amintit la 11 apr.1546 sau

fostul episcop de Vad.

1552 – ales la Rădăuţi.

O însemnare pe un Litroghier slavon copiat în 1558 – în acel an au venit Macarie al

Romanului şi Gheorghe al Rădăuţilor. - au fost aleşi Anastasie la Roman şi Eftimie la

Rădăuţi.

EFTIMIE (1558-61)

17 dec.1556 – egumen la Humor

8 apr.1558 – un egumen la Voroneţ Eftimie ( ..)

se crede că episcopul Eftimie este cel pomenit la Humor căci în 1562 era acolo unul cu

numele de IOASAF.

Amintit într-un act de daniea către Vatoped la 20 aug.1560.

Grigore Ureche îl aminteşte citind molitvele de domnul.

El este acela care a scris o „Cronică” ce-i poartă numele (I.Bogdan).

Iorga: cronicarul Ieftimie ar fi fost de la Neamţ, deşi nu este întâlnit în documente un

egumen cu acest nume.

P.P.Panaitescu: identifica pe Eftimie ca egumen al bisericii Caziana.

Această „Cronică” expune faptele din a II-a domnie a lui Petru Rareş, apoi a fiilor săi

şi a lui Alexandru Lăpuşneanu , dar numai până în 1554 – este un penegiric cu laude

exagerate la adresa lui Alexandru Lăpuşneanu.

Când în 1561 scaunul domnesc a fost ocupat de Despot Vodă, activitateaa culturală s-a

întrerupt. Nu se ştie când a murit şi unde a fost îngropat Eftimie, însă piatra sa de mormânt

este la Humor (nu indică anul morţii).

DIMITRIE – urmaşul lui Eftimie

1561-64 – ucis în Transilvania

trecut într-un pomelnic al episc. copiat în 1780.

ISAIA (1564-77) - şi-a avut metania la Agapia.

alcătuise în timpul lui Eftimie – prima colecţie de cronici moldoveneşti cunoscută

(ănainte de 1561).

De la Agapia a fost dus la Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu, pentaru a face

din această biserică un centru cultural slavon.

1564 – ales episcop.

A fost folosit, datorită ştiinţei sale, în multe solii diplomatice; a fost trimis la Moscova

de către Ioan Vodă pentru a-i anunţa aacestuia domnia.

1574 – Ioan Vodă ucis de turci la Roşcani.

Isaia a păstorit şi sub Petru Şchiopul fiind amintit în două acte ale acestuia

(1576,1577).

1577 – părăseşte scaunul

s-a retras la Agapia unde a trăit până după 7 iulie 1581 (amintit ultima oară într-o

inscripţie)

GHEORGHE MOVILĂ (1577-78) – mitropolit

ca episcop a ridicat mânăstirea Suceviţa cu biserica actuală

Ieremia Movilă a pictat-o

GHEDEON de la Râşca (1588-91)

Pomenit prima oară la 20 dec.1588

1591 – retras la Râşca

moare la 1596 – înmormântat la Râşca.

MARDARIE (1591-95) – mitropolit (1595 apr.-aug)

întâlnit în mai multe acte de la 1594

1595 – Ştefan Răzvan îl face mitropolit

AMFILOHIE (1595-98)

călugărit la Putna

1598 – retras sau mort

TEODOSIE BARBOVSCHI (1598-1605) – mitropolit (1605-8)

de la Probota

mai – sept.1600 – pleacă cu Movileştii în Polonia, iar scaunul îi este ocupat de

ANASTASIE CRIMCA

revine şi păstoreşte până în 1605.

1605-8 - mitropolit.

Oct.1604 – menţionat ultima oară ca episcop

Apr.1605 – menţionat prima oară ca mitropolit.

Moare la 23 februarie 1608 – înmormântat la Suceviţa.

EPISCOPIA RĂDĂUŢILOR

SEC.XVII

După ridicarea lui TEODOSIE BARBOVSCHI în scaunul mitropolitan, la Rădăuţi

primul episcop a afost

IOAN (1605-1608) – Huşi (1598-1605)

Cu metania la Râşca

EFREM (1608-1613 ) – prima oară Huşi (1605-1608)

Cu metania la mânăstirea Moldoviţa

Numele lui apare în diverse hrisoave: 9 ianuarie 1609; în actele lui ŞTEFAN TOMŞA

II (1611-15)

ATANASIE (1613-16) – Rjoman (1616-29)

Fost egumen la Bistriţa

Înlăturat de ŞTEFAN II TOMŞA

EFREM (1616-23) – a doua oară

1623 – s-a retras la Moldoviţa şi a murit la 1626

A avut preocupări cărturărreşti, artistice:

1610-12 – ridică o „clisiarniţă” las mânăstirea Moldoviţa. A fost unul dintre

îndrumătorii şcolii de manuscrise care luase naştere la acea mânăstire. Se cunosc 4

manuscrise de la Efrem: TETRAEVANGHEL (1613), PSALTIRE (1614), ANGHELIS sau

OCTOIH (1624) şi un LITURGHIER (1626) copiat de un ierom. EPIFANIE.

EVLOGHIE (1623-27) prima oară

Cu anetania la Solca

A fost înlăturat de MIRON BARNOVSCHI la 1627.

DIONISIE (1627-29) – Roman (1629-33)

1629 – ajunge la Roman, când Anast.Crimca aa murit.

Acum scaunul de Rădăuţi rămâne vacant un an , între 1629-30, în timpul lui

ALEXANDRU COCONUL .

EVLOGHIE (1630-39) – a doua oară - Rjoman (1641-44)

Reaşezat în scaun de MOISE MOVILĂ (1630-31)

1639 – retras la Solca

1641 – Vasile Lupu îl pune episcop la Roman

ANASTASIE (1639-44 - Roman (1644-57)

a luat parte la alucrările sinodului de la Iaşi, 1642

la porunca lui s-a lucrat un pomelnic în formă de triptic, pe care l-a dăruit mânăstirii

Moldoviţa.

1644 – mutat la Roman, căci EVLOGHIE murise.

ŞTEFAN (1644-46)

este trecut într-un Pomelnic al episc.Rădăuţi copiat în 1780.

TEOFAN (1646-51) – de la Putna

pomenit într-un TETRAEVANGHEL de către copistul IVANCO la 8 iunie 1646.

IOREST (1651-56=

5 apr.1656 – apare într-un hrisov prin care GHEORGHE ŞTEFAN făcea bisericii

Sf.Nicolae dinn Şchei o danie de 8000 de aspri.

SAVA (1656-58 - Huşi (1653-56 - Roman (1658-59)

1659 – a fost ales mitropolit

Huşi (1657-1658) TEOFAN (1658-67)

1667 – s-a retras sau a fost înlăturat de ALEXANDRU ILIAŞ (1666-68), aşezându-se

la mânăstirea Putna.

Moare la 1670 – îngropat la Putna

Huşi (1660-1667 SERAFIM (1667-69) – prima oară

1669 – s-a scris din porunca sa un CEASLOV dăruit mânăstirii Agapia.

TEODOSIE (1669-71) – Roman (1671-74)

1671 – Dosoftei al Romanului a fost mutat în scaunul mitropolitan şi atunci s-au

produs schimbări şi-n scaunele episcopale, iar la Rădăuţi revine: SERAFIM (1671-85) – a

doua oară

1685 – se pare că nu s-a aşezat la mânăstirea Secu, ci la mânăstirea Mera.

A murit în jur de 1688..

MISAIL (1685-89) – Roman (1689-1702)

LAVRENTIE ( 1689-1702) – Roman (1702-6)

de la Bogdana

Lavrentie era fiul duhovnicesc al mitropolitului TEODOSIE (1674-75) căruia acesta i-

a lăsat averea sa.

EPISCOPIA HUŞILOR

Înfiinţarea episcopiei Huşilor a avut loc în 1598, în timpul lui IEREMIA MOVILĂ

(1595-1600) când mitropolit era GHEORGHE MOVILĂ.

De-abia la 15 dec.1598 este menţionat şi episcopul Huşilor, într-un hrisov domnesc.

Până la acea dată nu erau menţionaţi în acte decât trei ierarhi.

Data înfiinţării se situează între 6 mai şi 15 dec.1598.

Biserica cu hramul Sf.Apostol Petru şi Pavel din Huşi – ctitorie a lui Ştefan cel Mare,

a devenit catedrală episcopală.

Primul episcop va fi IOAN (1598-1605) cu metania la Râşca. A fost singurul dintre

ierarhi care la venirea lui Mihai Viteazul nu şi-a părăsit scaunul. S-a străduit să dea eparhiei o

organizare.

1605 – va fi mutat la Rădăuţi.

Roman (1600) - FILOTEI (1605-7)

1597 – era arhimandrit la Galata.

A murit după 1607, aug.29.

EFREM (1607-8) – Rădăuţi (1608-13)

de la Moldoviţa

IOSIF (1608-11)

după 1611 scaunul de Huşi a intrat într-o vacanţă de 5 ani.

- se pare că a fost înlăturat de Ştefan II Tomşa, la 1611

Roman (1608-1613) - MITROFAN (1616-19) – prima oară

apare în multe acte ale vremii.

Roman (1613-16) PAVEL (1619-20) – prima oară

ridicat în scaun de Gaşpar Graţiani (1619-20)

MITROFAN (1620-22) - a doua oară

reaşezat de noul domn ALEXANDRU ILIAŞ (1620-21)

PAVEL (1622-26) - a doua oară

reaşezat de ŞTEFAN TOMŞA II (1621-23) şi şi-a păstrat scaunul şi sub RADU

MIHNEA (1623-26)

1626 – s-a aşezat la mânăstirea Neamţ ; a fost îngropat aici (în pridvor).

Din nou MITROFAN (1626-34) - Roman (1634-39)

este întâlnit în mai multe acte ale lui MIRON BARNOVSCHI

GHEORGHE (1634-45)

1629 – era un egumen la Secu, probabil acest episcop sub el , Vasile Lupu a acordat

mai multe scutiri episcopiei. Gheorghe a participat şi la sinodul de la Iaşi – 1642.

1645 – probabil s-a retras.

GHEDEON (1645-53) – mitropolit (1653-59)

tot de la mânăstirea Secu.

1653 – d-l. GHEORGHE ŞTEFAN l-a ridicat în scaunul mitropolitan

SAVA (1653-56) - Rădăuţi (1656-58)

- Roman (1658-59)

TEOFAN (1656-1658) – Rădăuţi (1658-67)

DOSOFTEI (1658-60) - Roman (1660-71)

1671 – devine mitropolit, remarcându-se printr-o activitate cărturărească despre care

am mai vorbit.

SERAFIM (1660-67) - Rădăuţi (1667-69)

s-a remarcat printr-o activitate gospodărească

i –au dat multe acte de danie (Eustratie Dabija şi Alexandru Iliaş).

IOAN (1667-74)

venea de la Secu

a fost egumen al mânăstirii de la Cetatea Neamţului, ridicată de Vasile Lupu.

1666 – egumen la Secu

1674 – Dosoftei şi Ştefan Petriceicu plecau în Polonia iar ierarhii din episcopii au fost

schimbaţi.

Astfel la Huşi va veni TEODOSIE (1674) , iar la Roman IOAN de la Huşi.

SOFRONIE (1674-76)

CALISTRU VARTIC (1676-82)

1682 – a fost silit să se retragă

1686-89 (..) a devenit locţiitor de mitropolit, căci Dosoftei plecase în Polonia.

În aceeaşi perioadă a fost şi locţiitor al propriei sale eparhii de Huşi

MITROFAN (1682-86)

de la mânăstirea Bisericani

este vorbaa de ucenicul tipograf allui Dosoftei căruia i-a tipărit : „Psaltirea slavo-

română (1680), „Molitvelnicul de-nţeles” (1681), „Viaţa şi petrecerea sfinţilor” (1682-86).

La rugămintea lui DOSOFTEI al Ierusalimului, Mitrofan a făcut o tipografie la

Cetăţuia lângă Iaşi, tipărind: „Despre primatul papii” a lui Mectarie al Ierusalimuluil.

1682, „Dialog contra ereziilor” a lui Simeon al Tesalonicului (1683) şi „Slujba

Sf.Serghie şi Vach” (1685)

1686 – când Dosoftei a plecat, Mitrofan a fost şi el înlăturat

A trecut în Ţara Românească şi s-a pus în slujba lui Şerban Cantacuzino, care l-a

numit conducător al tipografiei domneşti din Bucureşti.

1691 – a ajuns episcop al Buzăului, înfiinţând aici pentru prima oară o tipografie.

1686-89 – episcopia a fost condusă de CALISTRU VARTIC care ţinea şi locul

mitropolitului.

VARLAAM (1689-1708)

1689 – a fost ales Varlaam care nu s-a preocupat mai deloc de interesele episcopiei.

Totuşi a ridicat schitul de la Brădiceşti cu hramul Bunavestire.

A murit la 1712.

În general s-a remarcat o instabilitate a acestei eparhii în sec.XVII, datorită deselor

schimbări de domni.

TRANSILVANIA

VIAŢA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA IN SEC.XIV-XV

ŞI ÎNCEPUTUL SEC.XVI

INFORMAŢII PRIVIND SECOLELE ANTERIOARE

Sec.IX – În câmpia Panonică vin ungurii

896 - - încreştinarea ungurilor

Două izvoare atestă prezenţa (în sec.IX) românilor în spaţiul carpatic: „Cronica rusă

de la Kiev” (sau a lui Nestor) relatează că după ce au trecut nişte munţi înalţi (Carpaţii),

ungurii au „început să se lupte cu valahii şi cu salvii care trăiau acolo”.

„Gesta Hungaroum” a magistrului anonim al regelui (Bela II (1131-1141), care şi-a

scris opera prin 1150: Anonymos, cum a fost numit acesta, arată că la venirea ungurilor, în

Câmpia Panonică trăiau slavi, bulgari şi români.

În această ”Cronică” se găseşte informaţia existenţei unor voivodete:

MENUMORUT - voievodatul de Crişana cu sediul la Bihorea.

GLAD – Banat, între Mureş şi Dunăre. Acesta încercă o rezistenţă împotriva ungurilor

cu o oaste formată din români, bulgari, pecenegi dar rezistenţa a fost înfrântă.

GELU – Ţara Transilvaniei – voievodat locuit de români şi slavi; peste ei a fost trimis

TUHUTUM de către ARPAD.

Gelu încearcă o rezistenţă la Porţile Mehadiei, apoi la râul Almaş, apoi a căutat să se

salveze în cetaataea de pe Someş, probabil la Dăbâca.

Dar în Transilvania au existat şi alte formaţiuni care nu sunt amintite de Anonymus. O

dovedeşte esxistenţa unor cetăţi la Ţeligrad lângă Alba Iulia şi la Bălgrad.

Au existat şi aşa numitele ţări: a Făgăraşului, Bârsei, Haţegului,etc.

Ofensiva de ocupare a Transilvaniei a durat aproape două veacuri (sec.IX-XI). Gyula,

urmaşul lui Gelu a fost înfrânt de Ştefan cel Sfânt în 1002-1003, prin trădarea lui

Chanarhinus.

Ungurii, după stabilirea şîn Câmpia Panoniei, intrând în contact cu moravii, sârbii,

românii, au primit o educaţie religioasă ortodoxă - Întâi au fost încreştinaţi ortodox.

- TERMATZUS şi BULTZOS sânt trimişi la Constantinopol într-o misiune şi aiaci se

încreştinează.Apoi a venit aici principele GYULA, care prin botez s-a numit ŞTEFAN.

În acel timp a luat fiinţă o mitropolie maghiară dependentă de Bizanţ. (La 1028 apare

un mitropolit Ioan al Turciei). Fiul acestui Gyula-Ştefan avea să fie ŞTEFAN I cel SFÂNT

(997-1038) al Ungariei (Wajk). Sub el Ungaria s-a catolicizat , creând două episcopii: Colocsa

şi Estergem şi alte opt apoi + cinci abaţii (toate latine).

Dăbâca – fundaţiile mai multor biserici, cea mai veache fiind din sec.IX.

La locul Bolgâgă (1,5 km de Dăbâca) – trei biserici, prima fiind mai veche de sec.XI.

Oradea – la 1091 cumonii distrug Bihorea, iar sediul episcopiei catolice este mutat la

Oradeaa căci aici îşi va fi avut sediul un episcop ortodox, care acum a trebuit să se mute.

În acest timp trebuie să fie existat episcopii ortodoxe în Transilvania: Dăbâca – s-au

descoperit fundaţiile mai multor biserici, cea mai veche din sec.IX.

Un altul va fi stat la Bihorea alături de Menumorut care în tratativele duse cu urmaşii

lui Arpad invoca în sprijinul său, suveranitatea împăr. Bizan tin.

La Bihorea, ungurii au stabilit „centrul” comitatului Bihor, la 1111 – dovedeşte că

această localitatae a era de primă importanţă. Tot aici a fost creată şi o episcopie latină sub

Ştefan cel Sfânt.

Un alt episcop aa stat poate la Alba Iulia.

Sub actuala catedrală romanică din sec. XIII s-a descoperit o rotondă cu absidă

semicirculară din sec.IX-X şi sub aceasta urmele unei bazilici mult mai vechi.

Ungurii au încercat în sec.XII să înlocuiască toate aceste episcopii ortodoxe cu unele

catolice.

În locul episcopiei ortodoxe de la Alba, a fost adusă cea catolică, întemeiată iniţial la

Tăşnad şi mutată apoi la Cluj. Mutarea la Alba trebuie să fi avut loc pe la 1092.

Deci, în locul unor vechi episcopii ortodoxe au luat naştere unele acatolice. (Această

substituire a bisericii ortodoxe cu unele catolice a mai avut loc la Prejmer, Cluj, Meseş,

Sâniob, Cârţa etc.).

„Viaţa Sancjkti Gerardi”, aminteşte că un şconducător localnic, Ohtum botezat

ortodox în 1002 la Vidin, a ridicat la Marisena (Cenad), o biserică în cinstea Sf.Ion

Botezătorul (ortodoxă)

1028-30 – Ştefan cel Sfânt a aatacat pe Ohtum şi l-a înfrânt datorită trădării

sfetnicului său Chanadinus ) Cenadul).

Chanadinus a ridicat o biserică Sf.Gheorghe în Oroszlanos (Maidan, YU). Ştefan cel

Sfânt a chemat pe acălugărul catolic Gerard şi l-a numit episcop de Cianadina. Acesta, cu 12

călugări , a ocupat biserica Sf.Ioan, iar ortodocşii au fost mutaţi la biserica Sf.Gheorghe.

La Cenad s-au descoperit urmele a trei biserici: una în stil gotic, a doua – romanie şi a

atreia din sec.IV în stil romanic cu baptistein.

În Transilvania nu existau mânăstiri la Oroszlanos, Hodoş (Hodust – sec.X-XI),

Meseşeni (lângă Moigrad) ş.a. – existas viaţă monahală ortodoxă.

1205 – Inocenţiu III sckria episcopului de Caloceaa că pe moşiile cneazului Bâlea

aeaxistă un episcopat de rit grec ) – paote o episcopie în zona Bihorului).

VIAŢA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR din TRANSILVANIA

SEC. XIV-XV

După ocuparaea Transilvaniei de către regatul feudal maghiar, a început o amplă

acţiune de organizare a Bisericii romano-catolice şi de prigonire a Bisericii Ortodoxe.

Sec.XI – Se înfiinţează două episcopii latine: una la Biharea, mutată în 1092 La

Oradea, alta la Tăşnad, mutată la Cluj şi în 1092 la Alba Iulia.

1191 – S-a înfiinţat o prepozitură la Sibiu, supusă arhiepiscopiei de Estugom.

1232 – Papa Grigorie IX )1227-1241) a trimis în Ungaria pe episcopul Iacob Prenestin

ca să îndemne pe rege să nimicească pe schismatici.

1234 – Obţine de la Bela IV un jurământ prin care se obliga să nimicească pe „falşii

creştini” din ţara sa şi să-i aducă sub ascultarea Bisericii romane.

În acelaşi an informa într-o bulă pe Bela de existenţa acelor „pseudoepiscopi

schismatici” care atrăgeau chiar şi ppe unii episcopi catolici aşezaţi pe teritoriul Episcopiei

cumarilor (scrisoarea din 14 nov.1234).

Măsuri aspre s-au luat în timpul lui Ladislav IV Cumanul (1272-90).

1279 – un sinod al prelaţilor catolici întrunit la Buda precizaa că schirmaticilor să nu

le fie îngăduit să ridice capele, iar credincioşilor să nu li se îngăduie să participe la un astfel

de cult.

Măsurile însă n-au avut nici o receptivitate.

1299 – Papa Bonifaciu VIII (1294-1303) recomanda arhiepiscopului de Estergom să

folosească inchiziţia împotriva schismaticilor.

Deosebit de activ în prigonirea ortodoxiei s-a aarătat acardinalul Gentili, legat

apostolic pentru Ungaria şi Cumania.

Măsuri energice în acest sens a luat Ludovic de Anjou (1342-1382).

1366 – Poruncea nobililor din Cervin şi Caraş să prindă pe toţi preoţi slavi sau

schismatici.

1428 – Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a luat măsuri împotriva ortodoacşilor

din Caransebeş, Mehadia, Haţeg. Se prevedea că nimeni nu are voie să deţină vreo proprietate

decât dacă este catolic.

În paralel , s-au dus acţiuni de exterminare a huşiţilor la 1433, 1436.

1436 – a fost trimis împotriva lor inchizitorul Iacob de Marchia, care cutreierând

Transilvania a luat măsuri energice de înlăturare a aortodocşilor şi husiţilor.

Din sec.XV, ierarhia catolică începe să pretindă dijma de la români, abuz care

adeterminat răscoala de la 1437. De abia în a doua jumătate a secolului, Matei Corvin a oprit

aceste abuzuri (legea V din 1481).

Acţiunea prozelitistă catolică pierde din intensitate după 1526, când turcii înving la

Mohačs.

1556 – este suprimată episcopia de Alba şi alte aşezăminte catolice din Transilvania.

În ciuda tuturor represiunilor Biserica Ortodoxă a continuat să existe, căci întâlnim o

seamă de biserici şi mânăstiri româneşti de piatră.

În actele vremii sânt întâlniţi numeroşi preoţi şi protopopi români, mai ales în Ţara

Haţegului.

1313-14 – datează o inscripţie în care aparae numele preotului NANEŞ – cel mai

vechi nume de preot cunoscut în Transilvania.

2 iun.1360 – cu prilejul unui scaun de judecată sânt amintiţi pe lângă nişte cneji şi

ţărani şi protopopul PETRU din Ostrov şi preoţii ZAMPA din Cioprotiva, DALC din Densuş,

DRAGOMIR din Tuştea, BALC din Peşteana;

1364 – menţionat preotul MIROSLAV din Giuleşti (Maramureş)

1411 – se judeca un proces de proprietate între protopopul DOBROTĂ din Râu Bărbat

şi BARB , fiul lui Leel.

1435 – românii din Ţara Haţegului s-au răsculat împotriva castilanilor cetăţii Deva,

având în frunte şi pe preotul cneaz VÂLCUL din Ruşor.

1456 – O scrisoare a unui minorit relata că românii îşi păstrează credinţaa datorită

predicilor unui protopop PETRU din părţile Hunedoarei.

Din moment ce existau preoţi şi protopopi însemna că este şi o organizare bisericească

superioară ce îi sfinţea pe ei şi bisericile lor.

În 1978 s-a făcut o descoperire la mânăstirea Râmeţ: o inscripţie care consemnează

numele meşterului zugrav MIHUL de la Crişul Alb şi numele arhiepiscopului GHELASIE,

precum şi anul 1376. Acesta este primul ierarh ortodox român cunoscut cu numele în

teritoriile intracarpatice.

Mânăstirea Sf.Mihail din Peri

este o mânăstire în Maramureş cu hramul Sf.Arh.Mihail ctitorită de cnejii DRAGOŞ

şi DRAG din Bedeu (Dragoş avea să fie viitorul conducător al Moldovei).

Urmaşii lui Dragoş, Baliţă şi Drag au refăcut ctitoria, înzestrând-o cu sate şi

proprietăţi.

1391 – Drag a plecat la Constantinopol unde a obţinut ca mânăstirea ctitorită de ei să

fie considerată „stavropighie” (prin tonosul patr.Antonie IV - 1391).

Călugărul PAHOMIE a fost investit acu titlul de erarh patriarhal, având unele atribuţii

rezervate episcopilor, excepţie făceau numai hirotoniile care erau săvârşite de „arhierei

locali” proveniţi în actul de la 1391.

Se pune întrebarea : cine erau acei „arhierei locali . La prima vedere s-ar putea spune

că e vorba de mitrop. de Halici sau unul din cei patru sufragani ai săi. Dar mânăstirea din Peri

era mult mai apropiată de Transilvania. Se ştie de altfel că la Dăbâca a existat o episcopie,

căci acolo s-au descoperit urmele unei biserici sec.IX-XI.

1205 – Într-o scrisoare a lui Inocenţiu III se amintea de o episcopie ortodoxă pe

moşiile cneazului Bâlea poate în părţile Hunedoarei.

1376 – Se amintea în inscripţia aceeea de arhiep.Ghelarie . Iată deci că aveam să

exsiste arhierei locali în acea vreme şi în parte îi şi ştim.

1456-58 – Era egumen al mânăstirii SIMION SĂLĂJANUL.

Numele arată că mânăstirea gravita spre Transilvania şi nu spre Halici.

În ultimul deceniu din sec.XV, episc. rutean IOAN de la Mimcacs încerca să limiteze

cât mai mult drepturile de exarb ale egumenului Ilarie din Peri, care s-a plâns regelui

Vladislav II.

14 mai 1494 - Vladislav II îi dă un hrisov prin care îi reconfirma drepturile din 1391,

cu condiţia ca „arhiepiscopului din Transilvaniaa , celui de acum şi celor viitor să-i dea

supunerea şi ascultarea cuvenită ca unor superiori ai săi”.

Abia în a doua jumătate a sec.XV sânt atestaţi documentar şi alţi ierarhi ortodocşi.

1456 – este pomenit IOAN din Caffa Crimeii, ajutat probabil de Iancu de Hu7nedoara

să devină mitropolit al românilor transilvăneni.

În acest an îi găsise o casă în Hunedoara şi făcea vizite canonice în satele româneşti

din sudul Transilvaniei.

În acest timp se afla pe aici şi inchizitorul IOAN CAPISTRAN ce fusese chemat de

Iancu de Hunedoara şi de arhiepiscopul catolic maghiar în Ungaria, din 1453, să predice o

cruciadă antiotomană. Venind aici a fost neplăcut impresionat de mulţimeaa românilor

„schismatici”.

Trecând prin multe sate româneşti , îndemna pe nobilii catolici să ardă bisericile

româneşti şi să alunge pe preoţii ortodocşi. Dar dispoziţiile i-au rămas fără rezultat căci

„românii se puteau converti foarte greu”.

Ian.1456 – Ioan de Caffa aa fost arestat de Capistran şi trimis la Timişoara la Iancu de

Hunedoara. Aici a afost închis, iar mai apoi dus la Pesta.

După moartea lui Iancu în august 1456 şi a lui Capistran în octombrie , LADISLAV

HUNIADE fiul lui Iancu a permis credincioşilor ortodocşi să-şi refacă biserica arsă de

Capistran în Hunedoara.

Se crede că numirea lui Ioan de Caffa a fost făcută cu încuviinţarea lui Iancu. Dacă a

fost arestat tot din porunca lui Iancu, aceasta s-a întâmplat pentru că el avea nevoie de

sprijinul lui Capistran, căci în 1454 începuse deja campania antiotomană în Sabia, terminată

cu înfrângerea lui Mahomed II la Belgrad.

1479- Apare un nou ierar ortodox: IOANICHIE sub forma „Iowannychik

mektropolitanus Nandoralbeusis” – într-o diplomă a regelui Matei Corvin prin care la

rugămintea acelui ierarh regele ascutea pe preoţii ortodocşi din Maramureş de orice dări.

Unii istorici (A.Bunea, Z.Pâclişanu) susţineau că e vorbaa de un mitropolit Ioanichie

din Belgradul Serbiei (Nandor Alba), cu jurisdicţie şi asupra românilor maramujreşeni.

Alţii (N.Popea, T.V.Păcăţiam, V.Mangra), urmând pe Petru Maior, susţin că dintr-o

greşală de cancelarie s-a scris Nandor Albensis în loc de Alba Iuliemis. Dar teza este

inacceptabilă căci la acea oră nu exista mitropolie ortodoxă la Alba.

Din nou, aţi istorici (Ştefan Meteş, Ştefan Lupşa) socotesc pe Ioanichie de neam sârb

refugiat din Serbia din cauza expansiunii turce. Dar şi această teză este îndoielnică. Este

posibil ca ierarhul să se fi numit Ioanichie Mandorensis, adică din Nandru (localitate în

apropierea Hunedoarei).

15 iulie 1481 – Matei Corvinul scutea pe toţi preoţii ortodocşi de dijma catolică, după

ce în 1480 ameninţase pe papa chiar cu trecerea Ungariei la ortodoxie.

MITROPOLIA AORTODOXĂ DE FELEAC.

Înainte de 1488 se stabilise la Feleac un „episcop grec”MARCU care cumpărase o

casă şi alte bunuri imobile de la preotul VASILE , şcăruia i-a înfiat fiul, pe DANCIU pe care

l-a hirotonit diacon şi preot, iar în cele din urmă la hirotonit arhiereu sub numele de

DANIILE, care i-a urmat în scaun.

(Ştefan Lupşa formulase ipotezaa că această Mitropolie de Feleac era cea mutată de la

Severin prin 1470 şi care apoi a fost multată la Alba Iulia în 1550, dar teoria nu poate fi

verificată).

În realitate la Feleac n-a fost o episcopie oarecare ci aa fost sediul mitropoliei pentru

vre-o şapte decenii, reprezentând o etapă bine determinată în istoria Transilvaniei. Faptul nu

trebuie să surprindă (mutarea mitropoliei dintr-un loc în altul) căci şi voievozii stăteau de

regulă pe domeniile lor feudale, neavând propriu-zis o reşedinţă (Argeş-Târgovişte –

Bucureşti).

Aşa cum Ioan de Casffa se aşezase în Hunekdoara unde stătea Iancu, aşa şi Matei

Corvin a cerut mitropolitului ortodox să se aşeze la Cluj.

Feleacul este atestat documentar din 28 ian.1367 când Ludovic cel Mare al Ungariei

(1342-82) scotea Feleacul de sub puterea voievodului Transilvaniei.

DANIIL – primul ierarh ortodox cunoscut la Feleac. Numele îi apare într-un

Tetraevanghel slavon”, împreună cu data 1488, octombrie 25. Era un Tetrraevanghel pe care

Daniile îl dăruia catedralei de la Feleac.

1497- Acest „Tetraevanghel” a fost ferecat la dorinţa unui dregător al lui Ştefan cel

Mare.

Poate pe Daniil îl avea în vedere hotărârea lui Vladislav II, din 1494, prin care

egumenul ILARIE din mânăstirea Peri era supus „arhiepiscopului din Transilvania”

MARCU – urmaşul lui Daniil; este pomenit într-un act din 25 dec.1550.

Se presupune că Marcu era un olah sud-dunărean trimis în Transilvania probabil de

Radu cel Mare din Ţara Românească şi de fostul patriarh ecumenic Nifon II ce era pe atunci

mitropolit al Ungrovlahiei, având titlul de exarh al Plaiurilor”.

Probabil a păstorit până prin 1516, când o inscripţie slavă din biserica Feleacului

pomenea un alt mitropolit, probabil ŞTEFAN (deşi nu este decât iniţiala numelui Şt.). S-ar

putea ca ipotetic Ştefan să fie numele de călugăr al unui alt ierarh de la Feleac – DANCIU.

26 ian.1534 – un act prin care câţiva români din Feleac depuneau mărturie că preotul

IOAN era fiul şi urmaşul lui Danciu.

1538- un act în care era pomenit din nou Danciu şi care amintea un nou arhiepiscop:

PETRU rudă cu Danciu.

Şi-a încheiat păstoria înainte de 25 dec.1550, când în actele Cancelariei clujene nu mai

era amintit.

Cu el se încheie şirul mitropoliţilor transilvăneni de la Feleac.

Din cele expuse avem cinci mărturii istorice sigure care atestă că la Feleac s-a stabilit

sediul Mitropoliei pentru aproape şapte decenii:

Însşemnarea de pe Tetraevanghel de la 1488 scris din porunca arhiepiscopului Daniil;

Inscripţia de pe ferecătura acestui „Tetraevanghel”, care era al Mitropoliei din Feleac;

Semnătura mitropolitului Daniil în scrisoarea către braşoveni adresată între 1488-

1500, lui Urs Petru, judele Braşovului;

actul 14 mai 1494 care amintea ape „arhiepiscopul de Transilvania;

Inscripţia din 1516 aflată în biserica din Feleac ) ŞT.)

Hirotonia poate că se făcea în Ţara aRomânească căci mitropolia ungrovlahiei s.n. şi

„exanh. Al Plaiurilor şi Ungariei”.

MÂNĂSTIRILE ŞI BISERICILE ROMÂNAŞTI DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI

MARAMUREŞ

ÎN SEC.XIII-XV

S-au descoperit la Dăbâca urmele mai multor biserici din sec.X-XI.

Prima mânăstire cunoscută din izvoare este cea de la MORISENA (Cenad) cu hramul

Sf.Ioan Bjotzătorul, ridicată de voievodul Ahtum în jurul lui 1002.

În urma ocupării mânăstirii de către acălugării latini- după 1028 – ortodocşii au fost

aşezaţi în mânăstirea cu hramul Sf.Gheorghe din Maidan.

În seac.XIII-XV s-au ridicat tot mai multe biserici şi mânăstiri.

Cel mai vechi monument de artă bisericească este biserica din DENSUŞ, în Ţara

Haţegului.

Este construit din pietre romane, provenite din ruinele Sarmisegetusei învecinate. A

fost pictată de meşterul zugrav Ştefan, în 1443 (consemnat într-o inscripţie). Nu se cunosc

ctitorii.

Biserica din piatră din STREI SÂNGIORGIU. Sub stratul de tencuială s-a adescoperit

o inscripţie slavonă din anii 1313-14 din care rezultă că biserica s-a ridicat „spre ajutorul şi

iertaraea păcatelor” cneazului Bâlea şi ale preotului NANEŞ. Este consemnat şi numele

zugravului TEOFIL. Este cea mai veache pisanie din întreaga artă medievală românească.

Sub pisania şi pictura din 1313 s-a mai descoperit un strat vechi de zugrăveală, socotit

cel mai vechi ansamblu pictural cunoscut până azi în întreaga ţară.

Biserica aactuală este cea mai veche clădire românească păstrată integral. În 1408 a

fost refăcută de acneazul Cândreş şi soţia sa Nistora.

Biserica din STREI este o ctitorie cnezială din sec.XIII . A fost împodobită cu picturi

pe interior şi exterior.

Aproape de oraşul Haţeg seaflă biserica din satul SÂNTĂ MĂRIE ORLEA. Este o

biserică de dimensiuni mari, de tip occidental, ctitorită în ultimul sfert din sec.XIII de cnejii

Cândea. În interior se păstrează un valoros aqnsamblu de picturi murale. Biserica aa ajuns mai

târziu în stăpânirea catolicilor, apoi aa calvinilor.

Alte biserici sânt: CETATEA COLŢULUI la poalele Retezatului , din seac.XIV;

biserica din OSTROV lângă Deusuş, sec.XIV; biserica din SÂNPETRU, lângă Haţeg,

NUCŞOARA, PEŞTEANA sânt tot din sec.XIV.

Biserica din PRISLOP cu hramul Sf.Ioan Botezătorul la 15 km de Haţeg, la hotarul

satului Silivaşul de Sus, a fost ridicată la sfârşitul sec.XIV de ucenici ai lui Sf.Nicodim. A fost

refăcută de Zamfira, fiica lui Moise Vodă al Ţării Române, în 1564. Ea este îngropată aici,

murind la 1580.

Tot din sec.XV este biserica din CINCIŞ, distrusă în anii din urmă.

30 nov.1458 - - Matei Corvinul acorda românilor din Hunedoaraa dreptul să-şi ridice o

biserică de zid în oraş. Astfel s-a ridicat biserica SF.NICOLAE (restaurată în 1634). Înainteaa

ei poate acă a aexistat o altă biserică în care va fi slujit Ioan de Caffa.

Biserica din GURA ASADA, din sec.XIII, se numără printre cele mai expresive

realizări ale arhitecturii româneşti din Transilvania.

Biserica din LESNIC – 1400 – are un ansamblu de picturi murale originale.

Tot din sec.XV: Biserica din ROŞCANI, BÂRSĂU, lângă Ţebea – CRISCIOR şi

RIBIŢA; ZLATNA, etzc.

În Deva exista o biserică cu hramul SF.NICOLAE ridicată către sfârşitul sec.XIV,

având stema regelui Ludovic I cel Marea al Ungariei, luată mai târziu de calvini.

La sfârşitul sec.XIX s-a descoperit pictura ei ortodoxă sub stratul de var, iar în 1896 aa

fost dărâmaştă.

Biseriaca din RÂMEŢ – sub straturile mai târziu de pictură (sec.XVIII-XIX) apar

fragmente de picturi mai vechi din sec.XIV. Aici s-a descoperit inscripţia cu numele

arhiepiscopului GHELASIE, anul 1376 şi numele meşterelui MIHUL de la Crişul Alb.

Biseriaca de la GEOAGIU de SUS este tot din sec.XV. Aici şi-au avut

reşedinţa în a doua jumătate a secolului XVI mitropoliţii Hristofoi, Sava şi Gheorghe.

O biserică importantă este cea de la Braşov – SF.NICOLAE din SCHEI. Primul lăcaş

de închinare se presupune că era din lemn ridicat pe la sfârşitul secolului XIV. A doua

construcţie era din piatră pe la mijlocul secolului următor. A treia biserică,cea actuală,

datează din secolul XVI. În secolele următoare biserica a suferit transformări.

În Cluj avem biserica de la BĂIŢA lângă Gherla şi MICA lângă Dej.

Mitropolitul Daniil de la Feleac zidise în acest sat biserica cu hramul Cuvioasa

PARASCHIVA, înainte de 1488 .O altă biserică, din secolul XVI, era cea cu hramul

Adormirea Maicii Domnului.

În ultimii ani ai secolului XV a fost ridicată catedrala de la Vad, cu ajotorul lui Ştefan

cel Mare. Deasemenea au fost ridicate şi bisericile din CICEU, MIHĂILEŞTI şi CETATEA

de BALTĂ.

Tot ortodoxe au fost bisericile reformate de azi: SÂNTANA de MUREŞ şi

FÂNTÂNELE (judeţul Mureş), cu picturi din secolele XIV-XV.

Câteva biserici din sudul Transilvaniei sânt socotite ctitorii ale unor domni munteni:

RĂŞINARI, RÂŞNOV, ZĂRNEŞTI, CUT (Alba).

BISERICI şi MÂNĂSTIRI din BANAT

Biserica HODOŞ – pomenită pentru prima oară într-un act din 1177, de la regele Bela

III, sub numele de Hodust, apoi în 1233, 1293, 1523, iar în 1651 aici îşi avea reşedinţa

mitropolitul cetăţii Lipova – SOFRONIE.

Nu departe de Hodoş – Bodrog (se numeşte aşa din secolul XVI pe locul uneia mai

vechi.

Biserica PARTOŞ (Timiş) – la 2 km de frontiera cu Iugloslavia

Datează din secolul XV

În secolul XVII s-a retras aici, trăind până la moarte Sf.Ierarh IOSIF al Timişoarei

(mort la 1656)-

Biserica SĂRACA sau ŞEMLAC – din secolul XV; a fost arsă de turci, după ocuparea

Banatului.

1730 – restaurată;

1778 – desfiinţată de habsburgi.

Biserica din LIPOVA – atestată documentar din secolul XIV.

Mai există o serie de biserici din acea perioadă.

Biserici şi MÂNĂSTIRI din BIHOR şi MARAMUREŞ

Biserica din HĂLMAGIU (secolul XIV – atribuită vvd. MOGA.

SÂNICOLAUL de Beiuş – s-au descoperit fundaţii din secolul XI- XII. Tot aici se

păstrează turnul – clopotniţă al unei Biserici romane din secolul XIII.

Biserica VOIVOZI – s-au descoperit ruinele unei biserici din secolul XIII-XIV.

Picturi murale din secolul XV s-au descoperit la biserica din TĂRCĂITA, REMETEA

şi TILEAGD, acum calvine (secolul XIII-XIV).

Biserica din CUHEA (azi BOGDAN VODĂ) – locul de reşedinţă al voivodului

Bogdan, era din secolul XIV.

Biserica SF.MIHAIL din PERI, ctitoria Dragoşizilor, azi în ruine, care a fost închinată

de fraţii Balc şi Drag patriarhiei ecumenice devenind stavropighie.

Mai sunt atestate documentar: Biserica IEUD (1364), biserica ALBĂ (1373),

SĂRĂSĂU (1456).

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN TRANSILVANIA

ÎN SECOLELE XVI-XVII

GENERALITĂŢI. INTRODUCERE.

Sec. XI – Înfiinţarea la Biharea şi Tăşnad a două episcopii latine.

1092 – Episcopia de la Biharea se mută la Oradea, cea de la Tăşnad la Cluj şi apoi la

Alba (în urma atacului cumanilor).

1526 – turcii înving pe habsburgi la Mohacs.

1556 – suprimarea episcopiei romano-catolice de la Alba Iulia.

În tot acest timp Biserica Ortodoxă şi-a desfăşurat activitatea în ciuda vicisitudinilor.

Se întâlneşte în Transilvania o serie mare de biserici şi mânăstiri ortodoxe şi deasemenea

nume de preoţi şi protopopi, lucru din care rezultă că exista o organizare bisericească.

1313-1314 – numele preotului NANEŞ descoperit într-o instripţie din biserica

Streisângeorgiu (Hunedoara) (cel mai vechi nume de preot cunoscut în Transilvania).

2 iunie 1360 – Cu prilejul unui scaun de judecată sunt amintiţi: protopopul Petru din

Ostrov, preotul ZAMPA din Clopotiva, DANC din Densuş, DRAGOMIR din Tuştea şi

BALC din Peşteana.

1364 – MIROSLAV din Giuleşti (Maramureş).

1456 – Românii îşi păstrau cu sfinţenie credinţa datorită predicilor unui protopop cu

numele PETRU din părţile Hunedoarei.

Existau deci biserici ortodoxe conduse de preoţi. Se pune întrebarea: Cine le sfinţea;

Cine hirotonea;

O descoperire din 1978 la Mânăstirea Râmeţ indică numele meşterului zugrav MIHUL

de la Crişul Alb numele arhiepiscopului GHELASIE, precum şi anul 1377.

Documentar sunt atestaţi ierarhi abia din a doua jumătate a secolului XV: Ioan de

Caffa (1456), Ioanichie (1479), asupra căruia există o controversă cu uniţii (v.p. 178 IBR).

MITROPOLIA DE LA FELEAC

Înainte exista opinia că în 1488 se stabilise la Feleac un „episcop grec” cu numele

MARCU care a cumpărat o casă şi alte bunuri de la preotul VASILE căruia i-a înfiat fiul, pe

DANCIU, pe care apoi la hirotonit, apoi l-a călugărit, l-a hirotonit arhiereu, lăsându-l în scaun

cu numele DANIIL

La Feleac s-a stabilit sediul unei episcopii pentru aproximativ şapte decenii.

28 ianuarie 1367 – atestat documentar Feleacul; acum Ludovic cel Mare al Ungariei

scotea Feleacul de sub puterea voivodului Transilvaniei.

Primul ierarh cunoscut la Feleac : DANIIL pomenit într-o însemnare pe un

„Tetraevanghel slavon” – anul 1488.

Se crede că urmaşul său a fost MARCU pomenit într-un act din 25 dec. 1550. S-a

presupus că acesta era un „Valah” sud-dunărean trimis probabil ca mitropolit în Transilvania

de către domnitorul Radu cel Mare şi de Nifon II, patriarh ecumenic.

1516 – Era pomenit într-o inscripţie slavă din biserica din Feleac numele episcopului

ŞTEFAN (ЩТ) . Ştefan ar afi putut fi numele de călugăr al lui Danciu, fiul lui Vasile de la

care Marcu cumpărase nişte bunuri.

1538 – Păstorea în scaunul mitropolitan PETRU, rudă cu înaintaşul său.

Acesta şi-a încheiat păstoria înainte de 25 decembrie 1550 când actul de atunci din

cancelaria Clujului nu-l mai amintea.

El încheie şirul mitropoliţilor cu reşedinţa în Feleac

Avem cinci mărturii sigure care pledează pentru faptul că la Feleac s-a stabilit sediul

mitropoliei pentru şapte decenii:

1. însemnarea de pe Tetraevangheliu din 1488;

2. inscripţia de pe ferecătura aceluiaş Tetraevanghel care era al „mitropoliei din

Feleac”;

3. semnătura „mitropolitului” Daniil în scrisoarea către braşoveni, demnitate care

apare şi pe sigiliu;

4. informaţia oferită de actul din 14 mai 1494 care amintea pe „arhiepiscopul din

Transilvania”;

5. inscripţia din 1516 aflată în biserica din Feleac care amintea un „mitropolit” al

cărui nume este greu de descifrat.

Hirotonia mitropoliţilor din Transilvania se crede că se făcea în Ţara Româneaască,

pentru că încă din 1401 Antim Critopol era numit „exarh al plaiurilor şi a toată Ungaria.

MITROPOLIA TRANSILVANIEI

IN SECOLUL XVI

Aşa cum am văzut Transilvaniaa avea încă din secolul XIV o ierarhie bine delimitată,

cunoscând un prim ierarh din documentele arheologice pe GHELASIE, la 1377, apoi IOAN

DE CAFFA (1456), IOANICHIE (1479), urmaţi de mitropoliţii de Feleac: DANIIL,

MARCU, DANCIU, PETRU.

SITUAŢIA POLITICĂ ŞI CONFESIONALĂ

29 aug.1526 - Victoria turcă de la Mohacs duce la ocuparea oraşului Buda, la 8

septembrie.

Nov.1526 – Rege al Ungariei devine IOAN ZAPOLYA.

Dec.1526 – Îi urmează FERDINAND DE HABSBURG.

Între aceşti doi începe un lung conflict. Zapolya, ajutat de Petru Rareş şi de turci se

încoronează la 1529 din nou, la Buda, ca rege.

1538 – Are loc o înţelegere între cei doi: Transilvania rămânea lui Zapolya, urmând ca

după moartea sa, Transilvania şi părţile Ungariei pe care le stăpânise el să revină

habsburgilor.

1540 – Zapolya moare; sultanul recunoaşte în Transilvania pe fiul acestuia IOAN

SIGISMUND, în felul acesta reizbucnind războiul.

29 aug.1541 – Turcii transformă Ungaria Sudică şi centrală în paşalâc pentru aproape

150 de ani.

Transilvania, Banatul şi Partiumul (comitatele Sătmar, Crasna, Solnocul de Mijloc,

Bihorul, Zarandul şi uneori Maramureşul) s-au constituit într-un principat autonom cu capitala

la Alba Iulia, sub suzeranitate turcă.

În fruntea Transilvaniei era un principe ales de dietă şi confirmat de sultan.

1552 – Banatul şi o parte din Crişana au fost transformate în paşalâc cu centrul la

Timişoara.

Până la 1551, în Transilvania conducerea efectivă a avut-o episcopul GHEORGHE

MARTINUZZI, numit de sultan guvernator, care cârmuia în numele principelui Ioan

Sigismund.

Între 1551-1556 – Transilvania a fost ocupată de habsburgi, pentru ca la 1556 să fie

ocupată iar de turci. Dieta de la Sebeş readuce pe Ioan Sigismund care moare la 1571.

Şi în viaţa religioasă s-au produs frământări datorate şi mişcărilor de Reformă (secolul

XVI). Doctrina luterană începe să găsească teren prielnic printre saşii din Transilvania, care

aveau legături mai dese cu Germania.

Cel mai de seamă exponent al luteranismului a fost IOAN HONTERUS (1498-1549)

În acelaş timp printre maghiari se propagă calvinismul prin GAŞPAR HELTAI (un sas

calvinizat).

1564 – Calvinismul este recunoscut ca religie oficială de stat prin Dieta de la Aiud.

1568 – Este recunoscut şi unitarianismul, pe când Ortodoxia avea să rămână în

continuare religie „tolerată”.

Cele trei noi confesiuni protestante au dus la slăbirea poziţiilor catolicismului şi

datorită vacanţei scaunului episcopal de Alba Iulia, pentru 11 ani. De abia între 1551-1556, pe

timpul lui Ferdinand de Habsburg, în scaunul episcopal vine Paul Bornemisa, dar nu pentru

mult timp, întrucât prin Dieta de la Sebeş (1556) Episcopia catolică de Alba Iulia este

desfiinţată. Peste câţiva ani începe secularizarea averilor Bisericiii catolice.

Dar recunoaşterea celor trei confesiuni a avut şi un aspect pozitiv: în acest fel a fost

favorizată dezvoltaarea învăţământului laic şi a scrierilor în limba naţională şi în plus a dus la

întărirea rezistenţei în urma luptei pentru redobândirea identităţii naţionale.

MITROPOLIA TRANSILVANIEI ÎN A DOUA JUMĂTATE A SEC.XVI

După moartea mitropolitului PETRU de la Feleac (mort înainte de 1550) scaunul a

rămas vacant.

15 iunie 1553 – Castelanul IOAN FANCHI din Hunedoara scria sibienilor că a trimis

în Ţara Românească pe preotul IOAN din PEŞTEANA spre a fi hirotonit arhiereu întrucât

voievodul „i-a dăruit Episcopia românilor „ de aici.

Actul hirotoniei a fost săvârşit de mitropolitul ANANIA (1544-1558).

Noul arhiereu probabil că s-a stabilit la mânăstirea Prislop.

Urmaşul lui Ioan a fost HRISTOFOR I despre care s-a afirmat în istoriogrrafia veche

că ar fi fost episcop la o episcopie întemeiată în prima jumătate a secolului XVI, la Geoagiu

de Sus, lângă Râmeţ. În realitate, el a fost numit de Isabella Zapolya la 13 mai 1557.

Din actul de numire rezultă clar că este vorba despre o „episcopie din vechime” care

nu putea fi alta decât Mitropolia transilvană. Şi, pentru că a fost vorba de Geoagiu, se pare că

acest episcop a fost înainte egumen al mânăstirii Geoagiu.

1560 – Este deja atestat alt episcop – SAVA, originar sau călugărit în Ţara

Românească.

Numele Sava este pomenit şi în prefaţa „Întrebării creştineşti” a lui Coresi (tipărită la

1560), fiind închinată mitropolitului EFREM al Ţării Româneşti.

1561 – Sava este înlocuit cu un ierarh numit GHEORGHE.

10 aprilie 1562 – Ioan Sigismund reaşează pe Sava.

Dintr-un act (scrisoare a domnului Alexandru II Mircea al Ţării Româneşti (1568-

1577) către Ştefan Bothory al Transilvaniei, datând din 16 mai 1572, reiese că vlădica Sava

avusese reşedinţa la Lancrăm unde principele îi oferise spre vânzare o casă.

1570 – Sava îşi încheie păstoria, întrucât în acest an casa din Lancrăm este dată

episcopului calvin PAVEL TORDAŞI.

5 oct.1571 – Principele catolic Ştefan Bathory încredinţează postoria ieromonahului

EFTIMIE, care se pare că a ajuns episcop la Vad.

Eftimie era un călugăr moldovean, care a fugit din Moldova, fiind prigonit de

Alexandru Lăpuşneanu. El a fost hirotonit de Macarie de Ipek, frate al vizirului Mehmet

Socolli.

3 aug. 1572 – Principele transilvan dă libertate de propovăduire preoţilor ortodocşi.

Din actul de la această dată rezultă că jurisdicţia lui se întindea peste întreaga Transilvanie, în

Bihor şi Maramureş.

29 oct. 1573 – Eftimie se afla la Braşov, probabil pentru a discuta cu Coresi probleme

imprimării de noi cărţi în limba română.

Se pare că şi-a avut reşedinţa la Alba Iulia, dar păstoria lui a fost scurtă întrucât, la 6

iunie 1574, Eftimie s-a retras din scaun.

I-a urmat HRISTOFOR despre care se crede a fi fost hirotonit la Târgovişte de către

mitropolitul Eftimie (1568-1576). Hristofor a murit probabil înainte de 16 mai 1579 când a

ieşit de sub tipar „Evanghelia slavonă” de la Alba Iulia, căci nu era pomenit în epilogul ei aşa

cum se obişnuia.

21 oct.1579 – Dieta Transilvaniei recunoaşte preoţilor ortodocşi dreptul de a-şi alege

singuri ierarhii, drept respectat aici până în 1697 şi apoi din nou din 1810 până azi.

Următorul mitropolit ales a fost GHENADIE, hirotonit la Târgovişte de mitropolitul

Serafim (1576-1585). Prin conlucrarea celor doi s-a tipărit „Evanghelia cu învăţătură” de către

Coresi. Tot cu sprijinul lui Ghenadie, Coresi a tipărit un „Sbornic slavon” (1580).

Despre Ghenadie se ştie sigur că şi-a avut reşedinţa la Alba Iulia potrivit unui act din

16 ianuarie 1581.

Ghenadie moare la 1585, fiind ales în locul lui IOAN, egumenul mânăstirii Prislop (la

Prislop este îngropată Zamfira, fiica lui Moise Vodă al Ţării Româneşti , la 1580. Refacerea

totală a mânăstirii i s-a datorat ei, la 1564).

Păstoria lui Ioan se încheie în jurul lui 1605.

MIHAI VITEAZUL ŞI BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA

1595 – Mihai Viteazul trimite o solie în Transilvania în frunte cu mitropolitul Eftimie

şi episcopii Teofil al Râmnicului şi Luca al Buzăului.

Prin tratatul de la 20 mai 1595 se preciza că toate bisericile româneşti din Transilvania

vor fi sub jurisdicţia mitropolitului Ungrovlahiei. Reapărea în felul acesta calitatea

mitropoliţilor munteni de „exarhi ai plaiurilor”.

Dec.1596 – Mihai Viteazul obţine îngăduinţă de la Sigismund Bathory să rideice o

biserică în Alba Iulia, care a servit apoi drept catedrală şi reşedinţă mitropolitană.

Trebuie menţionat că Mihai Viteazul a mai ctitorit şi alte biserici în Transilvania dintre

care cunoaştem una la Lujerdiu.

Cu ajutorul acestui domnitor a ajuns episcop la Muncacs egumenul SERGHIE de la

Tismana, în 1597.

20-27 iulie 1600 – Dieta la dorinţa domnului Mihai, scuteşte pe preoţii români de dări.

Acestea ar fi aspectele cele mai importante ale activităţii pe tărâm bisericesc ale

marelui domnitor.

CALVINISMUL ŞI ROMÂNII ORTODOCŞI DIN TRANSILVANIA

1566 – Avem menţiunea despre primul superintendent calvin pentru români,

GHEORGHE din Sângeorz, probabil un preot român trecut în rândul nobilimii.

30 nov.1566 – Dieta întrunită la Sibiu hotărăşte stârpirea „ereziei” ortodoxe şi

alungarea slujitorilor acesteia din ţară. Însă preoţii şi credincioşii în frunte cu Sava din

Lancrăm au opus rezistenţă.

2 oct.1567 – Principele ameninţa pe români cu expulzarea. Dar aşa ceva era imposibil

întrucât Ortodoxia română era majoritară.

Gheorghe din Sângeorz moare în 1568, urmându-i PAVEL TORDAŞI.

Noul supeintendent convoacă un sinod la Aiud – 6 oct.1569 – luând măsuri pentru

reformarea cultului ortodox:

Înlăturarea Sfintei Tradiţii;

Înlăturarea cultului morţilor;

Admiterea căsătoriei a II-a la preoţi;

Calvinizarea credincioşilor.

Mitropolitul Sava este înlăturat din scaun la 4 noiembrie 1570, iar principele dăruieşte

casa acestuia, din Lancrăm, superintendentului.

Situaţia Bisericii Române de aici s-a îmbunătăţit abia după moartea principelui Ioan

Sigismund Zapolya (1571), când la conducerea Transilvaniei vine familia catolică Bathory.

21 apr.1577 – Moare Pavel Tordaşi, fiind ales în locul lui Mihail Tordaşi.

În timpul acestuia au fost convertiţi la calvinism 26 credincioşi din satul Turdaş.

Probabil cu sprijinul acestuia s-a înfiinţat tipografia de la Orăştie, unde la 1582 se

tipăreşte „Palia”.

Cu Mihail Tordaşi se încheie şirul acestor „episcopi” româno-calvini, în locul acestora

fiind pus un episcop catolic, în persoana lui Dimitrie Napragyi.

EPISCOPIA VADULUI

1489 – Ştefan cel Mare a primit din partea lui Matei Corvin cetatea Ciceiului de pe

Someşul Mare şi Cetatea de Baltă de pe Târnava Mică (lângă Blaj).

1529 – I s-au recunoscut lui Petru Rareş drepturile de stăpânire asupra aacestor cetăţi,

dăruindu-i-se şi alte două oraşe: Bistriţa şi Rodna.

Se pare că în satul Vad, situat pe malul stâng al Someşului, foarte aproape de Ciceu,

exista o mânăstire ortodoxă încă de prin seacolul XIV. Mulţi cercetători consideră pe Ştefan

drept ctitor al unei biserici de la Vad.

Se crede că tot Ştefan împreună cu mitropolitul său GHORGHE (1477-1508) au aşezat

la Vad şi un episcop ortodox. Ştiri despre primii episcopi de aici nu avem.

1523 – Preoţii MATEI, ŞANDRU şi PETRU au cerut magistratului Bistriţei

permisiunea de a ridica o mânăstire în locul alteia mai vechi. Li s-a îngăduit s-o facă între

satele Hordou şi Telciu.

14 februarie 1533 – Într-un act privitor la această mânăstire era pomenit episcopul

Layr Iowan. Se pare că Laryr” este de frapt Ioan, dacă ar fi să ne luăm după faptul că

mitropolitul Ioanichie din 1479 apare într-un act latin cu numele Iowannychik, iar într-o

inscripţie de la biserica Strei Sfântul Ioan apare scris Iovan.

Nu poate fi vorba de Ilarion aşa cum sunt de părere unii cercetători (Augustin Bunea),

căci Ilarion din Peri apare în unele acte din 1494 şi 1498 ca Hilarius.

De aceea socotim pe IOAN ca prim episcop de Vad cunoscut cu numele.

1529 – Este amintit episcopul ANASTASIE, moldovean, om de încredere a lui Petru

Rareş.

1531 – Vlădica Anastasie dăruia bisericii episcopale din Vad o icoană cu ferecătură.

1538 – anul în care este amintit ca uneltind împotriva lui Rareş, refugiat atunci la

Ciceu, pentru a-l da pe mâna lui Ştefan Lăcustă (1538-1540).

Anastasie s-a retras în Moldova, se pare, la Putna, făcând acestei mânăstiri două danii.

20 iulie 1546 – Este ales ca episcop TARASIE.

5 IANUARIE 1550 – Iliaş Vodă trimite ca episcop pe GHEORGHE probabil fost

egumen la Putna (pomenit într-un hrisov la 11 aprilie 1546).

În timpul stăpânirii lui Ferdinand de Habsburg (1551-1556), legăturile episcopiei

Vadului cu Moldova sunt tăiate, lucru care-l face pe actualul episcop să plece în Moldova,

devenind probabil episcop de Rădăuţi.

1556 – Revine Ioan Sjigismund Zapolya, fiind sprijinit de domnii ţărilor române. În

urma acestui fapt la Vad este numit ca episcop MARCU (9 aprilie 1557).

După retragerea din scaunul mitropolitan a lui Eftimie, în locul său a fost numit

Hristofor (6 iunie 1574), iar Vadul a intrat sub ascultarea episcopului SPIRIDON – prima

oară.

Abia în ultimii ani ai secolului XVI mai întâlfnim un alt episcop: IOAN CERNEA.

23 sept.1605 – Principele Ştefan Bocskay a pus din nou pe SPIRIDON dându-i şi

dreptul de „superintendent” suprem peste toate bisericile româneşti din Transilvania şi peste

„părţile ungureşti”.

21 februarie 1615 – Principele Gabriel Bethlen a numit ca episcop pe TEOFIL din

mânăstirea Prislop.

Urmaşul său pare a fi fost AUGUSTIN şi după aceea DOSOFTEI, care între 1624-

1627 a ajuns episcop la Alba Iulia.

11 iunie 1623 –Principele întărea numirea lui EFTIMIE ca episcop de Vad.

Cu acesta se încheie şirul episcopilor de Vad.

4 decembrie 1628 –Mitropolitul GHENADIE II se intitula „arhiepiscop al Bălgradului

şi al Vadului şi al Oradiei şi a Sătmarului şi a toată ţara Ardealului şi celelalte”.

De aici înainte nu mai avem ştiri despre episcopia Vadului, dar cunoaştem totuşi

încercări de reocupare a acestui scaun.

De pildă la 1631 un episcop cu numele Benedict trimitea pe diacul său Teodor la

mânăstirea Suceviţa cu nişte daruri şi cu rugămintea de a fi hirotonit pentru Vad.

Mai există o menţiune despre un oarecare Sava episcop al Maramureşului cu sediul la

Vad (Sic) a cărui jurisdicţie se întindea peste comitatele: Solnocul dinlăuntru, Solnocul de

mijloc, Sătmar, Chioar şi Maramureş.

Acestui Sava, principele i-a fixat un program – calvinizant în şapte puncte, fiind pus

sub ascultarea superintendentului calvin. Numirea lui a fost determinată de trecerea

episcopului PETRU PARTENIE al Muncacsului la Unirea cu Biserica Romei.

După neînţelegeri cu principele, Sava a trecut pe la 1651 în Moldova.

Din cele expuse se desprinde că episcopia Vadului a fost întemeiată de Ştefan cel

Mare şi considerată mult timp ca o eparhie moldovenească. Ulterior, episcopilor de aici li s-a

acordat jurisdicţie şi peste alte comitate din nordul Transilvaniei.

Ca şi mitropoliţii de la Alba Iulia episcopii de Vad au avut de înfruntat propaganda

calvină, care nu putea să ducă decât la dezbinarea naţională.

MITROPOLIA TRANSILVANIEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI

AL XVII-LEA.

Urmaşul lui Ioan de la Prislop a fost mitropolitul TEOCTIST, care este pomenit pentru

prima oară în martie 1606 în „Cronica” protopopului Vasile de la biserica Sfântul Nicolae din

Scheii Braşovului şi mai târziu în „Istoria” acelei biserici scrisă de Radu Tempea II (1690-

1742). Ştiri despre acest mitropolit ne mai dă cronicarul sas Andreaqs Hegyes în însemnările

sale în care notează că la 26 august 1615 „vlădica din Bălgrad” a mers la Braşov pentru a

soluţiona nişte neânţelegeri între preoţii Constantin şi Stan de la biserica mai sus menţionată.

O altă ştire ne-o oferă o piatră de mormânt cu o inscripţie slavonă descoperită în zidul

bisericii Alba Iulia – Maieri, biserică construită în jur de 1715. În textul inscripţiei se arată că

piatra a fost pusă de un preot Gheorghe în timpul episcopului Teoctist şi se menţionează data

ade 26 decembrie 1622, lucru din care rezuzltă că mitropolitul Teoctist a păstorit până după

această dată.

Urmaşul său a fost mitropolitul DOSOFTEI, originar din Moldova sau din

Transilvania, fiind călugărit în Moldova . Dintr-o însemnare pe o Evanghelie slavonă

(manuscris) cu data de 21 aprilie 1622 reiese că acest Djosoftei a fost un timp „exarh al

mânăstirilor” din Moldova, apoi episcop de Vad şi Maramureş şi n-ar fi exclus să fi fost chiar

vicarul lui Teoctist. Se pare că a ocupat scaunul vlădicesc în 1623-24.

Avem o menţiune despre el la data de 1 ianuarie 1625, când trimite un preot în

Moldova la domnitorul Radu Mihnea şi la mitropolitul Anastasie Crimca, ducând o scrisoare

a principelui Gabriel Bethlen (1613-1629). Deasemenea, mai este menţionat prin prisma altor

legături cu Moldova.

10 noiembrie 1627 – Adresează o scrisoare egumenului Nil de la Bisericani.

4 iulie 1627 – Convoacă un „sinod” la Alba Iulia în care s-au luat mai multe măsuri

privitoare la viaţa morală a preoţilor şi a credincioşilor. Printre altele stabileşte un număr mai

mare de sărbători, urmărind prin aceasta reducerea timpului de lucru pentru iobagii

transilvăneni. Totodată fixează amenzi pentru preoţii care nu se comportau potrivit cu slujirea

pe care trebuiau să o îndeplinească şi pentru cei care nu respectau tipicul şi rânduielile

ortodoxe.

La scurt timp după acest sinod Dosoftei a fost înlăturat, deoarece sinodul convocat de

el nu a convenit principelui (calvin) şi mai ales nu au convenit hotărârile prin care se urmărea

întărirea ortodoxiei.

Potrivit relatărilor cronicarului Gheorghe Brancovici, Dosoftei ar fi fost chiar

întemniţat.

Urmaşul său a fost nobilul preot GHEORGHE de Brad (cel pomenit în inscripţia de la

Alba Iulia – Maieri).

Se presupune că a fost hirotonit la Târgovişte de către mitropolitul Luca din Cipru.

Este atestat documentar ca mitropolit la 17 octombrie 1627.

4 decembrie 1628 – Da o carte de întărire în slujbă protopopului Ianăş din Hunedoara,

act în care se intitula pe sine: „Preasfinţitul arhiepiscop chir Ghenadie al scaunului

Bălgradului şi Vadului şi Orăzii şi Sătmarului şi al întregii ţări a Ardealului şi celelalte”.

Nu se cunoaşte nici o abatere a lui de la credinţa ortodoxă. Ba mai mult a întreţinut în

permanenţă legături cu domnii şi ierarhii Moldovei.

Gabriel Bethlen a scris patriarhului ecumenic Ciril Lucaris (mort la 1638) cerându-i

încuviinţarea pentru trecerea românilor ortodocşi la calvinism.

Se cunoaşte răspunsul patriarhului la scrisorile principelui şi din acest răspuns se

cunosc şi argumentele în sprijinul încetării sale de a-i trece pe români la calvinism: anume că

s-ar putea împărtăşi de lumina cărţii şi că trecerea lor la calvinism ar fi salutată cu satisfacţie

de regele Suediei şi de alţi principi potestanţi.

Patriarhul constantinopolitan combate cu multă demnitate toate aceste argumente. El

spune: „Negreşit, domnii vecini ai ziselor ţări (Moldova şi Ţara Românească) nu vor îngădui

aceasta niciodată şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele cel puţin cu îndemnuri

tainice”. Este un lucru din care rezultă că şi străinii erau conştienţi de unitatea de credinţă, de

limbă şi de origine a românilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.

Cu aceasta s-a încheiat şi încercările acestui principe de a atrage pe români la

calvinism, însă ele au fost continuate de următorul principe Gheorghe Rakoczy I (1630-1648).

9 aprilie 1638 – Întăreşte un decret dat de Betheln, la rugămintea lui Ghenadie, prin

care preoţii din Ţara Făgăraşului erau scutiţi de impozite faţă de fisc. Din acest decret

mitropolitul român era pus sub ascultarea intendentului calvin.

1640 – Teofil al Ungrovlahiei a fost trimis de Matei Basarab în fruntea unei solii la

Alba Iulia pentru a duce tratative cu principele. În acest timp Ghenadie a rugat pe mitropolitul

muntean să scoată o ediţie pentru Transilvania „a Pravilei de la Govora”.

Ghenadie a izbutit să pună bazele unei tiparniţe la Alba Iulia.

A reuşit să obţină un ajutor preţios şi din partea mitropolitului Teofil.

În această tipografie a apărut reproducerea lucrării diaconului Coresi: „Evaghelia cu

învăţătură” (1641).

1640 – Se tipăreşte în satul Prisasc cunoscutul „Catehism calvinesc”, care avea să

primească un celebru „Răspuns” din partea mitropolitului Varlaam al Moldovei.

Ghenadie n-a avut nici o ştire despre tipărirea cataehismului, care era împărţit după

cele trei virtuţi teologice, explicând Simbolul, cele 10 Porunci şi Tatăl nostru.

3 septembrie 1640 – Moare mitropolitul Ghenadie.

Acestuia îi urmează ILIE IOREST, ales dintre mulţi candidaţi:

Meletie Macedoneanul de la Govora şi protopopul din Haţeg.

Septembrie 1640 – Este data de la care datează o corespondenţă din care reiese că

superintendentul a fixat viitorului mitropolit o listă cu 24 de condiţii, ce urmau să fie

respectate. Acceptarea lor ar fi dus la o completă calvinizarea a Bisericii Române.

8 oct.1640 – O scrisoare a superintendentului relatează că a fost numit ca mitropolit un

moldovean în ciuda recomandărilor făcute de el. Acesta era Ilie Iorest de la mânăstirea Putna.

Numele său apare menţionat pe o „Psaltire” (manuscris) la data de 3 noiembrie 1642.

Deasemenea, mai apare într-o „Cronică” a lui Simeon Motafrast începută sub îndrumarea

mitropolitului Anastasie Crimca şi continuată sub a „ieromonahului Iorest, egumen”.

Numirea lui ca mitropolit s-ar fi făcut la stăruinţele lui Vasile Lupu care se afla în

raporturi prieteneşti cu Racoczy. A fost hirotonit la Târgovişte de către Teofil al Ungrovlahiei

(anul 1640).

Şi asupra sa au fost exercitate presiuni în vederea răspândirii învăţăturii calvine,

condiţiile fixate (cele amintite mai sus) erau: înfiinţarea unei şcoli româneşti, latineşti şi

greceşti; înfiinţarea unei tipografii; săvârşirea slujbelor în româneşte; traducerea în româneşte

şi tipărirea rugăciunilor calvine; tipărirea cântărilor calvine; tipărirea Catehismului calvinesc.

Dar mitropolitul a rămas statornic în credinţa aortodoxă mai cu seamă că la 1642, la Iaşi,

avusese loc sinodul care aprobase „Mărturisirea de credinţă” a lui Petru Movilă. În momentul

în care relaţiile dintre domnul moldovean şi principe se înrăutăţesc şi situaţia mitropolitului

decade. Ca urmare Gheorghe Racoczy convoacă un sinod obştesc al tuturor protopopilor

români de rit grecesc şi sârbesc în vederea judecării mitropolitului. Vlădica Iorest este

înlăturat şi aruncat în temniţă. Toate bunurile sale au fost confiscate. Va fi eliberat deabia în

noiembrie 1643 pe baza garanţiei a 24 de chezaşi . S-a retras apoi în Moldova, la Putna.

Iunie 1645 – Pleacă în Rusia pentru a strânge bani în vederea răscumpărării chezaşilor.

Asupra sa avea o scrisoare de recomandare către ţarul Rusiei, dată de ierarhii moldoveni:

mitropolitul Varlaam , episcopii Anastasie al Romanului, Ştefan al Rădăuţilor şi Ghedeon al

Huşilor. Cu sigiliile egumenilor de la Putna, Moldoviţa, Slatina şi Bistriţa. Fostul Vlădică a

primit de la ţarul Rusiei foarte multe daruri, fapt pentru care el a dăruit părticele din moaştele

Sfântului Dimitrie.

Moartea sa s-a petrecut la 12 martie 1678, la mânăstirea Putna, unde dealtfel se şi

găseşte o însemnare pe un „Minei” slavon (manuscris) care atestă faptul morţii sale.

El a fost canonizat împreună cu Sava Brancovici de către sinodul Bisericii Române la

21 octombrie 1955.

Urmaşul său a fost mitropolitul SIMION ŞTEFAN ales de soborul protopopilor.

Alegerea sa a avut loc în martie 1643 odată cu alegerea i-au fost impuse şi lui 15 puncte care

vizau următoarele îndatoriri: să predice în româneşte, dar numai după Sfânta Scriptură; să

înlăture Sfânta Tradiţie; să instruiască tineretul după Catehismul calvinesc; la Sfânta

Impărtăşanie să folosească vin şi pâine nesfinţite; să înlăture ritualul botezului şi al

înmormântării; să nu se mai admită divorţurile şi multe altele. Tot prin acest decret în 15

puncte se stipula ca „episcopul ortodox unguresc” să fie consultat în orice lucru privitor la

religie. Cu alte cuvinte mitropolitul trebuie să fie un slujitor al superintendentului calvin.

Important însă este că nici una dintre aceste condiţii nu a fost îndeplinită, aceasta

datorându-se nu numai curajului şi destoiniciei mitropolitului, cât şi credincioşilor ortodocşi.

1585 – Toată Ţara Făgăraşului fusese scoasă de sub oblăduirea duhovnicească a

mitropolitului şi supusă preotului calvin maghiar din Făgăraş. Peste 11 ani, preoţii români de

aici au intrat din nou sub ascultaarea mitropolitului. În anii următori, prin diploma de

confirmare a mitropolitului Simion Ştefan, drepturile sale în această slujire au fost limitate.

1647 – Bisericile româneşti din Ţara Făgăraşului erau scoase de sub ascultarea

mitropolitului şi puse sub ascultarea protopopului Ştefan din Berivoi, care era dependent de

principe în mod direct.

1659 – Principele Acaţiu Barcsai pune Ţara Făgăraşului sub ascultarea noului

mitropolit Sava Brancovici.

Dar conducerea acestor principi calvini a avut un aspect pozitiv prin aceea că se va

introduce limba română.

1648 – Apare un nou „Catehism” calvinesc în româneşte cu litere latine şi ortografie

maghiară. Acesta, la rândul lui generează un răspuns tot în romîneşte.

1656 – La Alba Iulia se tipăreşte o broşură numită „Scutul catichizmuşului....” care se

ocupa cu Sfânta Scriptură, combătând tradiţia, icoanele , tainele şi apărând învăţătura calvină.

NOUL TESTAMENT DE LA ALBA IULIA (1648)

În ciuda condiţiilor vitrege vlădica Ştefan nu s-a înstrăinat de credincioşii săi, căutând

în permanenţă să ţină trează conştiinţa ortodoxă şi românească în sufletele acestora. Ca

dovadă sunt cele două tipărituri: „Noul Testament”(1648) şi „Psaltirea” (1651).

Noul Testament a fost tradus pentru prima oară în româneşte la 1648, lucru care se

încadrează în curentul larg umanist de culturalizare a poporului în limba lui.

Ediţia are două prefaţe. Prima prefaţă – „Predoslovie” – este semnată de Simion

Ştefan „arhiepiscop şi mitropolitul scaunului Bălgradului şi a Vadului şi Maramureşului şi a

toată Ţara Ardealului”. Se aduceau mulţumiri principelului Racoczy pentru ajutorul dat la

tipărire deşi adevărul este că s-a tipărit cu banii încasaţi de la preoţii români. Autorul acestei

prime Predoslovii se pare că este unul dintre fruntaşii calvini de atunci. Nu este exclus să fi

fost redactată în ungureşte şi apoi tradusă în româneşte, iar mitropolitul să o fi semnat numai

pentru a i se conferi tipăriturii o mai mare autoritate.

A doua prefaţă prezintă un interes deosebit. Se spune că, acest Testament „l-au început

a izvodi ermonah Selivestru...” care se pare că era originar adin Ţara Românească. Se

presupune că acesta a tipărit la Govora „Sinaxarul” din „Psaltirea slavonă cu Ceaslov” (1638-

1641).

Acest Silvestru era un călugăr cu aleasă pregătire cărturărească, dobândită probabil

într-una din mânăstirile ţării sau poate la Academia lui Petru Movilă de la Kiev.

În continuare, reiese şi contribuţia altor cărturari români la revizuirea şi îndreptarea

traducerii lui Silvestru. Se preciza că nu s-a folosit un singur „izvor”, ci toate câte am putut

afla”.

Se pune întrebarea, cine au fost continuatorii lui Silvestru

La întrebare se poate răspunde că ostenitorii la revizuirea şi completarea traducerii au

fost preoţii români, cărturari ardeleni. Ca dovadă stă frecvenţa ardelenismelor în textul tradus.

Nu excludem posibilitatea ca alături să fi fost şi cărturari din Ţara Românească.

O altă problemă pusă în a doua prefaţă este aceea a îmbogăţirii limbii literare

româneşti. Traducătorii preocupaţi de redarea exactă a textului, constată că în limba română

nu există termeni corespunzători pentru toate noţiunile. Soluţia găsită a fost aceea de a lăsa

netradusea cuvintele fără corespondent în limba noastră, îmbrăcându-le într-o haină fonetică

şi morfologică românească. Ca urmare, au intrat în limba noastră o sserie de neologisme

provenind din greacă: sinagogă, filozofi, iotă, areopag, etc.

Cea mai însemnată problemă se referă la necesitataea unei limbi literare unitare, pe

care să o înţeleagă toţi românii. Fiind conştient de unitatea etnică a românilor, autorul

Predosloviei şi-a îndreptat gândul către toţi românii, indiferent că aceştia aveau „graiuri”

distincte datorate provincialismelor (a nu se înţelege că aveau limbi diferite).

Autorul celei de a doua Predosloviii nu este cunoscut pentru că aceasta nu este

semnată. Oricum, stilul Predosloviei ne arată că nu este acelaş autor ca al primei Predoslovii.

Se crede că, autorul este chiar mitropolitul Simion Ştefan, sau dacă nu el, un cărturar român

ortodox din anturajul său. Oricum, chiar dacă nu este el autorul trebuie admis că s-a scris sub

îndrumarea sa. Faptul că mitropolitul n-a semnat prefaţa poate fi interpretat şi ca o abilitate a

acestuia, voindu-se astfel evitarea neplăcerilor cu principele şi superintendentul.

Textul propriuzis al Noului Testament este împărţit în „Capete”, iar acestea în

„stihuri”, fiecare capitol avându-şi rezumatul său. Fiecare pagină are un spaţiu în care se fac

trimiteri la alte capitole sau versete. Există apoi, şi scurte comentarii la unele versete.

O problemă teologică de mare importanţă, legată de ediţia Noului Testament din 1648

este aceea a celor 23 de predoslovii, căci aproape toate cărţile (în afară de Filimon, Epistolele

II şi III Ioan, Apocalipsa) au câte o scurtă „predoslovie”. Aproximativ 55 de pagini le

constituie aceste introduceri (din cele 672)

De notat că în aceste „predoslovii” se face amintire şi de unii sfinţi Părinţi şi scriitori

bisericeşti, fapt ce ne dovedeşte că autorii nu au fost calvini, ci români ortodoxi.

Noul Testament cuprinde astfel zeci de pagini care pot fi considerate ca primul

„manual de introducere şi de exegeză biblică” din teologia românească. Trei dintre

„predoslovii” (Marcu, Luca şi Ioan) au fost reproduse în Biblia de la Bucureşti (1688) şi de

Noul Testament de la Bucureşti, din 1703, tipărit de Antim Ivireanul.

Psaltirea de la Alba Iulia (25 daecembrie 1651)

Ca şi tipărirea anterioară, Psaltirea avea două „predoslovii” nesemnate, una adresată

principelui Gheorghe Racoczy II, alta „Către cititori”. Fondul şi forma de expunere a primei

prefeţe sunt asemănătoare cu ale primei prefeţe a Noului Testament, ceea ce ne face să

afirmăm că sunt scrise de acelaşi autor calvin, întâi în ungureşte şi apoi în româneşte. A doua

prefaţă, lămurea că Psaltirea s-a tradus din evreeşte şi din greceşte. Se pare că, au fost utilizate

la traducere şi „Psaltirea Scheiană”, cât şi „Psaltirea” lui Coresi (1570).

Mitropolitul Simion Ştefan a murit în iulie (..) 1656, pentru că la 22 mai 1656 este

atestat pentru ultima oară.

Cei 13 ani de păstorie ai mitropolitului Simion Ştefan au fost ani de necontenite

zbuciumări şi lupte pentru apărarea credinţei stră+moşeşti în faţa teribilei propagande

neortodoxea.

Dar, vlădica Ştefan a ştiut să treacă peste toate aceste obstacole rămânând în istoria

culturii româneşti prin marea sa operă – „Noul Testament” de la 1648, situându-se astfel lângă

marii săi contemporani: Ştefan al Ungrovlahiei, Varlaam al Moldovei şi Petru Movilă al

Kievului.

MITROPOLIA TRANSILVANIEI ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL

XVII-LEA

După moartea lui Simion Ştefan, în scaunul mitropolitan a fost ales protopopul văduv

SIMION BRANCOVICI din Ineu. Amănunte despre viaţa sa aflăm la cronicarul Gheorghe

Brancovici, care îi era frate.

Mitropolitul se trăgea dintr-o familie sârbeaască din Herţegovina. Unul din unchii săi

Longhin Brancovici fusese arhiereu pentru credincioşii din părţile Lipovei Ineului, hirotonit

fiind de către Ciril Lucaris. Tatăl său, Ioan fusese în tinereţe ostaş.

Simion Brancovici pe numele de călugărie Sava s-a născut în 1620 învăţând carte în

casa părintească, apoi la mânăstirea Comana, unde era retras unchiul său Longhin. De aici s-a

reântors acasă, căsătorindu-se.

Întâmplându-se să moară Grigorie Brancovici, protopopul Ineului, credincioşii de

acolo l-au sfătuit să-şi dedice viaţa slujirii lui Dumnezeu. Ca urmare, a plecat în Ţara

Românească la unchiul său care a insistat pe lângă Ştefan al Ungrovlahiei să-l hirotonească

preot. După aceaasta s-a reântors la Ineu. A fost preot până în 1656.

În 1656 soborul de preoţi şi mireni ortodocşi de la Alba Iulia l-a ales mitropolit al

Ardealului. A fost hirotonit în Ţara Românească după ce a fost călugărit cu numele de SAVA.

28 dec.1656 – Primeşte diploma de recunoaştere din partea principelui Gheorghe

Racoczy II, acordându-i-se o jurisdicţie cum n-a avut nici unul dintre înaintaşi: Transilvania,

Severinul, Zarandul, Bihorul şi Maramureşul, cu excepţia Ţării Făgăraşului. În plus, nu se afla

sub dependenţa superintendentului calvin şi nici nu i s-a impus cele 15 puncte calvine ca şi

înaintaşului său. Acest lucru îl explică personalitatea sa, cât şi legăturile pe care principele le

avea cu domnitorii celorlalte două ţări române.

Păstoria sa, îndelungată, a fost totuşi tulburată de acţiunea prozelitistă calvină dusă

printre românii ortodocşi.

Cunoscut este, că văduva principelui Gheorghe Racoczy I făcuse noi încercări pentru

atragerea românilor la calvinism.

2 aprilie 1657 – Rânduieşte nişte „vizitatori” care să cerceteze toate parohiile

româneşti din Ţara Făgăraşului , să se intereseze de activitatea preoţilor de aici. Cheltuielile

acestor inspectori le suportau preoţii români.

3 aprilie 1657 –Principesa semnează un decret de înfiinţare a unei şcoli calvine

româneşti în Făgăraş, decretul fiind însoţit de o serie de dispoziţii privitoare la organizaraea

şcolii. Din lectura acestora reiese clar că nu se urmărea decât calvinizarea viitorilor preoţi şi

învăţători din Ţara Făgăraşului şi prin ei a tuturor credincioşilor români.

Cu toate scopurile de calvinizare şi maghiarizare trebuie să recunoaştem că şcoala s-a

numărat printre cele dintâi şcoli sistematice româneşti, dând până la 1700 mai multe generaţii

de cărturari români.

Pe plan politic:

1657- Gheorghe Racoczy II porneşte o expediţie în Polonia, expediţie terminată cu

înfrângerea sa.

Tot atunci Poarta otomană foloseşte schimbaraea principelui.

2 noiembrie 1657 – Este ales Francisc Redey, dar nu este recunoscut de Poartă.

Este reales Gheorghe Racoczy II în urma apelului făcut către armata austriacă, lucru

ce a provocat o teribilă expediţie de jaf a turcilor în Transilvania. Turcii au impus acum ca

principe pe Acaţiu Bercsai (august 1658 – 31 decembrie 1660), fost ban al Lugojului şi

Caransebeşului.

O altă Dietă întrunită la Târgu Mureş şi-a declarat fidelitatea faţă de Racoczy. Ca

atare, existau acum doi principi, Transilvania devenind teatrul unor lupte generate de ambiţiile

personale.

Mai 1660 – Racoczy este înfrânt pe Someşul Mic şi rănit grav va muri luna următoare.

Ianuarie 1661 – Este ales principe în locul lui Barcsai , Ioan Kemeni, fostul comandat

al trupelor lui Racoczy care continuă politica antiotomană.

1661 – Turcii intră din nou în Transilvania, impunându-l ca principe pe Mihail Apaffi.

În asemenea împrejurări şi păstoria mitropolitului Sava nu a fost lipsită de agitaţie. De

pildă, în cursul expediţiei turceşti de la 1658 au fost arse, distruse o serie de biserici şi chiar

catedrale din Alba Iulia.

Acaţiu Barcsai, voind să-şi consolideze poziţia prin câştigaraea preoţimii ortodoxe, dă

în ianuarie 1659 o diplomă de confirmare lui Sava, acordându-i în plus jurisdicţie şi asupra

Ţării Făgăraşului.

15 martie 1659 – Barcsai, scuteşte pe preoţii români de îndatoririle fiscale.

20 martie 1659 – Un decret deosebit acordă aceleaşi scutiri preoţilor din Ţara

Făgăraşului, accentuând obligaţia pe care aceştia o aveau de a-l asculta pe Sava.

În ciuda acestor privilegii, Sava înclina spre politica antiotomană a lui Racoczy.

Iulie 1659 – Sava nu mai era în scaunul mitropolitan căci Barcsai intrase în Alba Iulia.

Locul său fusese luat de GHENADIE III

Prin decretul de confirmare a lui Ghenadie (15 februarie 1660) noul mitropolit era

obligat să respecte nişte condiţii asemănătoare celor impuse lui Simion Ştefan. De acum

fiecare principe îşi avea mitropolitul său: Racoczy pe Sava, iar Acaţiu pe Ghenadie (la Sibiu).

1660 – Sava este trimis de Racoczy într-o misiune la cazacii din Ucraina şi de acolo la

Moscova, dar datorită morţii principelui nu a mai ajuns.

21 septaembrie 1660 – Este menţionat într-un act întărind o singhelie protopopului

Ianăş din Hunedoara.

Cele trei pomelnice cunoscute ale mitropoliei Transilvaniei pomenesc şi pe un vlădică

DANIIL, identificat de istorici cu traducătorul Pavilei Mari de la Târgovişte (1652)

(DANIILE PANONEANUL sau ANDREEAN).

D esigur, păstoria lui a fost efemeră, date fiind condiţiile în care principii şi

mitropoliţii se schimbau de la o zi la alta; rezista aacel cu personalitatea cea mai puternică şi

aceasta era Sava.

20 aprilie 1662 – Daniil era numit de Mihail Apaffi, ca „episcop” peste bisericile

româneşti din Ţara Făgăraşului.

Octombrie 1672 – Daniil ajunge episcop la Strehaia, neştiindu-se cât a păstorit la

Făgăraş. Moare în 1688 (epis. Întem. În 1672; a fost unicul ei titular.

14 septembrie 1661 – Mihail Apaffi este ales principe, iar aceaasta însemna pentru

Sava o nouă luptă pentru menţinerea scaunului vlădicesc.

12 martie 1662 – Dintr-o scrisoare a protopopilor români reese rugămintea acestora

către principe de a-l ţine în scaun pe Sava.

23 aprilie 1662 – Sava primeşte diploma de confirmare; Ţara Făgăraşului estea scoasă

de sub jurisdicţia sa.

1 seaptembrie 1663 – Apaffi întăreşte decretul lui Barcsai din 15 martie 1659. Sava

Brancovici a mai avut drept grijă refacerea catedralei mitropolitane.

Nu peste mult timp Sava ajunge la neînţelegeri cu principii calvini.

1667 – Principele porunceşti unor protopopi filocalvini să ceară socoteală

mitropolitului de toate veniturile înmcasate şi să ia măsuri pentru deschiderea unei şcoli şi

reînfiinţarea tipografiei.

Deşi, într-o situaţie grea vlădica Sava obţinuse dreptul de a face o călătorie în Rusia,

pleacă din Alba Iulia în 1668, cu o scrisoare de raecomandarea cu data de 18 ianuarie 1668.

Era însoţit de fratele său Gheorghe, arhidiaconul Ioan, diaconul Stoica, doi nepoţi şi 6

slujitori. Ajuns în Polonia, primeşte o scrisoare din partea aregelui Ioan Cazimir către ţarul

Rusiei.

31 mai 1668 – Este primit de ţăar, dându-i acestuia o icoană, nişte cruci şi multe altea

daruri, fapt pentru acare şi el va primi daruri în obiecte şi bani.

August 1668 – Părăseşte Moscova.

Sfârşitul anului 1668 soseşte la Alba Iulia. Ajuns la Alba Iulia este din nou supus unor

asupriri din partea principelui.

Cea mai grea îndatorire era aceea de a fi pus sub ascultaraea superintendentului calvin.

Deasemenea, i se cerea să înfiinţeze şcoli româneşti, să reînfiinţeze tipografia, să

publice cărţi noi.

Cu toate că aceste măsuri păreau favorabile Bisericii Române, prin ele nu se urmărea

decât calvinizarea ei treptată.

1670 – Savaa a făcut un drum în Ţara Românească, unde Antonie Vjodă (1669-1672)

i-a întărit o danie anuală de 6000 aspri (act 25 aprilie 1670).

1672 – Mitropolitul Sava sfinţeşte mânăstirea Moisei din Maramureş.

1675 – Se afla la Braşov pentru soluţionarea unor neînţelegeri între preoţii Bisericii

Sf.Nicolae.

14 iunie 1674 – Apaffi porunceşte din nou, ca toată ierarhia, clerul şi credincioşii, să

fie puşi sub ascultarea noului superintendent.

Mitropolitul era îndatorat să ceară sfatul întotdeauna acestuia, dar acu abilitaatea sa,

mitropolitul a traecut şi peste aceste noi umilinţe.

1675 – Sava convoacă un sinod la Alba Iulia la care au fost chemaţi juraţii scaunului

şi protopopii. S-au luat o serie de hotărâri care se împart în patru grupe:

Măsuri privitoare la slujbele bisericeşti;

Măsuri pentru disciplinaareaa apreoţilor;

Măsuri pentru înlăturarea superstiţiilor, mai ales a celor legate de cultul morţilor.

Măsuri impuse credincioşilor: să înveţe Tatăl Nostru, Crezul, Cele 10 porunci, să

ceraceteze biserica, să se împărtăşească, să-şi trimită copii la cataehizare.

1675 – Fratel său Gheorghe Brancovici este numit capuchehaie (ambasador) la Poarta

otomană din partea lui Mihail Apaffi. De acest fapt va profita şi Sava.

30 decembrie 1675 – Principele dă o diplomă prin care repune abisericile şi

credincioşii sub jurisdicţia lui Sava.

12 august 1677 – Printr-un decret preoţii luterani erau opriţi de a mai lua dijmă de la

acei români.

23 octombrie 1678 şi 4 octombrie 1679 – Un nou decret recunoaşte toate drepturile

arhiereşti ale lui Sava.

1679 – 1680 – Se întocmeşte „Zaconicul” – un statut de organizare al Bisericii

Ortodoxe din Transilvania.

Îmsî această situaţie nu va dura mult, căci din nou relaţiile între mitropolit şi principe

se strică datorită unui complot în care se afla şi Gheorghe Brancovici. Acest lucru i-a agravat

şi mai mult situaţia lui Sava.

2 iunie 1680 – S-a constituit un scaun de judecată la Alba Iulia, pronunţându-se

sentinţa de destituire a mitropolitului învinuit de ducerea unei vieţi imorale şi de neglijaraea

mitropoliei şi a tipografiei. Tot în aceaastă zi Apaffi va cere imediata sigilare a bunurilor

avute de cei doi fraţi.

După judecată, vlădica Sava a fost închis îndurând acolo mai multe torturi.

S-au făcut multe încercări pentkru eliberarea lui. Fratele său Gheorghe a plecat în Ţara

Românească pentru a cere sprijinul domnitorului Şerban Cantacuzino. Acesta, prin Constantin

Brâncoveanu, trimisul său la Poartă a încheiat o înţelegere cu adversarii politici ai lui Apaffi

în care se prevedea că în cazul înlăturării lui să se dea libertate credinţei ortodoxe în

Transilvania, iar Sava să fie eliberat şi să fie reintegrat în vechea slujbă.

Desigur, Apaffi nu a rămas străin de toate aceste uneltiri. Cu toate acestea însă l-a

eliberat pe Sava pentru a înlesni în felul acesta o apropiere de Şerban Cantacuzino.

Bătrân şi bolnav, Sava s-a stins în aprilie 1683. Sava Brancovici a păstorit astfel

aproape un sfert de veac în împrejurări din cele mai grele.

Ţinându-se seama de viaţa lui curată Sfântul Sinod al B.O.R. în şedinţa din 28

februarie 1950 a hotărât ca mitropolitul Sava să fie cinstit ca sfânt mărturisitor. Canonizarea

sa a avut loc în mod solemn pe 21 octombrie 1955 la Alba Iulia.

Urmaşii lui Sava Brancovici

Înainte de 24 iunie 1680 soborul protopopilor alege ca mitropolit pe IOSIF BUDAI

din satul Pişchinţi. Eraa călugărit în Moldova şi a fost hirotonit arhiereu la Bucureşti de către

Teodosie al Ungrovlahiei (23 august 1680).

23 decembrie 1680 – A avut loc confirmarea lui, când i s-au impus 19 îndatoriri

calvine.

Din activitaatea sa acunoaştem că a făcut unele vizite canonice în părşile Bistriţei în

ianuarie- februarie 1681.

Următorul mitropolit a fost IOASAF, grec de neam, impus de Şerban Cantacuzino,

întrucât era sigur acă acesta nu va accepta nici o abatere de la credinţă, ceeaa ce s-a şi

întâmplat.

Martie 1682 – Apaffi îl numeşte.

2 aprilie 1682 – Este hirotonit de către mitropolitul Teodosie.

Numirea lui Ioasaf direct de către principe, fără consultarea soborului a produs

nemulţumiri în rândul preoţilor la care se adăuga şi nemulţumirea superintendentului calvin,

întrucât Ioasaf respingea orice încercare de acalvinizare a bisericii ortodoxe.

Odată înscăunat la Alba Iulia, Ioasaf a încercat să pună ordine în biserică, înlăturând

nouă protopopi pentru felurite abateri sau pentru filocalvinism.

În urma acestor lucruri mişcarea împotriva sa s-a accentuat.

12-13 iulie 1682 – Este convocat un sobor de judecată la Alba Iulia.

Sunt audiaţi 16 martori, răspunzând la opt întrebări. Ca urmare mitropolitului i s-au

adus mai multe învinuiri.

Cu toate acestea el şi-a continuat activitatea pentru că majoritatea preoţilor erau de

partea sa.

20 mai 1683 – Se întruneşte un sobor las Sighişoara la caare participă 223 preoţi,

punându-se din nou problema mitropolitului Ioasaf. Majoritatea acaestora îl cereau ca

mitropolit, dar nu a mai fost pentru mult timp mitropolit întrucât la sfârşitul anului 1683 trece

la cele veşnice.

Urmaşul său este SAVA III din Veştem, ales de cătresoborul protopopilor din 24

ianuarie 1684. A fost hirotonit arhiereu la Bucureşti de către Teodosie.

1685 – Se stinge din viaţă.

Îi urmează mitropolitul VARLAAM, cu toate că Şerban Cantacuzino îi recomandase

lui Mihail Apaffi ca mitropolit pe preotul Ieremia. Dar soborul preoţilor a ales pe Varlaam.

Acestaa va fi hirotonit la 1685, decembrie.

Varlaam s-a remarcat prin câteva fapte de seamă.

Este ştiut că la 1687 Transilvania a fost ocupată de trupele austriece, iar la 9-10 mai

1688 dieta proclamă anexaraeaa Transilvaniei la Imperiul Habsburgic, rămânând în această

stare până la 1918.

Varlaam sprijină în aceste condiţii tipărirea unor cărţi în limba română, osteneala

editării lor revenind protopopului Ioan Zoba din Vinţ, un preot român filocalvin.

1683 – Tjipăreşte la Sebeş cartea intitulată „Sicriul de aur”, conţinând 15 predici

funebre.

1685 – Ioan Zoba împreună cu protopopul Gheorghe din Daia, au pus sub tipar un

„Ceaslovăţ”.

1689 – Se tipăreşte la Alba Iulia un „Molitvelnic” tradus din slavoneşte de Ioan din

Vinţ.

Varlaam s-a preocupat şi de soarta preoţilor săi, făcând vizite canonice. Astfel în 1689

este întâlnit în nordul Transilvaniei.

1692 – Varlaam moare.

Îi urmekază mitropolitul TEOFIL.

Noul întâistătător era un preot văduv numit Toma. A fost hirotonit la 18 septembrie

1692 la Bucureşti tot de către Teodosie.

18 decembrie 1692 – Primeşte diploma de recunoaştere din partea guvernatorului cu

obligaţia respeactării celor 19 puncte.

1693 – Face vizite canonice în epaqrhie.

Din 12 iulie 1697 – Datează testamentul său, prin care lăsa mitropoliei toate bunuri8le.

A murit la scurt timp după această dată.

Teofil a fost asaltat de iezuiţi să accepte unirea cu Biserica Romei. S-a supus chiar, că

sub acest mitropolit s-a şi întocmit actul de unire, însă informaţia este eronaştă.

Iulie-septembrie 1697 – Moartea îl surprinde , scăpându-l de uneltirile iezuite.

Din cele expuse se desprinde concluzia că B.O.R. din Transilvania a avut de luptat în

secolul XVII cu acţiunea prozelitistă calvină, dar aceasta s-a izbit de puternicul scut al

credinţei strămoşeşti, reprezentată de mitropoliţii enunţaţi mai sus care pentru viaţa lor curată

au fost chiar acanonizaţi (Ilie Iorest şi Sava Brancovici).

VIAŢA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN BANAT, ARAD ŞI BIHOR PÂNĂ

LA SFÂRŞITUL SECOLULUI XVII.

BANAT

Avem ştiri sărace şi confuze.

Poatea că episcopul URSUS al „avariţienilor” participant la lucrările Sinodului VII

Ecumenic (787) a păstorit peste credincioşii din Banat, stăpânit atunci de avari, avându-şi

poate reşedinţa la Morisena.

În prima jumătate a secolului X exista în Banat un voievodat condus de GLAD, iar în

primele decenii din secolul XI de AHTUM.

1002 – Ahtum, după ce s-a botezat la Vidin, a zidit la Morisenaq bisericas ortodoxă

Sf.Ioan Botezătorul.

1028 – În urma trădării lui Chonadinus sfetnicul său, în Sf.Ioan au fost aduşi călugări

latini în frunte cu episcopul GERARD, iar călugării greci au fost mutaţi la Sf.Gheorghe din

Maidan.

Deşi Banatul a fost ocupat de maghiari, au continuat să existe aşa zisele districte

româneşti în locul cnezatelor şi voievodatelor.

După dezastrul din Câmpia Mierlei de la 1389 o mare masă de sârbi au emigrat fie în

Ungaria , fie în Banat. Aici au intrat în contact cu românii ortodocşi.

Timp de câteva secole nu avem ştiri sigure despre existenţa unor ierarhi ortodocşi în

Banat. În schimb avem ştiri despre existenţa uşnor kbiserici şi mânăstiri în Banat, ctitoriţi de

cneji, preoţi şi credincioşi. Ştiri despre existenţa unor ierarhi avem după 1552, când Banatul

vestic e transformat în paşalâc, cu sediul la Timişoara.

Către Sfârşitul secolului XVII s-a început eliberarea treptată a acestor teritorii, care

însă au fost ocupate apoi de habsburgi până în 1918.

1557 – Se înfiinţează Patriarhia de Ipek cu sprijinul vizirului Mohamed Socolli, fratele

patriarhului Macarie de la Ipek. Noua patriarhie şi-a extins jurisdicţia şi asupra Banaktului,

având o episcopie la Timişoara.

Sânt cunoscuţi ca ierarhi la Timişoara: NEOFIT (1608-1613), mitropolitul IOSIF zis

cel Sfânt (1650-53), MIHAIL (1686), VASILE (1688) şi alt VASILE (1692).

Dar cel mai însemnat a fost IOSIF – probabil un vlah sud-dunărean, trăitor la Athos.

S-a retras apoi la Partoş, lângă Timişoara, între 1653-56).

A fost canonizat în 1956.

Pe de altă parte mai întlnim şi episcopi la Vârşeţ care păstoreau pe românii din aceste

locuri: PARTENIE, TEODOR (1594), SIMION (sf.secolului XVI), ANTONIE (1622-23),

TEODOSIE (pe la 1662) care va rămâne în Rusia, iar în 1666 va fi numit aici mitropolit.

Răsăritul Banatului au ajuns în stăpânirea principilor Transilvăneni între 1541-68 şi

1688-99. Asupra acestor locuri îşi întindeau jurisdicţia şi mitropoliţii Transilvaniei.

1562 – Ioan Sjigismund Zapolya acorda jurisdicţie asupra Caransebeşului

mitropolitului SAVA din Lancrăm.

1656 – Gheorghe Rakoczy II extindea jurisdicţia lui SAVA BRANCOVICI şi asupra

Severinului.

Banaktul a fost confruntat şi cu prozelitismul calvin susţinut de principii de la Alba

Iulia.

Credincioşii români din Croaţia.

Din cauza expansiunii turce, numeroşi credincioşi valahi din Peninsula Balcanică s-au

refugiat spre nord, stabilindu-se în Croaţia. Au format un ţinut „Valahia mică” în care şi-au

constituit propria organizaţie politică şi bisericească, în frunte cu un voievod şi un episcop –

Maxim Petrovici. Mânăstirile de Croaţia în care vieţuiau călugări valahi au fost ajutate de

Vasile Lupu şi alţi domni.

1663 – SAVA I al Moldovei hirotonea un episcop al vlahilor din Croaţia – Gavriil

Miakici. Mai târziu aceştia aau fost trecuţi la uniatism forţat.

Viaţa bisericească a românilor din Arad.

Este atestată de ruinele unor kbiserici ortodoxe din seacolul XV sau mai vechi , la

Lipova, Şiria, Hălmakgiu, Dezna etc.

Ştiri despre vlădici nu avem decât în secolul XVI.

Probabil până atunci preoţii din părţile Aradului şi Zarandului erau hirotoniţi de

mitropoliţi transilvăneni sau vlădicii slavi din sud. De abia după 1557, când s-a înfiinţat

patriarhatul de Ipek, s-au putut aşeza vlădici nu numai în Banat, ci şi în teritoriile din draeapta

Mureşului.

Reşedinţa lor era fie la Ienopole (Ineu), fie la Lipova, fie la mânăstirea Hodoş.

Cjonform unei tradiţii, turcii ar fi ucis un episcop în Lipova , prin 1551-52.

1553 – un episcop Daniil încerca să-şi cumpere casă în Lipova.

În a doua jumătate a secolului XVI s-a aşezat la Ienopole Gheorghe Brancovici. A fost

îngropat în biserica ortodoxă din Şiria. Avram, fiul lui Gheorghe a avut un fiu, Moise care

murindu-i soţia s-a călugărit ajungând episcop al Ieenopolei sub numele MATEI. Fiul său,

Solomon, şi el s-a călugărit, ajungând episcop la Ineu. A păstorit mai bine de două decenii.

1628 – A fost hirotonit un nou vlădică al Ineului Longhin Brancovici, nepot al lui

Sava. Fratele său Ioan va fi tatăl viitorului mitropolit al Ardealului Sava Brancovici.

Şi-a părăsit scaunul retrăgându-se la Cjomana în Ţara Românească, ctitoriaw lui Radu

Şerban.

Moare la 1656.

Urmaşul său a fost SOFRONIE cu reşedinţa la Hodoş.

1664 – Este amintit ŞTEFAN din Lipova.

Ultimul episcop al Ienopolei a fost ISAIA DIACOVICI, care, în 1706, a mutat scaunul

episcopal la Arad.

Viaţa bisericească a românilor din Bihor.

Ştefan cel Sfânt (997-1038) înfiinţase o episcopie latină la Bihorea, probabil în locul

uneia ortodoxe pe care cea latină venea s-o desfiinţeze.

Organizarea Bisericii catolice de aici a adus multe neajunsuri românilor, căci aceştia

au devenit iobagi pe fostele lor moşii. Pentru a-şi păstra proprietăţile parte din cneji şi

voievozi români de Bihor s-au catolicizat, apoi survenind şi maghiarizarea lor.

În ciuda acestor condiţii, aici a pulsat totuşi o intensă viaţă ortodoxă.

Se cunosc nume de preoţi şi protopopi români încă din prima jumătate a secolului

XIV.

De obicei Bihorul cădea sub incidenţa duhovnicească a Albei Iulia.

1556 – Episcopia latină de Oradea a fost desfiinţată.

După acest fapt ia amploare propaganda calvină.

În acest context mulţi preoţi s-au calvinizat şi apoi maghiarizat.

După 1660 prozelitismul încetează, odată cu trecerea acestei zone sub stăpânirea

otomană.

1695 – este amintit ca episcop al Oradiei Efrem Banianin unit cu Roma după 1700 şi

apoi Petru Hristofor.

PERIOADA DE LA 1700

BISERICA DIN ŢARA ROMÎNEASCĂ SUB FANARIOTI

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XVIII

Instaurarea regimului fanariot: 1711 – Moldova şi 1715 – Ţara Românească.

Primul domn fanariot (în Moldova) a fost NICOLAE MAVROCORDAT care în 1715

a trecut în Ţara Românească.

În Ţara Românească au fost 40 de domnii, iar în Moldova 36.

În ce priveşte scaunele mitropolitane, cel al Ţării Româneşti a fost ocupat de 12 ierarhi

(6 români, 6 greci), la Râmnic 2 greci, la Buzău, din 11 episcopi 5 au fost greci. În Moldova

nu au prea fost acceptaţi ierarhi greci şi, în plus, ierarhii nu mai erau schimbaţi de domni, ci

rămâneau în scaun până la moarte.

Este perioada în care, mai ales în Ţările Romîne, vin mulţi călugări greci, unii foşti

titulari ai unor scaune desfiinţate. Aceştia trăiau pe lângă ierarhi sau ca egumeni în biserici

urmărind scaunele arhiereşti.

ANTIM IVIREANUL (1708-1716)

Născut la 1650 în Iviria (Georgia sau Gruzia).

Se pare că a căzut de tânăr rob la turci şi a trăit prin preajma Patriarhiei ecumenice.

A venit în Ţara Românească prin 1689-90 adus de Constantin Brâncoveanu, care avea

nevoie de un asemenea om. Acolo învăţase foarte bine araba, turca, greaca iar aici a învăţat

temeinic româneşte.

Tot aici a învăţat meşteşugul tiparului, în tipografia domnească din Bucureşti condusă

de fostul episcop Mitrofan de Huşi. După ce Mitrofan a ajuns episcop la Buzău, Antim a

preluat conducerea tipografiei.

1691 – Scoate „INVĂŢĂTURILE LUI VASILE MACEDONEANUL CĂTRE FIUL

SĂU LEON” traduse în greaca modernă de Hrisant Notara.

1693 – „EVANGHELIAR SLAVO-ROMÂN” (gravuri, frontispicii, postfaţa

mitropolitului.

1694 – activitatea tipografică s-a întrerupt pentru un timp.

Antim a fost trimis cu utilajele la mânăstirea Snagov unde a scos câteva cărţi (în

număr de 15): şapte greceşti, cinci româneşti, una slavonă, una slavo-română , una greco-

arabă.

Cea mai masivă este „ANTOLOGHIONUL” (1697) cu peste 2000 pagini, apoi

MĂRTURISIREA ORTODOXĂ (1698) şi LITURGHIERUL GRECO-ARAB (1701), tipărită

la rugămintea patriarhului de Antiohia către Constantin Brâncoveanu .

Cărţi româneşti la Snagov: EVANGHELIA (1697), ACATISTUL NĂSCĂTOAREI

DE DUMNEZEU (1698), ÎNVĂŢĂTURI CREŞTINEŞTI (1700), FLOAREA DARURILOR

(1701).

1701 – încetează pentru totdeauna aactivitatea tipografică la Snagov, fiind reluată la

Bucureşti.

1701-1705 – a imprimat 15 cărţi, din care 2 româneşti, 11 greceşti ş.a. Cele româneşti:

NOUL TESTAMENT şi ACATISTUL MAICII DOMNULUI la care s-a adăugat un

CEASLOV SLAVO-ROMÂN (1703).

Dintre cele greceşti: ÎNVĂŢĂTURA DOGMATICĂ A PREA SFINTEI BISERICII

RĂSĂRITENE ŞI UNIVERSALE (1703), PARALELE GRECEŞTI şi ROMÂNE (1704).

1705 – a fost ales episcop al Râmnicului, unde prima grijă a fost să înfiinţeze o

tipografie.

A tipărit aici 9 cărţi: trei româneşti, 3 greceşti, 3 slavo-româneşti. Dintre cele greceşti

cea mai importantă este „TOMUL BUCURIEI” (Τόμος αγάπης) (1705), o lucrare polemică

împotriva catolicilor.

În momentul când se afla la Râmnic Antim realizează că exista pericolul pătrunderii

limbii greceşti în cultură (!?), în locul celei slave a cărei eliminare a durat un veac şi jumătate.

De aceea Antim va tipări la Râmnic un şir de cărţi de slujbă în româneşte care au

constituit începutul triumfului limbii româneşti.

Pentru început a continuat vechea tradiţie din timpul mitropolitului Ştefan, adică

imprimarea de cărţi bilingve cu tipicul, lecturile biblice şi sinaxa în româneşte, iar cântările în

slavonă: ANTOLOGHION (1705), OCTOIH MIC (1705), SLUJBA ADORMIRII

NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU (1706). Paralel au apărut şi cărţi integral româneşti: un

„MOLITVELNIC” în două volume, conţinând un LITURGHIER (prima ediţie a

Liturghierului în Ţara Românească) şi un MOLITVELNIC propriu-zis.

1705 – tipăreşte ÎNVĂŢĂTURI PE SCURT PENTRU TAINA POCĂINŢEI

1708 – ajunge mitropolit în locul lui Teodosie.

Ca mitropolit, Antim şi-a continuat activitatea de tipograf, dar s-a preocupat şi de

altele.

El a mutat îndată tipografia de la Râmnic la Târgovişte tipărindu-se aici 18 cărţi, din

care 11 româneşti: ÎNVĂŢĂTURĂ BISERICEASCĂ LA CELE MAI TREBUINCIOASE ŞI

MAI DE FOLOS PENTRU ÎNVĂŢĂTURA PREOŢILOR (1710), PSALTIRE (1710),

OCTIOH (1712), DUMNEZEIEŞTILE ŞI SFINTELE LITURGHII (1713), CATAVASIER

(1714 şi 15), CEASLOV (1715).

Dintre cele greceşti: CARTE DE PESTE TOT ANUL CUPRINZÂND FĂRĂ LIPSĂ

TOT SERVICIUL BISERICESC (1709) – o carte masivă (peste 1600 pagini), PANOPLIA

DOGMATICĂ (1710).

1715 – a mutat tipografia de la Târgovişte la Bucureşti tipărind o lucrare în limba

greacă: SFĂTUIRI CREŞTINE POLITICE CĂTRE DOMNITORUL ŞTEFAN

CANTACUZINO.

1716 – tipăreşte la mâ năstirea Antim „ISTORIA SFÂNTĂ, ADICĂ IUDAICĂ”

scrisă de Alexandru Mavrocordat.

Este ultima tipăritură a lui Antim.

Astfel în timpul său s-au tipărit 63 cărţi (21 la Bucureşti, 15 la Snagov, 9 la Râmnic,

18 la Târgovişte. Din ele 22 erau în româneşte.

Alături de Coresi, Antim este cel mai mare tipograf din cultura românească. De

activitatea sa tipografică se leagă şi strădaniile depuse de el pentru introducerea completă a

limbii române în slujbele bisericeşti.

Opera personală a lui Antim Ivireanul: ÎNVĂŢĂTURA PE SCURT DESPRE TAINA

POCĂINŢEI (Râmnic, 1705) (25 foi în care explica taina mărturisirii şi dădea duhovnicului

îndrumările necesare pentru scaunul mărturisire), ÎNVĂŢĂTURĂ BISERICEASCĂ LA

ACELE MAI TREBUINCIOASE ŞI MAI DE FOLOS PENTRU INVĂŢĂTURILE

PREOŢILOR (Târgovişte, 1710), MIC CATEHISM în trei părţi, 14 capitole necesare

preoţilor pentru catihizarea credincioşilor, CAPETE DE PORUNCĂ LA TOATĂ CEATA

BISERICEASCĂ PENTRU CA SĂ PĂZEASCĂ FIŞTECARE......(Târgovişte, 1714) în care

fixa 12 îndatoriri de căpetenie pentru preoţi.

1715 – Antim a strâns într-un volum câteva din sentinţele vechilor dascăli înţelepţi şi

unele maxime pe care le-a oferit domnitorului ŞTEFAN CANTACUZINO (1714-1715) –

SFĂTUIRI CREŞTINE POLITICE (Bucureşti).

Aceste lucrări sunt toate tipărite, dar au rămas de la el şi unele în manuscris.

Cel mai însemnat manuscris este CHIPURILE VECHIULUI ŞI NOULUI

TESTAMENT (1709, Târgovişte). Manuscrisul original se păstrează în Biblioteca Naţională

din Kiev, iar la noi se află două copii: una făcută de popa Flor dascăl de slavonie la

Sf.Gheorghe Vechi (prima jumătate a secolului XVIII). Cele 22 foi nenumerotate cuprind

„versuri la Stema ţării”, o dedicaţie către Constantin Brâncoveanu.

Lucrarea mai are 503 portrete în medalion, 3 schiţe, 8 desene din V.T. şi N.T.

Portretele sunt ale unor personaje din V.T. şi N.T. , filosofi din antichitate.

Potrivit părerii specialiştilor, ideea iconografiei, indicaţiile asupra locului pe care

trebuiau să-l ocupe medalioanele aparţin lui Antim, dar realizarea aefectivă aparţine unui

preot Nicola. Dar alte păreri sunt că Antim ar fi realizatorul acestora mai cu seamă că Anton

Maria del Chiaro spunea despre el că era înzestrat cu daruri foarte rare.

Dar cea mai valoroasă operă rămasă în manuscris este „DIDAHIILE”. Se cunosc 28

predici rostite de Antim, plus 7 cuvântări ocazionale. În predicile sale se remarcă cultura sa

deosebită însuşită din Sf.cel mai de seamă cuvântător bisericesc român din toate timpurile.

Trebuie menţionată şi ctitoria sa din Bucureşti, mânăstirea cu hramul Tuturor Sfinţilor,

ridicată între 1713-1715 după înseşi planurile marelui mitropolit

Totodată a lăsat şi un interesant testament prin care rânduia cum să fie administrate

bunurile mânăstirii. Astfel, mânăstirea trebuia să fie nesupusă cuiva, se acorda un loc deosebit

săracilor, preoţii de aici fiind datori să-i hrănească. Apoi se rânduia un preot pentru a învăţa

carte pe copii. Nu era uitată nici tipografia.

Purtarea de grijă a lui Antim s-a întins şi asupra credincioşilor de neam arab din

Patriarhia Antiohiei dându-le acestora prima tipografie cu caractere arabe făcute de el. A mai

ajutat şi alte Biserici surori în acest fel.

Un sprijin deosebit l-a acordat credincioşilor din Transilvania şi Banat, trimiţându-le

sute de cărţi. Pe de altă parte el a hirotonit pentru aceste părţi câţiva preoţi, căci credincioşii

fuseseră lipsiţi, după 1701 de un conducător spiritual.

După ce a ajuns la cârma ţării Nicolae Mavrocordat au început zile grele pentru

mitropolit.

Mitropolitul se opusese dintru început acestui domn adus de turci. Pentru aceasta, cât

şi pentru faptul de a fi „colaborat” cu ruşii, aceştia în permanent conflict cu turcii, Antim a

fost arestat, iar domnul a cerut patriarhului ecumenic să-l caterisească ceea ce s-a şi întâmplat.

În cele din urmă a trebuit să fie dus în exil, însă soldaţii care îl escortau primiseră în

secret ordinul executării sale, aşa încât, pe drum, a fost omorât, iar trupul aruncat în râul

Mariţa din Bulgaria. Acest fapt trebuie să se fi întâmplat după 22 sept.1716.

În 1992 el a fost canonizat şi cinstit ca sfânt mărturisitor al credinţei.

MITROFAN de Tassos (1716-1719)

Grec de neam şi titular de Nissa, fusese călugărit la Athos în biserica Dionisiu de unde

a venit la mănăstirea Cotroceni ca egumen, apoi a plecat iar la Athos şi s-a reîntors în Ţările

Române în timpul lui Brâncoveanu, devenind unul din oamenii de încredere ai acestuia. A

fost unul din cei care au contribuit la căderea lui Antim Ivireanul.

1714 – tipăreşte un „LITURGHIER” la Veneţia

1716 – este mutat din scaunul de Nissa în cel al Ţării Româneşti la cererea

domnitorului Nicolae Mavrocordat.

S-a dovedit totuşi sincer şi corect:

S-a opus încercării patriarhilor SAMUIL al Alexandriei şi IEREMIA III al

Constantinopolului de a schimba biserica Cernica din stavropighie a Patriarhiei Ecumenice în

metoc al bisericii Zlătari care era închinată din 1707 Patriarhiei Alexandriei.

1717 – a sechestrat averea bisericii Tuturor Sfinţilor întrucât găsise unele datorii de

mitropolitul Antim neachitate.

MITROFAN n-a tipărit nimic, dar a deschis o „şcoală de grecie” la 1719 care-l avea

dascăl pe GHEORGHE de Trapezunt.

1719 – s-a retras şi la 29 august 1720 era deja pomenit ca răposat.

DANIIL (1719-1731) (de la Buzău, 1716-19).

Era român de neam şi fusese căsătorit, având un fiu şi o fiică. Rămânând văduv, s-a

călugărit la biserica Aninoasa, ctitoria clucerului Tudoran Vlădescu, şi în scurt timp a ajuns

egumen.

19 aug.1719 – ales mitropolit, deşi în mod normal ar fi fost pus DAMASCHIN de la

Râmnic, dacă Oltenia n-ar fi fost atunci ocupată de austrieci.

DANIIL a fost un bun administrator, ocupându-se de o serie de biserici. La Bucureşti

a reânnoit paraclisul Mitropoliei, ctitoria mitropolitului TEODOSIE.

A refăcut din temelie biserica „cu sfinţi” sau „cu sibile” din Bucureşti (1728), ctitirie

de la sfârşitul secolului XVII. A ctitorit biserica Vergului (1724).

A scos de sub sechestru tipografia de la mânăstirea Antim şi a tipărit o serie de cărţi:

OCTOIH (1720), EVHOLOGHION (1722), EVANGHELIE (1723), CATAVASIER (1724),

SLUJBA MARELUI CANON AL SF.ANDREI CRITEANUL (1726), CEASLOV (1731),

ETC.

Moare la 11 decembrie 1731 – îngropat la mitropolia din Bucureşti.

ŞTEFAN (1732-1738) (de la Buzău, 1719-32)

Român de neam, el a continuat tipărirea de cărţi: PSALTIRE (1755),

ANTOLOGHION şi OCTOIH (1736).

Moare la 23 septembrie 1738 – înmormântat la mitropolie.

NEOFIT CRETANUL (1738-53)

Grec din insula Creta şi a venit în Ţara Românească ca dascăl al copiilor lui

CONSTANTIN MAVROCORDAT. Acest domnitor a insistat pe lângă patriarhul ecumenic şi

sinodul său ca NEOFIT să fie numit mitropolit al Mirelor Lichiei – hirotonit la 27 ianuarie

1737. Un an mai târziu a fost mutat în scaunul Ţării Româneşti.

A luat parte la acţiunea de desfiinţare a „rumâniei” – 15 martie 1746 (atunci a dezrobit

pe toţi rumânii de pe moşiile mitropoliei).

1753 – ia parte la mişcarea împotriva lui MATEI GHICA, după ce în 1741 participase

la elaborarea Constituţiei lui Constantin Mavrocordat.

A acordat o mare atenţiei şcolilor.

1746 – a întemeiat o şcoală în mediul rural la Pătroaia, unde să înveţe carte gratuit

copiii ţăranilor.

În ce priveşte tiparul:

1741 – tipărreşte la „şcoala Văcăreştilor” INVĂŢĂTURAA BISERICEASCĂ a

mitropolitului Antim, apoi cartea ÎNTREBĂRI BOGOSLOVEŞTI tradusă după Sf. Atanasie

cel Mare, un LITURGHIER şi un MOLITVELNIC.

Apoi în tipografia Mitropoliei s-au tipărit cărţi de slujbă în româneşte:

CATAVASIER, EVANGHELIE TRIOD, APOSTOL, PENTICOSTAR, LITURGHIER.

În plus a mai tipărit în româneşte: CAZANIILE lui Ilie Miniat (1742),

MĂRGĂRITARELE Sf. Ioan Gură de Aur (1746).

A avut un rol însemnat la înfiinţaraea şi înzestrarea bibliotecii mitropoliei.

A mai rămas în istorie prin 2 vizite pastorale în eparhiile mitropoliei 2 iunie 1746 şi 22

iunie 1747, pretutindeni predicând , săvârşind botezuri, dând învăţături etc.

În aceste călătorii a copiat pisanii şi inscripţii de pe biserici punând bazele primului

„corpus” de inscripţii la noi.

FILARET MIHALITZIS (1753-60) (Buzău, 1748-53), grec din Insula Zante,

călugărit la muntele Sinai şi egumen al bisericii Sf.Ecaterina Bucureşti

La Bucureşti a tipărit: PSALTIRE (1756), OCTOIH (1756), CEASLOV MIC (1759).

GRIGORIE II (1760-1770; 1771-87), de neam român, venea de la mitropolia Mirelor

(numit la 7 aprilie 1748) pentru a fi duhovnic al domnului CONSTANTIN

MAVKROCORDAT, după ce învăţase carte la Sf. Sava – Bucureşti, fusese egumen la Colţea

şi apoi eclesiarh al mitropoliei.

28 iulie 1760 – este „strămutat” în scaunul Ungrovlahiei

1768 – a izbucnit războiul ruso-turc în timpul căruia Ţările Române şi Moldova aau

ajuns sub ocupaţie rusă.

În acest timp pleacă la Petesburg 2 delegaţii pentru a prezenta ţarinei ECATERINA II

(1762-96) nişte doleanţe. Delegaţia munteană era alcătuită din mitropolitul GRIGORIE ,

arhimandritul GHESARIE viitorul episcop al Râmnicului şi apoi mitropolit, arhimandritul

FILARET, urmaş la Râmnic al lui Ghesarie, vistiernicul Mihail Cantacuzino, logofătul

Nicolae Brâncoveanu.

Delegaţia moldoveană: episcopul INOCHENTIE al Huşilor, egumenul Benedict de la

Moldoviţa, arhimandritul VARTOLOMEU MĂZĂREANU ş.a.

În timpul în care acele două delegaţii erau în Rusia (1770), turcii au reuşit să pună un

nou domn în Ţara Românească: pe MANOLE GIANI RUSET (mai 1770 – octombrie 1771)

în locul lui GRIGORIE III GHICA ce se afla în Rusia.

Atunci, noul domn înlocuieşte pe mitropolit cu GRIGORIE SOCOTEANU (26 iulie

1770 – octombrie 1771).

Octombrie 1771 – ruşii ocupă din nou Bucureştiul şi repun vechiul domn şi vechiul

mitropolit.

13 iulie 1774 - generalul rus Saltâkov i-a dăruit moaştele Sf. Dimitrie Bsasarabov pe

acare mitropolitul le-a aşezat în catedrala mitropolitană, iar la 10 octombrie 1776 – patriarhul

ecumenic SOFRONIE II (1774-80) la cererea domnului Alexandru Ipsilante (1774-1782), va

acorda mitropolitului Grigorie şi urmaşilor titlul de „locţiitor al scaunului din Cezareea

Capadociei”. În felul acesta mitropolitul Ungkrovlahiei va ocupa pentru o vreme locul I în

ierarhia Patriarhiei Ecumenice (adică prima după Patriarhia Ecumenică). Acest titlu venea ca

o recompensă la marele ajutor pe care Biseria Ţării Româneşti îl dăduse Ortodoxiei

Răsăritene.

Martie 1781 – mitropolitul primeşte vizita Patriarhului AVRAMIE II al Ierusalimului

(1775-1787)

Sub raport cultural, mitropolitul Grigorie, ajutat de domnitorul ALEXANDRU

IPSILANTE, a înfiinţat şcoli, spitale, tipografii. Acum apare „CONDICA DE LEGI” a lui

Ipsilante în care se prevăd anumite reforme administrative.

10 ianuarie 1776 – hrisov prin care şcoala adomnească de la Sf. Sava ase organiza în 4

cicluri. Conducerea şcolii era încredinţată unei Eforii condusă de mitropolit şi cei doi episcopi

sufragani. Totodată se mai înfiinţau două şcoli la Craiova şi Buzău. Apoi s-au ocupat de

şcoala slavonească de la Sf.Gheorghe Vechi.

În privinţa tiparului: EVANGHELIA (1760, 1775), ANTOLOGHION şi CEASLOV

(1767), MOLITVELNIC (1767), PENTICOSTAR, TRIOD, OCTOIH, CEASLOV,

PSALTIRE şi multe altele, în total 30 tipărituri.

Dintre cărţile de învăţătură: VOROAVĂ DE ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI în

traducerea aarhimandritului GHESARIE de la Râmnic (1765), OMILIILE SF.MACARIE

EGIPTEANUL (1775), CAZANIA.

S-au retipărit multe din lucrările lui Antim Ivireanul. Majoritatea lucrărilor s-au

tipărit pe cheltuiala mitropolitului.

Deasemenea a avut un rol însemnat la traducerea şi tipărirea „MINEIELOR” de la

Râmnic între anii 1776-1780, de către ucenicii săi CHESARIE (1773-1780) şi FILARET

(1780-1792).

Un alt ucenic al mitropolitului a fost ieromonahul GRIGORIE, arhimandrit şi egumen

la Dealu, iar din 1783 mitrop. titular de Sidis.

Acesta a tipărit o serie de cărţi de slujbă. În 1784 a „diortosit”, APOSTOLUL,

semnându-i şi prefaţa. Un alt ucenic a fost ieromonahul MACARIE care traduce „Omiliile

Sf.Macarie Egipteanul”, diortoseşte Octoihul la 1774 ş.a.

Tot printre ucenici este şi episcopul COSMA al Buzăului carae i-a urmat de altfel în

scaun.

De remarcat mai este că sub păstoria lui Grigorie II au mai apărut şi cărţi în greceşte:

1767 – „MĂRTUR.ORT.” a lui Petru Movilă, 1768 – Învăţăt.creşt. a credinţei noastre

ortodoxe, 1769 – Învăţăt.ortod. a Patr.Meletie Pigos ş.a.

Mitropolitul Grigorie a ctitorit 2 biserici în Bucureşti: Oborul Vechi (1768), Sf.

Nicolae din Ţigănie, demolată în secolul trecut.

Moare la 18 septembrie 1787 – înmormântat în curtea mitropoliei.

COSMA (1787-1792) (de la Buzău, 1763-87), român, fiul preotului Nica şi al

preotesei Stanca. A fost crescut şi educat de Grigorie II care, poate, l-a călugărit în biserica

Colţea.

Când, în 1748, Grigorie a ajuns din eclesiarh mitropolit al Mirelor, Cosma va fi

devenit el eclesiarh. În curând va ajunge şi protosinghel al mitropoliei.

1763 – ales episcop la Buzău pentru 24 ani timp în care s-a ocupat de câteva tipărituri,

a sporit averea aepiscopiei, s-a ocupat de cele dou ă şcoli de acolo ş.a.

1787 – devine mitropolit.

1787 – izbucneşte din nou războiul ruso-turc în care se va amesteca şi Imperiul

habsburgic.

Noiembrie 1789 – austriecii ocupă Ţara Românească

Iulie 1791 – pacea de la Siştov între turci şi austrieci readuce liniştea în ţară.

1792 – apare „OCTOIHUL MARE” - singura tipărită în timpul mitropolitului Cosma.

Tot atunci, mitropolitul s-a retras de teama ciumei la biserica Giuleşti aproape de

Bucureşti, dar tot atunci a murit – 3 septembrie 1792 şi a fost înmormântat la Mitropolie.

FILARET (1792-93) (Râmnic, 1780-92)

6 sept.1792 – ales de domnul MIHAI SUTU (1791-93) şi de boierii divanului şi

înscăunat de mitropolitul GRIGORE de Stavropoleos.

S-a spus că a fost grec de neam (istoricul Ghenadie Enăceanu ş.a.). Se presupune că a

învăţat carte la Sf.Sava şi cunoştea foarte bine cultura greacă. Nu se ştie la ce biserică şi-a

avut metania, poate la Căldăruşani.

1770 - a făcut parte din delegaţia munteană la Petesburg. Dacă ar fi fost grec nu putea

să meargă.

1774 – a apărut OCTOIHUL de la Bucureşti, 1775 – OMILIILE SF.MACARIE

EGIPTEANUL.

Pe atunci era, se spune în prefeţe, arhimandritul sfintei Mitropolii a Bucureştiului.

27 noiembrie 1776 – devine mitropolit al Mirelor, calitate în care a semnat prefaţa

„SLUJBEI CUVIOSULUI DIMITRIE BASARABOV” (1779).

1780 - episcop la Râmnic în locul lui CHESARIE şi a tipărit peste 25 cărţi.

1792 - este chemat să păstorească la Bucureşti. Tipăreşte aici numai un

„CATAVASIER”.

În acest timp a ridicat o cişmea pe unul din dealurile Bucureştiului care îi va purta

numele ulterior (dealul Filaret).

Septembrie 1793 – demisionează din cauza unor neânţelegeri cu domnul

ALEXANDRU MORUZI (1793-1796).

Octombrie 1793 – el însuşi va face înscăunarea noului mitropolit DOSITEI FILITTI şi

apoi s-a retras la Căldăruşani.

Moare la 1794 la Râmnic.

DOSITEI FILITTI (1793-1810) (Buzău, 1787-1793) se trăgea dintr-o familie

preoţească, tatăl grec, iar mama albaneză sau vlahă – din Epir. S-a călugărit la biserica

Mântuitorului din locul natal de unde a trecut la biserica Prorocul Ilie din Ziţa. A studiat la

Ziţa, centru de cultură grecească.

Venind în Ţara Românească s-a aşezat la biserica Sf. Ioan cel Mare din Bucureşti

închinată bisericii Sf. Ilie din Ziţa.

Datorită pregătirii sale s-a impus în faţa românilor. În timpul păstoririi lui Grigorie II a

fost logofăt al cancelariei mitropolitane. Ca urmare a activităţii sale culturale a fost ridicat la

treapta de episcop. La Buzău – 11 oct.1787.

18 oct.1793 – S-a hotărât înfiinţarea Episcopiei de Argeş cu jurisdicţie în judeţul

Argeş şi Olt.

În primul rând Dositei s-a ocupat de îmbunătăţirea situaţiei preoţimii de mir, hotărând

înjumătăţirea „ploconului cârjei”.

A obţinut un hrisov de la Alexandru Moruzi cu restricţii privitoare la hirotonii, din

cauză că se făceau foarte multe abuzuri. Se prevedea ca viitorul preot să aibe adeverinţă de la

satul lui, cum că este necesar în sat.

A luat măsuri de disciplinare a clerului şi pentru instruirea lui.

A căutat să pună stavilă abuzurilor grecilor în mânăstirile româneşti.

1794 – fiind foamete în Ţara Românească a semnat refuzul de a trimite „Zahareaua” la

Poartă.

1795 – adresa o pastorală către cei săraci pe care, din cauzaa foametei, îi dezlega de a

ţine posturile cu excepţia primei şi ultimei săptămâni a Patimilor, a miercurilor şi vinerilor din

an.

Apoi, a refăcut clădirile de la biserica Domniţa Bălaşa în care fuse4se mutată şcoala de

la Sf.Sava, în 1791.

S-a îngrijit de pregătirea clerului, hotărând ca cei ce voiesc să primească taina

hirotoniei să înveţe jumătate de an la Mitropolie.

1797 – hotăra ca mânăstirea Antim să fie „şcoală de învăţătură pentru cei ce vor fi ca

să intre în templul preoţiei...”

1847 – aceaastă şcoală va fi desfiinţată.

A tipărit:

MOLITVELNIC (1794),PSALTIRE (1796, 1806), LITURGHIER, TRIOD, şi cărţi de

învăţătură.

1801-1802 – când turcii făceau incursiuni în Oltenia, mitroplitul a fugit în două

rânduri la Braşov, de unde a adresat mai multe memorii ţarului Rusiei şi împăratului Austriei

cerându-le sprijinul.

18 februarie 1808 – s-a instituit o căimăcăruie care să conducă treburile ţării din care

făceau parte şi ierarhii. Aceasta pentru că la 1806 – armatele ţariste ocupaseră ţările române.

În acea perioadă ţarul printr-un ucaz a numit un exarh al Moldovei şi Vlahiei la 27

martie 1808 în persoana lui GAVRIILE BĂNULESCU BODONI (1808-1812)

Acesta aavea să ţină locul lui VENIAMIN COSTACHE retras la 1808.

Exarhul Gavriil era român din Bisktriţa Transilvaniei , născut la 1746.

Studii în Transilvania, Kiev, Athos, Hjios, Patmo Smirna, Constantinopol. A fost

profesor la Iaşi şi la Poltava.

1791 – pe când Moldova era sub ocupaţie a fost hirotonit arhiereu de un arhiepiscop

rus, devenind episkcop vicar de Cetataea Albă şi Tjighina.

1792 – Sinodul rus l-a numit mitropolit al Moldovei, dar la scurt timp turcii l-au

ridicat şi l-au dus la C.P. de unde a scăpat foarte greu.

A devenit pe rând mitropolit al Poltavei (1793-99) şi al Kievului (1799).

1803 – S-a pensionat.

16 mai 1812 – Pacea de la Bucureşti între turci şi ruşi.

Acum Gavriil s-a retras în Rusia, fiind numit mitropolit al Basarabiei cu reşedinţa la

Chişinău.

Moare la 30 mai 1821 şi e înmormântat la biserica Căpriana.

În ce-l priveşte pe Dositei, acesta a aajuns la neînţelegeri cu noul exarh şi cu

autorităţile militare ruse.

1810 – Dositei a fost înlăturat şi înlocuit cu IGNATIE mitropolit al Artei în Epir,

ceeaa ce constituia un amestec făţiş al ruşilor în treburile bisericeşti ale românilor.

8 martie 1810 – Dositei pleakcă spre biserica Dobrovăţ în Moldova.

1812 – s-a stabilit la Braşov unde a murit în decembrie 1826, având peste 90 ani. Este

îngropat în curtea bisericii „greceşti”.

Prin testament el lăsase o bună parte a averii sale unor aşezăminte bisericeşti din ţară

şi din Grecia.

IGNATIE de Arta (1810-1812)

Originar din Mytilene, ins. Lesbos, a studiat pe lângă Patr.CP, iar în 1794 este ales

mitropolit al Artei.

1805 – nevoit să-şi părăsească eparhia din cauza unui conducător turc tiranic,

refugiindu-se în insulele Mării Ionice ce se aflau sub ocupaţie ţaristă. De aici a plecat la

Petersburg şi la 1810 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei.

A fost un sprijinitor al şcolii greceşti de la Sf.Sava pe care a înzestrat-o cu bibliotecă.

A sprijinit pe cărturarii greci din Bucureşti şi din alte părţi. Sub el s-a întocmit o catagrafie a

parohiilor din mitrop.Ţării Române.

1811 – s-a pus problema înfiinţării unui Seminar la biserica Snagov, dar Ignatie a dat-

o unui arhiereu grec.

1811 – o mare parte din preoţi şi boieri au cerut înlocuirea lui, deoarece era total străin

de ţara noastră. Memoriul a rămas fără urmări.

16 mai 1812 – Pacea de la Bucureşti - turcii reiau controlul şi Ignatie e obligat să plece

(la Viena). Aici a stat trei ani cu marele luptător pentru independenţa Greciei, IOAN

CAPODISTRA (1776-1831), primul preşedinte al Republicii Greceşti (1827).

1815 – Ignatie se găsea la Pisa unde murea la 31 august 1828.

1962 – rămăşiţele îi sunt duse la Mytilene şi este considerat un foarte mare ierarh în

Biserica Greciei.

NECTARIE (1812-1819) de la Râmnic (1792-1812)

grec din Moreea, econom şi arhimandrit la Ejpiskcopia Râmnicului

se spune că pentru alegerea ca mitropolit ar fi dat domnului Caragea o sumă enormă

(75oooo lei).

O primă măsură a fost mărirea „ploconului cârjei”. În plus lua de la preoţi alte taxe se

pare pentru a-şi îmbogăţi rudele.

N-a tipărit decât un „Molitvelnic” (1819).

În timpul său – 1817 – ION CARAGEA a dat un hrisov pentru înfiinţaraea unei noi

tipografii în Ţara Românească pe lângă cişmeaua lui Mav roghene, prima tipografie cu

caracter laic, întemeiată de dr.Constantin Caracaş.

1819 – obligat să se retragă.

1821 – pleacă la Braşov

Moare la 1825 – înmormântat la Sf.Nicolae – Şchei.

DIONISIE LUPU (1819-1821)

- înlăturarea grecilor din ierarhie începe cu doi ani înainte de revoluţia din 1821; ca

urmare,după paretisisul lui Neatarie, va fi ales în scaun românul Dionisie Lupu.

n. 1769 (c) în Blăjani (Buzău). Nu se ştie unde a învăţat şi nici unde s-a călugărit.

1795 – era egumen la biserica Dealu.

1801 – episcop titular de Sevastia.

A fost înlăturat abuziv din egumenia bisericii Dealu dar mai târziu a fost numit

egumen pe viaţă la Tismana.

1819 – Partida naţională a boierilor l-a propus d-lui. ALEXANDRU ŞUŢU (1818-

1821) PENTRU A DEVENI MITROPOLIT.

Cuvântul festiv de la înscăunarae a fost alcătuit de Gheorghe Lazăr.

A început păstoria sa prin acte de reformă ce urmăreau romanizarea clerului şi

înlăturareaa abuzurilor „tradiţionale”.

Dionisie a praezentat d-lui. o „anafora” cu propunerea ca pe viitor episcopii şi

mitropoliţii să nu se mai împrumute pe seama eparhiilor. Apoi a înlăturat abuzurile ce se

făceau cu prilejul hirotoniilor. S-a ocupat de disciplina preoţilor, de îndreptarea vieţii

monahale.

A prezentat un deosebit interes pentru problemele culturale, sprijinind pe Gheorghe

Lazăr şi şcoala sa de la Sf.Sava, încercând înlăturarea dascălilor greci. A deschis o şcoală de

muzică bisericească în limba română, punând în fruntea ei pe ieromonahul Macarie, ajutat de

Anton Pann.

Un merit mare al mitropolitului a fost acelaa de a fi primul care a trimis tineri la studii

în Apus: Constantin Moroiu, Simion Marcovici, Eufrosin Poteca ş.a.

Dionisie a cerut apoi domnului să i se reîncredinţeze monopolul asupra tiparului la

care grecul Nectarie renunţase. Apoi cerea să i se dea voie să tipărească o gazetă „politicească

şi fiologhicească” în română şi greacă.

Oricum în cursul păstoririi sale au apărut mai multe lucrări: APOSTOL,

PENTICOSTAR, PSALTIRE, VIAŢA SF.VASILE CEL NOU, CUVÂNT PENTRU

PREOŢIE AL SF.GR. DE NAZIANZ.

Activitatea sa a fost întreruptă la 1821. În acest an, când trupele lui Tudor

Vladimirescu au venit în Bucureşti, el a mediat între Tudor Vladimirescu şi boieri. Apoi când

se auzea că vin turcii, mitropolitul aa vrut să fugă din ţară, dar a fost oprit de Tudor

Vladimirescu şi închis în casele lui Dinicu Gjolescu. De aici mitropolitul a adresat Porţii un

memoriu prin care arăta că mişcarea lui Tudor Vladimirescu era îndreptată numai împotriva

fanarioţilor.

La intrarea turcilor în ţară, Tudor Vladimirescu a eliberat pe mitropolit şi pe episcopul

Gherasim de la Buzău trimiţându-i la Târgovişte. De acolo au fugit la Braşov.

30 iunie 1822 – este numit primul domn pământean GRIGORIE IV GHICA. Acesta l-

a achemat pe mitropolitul Dionisie care i-a şrăspuns că nu poate veni din pricina bolii sale şi

a creditorilor.

4 ian.1823 – este ales GRIGORIE de la Căldăruşani, numit de istorie DASCĂLUL.

1827 – S-a reîntors şi Dionisie, dându-i-se egumenia mânăstirii Dealu. Moare la 5

februarie 1831 – îngropat în interiorul bisericiii Sf.Mitropolii.

MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL (1823-34)

1821 – MITROPOLITUL Dionisie Lupu cu episcopii Gherasim Rătescu şi Ilarion

Gheorghiadis al Argeşului s-au refugiat la Braşov.

1822 – Înalta Poartă a numit ca prim domn pământean pe GRIGORIE GHICA, care a

rechemat pe ierarhi. Dan Dionisie nu s-a mai întors.

Domnitorul a convocat Divanul pentru alegerea unui nou titular.

1823 – a fost propus arhimandritul Grigorie de la episcopia Argeş , ieromonahul

Teocht. Şi ierod. Grigorie, amândoi din mânăstirea Căldăruşani. Domnul s-a oprit asupra

ieradiac. Grigorie, recomandat de Ioan Cxâmpineanu.

Cel nou ales a fost imediat hirotonit preot şi apoi hirotonit arhimandrit şi în ziua

următoare arhiereu.

Născut la 1765 la Bucureşti. Se numea Gheorghe – a urmat Sf.Sava (12 ani).

1790 – a părăsit şcoala cu Gheromtie şi Dorotei , trimişi aici de Paisie şi s-au îndreptat

spre mânăstirea Neamţ. Aici Gheorghe a fost tuns în monahism de Paisie, numindu-se

Grigorie.

Tânărul Grigorie, împreuşnă cu Gherastie au început tălmăcireaa de acărţi.

1799 – au scos la tiparniţa Mitropolitiei Bucureşti „Carte folositoarae de suflet”.

1801 – au tipărit a II-a tălmăcire: „Chiriacodromion la Evangheli” – tradusă şi tipărită

cu cheltuiqala lui Dositei Filitti.

1802 – Gherantie şi Grigorie erau din nou la Neamţ unde au continuat tălmăcireaa la

îndemnul lui Veniamin Costachi.

„Octoihul” de la Buda (1811) tipărit cu cheltuiala lui Iosif al Argeşului era tot

traducerea celor doi.

1808-12 – Şi-au întrerupt activitaatea datorită războiului ruso-turc.

1812 – Gherontie şi Gjrigorie, împreuşnă cu Calinic de la Secu au plecat la Athos. La

întoarcere au fost atacaţi de tâlhari , Gherontie pierzându-şi viaţa. Grigorie şi-a continuat

activitatea, tipărind la Neamţ în tipografia înfiinţată de Veniamin: „Checragarion” al Feric

Augustin (1814), „Apologia Sf.Dimitrie al Rostovului” (1816; 1819). Toate aveau prefeţe

semnate de Grigorie.

Tot la Neamţ el a mai tipărit o traducere proprie a teologului grec Atanasie din Paros,

„Arătare aa adumnezeieştilor dogme” (1816), traducere făcută la îndemnul lui Iosif al

Argeşului care semna prefaţa. Grigorie a alcătuit şi „Viaţa cuviosului părintelui nostru

stareţului Paisie” (1817).

După acestea, Grigorie a părăsit pentru totdeauna Neamţul aşezându-se la mânăstirea

Antim din Bucureşti. De aici s-a raetras la Căldăruşani, trăind în rugăciune şi tălmăcind în

continuare.

Ca mitropolit şi-a continuat activitatea ade traducător, tipărind o serie de căărţi din

operele Sf.Părinţi: „Cuvinte ale Sf.Vasile cel Mare şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu”

(1826) ş.a.

1828 – Petru Sapunov cu ajutorul mitropolitului a tipărit la Bucureşti prima traducere

„Tetraevanghelia” în Bulgaria.

Când Grigorie ajunsese mitropolit ţara cât şi biserica ei erau într-o situaţie foarte grea.

În 1828-29 izbucneşte iar un război ruso-turc cu urmări nefaste pentru Ţara Românească.

Una din primele sale griji, în acele condiţii, a fost aceea ade a ocupa scaunele vacante:

GRIGORIE RÎMNICEANU la Argeş, NEOFIT la Râmnic şi GHESARIE la Buzău.

1824 – Pentru că mulţi preoţi erau hirotoniţi peste Dunăre a adraesat o scrisoare

patriarhului ecumanic, cerându-i să oprească hirotoniile necanonice.

Patriarhul Antim i-a pus imekdiat în vedere mitropolitului de Vidin să înceteze

hirotoniile de preoţi pentru Ţara Românească.

Mitropolitul Grigorie a purtat o grijă deosebită preoţilor. Mitropolitul a desfiinţat

anumite dări pe care trebuiau preoţii să le dea.

Grigorie a acordat şi şcolilor o atenţie deosebită. Printr-o scrisoare cerea episcopului

Chesarie de la Buzău să înfiinţeze 2 şcoli româneşti, una la buzău, una la Focşani. S-a

interesat îndeaproape de Şcoala de la Sf.Sava.

1824 – A trimis la studii în Apus pe Petrache Poenaru.

Mitropolitul a stăruit la fiecare eparhie să-şi deschidă câte un seminar, dar acest lucru

s-a întâmplat numai în 1836, după moartea sa.

Mitropolitul a reuşit să sporească veniturile Mitropoliei după ce achitase datoriile

imense. El a încercat să pună ordine şi în viaţa mânăstirilor închinate la locurile sfinte. Astfel,

în 1823, Mitropolitul şi boierii au cerut domnului printr-o anafora ca aegumenii numiţi, de

aici înainte să fie români şi să se întocmească inventare cu averile mânăstirilor, ceea ce s-a şi

întâmplat. În anii următori s-a oprit în parte trimiterea de bani laa Locurile Sfinte până ce se

vor plăti toate datoriile. Dar îndată după ce s-au luat aceste măsuri, călugării greci au început

o luptă aprigă pentru redobândirea privilegiilor pierdute. Convenţia ruso-turcă de la Akerman

(1826) şi războiul ruso-turc (1828-29) i-a repus pe greci în „drepturile” de dinainte,a căci

Poarta dăduse un firman în acest sens. La îndemnul mitropolitului s-a întocmit o „anafora”

către domn prin care se arătau toate drepturile ţării asupra mânăstirilor închinate. Protestele

însă, n-au avut nici un rezultat.

1829 – Se încheiase pacea de la Adrianopol, iar până în 1834 Principatele au stat sub

ocupaţie rusă.

Prin acest tratat se înapoiaseră Ţării Româneşti raialele Brăila, Turnu şi Gjiurgiu,

desfiinţându-se acum mitropolia Proilaviei.

În curând Grigorie a ajuns în conflict cu noua stăpânire din pricina hotărârilor louate

în problema mânăstirilor închinate, dar mai ales pentru faptul că nu a acceptat instituirea de

noi dări.

24 ianuarie 1829 – Mjitropolitul era anunţat că este desfiinţat de către ţarul Rusiei şi

trimis în surghiun la Chişinău, urmând ca treburile mitropoliei să fie conduse de Neofit. A

rămas în exil 2 ani şi 10 luni, timp în care a purtat o bogatăcoraespondenţă cu Neofit. A

continuat traducerea de cărţi.

1831 – pleacă de la Chişinău.

1832 – ajunge la Buzău unde este nevoit să rămână mai bine de un an. I s-a cerut acum

şi demisia, dar a refuzat. La Buzău n-a pierdut timpul, ci a înfiinţat o tipografie, unde s-au

imprimat câteva din traducerile din exil.

În aprilie 1833 părăseşte Buzăul, îndreptându-se spre Căldăruşani, lăsând la tipar 2

lucrări.

Aici i s-a trimis un exemplar adin „Regulamentul organic” pe care mitropolitul l-a

ajutat.

August 1833 – este rechemat în scaun.

Revenit, a întocmit oa comisie cu care au întocmit 2 proiecte: unul pentru organizaarea

mânăstirilor neânchinate şi al doilea pentru seminarii, prevăzând înfiinţareaa a 4 seminarii.

1834 – încep lucrările de refacere a catedralei terminate în 1839.

Cu puţin înainte de moarte a pus la tipar, la Căldăruşani, „Vieţile sfinţilor” în 12

volume, după prima ediţie de la Neamţ (1807-1815).

Moare la 22 iunie 1834.

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI ŞI EPISCOPOIILE SUFRAGANE DUPĂ

MOARTEA LUI GRIGORIE DASCĂLUL.

Scaunul mitropolitan a rămas vacant 6 ani (1834-40) , treburile fiind conduse de o

locoturentă formată din cei 3 episcopi: Neofit, Cherasie şi Ilarion.

29 iunie 1840 – NEOFIT al Râmnicului devine mitropolit (1840-49).

Născut la 1787 – grec de neam, după tată. Un frate al mitropolitului era

ALEXANDRU GAEANOGLU LESVIODAX, autor al binecunoscutei „Istorii bisericeşti

pescurt” (1845).

A învăţat la Sf.Savaa căci cunoştea agreacă şi franceză.

1824 – arhimandrit (fusese călugărit înainte de 1818).

18 aprilie 1824 – episcop la Râmnic.

1829-33 În timpul exilului lui Grigorie va conduce mitjropolia ca locţiitor.

1834-40 – Când a condus mitropolia cu ceilalţi doi.

S-au deschis cursurile seminarului din Bucureşti (1836), primul profesor fi9ind

ardeleanul NICOLAE BĂLĂŞESCU. Ca monah NIFON (viitor mitropolit).

1839 – Se termină lucrările de refacere a catedralei.

1840 – Sfatul administrativ a prezentaqt lui ALEXANDRU GHICA un proiect de

arendarea moşiilor Mitropoliei pe 3 ani, începând din 1842.

Proiectul a fost admis de Adunarea oşt.

Venitul era împărţit în 7 părţi. Din toate acestea (pe procente) aveau să se întreţină

mitjropolitul şi mitropolia, şcolile, metoacele etc.

8 martie 1847 – Adunaraea obştească a avotat ca arendarea să se facă pe 5 ani, iar

aveniturile să se verse într-o casă obştească.

Nici un prisos de ven ituri nu mai putea fia cheltuit fără aprobarea domnului.

GHEORGHE BIBESCU (1842-48) a încercat să soluţioneze şi problemaq mânăstirilor

închinate.

A acordat un termen de 9 ani pentru renovarea lor cu obligaţia ca Locurile Sfinte să

verse anual o sumă în contul caselor de binefacere.

Patriarhul ecumenic a contestat Bisericii româneşti orice drept de amestec în problema

mânăstirilor închinate.

1845 – Domnitorul a adesfiinţat Epitropia Sf.Mormânt.

În acelaşi an Neofit arăta domnitorului că în mod normal egumenii erau numiţi de

domn la recomandaraea Locurilor Sfinte.

Nu s-a soluţionat însă nimic favorabil căci Locurile Sfinte aveau ca sprijin Rusia

ţaristă.

Această activitate culturală a lui Neofit, pe prim plan a stat formaraea clerului.

Pentru cele 4 seminarii din ţară, mitropolitul a trimis tineri peste hotare pentru a se

pregăti să devină cadre didactice.

În timpul lui, activitatea tipografică a fost mai redusă.

Activitataea sa politică a fost echivocă flirtând cu ruşii.

În timpul Revoluţiei (1848), A DEPUS JURĂMÂNTUL PE Constituţie (15 iunie);

după care a doua zi a acceptat să intre ca preşedinte în noul guvern provizoriu.

Când s-a zvonit că vor veni trupe străine pentru a înăbuşi revoluţia, guvernul

provizoriu s-a raefugiat la Târgovişte; dar Neofit a rămas anunţând că „rebelii” au fugit şi că

a numit o locotenenţă domnească. În ziua următoaraea populaţia s-a răsculat şi a alungat

locotenenţa, iar mitropolitul a fost nevoit să retracteze şi să jure din nou pe Cjonsştituţie.

1849 – A cerut Patriarhului Ecumenic să-i primească demisia şi apoi şi-a prezentat-o şi

domnului BARBU ŞTIRBEI (1849-56) c are i-a şi primit-o.

Moare în iaşnuarie 1850 la locuinţa sa de la bisericaa Icoanei.

În locul său, domnitorul a rânduit pe NIFON SEVASTIAS (1850-75) care până atunci

a condus eparhia Râmnic.

14 septembrie 1850 – Administraţia Obştească a ales titulari pentru toate cele 4 scaune

vacante.

NIFON a devenit mitropolit.

era adin familie macedo-română (născut la 1789).

Călugărit la Cernica.

Diacon şi preot la Brisop , apoi econom laa Râmnic (1827), egumen la Cozia (1839),

vicar al Mitropoliei (1841), arhiereu titular de Sevastia (1843), episcop provizor la Râmnic

(1848)..

1851 – redeschide seminariile, închise din 1848

1852 – înfiinţează o tipografie bisericească.

A refăcut cu cheltuiala sa câteva lăcaşuri.

BISERICA IN TIMPUL LUI CUZA

1859-1866

În fruntea mitropoliei se afla NIFON (1850-75), iar la eparhii se aflau CALINIC la

Râmnic (1850-68), FILOTEI la Buzău (1850-59), CLIMENT la Argeş (1850-62).

În Moldova mitropolit era SOFRONIE MICLESCU (1851-60), NECTARIE la Roman

(1856-64) şi CALINIC MICLESCU la Huşi (1861-64).

O primă măsură a guvernului Cuza, a fost numirea arhimandritului DIONISIE

ROMANO ca locţiitor al episcopului de Buzău, în locul lui Filotei (mort la 19 iulie 1860).

1859 – averile mânăstirilor chinoviale: Neamţ, Seacu, Agapia, Văratec, Vorona au fost

trecute în administraţia Ministerului Cultelor. Totodată s-au întocmit bugete pentru fiecare

mânăstire.

1860 – S-au desfiinţat mânăstirile Doljeşti şi Zagavia şi 31 schituri din Moldova.

Bisericile au devenit biserici de mir, iar în clădirile din jur s-au înfiinţat şcoli săteşti sau

aşezăminte de asistenţă socială.

19 octombrie 1860 – S-a dat o lege prin carae se instituia un impozit de 10% asupra

venitului net a proprietăţilor nşemişcătoarae ale Bisericii (inclusiv mânăstirile închinate).

31 martie 1862 – Legea s-a extins şi în Ţara Românească şi s-a horărât ca veniturile

mânăstirilor să nu mai intre la „Casa Centrală”, ci direct la Ministerul de Finanţe, adică în

vistierie.

În urma acestor schimbări, Sofronie al Moldovei a protestat, dar a fost imediat

înlăturat. 23 octombrie 1860 şi a fost mustrat public de domnitor pentru nesupunere faţă de

hotărârile guvernului.

7 noiembrie 1860 – Sofronie a fost supendat şi surghiunit la mânăstirea Slatina.

Ca locţiitor a fost numit întâi MELETIE RACOVIŢA SAROEON, înlocuit apoi cu

CHESARIE RĂSMEKRIŢĂ SINADON care a cârmuit Mitropolia până la 1863.

1861 – Suspendaareaa mitropolitului Sofronie a dus la căderea guvernului

Kogălniceanu. La o zi după aceasta şi Sofronie a depus paretisis, apoi a murit la 1861.

1859 – Şcolile catehetice din Moldova aau devenit şcoli primare. Totodată s-au

oprit hirotoniile preoţilor nepregătiţi. Seminariile au rămas singurele şcoli de pregătire ale

preoţilor. În acelaş an la seminarul din Socola s-au pus bazele Facultăţii de Teologie care la

1860, când s-a înfiinţat Universitatea a intrat în cadrul ei.

1860 – În Ţara Românească s-a hotărât ca seminariile să treacă sub administraţia

Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

5 dec.1864 – Legea asupra instrucţiunii reglementaa problema seminariilor.

Martie 1863 – Slujbele în bisericile ortodoxe din România obligatoriu a se face nuami

în limba română (foarte multe din mânăstirile închinate slujeau în greacă).

Au fost exceptatae numai 3 biserici lăsate pentru credincioşii de neam grec.

Secularizarea averilor mănăstireşti:

Se ştie că majoritatea mănăstirilor închinate fuseseră într-atât jefuite închât ajunseseră

în ruină. Toate veniturile lor erau trimise la Locurile Sfinte, fiind şi un mijloc de îmbogăţire a

egumenilor greci.

1823 – Se propusese în timpul lui GRIGORIE IV GHICA înlăturarea aegumenilor

greci din fruntea mănăstirilor, dar n-a durat.

Prin Regulamentul organic se prevedea ca mănăstirile închinate să verse o parte din

venituri în vistieria ţării.

1843 – Prin tratatul ruso-turc de la Buyusedere urma ca mănăstirile închinate să dea

ţării noastre o subvenţie de 2 milioane lei pentru aşezămintele de binefacere.

Întrucât Rusia a insistat la aplicareaa tratatului, domnitorul Moldovei putuse să

îngrădească astfel abuzurile grecilor.

1850 – Domnii celor 2 Principate: BARBU ŞTIRBEI al Ţării Româneşti (1849-56) şi

GRIGORE ALEXANDRU GHICA (1849-56) au obţinut aprobarea aRusiei şi a Turciei ca

arendarea moşiilor mănăstirilor să se facă prin licitaţie publică. Măsura aa fost însă tot în

folosul grecilor, căci veniturile s-au dublat, iar călugării greci, prin banii oferiţi marilor

demnitari de la C.P. raeuşeau să se sustragă obligaţiilor.

Într-un raport din 1858, făcut de reprezentanţii celor 7 puteri europene, se arăta că în

mănăstirile închinate nici nu mai exista aproape viaţă monahală+, iar veniturile lor erau

întrebuinţate de călugării greci, acarae se sustrăgeau sistematic de la obligaţia de a reface

bisericile, mănăstirile, şcolile.

La începutul domniei lui Cuza mănăstirile închinate din şMoldova datorau statului

1.466.250 piaştri, iar cele din Ţara Românească 19.500.000 .

Atunci Cuza a început să ia o serie de măsuri: au fost îndepărtaţi egumenii greci, s-a

interzis avocaţilor greci ai mănăstirilor să mai plkedeze singuri în faţa tribunalelor româneşti

ci numai însoţiţi de avocaţi români, S-a interzis intrarea sau plecaarea din ţară a călugărilor

străini fără aprobarea Ministerului Cultelor.

31 mai 1863 – s-a desfiinţat Epitropia Sf. Mormânt, reînfiinţată înainte de domnia lui

Cuza.

18 iunie 1863 – S-a dat un ordin de inventariere a obiectelor de preţ şi a documentelor

mânăstirilor închinate, urmând ca documentele să fie depuse la mânăstirile Văcăreşti şi Golia

(Iaşi).

Comisiile însărcinate cu acest lucru a terminat în timp relativ scurt, împiedicând astfel

înstrăinaraea lor.

Pe de altă parte se ducea şi o bogată activitate diplomatică şi problema secularizării.

August 1863 – COSTACHE NEGRI, reprezentantul ţării la C.P. a înaintat Porţii o

notă prin care se propunea rezolvaraea problemei oferind Locurilor Sfinte 80 milioane piaştri.

În afară de aceştia guvernul mai oferea 10 milioane pentru înfiinţarea unei şcoli şi a

unui spital în C.P.

Reprezentanţii Locurilor Sfinte au refuzat oferta.

Poarta a hotărât convocarea unei conferinţe a celor 7 Puteri.

13 decembrie 1863 – Camera deputaţilor aa votat Legea Secularizării prezentată de

Consiliul de Miniştri.

Prin această lege se stipula că toate averile mănăstirilor din România sunt şi rămân

averi ale Statului.

Se observa nu este vorba numai de secularizarea aaverilor mănăstirilor închinate, ci ale

tuturor, tocmai pentru ca grecii şi marile Puteri să nu o interpreteze ca pe o măsură

discrimanatorie.

Împotriva secularizării au luat atitudine mai multe Puteri europene, protest6ând.

Numai Franţa a fost singura caare ne-a sprijinit. Neputând împiedica seacularizaraea,

reprezentanţii puterilor ostile au determinat întrunirea unei Conferinţe la Constantinopol care

să stabilească despăgubirile.

Călugării greci au încercat să zădărnicească lucrările conferinţei, refuzând să prezinte

actele de proprietate.

La început grecii au refuzat despăgubirea oferită şi atunci reprezentanţii Puterilor n-au

mai intervenit în favoarea lor. La urmă grecii au cerut o despăgubire de 200 milioane, dar

guvernul român n-a mai plătit nimic.

În felul acesta au intrat în patrimoniul statului un sfert din teritoriul ţării.

Un efect al acestei legi a fost împroprietărirea ţăraniloor clăcaşi.

31 martie 1864 – Legea comunală.

Fiecare comună e datoare a se îngriji de cultul, biserica de care aparţine.

Se prevedea salarizarea preoţilor de către primării acolo unde preoţii nu aveau venituri

îndestulătoare.

Art. 92 din Legea comunală – actele de stare civilă care până acum erau în saracina

slujitorilor Bisericii au fost trecute în seama primăriilor.

14 august 1864 – Legea rurală (reforma agrară) prin care s-au împroprietărit ţăranii

clăcaşi şi s-a dat bisericilor un lot de pământ.

1864 – La începutul anului guvernul a vrut să introducă calendarul gregorian, dar

populaţia s-a opus considerând că ar fi un prim pas spre introducerea catolicismului.

18 martie 1864 – Toate cultele au fost obligate să-şi facă cimitire în afara oraşului.

4 decembrie 1864 – Codul civil

Divorţurile au fost luate din competenţa tribunalelor bisericeşti şi date celor civile.

30 noiembrie 1864 – Legea călugăriei

Puteau deveni monahi numai cei care au absolvit „învăţăturile monahale superioare”.

De acum se puteau călugări bărbaţii la cel puţin 60 ani şi femeile la 50 ani.

3 decembrie 1864 – Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale

centrale. Se urmărea înfăptuirea unirii bisericeşti din România .

Primul articol prevedea: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de

orice autoritate străină”.

Era prima legiferare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Sinodul nou format era

prezidat de mitropolitul Ungrovlahiei.

11 iunie 1865 (ordonanţă domnească) – mitropolitul primeşte titlul de „Primat”.

„Decretul organic” a fost completat cu două noi regulamente: „Regulamentul pentru

alegerea membrilor sinodului general al Bisericii Ortodoxe Române” şi „Regulamentul

interior al Sinodului general”.

S-a afirmat că această lege a fost întocmită de marele cărturar AUGUST TREBONIU

LAURIAN sub influenţa marelui Şaguna. Dar adevărul este că Şaguna a întocmit şi introdus

Statutul organic abia în 1868.

În plus, Ministerul ceruse în prealabil părerea episcopului titular Dionisie Romano şi a

tuturor centrelor eparhiale în vederea reorganizării Bisericii Ortodoxe Române.

Problema s-a discutat în consilii clericale la nivel de eparhie, toate preconizând

unificarea bisericească şi autocefalia. De asemenea s-a propus în unanimitate o conducere

centrală unică (Sinodul) cu caracter mixt. Deci, iată că această organizare este anterioară

gândirii lui Şaguna.

1 decembrie 1865 – 5 ianuarie 1866 – Sinodul general a avut 3 sesiuni, toate sub

preşedenţia mitropolitului primat Nifon. În şedinţa a III-a , arhiereul NEOFIT SCRIBAN a

depus un protest prin care contesta sinodului dreptul de a fiinţa legal, socotindu-l necanonic.

Sinodul a hotărât excluderea lui Neofit. Dar înaintea încheierii sinodului au mai protestat

FILARET SCRIBAN şi IOSIF BOBULESCU care şi ei au fost excluşi.

1 iulie 1867 – Sinodul s-a întrunit iar sub preşidenţia lui ATANASIE al Romanului.

Arhiereul IOANICHIE EVANTIAS a declarat că nu mai participă la lucrări, socotind sinodul

anticanonic. S-a mai discutat în sinod problema înfiinţării unor facultăţi de teologie.

1 iulie 1869 – era fixată a III-a sesiune, dar nu s-au mai prezentat decât 4 membri.

1871 – s-a făcut o nouă încercare de convocare, dar cei 2 mitropoliţi s-au opus.

Lupta pentru canonicitate.

20 ianuarie şi 5 februarie 1865 – Legea pentru numirea mitropoliţilor şi episcopilor în

România.

Ierarhii României se numesc de domn, după o prezentare a Ministerului cultelor.

Ierarhii se numesc din clerul monahal român, mitropoliţii având vârsta de cel puţin 40 ani, iar

episcopii cel puţin 35. Ierarhii vor fi judecaţi pentru delicte bisericeşti de către Sinod, iar

pentru alte delicte de către un Tribunal civil.

17 mai 1864 – S-a înfiinţat eparhia Dunării de Jos sufragană mitropoliei Moldovei.

Pe timpul noii legi de numire aa episcopilor ministrul Cultelor a propus Consiliului de

miniştri pe noii chirarhi pentru scaunele vacante şi au fost întăriţi cei care erau, cu unele

excepţii: Calinic Miclescu la Moldova, Atanasie Stoenescu la Roman, Dionisie Romano la

Buzău, Ghenadie Ţepoşu la Argeş, Meldisedec Ştefănescu la Dunărea de Jos. La Huşi a fost

numit, o lună mai târziu Iosif Gheorghian.

Îndată după aceasta a început o puternică acţiune împotriva legilor bisericeşti ale lui

Cuza. În fruntea ei se găseau fraţii Scriban, Iosif Bobulescu şi Ioanichie Evantias. Dintre

mireni era Scarlat Rosetti.

Ei susţineau că prin numirea prin decret a episcopilor se călcau canoanele Bisericii

Ortodoxe. În realitate nu era aşa căci în trecut şi domnii numeau pe cine voiau.

Patriarhul ecumenic SOFRONIE III (1863-66) nemşulţumit de legea secularizării a

convocat marele Sinod (15 aprilie 1865), care a condamnat legile bisericeşti ale lui Cuza,

considerându-le necanonice.

A fost trimis în ţară arhimandritul Eustatie Cleobul cu 3 scrisori către domn şi cei 2

mitropoliţi, dar, misiuneaa sa a eşuat.

Sofronie III a convocat din nou Sinodul, condamând din nou legiuirile lui Cuza. Apoi

Patriarhia ecumenică a comunicat hotărârea ei şi celorlalte Patriarhii autocefale, cerându-le

părerea. Majoritatea l-au sfătuit pe Patriarh la o poziţie moderată.

11 februarie 1866 – Cuza este înlăturat şi legăturile cu Patriarhia se mai atenuează.

1867 – S-a alcătuit un proiect de Lege organică a Bisericii Ortodoxe Române.

1872 – Acest proiect devine Legea organică a Bisericii Ortodoxe Române prin care se

legifera alegerea de ierarhi şi constituirea Sfântului Sinod.

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎNTRE 1865-1918

Legea organică din 1872

1869 – proiectul a fost trimis spre avizare şi Patriarhiei Ecumenice.

1870 – Patriarhul Ecum. GRIGORIE VI (1867-71) a stăruit ca legea să prevadă ca

după alegerea mitropolitului Ungrovlahiei să se ceară tomosul de recunoaştere de la CP, iar

Sfântul Mir să se ia de acolo.

14 decembrie 1872 – Legea organică a intrat în vigoare.

Capitolul I prevedea alegerea ierarhilor să se facă de către colegiu electoral format din

ierarhii ţării, deputaţi şi senatori. Preşedinţia acestui colegiu o aveau mitropolitul primat.

Scăderea legii era că în competenţa colegiului intrau şi oameni politici al căror număr

era mai mare ca cel al ierarhilor. Clerul de mir şi cel monahal nu avea reprezentanţi. Şi atunci

alegerea ierarhilor stătea sub influenţa intereselor politice. În ce priveşte Sinodul acesta aavea

să fie format din arhiereii în funcţie şi 8 arhierei titulari, dar fără scaun, fiecare pe numele

unui oraş din fiecare eparhie. Ori aceştia nu erau canonici. Erau numiţi de guvern şi întăriţi de

şeful statului. Era împotriva uzului Bisericii noastre. Cei de acum erau hirotoniţi pe seama

unor oraşe care n-au avut niciodată scaun episcopal:” Ploieştianul”, „Craioveanul”,

„Băcăuanul” ş.a. Mai târziu aceştia au îndeplinit funcţii de vicari, ca şi azi. Preşedinte era

Primatul sau, în lipsa lui, mitropolitul Moldovei.

Pe baza acestei legi, în anii următori s-au întocmit numeroase regulamente privind

disciplina, administraţia, alegerile clerului, monahismul , etc.

1872 – Mitropolitul Nifon a pus bazele unui seminar la Bucureşti, ce avea să-i poarte

numele. A funcţionat până în 1949.

Nifon moare la 1875 – înmormântat la Cernica.

I-a urmat CALINIC MICLESCU (1875-86), nepot al lui Sofronie al Moldovei. Fost

egumen la Slatina (1851), Arhiereu titular la Hariupoleos (1855), Deputat în Divanul ad-hoc

al Moldovei şi apoi locţiitor de episcop la Huşi (1858-61), între 1863-65 locţiitor de

mitropolit la Moldov, iar din 1865 mitropolit ala Moldovei.

9 mai 1877 – independenţa de stat a României.

Acum s-a reînceput lupta pentru autocefalie, care în fapt exista, dar trebuia

recunoscută oficial. Ea era prevăzută în „Constituţiae” din 30 iunie 1866, iar în Legea

organică, de asemenea, Biserica Ortodoxă Română era numită autocefală.

Patriarhul IOACHIM III (1878-84) a mai făcut nişte obiecţii cu privire la Legea

organică şi mai ales la ” autocefalie”, spunând că nu o recunoaşte.

Calinic Miclescu a dovedit cu temeiuri canonice că Patriarhia nu are nici un drept de

amestec în treburile Bisericii noastre.

9 martie 1882 – luându-se în discuţie în cameră modificarea Legii organice s-a

exprimat dorinţa ca Primatul să fie numit Patriarh şi să se mai creeze o mitropolie, a Olteniei,

la Craiova.

25 martie 1882 – s-a sfinţit pentru prima oară la noi Sf. Mir în catedrala mitropolitană.

Aflând de toate acestea, Patriarhul a trimis o serie de mustrări Bisericii Ortodoxe Române.

Atunci, membrii Sinodului au însărcinat pe învăţatul episcop Melchisedec Ştefan să

întocmească un raport prin care să spulbere toate învinuirile aduse de Patriarhie (23

noiembrie 1882).

Abia sub IOACHIM IV (1884-86) a început o corespondenţă cu Patriarhia ecumenică ,

privind această problemă a recunoaşterii.

Februarie 1885 – s-a ţinut la Bucureşti, la Mitropolie, o adunare secretă a ierarhilor

asistaţi de Ministerul Cultelor (D.A. Sturdza), formulându-se o nouă scrisoare, întocmită de

Melchisedec al Romanului şi Iosif Gheorghian al Dunării de Jos, în vederea recunoaşterii

autocefaliei.

20 aprilie 1885 – a fost trimisă la CP scrisoaraea primatului Calinic Miclescu prin care

se cerea recunoaşterea autocefaliei.

Patriarhia ecumenică a convocat Sinodul patriarhal, aprobând.

Odată cu scrisoarea prin care încuviinţa cererea Bisericii Ortodoxe Române a atrimis

şi Tomosul de autocefalie semnat de patriarh şi 10 mitropoliţi (aprilie 1885 – fără zi).

1 mai 1885 – în Sinod a fost citit în traducere Tomusul şi apoi primatul a trimis o

scrisoare de mulţumire Patriarhiei ecumenice.

1881 – s-a înfiinţat Facultatea de Teologie Bucureşti.

1882 – s-a inaugurat Tipografia Cărţilor Bisericeşti care îşi continuă activitatea până

azi.

Moare la 14 august 1886 – înmormântat la mănăstirea Neamţ alături de Sofronie

Miclescu.

IOSIF GHEORGHIAN (1886-1893), fiu de preot din Botoşani

Studii la Academia Mihăileană, călugărit la Mogoşeni, diacon al lui Sofronie

Miclescu, diacon la capela română din Paris, egumen la Todireni, Episcop la Huşi (1865-79)

şi Dunărea de Jos (1879-86).

În timpul său, ministrul conservator Take Ionescu, (1858-1922) a prezentat în

Parlament „legea clerului mirean şi a seminariilor”. Mitropolitul Iosif a refuzat să o treacă

prin Sinod, socotind-o anticanonică. Se pare că din această cauză s-a şi retras (1893). În ce

consta Legea ?

Din pricina multelor neajunsuri pe care le sufereau preoţii s-au făcute multe intervenţii

pentru îmbunătăţirea stării lor materiale. Problema a fost discutată atât în Senat cât şi în

Sinod, dar nu s-a găsit nici o soluţie până în 1893, când Take Ionescu a adus proiectul de lege

în Senat. Legea a întâmpinat opoziţie din partea Partidului liberal şi a cercurilor romano-

catolice cu regele în frunte. În 1879, Papa ridicase vicariatul apostolic de la Bucureşti la rang

de episcopie, iar în 1887 devine Arhiepiscopie.

„Legea clerului mirean” avea să se ocupe de salarizarea clerului, întreţinerea

bisericilor, fixarea parohiilor, numirea şi pregătirea clerului de mir, controlul administrativ şi

disciplinar în Biserică. Se aprevedea salarizarea preoţilor din bugetul Statului sau al

comunelor; preoţii aveau să primească salariu în funcţie de studii. Se fixau prin lege şi

„taxele de epitralul”. În acest fel preotul devenea un funcţionar. S-a fixat acum şi numărul

parohiilor, speacificându-se că numai licenţiaţii vor putea ocupa un post la oraş. Aceeaşi lege

prevedea înfiinţarea de Consistorii eparhiale pentru judecareaa abaterilor clerului. S-a

reorganizat prin această lege şi învăţământul.

Au rămas în funcţie Seminarul Central Bucureşti, şi Seminarul „Veniamin” din Iaşi

precum şi „Nifon” din Bucureşti, precum şi alte 3 seminarii inferioarae la Roman, Râmnic şi

Curtea de Argeş.

Legea nu şi-a atins scopul în multe dintre puncte. În ce priveşte salarizarea, preoţii

supranumerari nu puteau trăi cu salariul, iar credincioşii nu-i mai ajutau.

În acest scop s-au constituit asociaţii de ajutoare a clerului român şi s-au înaintat mai

multe memorii în acest sens.

1902 – a luat fiinţă Casa Bisericii care aveaa menirea să controleze averile bisericeşti,

să administreze toate fondurile destinate pentru întreţinerea cultelor, să se acorde fonduri

pentru întreţinerea bisericilor, mănăstirilor etc. Şi chiar să ajute preoţii săraci. Însă, în mod

real, Casa Bisericii n-a putut fi de nici un folos, încât dispare la 1921.

1904 - s-a adus o adăugire „Legii clerului”: se măreau preoţilor cu vechime salariile cu

20%.

Cu toate măsurile luate, viaţa preoţilor nu s-a îmbunătăţit totuşi cu nimic, încât unii

dintre ei au fost nevoiţi să se alăture răsculaţilor la 1907.

GHENADIE PETRESCU (1893/1896), de la Argeş (1876-1893)

1875 – hirotonit arhiereu cu titlul „Piteşteanul”.

A ajutat la tipărirea colecţiei „DOCUMENTE PRIVITOARE LA ISTORIA

MODERNĂ A ROMÂNIEI”.

A fost ales mitropolit cu ajutorul conseravatorilor, dar a avut mult de sufaerit când au

venit la putere liberalii (anticlericali) şi apoi nu era agreat nici de rege.

1896 – mai mulţi membri ai Sinodului, instigaţi de politicieni, i-au adus felurite

învinuiri care au dus la depunerea sa adin treaptă. A fost dus la mănăstirea Căldăruşani.

S-a instituit o locotenenţă formată din IOSIF MANIESCU al Moldovei, GHERASIM

TIMUŞ al Argeaşului şi PARTENIE CLINCENI al Dunării de Jos.

O grijă a lor a fost repararea nedreptăţii făcută lui Ghenadie. În Sinod a fost anulată

sentinţa împotriva lui, dar în aceeaşi zi el a demisionat .

Moare la 1918 la Căldăruşani unde este îngropat.

IOSIF GHEORGHIAN (1896-1909), a II-a oară

Nu s-au înregistrat realizări de seamă, în afara afaptului de a fi tradus şi tipărit câteva

cărţi: din franceză: „Expunerea doctrinei Bisericii creştine ortodoxe” (1901), „Papalitatea

aschismatică” (1906) ale lui Vladimir Guette. Din literatura patristică, „Istoria bisericii şi

Viaţa lui Constantin cel Mare” a lui Eusebiu de Cezareea (1896), „Istoria bisericii” a lui

Sozomeu (1897), „Istoria bisericii” a lui Socrate (1899).

Ales membru de onoare al Academiei Române.

Moare la 24 ianuarie 1909 – îngropat la biserica Sf.Gheorghe (Cernica).

ATHANASIE MIRONESCU (1909-1911)

Seminar Socola, facultatea la Cernăuţi, profesor de morală la Facultate – Bucureşti

(1887), Arhiereu („Craioveanul”) (1895), episcop la Râmnic şi Noul Severin (1898-1909).

Era cel mai cult ierarh din vremea sa, întocmind o serie de lucrări teologice:

„Sf.Atanasie al Alexandriei „ (1900).

Împreună cu Gherasim Timuş a tradus în română „Istoria bisericii universale” a lui

Eusebiu Popovici )2 volume: 1900-1901).

20 martie 1909 – s-a votat Legeaa Comistoriului Superior Bisericesc

Aşa cum era concepută Legea din 1872, Sinodul rămânea oarecum izolat dea restul

clearului care nu avea nici un reprezentant acolo. De aceea s-au auzit des glasuri care acereau

modificarea legii în sens mai democratic.

Atunci, Spiru Haret, ministru al Cultelor a înaintat spre dezbatere acest proiect de

Lege.

Prin noua Lege se crea o instituţie separată de Sinod, cu rol aconsultativ – Consistoriul

Superior Bisericesc.

În el intrau toţi membrii Sf.Sinod, un preot – profesor de la Bucureşti, unul de la un

seminar, ales de acătre profesorii de la toate seminariile, 2 stareţi şi 17 preoţi din toate

eparhiile. Avea menirea de a afi un adevărat Parlament bisericesc.

18 decembrie 1911 – Legea a suferit modificări în sensulo că această nouă instituţie să

se facă ecou şi al credincioşilor.

În ciuda intenţiilor bune, Consistoriul nu a reuşit să dobândească autoritatea

preconizată, ba a avut şi urmări negative asupra vieţii bisericii.

A dat naştere la abinecunoscuta „Criză” bisericească al cărei exponent a fost

GHERASIM SAFIRIN al Romanului.

Acesta a mers atât de departe încât în şedinţa din 12 octombrie 1909 a aruncat

anatema asupra întregului Sinod.

Acum a început un adevărat scandal de presă, fololsindu-se cele mai urâte mijloace

pentru înjosiraea Bisericii Ortodoxe Române şi a ierarhilor ei. Şi catolicii nu erau străini de

aceasta. Ba chiar ajunseseră să scrie că rezolvarea crizei stă în unirea cu Roma şi chiar s-a

propus primatului Athanaksie M acest fapt.

Susţinut de câţiva agenţi ai catolicismului precum şi de preoţii caterisiţi Gherasim

Safirin şi-a îndreptat atacurile asupra mitropoliei ajungându-se la un proces sinodal.

Sf.Sinod l-a găsit nekvinovat pe mitropolitul primat iar Gherasim a fost depus din

scaun.

28 iunie 1911 – cu toatae acestea Athanasie demisionează şi se retrage la Cernica.

Moare în octombrie 1931 – îngropat la kcimitirul mănăstirii Cernica.

CONON ARĂMESCU-DONICI (1912-1919)

seminarul Socola, Facultataea de Ştiinţe şi Litere Iaşi, Teologie la Cernăuţi unde

devine şi doctor

1897 – arhiereu („Băcăuanul”)

1902-1912 – la Huşi

1914 – pe când era mitropolit se tipăreşte ediţia sinodală a „Bibliei”.

În timpul războiului rămâne în Bucureşti, alături de păstoriţii săi.

Moare la 1922 – îngropat la Cernica

1919- a fost ales MIRON CRISTEA

ÎNFIINŢAREA AEPISCOPIEI ARGEŞULUI

18 octombrie 1793

S-a înfiinţat la propunerea lui Dositei Filitti, găsindu-se cu cale că pentaru o mai bună

administrare a mitropoliei ar fi bineş să se mai înfiinţeze o episcopie căreia să i se arondeze

judeţele Argeş şi Olt.

Primul episcop avea să fie aici românul cărturar IOSIF SEVASTIAS (1793-1820)

Motivele înfiinţării:

iniţial, în anafrana mitropoliei erau invocatea ca motive depărtarea prea mare a

judeţelor Argeş şi Olt.

Adeavăratele motive: Dositei voia să lase la aBuzău ,în locul său, pe nepotul său,

Constandie Filitti. Dar partida boiekrilor îl doraea pe Iosif la Buzău. De aceea Dşositei va

propune înfiinţaraea unui nou scaun (la Argeş) pe carae l-a dat lui Iosif, iar pe Constandie l-a

pus la Buzău.

17 noiembrie 1793 – Patriarhul ecumenit NEOFIT dă aprobarea stră+mutării lui Iosif

din scaunul Sevastiei în al Argeşului.

13 deacembrie 1793 – s-a făcut alegerea canonică a lui Iosif, semnând mărturisirea de

credinţă în „Condica Sfântă”.

23 februarie 1794 – ALEAXANDRU MORUZI dă un hrisov oficial de înfiinţare a

noii eparhii. În acest hrisov se dădea o întâietate de onoare episcopului Iosif între ceilalţi

episcopi.

IOSIF

Născut în satul Malaia – Vâlcea.

Părinţii lui s-au călugărit la bătrâneţe (Arsenie şi Marta).

De mic , el a intrat în schitul Turnu, ctitoria mitropolitului Varlaam, apo s-a dus la

Cozia, să înveţe carte şi l-a avut dascăl pe Rafail, chiortositorul cărţilor tipărite la Râmnic în

seacolul XVIII.

Episcopul Chesarie al Râmnicului l-a luat pe lângă sine şi l-a hirotonit diacon. Apoi

Filaret l-a hirotonit ieromonah. I-a înceredinţat egumenia mânăstirii Sf.Dumitru – Craiova,

metoc al Episcopiei Râmnicului.

1783 – tipărea pentru prima oară în română SINOPSIS sau „Vjiaţa Sf.Atanasie cel

Mare”.

Apoi au mai fost tipărite şi alte cărţi la îndemnul său.

Activitatea sa l-a impus în ochii episcopului Filaraet care l-a propus pentru ridicarea în

treapta episcopatului. Patriarhia ecumenică şi-a dat consimţământul pentru a afi ales în

scaunul Sevastiei. Şi apoi a ajuns episcop de Argeş.

S-a remarcat la Argeş, în primul rând prin acctivitatea cultural-tipografică. Neavând

însă o tipografie la Argeş a tipărit în alte acentre.

A purtat corespondenţă cu negustorul Hagi Pop din Sibiu, care trimisese material

tipografic în multe rânduri la Râmnic.

1795 – Hagi Pop scria lui Iosif, propunându-i să retipărească Mineiele de la Râmnic.

Ca rezultat, Mineiele (cele 12) au fost retipărite în 1804-5, după ediţia din 1776-1780,

la Buda prin purtarea de grijă a medicului IOAN PIUARIU MOLNAR, fiul preotului cu

acelaş nuşme, zis Tunsu din Sadu. S-au tipărit 2 rânduri, unele pentru Transilvania, unele

pentru Ţările Române.

Următoaraea ediţie a Mineielor a fost dată la Neamţ (1830-32) şi apoi Sibiu (1853-

56).

1806 – Iosif tipăreşte la Sibiu „Slujba Sf.Nifon”.

Iosif dorea să tipărească la Sibiu şi „TÂLCUL EVANGHELIEI”a lui Teo9filaet al

Bulgariei tradus de Gherontie şi Grigorie din Moldova.

Întrucât cartea aavea „multea cuvinte împotriva latinilor” nu s-a putut tipări în Ardeal,

ci numai la Iaşi, mai târziu, în 1805.

1811 – „OCTOIH” tipărit la Pesta cu ajutorul dr.Ioan Pinariu Molnar.

În prefaţă se arăta că traducerea Octoihului mic a făcut-o episcopul DAMASCHIN al

Râmnicului, iar traducerea slujbelor din zilele de rând un arhimandrit GHENADIE. Teaxtul

era îndreptat de nişte acălugări de la Neamţ, desigur GRIGORIE şi GHERONTIE.

1816 – s-a tradus şi tipărit la Neamţ o lucrare de peste 500 pagini având un titlu foarte

lung: „ARĂTARE SAU ADUNARE PE SCURT A DUMNEZEEŞTILOR DOGME ALE

ACREDINŢEI....A LUI Atanasie din Paros... şi Întrebările cu răspunsurile teologhiceşti ale

lui At.cel Mare.... şi Cuvânt despre purcederea Sf.Duh... a ieromonahului Macarie Macri.

Din „Prefaţă” rezultă că traducereaa au făcut-o cei 2 călugări Gherontie şi Grigorie.

1818 – s-a tipărit la Neamţ cu ajut6orul episcopului Iosif „NOUL TESTAMENT”.

1819 – APOLOGIA – o nouă ediţie apărută la Neamţ, tradusă de Gherontie.

1820 – ŞASE CUVINTE PENTRU PREOŢIE ale lui IGA tradusă de Graigorie şi

tipărită la Bucureşti.

1820 – PENTICOSTAR.

Acelaşi interes a manifestat episcopul Iosif şi faţă de şcoli.

1797 – a înfiinţat o şcoală pentru pregătirea candidaţilor la preoţie la amănăstirea

Antim.

1812 – a încercat, împreună cu episcopul CONSTANDIE al B2 să deschidă o şcoală

de muzică psaltică la Mitropolie, urmând să aibă dascăl pe ieromonahul Macarie. Dar planul

lor nu s-a putut realiza. Dar Iosif mai avea a3 şcoli: una pe lângă Episcopie, la Argeş, una ala

Piteşti şi una la Slatina.

La începutul seacolului XIX el a restaurat şi biserica ctitiroită de Neagoe Basaraab,

ridicând în jur şi ceva case noi, cât şi un paraclis cu hramul Sf.Nifon.

În plus, episcopul Iosif s-a ocupat şi de zidirea aaltor biseraici: Corkbii de Piatră

(Argeş), Galeş, Sălişte (Argeş);

1807 – a actitorit o biserică în satul natal – Malaia (judeţul Vâlcea) cu hramul

Sf.Nicolae şi Sf.Paraschiva.

1811 – ceaa mai importantă ctitorie a sa: Valea Danului, hram Sf.Nicolae.

La îndemnul său s-au mai ridicat biserici: biserica Stânişoara, reafăcută de nişte

ciobani din Sibiu.

1808 – face catagrafia abisericilor, mănăstirilor, preoţilor şi călugărilor din Eparhie.

1809 – exarhul Gavriil Bănulescu a numit pe Iosif „efor” al mănăstirilor din Ţara

Românească.

După plecarea lui IGNATIE de Arta, Iosif a cârmuit Mitropolia până la alegerea lui

NECTARIE.

1818 – i s-a dat lui Iosif, pentru meritele sale, mănăstirea Cozia cu toate mektoacele

sale.

Moare la 27 octombrie 1820 , înmormântat laa mănăstirea Toţi Sfinţii mektoc al

Episcopiei Argeş.

ILARION GHEORGHIADIS (1820-21)

ales de Divan în şciuda opoziţiei ierarhilor ţării.

Născut la Bucureşti, învaţă carte la şcoala D-na.Bălaşa.

Călugărit şi hirotonit cu ksprijinul lui Dositei Filitti

Ajunge stareţ la Dealu, apoi la Sf.Ioan cel Mare din Bucureşti.

A fost unul din sfetnicii lui Tudor Vladimirescu

Mai 1821 – când turcii se apropiau de Bucureşti, Ilarion a fugit la Braşov.

GRIGORIE RÂMNICEANU (1823-28) din părţile Vâlcii (născut 1763). De tânăr –

ierodiacon la Râmnic, când era episcop Filaret al cărui ucenic se consideră

deprinde foarte bine greaca şi meşteşugul caligrafiei. A ostenit aca adiortositor al unor

acărţi tipărite la Râmnic sub Filaret.

1792 – când Filaret a ajuns mitşropolit l-a luat pe Grigorie la Bucureşti şi l-a făcut

arhimandrit.

Sub Sositei Filitti diortoseşte „Pravoslavnica învăţătură” (1794) şi „Triodul” (17989),

amândouă cu prefeţele lui.

A tradus şi cărţi din greceşte.

Grigorie s-a ocupat şi de pregătireaa candidaţilor la hirotonie, încât a şi fost chemat ca

„dascăl al cuvântării de Dumnezeu” la Sf.Sava.

După alegerea la Argeş s-a străduit, deşi bătrân, să împlinească multe din nevoile

eparhiei”.

1824 – întocmeşte o statistică a eparhiei.

1826 – a dat la tipar „Logica” Sf.Ioan Damaschin. Prin această lucrare a demonstrat că

şi în limba noastră pot fi exprimate noţiunile de filosofie.

Mjoare la 1828.

ILARION (1828-45)

1827 – S-a reîntors la Bucureşti cerând să fie reaşezat în scaun, ceea ace s-a întâmplat

la 1828.

Dar el a stat mai mult în Bucureşti, treburile episcopiei fiind conduse de

protosinghelul VASILE, locţiitorul său, apoi de arhimandritul SAMUIL TĂRTĂŞESCU.

De la episcopul Ilarion ne-au rămas câteva cuvântări rostite în diverse ocazii,

dovedindu-l un cuvântător talentat.

1836 – s-au deschis cursurile seminarului de la Argeş.

1834 –40 – a participat alături de ceilalţi 2 episcopi la conducerea traaeburilor

Mitropoliei.

Moare la 1845, înmormântat la mănăstirea Antim.

SAMUIL TĂRTĂŞESCU – SINADON

(1845-49)

A rectitorit biserica Vieroş

A învăţat carte şi a slujit mai mult de 20 ani la Episcopia Buzău.

1837 – devine arhiereu titular

1845 – face o catagrafie a eparhiei.

CLIMENT (1850-62)

originar din Pantelimon – Bucureşti

fost diacon de mir

EPISCOPIA ARGEŞULUI a II-a jumătatae a secolului XIV – începutul seacolului

XX

NEOFIT SCRIBAN (1862-65)

originar din Suceava

studii la Şc.Vasiliană, Academia Mihăileană Iaşi şi Colegiul Sf.Sava Bucureşti.

A fost pe rând profesor la şcolile naţionale din Fălticeni şi de la Neamţ, rector al

Seminarului Sjocolaa (1860-62), arhiereu de Edesa.

A fost unul din promotorii8 mişcării de unire.

A dat lalumină mai multe lucrări istorice, manuale, lucrări teologice, didactice,etc.

Până la 1865 a păstorit ca locţiitor, dar a fost numit apoi prin decret domnesc.

Numirea prin decret l-a nemulţumit şi s-a pus în fruntea luptei pentru „canonicitate” dându-şi

şi demisia.

În locul său a fost numit GHENADIE ŢEPOSU (1865-68)

ORIGINAR ADIN PĂRŢILE Buzăului, călugărit la schitul Nifon preot la capela

română la Lipsca.

Reântors în ţară, devine egumen la Sf.Gheorghe Nou.

1864 – locţiitor de episcop la Buzău

10 mai 1865 – numit episcop la Buzău, prin decret. După câteva zile, la Argeaş.

1868 – este suspendat şi se retrage la Bucureşti ca arhiereu – locotenent al eparhiei

Buzău.

1873 – devine membru în comitetul de redacţie „BOR”

1875 – participă împreună cu Melchisedeac Ştefănescu la Congresul „vechilora

catolici” la Bonn.

În locul său a fost readus NEOFIT SCRIBAN ca locţiitor de episcop. A păstorit până

în 1873 f, căci a fost ales un nou episcop.

Neofit s-a retras în satul natal, în Suceava.

Moare la 1884, îngropat în biserica ctitirită împreună cu fratele său Filaret.

IOSIF NANIESCU (1873-75)

devine mitropolit

GHERASIM PETRESCU PITEŞTEANUL (1876-93)

s-a ocupat foarte mult cu refacerea şi ridicaraea de biserici. A făcut numeroase avizite

canonice. A ajutat mai multe societăţi filantropice.

1893 – devişne mitropolit primat.

GHERASIM TIMUŞ (1893-1911)

cursurile seminarului Socola, Facultaatea Litere Iaşi şi Bucureşti , Facultataea

Teologie Cernăuţi unde a luat şi doctoratul.

Profesor de V.T. şi deacan la Facultataea Teologică Bucureşti

1886 – arhiereu locotenent

A scris mai multe lucrări teologice de mare valoare, studii în „BOR”, traduceri din

franceză.

Împreună cu Athanasie Mironescu a tradus din germană „Istoria bisericii universală” a

lui Eusebiu Popovici.

A editat „Tetraevanghelul” diac. Coresi (1560-61)

Ca episcop s-a îngrijit de restaurarea mănăstirii Turnu şi Stânişoara pe Valeaa Oltului.

Moare la 1911, înmormântat la mănăstirea Turnu.

Legat de Facultaatea de Teologie, i-a lăsat 10000 lei spre a fi ajutaţi studenţi în

vederea speacializării.

CALIST I9ALOMIŢEANUL (1912-17)

preot la biserica Deleaa Nouă

profesor de religie la unele licee

preşedinte al Societăţii clerului român „Ajutorul”

EVGHENIE HUMULESCU PITEŞTEANUL (1917-18)

mare cunoscător aal muzicii psaltice.

TEOFIL MIHĂILESCU PLOIEŞTEANUL (1917-18)

EPISCOPIA BUZĂULUI ÎN SECOLUL XVIII ŞI ÎNCEPUTUL LUI XIX

în cursul epocii fanariote au păstorit la Buzău 11 episcopi, din care 5 au fost greci, toţi

în as II-a jumătate a seacolului XVIII.

IOASAF (1708-1716)

ales în locul lui DAMASCHIN DASCĂLUL care fusese mutat la Râmnic.

Era proegumen al mănăstirii Argeş

Se parea că aa ctitorit schitul Scăueni (Vâlcea)

DANIIL (1716-19) - mitropolit 1719-31

Fost egumen la Aninoasa.

ŞTEFAN (1719-32) - mitropolit 1732-38

MISAIL (1732-39)

mitropolitul NEOFIT CRETANUL îi dăduse îngăduinţa ca la slujbe să poarte saros

ca şi mitropolitul.

17 octombrie 1739 – a păstorit ţara, fiind luat de oştile ruseşti care se retrăgeau de la

noi.

Moare la 1740 la Kiev.

METODIE /1741-48)

Scaunul a afost cârmuit pentru o vreme de arhimandritul SOFRONIE, egumen la

Argeş.

METODIE are maraele merit de a fi repus în funcţie tipografia episcopiei care nu mai

lucra din 1704.

A tipărit: ACATISTUL CĂTRE PREA SFÂNTA NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU

CEASLOV

APOSTOL toate în 1743

CATAVASIER

MOLITVELNIC (1747)

A acordat atenţie celor două şcoli din incinta episcopiei, una grecească, una

slavoneaască.

1746 – a înfiinţat o şcoală grecească la Fjocşani.

Ctitor de lăcaşuri sfinte:

Biserică nouă la Cislău

Alta la mănăstirea Menedic (ctitorită de Vintilă Vodă)

20 ianuarie 1742 – obţine un hrisov de la MIHAI RACOVIŢĂ (1741-1744) prin care

se recunşoşteau Ejpiscopiei toate metocurile închinatae anterior.

Moare la 23 martie 1748

FILARET MIHALITZIS (1748-53) - mitropolit (1753-60)

Egumen la Sf.Ecaterina – Bucureşti (era grec)

Devine mitropolit la 1753 în locul lui NEOFIT CRETANUL

ANTIM (1753-56)

De la mănăstireaa Mărgineni – Prahova (închinată Muntelui Sinai)

Grec de neam

31 august 1756 – s-a întrunit la Bucureşti un sinod prezidat de mitropolitul Filaret

împreună cu alţi 6 arhierei greci şi cu GRIGORIE SOCOTEANU de la Râmnic, luând în

dezbatere cazul lui Antim ce se făcuse vinovat de nişte abataeri.

Antim , singur, a depus „paretisis”, neputând dovedi contrariul.

S-a retras la mănăstirea Sf.Ecaterina din Sinai de unde se plângea patriarhului

Aleaxandriei, MIHAI PSALTUL, unui vizir şi capuchehaiei d-lui CONSTANTIN

MAVROCORDAT.

RAFAIL (1756-63)

Septembrie 1763 – participă ca „proin Buzău” la alegerea urmaşului său la Buzău.

COSMA POPESCU (1763-1787) - mitropolit (1787-92)

era protosinghel al Mitropoliei

ceilalţi candidaţi: PARTENIE de la Tismana, carae a fost numit episcop la Râmnic şi

arhimandritul NICHIFOR de la Argeş, identificat cu NICOLAE POP din Balomir, vicar al lui

Inochentie Micu.

A reluat activitatea tipografică:

„PSALTIRE „(1767)

„LITURGHIER” şi „CATAVASIER”(1768)

s-a îngrijit îndeaproape de cele 2 şcoli de la episcopie – una greacă, una slavo-română

– care a devenit mai apoi românească.

Sub el s-au efectuat lucrări de restaurare în incinta Episcopiei. Cu ajutorul d-lui

ALEXANDRU IPSILANTI, ep. Cosma a zidit un nou paraclis, a refăcut casele arhiereşti şi

chiliile şi a ridicat altele noi.

A terminat lucrările la schitul Cislău

A ctitorit şi bisericuţa din Flămânzeşti – Argeş

1787 – devine mitropolit.

DOSITEI FILITTI (1787-93) - mitropolit 1793-1810

egumenul grec al bisericii Sf.Ioan cel Mare din Bucureşti

a fost ales împotriva voinţei d-lui. NICOLAE MAVROGHENI (1786-1790)

a păstorit în împrejurări grele, pricinuite de războiul ruso-austro-turc (1787-91)

1791 – era în Divan. Atunci Divanul a adresat delegaţiilor rusă şi austriacă, aflate la

Şiştov un memoriu prin care se cerea autonomia şi neutralitataea ţării, desfiinţarea raialelor

turce.

În timpul lui s-a alcătuit o Cjondică de documente a Episcopiei.

1793 – ales mitropolit.

COSTANDIE FILITTI (1793-1819)

nepot de soră a lui Dositei

Costandie a fost protosinghel la mitropolie.

Născut la Ziţa în Grecia, ca al III-lea fiu al lui Constantin Cremidi. Toţi cei opt copii

au luat numele de familie al mitropolitului, frate a soţiei lui Craemidi.

A învăţat la biserica Sf.Ilie din Ziţa unde s-a şi călugărit.

A fost apoi adus în Ţara Românească de unchiul său pe când era egumen al bisericii

Sf.Ioan cel Mare.

Ca episcop s-a aarătat un bun gospodar:

A terminat reparaţiile la Cateadrală şi reşedinţaq episcopală; a terminat biseraica din

Săseni, a refăcut schitul Găvanele.

A zidit în Bucureşti biserica Sf.Dumitru, mektoc al Episcopiei.

Prima biserică de lemn a fost ridicată în 1650 de BADEAA BĂLĂCEANU, în locul

căreia STROE RÂMNICEANU a ridicat o nouă biserică de piatră pe la mijlocul seacolului

XVIII. Încă de pe la 1700 biserica era închinaştă Episcopiei Buzău.

1819 – refăcută de episcopul Constandie.

Ca om de cultură:

1814 – IOAN CARAGEA (1812-1818) l-a numit în fruntea Eforiei şcolilor, alcătuită

în scopul reorganizării şcolii domneşti greceşti.

S-a îngrijit şi de şcoala greaacă de la Episcopie care era sub directa sa îndrumare.

Doc. 1817 – o „anakfora” cereaa să se rânduiască învăţători români în toate aoraşele şi

satele din cuprinsul ţării.

Episcopul a contribuit şi la înfiinţarea unui teatru în limba greacă.

A tipărit:

PSALTIRE şi LITURGHIER (1817) la Râmnic, pentru că la Buzău tipografia nu mai

funcţiona de aproape jumătate de secol.

Activitatea socială:

Iniţiator al înfiinţării spitalului Filantropia împreună cu doctorii CONSTANTIN

CARACAŞ, CONSTANTIN DARVARI şi fratele său SILVESTRU FILITTI.

A purtat de grijă spitalului Gârlaşi din Buzău fondat la 1792 de Maria Minculescu.

Fiind grec de neam, a luat parte la lupta de eliberare a neamului jsău de sub jugul

otoman, făcând parte din comitetul revoluţionar elenic de la Bucureşti. Şi tot de aceea aa

manifestat o atitudine filo-rusă.

1794 – semna refuzul ţării de a trimite zaharele la CP.

1806 – alături de mitropolitul Dositei, a scăpat Bucureştiul de un foc pe care-l

pregăteau turcii.

1819 – d-l. ALEXANDRU ŞUTU (1818-1821) a pus câţiva vlădici să semneze o

plângere împotriva lui Constandie şi poruncea marelui logotăt Alexandru Ipsilanti să facă

inventarul Episcopiei.

În aqceastă situaţie, Constandie şi-a înaintat demisia la 27 iulie 1819 şi s-a refugiat la

Mehadia, unde a şi construit o bisericuţă. Însă, consulul Rusiei a intervenit pentru el şi i s-a

îngăduit să se întoarcă la Bucureşti, dar n-a mai putut să-şi ocupe scaunul de Buzău, pentru că

a doua zi după demisia sa, a şi fost ales în locul său arhimandritul GHERASIM RĂTESCU.

După retragere, ex-episc. a stat un timp la Chişinău, apoi la Braşov şi s-a stabilit în

cele din urmă la Bucureşti . Moare la 8 seaptembrie 1827 - îngropat în biserica Sf.Dumitru.

GHERASIM RĂTESCU (1819-1825=

1821 – A FOST NEKVOIT SĂ SE REFUGIEZE LA Braşov, împreună cu

mitropolitul Dionisie Lupu.

În scurta sa păstorire s-a îngrijit de catedrala episcopală şi clădirile împrejmuitoare, cât

şi de schitul Răteşti.

S-a retras mai apoi la mănăstireaa Căldăruşani şi a refuzat să-şi mai reia scaunul.

31 martie 1825 – a înaintat paretisis.

Moare în ianuarie 1844.

CHEASARIE (1825-46)

născut în 1784.

A avut 2 fraţi: Gherasim ajuns arhimandrit la Buzău şi Ana călugărită la bătrâneţe la

Răteşti.

Încă de mic, tânărul Constantin (numele de laic) a fost încredinţat episcopului Iosif al

Argeşului carae l-a dat la şcoala greacă de la Domniţa Bălaşa condusă de maraele Lambru

Fotiadis.

Tuns în monahism şi ajunge arhidiacon al lui Iosif.

1820 – iconom al mănăstirii Antim, metocul episcopiei de Argeş

1823 – iconom laa Mitropolie

1825 – episcop

1828 – Un fapt de seamă petrecut sub el aa fost alipireaa teritoriilor aparţinătoarae

fostei mitropolii a Povilaviei la Episcopia Buzăului.

Se poate remarca intensa aactivitatae tipografică a episcopului Chesarie.

Se ştie că în 1768 activitataea tipografică la Buzău încetase.

Se reluase numai la 1832 datorită mitropolitului Grigorie.

1832- ceruse mitropolitului Neofit cele necesare tiparului atunci când venise din exil.

Dar ca să poată înze4stra bisericile cu cărţi Chesarie a mai cumpărat o tipografie de la

Buda.

1834-46 – s-au tipărit aici mai bine de 60 cărţi: de slujbă, de învăţătură.

7 ianuarie 1839 – apare la Buzăuz primul ziar bisericesc: „Vestitorul bisericesc”.

Era redactat de ieromonahul DIONISIE ROMANO, profaaesor la Buzău şi Gavriil

Munteanu, inspectorul seminarului de acolo.

Potrivit „Regulamentului organic” s-a deschis la Buzău un seminar cu 4 ani de studiu.

La deschidere a participat ca delegat din partea episcopului învăţatul arhimandrit EUFROSIN

POTECA.

Chesarie s-a îngrijit şi de recrutaraea unor acadre didactice corespunzătoare.

A mai înfiinţat şi o şcoală de cântăreţi, având ca dascăl pe renumitul GHELASIE

BASARABEANUL, apoi o şcoală de iconari sub conducerea lui Nicolae Teodorescu. Printre

ucenicii acestuia aa fost şi nepotul său de soră, GHEORGHE TATARĂSCU – pe care

Chesarie l-a trimis în Italia să înveţe pictura.

1833 - a luat fiinţă aici şi o şcoală desculptură.

Pe de altă parte a adepus eforturi pentru restauraraeaa şi ridicarea de biserici.

A ridicat o nouă reşedinţă episcopală din zid.

Deasemenea a ridicat pentru seminar o nouă clădire funcţională şi azi.

Aa ridicat biserica ade la mănăstirea Cjiolanu, schitul Cjoziei , schitul Cislău, biserica

mănăstirii Suzana ş.a.

Aproape toate au fost zugrăvite de N.Teodorescu.

Moare la 30 noiembrie 1846.

FILOTEI (1850-60)

după moartea lui Chesariea, scaunul a rămas vacant 4 ani.

Filotei era originar din Transilvaniaa (născut la 1805)

Călugărit la Sinaia

A sprijinit tipărirea de cărţi chiar înainte de a ajunge episcop.

1852 – a raepus în funcţie tipografia din Buzău, tipărind cam 15 cărţi.

Ceaa mai însemnată:”BIBLIA” de la Buzău (5 volume).

1854-56) – Aveaa la bază teaaxtul Bibliei de la Blaj

1795

1851 – a hotărât deschiderea de şcoli pe lângă fiecarae biserică, urmând caa preotul să

fie şi învăţător.

Pentru că în 1848 seminarul se închisese, a deschis la biserica Berca o „şcoală de

candidaţi”.

Episcopul Filotei a aacordat ajutoare pentru refacerea unor locaşuri de închinare.

1859 – îmbolnăvindu-se grav aa fost dus la mănăstirea Ciolanu.

Moare la 1860.

EPISCOPIA BUZĂULUI

DIONISIE ROMANO (1859-73)

născut la 1806 – Săliştea Sibiului

călugărit la Neamţ; pleacă la Bucureşti şi a lucrat la tipografia particulară de la

Cişmeana Mavrogheni.

Martie 1832 – profesor la Buzău

Cu ajutorul episcopului Chesarie, a ridicat aici 2 clădiri pentru şcoală.

S-a dovedit un pedagog luminat folosind în educaţie metode noi, cu deschidere.

A tipărit câteva manuale didactice.

1838-43 – a condus şi şcolile săteşti din tot judeţul.

Paralel cu slujba de învăţător, a fost un timp şi director al tipografiei eparhiale.

Împreună cu Gavriil Munteanu, profesor la Seminar a scos prima foaie bisericească:

„Vestitorul bisericesc” (1839-40).

1843-48 - profesor şi director al Seminarului din Bucureşti

1848 – participă la Revoluţie, fapt pentru care a afost închis la Văcăreşti şi apoi exilat

în Transilvania.

1851 – egumen la Sadova, mănăstirea lui Matei Basarab, deschizând aici şi o şcoală

pentru copii şi călugări

1850-53 – a tipărit la Bucureşti o nouă foaie bisericească „Eho ecleziastic”. Această

foaie aveaa şi un supliment: „Bibliotecă religios-morală” în care el a tipărit în broşuri mai

multe lucrări: „Geniul creştinismului de Chateanbriand, „Confesiunile” Feric.August.

1853-54 – În timpul ocupaţiei ruseşti a trebuit să plece la mănăstirea Neamţ, unde a

fost numit locţiitor de staraeţ,k apoi stareţ pe viaţă.Aici şi-a afăcut un plan îndrăzneţ de

înfiinţare a mai multor şcoli, toate cu 4 ani de studii.

În incinta bisericii a înfiinţat un seminar cu 3 profesori.

S-a îngrijit de refacerea tipografiei mănăstirii, a raeorganizat spitalul de aici, a

construit chilii noi şi un arabondaric.

Îndată ce ALAEXANDRU GHICA susţinătorul lui Dionisie, a pierdut scaunul,

mitropolitul Sofronie l-a înlăturat. La rugămintea noului stareţ, Gherasim, s-a dispus şi

desfiinţarea seminarului.

1859 – Djionisie – locţiitor de episcop la Buzău

1862 – hirotonit abia, la Iaşi

1864 – trece la Huşi

1865 – numit episcop la Buzău

În cursul păsto9ririi s-a interesat de bunul mers al seminarului. Aa introdus studiul

unei limbi străine şi studiul muzicii vocale.

1860 – a reorganizat tipografia aeparhială , tipărind chiar câteva acărţi de slujbă.

1873 – fiind învechijtă, tipografia şi-a încetat definitiv activitataea.

1859 – episcopul Dionisie a înfiinţat şcoli monahale la schiturile Nifon, Răteşti şi

Coteşti.

A restaurat paraclisul Episcopiei, a ridicat o şcoală la schitul Nifon, au fost acaptatae

izvoarele de ape minerale de aici.

Din banii săi a înfiinţat primul parac public în Buzău. A dat bani pentru multe

mănăstiri, pentru ridicarea cataedraleia ortodoxe din Sjibiu.

Episcopul Dionisie nu şi-a arătata calităţile de patriot numai prin acaestea, ci şi prin

sprijinireaa reformelor lui Cuza.

A făcut şi o însemnată donaţie Bibliotecii Academiei Române.

A donat toate cărţile din biblioteca maraelui bibliofil Constantin Cornescu

Olteniceanu, cumpărată de el. Erau 80 de titluri de cărţi (sec.XVI-XVII), care au reprezentat

primul fond de carte al BAR.

1868 – Societatea academică l-a ales pe Dionisie ca membru onorar.

După moaretea sa, întreaga sa bibliotecă a intrat în patrimoniul BAR: peste 150

manuscrise de maximă importanţă şi aproximativ 7000 cărţi.

Moare la 1873.

INOCHENTIE CHIŢULESCU (1873-93)

fiu de preot din Bucureşti

seminarul din Bucureşti, colegiul Sf.Sava

trimis la Pesta, împreună cu Atanasie Stoenescu

reîntors, a fost numit profesor la şcoala pentru preoţi din mănăstirea Glavacioc, apoi la

Seminarul din Bucureşti.

1861-68 – egumen la Dealu.

Păstoria lui nu s-a remarcat prin fapte prea de seamă, dar a ajutat cu bani mai multe

acţiuni filantropice: cumpărarea de cărţi pentru copiii săraci, burse pentru studenţi teologi,

înzestrarea fetelor de la azilul D-na Elena Bucureşti, a dat bani pentru spitale ş.a. Moare la

1793.

A urmat VALERIAN ŞTEFĂNESCU (1893-94) fratele lui Melchisedec Ştefan, iar

apoi a fost ales DIONISIE CLIMESCU (1894-1921).

EPISCOPIA RÂMNICULUI

ÎN SEC.XVIII ŞI ÎNCEPUTUL SEC.XIX

În timpul regimului fanariot au păstorit aici ierarhi, ultimii 2 fiind greci.

DAMASCHIN (1708-1725), urmaş al lui Antim Ivireanul.

În urma războiului turco-austriac, Oltenia a fost încorporată Imperiului habsburgic

(1718-39). În 1739, în urma unui război turco-austriac Oltenia a fost realipită Ţării

Româneşti.

Februarie 1717 – el însuşi în fruntea unei delegaţii merge la Viena pentru a înainta un

memoriu în 10 puncte prin care cereaa respectarea drepturilor Bisericii Ortodoxe Române.

Aici, CAROL VI 81711-1740) a dat un decret în acest sens – 1717.

22 febr.1719 – Carol dă un alt decret în care se reglementau probleme referitoare la

administrarea Olteniei şi respectarea drepturilor religioase.

Dar Episc.Râmnicului era scoasă de sub Belgrad. Se oprea închinarea de biserici la

Locurile Sfinte. Mănăstirile erau supuse direct guvernului austriac ce avea să întărească

alegerea de egumeni.

Noiembrie 1719 - episcopii şi egumenii IOAN de la Hurezi, ŞTEFAN de la Bistriţa,

ŞTEFAN de la ARNOTA şi PAHOMIE de la Govora au înaintat Curţii un memoriu în 11

puncte prin care cereau aca Episcopia să fie ridicată la rang de Mitropolie care să atârne direct

de Constantinopol, se cerea pentru episcop dreptul de îndrumare şi control al bisericilor.

Punctul 10: înfiinţarea unei şcoli româneşti la Vâlcea şi o şcoală latinească la Craiova!

Pe de altă parte, Damaschin şi-a făcut o preocupare adin traducerea cărţilor liturgice în

româneşte, adar n-a putut să tipărească prea mult.

Abia la sfârşitul vieţii sale a izbutit să tipărească un „CEASLOV” (1724), o altă

lucrare era „ÎNVĂŢĂTURĂ PENTRU ŞAPTE TAINE”, cartea fiind interzisă în

Transilvania.

1725 – „PSALTIRE”.

Deşi el n-a putut să tipărească prea mult, a mai tipărit :

„MOLITVELNIC „ (1730)” - „TRIOD(1731)”

„LITURGHIER (1733)” - „CATAVASIER (1734)”

„MINEIELE” , PRELUCRATE ŞI TIPĂRITE DE Chesarie mai târziu în (1776-1780).

Tot el a mai tradus în româneşte „TÂLCUIREA EVANGHELIILOR” a lui

TEOFILACT al OHRIDEI.

Moare la 5 decembrie 1725, având să rămână în IBR cel mai hotărât susţinător al

introducerii limbii române în Biserică.

IPOPSIFIUL ŞTEFAN (1726-27)

confirmat de Carol VI la 15 octombkrie 1726

aşezat în scaun: martie 1727 la Craiova.

Însă mitropolitul Moise Petrovici de la Bg. Acare-l şi propusese i-a amânat mereu

hirotoniaq, fiind prins de alte treburi, încât ŞTEFAN a adormit 20 aug.1727 stând în jilţul din

biserică.

INOCHENTIE (1727-1735)

de la Brâncoveni

- confirmat la 11 mai 1728

hirotonit la Belgrad şi instalat la Râmnic de către episcopul Timişoarei.

27 aprilie 1729 - s-aa dat un decret prin care se cerea o situaţiea acât mai amănunţită a

mănăstirilor din Oltenia.

Se prevedea ca averile mănăstirilor închinate să fie preluate de fisc, iar preoţii şi

diaconii erau scutiţi de ploconul care se daa episcopului.

În schimb erau îndatoraţi la impozite către fisc.

Decretul a stârnit indignarea episcopului şi aq clerului, încât INOCHENTIE a înmânat

curţii un memoriu, semnat de el şi alţi 14 egumeni.

1733 – a făcut un drum la Viena pentru a înfăţişa aceste plângeri.

1731 – a trimis o circulară clerului continuând o serie de îndemnuri privitoare la

misiunea preoţească.

Pe de altă parte, s-a îngrijit şi de tipărirea unor cărţi: „MOLITVELNIC”(1730),

„CEASLOV SLAVO-ROMÂN (1731” şi alte cărţi bisericeşti.

El a purtat de grijă şi credincioşilor din Braşov şi Ţara Bârsei care refuzaseră să

recunoască pe episcopii uniţi din Transilvania.

20 ianuarie 1728 – credincioşii de acolo fuseseră trecuţi de către austrieci sub

ablăduirea episcopiei de Râmnic.

Moare la 1 februarie 1735.

CLIMENT (1735-48)

confirmat la 1 octombrie 1735

călugărit la Hurezi, egumen la Polovragi şi Bistriţa.

1736 – începe războiul ruso-turc, iar în 1737 austriecii adeclară şi ei război Turaaciei.

Turcia câştigă şi austriecii sânt nevoiţi să părăsească Oltenia.

Şi Climent a fost nevoit să se refugieze în Munţii Lotru sfătuit de CONSTANTIN

MAVROCORDAT, Climent a făcut act de supunere turcilor pentru a scăpa ţara de jaf. A şi

mijlocit pe lângă un paşă în acest sens.

18 septembrie 1739 – pacea de la Belgrad – Oltenia a revenit Ţării Româneşti.

Prima grijă a episcopului după reântoarecerea la Râmnic a fost raefacerea catedralei şi

a întregii reşedinţe arse de turci atunci. În plus a mai ridicat şi o bolniţă (1745).

Din banii săi a mai ridicat câteva schituri: Pietrarii de Jos, Pătrunsa, Colnic şi biserici:

Bodeşti, Bărbăteşti, Goranu.

1746 – ia parte la acţiunea de desfiinţare a rumâniei.

a tipărit foarte multe acărţi din cele traduse de Damaschin: ANTOLOGHIOM ,

OCTOIH, EVANGHELIAR PENTICOSTAR.

A retipărit „CAZANIA lui Varlaam” (1748).

A mai tipărit câteva cărţi scrise de el:

CAPETE ADE PORUNCĂ LA TOATĂ CEATA BISERICEAASCĂ (1743)

Cuprindea 12 porunci adraesate preoţilor, privind îndeplinirea slujbei lor.

ÎNVĂŢĂTURI BISERICEŞTI PESCURT PENTRU ŞAPTE TAINE (1746)

În toată aceaastă activitate a fost ajutat de ieromonahul LAVRENTIE de la Hurezi,

diostositor, autor de prefeţe, chiar tălmăcitor şi de tipografii DIMITRIE PANDOVICI şi fraţii

MIHAI şi CONSTANTIN ATANASIEVICI.

8 mai 1748 – s-a retras din scaun din cauza vârstei.

Moare la 31 ianuarie 1753.

GRIGORIE SOCOTEANU (1748-1764)

egumen la Cozia

se numea Radu ca laic şi eraa dintr-o familie aboierească.

A fost căsătorit cu Ilinca Medelnicereasa, având şi 4 copii. Ei s-au despărţit de bună

voie şi au intrat în monahism.

Grigorie a ajuns eclesiarh la Episcopie, apoi egumen şi arhimandrit.

A ridicat paraclisul Episcopiei păstrat până azi, cu fresce exterioare unde se păstrează

chipul său. A ridicat împreună cu alţi ctitori bisericile Bunavestire şi Toţi Sfinţii.

A ajutat şi s-a îngrijit de schitul de la Sărăcineşti şi a făcut înnoiri la Govora

a acâştigat pe seaama episcopiei casele băneşti din Craiova.

În ce priveşte tiparul, a continuat tradiţia înaintaşilor săi:

LITURGHIER, OCTOIH, PSALTIRE, ANTOLOGHION ş.a.

A tipărit o BUCOAVNĂ (1749) şi 2 cărţi teologice: ceva adespre Preoţie şi o lucrare

polemică a episc. NIL al Tesalonicului.

1755 – la stăruinţa mitropolitului sârb de la Carlovitz , Pavel Nenadovici, Grigorie a

tipărit o GRAMATICĂ SLAVONĂ, iar la insistenţa episcopului Sinebie Jivanovici de la

Arad a tipărit în 1761 PRAVILA de RUGĂCIUNI A SF.LUMINĂTORILOR SÂRBI.

Printrea colaşboratorii săi se numără ieromonahul LAVRENTIE de la Hurez, preoţii

MIHAI, CONSTANTIN şi GHEORGHE, fii preotului ATANASIE Popovici.

A acordat ajutor duhovnicesc credincioşilor din Ardeal, hirotonindu-le preoţi. A

adăpostit la Râmnic pe unii din călugării ardeleni refugiaţi de acolo. Printre ei se afla ierom.

Nicodim căruia i-a dat şi o scrisoare de recomandare, în 1757, la plecareaa aceastuia în Rusia.

După numirea episcopului DIONISIE NOVACOVICI în Ardeal, menţineaa

corespondenţă cu acesta.

Mai 1764 – s-a raetras din scaun şi s-a retras la Craiova. De aici, noul domn GIANNI

RUSET (1770-1771) l-a pus în scaunul mitropolitan, în locul llui GRIGORIE II.

Octombrie 1771 – trupele ruse au ocupat Bucureştiul, iar mitropolitul şi domnul s-au

retras în Oltenia.

Moare la 28 decembrie 1777, fiind îngropat în catedralaa episcopiei Râmnicului.

PARTENIE (1764-1771)

originar din Mihăieşti – Vâlcea

eclesiarh la Episcopie şi apoi egumen la Tismana

s-a dovedit un bun gospodar şi a continuat activitatea tipografică, tipărind mai multe

acărţi de cultură.

CHESARIE (1771-1780), eclesiarhul mitropoliei Bucureşti.

Născut probabil în Bucureşti, la o dată necunoscută, având ca tată pe zaraful

Anghelachi Halepliu. Este posibil ca străbunii să-i fi fost originari din Alepul Siriei. A învăţat

la şcoala domnească Bucureşti. A ajuns probabil de tânăr protosinghel şi eclesiarh al

mitropoliei Bucureşti, fiind unul dintre colaboratorii lui Grigorie II în acţiunea de tipărire a

cărţilor româneşti.

1765 – a tradus lucrarea lui Simeon al Tesalonicului: VOROAVĂ DE ÎNTREBĂRI şi

RĂSPUNSURI, tipărită la Bucureşti.

1769 – a diortosit cartea lui Meletie Pigas: „ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ”, tipărită

în greacă la Bucureşti.

1770 – era în delegaţia condusă de mitropolitul GRIGORE, care mergea la Petersburg,

la ţarina Ecaterina.

La scurt timp după reântoarcerea lor (1771), episcopul Partenie murind, episcopia

Râmnicului i-a fost încredinţată lui Chesarie.

Alegerea sa s-a făcut abia în 1773 din cauzaa războiului ruso-turc (1768-1774).

Activitatea culturală:

a înfiinţat 2 şcoli: una la metocul Episcopiei din Bucureşti, şi una la metocul

Obedeanu din Craiova, a refăcut vechea tipografie râmniceană, aducând mataerialele

necesarae de la Sibiu, prin mijlocirea negustorului Hagi Pop Constantin. A tipărit aici:

OCTOIH (1776), TRIOD (1777), CEASLOV (1779), PSALTIRE (1779).

Opera sa de căpătâi: MINEIELE pe octombrie-martie (1776-1779).

În ce priveşte traducerea, s-ar datora chiar episcopilor Chesarie şi Filaret. Gabriel

Ţepelea a stabilit că este de fapt vorba de mai mulţi traducători, folosindu-se o serie de

traduceri mai vechi. O primă traducere, fragmentară, după Mineiele greceşti, a făcut-o

DOSOFTEI al Moldovei, căci „VIAŢA ŞI PETRECEREA SFINŢILOR” (1682-86) nu

cuprindea altceva decât textele vieţilor de sfinţi din Minei. S-ar mai fi folosit traducerile de la

MINEILE SLAVO-ROMÂNE de la Buzău (1698) ale lui RADU GRECEANU şi ale altora

pe care nu-i ştim.

1737 – apăruse la Râmnic un ANTOLOGHION (în română), care era un Minei

prescurtat, cuprinzând tipicul vieţilor sfinţilor, cântările şi slujbele din Mineie, dar numai

pentru zilele de sărbătoare (reeditate la Râmnic 1745, 1766 şi Iaşi – 1755). În această lucrare

cântările erau în limba română, pe când în cele de la Buzău în slavonă. Traducerea acestora se

datora episcopului Damaschin, dar rămăseseră în manuscris.

Înseamnă că în MINEIELE de la Râmnic au apărut pentru prima oară în română

numai cântările din zilele de rând.

În prefaţă se spune că însuşi mitropolitul Grigore a participat la traducerea Mineielor

pe octombrie, noiembrie şi decembrie. O însemnare la sfârşitul celui pe octombrie, îl prezintă

pe monahul RAFAIL de la Hurezi drept „aşezător la cuvintele limbii româneşti”. Note

asemănătoare îl mai arată drept colaborator pe ierod. ANATOLIE de la Episcopie, iar

începând de la Mineiele pe februarie mai apare ca tălmăcitor de limbă greacă „IORDAN biv

vel gramaticul capadocianul”.

La ultimul Minei pe septembrie, tălmăcitor era noul episcop FILARET, împreună cu

ierod. Anatolie director al tipografiei era ieromonahul IOACHIM de la Mitropolie. După

cuvintele ierod. Anatolie reiese că a existat un grup de traducători. În afara mitropolitului

Grigorie, a episcopilor Chesarie şi Filaret, greul tălmăcirii şi revizuirii traducerii anterioare a

fost dus de acel IORDAN Capadocianul, precum şi de călugării Anatolie şi Rafail, care

folosiseră traducerile anterioare pomenite mai sus.

Prin aceasta, cei doi episcopi, Chesarie şi Filaret, au marele mekrit de a fi organizat

aceaastă primă ediţie integralăa care a stat la baza tipăririi, mai apoi a MINEIELOR de la

Buda (1804-1805) retipărite de Iosif al Argeşului cu concursul lui Ioan Pinariu – Molnar.

Apariţia acestor Mineie a făcut ca slujba să se desfăşoare în toate abisericile

româneşti, integral în româneşte (abia adupă 1863)!

Foarte importante, în aceste Mineie, sânt şi prefeţele semnate de Chesarie. În acestaea

el lămureşte însemnătatea lunii respective, înfăţişează date istorice, religioase, mitologice,

datini religioase.

În unele prefeţe face incursiuni în istoria poporului român, aducând dovezi asupra

continuităţii noastre în Dacia.

În prefaţa Mineielor pe noiembrie împărţea istoria Ţării Româneşti în 3 părţi:

Epoca războaielor daco-romane

epoca zidirii mănăstirilor acare începe de la Radu Negru Vodă

epoca culturii sau a tălmăcirii de cărţi începând cu Matei Basarab.

În mineiul pe ianuarie (cea mai lungă prefaţă) foloseşte 2 istorici antici (Dio Casius şi

Meletie Geograful) pentru a demonstra latinitatea şi continuitatea poporului român.

Toate aceste idei au pătruns în scurt timp în toate ţinuturile româneşti, fiind dezvoltate

de reprezentaţii Şcolii Ardelene.

Mineile de la Râmnic reprezintă o sinteză a eforturilor de creare a unei limbi biseric

eşti unitare, pe baza limbii populaare.

Limba este foarte frumoasă folosindu-se acuvinte de largă circulaţie. Pe de altă parte

au apărut neologisme, cuvinte preluate direct din limba greacă sau latină.

În acest fel Mineiele reprezintă un monument al limbii româneşti, o lucrare ace avea să

ajute la formarea unei conştiinţe naţionale româneşti.

Moare la 9 ianuarie 1780 – îngropat în biserica Sf.40 Mucenici, metoc al Episcopiei

Râmnicului din Bucureşti.

FILARET (1780-1792) (devine mitropolit între 1792-93)

Când a ajuns la Rîmnic era deja mitropolit al Mirelor. A fost mutat la scaun de episcop

de către domnitorul ALEXANDRU IPSILANTI cu încuviinţaraea patriarhului ecumenic

SOFRONIE. Ca ierarh al episcopiei Râmnicului a aavut o activitaate considerabilă sprijinind

dezvoltaraea culturală, dovedindu-se un vrednic urmaş al lui Chesarie.

În anul înscăunării, chiar, a reuşit să tipărească celelalte 6 Mineie. El a scris şi prefaţa

la aceste 6 Mineie.

În cursul păstoririi sale el a mai tipărit şi alte cărţi bisericeşti. Prin osteneala sa s-au

tipărit şi câteva acărţi de învăţătură şi unele traduceri din Sf.Părinţi: 1781 şi 1792 –

CAZANIA (pe baza textului lui Varlaam şi a ediţiilor următoarae), 1783 – „Pilde Filozofeşti”,

1783 – traduceri din Sf.Atanasie cel Mare acu titlul SINOPSIS, tălmăcită după o versiune

slavonă de acătre IOSIF, protosing. Episc. viitorul episcop de Argeş, 1787 – GRAMATICA

lui Ienăchiţă Văcărescu vistiernic şi dicheofilax al Patriarhiei Ecumenice. În prefaţă, autorul

înfăţişază şi câteva momente din istoria poporului român. Toată această lucrare reprezintă o

manifestare importantă a începuturilor lingvisticii româneşti.

În numai 9 ani, Filaret a tipărit peste 25 cărţi, toate cu cheltuiala asa.

1788 – activitatea tipografică a încetat din cauza războiului ruso-turc 1788-91 şi a fost

reluată în 1792 când s-a pus sub tipar o nouă ediţie a Cazaniei şi una a Ceaslovului.

Între colaboratorii lui Filaret trebuie pomeniţi ieromonahul GRIGORIE

RÂMNICEANU, diortositorul celor mai multe tipărituri, protosinghelul IOSIF

1792 – Filaret a fost ales mitropolit, dar după un an a fost nevoit să se retragă.

Moare la 1794 la mănăstirea Căldăruşani.

NECTARIE (1793-1812)

grec din Morcea

arhimandrit al Episcopiei

a tipărit câteva cărţi:

1809 – PANIHIDĂ (autor:DIONISIE COZIANU, ecleziarhul Mitropoliei).

1811 – OCTOIH - prin osârdia lui Iosif al Argeşului.

1806 – CHIRIACODROMION în bulgară –prima carte tipărită la noi în această limbă.

1812 – ajunge mitropolit, oferind o mare sumă de bani domnului IOAN CARAGEA

(1812-1818).

În schimbul acestei sume a izbutit să asigure la Râmnic alegerea nepotului său:

GALACTION (1813-1824)

FOST EGUMEN LA Govora

A tipărit câteva cărţi

1819- ajungând la conducerea mitropoliei Dionisie Lupu a încercat să-l înlăture pe

Galaction, dar el a reuşit să-şi păstreze scaunul prin mită.

1821 s-a refugiat la Sibiu şi după potolirea mişcării s-a reântors la Râmnic.

18 aprilie 1824 – demisionează

NEOFIT (1824-40)

1829-33 – aq acârmuit Mitropolia ca locţiitor

1825 – tipografia şi-a încetat activitatea

1837 – şi-a deschis cursurile seminarul, având ca direcktor pe RADU TEMPEA AVI

1840 – mitropolit.

Abia în 1848 a fost trimis aici NIFON SEVASTIAS pentru administrarea treburilor

eparhiei.

1849 – este desemnat ca locţiitor al Mitropoliei continuând să păstoraească la Râmnic.

1850 – ales un nou titular CALINIC de la Cernica.

CALINIC dela Cernica (1850-62)

1807 – a intrat în această mănăstire poate sub influenţa marilor Paisie şi Vasile.

hirotonit diacon de mitropolitul bulgar Sofronie de la Vraţa.

1813 – hirotonit preot de arhiereul Dionisie Lupu Sevastias.

Îndrumat de duhovnicul său Pimeu, a început o viaţă de grele nevoinţe duhovniceşti.

1812 – fusese trimis î’mpreună cu acest Pimeu la mănăstirea Neamţ să strângă

ajutoare pentru refacerea bisericii Sf.Nicolae.

1816 – pleaşcă la Athos pentru un an

1818 – ales stareţ

1820 – arhimandrit.

S-a preocupat foarte mult de îmbunătăţirea vieţii duhovniceşti în Cernica.

1824 – erau acolo 130 călugări; 1838 – 300 călugări; 1850 – peste 350.

Foarte mulţi dintre ierarhii ulteriori ai ţării îşi avuseseră metania aici.

Calinic era permanent căutat de credincioşi şi era renumit pentru faptele sale

minunate.

1821 – a hrănit la mănăstire un mare număr de bucureşteni refugiaţi de frica turcilor.

Pentru copiii din satul Cernicaa a făcut o aşcoală.

Încă din primii ani s-a preocupat de pictarea bisericii Sf.Nicolae.

1832-36 – a zidit biserica Sf.Gheroghe din ostrov cu banii primiţi de la arhiereul

Ioanichie Stratonichias. A terminat-o în 1842.

El a mai ridicat aqcolo şi o bolniţă pentru îngrijirea bolnavilor.

1846 – începe zidirea bisericii cu hramul Sf.Treime de la Paasărea.

1827 – a zidit din nişte bani donaţi biserica Adormirea Maicii Djomnului în Câmpina.

În timpul său averea mănăstirii a sporit mult prin cumpărarea unor moşii şi prăvălii în

Bucureşti şi prin ridicarea unor mori pe Dâmboviţa.

1838 – obţine un hrisov prin care mănăstirea era scoasă de sub închinaraea către

mitropolie.

1850 – BARBU ŞTIRBEI (1849-56) – al cărui strămoşi Cernica Ştirbei ctitorire

biserică, i-a propus lui Calinic să accepte episcopia la Râmnic.

14 septembrie 1850 – ales.

Întrucât episcopia Râmnicului se afla într-o stare jalnică s-a preocupat în pr5imul rând

de refacerea ei.

A numit protopopi şi a hirotonit mai mulţi preoţi.

1851 – redeschide cursurile seminarului, întâi la mănăstirea Bucovăţ, apoi la Craiova.

1853 – a refăcut din ruine biserica schitului Romanaţi.

1854 - s-a mutat la Râmnic, căci până acum stătuse la Craiova şi a aadus aici şi

seminarul.

1856 – a terminat ridicarea noii catedrale pictate de Gheorghe Tătărescu.

1859-64 – a ridicat cu banii săi schitul Frăsinei rânduind reguli aspre de vieţuire.

În timpul secularizării Calinic a rugat pe Cuza să excepteze acest schit de la lege, lucru

pe care domnul i la îndeplinit.

1860 – pune bazele unei tipografii la Râmnic unde a tipărit mai multe cărţi.

1867 – a donat-o oraşului Râmnic, cu tot ce avea aea.

A fost un bun patriot, luptând pentru unire.

A făcut parte din Divanul ad-hoc, din Adunarea electivă a ţării care a ales domn pe

Cuza.

Bjiograful său – Anastasie Baldovin.

1866 – şi-a scris testamentul, în carae spunea că duopă moarte nu lasă nici bani de

îngropare, căci împărţise tot săracilor.

Bătrân şi bolnav, s-a retras la mănăstirea Cernica, încredinţând conducerea aeparhiei

lui Grigorie. Dar guvernul i-a refuzat parefisisul şi a rămas în vrednicia de episcop până la

moarte.

Moare la 11 aprilie 1868 – îngropat în tinda bisericii Sf.Gheorghe

28 februarie 1950 – Sf.Sinod a hotărât canonizarea lui.

ATANASIE STOENESCU (1873-80)

După moartea lui Calinic administraţia eparhiei a fost încredinţată lui INOCHENTIE

CHIŢULESCU (1868) , hirotonit arhiereu abia în 1872.

1873 – este ales ATANAKSIE de la RJOMAN (1865-73)

originar din Bucureşti

învăţase la seminarul Râmnic

studii la Pesta

1857 – deputat în Divanul ad-hoc

Moare în februarie 1880 – îngropat la Cernica

IOSIF BOBULESCU (1880-86)

originar din părţile Sucevei

seminarul la Socola

preot de mir Botoşani

profesor la Sjocola

1862 – arhiereu titu7lar Sevastia şi vicar la Iaşi

1886 – se retrage din scaunul Râmnic

GHENADIE ENĂCEANU (1886-1898)

Născut la 1835 (moldovean)

seminarul la Socola

şcoala teologică la Halki şi Academia Kiev

profesor la Seminarul Central Bucureşti (din 1867)

primul director al Seminarului Nifon (deschis în 1872)

1874 – membru în comitetul de redacţie al revistei „BOR”

1882 – diraector al Tipografiei Cărţilor Bisericeşti

1881 – profesor la Facultateaa de Teologie Bucureşti

1885 – arhiereu cu titlul „Craioveanul”

1886 – episcop la Râmnic.

A rămas în IBOR ca un om de o mare cultură şi mare profesor, întocmind o serie de

manuale: „Istoria Filosofiei”, „Patristica” ş.a.

Dar acel mai mult s-a ocupat de Istoria Bisericii Oratodoxe Române: „Creştinismul în

Dacia şi creştinarea românilor” )1878) care, după lucrarea lui Petru Maior, este prima

cercetare completă, făcută ştiinţific.

Combate teza lui Evghenie Golubinski, potrivit căreia noi am fost creştinaţi de bulgari.

„Istoria mănăstirii Sinaia” (1881), un studiu despre Petru Movilă (1882). A editat

„Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei”(1880) (începută la 1668 de Ştefan).

Ca episcop , a făcut numeroase vizite canonice în eparhie, strângând o serie de

impresii, date istorice, inscripţii, redactându-le în 2 volume.

1897 – pleaqcă în Italia spre a-şi îngriji sănătatea.

Moare la 1898 la Neapole. Este adus în ţară şi îngropat în bolniţa episcopiei Râmnic.

ATANASIE MIRONESCU (1897-1909)

devine mitropolit primat.

GHENADIE GEORGESCU (1909-1912)

SOFRONIE VULPESCU CRAIOVEANUL (1912-17)

1917 – autorităţile germane i-au stabillit domiciliul forţat la Cheia, apoi la schitul

Peşteraa Ialomicioara şi în urmă la Căldăruşani.

1918 – pus în libertate, a plecat la Iaşi şi şi-aa dat demisia. S-a reântors apoi la

Bucureşti.

Moare la 1923.

Şi-a lăsat biblioteca Seminarului Nifon.

În timpul exilului său, germanii au pus pe

MELETIE DOBRESCU GĂLĂŢEANU

1918 – S-A FĂCUT ALEGEREA DE EPISCOP LA Iaşi unde se aflau autorităţile

româneşti: ANTIM PETRESCU (1918-19) - jfost preot de mir la Craiova.

A urmat ALEXIE ŞERBAN CRAIOVEANUL (1919-20)

Şi VARTOLOMEU STĂNESCU BĂCĂUANUL (1920-21)

BISERICA MOLDOVEI IN SEC. XVIII ŞI ÎNCEPUTUL LUI XIX

În ce priveşte Biserica Moldovei, se remarcă un fapt îmbucurător: n-a putut pătrunde

ealementul grecesc. Din cei 9 mitropoliţi caare au păstorit aici numai unul a fost grec, iar la

episcopiile sufragare, un episcop grec.

11 ianuarie 1752 – s-a convocat un „sobor” format din ierarhii ţării, din marii

egumeni, boieri şi s-a hotărât cu mare blestem să nu fie aleşi nicicând ierarhi străini.

Astfel Biserica Moldovei şi-a menţinut o oarecare autocefalie faţă de Patriarhia

Ecumenică. Mitropolitul îl înştiinţa numai pe Patriarh de numirea sa, dar nu-i cereaa gramata

ade întărire, ci îl promenea la slujbe şi îi cerea Sf.Mir.

GHEDEON (1798-1725) de la Rădăuţi (1702-1708)

Avusese metania la Agapia, iar 1708 – a urmat în scaunul mitropoliei lui MISAIL.

1711 – a ieşit în întâmpinareaa ţarului Petru cel Mare, la Prut, împreună cu Dimitrie

Cantemir.

1714-15 – a primit la Iaşi vizita Patriarhului Hrisant Notaraa al Ierusalimului (1707-

31).

1715 – vizita lui SAMUIL CAPASULIS al Alexandriei (1710-23)

S-a reluat acum şi activitatea tipografică: 1714 – SINOPSIS, 1715 – LITURGHIER,

cu rugăciuni în slavă şi tipic în română, ARĂTAREA CREDINŢEI ORTODOXE a lui Ioan

Damaschin (greacă).

Moare în 1725.

GHEORGHE (1725-29), Roman (1717-25)

Metania în mănăstirea Neamţ, a izbutit să reînvie activitatea, tipografică, sub

refăcându-se vechea tiparniţă a Mitropoliei în care au apărut: ANTOLOGHION, OCTOIH

(1726). Moare la 1729.

ANTONIE (1729-40) Rădăuţi (1728-29) originar din Cernăuţi, călugărit la Putna.

1730 – a aridicat o biserică de lemn şi chilii la mănăstirea Horecea de lângă Cernăuţi.

1731 – apare la aIaşi o PSALTIRE SLAVONĂ

1732 ÎNVĂŢĂTURI PREOŢEŞTI DESPRE 7 TAINE

1734 – CONSTANTIN MAVROCORDAT (în prima sa domnie în Moldova – 1733-

35) a scutit Mitropolia de toate dările şi i-a acordat şi o subvenţie anuală.

1735-39 – războiul ruso-turc.

16 septembrie 1739 – s-a încheiat o convenţie între comandantul armaktei ruse şi

reprezentanţii Moldovei, prin care se recunoştea independenţa ţării.

18 septembrie 1739 – Pacea de la Belgrad între Rusia, Turca şi Austria – trupele

ruseşti au fost nevoite să se retragtă din Mjoldova, iar mitropolitul Antonie , din cauza

atitudinii sale filoruse a fost nevoit să plece în Rusia. Acolo a ajuns mitropolit de Cernigov şi

apoi la Bielgorod.

Moare la 1748 sau 1749.

NICHIFOR (1740-50)

GRIGORE II GHICA (1735-41) a impus apoi alegerea mitropolitului titular de Sidis,

Nichifor, originar din Moreea, fost dascăl al domnitorului.

Călugărit la Neamţ (era grec). A sprijinit activitatea tipografică şi cunoscutele reforme

ale lui CONSTANTIN MAVROCORDAT

În timpul său au funcţionat 3 tipografii: una la Mitropolie, una aparticulară în Iaşi şi

alta la Episcopia din Rădăuţi, înfiinţată în 1744.

1743-1752 – a funcţionat la Iaşi o tipografie a agrecului DUCA SOTIRIOVICI din

Tasos.

Aici s-au tipărit mai ales cărţi de slujbă în română: Psaltire, Liturghier, Triod, Octoih

şi multe altele.

Tot aici s-au tipărit şi cărţi în limba arată datorită strădaniilor Patriarhului

SILVESTRU al Antiohiei (1724-1766). Acesta a stat mult timp în ţările române (1729-30) şi

1744-49), punând bazele unei tipografii laa mănăstirea Sf.Sava din Iaşi.

În timpul său, CONSTANTIN MAVROCORDAT a întreprins nişte reforme fiscale şi

administrative afoarte importante: desfiinţarea rumâniei în Ţările Române – 5 august 1746 şi a

veciniei în Moldova – 6 aprilie 1749.

Reformele sale au urmărit şi ridicaraea nivelului material şi cultural al clerului, încât

prin aşa numitul „AŞEZĂMÂNT” sau „CONSTITUŢIE” (1741) din Moldova, marii boieri,

mănăstirile şi preoţii de mir erau scutiţi de dări şi îndatoraţi să înveţe carte.

Apoi, ierarhii ţării au primit dispoziţie să nu mai hirotonească nici un cleric dacă ar fi

fost neştiutor de carte.

7 iunie 1749 – în acord cu aceste dispoziţii, Nichifor a hotărât ca toţi cei ce vor vrea să

intre în cler să înveţe carte în şcolile de pe lângă bisericile din Iaşi.

S-au luat măsuri şi pentru ridicarea vieţii monahale: îndepărtaraea călugărilor imorali

din mănăstiri, îndatorirea lor de a aadministra acum se cuvine averile mănăstirilor.

25 decembrie 1747 – domnitorul Grig.II Ghica împreună cu Divanul au hotărât ca pe

lângă Şcoala de la Mitropolie să se înfiinţeze şiu alte şcoli, slavoneşti şi româneşti la cele 3

Episcopii. Profesorii aveau să fie plătiţi dintr-o dare speacială a preoţilor, pentru că aceştiaa

erau scutiţi prin acea „Constituţie” de orice alte dări.

1749 – s-au înfiinţat şcoli la biserica Sf.Nicolae, Sf.Vineri şi Sf.Sava din Iaşi.

Din păcate, toate aceste măsuri progresiste nu au putut fi cu totul puse în aplicare

datorită condiţiilor grele din acele timpuri.

13 noiembrie 1750 – a depus paretisis fiind bătrân şi bolnav şi nemaiputând păstori

cum se cuvine.

Rădăuţi (1745-1750) - IACOB PUTNEANUL (1750-60)

originar din Rădăuţi, născut la 20 ianuarie 1719 (data probabil greşită poentru că în

1762 când îşi făcea diata spunea că era la vârsta bătrâneţilor).

A fost călugărit de tânăr la Putna şi apoi preoţit; 1744 – devine egumen; 1745 –

episcop la Rădăuţi. Aici a înfiinţat o şcoală şi a tipărit un LITURGHIER.

1750 – mitropolit.

Activitatea culturală: acţiune susţinută de tipărire de cărţi româneşti

A tipărit: SINOPSIS (1751) – o adunare a acelor 7 Taine a Sf.Laude şi a unor canoane

din pravilă ce trebuiau la Taina Spovedaniei; 1751 – ADUNARE DE RUGĂCIUNI, 1752 –

TÂRNOSANIE (tradusă din greacă cu osteneala mitropolitului)

1752 – a mutat tipografia de la Rădăuţi la Iaşi unde tipăreşte la 1753 un

PENTICOSTAR. Diortositor fusese ieromonah COSMA VLAHUL. 1754 –

EVHOLOGHION.

A mai tipărit: APOSTOL, PSALTIRE, LITURGHIER – toate în româneşte.

De asemenea a tipărit şi cărţi de învăţătură pentru preoţi: ALFAVITA

SUFLETEASCĂ (1755) şi SINOPSIS, ADICĂ ADUNARE DE MULTE ÎNVĂŢĂTURI

(1757).

Mitropolitul a fost preocupat şi de educarea copiilor prin şcoală.

A înfiinţat o şcoală pe lângă Episcopia din Rădăuţi şi a tipărit cărţi pentru copii:

BUCVAR (1755).

Abecedarul acaesta a ajuns până în Transilvania fiind reeditat şi la Viena (1771).

Mitripolitul Iacob a insistat ca oamenii să-şi dea copii la şcoală.

Cărţile acaesteaa au fost traduse probabil de monahul EVLOGHIE, „dascăl slovenesc”

ce atradusese „VIEŢILE SFINŢILOR” la îndemnul mitropolitului.

Tot din porunca lui s-a tipărit un pomelnic al mitropoliţilor Moldovei.

S-a remarcat şi prin ctitorirea mai multor lăcaşuri sfinte:

- restaurează Putna distrusă de cutremurul din 1739. Refăcând biserica, i-a şadăugat

pridvorul carae există şi azi, apoi zidul înconjurător cu turnurile, inclusiv cel de deasupra

intrării şi chiliile.

În această perioadă, mitropolitul a hotărât în sobor de arhierei şi egumeni ca Putna să

nu fie închinată şi s-a hotărât ca de acum egumenul Putnei să fie ridicat la arang de

arhimandkrit.

1 ianuarie 1752 – mitropolitul Iacob a convocat un sobor la carae participau vlădicii,

egumenii mănăstirilor neînchinate pentru a hotărâ, cu mare blestem, ca scaunul Moldovei să

nu mai poată fi ocupat decât de vlădici români.

1758 – tătarii au jefuit şi ars o foarte mare parte din ţinuturile moldovene.

În faţa acestor nenorociri, mitropolitul a înaintat o plângere conducătorilor tătari,

cerându-le să înceteze distrugerea ţării.

Februaraie 1759 – în fruntea câtorva mii de ţărani şi orăşeni săraqci a cerut alungaraea

grecilor jefuitori.

Mitropolitul a ajuns la neânţelegeri cu domnitorul TEODOR CALIMACHI (1758-61)

din pricina reintroducerii văcăritului. Această dare fusese desfiinţată de către un sobor de

vlădici şi dregătzori întrunit la Iaşi (1698) sub domnul ANTIOH CANTEMIR, aruncându-se

blestem asupra oricăruia care ar mai introduce-o.

1 martie 1757 – mitropolitul Iacob, din nou, cu mare solemnitate, printr-o liturghie

săvârşită în catedrala din Iaşi a desfiinţat din nou acea dare, cu blestem.

Aceasta era o mare lovitură pentru domnii fanarioţi, încât noul domn SCARLAT

GHICA (numit în martie 1757) a stăruit pe lângă mitşropolit să dezlege blestemul.

August 1758 – a fost numit domn IOAN TEODOR CALIMACHE. Pentru a-şi plăti

datoriile a insistat pe lângă mitropolit să dezlege b lestemul pentru a putea reintroduce

văcăritul.

Întrucât mitropolitul a refuzat, aceştia au făcut presiuni asupra lui pentru a-l face să

renunţe la scaun.

1760 – mitropolitul demisionează, retrăgându-se la Putna.

Aici, mitropolitul şi-a continuat strădaniile cărturăreşti şi gospodăreşti. A continuat

refacerea abisericilor.

În colaborare cu arhimandritul VARTOLOMEU MĂZĂREANU a înfiinţat – 1774 – o

şcoală duhovnicească cu un program de învăţământ asemănător celui de la Academia lui Petru

Movilă din Kiev.

1762 – îşi făcea testamentul prin care lăsa toate bunurile sale mănăstirii Putna.

Moare la 15 mai 1778. Cu 5 zile înainte de moarte îmbrăcase marea schimă sub

numele de EFTIMIE.

A fost îngropat în pridvorul mănăstirii, alături de părinţii săi, călugăriţi la bătrâneţe.

GAVRIIL CALIMACHI (1760-86) este pus în scaun de fratele său, domnul TEODOR

CALIMACHI (1758-61). Gavriil se trăgea dintr-o familie veche de răzeşi – Călmaş. A învăţat

carte şi s-a călugărit la Putna. Fratele său, după o şedere îndelungată la CP şi-a schimbat

numele în Calimachi şi a ajuns mare dragoman al Porţii. În această calitate a aajutat pe

afratele său să ajungă diacon la Patriarhia Ecumenică şi apoi mitropolit la Tesalonic (1745).

Noul mitropolit, Gavriil, nu a dezlegat în continuare blestemul aruncat de Iacob şi a

căzut în dizgraţia afratelui jsău. Toată această opoziţie l-a făcut pe domn să renunţe la darea

văcăritului, dar a introdus o alta nouă – „ajutorniţă”.

1768-74 – războiul ruso-turc. În acest context, mitropolitul a avut o atitudine filo-rusă.

El a cerut dărâmarea cetăţilor turce Bender şi Brăila, principalele baze de atac ale

tătarilor din Bugeac. A întreţinut o intensă corespondenţă cu împărăteasa Ecaterina II.

1769 – trimite o delegaţie la Petersburg, având în frunte pe episcopul INOCHENTIE

al Huşilor.

Activitatea culturală:

1765 –67 – Domnul GRIGORE III GHICA (1764-67) a reorganizat Academia greacă

din Iaşi, iar mitropolitul a fost pus în fruntea epitropilor ei.

El a căutat să îmbunătăţească sistemul de învăţământ din Moldova, dar n-a neglijat

nici activitaatea tipografică, tipărind o serie de cărţi bisericeşti şi cărţi pentru luminarea

preoţilor: 1768 – ÎNDREPTAREA PĂCĂTOŞILOR (tradusă din greacă), 1771 –

ALCĂTUIRE ÎNAURITĂ (tradusă din greacă, lucrare polemică), 1777 – CATIHISIS sau

PRAVOSLAVNICĂ MĂRTURISIRE, 1784 – PRĂVILIOARĂ cu cele 7 Taine pentru preoţi,

1781 – PASTORALĂ ÎMPOTRIVA LUXULUI, 1765 – ÎNDREPTARAEA PĂCĂTOSULUI

CU DUHUL BLÂNDEŢELOR (tipărită la Iaşi în slavonă şi română). Tipărită cu

binecuvântarea mitropolitului sârb Pavel Nevadoviciul Carloviţului, fiind „aşezată” în cele 2

limbi de episcopul Timişoarei, VINCHENTIE. Se pare că sub mitropolitul GAVRIIL s-a

tipărit la Iaşi şi o GRAMATICĂ ROMÂNĂ (1770).

Colaboratori: GRIGORIE STAN BRAŞOVEANUL, protopopul MIHAIL

STRILBIŢCHI care se intitula „exarh” al mitropoliei Moldovei. Acesta se trăgea dintr-o

veche familie de gravori polonezi. În 1785 , acesta a înfiinţat o tipografie proprie, în care a

tipărit în româneşte diverse lucrări: un CALENDAR pe 112 ani (1785).

Sub îndrumarea mitropolitului Gavriil s-a ridicat noua catedrală mitropolitană din Iaşi

cu hramul Sf.Gheorghe începută încă din 1761. Azi, în interiorul bisericii se mai păstrează din

acel timp numai catapeteasma.

1775 – Bucovina a ajuns sub stăpânire austriacă, episcopia Rădăuţilor devenind

sufragană mitropoliei de Carlovitz.

Mitropolitul Gavriil a fost un sprijinitor al stareţului PAISIE.

1763 – când Paisie a venit de la Athos cu cei 64 de ucenici ai săi, i s-aa dat mănăstirea

Dragomirna, iar în 1775 când Bucovina fusese ocupată, Paisie şi ucenicii săi au primit

binecuvântarea mitropolitului de a se aşeza în mănăstirea Secu, pentru ca în 1779 să i se

încredinţeze egumenia amănăstirii Neamţ.

GAVRIIL moare la 20 februarie 1786, fiind îngropat în ctitoria sa, biserica

mitropolitană Sf.Gheorghe din Iaşi.

Roman (1769-86) LEON GHEUCĂ (1786-88)

Bunurile rămase de la mitropolitul Gavriil au fost luate de ALEXANDRU II

MAVROCORDAT (1785-86).

În acelaş timp, patriarhul ecumenic PROCOPIE (1785-89), ajutat de sultan, a adorit să

impună în scaunul mitropoliei din Moldova pe grecul IACOB , egumenul mănăstirii

Barnovski din Iaşi, închinaştă Sf.Mormânt.

Martie 1786 – Împotriva acestei înceracări, reprezentanţii Moldovei au trimis un

protest la Poartă, amintind de hotărârea luată în 1752.

În cele din urmă, moldovenii au izbutit să aleagă în scaun pe românul LEON

GHEUCĂ de la Roman, iar la stăruinţele Patriarhului şi ale domnului, grecul Iacob a ajuns

totuşi episcop la Roman.

Leon fusese călugăr la Putna şi protosinghel al Mitropoliei până când a fost ales

episcop la Roman (1769).

1786 – a avut loc o răscoală a 10000 de ieniceri aflasţi în Moldova. Aceştia începuseră

să prade satele de aici. Leon a pus să se tragă clopotele achemând poporul la luptă.

Ultima ştire adespre mitropolit o avem din preajmaa Crăciunului 1788, murind de

altfel în ultimele zile ale acaestui an. Îngropat în catedrala Sf.Gheorghe (mitropolia veche).

După moartea sa treburile mitropoliei au fost conduse de cei 2 sufragani: ANTONIE al

Romşaşnului şi IACOB STAMATI al Huşilor. În prefaţa unui MOLITFELNIC SLAVON

(1789) aceştia sânt numiţi „vicarii mitropoliei moldoveneşti”.

Curând după aceasta aa fost rânduit ca ocârmuită al mitrop. AMBROZIE

SEREBRENICOV )1788-92).

1790 – Ambrozie, vizitând mănăstirea Neamţ, a acordat staraeţului Paisie rangul de

arhimandrit.

26 decembrie 1791 – Ambrozie a hirotonit pe arhimandritul

GAVRIIL BĂNULESCU-BODONI ca episcop vicar de Cetatea Albă şi Tighina.

Dar cum el a trebuit să se retragă cu trupele ruseşti din Moldova l-a lăsat la Iaşi pe

Gavriil ca mitropolit.

Njoul domn, ALEXANDRU MORUZI (martie – decembrie 1792) a trimis pe

mitropolitul Gavriil la CP pentru că turcii vroiau să-l pedepsească pentru a fi fost pus în

scaun, într-o ţară supusă lor, cu ajutorul ruşilor. De aici a reuşit să scape prin intervenţia

consulului rus.

Huşi (1782-92) IACOB STAMATI (1792-1803)

a fost ales în urma unei gramate a aPatriarhiei Ecumenice către cei 2 vicari moldoveni,

Antonie şi Iacob, prin care aceştia erau îndemnaţi să se aleagă un nou mitrop9olit.

Astfel a fost ales episcop IACOB STAMATI şi înscăunat la 21 iunie 1792.

Se pare că era originar din Transilvania, din ţinuturile Bistriţei. O însemnare pe o

cruce de piatră de la Schitul Pacrov îl arată ca nepot al episcopului Pahomie al Romanului.

Născut la 1749.

A avut mai mulţi nepoţi: Toma Stamati care a copiat mai multe că+rţi din dispoziţia

lui Iacob şi fiul lui, Cxostache Stamati – poet (1786-1869).

S-a aşezat de tânăr în mănăstirea Neamţ şi a făcut ucenicie pe lângă un călugăr

IOASAF. A fost călugărit cu numele de Iacob (ca laic, Ioan) la 15 ani. După 8 ani a ajuns

econom la Mitropolie.

Apreciat de mitropolitul Gavriil, a fost ridicat episcop la Huşi (1782) unde în cei 10

ani de păstorie a ridicat o reşedinţă nouă şi a refăcut clădirile din incintă.

Ca mitropolit, a ridicat o nouă reşedinţă mitropolitană care a slujit în acest scop până

în 1902 când a afost refăcută radical. Aici a făcut şi un paraclis cu hramul Tuturor Sfişnţilor.

Apoi a făcut reparaţii la cele 2 biserici din incinta mitropoliei: Stretenia (Întâmpinarea

aDomşnului), existentă din 1682 şi Sf.Gheorghe, ctitorită de Gavriil Calim.

Într-una din prăvăliile făcute de el lângă Mitropolie a deschis o farmacie.

El este şi ctitorul Bisericii Banu din Iaşi numită şi „biserica calicilor”. A ridicat-o la

a1800 pe locul uneia mai vechi din lemn. Între cei care au ajutat mult la ridicarea bisericii au

fost nepotul său Toma Stamativ şi logofătul Luca Banul.

Mitropolitul hotăra prin testament aca biserica să nu fie niciodată închinată, iar în era

să slujească mereu 4 preoţi.

Pe de altă parte mitropolitul a acordat ajutor bănesc multor schituri şi pe preoţii săraci

i-a scutit de dări (ploconul cârjei).

El a sprijinit foarte mult şi activitatea cultural tipografică.

S-a îngrijit îndeaproape de şcolile româneşti din Moldova şi încă din primii ani de

mitropolie a pornit la refacerea tipografiei mitropoliei din Iaşi încât la 1794 a scos romanul

moralizator al scriitorului spaniol Gracian Balthasar, „CRITIL şi ANDRONIUS” (tradus din

greacă).

În anii următori a scos: LITURGTHIER, PSALTIRE, CEASLOV, MOLTVELNIC

ş.a.

Cu ajutorul său s-au mai tipărit 3 cărţi ale episcopului AMFILOHIE de la Hotin:

GRAMATICA TEOLOGHICEASCĂ, DE OBŞTE GHEOGRAFIE şi ELEMENTE

ARITMETICE.

Meşteri tipografi: ierodiaconul GHERASIM (majoritatea lucrăriloor), PAVAEL

PETROV (din 1795), ieromonahul MACARIE (din 1802).

Personalitate centrală în domeniul tiparului în acel timp rămâne meşterul gravor

MIHAI STRILBIŢCHI.

La un moment dat acesta s-a certat cu mitropolitul, care nu se arătase niciodată

favorabil, politicii ruseşti, şi după 1794 îl găsim tipărind câteva cărţi dincolo de Nistru, la

Dubăsari:

1792 – BUCVAR ROM.

1794 – BUCVAR SLAVON şi CEASLOV ROM.

La Movilău a tipărit:

1796 – ISTORIA LUI ALEAXANDRU CEL MARE

1800 – BUCVAR ROMÂNESC

28 aprilie 1800 – Mitropolitul Iacob ca preşedinte al Epitropiei şcolilor a prezentat

domnşului CONSTANTIN IPSILANTI (1799-1801) un raport asupra învăţământului din

Moldova. Aici se arăta staarea învăţământului şi se făceau diferite reco9mandări didactico-

pedagogice şi practice în legătură cu procesul de învăţîmânt.

Tot de aici aflăm că şcoala domnească se întreţinea din cei 4 lei pe care-i plătea anual

fiecare preot şi diacon. Se mai prevedea ca limba de predare să fie greaca sau franceza. Erau

prevăzute ca obiecte de învăţământ mai multe discipline umaniste şi realiste.

Cei săraci urmau să aibă întreţinerea gratuită, având în vedere silinţa la învăţătură.

Durata studiilor erau de şase ani, iar eaxamenele din 6 în 6 luni.

Moare la 11-12 martie 1803.

La moartea sa mitropolitul lăsase datorie de 300 pungi întrucât devenise o tactică

îndatorarea mitropoliei şi a episcopiilor ca fanarioţii veniţi să nu mai aibe ce jefui.

VENIAMIN COSTACHI (1803-1842)

Născut la 20 decembrie 1768 în ţinutul Fălciului, dintr-o familie de boieri moldoveni,

(tatăl Grig.Costache). Mama sa, Maria, născută Cantacuzino, era din vechea familie a

Cantacuzinilor. A primit numele Vasile. Ceilalţi fraţi: Matei, ajuns mare postelnic,

Constantin, călugărit cu numele de Chesarie, Elena, călugărită Ecaterina, fostă stareţă a

mănăstirii Socola, apoi la Agapia şi Şerban, mai târziu sfetnic al mitropolitului.

A început învăţătura cu un dascăl grec, apoi a fost dat la şcoala greacă de la Trei

Ierarhi. Tatăl său l-a dus la Huşi, dându-l în grija aepiscopului Iacob Stamati care l-a şi tuns în

monahism sub numele Veniamin (1783). Abia împlinise 15 ani.

1786 – hirotonit ierodiacon.

1788 – Leon Gheucă l-a chemat la Mitropolie fiind hirotonit preot şi rânduit mare

eclesiarh.

1789 – egumen la mănăstirea Sf.Spiiridon – Iaşi.

1792 – episcop la Huşi în locul lui Iacob Stamati, ajuns mitropolit.

A fost delegat de mitropolit să cerceteze mănăstirea Neamţ şi Secu şi apoi trimis la

înmormântarea lui Paisie (1794), al cărui ucenic în ale isihasmului fusese.

1 iunie 1796 – episcop la Roman.

18 martie 1803 – mitropolit pentru aproape 40 ani.

1808-1812 – războiul ruso-turc, iar Veniamin devine acum locţiitor de domn sub

supravegherea unui general rus. La scurt timp a ajuns la neânţelegeri cu noua stăpânire,

retrăgându-se la Neamţ şi demisionând la 20 februarie 1808. La Neamţ a înfiinţat o tipografie,

începând aici o perioadă rodnică de activitaate aculturală.

În această perioadă, ruşii au aşezat un exarh, pe GAVRIIL BĂNULESCU-BODONI

(1808-12).

16 mai 1812- tratatul de la Bucureşti: ruşii s-au retras, iar noul domn, SCARLAT

CALIMACHI l-a rechemat pe Veniamin în scaunul mitropolitan.

1821-23 – Veniamin s-a retras iar, cu prilejul Eteriei.

În urma fugii în Rusia a ultimului domn fanariot MIHAIL ŞUŢU, Veniamin a ajuns

pentru a II-a oară locţiitor de domn.

În această perioadă eteriştii ucideau pe turci, iar turcii din răzbunare, omorau populaţia

civilă.

Veniamin a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru apăraraea poporului, dar în cele din

urmă a fost nevoit să se retragă în stânga Prutului la Colincăuţi, de unde a condus mişcarea

românească din Moldova. Acolo a tradus cartea teologului grec Evghenie Vulgaris, „Funia

întreită”.

Februarie 1823 – se reîntoarce şi reocupă scaunul sub primul domn pământean ION

SANDU STURDZA (1822-28).

În timpul retragerii sale fusese numit laa Iaşi episcopul de Huşi, MELETIE

BRANDABURUL.

În toată perioada păstoririi sale s-a arătat drept ctitor şi îndrumător al şcolilor

naţionale.

24 mai 1803 – obţine un hrisov prin care se prevedea: înfiinţaraea unei şcoli româneşti

pe lângă cea greceaască de la mănăstireaa Mavromolu – Galaţi, înfiinţarea unei şcoli elineşti

şi româneşti la Focşani şi Bârlad, sporirea bugetului pentru şcoli.

S-a instituit atunci o „epitropie a învăţăturilor publice”, adică un minister al

învăţământului, al cărei preşedinte era mitropolitul. Mai departe, mitropolitul a prezentat

domnului o „anafora” prin care cerea înfiinţarea unui seminar pentru pregătirea viitorilor

preoţi.

1803 – pe baza acaesteia, domnul dău un hrisosv prin care rânduia mutarea călugărilor

şi a călugăriţelor de la Sjocola la alte mănăstiri, iar printr-un alt hrisov rânduia ca la

mănăstireea Socola să ia fiinţă o şcoală pentru viitorii preoţi, iar veniturile mănăstirii Socola

să fie date acestei şcoli.

Pentru maicile mutate la Agapia se înfiinţa acum o şcoală „de carte grecească şi

elenească”. Hrisovul mai prevedea ca fiicele de boieri, negustori ş.a. să meargă pentru

învăţătură la aceste mănăstiri (Agapia şi Văratec)

1834-35 – ia fiinţă Academia Mihăileană în cadrul căreia seminarul a fost considerat

ca o facultate, fiind condus de un rector.

Primii rectori: Damaschin Bojincă, arhimandritul Vladimir Suhopan şi arhimandritul

Filaret Scriban.

1805 – a înfiinţat o şcoală de cântări bisericeşti la Iaşi, aducându-l aici pe Petru

Lampadarie, protopsalt al bisericii mari din CP.

Şi tot Veniamin aş oferit bani pentru deschiderea unei şcoli particulare de cântăreţi pe

lângă biserica Sf. Ioan cel Nou Suceava.

Un gând mare al mitropolitului aa fost să românizeze învăţământul din Moldova.

În acest scop s-a îngrijit de pregătirea unor tineri profesori, trimiţându-i la studii peste

hotare. Primii trimişi au fost fii protopopului LAZĂR LEON ASACHI. GHEORGHE

ASACHI a studiat matematicile şi pictura la Viena, arheologia, pictura, sculptura şi clasicii

romani şi italieni la Roma. Întors acasă a afost însărcinat să predea un curs la Academia

domnească de inginerie în limba română între anii 1814-18. S-au pus astfel bazele

învăţământului politehnic la noi.

1824 – Veniamin a deschis la Trei Ierarhi o şcoală începătoare în româneşte, folosind

ca învăţător un absolvent al seminarului de la Socola.

1 ianuarie 1828 – mitropolitul împreună cu Gheorghe Asachi au prezentat domnului

un plan de organizarae a învăţământului din Moldova: o şcoală normală cu 2 ani, un gimnaziu

cu 4 ani cu materiile: latină, religie, logică, retorică, istorie, geografie, matematică etc. Se

propunea şi înfiinţarea unei biblioteci naţionale. Domnul aprobat şi şcolile s-au deschis în

acelaş an. Aceasta era cunoscută sub numele de „şcoala vasiliană„ după numele primului

organizator al unei şcoli la Trei Ierarhi – Vasile Lupu (1639).

S-a înfiinţat şi un internat pentru copiii săraci.

Epitropia şcolii a mai intrat şi în posesia unor terenuri şi altor bunuri.

1832 – în urma „Regulamentului organic” s-au deschis şi 6 şcoli tinutale la Roman,

Huşi, Botoşani, Bârlad, Galaţi, Focşani şi mai târziu şi în alte oraşe.

1834 – s-au deschis cursurile la Academia Mihăileană, iar în 1835 – a fost inaugurată.

Cuprindea o facultatae filozofică (2 ani), una juridică (3 ani), cursuri de inginerie, agronomie,

arte frumoase, filologie.

Profesori: Eftimie Murgu, Gheorghe Săulescu, Damaschin Bojâncă, Petru Câmpeanu,

Teodor Stamati, Ion Ionescu de la Brad, Teodor Cjodrescu ş.a.

1860 – din această Academie s-a dezvoltat Universitatea.

În acest timp, Gheorghe Asachi s-a opus încercărilor boierimii de a înlocui româna, ca

limbă de predare, cu franceza.

Permanent au fost trimişi tineri în străinătate pentru a se pregăti să devină cadre

didactice.

1841 – au izbutit să deschidă prima şcoală de arte şi meşteşuguri.

La îndemnul lor, unii boieri au înfiinţat şcoli săteşti pe moşiile lor.

27 decembrie 1816 – cu binecuvântarea sa aa avut loc prima reprezentaţie teatrală

cultă, la Iaşi.

1829 – apare prima gazetă românească, în Moldova, „Albina românească” a lui

Gheorghe Asachi.

Totodată, mitropolitul s-a preocupat şi de tipărireaa de carte pentru şcolile nou

înfiinţate. A acordat o deosebită atenţie traducerilor din Sfinţii Părinţi: „Tâlcuirea celor 7

Taine” (1807).

„Chiriaacochomion la Apostolii duminicilor de peste an” (1810-11)

„Istoria Sculpturii V.T.” (1824), „Istoria Scripturii cea Nouă” (1821), „Istoria

bisericească a arhiepiscopului Meletie al Atenei” (5 volume, 1841-43), „Pidalionul” (Neamţ,

1844) – colecţie de canoane tradusă după ediţia de la Lipsca din 1800 (a lui Nicodim

Aghioritul şi Agapie).

Traduceri rămase în manuscris: ”Tâlcuirea Psaltirii” a lui Eftimie Tzigaben (1850-62),

„Istoria bisericească” a lui Teodoret al Cyrului, „Omiliile Sf.In.G.A. lam F.A. şi la Epist.

Sf.Ap.Pavel” (traducere începută la Neamţ şi terminată la Iaşi).

Alte peste o sută de cărţi s-au tipărit cu binecuvântaraea sa, la porunca sau la îndemnul

său şi, bineânţeles, multe cu cheltuiala sa. Se adaugă laa acestea şi o ediţie aa N.T. (1818).

Dintre cărţile laice: „Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir (1825), „Hronograful” lui

Dimitrie al Rosltovului (1837).

S-au mai tipărit cărţi de cult în româneşte: „Tipicul Sf.Sava”, tipărit pentru prima oară

în română de mitropolitul la Iaşi (1816), „Liturghierul” (Iaşi, 1818 şi 1834), „Evanghelia”

(1821), „12 Mineie” (Neamţ, 1830-32) primele în Moldova.

Pe de altă parte, trebuie să ne reţină atenţia prefeţele lui la diferitele cărţi, punând aici

mare accent pe învăţământ. Tot aici propunerea – şi a şi făcut-o - înlocuirea cuvintelor slave

sau greceşti din cult cu cuvinte româneşti de natură latină.

Dar foarte multe cuvinte le-a lăsat în limba greacă neputând fi traduse.

Activitatea social –pastorală:

În timp ce păstorea la Roman l-a ajutat pe egumenul Vartolomeu Putneanul cu 80

pungi cu bani pentru spitalul şi farmacia de pe lângă biserica Precista din Roman. Întreaga sa

avere a dat-o spitalului Sf. Spiridon din Iaşi.

A arătat o atenţie deosebită şi preoţilor din Moldova. S-a ridicat împotriva înfiinţării

unei episcopii catolice la Iaşi.

1833 – debutează lucrările de construcţie ale unei noi catedrale, pe locul bisericii

Stretenia, ctitoria d-nei. Anastasia – soţia lui Gheorghe Duca de la sfârşitul secolului XVII. În

1842 lucrările s-au întrerupt, odată cu retragerea mitropolitului şi s-au reluat abia în timpul lui

Iosif Naniescu (1880-87). A fost sfinţită la 1887.

În timpul evenimentelor din 1821, când s-a retras, a clădit la Agapia paraclisul

„Naşterea Maicii Domnului”.

A avut o contribuţie importantă la alcătuirea „Regulamentului organic” , introducând

articole pentru favorizarea învăţământului românesc.

18 ianuarie 1842 – a demisionat şi s-a raetras la mănăstirea Slatina, continuând opera

de traducere în limba română.

8 ianuarie 1844 – şi-a scris testamentul prin care lăsa tot ce avea Mitropoliei, iar

mănăstirii Agapia 1000 galbeni împărăteşti.

Moare la 18 decembrie 1846 – îngropat la m-rea Slatina.

1886 – rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate în catedrala mitropolitană.

URMAŞII SĂI

1829 – tratatul ruso-turc la Adrianopol prin care ruşii au cerut turcilor să recunoască

cele 2 Regulamente administrative pentru Moldova şi Ţara Românească.

1828-34 – Principatele rămân sub ocupaţie rusă.

1829 – Generalul Kiseleff a fost numit preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Ţării

Române şi Moldovei.

În timpul lui s-au lucrat cele 2 Regulamente, aproape identice, ce aveau să devină

prima Constituţie.

În Ţara Românească Regulamentul a fost aplicat din 1/13 iulie 1831, iar în Moldova

din 1/13 ianuarie 1832.

Potrivit regulamentelor organizarea în stat pe baza principiului separării puterilor.

Puterea aexecutivă era a d-lui ales de Adunarea obştească extraordinară. Era ajutat de

Sfatul administrativ extraordinar, format din 6 miniştri.

Puterea legislativă o avea o Adunare obştească cu 42 deputaţi în Ţara Română, 35 în

Moldova, având pe mitropolit ca preşedinte.

Regulamenteale au avut un rol însemnat în pregătirea unirii, prin organizarea identică

pe care o aclădeau celor 2 ţări.

În ambele ţări, prin Regulament s-a instituit un fel de Minister al Cultelor.

Deasemenea, Regulamentele prevedeau ca vlădicii să fie aleşi numai dintre pământeni.

Alegerea lor o făcea Adunarea obştească a ţării. Mitropolitul se alegea adintre episcopii în

funcţie , având să primească întărire de la C.P.

Regulamentul prevedea ca hirotoniile să se facă numai pe baza unei anaforale a

logofătului bisericii (ministrul cultelor) către domn, iar preoţii să fie absolvenţi de siminar.

Abataerile duhovniceşti erau judecate ade o dicasterie sau un consistoriu.

O atribuţie ace revenea preoţilor acum eraa ţinerea actelor de stare civilă (până la

1864).

Se mai prevedea înfiinţarea ade seminarii teologice, în Muntenia, pe lângă fiecarae

eparhie, în Moldova menţinerea celui de la Socola.

În ce priveşte situaţia materială a clerului, aceştia aerau scutiţi de orice dări sau

obligaţii. În plus, preoţii primeau o sumă anuală de la Stat, plus ofraandele credincioşilor.

Bisericilor trebuia să li se dea o întindere de pământ.

Reglementările aduceau schimbări menite să înlăture abuzurile din trecut: toate

averile nemişcătoare ale eparhiilor şi mănăstirilor erau arendate pe 3 ani înaiintea Adunării

obşteşti şi se prevedea aca mănăstirile de acum să verse o sumă reglementată prin lege în

visteria statului.

S-a hotărât ca pe viitor să nu se mai facă împrumuturi pe seama eparhiilor şi a

mănăstirilor fără ştirea domnului şi a Adunării.

Deci, Regulamentele au avut menirea să pună în ordine neorânduielile şi abuzurile din

Principate.

În Moldova, MIHAIL STURZA (1834-49) a încercat să treacă administraţia tuturor

averilor bisericeşti sub controlul unei autorităţi laice. După retragerea lui Veniamin, a ţinut

scaunul vacant 2 ani, însărcinând totuşi cu treburile eparhiei pe arhiereul FILARET

BELDIMAN APAMIAS.

1844 – a fost ales MELETIE ABRANDABURUL . Fusese călugărit de Iacob Stamati.

1803 – ajunge episcop la Huşi.

Odată cu alegereaa sa s-a hotărât crearea unui Departament al avearilor bisericeşti. S-a

mai hotărât ca egumenii să fie numiţi pe viaţă. La hirotonie să fie primiţi numai absolvenţii de

seminar.

Sub Meletie, însă, nivelul candidaţilor a acrescut pentru că s-au redus anii de studiu de

la Seminar. Apoi el hirotonea preoţi fără nici o pregătire.

1848 – Meletie s-a aflat totuşi lângă patrioţii care au semnat memoriul către domnitor,

prin care erau înfierate abuzurile , corupţia şi neorânduielile de tot felul.

Moare la 20 iunie 1848.

Domnitorul a numit succesiv pe MELETIE STAVROPOLEOS, BURDUJANUL

(hirotonit necanonic la 1821 pentru Episcopia Huşilor) şi apoi pe MARDARIE APAMIAS

(1849-51)

SOFRONIE MICLESCU de la Huşi (1851-1860)

Călugărit la Secu, trece la Neamţ ca ieromonah.

1826 – ales la Huşi.

1851 – în timpul său s-a adecretat „Legiuirea pentru organizarea învăţăturilor

bisericeşti în Moldova”.

Se organizau 3 tipuri de şcoli: şcoli bisericeşti tinuşale (2 ani), secţia primă a

seminarului pentru clerul mai de jos (4 ani); Secţia a II-a pentru clerul mai înalt (4 ani).

30 martie 1856 – tratatul de pace – Paris: Rusia e obligată să retrocedeze Moldovei

judeţele de dincolo de Prut, instaurându-se aici o administraţie românească, iar în 1864,

pentru aceste ţinuturi s-a înfiinţat Episcopia Dunării de Jos.

Deşi la Huşi Sofronie s-a arătat un ierarh destoinic, ca mitropolit nu a afost tocmai

potrivit, continuând să hirotonească preoţi fără pregătire. Pe harnicul cărturar, arhimandritul

DIONISIE ROMANO, l-a împiedicat să înfiinţeze noi şcoli la Neamţ, înlăturându-l chiar din

egumenia mănăstirii.

În schimb a sprijinit Unireaa Principatelor.

După ce la 1860 a fost înlăturat, scaunul a fost ocupat succesiv de 3 titulari: MELETIE

RACOVIŢĂ SARDEON (1860), CHESARIE RĂZMERIŢĂ SINADON (1860-63),

CALINIC MICLESCU HARIUPOLEOS (1863-75).

1865 – CALINIC a fost numit prin decret, nepot al lui Sofronie.

El a fost preocupat de întărirea disciplinei clerului de mir şi monahal.

1866 – amestecat într-o mişcare antiunionistă şi suspendat 2 luni.

31 mai 1875 – devine primat al României până la 1886.

IOSIF NANIESCU (1875-1902), fiu de preot din Soroca

1835- călugărit şi hirotonit de Chesarie al Buzăului, a urmat cursurile seminarului de

la Buzău şi Colegiul Sf. Sava. Egumen la Şerbăneşti – Morunglav (Vâlcea), Găiseni (judeţul

Dâmboviţa), dependent de mănăstirea Sf.Pantelimon.

1863 – egumen al bisericii Sărindar Bucureşti.

A funcţionat ca profesor de religie la mai multe şcoli şi direactor al Seminarului din

Bucureşti.

1872 – arhiereu titular pentru Mira Lichiei

1873 – la Argeş.

Ca întâistătător al Moldovei termină ridicarea actualei catedrale din Iaşi, începută de

Veniamin Costachi. Pe 23 aprilie 1887 se face sfinţirea.

Sub el s-a început restaurarea bisericii Sf. Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae Domnesc Iaşi. S-

au ridicat clădiri noi în incinta mitropoliei.

Mitropolitul Iosif a aadus apoi seminarul de la Socola la Iaşi. Pentru aceasta a

cumpărat palatul fostului domn MIHAIL STURZA, transformându-l în şcoală.

Sub îndrumarea sa a aapărut aici „Revista Teologică” (25 martie 1883-87), redactată

de Constantin Erbiceanu şi Dragomir Demetrescu, mai târziu profesori la Facultataea de

Teologie Bucureşti.

Mitropolitul însuşi a scris câteva lucrări, contribuind şi la editarea unor lucrări mai

vechi: „Viaţa Sf. Nifon”, a lui Gavriil Protul.

Pentru apărarea acredinţei orktodoxe s-au pus bazele unei „Asociaţii Ortodoxe

Române” (1885).

Iosif a fost primul ierarh care a îngăduit femeilor să cânte în cor la rugămintea

maraelui compozitor Gavriil Musicescu (1847-1903).

Cel mai apropiat ucenic al mitropolitului Iosif a fost Nicolae Munteanu, student pe

atunci, viitorul patriarh Nicodim.

Mitropolitul a fost un sprijinitor al reformelor lui Cuza, iar la Războiul de

independenţă a făcut apel la toţi stareţii să trimită călugări sau călugăriţe ca sanitari pe front.

El şi-a donat biblioteca Academiei Române.

Moare la 26 ianuarie 1902 – îngropat în incinta Mitropoliei.

PARTENIE CLINCENI (1902-1909)

licenţiat la Atena

superior la acapela română de la Lipsca şi apoi la Paris.

1886 – arhiereu titular cu titlul de „Băcău8anul” şi episcop al Dunării de Jos.

1902 – trecut la Iaşi unde a refăcut reşedinţa mitşropolitană.

1909 – a fost silit să se retragă din cauza multelor nemulţumiri.

PIMEN GEORGESCU (1909-34)

originar din Prahova

doctor în teologie – Cernăuţi

predicator la Mitropolie, profesor de Apologetică şi Dogmatică la Facultateaa de

Teologie din Bucureşti şi diraector al Institutului Teologic.

1895 – hirotonit arhiereu titular – „Piteşteanul” şi ales episcop la Dunărea ade Jos.

Nu a avut o activitate prea notabilă.

EPISCOPIILE ROMANULUI, RĂDĂUŢILOR ŞI HUŞILOR ÎN SECOLUL XVIII

numai români

EP.ROMANULUI

după retragerea episcopului LAVRENTIE (decembrie 1706) scaunul a fost ocupat de

un călugăr venit din obştea mănăstirii Neamţ – ieromonahul PAHOMIE (1706-1713)

originar din părţile Bistkriţei, fiu de preot

călugărit prin 1697, apoi ales eclesiarh şi apoi egumen al mănăstirii.

La 2 ani, după alegerea ca egumen, a plecat în Rusia, atras de faimaa Sf.Dimitrie al

Rostovului. L-a cunoscut şi însoţit pe Sf.Dimitrie. Aici a strâns o serie de cărţi slave şi ruseşti,

de slujbă sau învăţătură creştină pe care le-a lăsat mănăstirii Neamţ sau Episcopiei

Romanului.

La întoarcere s-a aşezat în Muntele Chiriacului, aproape de mănăstirea Neamţ.

Câţiva boieri moldoveni care s-au bătut pe acolo l-au cunoscut şi l-au recomandat lui

ANTIOH CANTEMIR (1705-1707) pentru episcopie.

Ca aepiscop a adat dovadă de alese însuşiri cărturăreşti şi gospodăreşti.

S-a ocupat de mănăstirea Neamţului, refăcând biserica şi chiliile.

- daevine domn NICOLAE MAVROCORDAT şi este uns de Pahomie, pentru că

mitropolitul Ghedeon fugise de frica turcilor.

1713 – Pahomie depune cârja şi s-a retras în sihăstria sa din Muntaele Chiriacul, unde

pusese deja temelia unui schit cu hramul Acoperământul Maicii Djomnului (9 octombrie).

1716 – câţiva aboieri au început să uneltească împotriva adomnului MIHAI

RACOVIŢĂ (1715-26), fiind sprijiniţi de autorităţile habsburgice.

A fost chiar trimisă în Moldova o oaste austriacă, dar adomnitorul, ajutat de tătari îi

înfrânge.

Din pricina tătarilor care au ajuns până în Transilvania, Pahomie a fost nevoit să

pribegească şi a aajuns în Polonia.

Mai 1717 – revine la schitul său, dar pentru că era bănuit de complot s-a văzut din nou

nevoit să plece, de data aceasta în Rusia.

A murit la Lavra Pecerska – 1724 , unde a şi fost îngropat.

În testamentul său rânduia ca la Pocrov să se ducă o viaţă duhovniceaască cu port,

rugăciune şi muncă şi să nu fie nimeni călugărit decât după 3 ani de noviciat.

Huşi SALA (1713-18)

a primit vizaa Patriarhului HRISANT NOTARA al Ierusalimului (1715).

1716-17 – Moldova a afost pustiită de tătari şi austrieci.

Vrând să scape o parte din odoarele Episcopiei de jaf, a poruncit ca ele să fie duse la

mănăstirea Pângăraţi, dar acaraele carae le duceau s-au răsturnat în apa Bistriţei, pierzându-se

astfael documente de mare valoarae.

1717 – atestat pentru ultima oară.

Au urmat:

GHEORGHE (1718-1725) - mitropolit

ATANAQSIE (1725-31) şi (1733-34)

DANIIL (1731-33)

GHEDEON de la Huşi (1734-43)

Acesta a ctitorit schitul Sihăstria în apropiere de Secu. Fiind arsă de turci în timpul

Eteriei s-a ridicat aici o biserică de zid la 1824.

TEOFIL de la Huşi (1743-47) - înmormântat la Neamţ

IOANICHIE (1747-69) –

a purtat o grijă să găsească „dascăli învăţaţi la slovenie ori la românie”... care să poată

preda copiilor în şcoli.

Împreună cu fratele său, ieromonahul Nicolae a ctitorit schitul Vavidenia în apropiere

de Neamţ.

1756 – ridică biserica Precista Mare din Rjoman pe locul vechii biserici a doamnei

Ruxandra – soţia lui Alexandru Lăpuşneanul (din 1569).

Însuşi domnul de atunci, CONSTANTIN RACOVIŢĂ a asistat la liturghia de Sfinţire

şi fiind impresionat de frumuseţea bisericii i-a dăruit multe moşii şi l-a încredinţat pe

Ioanichie să ridice o altă biserică de piatră, la Fjocşani cu hramul Sf.Prooroc Samuil, drept

mulţumire că Dumnezeu îl ajutase să recapete domnia.

Ioanichie a mai ctitirit o biserică de lemn în satul Vulpăşeşti.

Ca ierarh a făcut parte din divanul ţării participând şi el la hotărâri mari: dezrobirea

vecinilor (6 aprilie 1749), românizarea scaunelor vlădiceşti, desfiinţareaa văcăritului şi

vădrăritului.

Ca recunoaştere a bogatei sale activităţi, în 1756, Iacob Putneanul, în înţelegere acu

domnul CONSTANTIN RACOVIŢĂ a hotărât să acorde lui Ioanichie dreptul de a sluji în

capitala ţării, pe care nu-l aveau episcopii sufragani.

Moare în ianuarie 1769 – îngropat la biserica mare de la Neamţ.

LEON GHEUCĂ (1769-86)

- pleacă la Peterssburg cele 2 delegaţii româneşti pentru a expune ţarinei doleanţele

celor 2 ţări.

Fiindcă delegaţia moldoveană era condusă de Inochentie aal Huşilor, lui Leon, i s-a

încredinţat şi cârmuirea acelei eparhii.

La Roman, Leon a înnoit catapeteasma bisericii episcopale, a început clopotniţa.

A fost bun prieten cu cărturarul sârb Dionisie Obradovici, care a petreacut un timp la

Roman. Acesta a avut în grijă, în Germania de cei 2 bursieri ai episcopului ALEXANDRU

GHEUCĂ, nepotul său şi diaconul GHERASIM, viitor episcop de Huşi şi apoi Roman.

Leon a fost şi un om foarte cultivat, traducând nişte cărţi, iar la îndşemnul său un

logofăt Toma a tradus din greceşte romanul lui Eliodor „ETIOPICA”.

1786 – LEON devine mitropolit – 1788

IACOB GRECUL (1786)

aqles împotriva voinţei poporului şi împotriva vechilor hotărâri din 1752.

LEON a refuzat să ia parte la hirotonia sa.

Grecul Iacob , deşi numai pentru câteva luni în scaunul Romanului, a fost o adevărată

nenorocire pentru Biserică, jefuind parohiile şi Episcopia.

Din fericire a murit după 7 luni de păstorire.

După moartea sa, mitropolitul Leon a dispus să se facă o cercetare asupra datoriilor

lăsate de Iacob.

Toţi slujbaşii greci au fost destituiţi.

S-a constatat că Iacob făcuse datorii de 90000 lei, sumă de neplătit în vremeaa aceea şi

din care achitase numai 20000. Venitul anual al episcopiei era aatunci 7500 lei.

Starea în care ajunssese eparhia a făcut ca 9 luni să nu mai aibe episcop, întrucât nici

un călugăr nu mai voia o eparhie cu aşa datorii.

1787 – a fost ales ANTONIE (1787-96)

Originar din Rădăuţi, călugărit la Putna.

În timpul păstoririi sale, egumenul GHERASIM PUTNEANUL de la Precista Mare

din Roman a refăcut biserica, punând bazele şi unei bolniţe .

Moare în 1796.

Huşi (1792-96) VENIAMIN COSTACHI (1796-1803)

-a transformat bolniţa făcută de Gherasim Putneanul în spital, având o clădire proprie

şi o farmacie. A afost ajutat şi de Gherasim şi Vartolomeu.

1803 – devine mitropolit.

EPISCOPIA ROMANULUI IN PRIMELE 6 DECENII ALE SECOLULUI XIX

După ridicaarea lui Veniamin Costachi în scaunul mitropolitan a fost ales aici

GHERASIM CLIPA BARBOVSKI (1803-1826).

Eraa din neamul Barbovski din care făcuse parte şi mitropolitul TEODOSIE (1605-8)

călugărit la Putna

d...... la Slatina

trimis de Leon Gheucă la studii în Germania. Un frate al său mai mic, Sjofronie,

fussese trimis la studii la C.P.

1796 – Gherasim devine episcop la Huşi, după Veniamin.

1803 – la Roman

1821-22 – s-a retras în Bucovina, încredinţând conducerea treburilor eparhiei unui

ieromonah MELETIE.

Când au intrat turcii în Moldova, Gherasim a fost înlăturat din scaun, iar Meletie

trimis la Târnovo.

1822 – odată cu inaugurarea domniilor pământene Gherasim s-a reântors în scaun .

Moare în 1826.

1826 - MELETIE LEFTERR de la Huşi

1844 – a fost ales mitropolit, iar episcop la Roman devine VENIAMIN ROSET de la

Doljeşti.

fuse4se ierodiacon şi arhimandrit sub Veniamin.

Înfiinţase cu banii săi o şcoală la Doljeşti.

1845 – când Romanul a afost nimicit de un incendiu a venit în ajutorul locuitorilor,

dând o mare sumă şi intervenind pe lângă cei înstăriţi să ajute.

1846 – se deschid la Roman şi în alte oraşe din eparhie „şcoli catehetice”.

1868 – semnează şi el memoriul împotriva adomnitorului fapt pentru care a fost

surghiunit la mănăstirea Soveja. A numit în locul său pe CHESARIE RĂZMERIŢĂ

SINADON

1849 – Surza pierde scaunul şi Veniamin se reântoarce.

Moare la 1851.

După moartea sa aau urmat zile grele pentru biserică, întrucât Ministerul Cultelor în

înţelegere cu domnul a prelungit vacanţa scaunului episcopal numindu-se numai locotenenţi.

Primul a afost IUSTIN CRIVĂŢ de Edessa.

1852 – domnitorul dărâmă reşedinţa episcopală

1856 – moare IUSTIN Şşi este pus NECTARIE SOTIRIUPOLEOS, fost egumen al

mănăstirii Lipova.

1852 – Ministerul cultelor a înfiinţat un seminar la Roman.

1857 – Nectarie şi maarele logofăt Alecu Balş au fost singurii care au votat împotriva

unirii Principatelor.

Moare la 1864 la Neamţ.

ATANASIE STOENESCU TROADAS (1865-68)

1864 – locţiitor

1865 – decretat episcop

1868 – îşi idă demisia, iar mai târziu a fost ales episcop la Râmnic

ISAIA VICOL DIOCLEAS (1868-78)

numit locţiitor

învăţase la Socola

1862 – hirotonit arhiereu titular

1873 – devine eparhiot

Sub el se ridică actuala reşedinţă

CALIST BĂCĂUANUL (1878-1879)

ucenic al mitropolitului Nifon

fost egumen la Cotmeana, Cozia, Snagov

vicar al Mitropoliei Ţărilor Române; restauratorul bisericii Deba Nouă – Calist.

MELCHISEDEC ŞTEFĂNESCU (1878-92)

originar dintr-o familie preoţească din Gârcina (Neamţ)

născut la 15 februarie 1823

studii la Socola

1843 – călugărit la Socola şi numit profesor

1851 – termina studiile la Kiev.

A mai funcţionat 5 ani la Socola ca profesor, apoi ca profesor şi rector al Seminarului

Huşi.

În timpul celor 15 ani de activitatae aici a aalcătuit şi tipărit numeroase manuale

pentru seminarii, majoritatea prelucrate după cele ruseşti: Manuale de Liturgică, tipic,

dogmatică, Catehismul ortodox, Manual de UT şi NT, Patrologie, Draept canonic, etc.

1861 – în urma retragerii lui Calinic Miclescu din postul de locţiitor laa Huşi, guvernul

a însărcinat pe Melchisedec cu cârmuirea provizorie aa acaestaeai eparhii.

1862 – hirotonit arhiereu la Iaşi – „Tripoleos”, cârmuind eparhia Huşilor 4 ani.

17 noiembrie 1864 – prin decretul de înfiinţare a Episcopiei Dunării de Jos a afost

numit locotenent de episcop

10 mai 1865 – episcop eaparhiot

1879 – ales la Roman.

La Huşi s-a îngrijit de refacerea cataedralei reşedinţei şi clădirilor din jur.

La Ismail a făcut totul de la început, o reşedinţă, un seminar.

Laa Rjoman a terminat casa episşcopală, a arestaurat catedrala. A transformat grădina

Episcopală într-un adevărat parc.

Prin stăruinţele sale, statul a ridicat o clădire nouă pentru seminarul din Roman.

În ce priveşte raportul cu clerul şi credincioşii: a izbutit să impună o disciplină

a determinat oamni cu stare să contribuie la refacerea unor biserici, a rfăcut vizite

canonice în eparhie.

A încurajat tinerii dornici de învăţătură, dăruindu-le cărţi sau trimiţându-i la studii.

Gavriil Musicescu a fost trimis la Petersburg de către Meldisedec pe când se afla la

Ismail.

Se pare că el a fost acela care a sfătuit pe mitropolitul Nifon să întemeieze seminarul

ce avea să-i poarte numele.

S-a arătat un susţinător convins al Unirii.

1856 – ţine o predică celebră, la Huşi, cu titlul „Jertfă pentru Unirea Principatelor”

29 august 1857 – ales deputat în Divan de către preoţimea din Huşi.

A propus declararaeaa autocefaliei BOR şi înfiinţarea unei autorităţi sinodale

acentrale.

După realizaraea Unirii, a sprijinit reformele lui Cuza, care apreciindu-l în chip

deosebit l-a numit Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (30 aprilie 1860).

Dar, din cauza atacurilor boierimii la adresa sa, şi-a înaintat demisia, o lună mai

târziu.

din 1859 – lucrează în comisia de inventariere a averilor mănăstireşti, ajutând

împlinirea secularizării.

În timpul lui Cuza a activat ca amembru în Consiliul Superior de instrucţie, lucrând la

întocmirea unei noi programe a seminariilor şi a Facultăţii de Teologie Iaşi.

1865 – a refuzat îndemnurile lui Filaret Scriban de a lupta pentru canonicitate.

1868 – împreună cu Ioan Cancacuzino a îndeplinit o misiune politică la Petersburg cu

scopul încheierii unui tratat de bună vecinătate cu Rusia.

În timpul războiului de Independenţă a poruncit ca preoţii să strângă ofrande pentru

ostaşii români.

Cu aleasaa sa pregătire, a afost sufletul multor discuţii în Sinod şi autor a mai multor

regulamente şi hotărâri adoptate de Sinod.

A fost autorul răspunsului dat de Sinod la scrisoarea Patriarhiei Ecumenice (1882).

1875 – Sfântul Sinod l-a delegat (împreună cu Ghenadie Ţeposu) la conferinţa

vaechilora catolici – Bonn (12-16 august).

Activitatea sa aculturală a dus la aalegerea sa ca membru titular al Societăţii

Academice Române (1879) – Academia Română), încă de la 1870.

A redactat o serie de lucrări istorice de mare importanţă, constituind azi o bogată sursă

de documentarae:

„Cronica Huşilor” (1869)

„Cronica Romanului (1874-75)

„Lipovenismul, adică schismaticii sau nascolnicii şi ereticii ruşi...” (1871)

„Papismul şi staraaea actuală a BOR” (1883)

„Catalogul manuscriselor slave din mănăstirea Neamţ” (1883)

„Notiţe istorice şi arheologice adunate de la 48 de mănăstiri şi biserici antice din

Moldova”(1885)

„Viaţa şi scrierile lui Grigore Ţamblac”

„Schiţe biografice din viaţa mitropolitului Filaraet II al Ungrovlahiei”

Au rămas în manuscris:

„Cronica Mitropoliei Moldovei”

„Material inedit pentru Istoria Bisericii Române”

A tradus din germană, slavă şi greacă mai multeş cărţi (cărţi de predici, de slujbă, de

zidire).

De la Meldisedec ne-a rămas şi o bogată corespondenţă cu iluştri oameni ai vremii,

constituind o valoroasă sursă de informare pentru istoria noastră.

Foarte important este şi testamentul său prin care rânduia să fie trimişi tineri la studii,

să se înfiinţeze la Episcopie o grădiniţă pentru copii, o şcoală de cântăreţi pentru copiii orfani

care să fie ţinuţi gratis.

A lăsat Academiei o imensă bibliotecă şi o colecţie numismatică.

Cu toate aceste realizări, ani în şir a fost atacat în Presă (se pare de către catolici)

deoareace sesizase pericolul propagandei catolice, apoi chiar de către oamnii politici ai vremii

pe care nu voia să-i sprijine şi chiar de unii colegi sinodali mai puţin luminaţi.

Toate acestea au împiekdicat alegerea sa ca mitropolit primat atât în 1875, dar mai ales

în 1886, după moartea lui Calinic Miclescu.

Moare la 16 mai 1892 – îngropat la Roman, în grădina fundaţiei saqle.

I-au urmat:

Locţiitori:

IOANICHIE FLOR BĂBĂUANUL

INOCHENTIE MOISIV PLOIEŞTEANUL

IERONIM IONESCU PLOIEŞTEANUL

Eparhiot – IOANICHIE FLOR (1897-99)

CONON ARĂMESCU BĂCĂUANUL – viitor episcop de Huşi şi apoi primat

17 februarie 1900 – ales GHERASIM DAFIRIN CRAIOVEANUL

studii la Atena

- director şi profesor la Siminarul Râmnic

1909 – s-a ridicat împotriva Legii consistoriului şi împotriv a mitropolitului primat

Athanasie Mironescu, fapt pentru care Sfântul Sinod l-a înlăturat din scaun în 1911.

Moare în 1922 la Frăsinei.

CALIST IALOMIŢEAANUL

1912 – ales la Argeş

1912 - TEODOSIE ATANASIU PLOIEŞTEANUL

învăţase la Socola, apoi la Atena

fusese egumen la Sf.Spiridon – Iaşi

vicar la Bucureşti sub Athanasie Mironescu

A tradus „Comentariile Sf.In.G.A. la epistolele pauline” (9 volume – Bucureşti 1901-

23)

1923 – se retrage la Neamţ

Moare la 1927.

EPISCOPIA RĂDĂUŢILOR

CALISTRU (1708-28)

a urmat lui Ghedeon

ANTONIE (1728-29)

MISAIL (1729-35)

VARLAAM de la Huşi (1735-45)

a pus bazele unei tiparniţe la Rădăuţi şi a dat la lumină câteva cărţi de slujbă:

„CATAVASIER” (1744)

„CEASLOV” (1745)

„ANTOLOGHION” (1745)

IACOB PUTNEANUL (1745-50)

a tipărit „LITURGHIERUL SLAVON-ROMÂN” (1745)

a înfiinţat o şcoală la Episcopie.

DOSOFTEI HERESCU (1750-89)

venea de la Putna şi a avut o păstorie, deşi agitată, totuşi foarte rodnică.

Este întâlnit ca membru al divanului cu ocazia hotărârii de a nu se mai primi ierarhi

străini (1752), cu ocazia desfiinţării vădrăritului şi văcăritului (1756 şi 1757)

Ctitoreşte:

1773 – Vadul Vlădicii, lângă Rădăuţi

1774 – Sf.Treime din Cernăuţi

1777 – biserica din Vicovul de Jos

A făcut mai multe danii mănăstirii sale de metanie.

10 aprilie 1774 – Pacea de la Kuciuk – Kainargi în urma războiului ruso-turc (1768-

74).

Austria a cerut Porţii partea de nord a Moldovei, drept recompensă+ pentru ajutorul

dat în cursul războiului. Poarta a cedat acum acest teritoriu cunoscut cu numele de Bucovina.

Domnul GRIGORIE III GHICA (1774-1777 ) a protestat, dar a fost ucis din ordinul

Sultanului.

1781 – s-a făcut un schimb de parohii între mitropolitul GAVRIIL CALIMACHI şi

DOSOFTEI, în sensul că Suceavaa şi parohiile din jur, care aparţineau Mitropoliei, au fost

cedată Episcopiei Rădăuţi, iar Mitropolia primea în schimb ţinutul Dorohoi, neocupat de

austrieci.

12 decembrie 1781 – printr-o hotărâre a împăratului IOSIF II (1780-90), reşedinţa

episcopiei a fost mutată la Cernăuţi.

Astfel a încetat jurisdicţia Mitropoliei Moldovei asupra Episcopiei Bucovinei, aceasta

fiind acum subordonată Mitropoliei sârbe de la Carlovitz.

Din 1786 – titularii ei făceau parte din Sinodul mitropolitan de la Carlovitz.

13 septembrie 1783 – episcopul a reuşit să aducă în mănăstirea Sf.Gheroghe din

Suceava moaştele Sf.Ioan cel Nou, duse în Polonia cu aproape un veac în urmă.

Moare la 22 ianuarie 1789.

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ din BUCOVINA SUB AUSTRIECI (1775-

1918

1787- Bucovina aeste unită cu Galiţia

1849 – datorită luptei românilor, Bucovina este scoasă din această dependenţă

administrativă şi devine „ducat” subordonat direct Vienei.

12 decembrie 1781 – reşedinţa episcopală este mutată la Cernăuţi

1782 – este instalat DOSOFTEI HERESCU

1783 – Îîn baza unui decret al lui IOSIF II Episcopia Bucovinei a fost subordonată

Mitropoliei sârbe din Carlovitz.

1786 – s-a pus în aplicare noul regulament de organizare a Bisericii Ortodoxe di8n

Bucuvina. Eparhia a fost împărţită în 6 protopopiate şi 2 vicariate, iar numărul preoţilor a fost

redus. Episcopul se numea direact de către împărat, ajutat în exeraacitaarea atribuţiilor de un

vicar şi un consistoriu format din 4 asesori, 2 preoţi şi 2 mireni.

Prin acelaşi regulament eraa redus şi numărul mănăstirilor. Au rămas în fiinţă numai

Putna, Suceviţa şi Dragomirna din cele 20 existente.

1783 – s-au adus din Polonia la Suceava moaştele Sf.Ioan cel Nou.

Pentru mănăstirile rămase s-a fixat un număr de cel mult 25 vieţuitori. De aceea foarte

mulţi călugări au trecut în Moldova. Aşa s-a întâmplat cu stareţul Paisie carae s-a aşezat la

Secu cu 350 călugări.

Cei rămaşi au adresat autorităţilor nenumărate memorii.

În faţa mănăstirii Sf.Iulie din Suceaava, ctitorie a lui Ştefan cel Mare s-a înfiinţat o

şcoală teologică sub conducerea arhimandritului sârb DANIIL VLAHOVICI, numit peste

avoia episcopiei Dosoftei.

În fiecare parohie se prevedea înfiinţarea unei şcoli rurale sub îndrumarea preotului,

iar la protopopiate şcoli urbane.

Averile Episcopiei şi ale mănăstirilor s-au constituit în aşa zisul „fond religionar”,

administrat de stat, care trebuia să serveaască la întreţinerea bisericilor, şcolilor, salarizarea

clerului.

Deşi măsurile luate erau bune parent, totuşi fînglobarea aceaasta a aavut urmări

neplăcute pentru biserica Bucovinei.

1783 – mitropolitul sârb Moise Putnic a trimis ca vicar lui Dosoftei pe Ghedeon

Nichitici, care însă a fost repede numit la Sibiu. În locul său a fost trimis un alt vicar, care,

foarte imoral fiind , a dispărut. Dosoftei a protestat şi împăratul Iosif II a anulat numirile de

vicar.

Pe de altă parte, această înglobare a dus la pătrunderea elementului unit aici.

Faţă de acest lucru, Djosoftei a ameninţat cu răzvrătirea dacă vor mai fi lăsaţi ruteni să

se stabileaască acolo.

S-a opus apoi la secularizareaa averilor episcopiei şi a încercat ca noul Fond religionar

să se folosească numai în interesul Bisericii Ortodoxe din Bucovina.

Moare la 22 ianuarie 1789 – prin el dispărea un reprezentant de nădejde al

românismului de aici.

A fost numit, la cererea mitropolitului sârb, DANIIL VLAHOVICI, stabilit în

Bucovina ca adirector al Şcolii de la Sf.Ilie.

Acesta s-a aarătat un devotat slujitor al intereselor imperiale. A favorizat pătrunderea

elementelor rutean şi a limbii slavone în cultul bisericilor bucovinene.

1815 – Şcolile primare româneşti au fost declarate şcoli catolice (foarte umilitor) şi

puse sub controlul consistoriului din Lvov.

1793 – se suprimase obligativitatea învăţământului primar. Urmare a fost că

majoritatea şcolilor s-au desfiinţat, iar în cele rămase s-a înlocuit româna cu germana sau

poloneza.

Şcoala clericală de4 la Sf.Ilie era în continuă decădere.

1817 – se închide.

1791 – are loc totuşi un fapt de seamă: s-a îngăduit episcopului să contşroleze

administrarea afondului bisericesc.

Daniil moare la 20 august 1822 (la Vatra Dornei).

1823 – Francisc I (1792-1830) numit ca episcop pe arhimandritul ISAIA

ABĂLOŞESCU, hirotonit la Carlovitz.

fiu de preot din Putna (născut la 1766)

absolvent al Şcolii de la Putna

egumen al mănăstirii Putna, vicar al Episcopiei.

După numire, a început demersurilepentru deschiderea şcolii clericale.

1827 – se deschid cursurile unui Institut teologic la Cernăuţi, iar puţin mai târziu un

seminar clerical.

În Institut se primeau numai absolvenţi de liceu. Profesorii se recrutau dintre preoţii

care-şi desăvârşeau studiile la Viena.

În plus Isaia a cerut să se reânfiinţeze şcolile primare româneşti.

Moare la 14 septembrie 1834 – îngropat în paraclisul ctitorit de el la mănăstirea Putna.

Impăratul Ferdinand, V (1830-1848) a numit pe EVGHENIE HACMAN originar din

Văslăuţi. Studiase la Cernăuţi şi făcuse facultataea la Viena. Acolo aa ajuns profesor de limba

română a arhiducelui Ferdinand, viitorul împărat, care l-a şi numit episcop. Hirotonit la

Carlovitz.

Într-un fel eparhiaa aa ajuns din nou într-o stare tristă.

1843 – Curteaa a aaprobat un nou statut de organizare a Bisericii. Eparhia s-a împărţit

în 12 protopopiate, iar numărul parohiilor a crescut.

S-a prevăzut instituirea unor preoţi tineri „cooperatori” ajutători ai preoţilor parohi

bătrâni.

1838 – s-a înfiinţat o şcoală de cântăreţi bisericeşti.

Evghenie a cerut reînfiinţarea şcolilor româneşti din eparhie, cu învăţători români

ortodocşi.

S-a aprobat în parte. Episcopul şi consistoriul au primit dreptul de conducere a

şcolilor.

1869 – învăţământul primar din Bucovina a fost trecut în seama statului.

1848 – se înfiinţase o şcoală pedagogică românească la Cernăuţi, transformată la 1869

în şcoală germană.

1860 – se înfiinţase la Suceava un liceu ortodox, dar în limba germană.

1841 – s-a început editaraea de calendare româneşti, editate până în 1848 de preotul

PORFIRIE DIMITROVICI şi apoi de preotul SAMUIL MORARIU, viitorul mitropolit

SILVESTRU.

1844 – s-a pus temelia cataedralei din Cernăuţi

1864 – sfinţită.

Pe lângă aceste realizări s-au înregistrat şi aspecte negative:

conducerea despotică a episcopiei, totul cu ştirea autorităţilor austriece.

Limba agearmană câştigaa teren

Episcopul a luptat cu înverşunare împotriva alfabaetului latin.

A oprit pe preoţi să meargă ola teatrul românesc

I-a sprijinit mult pe rutenii uniţi

În ciuda acestor lucruri , s-a format o puternică mişcarae românească.

1848 – chiar are loc o adunare prin care se cerea ca episcopul să fie ales din rândul

clerului român şi nu numit de împărat.

Se cerea înfiinţarea unei Mitropolii pentru toţi românii ortodocşi din Imperiu.

Episcopul Evghenie s-a văzut nevoit să accepte şi a dispus ca pe viitor materiile de

studiu în Institutul Teologic să fie predate în română.

1848-49 – S-a pus problemaa reorganizării eparhiilor ortodoxe din Imperiu.

Chiar episcopul a prezentat curţii un memoriu în carae preconiza înfiinţareas unei

Mitropolii ortodoxe autonome pentru toţi românii din Imperiu.

Cereau ca Episcopia Bucovinei să se despartă de Mitropolia de Carlovitz pentru a fi

pusă sub jurisdicţia Mitropoliei ortodoxe ce avea să se înfiinţeze la Sibiu.

Dar doleanţele românilor au rămas fără ecou, mai cu seamă că între 1851-1860 s-a

inaugurat sistemul absolutist de guvernare. Şi apoi episcopul Evghenie se împotrivea

autonomiei bisericeşti.

1873 – Evghenie a reuşit să-şi ridice eparhia la rangul de mitropolie.

După crearea statului dualist austro-ungar (1867) Serbia şi Transilvania au rămas în

cadrul statului maghiar, iar Bucovina ţinea ade Viena.

Crearea noii mitropolii a fost combătută cu înverşunare de românii bucovineni.

Moare la 31 martie 1873.

La înmormântarea sa profesorii de teologie au refuzat să ţină cuvântări funebre.

Noiembrie 1873 – TEOFIL BENDELA

om cu pregătire la Cernăuţi şi Viena

vicar al eparhiei

autor de lucrări în româneşte

hirotonit la Sibiu (1874).

După instalaraae a plecat la Viena, unde a convocat pe sufragonii săi din Dalmaţin

(căci aceasta fusese alipită Mitropoliei Bucovinei spre a-i dezbina pe sârbi) în sinod

mitropolitan.

Deşi n-a păstorit decât un an, Teofil a izbutit să obţină mărirea salariului preoţilor.

A dispus să se introducă scrierea cu litere latine.

Moarae la 21 iulie 1875 – îngropat la Cernăuţi.

Scaunul a fost apoi vacant 2 ani, fiind locţiitor TEOCTIST BLAJEVICI

29 august 1875 – s-a înfiinţat Universitatea germană.

În locul Institutului teologic s-a creat o Facultate cu 2 limbi de predare: germană şi

română

1877 – TEOCTIST este numit arhiepiscop şi mitropolit. Hirotonit în biserica greacă

din Viena.

Născut la 1807, fiu de preot

Fusese şi el preot paroh, profesor de religie, duhovnic la Institutul teologic şi vicar al

eparhiei

Moare la 1879.

A fost ridicat în scaun SILVESTRU MORARIU ANDRIEVICI

originar din Mitocu Progomirnei (născut la 1818)

1877 – vicar

1843-62 – preot de mir

A militat mereu pentru autonomia Bisericii Bucovinene, pentru păstrareaa

caracterului românesc.

Ca deputat în parlamentul Vienez, a apărat foarte bine interesele.

A publicat numeroase lucrări în româneşte, mai ales manuale pentru învăţământul

primar.

Ca mitropolit a militat pentru apărarea drepturilor româneşti în Bucovina.

1882 – a convocat Congresul bisericesc în caarea s-a avotat Statutul Congresului,

acceptat de Împărat abia după 10 ani (1891)

Sub mitropolitul Silvestru, rutenii au cerut noi drepturi pentru Biserica lor, dar

mitropolitul s-a opus acestora.

1881- la îndemnul său s-a înfiinţat wsocietatea muzicală „Armonia”.

1884 – s-a întemeiat o Societate literară a studenţilor teologi numită „Academia

ortodoxă”.

1883 – a pus bazele „Tipografiei arhiepiscopale”

1882 – apare revista „Candela”

În timpul său au activat la Facultataeaa de Teologie mari profesori: Isidor Onciul,

Alexie Comoroşan, Eusebiu Popovici, Teodor Tornavschi ş.a.

Moare la 3 aprilie 1895.

Scaunul va fi încredinţat vicarului ARCADIE CIUPERCOVICI.

Originar dintr-o familie preoţească din Câmpulung. A studiat la Cernăuţi, a fost

egumen la Putna şi vicar al Mitropoliei.

Sub el s-a raevenit la o veche starea de lucjruri, când autorităţile contşrolau aproape

tot. Sub el, clerul rutean a obţinut drepturi în Biserica românească.

Rutenii au formulat noi pretenţii, cerând drepturi egale cu românii: locuri la facultate,

catedre, slujbe în limba ruteană la catedrală etc.

Arcadie moare la a5 mai 1902.

Ultimul ierarh sub stăpânire austriacă a fost

VLADIMIR REPTA (1902-1924)

născut la 1842 – studii la Cernăuţi, Viena, Bonn, Munchen, Zurich.

Profesor de NT la Facultaate,a decan, şi apoi rector al Universităţii

1896 – devine vicar

1899 – hirotonit ca aepiscop de Rădăuţi

S-a îngrijit mulot de staraea apreoţimii, a restaurat biserici şi mănăstiri.

Facultatea de Teologie a luat avânt şi au ieşit de acolo în continuare, profesori mari.

Sub el a continuat lupta între ruteni şi români.

1913 – guvernul a numit ca vicar, peste voia mitropolitului, un vicar rutean.

Dar în curând a izbucnit primul război, finalizat cu distrugerea Imperiului habsburgic

şi Unirea cea mare.

1924 – Vladimir s-a retras.

EPISCOPIA HUŞILOR

SAVA (1708-13) - Roman (1713-18)

i-a urmat lui VARLAAM (1689-1708)

venea de la schitul Pângăraţi

noul ierarh a găsit episcopia într-o stare jalnică datorită nepăsării înaintaşului său.

Domnitorul Mihai Racoviţă i-aa acordat pentru început un ajutor care l-a continuat

apoi şi Dimitrie Cantemir. Însă tot ce începuse să raefacă Sava a fost din nou distrus în timpul

războiului ruso-turc )1711).

Un mare ajutor i-a venit prin anularea taestamentului lui Varlaam care spoliase

Episcopia ca să lase totul ctitoriei sale de la Brădiceşti.

1713 – Sava a fost trecut în scaunul episcopal de la Roman.

Au urmat:

IOREST (1713-27) - egumen la Secu

GHEDEON (1727-34) - Roman (1734-43)

VARLAAM (1734-35) - Rădăuţi (1735-45)

venea din mănăstirea Neamţ.

TEOFIL (1735-43) - Roman (1743-47)

fost egumen la mănăstirea Neamţ

are loc un nou război ruso-turc (1739) carae a aafectat episcopia

IEROTEI (1743-52)

de la Putna

1752 – şi-a prezentat paretisisul din cauza bătrâneţii.

Caa fost episcop aa participat la adunarea convocată de Iacob Putneanul – 1 ianuarie

1752 – când s-a hotărât ca în scaunele episcopale să nu mai fie niciodată aleşi ierarhi de alt

neam.

INOCHENTIE (1752-82)

de la Putna

remarcat de Iacob Putneanul, a făcut, de tânăr, dichiu la Episcopia de Rădăuţi.

Probabil, tot la recomandarea sa a fost ales episcop la Huşi.

În cei 30 ani s-a adovedit un gospodar priceput, un patriot şi om de cultură.

A rezidit din temelie catedralaa episcopală de la aHuşi ctitorită de Ştefan cel Mare .

Lucrările au fost făcute cu susţineraea domnului MATEI GHICA (1753-56).

Inochentie la îndemnat pe CONSTANTIN RACOVIŢĂ CEHAN (1756-57) să

înfiinţeze spitalul Sf.Spiridon din Iaşi.

S-a ocupat îndeaproape de averea Episcopiei, căutând să o sporească pentru că era

asingurul mijloc de întreţinere. Pe abaza averii ekpiscopiei a reuşit el să refacă reşedinţa şi

catedrala , jefuite în 1767.

1756 – a luat parte la divan, alături de ceilalţi vlădici, pentru a hotărâ desfiinţareaa

dării vădrăritului.

1769-70 – a condus o delegaţie moldoveană în Rusia la curtea ţarinei Ecaterina II

(1762-96) pentru a prezenta adoleanţele ţării.

Din delegaţie mai făceau parte: VARTOLOMEU MĂZĂREANU de la Solca şi

Benedict Teodorovici de la Moldoviţa.

În timpul şederii la Petersburg, Inochentie a îndemnat pe arhimandritul Vartolomeu să

traducă „Liturghiaa arhierească”.

– Inochentie s-a reântors în ţară, iar cei 2 egumeni au mai rămas un timp pentru a

primi de la împărăteasă veştminte, cărţi şi obiecte liturgice.

Moare la 10 octombrie 1782 – înmormântat în catedrala aepiscopală.]

IACOB STAMATI (1782-92) - mitropolit – 1792

după moartea lui Inochentie, episcopia a fost jefuită de domnul de atunci

ALEXANDRU MAVROCORDAT DELI-BEI (1782-85), încât noul ierarh a poruncit să se

întocmească un pomelnic al episcopilor de Huşi şi al domnilor ţării în care a înfierat fapta

acestui domn.

După înscăunare, Iacob a ridicat o nouă reşedinţă episcopală.

Într-un timp relativ scurt a reuşit să refacă starea materială a episcopiei.

1785- a trimis o scrisoare pastorală către preoţii din eparhie plină de îndemnuri privind

săvârşirea slujbei lor, purtaraea lor ş.a.

VENIAMIN COSTACHI (1792-96)

egumen al mănăstirii Sf.Spiridon din Iaşi

s-a îngrijit de înzestraarea episcopiei cu obiecte de cult.

Fusese însărcinat de mitropolit să slujească la înmormântarea stareţului PAISIE de la

Neamţ (mort la 1794)

1796 – episcop la Roman

GHERASIM (1796-1803)

fiu de preot din părţile Rădăuţilor.

Fusese trimis de Leon Gheucă pe când sse afla la Roman la studii în Germania.

Reântors, a ajuns diacon şi dichin la Mitropolie.

Ca episcop s-a preocupat foarte mult de ridicarea aepiscopiei.

1803 – îi urmează lui Veniamin în scaunul de la Roman.

EPISCOPIA HUŞILOR

După alegerea lui Gherasim Clipa la Roman, la Huşi vine MELETIE LEFTER (1803-

26).

1812 – Rusia ţaristă a ocupat teritoriile din stânga Prutului;

eparhia Huşiului a rămas numai cu ţinutul Făleiului.

Din această cauză ţinutul Vaslui a fost luat de la Roman şi alipit Huşiului.

1826 – ales în locul lui Gherasim Clipa la Roman, iar în locul său a fost ales

SOFRONIE MICLESCU de la Neamţ.

1846 – se înfiinţează la Huşi o nouă şcoală catehetică.

1851 – devine mitjropolit, în locul său fiind ales egumenul mănăstirii Slatina

MELETIE ISTRATE, fost diacon al mitropoliei Veniamin.

1852 – s-au deschis cursuri8le seminarului de la Huşi.

a mai înfiinţat o şcoală de muzică bisericească.

1856-57 – episcopul Meletie a fost atras în partidaa antiunionistă de către frataele lui,

Nicolae fapt ce l-a îndepărat de clerul şi poporul său. Acest lucru i-a aadus o adâncă supărare,

care i-a grăbit sfârşitul .

Moare la 1857.

După moartea sa aau fost numiţi ca locotenenţi:

GHENADIE ŞENDRAEA TRIPOLEOS,

CALINIC MICLESCU, MELCHISEDEC ŞTEFĂNESCU

DIONISIE ROMANO.

19 IUNIE 1865 – DUPĂ CE Dionisie trecuse la Buzău a fost ales IOSIF

GHEORGHIAN (1865-79).

1879- la Dunărea de Jos

1886 – devine mitropolit primat.

A urmat: CALINIC DIMA (1879-86) şi apoi SILVESTRU BĂLĂNESCU (1886-

1900)

originar din Neamţ

studii: Socola, Kiev

1873 – profesor, şi în 1876 director al Seminarului Central Bucureşti.

A mai avut 3 funcţii: preşedinte al Comitetului de redacţie al revistei „BOR”, profesor

şi decan al Facultăţii de Teologie Bucureşti (1881), arhiereu locotenent cu titlul „Piteşteanul”

(1879).

Ca episcop la Huşi a înfiinţat 2 şcoli de cântăreţi: Huşi şi Bârlad.

A fost unul dintre ierarhii cărturari ai secolului trecut. A tradus foarte mult din ruseşte.

Dreptul, Dkjogmatica aau fost tradusse după autori ruşi. A publicat o serie de studii şi

în BOR .

Moare la 1900.

Şi-a lăsat acasele Facultăţii de teologie.

8 februarie 1902 – CONON ARĂMESCU DONICI

1912 – devine primat.

1912 – ale3s tânărul arhiereu NICODIM MUNTEANU care mai târziu avea să devină

mitropolitul Moldovei (1935) şi patriarh (1939).

1923 – s-a retras de la Huşi la mănăstirea Neamţ.

MĂNĂSTIRILE DIN ŢARA AROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA ÎN SECOLUL

XVIII

S-au ridicat multe aşezăminte, dar puţine ctitorite de domni. Se fac noi închinări de

mănăstiri.

În Ţara Românească:

Văcăreşti – zidită de NICOLAE MAVROCORDAT – între 1716-22. Paraclisul zidit

de fiul său CONSTANTIN, în 1736.

Sf.Spiridon Vechi – ridicată în a IV-a domnie a lui CONSTANTIN

MAVROCORDAT (1744-48) închinând-o patriarhiei de Antiohia în 1747.

Sf.Pantelimon – ridicată de GRIG.III GHICA (1747-52)

Avea şi un spital pentru boli cronice.

Acestui aşezământ i-au fost închinate 13 mănăstiri şi schituri, cu toate moşiile lor.

Stavropoleos – 1724 – ctitorită de arhimandritul grec IOANICHIE, devenit mitropolit

de Stavropoleos. Ajunsese una din cele mai bogate mănăstiri ale ţării, azi biserică.

Multe aşezăminte au fost ctitorite de mari dregătzori: schitul Comana (Vâlcea),

Sf.Dumitru (Rm.Vâlcea), Mănăstirea Şperbăneşti (Vâlcea), mănăstirea Obedeanu (Craiova),

etc.

Cele mai multea şezări monahale au fost ctitorite de episcopi, egumeni, călugări:

1745 – episcopul CLIMENT al Râmnicului a refăcut integral catedrala de acolo, la

carea adăugat o bolniţă.

A mai ridicat schiturile: Pietronii de Jos, Colnic, Pătrunsa.

Ciodovina – egumenul NICODIM de la Tismana

Frăsinet – călugării ILARION şi ŞTEFAQN

Poiana Mărului – ridicat de stareţul Vasile (lângă Râmnicul Sărat) ajutat de

Mavrocordaţi.

Mănăstirea Suzanaa (Prahova) – SUZANA ARŞIC originaşră din Săcele.

Mănăstirea Berislăveşti – Argeş – începută la 1753-54 şi isprăvită la 1762 de

egumenul NICODIM, identificat cu Nicolae Pop din Balomir.

Mănăstiri ctitorite de negustori:

Zamfira – 1743 – Zamfira, soţia Starostelui negustorilor din Bucureşti, Manuil

Apostol.

Cheia (1770) – reclădit (1839)

Schitul Preedeal (1774 şi 78) – un ieromonah Ioanichie

Cotmeana – refăcută – 1778-79 de egumenul SOFRONIE de la Cozia.

Cernica – 1781 refăcută de stareţul GHEORGHE

1802 – avariată

1809 –15 – arhimandritul Timotei ridică biserica Sf.Nicolae

1790 – parad. Sf.Gheorghe (Cernica) ridicat de un Dan Braşoveanu, iar Sf.Gheorghe

din Ostrov de către staraeţul Calinic – 1831-32 – cu ajutorul arhiereului Ioanichie

Stratonichios.

Mănăstirea Ciorogârla (1808) – vistiernicul CONSTANTIN SAMURCAŞ

Ţigăneşti (1812) – marele ban Radu Florescu, arhimandritul Dositei de laa

Căldăruşani şi logofătul Gheorghe Florescu.

Pasărea (1813) – egumenul Timotei de la Cernica.

1846-47 – refăcută în urma unui cutremur de arhimandritul Calinic de la Cernica.

Ghighiu (1814)

În Dobrogea:

Mănăstirea Cocoş (1833) – călşugărul Visarion, originar din părţile Făgăraşului, venit

de la Muntele Athos.

Peste 2 decenii s-a ridicat biserica de zid existentă cu banii unui cioban ardelean

călugărit aici.

Biserici de mir:

Sf.Spiridon Nou Bucureşti – începută de SCARLAT GHICA (1758-61 şi 1765-66)

terminată de fiul său ALEXANDRU (1766-68)

Schitul Măgureanu – începută de logofătul Constantin Văcărescu, terminată de

ginerele său vistiernicul Mihai Cantacuzino.

Sf. 40 Mucenici pe podul Mogoşoaiei – ctitorit de Mihai Cantacuzino pe locul unde

este acum Ateneul (metoc al episcopiei Râmnicului)

Botezul Bomnului -1744 – Domniţa Bălaşa şi soţul ei Manolache Lambrino

Înălţaraea Djomnului (1750-51) – domniţa Bălaşa.

1835 – S-a înfiinţat lângă ea Spitalul Brâncovenesc

Creţulescu (1722) – logofăt Iordache Cretzulescu

Vergului – mitropolitul Daniil

MOLDOVA

Mănăstirea Precista (Focşani) – a lui Nicolae Mavrocordat

Mănăstirea Frumoasa (Iaşi) – hatmanul Melentie Balică. (sfârşitul secolului XVI,

refăcută de Gr.II Ghica.

Sf.Spiridon (Iaşi) (1752-63) – Ştefan Bosie

1757 – Constantin Racoviţă aa dat un hrisov pentru întemeierea unui spital.

Vărateac – prima aşezare monahală aici ar fi luat fiinţă prin strădania maicii

Olimpiada de la schitul Topoliţa,. O altă maică Nazavia ar fi ridicat o a II-a biserică, din lemn.

1808 – actualaa biserică ctitorită de stareţa Olimpiada şi duhovnicul Iosif.

Sachituri:

Schitul Pocrov – episcopul Pahonie al Rjomanului, în apropierea Neamţului

Agafton – Botoşani (1729)

Vorona – Botoşani, Grorovei – Dorohoi

Sihăstriaa (1740-42), lângă Secu

1825 stareţul Domektian ridică biserica actuală Sihla (1813).

Vovidenia a(1749-51) – episcopul Ioanşichie al Romanului (lângă Neamţ)

Tarcău (Neamţ) (1828-33)

Numărul schiturilor şi al mănăstirilor a fost oricum foarte mare. Numai în eparhia

Roman existau atunci 26 mănăstiri şi 74 schituri. Mult mai multe vor fi fost în cea aa Iaşilor.

VIAŢA MONAHALĂ ÎN ŢĂRILE ROMÂNE ŞI MOLDOVA ÎN SECOLUL XVIII

În secolul XVIII deşi ţările române se aflau sub stăpânire fanariotă totuşi se observă o

înviorare a vieţii duhovniceşti, petrecută sub influenţa vieţii ascetice din anumite mănăstiri

ruseşti care trăiau după rânduiala Sf.Dimitrie al Rostovului.

Unul dintre ucenicii săi a fost episcopul PAHOMIE al Romanului.

Un alt mare ascet a fost stareţul VASILE de la Poiana Mărului. El trăise şi cârmuise

mănăstirea Dalhăuţi (Vrancea) şi apoi a ridicat schitul de la Poiana Mărului.

Pe lângă aleasaa viaţă duhovnicească, Vasile cunoştea foarte bine şi scrierile patristice,

scriind el însuşi câteva lucrări teologic-ascetice.

Moare la 1767.

În aceaa vreme a trăit şi marele PAISIE supranumit VELICICOVSKI.

Născut la 1722 în Poltava (Ucraina) în ziua pomenirii marelui mitropolit Petru

Movilă+ (21 decembrie), primind la botez numele acestuia. Era fiu de preot de la cateadrala

Uspenia din Poltava.

După cercetări mai noi se susţine că se trăgea dintr-o familie de moldoveni stabiliţi de

mai mult timp acolo, înrudiţi cu strămoşii după mamă ai lui Dimitrie Cantemir.

Rămas orfan de mic, a fost crescut de mama sa şi fratele său, Ioan, preot la biserica

unde slujise tatăl lor. A învăţat la şcoala parohială de aici, iar după moarteaa fratelui său a fost

înscris la Academia .....ieveană. A urmat numai primele 4 clase, iar apoi s-a retras pentru a se

dedica monahismului.

1740 – a intrat la mănăstirea Liubeţki pe Nipru, iar după 3 luni a intrat în mănăstirea

Medvedovski unde a fost tuns ca rasofor, primind numele de Platon.

Viaţa bisericească însă , în Ucraina ocupată de catolici, era afoarte grea. De multe ori

mănăstirile ortodoxe erau închise. Abătându-se prigoana şi asupra mănăstirii sale s-a întors la

Kiev, intrând în cunoscuta Lavră a Peşterilor.

1842 – a venit în Moldova, stabilindu-se pe rând la Dălhăuţi, Trăisteni (Râmnicul

Sărat), Cârnul (Buzău) – unde a avut prilejul să cunoască pe Vasile de la Poiana Mărului.

În aceste 3 schituri, influenţa avieţii athonite eraa foarte puternică.

Toate acestea au determinat pe Platon să se îndrepte către Athos (1746).

În acest timp mănăstirile de acolo erau robite de turci şi li se luau biruri foarte mari.

Viaţa duhovnicească în aceste acondiţii era foarte redusă. Negăsind nici un duhovnic

pe lângă care să stea, s-a aşezat într-o chilie de lângă mănăstirea Pantocrator.

1750 – a venit la Athos stareţul Vasile care l-a acălugărit pe Platon, dându-i-se

numele Paisie.

Ajungând la o înaltă treată de desăvârşire, au început să se adune ucenici în jurul său:

moldoveanul Visarion, fraţii Partenie şi Chesarie.

Înmulţindu-se ucenicii, aceştia au insistat pe lângă Paisie să primească hirotonia în

preot.

1758 – hirotonit de un episcop Grigorie.

Apoi s-a mutat în chilia Sf.Prooroc Ilie şi împreună cu ucenicii a zidit o biserică şi

chilii. Aici el a început să revizuiască vechile traduceri slave ale Sf.Părinţi după originalul

grec.

1763 – revine în ţările române şi s-a aşezat laq schitul Vărzăreşti (Râmnicul Sărat).

De aici a mers spre Iaşi, fiind primit de Gavriile Calimachi, care le-a oferit mănăstirea

Dragomirna.

1763 – reface viaţa monahală laq Dragomirna.

A introdus aici un regulament în 28 puncte cu felurite rânduieli privitoare la viaţa

acălugărilor, viaţa de obşte, ascultaraea, smerenia, şsărăcia, muncă, spovedania adeaasă.

A continuat munca de traducere aa marilor asceţi Antonie cel Mare, Isaia Pustnicul,

Petru Damaschin, Teodor Studitul etc.

A întocmit o lucrarae desprae „Rugăciunea minţii”. Zilnic ţinea cuvântări în slavonă şi

română, iar slujbaa atot aşa.

1775 – Bucovina este ocupată de austrieci, iar Paisie împreună cu 200 de ucenici, din

350, s-a aşezat la Secu, fiind chemaţi deegumenul Eftimie. Aici au fost ridicate noi chilii şi s-a

continuat felul de viaţă de la Dragomirna pentru 4 ani.

1779 – la dorinţa domnitorului CONSTANTIN MORUZI (1777-82) lui Paisie: s-a

încredinţat egumenia mănăstirii Neamţ.

Duhovnicul Ilarion a fost încredinţat cu egumenia mănăstirii Secu.

La Neamţ, a întărit rânduielile athonite.

Numărul vieţuitorilor a ajuns la 700, nu numai români! Marele Paisie a continuat aici

munca sa de traducere în română şi slavă.

S-au păstrat cam 300 manuscrise , dintre acare 40 au fost scrise achiar de el.

Tot aici a format o adevărată şcoală de traducători din greacă. Unii dintre tinerii

ucenici au fost trimişi la Academia Sf.Sava din Bucureşti pentru a învăţa abine această limbă.

Mitropolitul GAVRIIL PETROV al Petersburgului9 şi Novgorodului aa cerut lui

Paisie traducerea în slavo-rusă a „Filoceliei”, pe care a tipărit-o la 1793.

1790 – în timpul ocupaţiei ţariste din Moldova, arhiepiscopul AMBROZIE, locţiitor al

mitropolitului Moldovei, a ridicat pe Paisie la treaptaa de arhimandrit.

Presimţându-şi sfârşitul, a început să-şi scrie autobiografia; neterminată însă. Moarae

la 15 noiembrie 1794 - îngropat la biseriaca mare a mănăstirii Neamţ.

La înmormântarea sa a fost trimis să participe şi ekpiscopul Veniamin Cşjostachi, dar

a ajuns mai târziu cu 2 zile. A participat însă la alegerea noului stareţ: Sjofronie.

Rânduielile impuse aici de Paisie au avut o influenţă benefică şi asupra altor mănăstiri,

ridicându-se viaţa duhovnicească.

Această influenţă s-a răspândit în mare măsură în Rusia.

Printre ucenicii săi s-au numărat: Visarion (mort la 1766), Ilario9n de laq Secu,

Sjofronie, Fherontie şi Dorotei, trimişi la Sf.Sava din Bucureşti, Onoriu, îngrijitorul spitalelor

de la Dragomirna şi Neamţ, Iachint de la Pocrov , mai târziu aegumen la Vorona, Platon, cel

care a scris „Viaţa lui Paisie”, ierodiaconul Ştefan caraea a tradus din slavo-rusă „Vieţile

Sfinţilor” în 12 volume, ierodiaconul Grigorie, mai târziu mitropolit al Ţârilor Române.

Cel mai de seamă ucenaic al lui Paisie a fost stareţul GHEORGHE, transilvănean,

trecut de tânăr în Ţara Românească, după care a plecat la Athos.

Acolo a ajuns ucenic al lui Paisie, urmându-l apoi la mănăstirea Dragomirna , Secu şi

Neamţ.

1781 – pleacă spre Athos dar în Bucureşti, prezentându-se la mitropolitul Grigorie II i

s-a încredinţat egumenia mănăstirii Cernica, acare 30 ani fusese părăsită.

Cu ajutoare primite de la NICOLAE MAVROGHENI (1786-90) a început refacerea

mănăstirii, izbutind s-o ridice şi ca o viaţă duhovnicească superioară.

1794 – devineegumen la Căldăruşani, punând început vieţii de obşte şi aici.

Încă din 1785 întocmise o diată carea reprezenta o icoană a vieţii duhovniceşti trăite

de călugării români la sfârşitul secolului XVIII.

Moarae la 3 decembrie 1806.

Printre uceniicii săi s-a numărat marele acărturar ieromonahul MACARIE, care a stat

cu Paisie la Athos, la Dragomirna, tălmăcitor al multor cărţi din greaceşte.

Un altul era DOROTEI,urmaşul lui la egumenia mănăstirii Căldăruşani;

Călugărul PROTASIE – alt ucenic care a alcătuit Viaţa Stareţului Gheorghe

Dintre călugării cu viaţă îmbunătăţită de la cele 2 mănăstiri: Calinic de la Cernica

(1818-50) mai târziu episcop la Râmnic (1850-68), arhimandritul Nicolae Greceanu de la

Căldăruşani, Grigorie, viitor mitropolit ş.a.

Între ucenici se număra şi un fost rabin, botezat şi călugărit de el sub numele NEOFIT

care a şi scris unele lucrări moralizatoare.

MITROPOLIA PROILAVIEI şi EPISCOPIA HOTINULUI

Mitropolia Proilaviei a primit numele de la oraşul Brăila.

Înfiinţare:

1417 – turcii au ocupat Gjiurgiu şi Turnu şi le-au transformat în raiale.

În Moldova, Chilia şi Cetatea Albă au fost ocupate la 1484.

1538 – după mar4ea ofensivă a lui SOLIMAN II MAGNIFICUL împotriva lui Petru

Rareş, a fost anexat Bugeagul, împreună cu cetataea Tighina (Bender) şi transformat în raia.

1539 – RADU PAISIE (1535-45), domnul Ţârilor Române, a trebuit să-şi părăsească

scaunul şi să fugă peste Dunăre din pricina unui pretendent.

S-a întors cu ajutor turcesc şi şi-aa reluat tronul.

În schimbul ajutorului, turcii au cerut Brăila şi ţinutul înconjurător.

1542 – Brăila devine raia.

Deci aceste teritorii au intrat sub jurisdicţie otomană, iar din punct de vedere

bisericesc ies de sub jurisdicţia mitropoliei româneşti şi intşră sub cea a Patriarhiei Ecumenice

fiind conduse de ierarhi greci.

Noua Mitropolie a Proibviei este menţionaştă pe o listă de la sfârşitul secolului XV,

dar nu se află în lista patr. Nil din secolul XIV, ceea ace l-a făcut pe Demostene Russo să

spună că a afost întemeiată înainte de 1500.

Reşedinţa – catedrala Sf.Arhangheli din Brăila.

Hotarele eparhiei au mai suferit schimbări în istorie, datorită deselor războaie ruso-

turce.

În mod obişnuit cuprindea raiana Brăilei, teritoriile raialelor Giurgiu şi Turnu, luate de

la Mitropolia Ungrovlahiei precum şi regiunile din Nordul Mării Negre cu Ismail, Chilia,

Cetatea Albă.

Pe la mijlocul seacolului XVII au intrat în componenţa ei şi teritorii din nordul

Dobrogei luate de la Mitropolitul Doistrei.

Mitropoliţi:

1580 – era menţionat GAVRIIL, dar păstoria lui aici e îndoielnică.

1590 – în actul de aprobare a înfiinţării Patriarhiei Ruse între acei peste 100 de

semnatari era şi NECTARIE „fost al Proilavului”.

1621 – în actul de alegere ca patriarh al lui CHIRIL LUCARIS semna, şi un

GRIGORIE al Proilavului (nesigur).

1643 – într-un act al patriarhului PARTENIE I (1639-44) este menţionat MELETIE.

Era un act prin care biserica Adormirea Maicii Domnului din Ismail era închinată

Sf.Mormânt iar mitropolitul Meletie nu avea voie să intervină în treburile acelei biserici.

1699 – CALINIC II patriarh ecumenic – reânnoia calitataaea de stavropighie a acelei

biserici.

1644 – mitropolitul MELETIE al Proilaviei a făcut o acălătorie la Moscova pentaru a

cere aajutor pentru eparhia sa. Avea aasupra sa scrisori de recomandare din partea patriarhului

Partenie, a lui Matei Basarab şi a „fraţilor” din mănăstirea Sf.Nicolae din Brăila.1649 –

Meletie purta discuţii la Târgovişte cu Arsenie Suhanov, călugăr rus de la Moscova.

1655 – a fost caterisit, fiindcă şi-a făgăduit semnătura în faţa unui tribunal turcesc.

În locul său a fost ales GHERASIM.

1658 – Gherasim este ales la Târnova.

1668 – Patriarhul ecumenic METODIE III (1668-71) a dat mitropolia în grija fostului

patriarh ecumenic, PARTENIE IV (a păstorit de 5 ori între 1657-85).

Partenie a rămas în această mitropolie până la 1671.

1671 şi 1672 – se întâlneşte în actele Sinodului Patriarhiei de la CP ca mitropolit al

Proilaviei LAVRENTIE.

1680 – pomenit NECTARIE, ales în locul unuia care fugise în insula Craeta.

Într-o listă, înainte de 1700 este pomenit CALINIC şi un alt mitropolit GRIGORIE

semna şi el această listă.

Un ierarh cu o păstorire foarte lungă la Brăila este IOANICHIE, întâlnit pentru prima

oară la 1715 şi se pare că a rămas în scaun până pe la 1743.

Septembrie 1743 – era hirotonit CALINIC.

născut la 1713 în oraşul Zagora (Tesalia)

a studiat la CP! Şi a afost hirotonit preot şi a devenit protosinghel la 1741.

1743-48 – a acârmuit mitropolia Proilaviei, după care a demisionat.

1757 – devine Patriarh ecumenic sub numele CALINIC IV. La ascurt timp este exilat

în insula Lemnos, apoi la Muntele Sinai.

Moare la 1791.

A fost un bun cărturar. A luat parte la disputaa care a tulburat biserica din CP

privitoare la rebotezare.

FILOTEI care se pare a fost cataerisit prin 1751

Filotei obţinuse un firman din partea sultanului prin care raiana Hotinului era anexată

la eparhia sa. Boierii şi vlădicii Moldovei au stăruit pe lângă domnitor să ceară sultanului un

nou firman prin care Hotinul să rămână în continuare alipit Moldovei, ceea ce s-a şi obţinut.

În urma acestui lucru, Filotei a aruncat anatemă asupra acestora. Acest lucru ar fi dus la

„caterisireaa” sa. Dar de fapt, se pare că n-a afost o caterisire, ci o depunere.

1751 – DANIIL a fowst mitropolit de Sidis.

Se cunosc 6 biserici zidite cu binecuvântarea sa. El însuşi a zidit una în târgul Căuşani.

10 octombrie 1768 – a afost închinată Mitropolia Proilaviei şi biserica Sf.40

Muncenici din Iaşi.

Se pare acă Daniil era român de neam.

1768-74 – războiul ruso-turc.

În această perioadă ambele Principate se aflau sub ocupaţie şi administraţie rusă.

10 ianuarie 1771 – GAVRIIL CALIMACHE, mitropolitul Moldovei, hotărăşte

trecerea teritoriilor aparţinătoare Mitropoliei Proilaviei laa eparhiile ţării: Hotinul la Rădăuţi,

iar teritoriile din stângaa Prutului la Huşi.

Acest lucru l-a rânduit GRIGORIE al Ungrovlahiei încât parohiile din raiana Brăilei să

fie date eparhiei Buzăului.

10 aprilie 1774 – Pacea de la Kaciuk – Kainayl: ruşii au fost nevoiţi să părăsească

ţările române, iar turcii au ocupat vechile raiale.

Astfel, Mitropolia Proilaviei şi-a continuat existenţa.

1773 – Daniil moare şi este ales IOACHIM caare păstoreşte până pe la 1780.

1781 – CHIRIL

1786 – era şi el invitat, pe lângă ceilalţi ierarhi moldoveni, de către Patriarhul

ecumenic să+ procedeze la înscăunarea lui Leon Gheucă la Iaşi.

1787-1791 – un nou război ruso-turc aruncă iar Moldova sub ocupaţie rusă în timp ce

Ţara Românească se afla sub ocupaţie austriacă (1789-91).

1788 – moare Leon Gheucă şi este adus ca exarh, arhiepiscopul AMBROZIE

SEREBRENICOV al Ecaterinoslavului, având ca avicar pe arhimandritul GAVRIIL

BĂNULESCU-BODONI.

1791 – în sudul Basarabiaei s-a format o eparhie nouă, a cetăţii Albe şi a Nistrului sub

conducerea episcopului vicar Gavriil Bănulescu.

Decembrie 1798 (..!) - pacea de la Iaşi - de ajunge din nou în situaţia anterioară.

1793 – a afost numit pentru mitropolia Proilaviei PARTENIE care se pare că era un

membru marcant al Sinodului Patriarhal încât în septembrie 1806 apare şi ca locţiitor al

patriarhiei ecumenice.

1810 – ajunge mitropolit la Drama în Grecia.

În locul său e ales CALINIC.

1813 – un alt CALINIC care a păstorit până la 1821.

1806-1812 – un nou război ruso-turc care a dus la ocuparea ţărilor române de către

ruşi.

Martie 1808 – printr-un ucaz al ţarului, GAVRIIL BĂNULESCU a fost numit exarh

al Moldovei, Valahiei şi Basarabiei.

1813 – Mitropoliaa Prolaviei s-a contopit cu cea a Dristrei.

1821 – Calinic al Proilaviei a făcut schimb cu ANTIM al Didiinotihului, în Grecia.

ANTIM a păstorit până pe la 1828.

1822 – a primit la areşedinţa sa adin Silistra primii domni pământeni: IONIŢĂ

SANDU STURZA al Moldovei şi pe GRIGORE GHICA al Ţării Româneşti.

1828 - al IV-leaa război ruso-turc.

Trupele ţariste ocupă Iaşii şi Bşucureştii şi asediază Brăila pe care dealtfel a şi distrus-

o.

Antim s-a aretras în Rusia.

Aici, Mitropolia Proilaviei disparae pentru totdeauna din isjtorie.

Septembrie 1829 – pacea de la Adrianopol prin care toate acetăţile din stânga Dunării

au fost restituite Ţărilor Române.

EPISCOPIA HOTINULUI

1711 – în urma luptei ruso-turce de la Stănileşti turcii au ocupat Hotinul.

– turcii au ocupat şi ţinuturile înconjurătoare.

1715 - au ocupat o porţiune dincolo de Prut în ţinutul Cernăuţilor.

Din aceste teritorii s-a constituit raiana Hotinului.

Conflictul dintre Filotei al Proilaviei şi moldoveni asupra Hotinului a dus la

înfiinţaarea aacestei noi episkcopii. Nu se ştie cine a hotărât înfiinţarea acestei noi eparhii şi

nici timpul înfiinţării ei. Se presupune numai că acest lucru s-a întâmplat înainte de august

1758.

Lipsa unor episcopi laa Hotin până la 1767 se explică prin aceeaa că se găsea greu

cineva caare să cârmuiască ţinuturi expuse tuturor răutăţilor.

1766 – DANIIL al Proilaviei trimitea o scrisoare către un ieromonah NEOFIT, preot la

biserica Sf.Gheorghe Nou – Bucureşti, chemându-l să preia noua episcopie. Dar Neofit, grec

din Moreea, a preferat să plece ca preot al companiei greceşti din Sibiu.

Până la urmă scaunul a fost încredinţat unui călugăr român foarte învăţat:

AMFILONIE – 1767.

A căpătat darul arhieriei prin punerea mâinilor arhiereilor ANANIA al Sevastei,

PARTENIE al Dristrei şi DANIIL al Proilaviei.

Este posibil să fi studiat la Academia din Kiev. Cunoştea 5 limbi străine.

1768 – războiul ruso-turc.

1769 – oştile ruse intşră în Iaşi şi ambele ţări sânt ocupate de ruşi.

1770 – şi pentru că fusese cucerit şi Hotinul, hirotoniile pentru aceaastă eparhie a

început să le facă DOSITEI al Rjădăuţilor.

Teritoriul fostei eparhii intşră sub jurisdicţia episcopului DOSITEI până la 1775, când

Bucovina este ocupată de austrieci şi Hoztinul ajunge sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei.

Amfilohie moare la 1800 (..!)

MITROPOLIA DISTREI

1417 – în urma expediţiei turce împotriva lui Mircea acel Bătrân, Dobrogea a fost

cucerită de turci.

În cursul celor 460 ani de stăpânire turcă s-au creat câteva eparhii ortodoxe sub

jurisdicţia Patriarhiei ecumenice.

Primul mitropolit cunoscut aici a fost CALIST care a participat la lucrările Sinodului

Fesvara – Florenţa (1438-39).

1564 – PARTENIE semna o sentinţă de înlăturare a patriarhului ecumenic Ioasaf.

1581 – era amintit la Silistra un „episcop de rit grec” fără să i se dea numele.

1615 – avem ştire de un mitropolit IOACHIM. Într-un act de închinare a mănăstirii

Stăneşti patriarhul de Alexandria.

1638 şi 39 – e pomenit ANTONIE.

1653 – MACARIE trimis să instaleze pe IGNATIE SÂRBUL ca mitropolit al

Ungrovlahiei.

În timpul său GRIGORIE GHICA (1660-64; 1672-73) a ridicat o nouă catedrală la

Dristra.

1679 – un nou mitropolit METODIE – era de faţă la adunarea convocată de Şerban

Cantacuzino pentru a se hotărâ reaşezarea mitropolitului Teodosie.

1680 – urmează PARTENIE

1706 – apare în acte ATANASIE

1710 – ACESTA TIPĂREŞTE LA Târgovişte lucraraea „Panoplia dogmatică” a lui

Eftimie Zigaben.

Urmaşul său a fost marele cărturar IOAN-IEROTEI COMNEN

născut la 1657 în Heracleea Traciei. A studiat la marea şcoală a Patriarhiei din CP,

apoi la Universitatea Padova. A venit în Ţara Rjomânească şi a afost mekdicul lui Constantin

Brâncoveanul şi profesor la Academia de la Sf.Sava.

1701 – a tipărit la Snagov , în greceşte, „PROSCHINITARUL SF. MUNTE ATHOS”

Au mai rămas de la el şi câteva lucrări în manuscris: „Viaţa împăratului Ioan

Cantacuzino”, traducerea „Tâlcuirii Evangheliilor” a lui Teofilact al Ohridei.

1711 – ajunge mitropolit al Dristrei cu numele IEROTEI.

Se cunoaşte de la el o bogată coraespondenţă pe care a purtat-o cu patriarhul

HRISANT NOTARA al Ierusalimului şi cu primul domn fanariot NICOLAE

MAVROCORDAT.

Moare la 1719.

Au mai urmat: SERAFIM (1720/21-24), CALINIC (pomenit la 1732),

VARTOLOMEU (pomenit la 1748 şi 1757), CHIRIL (1764), PARTENIE (între 1768 şi

1779).

În ultimele decenii ale secolului XVIII au păstorit:

CHIRIL (1780), CALINIC (1784, 1787).

1812 – se afla la Bucureşti fostul mitropolit de Dristra CHIRIL.

1813 - Mitropolia Silistrei s-a contopit cu cea a Proilaviei noul mitropolit CALINIC,

avându-şi reşedinţa la Brăila.

1821 – face schimb cu ANTIM de la Didimotih

1836 – ales aca mitropolit de Silistra GRIGORE

1840 – IERONIM şi apoi un alt GRIGORIE

MITROPOLIA DE LA TULCEA

După desfiinţarea mitropoliei Proilaviei s-a constituit cea a Tulceai pentru teritoriul

din nordul Dobrogei.

Primul titular cunoscut a afost PANARET.

1839 – sfinţeaa biserica din Nalbant

Urmaşul său a fost DIONISIE

1877-78 – acesta a încredinţat eparhia unui alt episcop NICHIFOR din Creta.

1860 – începe lupta pentru separarea Bisericii bulgare de Patriarhia Ecumenică.

11 martie 1870 – printr-un firman al sultanului ABDUL AZIZ s-a aprobat crearea unui

nou exarhat bulgar, scos de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Noul exarhat n-a fost

recunoscut şi între cele 2 biserici s-a produs o schisma care a durat până la 1945.

1874 – Sinodul Patriarhiei a aprobat înfiinţarea unei episcopii româneşti la Măcin.

1878 – Cjongresul de la Berlin a făcut ca România să primească înapoi judeţele Tulcea

şi Constanţa, caare au fost înglobate eparhiei de la Dunărea de Jos, înfiinţată la 1864, cu

sediul la Galaţi.

În secolul XVIII, mai ales XIX, numeroşi ciobani din părţile Sibiului şi Braşovului au

treacut cu turmele lor în Dobrogea, punând bazele unor noi aşezări şi întărind elementul

românesc aici.

Era necesar acest lucru, căci mare parte din Dobrogea în timpul celor 460 ani de

ocupaţie fusese mahomedenizată.

Mitropoliţii greci de la Dristra şi Tulcea s-au întreţinut încasând o taxă anuală numită

jitră sau vlădicia.

Pe la mijlocul secolului XVIII încep să apară în Dobrogea nişte şcoli româneşti, în

localităţile mari.

Înainte de 1878 aqu lucrat pentru propăşirea învăţământului românesc cărturarul

NIFON BĂLĂŞESCU, originar din Sibiu, care a înfiinţat peste 20 de şcoli şi preotul

DIMITRIE CHIRESCU tatăl marelui compozitor I.D.Chirescu.

La începutul secolului XIX s-au întemeiat şi 2 mănăstiri: TAIŢA şi COCOŞ.

Taiţa la poalele Măcinului a fost întemeiată de călugări moldoveni.

1833 – Cocoşul este întemeiat de 3 călugări: VISARION, ISAIA şi GHERONTIE.

În prima jumătate a secolului XIX s-a întemeiat şi mănăstirea Celic-Dere , iar la 1846

schitul Saon.j

EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS

Martie 1856 – Tratatul de pace (Paris) în urma războiului Crimeii: Rusia trebuia să

retrocedeze României 3 judeţe, dincolo de Prut: Cahul, Ismail şi Bolgrad.

Ca urmare, s-au impus măsuri noi pe plan bisericesc.

Februarie 1857 – Sofronie Miclescu a încredinţat pe FILARET SCRIBAN, reactor al

Seminarului Socola şi pe TEOCTIST SCRIBAN să preia cele 94 biserici existente peste Prut.

Filaret s-a reântors nu peste mult timp la seminarul pe care-l condusese.

17 noiembrie 1864 – se întiinţează printr-un decret Episcopia Dunării de Jos cu

reşedinţa la Ismail, având în jurisdicţie judeţele Ismail, Bolgrad, Covurlui (luate de la

episcopia Huşilor) şi Brăila (luată de la episcopia Buzău).

Noua eparhie era sufragană Moldovei. A fost numit ca „locotenent” Melchisedec

Ştaefan, care este titularizat la 10 mai 1865 prin decret.

1878 – în urma păcii de la Berlin din urma războiului ruso-turc, cele 3 judeţe s-au

realizat Rusiei. De aceea scaunul episcopal şi seminarul s-au mutat la Galaţi.

1879 – Meldisedec a murit la Roman, iar în locul său vine IOSIF GHEORGHIAN de

la Huşi.

Prin acelaşi tratat au fost atribuite României judeţele Tulcea şi Constanţa luate de la

turci. Acestea au fost alipite noii episcopii.

Iosif Gherorghian a avut mult de lucru în aceste 2 judeţe lipsite foarte mult timp de o

cârmuire bisericească consecventă.

8 iunie 1878 – Iosif a încredinţat vicariatul lui IERONIM ŞTEFĂNESCU, fratele lui

Meldisedec. MCercetând Dobrogea, vicarul a constatat existenţa a 117 biserici, cu 152 preoţi

total nepregătiţi. Erau 3 mănăstiri: Cjocoş şi 2 mănăstiri cu numele Celic.

Arhimandritul Ieronim a propus acordarea unor ajutoare dea la stat, aducerea preoţilor

la protopopiat pentru a învăţa rânduielile bisericeşti.

În anii ce au urmat situaţia s-a îmbunătăţit. Mănăstirile Celic şi Dere s-au contopit

într-o mănăstire pentru călugăriţe. Călugării au fost mutaţi la schitul Saon (1881), aproape de

Isaccea.

S-au mai construit biserici, s-au înzestrat cele existente cu obiecte de cult.

1886 – Iosif Gheorghian devine primat şi în locul său este ales PARTENIE

CLINCENI (1886-1902) care la 1902 este ales mitropolit la Moldova.

Sub Partenie s-a ridicat un mare palat episcopal, cu cancelarii, cu paraclis.

Sub urmaşul său PIMEN GEORGESCU PITEŞTEANUL (1902-1909) s-a ridicat

actualaa catedrală.

1893 – prin Legeaa clerului mireaan, Seminarul a fost desfiinţat.

1908 – este reânfiinţat sub numele „Sf.Andrei”.

1909 – Pimen devine mitropolit la Iaşi.

Ultimul întâistătător al Dunării de Jos a fost NIFON NICULESCU (1909-1921), mare

protopslalt.....!

fost preot la Biserica Albă – Bucureşti

mult timp arhiereu locotenent şi vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei.

1921 – se retrage.

Moare la 1923.

BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA IN A AII-A JUMĂTATE A

SESCOLULUI XVIII (1761-1810)

În răstimpul de după ruşinosul act al unirii cu Roma românii au luptat în fel şi chip

pentru clarificaraea situaţiei lor, trimiţând o serie de memorii, nu numai la Curteaa din Viena,

ci şi la mitropolitul sârb PAVEL NENADOVICI (1749-68) pentru a le hirotoni un episcop

ortodox.

17 şi 19 iulie 1758 – în şedinţele Consiliului de miniştri cancelarul W.A.KAUNITZ şi

ministrul pentru problemele sârbeşti IOSIF BARTENSTEIN au propus încetarea perseacţiilor

religioase, acordarea unei toleranţe şi numirea unui ekpiscop. Se propuneaa chiar înfiinţarea

unei Mitropolii.

Pe de altă parte, Pavel Nenadovici intenţiona trimiterea unui episcop în Transilvania,

pe PARTENIE PAVLOVICI, om foarte învăţat, paroh al comunităţii sârbe din Viena şi mai

apoi arhiereu-vicar al Carlovitzului. Dar acesta nu era dorit de Curte.

După părerea consilierilorîmpărătesei, cel mai indicat era episcopul Bşudei

DIONISIE NOVACOVICI (1761-67) dispus să facă orice fel de concesii.

Era originar din Dalmaţia, studiase la Kiev, apoi devenise profesor la Novisad.

Hirotonit în 1749.

După ce a primit instrucţiuni de la Viena, s-a aîndreptat spre Sibiu, sosind la Paştele

anului 1761.

În ziua ade Paşti, mulţume de români s-au adunat să primească răspuns de la generalul

Bukow la nişte memorii pe acare le înaintaseră. Dionisie i-a îndemnat să se întoarcă acasă şi

să aştepte răspunsul în linişte.

În lunile următoare l-a însoţit pe Bukow în călătoriile sale. La Braşov şi Albaa a

îndemnat pe acredincioşi să lasse bisericile uniţilor.

13 iulie 1761 – a fost emis decraetul i8mperial pentru numirea lui Dionisie.

Instalarea i-a făcut-o Bukow în biserica Sf.Nicolae din Şcheii Braşovului.

Înainte de instalare acredincioşii l-au pus să jure că va păzi „credinţa cea

pravoslavnică după legea grecească cea neuitată”...

1762 – printr-un decret imperial se acorda românilor o toleranţă condiţionată. Noului

episcop i se impuneau 11 restricţii ce vizau propagaraea unirii. Se preciza că preoţimea

ortodoxă este numai tolerată.

Dionisie s-a stabilit la Sibiu, dar nu avea unde să slujească pentru că nu existau

biserici ortodoxe până la sfârşitul secolului, iar grecii de aici care aveau biserică au refuzat să-

i recunoască autoritatea .

1764 – a cerut îngăduinţa guvernului de a acumpăra un loc de casă pentru reşedinţă la

Vad, Sebeş sau Orăştie. Dar a rămas fără răspuns.

A învăţat româneşte şi a scris chiar unele lucrări de combataeare a uniaţiei: Despre

deosebirile dintre BO şi BRC; Despre purcederea Sfântului Duh.

1766 – a făcut o statistică a craedincioşilor şi clerului.

18 decembrie 1767 – a demisionat văzându-se în imposibilitatea de a-şi apăraa turma.

El însuşi apoi a propus cine să-i fie succesor.

1767 – părăseşte Transilvania, stabilindu-se la Sântandrei, lângă Buda.

Episcopul unit ATANASIE REDNIC propunea să nu mai fie numit nici un episcop, ci

să-i fie supuşi lui credincioşii ortodocşi. Propunea numirea protopopului IOAN POPOVICI

din Honcld (Hunedoara) ca prim-protopop. Cerea să nu se restituie nici o biserică

ortodocşilor.

În schimb comandantul militar al Transilvaniei propunea ca nou episcop pe IOAN

GEORGIEVICI al Caransebeşului, propunere acceptată de împărăteasă la 7 octombrie 1768.

1769 – a fost ales mitropolit în urma morţii lui Pavel Nenadovici.

În această nouă demnitate, Gheorghievici s-a preocupat de alegerea unui episcop

pentru românii ortodocşi.

1769 – ales SOFRONIE CHIRILOVICI (1769-73), fostul vicar al lui Dionisie , la

Buda.

Împărăteasa a anulat alegerea lui Sofronie sub motiv că Congresul bisericesc sârbesc

nu avea dreptul să aleagă pentru români, dar l-a numit ea printr-un rescript.

Mnjoului episcop i-au fost impuse aceleaşi condiţii ca şi înaintaşului său: să nu facă

vizite canonice, să nu primească preoţi hirotoniţi peste munţi ş.a.

1770 – noi măsuri pentru întărirea uniaţiei: înfiinţarea unei tipografii „ilirice” la Viena

carae să imprime cărţi de slujbă pentru ortodocşii din Imperiu. Se împiedica astrfel aducereaa

de acărţi de slujbă din Ţările Române şi Moldova.

– Sofronie a fost instalat la Sibiu. Neavând aici biserică, a reuşit să-i supună pe greci

care aqveau biserica pe locul actualei catedrale

A avut de îndurat multe neajunsuri din partea episcopilor uniţi, Atanasie Rednic şi

Grigorie Maior (1773-82).

1772– aa fost luată cu forţa biserica aortodoxă din Roşia Montană şi dată uniţilor, iar

preotul paroh arestat.

1773 – necunoscând limba şi izbindu-se de astfel de greutăţi Sofronie a demisionat

recomandându-l în locul său pe DIMITRIE EUSTATIEVICI, om cult cu studii la Kiev.

Sofronie a plecat din Ardeal în 1774 fiind numit de Curte titular al scaunului de la

Buda.

În urma plecării sale, eparhia a fost încredinţată lui IOAN POPOVICI din Hondol.

A urmat o lungă vacanţă, timp în carea episcopul unit GRIGORE MAIOR a trecut

nestingherit câteva parohii la unire. A poruncit chiar arestaarea mai multor preoţi şi protopopi

ortodocşi.

O îmbunătăţire a situaţiei B.O. din Transilvania a venit după urcaarea pe tron a lui

IOSIF II 81780-90) , adept al iluminismului în spiritul căruia a şi făcut o serie de reforme:

secularizarea unor averi mănăstireşti, desfiinţareaa iobăgiei.

1781 – Împăratul a pus problema numirii de episcop pentru românii ortodocşi , dar

episcopul RC de la Alba Iulia a spus că nu-i nevoie.

Grigore Maior a înaintat şi el un memoriu prin care cereaa desfiinţarea mănăstirilor

ortodoxe carae mai existau, lăsarea credincioşilor ortodocşi fără episcop şi fără biserici.

Totuşi, Iosif II, la recomandarea aepiscopului de la Carlovitz a numit ca episcop pe

GHEDEON NICHITICI (1783-88). Tot acum, episcopia ortodoxă românească a fost pusă

sub ascultarea mitropoliei sârbe de la Carlovitz. Tot atunci s-a dat aceeaşi dispoziţie şi pentru

episcopia Bucovinei.

1786 – ambeale episcopii au fost puse sub jurisdicţia Carlovitzului şi din punct de

vedere administrativ.

Ghedeon Nichitici cunoştea afoarte bine realităţile din Transilvania pentru că fusese

diaconul lui Dionisie şi apoi protopop la Abrud.

1783 – vicar al episcopiei DOSOFTEI HERESCU al Bucovinei.

1784 – instalat la Sibiu

La scurt timp guvernul l-a trimis pentru a nekgocia încetarea arăscoalei lui Horea.

Cu toate că a fost sârb, Ghedeon a fost unul din cei mai activi episcopi ortodocşi din

Transilvania.

La scurt timp după instalare a făcut o conscripţie.

1786 – a făcut o nouă arondare a eparhiei, împărţind-o în 31 protopopiate.

1787-88 – a făcut vizite canonice în eparhie pentru a punea în rânduială parohiile şi

pentru a da sfaturi şi îndrumări preoţilor.

A fost preocupat şi de problema pregătirii viitorilor preoţi, căci majoritatea anu ştiau

să scrie.

1786 – s-a deschis la Sibiu un curs pedagogic pentru pregătirea aviitorilor învăţători

sub conducerea lui DIMITRIE EUSTATIEVICI, primul director al „Şcoalelor neunite din

Transilvania”. Dar Eustatievici pregătea aici şi viitori preoţi.

După el, direcţiunea şcolilor a preluat-o protopopul braşovean RADU TEMPEA V. În

timp ce pleca să inspecteze şcolile primare din eparhie era suplinit de fratele său NICOLAE .

1786 – Ghedeon participă la Sinodul ierarhilor ortodocşi din Imperiu.

Moare la 1788; îngropat la biserica Cuvioasa Paraschiva din Răşinari.

Agonisealaa a lăsat-o pentru construirea unei biserici în Sibiu şi pentru înfiinţarea unui

fond de ajutorare a preoţilor săraci.

Conducerea eparhiei a fost iar încredinţată protopopului Ioan din Hondol până la 10

iunie 1789, când împăratul a numit pe GHERASIM ADAMOVICI, egumen al mănăstirii

Bezdin (Arad), instalat la Sibiu (1789-96).

A căutat şi el să câştige pentru români anumite drepturi.

1790 – participă la Congresul naţional – biserica de la Timişoaraa rugând să se

intervină la Curte pentru acordarea de drepturi românilor.

1791 – s-a redactat „SUPPLEX LIBELLUS VALACHORUM” cu colaborarea multor

cărturari români de ambele confesiuni: Ioan Pinariu Molnar, Samuil Micu, Gheorghe Şincai,

Petru Maior ş.a. S-au reluat acum vechile postulate ale lui Inochentie Micu pe primul plan

fiind recunoaşterea românilor ca naţiune în Transilvania. Memoriul a fost respins. S-a admis

doar liberul exeraciţiu al cultului ortodox.

Septembrie 1791 – s-a întrunit la Sibiul sinodul protopopilor pentru a dpune

jurământul de credinţă către Leopold IIN(1790-1792).

Sinodul a încredinţat pe episcopul Gherasim să prezinte un protest împăratului, faţă de

neacceptarea memoriului.

Astfel, Gherasim pleacă la Viena, împreună cu episcopul unit IOAN BOB pentru a-şi

exprima protestul nerecunoaşterii naţiunii române.

Cel mai de seamă memoriu cu acelaşi titlu de Supllex a fost înaintat la 30 martie 1792

semnat de ambii episcopi. Cuprindea aceleaşi postulate, dar mai concis şi combătea în 17

puncte părerile Dietei transilvane şi calomniile la adresa poporului român. Pentru Biserica

Ortodoxă se cerea ca preoţii să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi cei din celelalte

confesiuni.

Cei doi episcopi au fost certaţi pentru că îndrăzniseră să prezinte doleanţele naţiunii

lor, fiind îndrumaţi să se întoarcă la reşedinţele lor. Ei au insistat însă să se împlinească măcar

unul din puncte pentru a putea linişti poporul. Abia acum Clurtea aaa făcut ceva promisiuni.

Sub FRANCISC (1792-1830) s-a inaugurat o politică de reprimare a oricărei mişcări

naţionale.

Acum Guvernatorul Transilvaniei a propus mutaraea lui Gherasim la unaa din

eparhiile sârbe din Ungaria.

Din banii lăsaţi de Ghedeon Nichitici şi cu sprijinul său s-a zidit biserica din cartierul

Maieri (Sibiu) unde de altfel a şi fost el îngropat . Moare la 1796.

Sub Ghedeon şi Gherasim au apărut câtevaa cărţi de slujbă în tipografia ailică din

Viena, mutată la 1795 la Buda.

După moartea lui Gherasim, Curtea nu a mai numit nici un episcop, scaunul rămânând

vacant 14 ani. În acest timp conducereaa treburilor eparhiei o aveaa consistoriul format dintr-

un vicar, 6 asesori aleşi dintre protopopi şi un secretar.

Primul vicar a fost Ioan Popovici din Hondol.

Candidaţii la preoţie erau îndrumaţi la episcopul PAVEL AVACUMOVICI al

Aradului (1786-1815).

În timpul vacanţei episcopale la Sibiu s-au zidit nişte biserici:

1788-89 – Stana a lui Hagi Petru Luca a zidit aşa zisa „biserică din groapă” refăcută

mai apoi de negustorul sibian Hagi Pop Constantin, care a deschis şi o şcoală în care a

funcţionat dascălul Simion Jinariu. Aceasta a funcţionat câţivaa ani după care

pregătireacandidaţilor la preoţie a fost încredinţată lui GHEORGHE LAZĂR, care studiase

teologia la Viena.

Cărţile trebuitoare acultului se tipăreau acum la Buda şi Sibiu.

1804-1805 – apare noua ediţie a mineielor , după cele de la Râmnic, îngrijită de Ioan

Pinariu Molnar.

19 septembrie 1810 – la Turda s-a şfăcut alegerea preotului VASILE MOGA din

Sebeş, ca episcop al românilor ortodocşi până la 1844.

BISERICA ORTODOXĂ TRANSILVANĂ

ÎN SECOLUL XIX

1796-1810 – s-au înaintat Curţii numeroase memorii pentru numirea unui episcop.

25 mai 1796 – vicarii şi protopopii cereau numirea unui episcop român. Memoriile s-

au repetat deci şi au avut ca iniţiatori nume ca: IOAN POPOVICI, NICOLAE HUŢOVICI,

ISAIA BALOŞESCU, NICOLAE PANOVICI.

25 mai 1809 – s-aa admis numirea unui episcop român.

Septaembrie-octombrie 1810 – s-a întrunit la Turda Sinodul electoral format din

protopopi şi au propus 3 candidaţi: protopopul NICOLAE HUŢOVICI, preotul VASILE

MOGA din Sebeş şi arhimandritul NESTORIOANOVICI din Făgăraş.

Guvernul transilvan a întărit pe Vasile Moga şi împăratul l-a numit – 21 decembrie

1810.

născut la 1774 – era aoriginar dintr-o familie de preot.

A ănvăţat carte la gimnaziul evanghelic luteran din Sebeş, la liceul rom-catolic din

Alba şi apoi laa cel din Cluj.

1798 – hirotonit preot celib. La Arad de către episcopul Pavel Avacumovici.

1811 – călugărit la mănăstirea Cruşedal şi apoi hirotonit arhiereu la 23 aprilie.

I s-a fixat reşedinţa la Cluj, dar la scurt timp a cerut să-şi fixeze reşedinţa la Sibiu

La Sibiu a închiriat o casă.

În acest fel, după 110 ani de întrerupere , şi-a început activitataeaa noua episcopie

ortodoxă.

Vasile Moga a păstorit 34 ani, însă în condiţii foarte grele.

Prin decretul de numire i se impuneau nişte condiţii umilitoare, în 19 puncte. În acest

fel era obligat să nu se împotrivească răspândirii uniaţiei şi să nu tolereze clerici din şŢara

Românească sau Moldova. Clerul ortodox rămânea tolerat. Nu li sae dădea nici o bucată de

pământ spre a se întreţine. În general i s-au pus toate piedicile acu putinţă, spre a nu putea

progresa.

Şi totuşi s-au înregistrat câteva realizări:

a reuşit să facă o raeşedinţă cu banii strânşi de la preoţi.

1786 – Dimitrie Eustatievici, directorul Şcolilor române din Transilvania, deschisese

la Sibiu un curs de pregătire a viitorilor învăţători ai acelei şcoli. Cursul a fost continuat de

succesorul său Radu Tempea V.

1806 – consistoriul din Sibiu a trimis la Universitatea adin Viena pe Gheorghe Lazăr

(1779-1823) care, după terminarea studiilor, trebuia să se întoarcă să pregătească tinerii

candidaţi la preoţie. Dar când s-a întors Lazăr a plecat la Braşov pentru a găsi o slujbă bine

retribuită.

Dar Moga a reuşit până la urmă să-l aducă la Sibiu unde a predat Dogmatica, Morala,

Cântările bisericeşti şi Tipicul.

În acest timp au existat între el şiepiscop permanente neânţelegeri.

1815 – pleacă din nou la Braşov

1816 – pleacă în Ţările Române.

Episcopul V.Moga a adus în locul lui pe nepotul său MOISE FULEA şi apoi un alt

nepot IOAN MOGA, amândoi cu studii teologice la Viena.

Ei au fost singurii profesori până în 1848.

Ei au fost singurii profesori până în 1848.

Episcopul a mai trimis câţiva tineri la studii în Vien: IOAN POPASU, SAVA

POPOVICI BARCIANU.

El a arătat multă grijă pentru şcolile româneşti primare cerând preoţilor să susţină

înfiinţarea de şcoli.

Deşi mode, şcolile ortodoxe au început să constituie o primejdie pentru stat.

1838 – guvernul a luat episcopiei dreptul de superinspecţie asupra acestor şcoli şi

odată cu aceasta a încetat şi directoratul lui Moise Fulea.

În timpul lui V.Moga au apărut câteva cărţi de slujbă şi învăţătură.

Din punct de vedere pastoral, a lucrat pentaru îmbunătăţireaa vieţii duhovniceşti a

preoţilor şi păstoriţilor săi.

A dat diverse dispoziţii cu privire la săvârşirea slujbelor, la purtarea clerului.

Se pare că era foarte aspru cu preoţii care se făceau vinovaţi de anumite abateri.

L-a suspendat chiar pe fratele său Zaharia Moga acăci făcuse o cununie fără forme

legale.

În acel timp, uniţii duceau o acţiune intensă de corupere a ortodocşilor. Dar prin grija

episcopului Moga, acţiunile lor n-au avut succes.

Moga a încercat în multe rânduri obţinerea de drepturi pe seaama naţiunii sale şi a

clerului ortodox.

1812 – a mers la Viena pentru aceaasta.

1816 şi după – a trimis o serie de petiţii la Viena pentru a cere acoradarea de porţii

canonice preoţilor săi şi scutirea de dijme.

1833 – Moga propunea lui Ioan Lemeni să înainteze împreună un memoriu Dietei.

Memoriul însă a fost întocmit şi dus la Viena. Prin acest memoriu care urma

Supplexului din 1791 se reînnoiau cererile vechi: recunoaşterea egalităţii, recunoaşterea aca a

IV-a naţiune.

Însă acţiunea s-a terminat cu un eşec.

1837 – Moga porneşte adin nou la acţiune, adresând o circulară protopopilor prin care

cerea asă-i prezinte plângerile lor acu privire la porţile canonice, luarea dascălilor în armaştă

ş.a.

El a înaintat memoriul, profitând de disensiunile dintre catolici şi protestanţi în Dietă.

El cerea pentru români accesul la funcţiile publice, încetarea obligaţiei de a ţine

sărbătorile luterane, preoţii români să fie scutiţi de zeciuială, să li se acorde ajutoare. Erau

invocate aca argumente: numărul mare al românilor, faptul că românii constituiau cea mai

mare parte a armatei, argumentele istorice ş.a.

Dar nici acum n-a avut efect.

1842 – şi-a înnoit cererile în faţa Dietei întrunite la Cluj, iar toamna împreună cu

Lemeni a făcut un nou memoriu.

Se constată că acum marea luptă se ducea cu saşii luterani, care reprezentau Dieta.

Memoriul a produs indignare şi saşii au ţinut adunări de protest peste tot.

Un sas – CAROL SCHULLER – a alcătuit o broşură în 150 pagini în care acombătea

continuitatea aromânilor aici.

Putem spune că aceste memorii reluau lupta marelui Inochentie Micu şi se vede cum,

atunci când era vorba de interesele românităţii, neînţelegerile confesionale erau date deoparte.

V.Moga s-a ridicat şi-n apărarea românilor din satul natal Sebaeş, înceracând la 1817

să ridice o biserică. Dar a fost permanent împiedicat.

1840 – dă în judecată primăria Sebeş, dar procesul a durat ani şi nu s-a ajuns la nimic.

Moare la 17 octo9mbrie 1845 – îngropat în „bisericaa din groapă” Sibiu.

ANDREI ŞAGUNA (1848-73)

Născut la Mişcolţ în familia negustorului macedo-român NAUM ŞAGUNA.

Copilul Anastasiu a fost botezat în biserica acomunităţii româno-greceşti de acolo.

Încă de mic a avut de înfruntat intenţia tatălui său de a-i trece la catolicism, pentru că sărăcise

şi arhiepiscopul îi promisese un ajutor.

A studiat la gimnaziul din Mişcolţ şi apoi la gimnaziul superior al călugărilor piarişti

din Pesta.

1826-29 – a studiat filosofia la Universitatea Pesta.

A tipărit şi s-a format într-un mediu cultural, înconjurat afiind de mari personalităţi:

S.Micu, Petru Maior, Ion Teodorovici ş.a.

1829-30 – s-a îndreptat spre Vârset pentaru a face studii de teologie ortodoxă.

Îndată după terminarea studiilor a rămas ca profesor la seminarul de aici.

1833 – a fost tuns în monahism (Andrei) şi hirotonit preot.

1838 – protosinghel

1842 – arhimandrit şi egumen la mănăstireaa Hopovo.

În aceşti ani a prelucrat „Gramaticaa valahică” după „Gramatica daco-romană” a lui

Ioan Alexi.

1846 – numit vicar al eparhiei Sibiului.

Ca vicar a ridicat cursurile seminarului de la 6 luni la un an.

2 decembrie 1847 – sinodul electoral, întrunit la Turda, a ales pe vicarul Şaguna cu 27

voturi, pe lângă ceilalţi 2: Ioan Iuoga (33 voturi) şi Moise Fulea (31).

Clurtea aa recunoscut însă pe Şaguna căruia, însă, nu i s-au mai impus cele 19 condiţii

umilitoare. Hirotonit în catedrala de la Carlovitz (1848). La instalare, a ţinut o cuvântare

Simion Bărnuţiu.

Prima lucrare pe care a intenţionat s-o săvârşească a fost organizaraea bisericii.

1849-51 – a publicat 3 broşuri prin carea acăuta să convingă cercurile conducătoare de

existenţa unei mitropolii în Transilvania până la 1701 şi de nevoia raeânfiinţării ei.

12 martie 1850 – a deschis la Sibiu lucrările primului Sinod la care au luat parte 24

preoţi şi 20 mireni, între care şi Avram Iancu.

A fost adraesat un memoriu Curţii din Viena prin care se cerea restaurarea vechii

Mitropolii a Transilvaniei, aiar prin alte memorii, Şaguna cerea ruperea ade Miatropolia

Carlovitz şi reânfiinţaraea unei mitropolii proprii. S-a lovit de rezistenţa tuturor.

1859 – cade regimul absolutist şi îi ia locul unul liberal. Şaguna reia seria memoriilor.

Octombrie 1860 – convoacă un al II-lea Sinod al eparhiei sale, întocmind noi memorii.

Şaguna intenţiona achiar să se înfiinţeze o Mitropolie pentru toţi românii din Imperiu.

Martie 1864 – s-a ţinut un nou Sinod la Sibiu care a luat în dezbatere un proiect ade

regulament de organizare a eparhiei, în 174 paragrafe.

În acelaşi an, Mitropolia Carlovitzului şi-a dat acordul pentru despărţirea Bisericii

româneşti de cea sârbă.

12 decembrie 1864 – printr-un autograf imperial se încuviinţa reânfiinţarea vechii

Mitropolii Ortodoxe Române a Transilvaniei şi numirea lui Şaguna în fruntea ei.

Pentru a se asigura de deplina areuşită, Şaguna a lucrat pentru recunoaşterea printr-un

articol de lege în Dietă, ceea ce a şi reuşit la 1868.

Septaembrie-octombkrie 1868 – a convocat un sinod cu reprezentare din fiecarea

eparhie, câte 10 preoţi şi 20 mireni (total, 90 deputaţi) în carae s-au dezbătut probleme privind

organizaraea.

O comisie a Congraesului a analizat un proieact de organizarae care s-a aprobat cu

numele Statutul de organizare al BOR din Transilvania (28 mai 1869).

Prin Sinodalitatae Biseraica era acum apărată împotriva oricărui absolutism ierarhic.

Conducerea treburilor Mitropoliei era încredinţată Congresului, convocat o dată la 3 ani.

Problaemele dogmatice erau rezolvate de sinodul ierarhilor ortodocşi din Transilvania.

Aceaastă lege sta laa baza noului Statut de organizare a întregii BOR din 1925.

În felul acesta, Şagunaa a făcut din Biserică şi un lăcaş de apărare naţională.

Şaguna a dat Bisericii Transilvane un nou statut, o organizare superioară, democratică,

necunoscută de alte Biserici Ortodocse surori.

În paralel, A.Şaguna a adus o activitate susţinută de ridicare aculturală a preoţimii şi a

întretului propor.

De acum, învăţătorii aveau să fie absolvenţi ai Institutului Pedagogic din Sibiu, preoţii

absolvenţi de Facultatae.

1850 – a hotărât ca praeoţii să funcţioneze şi ca direcktori şcolari, protopopii ca

inspectori.

1852 – Şaguna obligaa fieacare parohie să-şi ridice un edificiu şcolar.

A găsit răgazul să scrie şi câtevaa studii pedagogice. S-a ocupat şi de editaraea de

manuale (peste 25). În ce priveşte numărul şcolilor putem spune că spre sfârşitul păstoririi

sale existau acam 800 şcoli poporale româneşti.

1870 – rânduia ca fiecarae parohie să ţină cursuri serale pentru neştiutorii de carte.

În plus, proiectase înfiinţarea a 6 gimnazii superioarae (licee), a 4 inferioare şi 6 şcoli

tehnice.

Din păcate, a traebuit să se mulţumeaqscă numai cu unul la Braşov (1850), unul

inerior la Brad (1868) şi o şcoală comercială tot la Braşov (1869) care a devenit Liceul din

Braşov , care azi îi poartă numele.

S-a îngrijit şi de soarta elevilor săraci, dându-le posibilitataea ade a-şi continua studiile

prin acordaraea unor burse.

1850 – în Sinodul de atunci s-a hotărât întemeierea unui Institut teologic-pedagogic,

urmând ca absolvenţii să funcţioneze ca învăţători înainte de hirotonie.

1852 – cursurile de teologie s-au ridicat la 2 ani iar în 1861 la 3 ani.

1861 – 3 ani de studii

1852 – s-a îngrijit de găsirea unei clădiri corespunzătoarea pentru Institut, organizând

o colectă în eparhie.

Din banii colectaţi s-a cumpărat actuala reşedinţă mitropolitană, folosită ca internat

până la 1858.

Din banii săi a cumpărat apoi o casă unde a mutat Institutul teologic-pedagogic (pe

locul celui actual).

An de an trimitea pe cel mai bun absolvent de teologie la una din Universităţile

apusene. Amintim pe GRIGORE PANTAZI, cel mai apropiat ucenic al lui Şaguna,

NICOLAE POPEA, mai târziu vicar, apoi episcop al Caransebeşului, membru al Academiei

Române, IOAN POPESCU, ZAHARIA BOIU, cunoscut predicator, NICOLAE CRISTEA,

mult timp diraeactor al Telegrafului Român, ILARION PUŞCARIU DANIIL POPOVICI –

BARCIANU , DIMITRIE CUNŢAN.

Pentru studenţii teologi şi preoţi, Şaguna a redactat o serie de manuale, foarte multe

lucrări de drept bisericesc: „Istoria Bjisericii Ortodoxe răsăsitene universale” (2 volume,

1860), „Teologia Dogmatică” (1854), „Teologia Morală” (1855), „Mărt.Ortodoxă a lui Petru

Movilă” (1855), „Teologia Pastorală+” (1857). O realizare de excepţie a mitropolitului a fost

tipărirea a”Bibliei” cu ilustraţii (1856-58), iar în 1867 a „N.T.”. Biblia tipărită de el avea la

bază traduceri mai vechi (NT de la 1648, Biblia 1688, ediţiile de la Blaj: 1795, Petersburg

1819, Buzău 1854-56)

1858 – I.H.Rădulescu a început să publice la Paris o nouă traducere a Bibliei, cu

comentarii, fără binecuvântarea Bisericii, în carae căuta să înlocuiască cuvintele de origine

greacă sau slavă cu cuvinte de origine latină, chiar italieneşti. Împotriva acestui fapt s-a ridicat

cu vehemenţă Şaguna.

1853 – înfiinţarea ziarului „Telegraful Român”, care apare neîntrerupt până azi. Ziarul

a fost redactat de Aaron Florian, apoi de Dr. Pavel Vasici, cunoscut naturalist, Ioan Bădilă, un

timp profesor la Institut, Visarion Roman, Ioan Raţiu, Zaharia Bjoiu, Nicolae Cristea. Tot

Şaguna aa iniţiat apariţia altor publicaţii periodice la Sibiu: „Calendarul Arhiepicopiei

Sibiului”, „Actele Sinodului Arhidiecezei greco-răsăritene din Ardeal”.

Pentru nevoile preoţilor a reeditat aproape toate cărţile de cult.

1860 – el înainta guvernatorului Transilvaniei un memoriu semnat de 171

personalităţi, cerând aprobarea apentru convocaraea unei adunări consultative.

Adunarea consultativă a fost ţinută în clădirea Institutului teologic (9 martie 1861) sub

conducerea lui Şaguna, discutându-se şi aprobându-se statutul a ceeaa ce se v a numi

„Asociaţia transilvană pentru cultura şi literatura română” (ASTRA).

23 octombrie 1861 – Şaguna convoacă la Sibiu pe toţi intelectualii ce voiau să facă

parte din Asociaţie, el fiind acum ales preşedinte, Timotei Cipariu vicepreşedinte şi G.Bariţiu

– seacretar, pentru 3 ani. Ca preşedinte a participat la 3 şedinţe: Sibiu (1861), Braşov (1862) şi

Alba Iulia (1866).

Activitatea gospodărească:

1857 – a pus bazele unui fond pentru zidirea unei cataedrale în Sibiu.

Catedrala n-a putut fi ridicată decât numai în timpul mitropolitului IOAN MEŢIANU

(în 1902-1906). În tot cuprinsul parohiei s-au ridicat foarte multe biserici parohiale.

1848 – conduce împreună cu episcopul unit Ioan Lemeni Marea Adunare Naţională

din Câmpia Libertăţii de la Blaj.

Adunarea aa ales pe Şaguna în fruntea unei delegaţii de 30 membri, care să prezinte

curţii vieneze doleanţele poporului român.

25 februarie 1849 – a prezentat împăratului un memoriu prin care acerea unirea tuturor

românilor din Imperiu, într-o singură naţiune cu o administraţie naţională şi autonomă.

1849-59 – perioada „decadei absolutiste”, când Şaguna nu a putut face nimic.

Abia după 1860 (an în care a fost ales şi membru al Senatului Imperial din Viena) a

putut aveaa o activitate susţinută aşa cum am văzut.

1860 – a înaintat împăratului un memoriu prin care acerea numirea unui român în

funcţia de cancelar al Transilvaniei şi recunoaşterea limbii române ca a III-a oficială.

1861 – a condus împreună cu mitropolitul ALEXANDRU STERCA ŞULUŢIU (unit,

lucrările unei conferinţe naţional-politice a românilor, la Sibiu şi tot în acelaşi an au louat

parte la o conferinţă comună a românilor , saşilor, maghiarilor pentru a se sfătui asupra

problemelor politice în Transilvania.

1863 – a prezidat împreună cu Şuluţiu lucrările congresului naţional al românilor

(Sibiu). A fost delegat un grup de 10 persoane pentru a merge la Viena să prezinte doleanţele

românilor. S-au ales numai cu promisiuni.

1863-1865 – în Dieta Transilvaniei, întrunită la Sibiu, s-a izbutit obţinerea prin lege a

egalei îndreptăţiri a naţiunii române cu celelalte naţiuni.

1867 – s-a creat Statul dualist austro-ungar.

Prin dualism, Ungaria devenea de3 fapt independentă, dar împăratul Austriei era şi

rege al Ungariei.

În acest context, marile personalităţi române au adoptat cunoscutul „pasivism”,

refuzând să mai ia aparte la viaţa politică a noului stat.

În schimb, mitropolitul Şaguna s-a pus în fruntea „activismului”, militând în

continuare pentru drepturi ale românilor.

Şaguna aa întreţinut o bogată acorespondenţă cu ierarhii români vecini: Nifon al

Ungrovlahiei, Sofronie Miclescu al Moldovei, Calinic cel Sfânt, Filotei şi Dionisie , Romano

de la Buzău, Neofit şi Filaret Scriban.

A primit o serie de ajutoare de la ei, de la domni sau de la diferiţi egumeni, mai ales în

timpul şi după Revoluţia 1848, când Ardealul a avut mult de pătimit: au fost ucişi preoţi, arse

biserici (40) şi altele jefuite (300).

Fiind apreaciat de fruntaşii vieţii culturale de peste Carpaţi, Şaguna a fost ales

membru de onoare al Academiei Române (1871), preşedinte de onoare al Societăţii

„Transilvania” din Bucureşti şi membru de onoare al Societăţii pentru literatura şi cultura

română din Bucovina.

Moare la 16 ianuarie 1873 – îngropat la Răşinari.

BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA

DUPĂ MOARTEA LUI ANDREI ŞAGUNA

PROCOPIE IVAŞCOVICI (1873-74)

După moartea lui Şaguna, cei mai indicaţi oamni ar fi fost colaboratorii săi: Ioan

Popasu, episcop de Caransebeş sau Nicolae Popea, vicarul Arhiepiscopiei.

Totuşi, partida adversă condusă de Vincenţiu Babeş, om politic şi protopop Ioan

Metianu din Zărneşti a aaranjat să fie ales episcop de Arad, Procopie Ivaşcovici.

Era fiu de preot din Deliblata (Timiş) cu studii la Vârşet, călugărit într-o mănăstire

sârbească, fost profesor la teologia din Vârşet, stareţ al mănăstirii Cruşedol.

1852 – episcop al Aradului

1874 – Congresul naţional bisericesc sârb l-a ales patriarh al Bisericii Ortodoxe sârbe.

Alegerea lui ca mitropolit a provocat oarecari temeri în Transilvania. Mulţi se temeau

că urmăreşte repunerea Bisericii româneşti sub jurisdicţia Patriarhiei sârbe. Din fericire însă

nu a stat mult la noi ci a preferat Biserica aaltui neam.

Din păcate, acolo a asuferit mult din partea autorităţilor de la Budapesta.

1880 – a afost silit să-şi dea demisia

Moare la 1881.

1874 – după retragerea lui Procopie, Congraesul naţional bisericesc a propus pe Ioan

Popasu de la Caransebeş, dar n-a fost confirmat de împărat.

21 noiembrie 1874 – este ales şi confirmat împotriva voinţei multora.

MIRON ROMANUL (1874-1898)

Născut la 1828

teologia la Arad

secraetar al Episcopiei – Arad, profesor la Institutul de acolo.

O vreme a fost preşedinte al Partidului Naţional Român, apoi deputat în Parlamentul

din Budapesta (1869).

1870 – episcop la Arad

În general, păstorirea sa a aprodus nemulţumiri.

1881 – a redactat programul „partidei constituţionale române” ce a servit ca îndreptar

Partidului Moderat Român, înfiinţat în 1884 sub conducerea sa sub presiunile cercurilor

guvernamentale din Budapesta.

Cu toate acestea, mitropolitul MIRON a luptat pentru apăraraea aautonomiei Bisericii

şi a şcolilor confesionale româneşti.

- condusese la Viena o delegaţie, prezentând împăratului un protest împotriva unui

proiect care preconiza introducerea limbii maghiare în şcolile confesionale româneşti.,

1882 – a protestat în Parlament împotriva unor proiecte ce aveau să priveze şcolile de

subvenţiile venite din România.

10 aprilie 1896 – dă o pastorală cu ocazia „miteniului aşezării ungurilor în Câmpia

Panonică, în care arăta că românii nu pot participa la o asemenea sărbătoare.

- a combătut în Parlament legea de maghiarizare a numelor de localităţi.

Sub raport cultural, trimite o serie de tineri la studii în străinătate cu burse.

În timpul său s-au ridicat o nouă clădire pentru Internatul Institutului (1896) şi alta

pentru tipografia şi birourile Consiliului arhiepiscopesc.

Numărul şcolilor primare a crescut, încât în 1899, din 934 parohii, 774 întreţineau

şcoli.

– s-a introdus salarizareaa preoţimii române de către stat, dar se prevedea numai

salarizarea a acelora carae nu aveau sentimente ostile faţă de statul maghiar.

Au protestat Ioan Meţianu, episcopul Aradului şi N.Popea al Caransebeşului.

Moarae la 4 octombrie 1898- îngkropat în „biserica din groapă” din Sibiu.

IOAN MEŢIANU (1898-1916)

originar din Braşov (născut la 1828)

teologia la Sibiu

preot la Râşnov, Zărneşti

1874 – vicar la Oradea

1875 – episcop la Arad

Ca mitropolit a înceracat să rezolve câteva adin marile probleme nerezolvate de

înaintaşul său. Astfel, într-o primă şedinţă a sinodului a pus problema ridicării unei noi

cataeadrale.

La insistenţele sale s-a hotărât ca ea să se zidească în faţa reşedinţei, pe locul bisericii

„greceşti” cu hramul „Schimbaraea ala Faţă”.

Planul catedralei era după cel al „Sf.Sofia” adăugându-i-se în faţă 2 turle masive.

5 august 1902 –Se pune piatra fundamentală.

Cheltuielile au fost suportate din fondul creat de Şaguna special în acest scop, încă din

1857.

Pictura iconostasului şi a Cupolei a făcut-o Octavian Smigelschi, iar restul s-a făcut

peste o jumătate de veac.

30 aprilie 1906 – a fost sfinţită.

1913-14 – se ridică actuala clădire a Institutului Teologic din Sibiu.

De asemenea Arhiepiscopia a mai achiziţionat o serie de imobile în Sibiu, crescând

astfel fondurile bisericeşti.

Sub el, prestigiul Facultăţii a crescut mult datorită unor profesori ca Vasile Stan,

Nicolae Bălan, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Pavel Roşca, Romulus Cândea, Timotei

Popovici.

1907 – Nicolae Bălan, viitorul mitropolit, a pus bazele „Revistaei Teologice” (până la

1947) , azi reactualizată.

Cursurile secţiunii pedagogice a institutului au fost ridicate la 4 ani de zile.

În timpul său, şcolile confesionale române au suferit mult din partaea guvernului de la

Budapesta.

1907 – intra în vigoare o lege prin care parohiile erau obligate să plătească

învăţătorilor din aceste şcoli acelaş salariu pe care-l aveau cei de la stat, lucru irealizabil din

partea unei parohii. Aceasta a dus iremediabil la desfiinţareaa a sute de şcoli româneşti în

toată Transilvania.

Moare la 21 ianuarie 1916 – înmormântat la „biserica din groapă”.

VASILE MANGRA (1916-18)

în condiţiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei, guvernul avea

nevoie de un om pe care să se bazeze şi atunci au intervenit făţiş în alegerea noului mitropolit.

Astfel a fost ales arhimandrit V.Mangra, preşedintele consistoriului din Oradea.

La scurt timp după alegere, trupele române au trecut Carpaţii şi o seamă de instituţii s-

au refugiat în interiorul fostei monarhii. Institutul teologic şi Consiliul arhiepiscopal s-au

refugiat la Oradea (septembrie 1916-iunie 1917).

Hirotonia noului mitropolit s-a făcut deci la Oradea.

V.Mangra era originar din Bihor (născut în 1850).

teologia la Arad

a redactat mai multe foi: „Speranţa”, scoasă de Societatea de lectură a teologilor din

Arad (1869), „Lumina” (1874-75), „Biserica şi Şcoala” (din 1877).

1875-1893 – profesor la Facultatea adin Arad.

1900-16 – vicar şi preşedinte al Consist. Din Oradea.

A fost autorul mai multor lucrări de istoriea bisericească fapt pentru care a fost ales

membru al Academiei Române:

„Cercetări literare –istorice”.(1896)

„Mitrop. Sava Brancovici” (1906)

„Ierarhia şi Mitropolia Bisericii române din Transilvania şi Ungaria” (1908)

A fost un om cu o atitudine politică contradictori:

1892 – face parte din delegaţia română carea a prezentat Memorandumul la Viena.

1894 – a organizat marea adunare populară , care a protestat împotriva hotărârii

Guvernului maghiar de a desfiinţa Pat.Naţ.Român.

1895 – s-a numărat printre organizatorii Congresului naţionalităţilor de la Budapesta.

Din pricina numeroaselor sale acţiuni cu caracter românesc, guvernul a dispus

înlăturarea sa de la catedră (1893) şi a refuzat să-l confirme ca aepiscop la Arad (1902).

În ultima parte a vieţii sale, V.Mangraa a alunecat pe o poziţie diametral opusă ,

devenind unul din oamnii de încredere ai guvernului care a şi intervenit apoi pentru alegerea

sa ca episcop.

A păstorit numai 2 ani, fiind privit cu mari rezerve de români.

Moare la 1918 la Budapesta unde a şi fost îngropat.

1918-20 – a funcţionat ca locţiitor de mitropolit IOAN PAPP de la Arad.

Conducerea efectivă a Arhiepiscopiei a avut-o însă ILARION PUŞCARIU (1842-

1922)

NICOLAE BĂLAN (1920-55)

IOSTIN MOISESCU (1956-57)

NICOLAE COLAN (1957-67)

NICOLAE MLADIN (1967 - ...)

EPISCOPIILE DIN ARAD şi BANAT ÎN SECOLUL AL XIX-LEA şi ÎNCEPUTUL

CELUI DE-AL XX-LEA

În secolul XVIII, românii din părţile Aradului ajunsseseră sub oblăduirea

duhovnicească a unor episcopi sârbi care au mutat scaunul de la Ineu la Arad. Aceşti episcopi

au căutat întotdeauna să-i ajute pe românii de aici şi să-i cuprindă în aşa numitele „privilegii

ilirice”, date de împăratul Leopold I la 21 august 1690 sârbilor emigranţi din Ungaria.

Astfel, vlă+dicii sârbi au izbutit să împiedice orice încercare de pătrundere a uniaţiei

în părţile Aradului precum şi în Bihor.

Cu toate acestaea românii tot n-au scăpat de suferinţe, căci mai în toate slujbele la

episcopie erau aduşi sârbi, mănăstirile fuseseră luate de ei iar acandidaţii români la hirotonie

nu putea obţine o parohie fără să plătească sume foarte mari. În plus, numele lor erau

sârbizate adăugându-.li-se câte un „ovici”.

În cataedrala de la Arad şi în parohiile mixte (români şi sârbi) a început să se slujească

în slavoneşte.

În acest contaext a început lupta românilor pentru românizareaa scaunelor aeparhiale.

1807 – mai mulţi fruntaşi ai românilor bănăţeni cereau împăratului ca postul vacant de

direactor al „şcolilor naţionale” din Banat să fie numit un român.

1812 – Francisc I (1712-1830) a admis deschidereaa la Arad a unui Institut pedagogic

cu limba de predare în română.

Primii profesori de aici: Constantin Diaconovici Loga, Dim.Ţichindeal, Dr.Iosif

Iorgovici.

Eji au aflat un sprijin şi la episcopul unit de la Oradea Samuil Vulcan, care a întocmit

un proiect de memoriu către împărat. Aşa aa luat naştere petiţia „Supplex Libellus

Valachorum diocesis Aradiensis...” (1814).

Aici se cerea numirea unui episcop român, după moartea lui Avacumovici, pentru că

populaţia românească întrecea cu mult pe cea sârbească.

În urma acestei petiţii împăratul a cerut informaţii organelor de resort, cerând să+ i se

facă propuneri pentru scaunul episcopal.

S-a cerut şi părerea lui Vasile Moga de la Sibiu carae recomandaa pe protopopul

Hunedoarei, Nicolae Huţovici, Gh.Lazăr, pe Moise Fulea, directorul şcolilor româneşti din

Transilvania şi pe Ioan Moga urmaşul lui Lazăr la catedră.

Mitropolitul Carlovitzului, ŞTEFAN STRATIMIROVICI, aflând de petiţia românilor

a încercat să o contreze.

Episcopul Pavel Avacumovici moare la 1815.

Românii şi-au continuat lupta cu şi mai multă forţă. Pe atunci s-a aridicat din mijlocul

cărturarilor arădeni tânărul MOISE NICOARĂ (1784-1861), om cu o deosebită pregătire,

cunoscător a mai multor limbi.

În acel conteaxt, preoţii români au hotărât strângerea de semnături la un memoriu prin

care să ceară numirea de episcop român.

La Viena au ajuns Moise Nicoară şi preotul Ioan Popovici din Zarand. În plus, însuşi

Samuil Vulcan ajutase pe cei 2 să ajungă la Viena şi chiar îl propusese pe Nicoară pentru

scaunul de Arad sau pe egumenul Nestor Ioanovici, apoi pe arhimandritul bucovinean Isaia

Baloşescu, pe protopopul Radu Tempe V şi pe alţii.

În cele din urmă împăratul a hotărât ca scaunul episcopal vacant să fie completat prin

alegere, făcută însă de sinodul ierarhilor sârbi. Împăratul poruncise să fie propuşi numai

români şi totuşi mitropolitul sârb a înlăturat pe toţi cei propuşi şi s-a ajuns la alegerea

asârbului SINESIE RADIDOIEVICI, egumenul mănăstirii Mesici.

17 iulie 1816 – Moise Nicoară a înaintat împăratului un lung memoriu, în care înfăţişa

toate abuzurile ierarhiei sârbe faţă de români, cerând instituirea unei comisii de cercetare a

lor.

Împăratul a ordonat o anchetă, dar aceaasta s-a desfăşurat cu mare încetineală.

1817 – Nicoară pleacă iar la Viena pentru a încerca să determine grăbirea cercetărilor,

însă nu a reuşit nimic.

1818 – umilit, înfrânt, bolnav şi plin de datorii e silit să se întoarcă acasă.

Între timp mitropolitul sârb îşi aranjase lucrurile după voie.

1818 – a obţinut de la împărat numirea la Arad a lui IOSIF PUTNIC ca administrator

al eparhiei, slujbă pe care a deţinut-o până în 1829.

Îndată, Moise Nicoară a înaintat un protest prefeactului judeţului Arad, dar acţiunea s-

a soldat cu măsuri împotriva contestatorului, însoţite de o campanie de compromitere a lui,

încât chiar şi cei care îl susţinuseră altădată l-au părăsit. Nicoară a fost declarat nebun şi închis

la Arad şi Bichiş după ce mai apucase să trimită un protest împăratului prin care-l învinuia de

toate cele petrecute.

1820 – românii s-au trezit din nou la realitate şi au cerut înlocuirea lui Putnic, carea

comisese şi el nenumărate abuzuri.

1821 – lucrările comisiei de anchetă se încheie abia aacum (duraseră 5 ani) şi într-

adevăr se dezvăluie nenumăratele abuzuri ale sârbilor , fără a se lua însă nici o măsură. Tot

atunci a fost eliberat şi Nicoară.

1822 – se deschid la Arad cursurile unei şcoli teologice cu 2 ani, iar din 1824 cu 3 ani.

1824 –Nicoară e închis a II-a oară din ordinul episcopului.

De dataa aceasta, bătrânul său tată (Petru) şi preotul Teodor Şerban din Şiclău au

plecat la Viena pentru a se plânge împăratului. Aici s-a dispus eliberaraea sa.

1825 – Nicoară a părăsit locurile natale, îndreptându-se spre Bucureşti unde a şi murit.

1829 – luptele duse de el şi-au văzut încununarea, atunci când sinodul de la Carlovitz

a ales pentru scaunul episcopal pe românul NESTOR IOANOVICI

originar din Făgăraş

în tinereţe a fost negustor şi stidiile le-a afăcut mai târziu la seminarul luteran de la

Bratislava, apoi la seminarul de la Carlovitz.

După moartea lui Gherasim Adamovici, câţiva dintre credincioşii transilvăneni l-au

cerut pe el de episcop.

1802 – preotul braşovean Gheroghe Naines îl recomanda mitropolitului Ştefan

Stratimirovici.

În rândul protopopilor ardeleni de la Turda (1810) a fost şi el propus pentru scaunul

de Sibiu, dar a fost preferat V.Moga.

1829 – a fost hirotonit la Carlovitz, începându-şi activitataea la Arad.

În timpul păstoriei sale de 1 an şi jumătate a luat măsuri energice de disciplinare a

clerului.

Moare la 9 februarie 1930 – fiind îngropat la vecheaa catedrală de la Arad.

În 1861, osemintele sale au fost mutate la mănăstirea Sf.Spiridon – Stâlpnicul din

Arad.

Până în 1835 a urmat o vacanţă, timp în care eparhiaa a fost cârmuită de Iosif Putnic al

Timişoarei (mort în 1830) şi Maxim Mamilovici al Vârşeţului (din 1833 la Timişoara).

Scaunul a rămas vacant atâta atimp pentru a se desfăşura acţiunea uniată aa

episcopului Samuil Vulcan.

Prin mijloace coercitive au fost trecute la uniaţie 19 satae.

În această situaţie, mitropolitul Ştefan a cerut completarea scaunului.

1835 – a fost propus GHERASIM RAŢ – original din Bihor, studiase la Oradea şi

Timişoara şi teologia la Viena. A fost preot de mir, profesor la noul Institut teologic din Arad.

Rămas văduv , s-a călugărit în mănăstirea Racovaţ.

Îndată după numirea sa, a trebuit să facă faţă acţiunilor prezelitiste unite. O dată cu

satele traecute la uniaţie şi el şi mitropolitul sârb au înaintat memorii către împărat. Acestaa a

dispus efectuarea unei anchete.

Ancheta a confirmat spusele românilor, dar celor trecuţi la unire nu li s-a dat voie să

revină în sânul Bisericii strămoşeşti.

În cursul păstoririi a căutat să impună clerului o disciplină severă.

S-a preocupat mult şi de starea Institutului teologic, numind dascăli noi, bine pregătiţi.

În consistoriul eparhial a izbutit să aducă oameni de nădejde. În catedrală a înlăturat

pentru totdeauna folosirea limbii slavone.

1848-49 – reşedinţa şi catedrala au fost distruse.

După înfrângerea revoluţiei maghiaare, el a lucrat în colaborarea cu Şaguna, viitor

mitropolit al Ardealului. În înţelegere cu el, a trimis o delegaţie la Viena alcătuită din

Vincenţiu Babeş, Grigore Popovici şi Teodor Şerbu, care aveau să ceară despărţireaa ierarhică

a Bisericii Ortodoxe Române de cea sârbă.

1850 – a izbutit să deschidă la Arad lucrările unui sinod eparhial.

Sinodul a sintetizat doleanţele românilor în câteva puncte, având să fie înfăţişate

sinodului de la Carlovitz şi împăratului.

Moare la 15 august 1850.

PATRICHIE POPESCU (1850-53)

profesor la Institutul teologic Arad, secretar al Consistoriului din Carlovitz, profesor

de teologie şi acolo.

1848-49 – administrator al eparhiei Vârşeţului Iosif Raiacici, patriarhul sârb l-a

împiedicat să ajungă episcop.

1852 - PROCOPIE IVAŞCOVICI

1864 – prin strădaniile lui Şaguna sse capătă acum independenţa bisericească.

EPISCOPIILE TIMIŞOAREI ŞI VÂRŞETULUI

STEFAN AVACUMOVICI (1801-22)

a urmat o vacanţă de 6 ani

IOSIF PUTNIC (1828-30)

ŞTEFAN STANCOVICI (1831-33)

MAXIM MANUILOVICI (1833-38) fost la Vârşet şi administrator la Arad.

PANTELIMON JIVCOVICI (1839-48 şi 1849-51)

SAMUIL MAŞIREVICI (1852-64 , viitor patriarh de Carlovitz.

La Vârşeţ au stat aepiscopii:

PETRU IOANOVICI (1806-18)

SIMESIE RADIVOIEVICI (1818-29)

MAXIM MANUILOVICI (1829-33)

IOSIF RAIACICI (1834-42), apoi mitropolit de Carlovitz şi din 1848 patriarh

ŞTEFAN POPOVICI (1843-48)

SAMUIL MAŞIREVICI (1849-52)

EMILIAM CHENGHELAŢ (1852-85) sub care s-a înfiinţat Episcopia românească a

Caransebeşului la 1865.

Alte încercări de românizare a scaunelor arhiereşti din Banat s-au făcut şi în anii 1848-

49.

4 mai 1848 – Adunarea ade la Lugoj a cerut deplina autonomie bisericească prin

separarea de Biserica sârbă.

15 iunie 1848 – a II-a Adunare la Lugoj insista aasupra acestui lucru, asupra înlăturării

ierarhiei sârbe, românizarea învăţământului, a slujbelor. Au fost aleşi 2 vicari pentru scaunele

bănăţene: protopopul Dimitrie Petrovici la Timişoara şi protopopul Ignatie Vuia la

Caransebeş.

1849 – Revoluţia din Imperiu este înăbuşită, iar ierarhia sârbă din Banat sse

restabileşte.

Ignatie Vuia a fugit iar Dimitrie Petrovici a fost condamnat la 12 ani de temniţă, din

care a afăcut numai 3 ani. Peste 70 preoţi au fost închişi atunci din dispoziţia episcopului

Timişoaraei, Pantelimon Jivcovici , care înainte fusese alungat.

Oricum lupta românilor nu s-a oprit aici.

De acum lupta lor a fost continuată de marele Andrei Şaguna şi s-a încheiat la 1864-65

când s-a reânfiinţat vechea aepiscopie română a Caransebeşului, care împreună cu episcopia

Aradului au devenit sufragane mitropoliei Ardealului.

8 iulie 1865 – printr-o diplomă imperială se fixa teritoriul Episcopiei Aradului care

avea să includă şi judeţele Timiş şi Toronotal, care până atunci aparţinuseră episcopiei de

Timişoara. În schimb parohiile sârbeşti din dreapta Mureşului treceau la episcopia sârbă.

Tot la acea dată s-a înfiinţat episcopia Caransebeşului carae includea toate parohiile

româneşti ce ţinuseră de episcopia sârbă a Timişoarei şi Vârşeţului.

Apoi Mitropolia Ardealului a mai reânglobat mănăstirea Hodoş-Bodeag, deşi Şaguna

ceruse sârbilor şi Bezdin , Sângeorge şi Mesici, căci erau româneşti. Pentru acestea,

Mitropolia s-a judecat mult timp cu sârbii, ajungându-se până la „Tabla regească” din

Budapesta (forul suprem de judecată).

După moartea lui Şaguna, Consiliile naţionale bisericeşti au mai propus înfiinţarea

unor noi episcopii la Timişoara, Oradea şi Cluj, lucru ce s-a raealizat numai după 1918.

EPISCOPIA ARADULUI

Din 1852 – scasunul era cârmuit de Procopie Ivaşcovici.

În timpul său s-a zidit la Arad actuala catedrală (sfinţită la 1864).

1873 – Procopie devine mitropolit

1874 – ales patriarh la sârbi.

În locul său vine la Arad pentru câteva luni MIRON ROMANUL, ales imediat după

plecarea lui Procopie mitropolit.

I-a urmat la Arad IOAN MEŢIANU, om gospodar. Prin grija lui s-a refăcut clădirea

Institutului teologic, iar mai târziu a ridicat aici o alta mai mare (1886). Sub el s-au înfiinţat

peste 100 şcoli confesionale.

1879 – cumpără pentru episcopie o tipografie pe banii săi.

1877-1948 – a fost scoasă foaia oficială a Episcopiei: „Biserica şi Şcoala”.

1899 – IOSIF GOLOIŞ îi va lua locul.

fost profesor la Arad, vicar din 1892. A publicat „datinitatea limbii române”.

Moare la 1902.

Sinodul alege pe VASILE MANGRA, dar împăratul îi refuză recunoaşterea.

1903 – este ales protosingher IOAN PAPP, deşi mitropolitul Ioan Meţianu îl voia pe

arhimandritul Augustin Hamsea, stareţul de la Hodoş-Bodrag.

Sub el s-a raefăcut şi pictat catedrala episcopală. A arătat mare grijă pentru şcolile

confesionale. S-a îngrijit de acumpărarea unor terenuri şi case pentru episcopie.

1 decembrie 1918 – a fost ales copreşedinte al MAN de la Alba Iulia.

Moare la 21 ianuarie 1925 – înmormântat în biserica aridicată de el în satul natal.

EPISCOPIA CARANSEBEŞULUI

Primul cârmuitor a fost IOAN POPASU.

După terminarea studiilor la Sibiu, Cluj, Viena a funcţionat ca secretar aal lui V.Moga.

1837 – preot şi protopop la Braşov.

1848 – a participat activ la lucrările aduşnării de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj.

A fost unul din cei mai devotaţi acolaboratori ai lui Şaguna.

1865 – a fost propus de Şaguna pentru eparhiaa Caransebeş.

S-a remarcat ca bun organizator şi gospodar.

1874 – s-a craeat un Institut teologic-pedagogic după modelul celui din Sibiu şi a

trimis tineri la studii în afară pentru a craea acadre noi.

A cumpărat casă pentru reşedinţă, o tipografie acu librărie.

Moare la 1889 – înmormântat în biserica Sf.Ion Bjotezătorul.

NICOLAE POPEA (1889-1908

din generaţia lui Avram Iancu, Alexandru Papiu-Ilarian, Axente Sover.

Remarcat de Şaguna a fost chemat la Sibiu, încredinţându-i-se o catedră şi postul de

secretar eparhial.

1856 – la îndemnul lui Şaguna s-a călugărit.

1870 – a afost numit vicar asrhiepiscopesc.

În noua slujire de episcop (din 1889) a continuat munca înaintaşului său.

A scris câteva lucrări de istorie foarte apreciate:

„Vechea mitropolie ortodoxă a Transilvaniei” (1870)

„Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei Şatguna” (1879)

studii şi articole în „Telegraful Român”

1899 – Academia l-a ales ca membru activ.

Era al II-leşa, după Melchisedec Ştefan.

Popea a rămas permanent al liniei „nativismului” inaugurat de Şaguna.

Moare la 1908.

De acum eparhia va trece prin şmomente agrele acâtva timp, căci împăratulo a refuzat

să recunoască pe cei propuşi, în mai multe rânduri.

În cele din urmă a fost ales MIRON CRISTEA care a avut de înfruntat greutăţile

războiului.

Este primul patriarh al României.

BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA

ÎN PRIMELE 3 DECENII ALE SECOLULUI xviii

1703 – izbucneşte binecunoscuta răscoală antihabsburgică a lui FRANCISC

RAKOCZY II - a curaţilor.

Ea a reunit sub steagurile ei oamni din toate stările sociale. Luptele au durat mai mulţi

ani.

1704 – Francisc Rakoczy este proclamat principe al Transilvaniei în Dietaa de la Alba

Iulia.

1711 – Alexandru Karoly , conducătorul nobilimii şi locţiitorul lui Francisc Rakoczy

s-a împăcat cu habsburgii şi aqstfel răscoala a fost înfrântă.

În acest fel ATANASIE ANGHEL şi-a început păstoria în vremuri foarte grele. Din

Ţările Române nu mai primea nici un ajutor, ci dimpotrivă scrisori de mustrare ale lui

DOSITEI al Ierusalimului şi Teodosie al Ţării Române.

La toate acestea se adăuga un rău şi mai mare: teologul iezuit, instituit la 19 martie

1701, care urmează să controleze acktivitatea noului episcop.

Primul „teolog” a fost iezuitul CAROL NEURATER.

El primise din parteaa cardinalului Kollonich împuterniciri deosebite: să participe la

sinoadele anuale ale protopopilor, să însoţească pe episcop în vizitele acanonice, să-l

cenzureze etc. Aproape că episcopul devenea el vicar al acesteui teolog.

1703 – Neurater moare şi locul său a fost ocupat de autorul moral al unirii PAUL

BARANY, iar peste acâţiva ani de IOAN PRENFHALER.

Ei s-au îngrijit de tipărirea unor acatehisme catolice în româneşte.

1707 – în timpul luptelor dintre cro...... şi habsburgi Francisc Rakoczy a aşezat la Alba

Iulia ca episcop pe IOV ŢIRCA, pentru că Atanasie fugise cu imperialii la Sibiu. Se pare acă

fusese hirotonit prin Moldova. Păstoria sa a durat puţin timp, fiind silit să părăsească

Transilvania, ajungând pentru scurt timp episcop în Maramureş.

1711 – Atanasie a făcut o încercare de înlăturare a uniaţiei. Împrejurările se arătau mai

favorabile pentru că murise împăratul Leopold, iar IOSIF I (1705-1711) se arăta mult mai

tolerant.

Iniţiatorii ai acestei mişcări de refacere a unităţii bisericeşti erau protopopul VASILE

şi fratele şsău protopopul PETRU din Daia.

Iulie 1711 – un sinod al protopopilor chiar a înlăturat uniaţia. Abia după jumătate de

an teologul GAVRIEL HEVENESI a izbutit să impună acestora revenirea la uniaţie.

19 august 1713 – Atanasie moare chinuit de remuşcări.

Odată cu vestaea morţii lui Atanasie au început să se îndrepte îndemnuri către

protopopi de a lepăda uniaţia.

Conducerea traeburilor episcopiei şi-a asumat-o teologul iezuit FRANCISC

SZUNYOG.

9 noiembrie 1713 – s-a întrunit la Alba sinodul protopopilor pentru a alege episcop.

După lungi dezbateri au propus împăratului pe secraetarul lui Atanasie, pe WENCESLAW

FRANTZ, laic din Bjoemia.

Dar lucjrurile s-au poticnit pentru că între timp a apărut alt candidat în persoana

românului renegat IOAN GIURGIU PATACHI, originar din satul Strâmbu (Cluj), cu studii în

Occident şi devenit preot romano-catolic.

Demersurile şi intrigile lui Patachi au oprit într-adevăr alegerea lui Wenceslaw, dar

nici el nu a fost ales. Curtea din Viena a adispus însă convocarea unui nou sinod la Alba

acarea să-l aibe în vedere şi pe Patachi.

24 noikembkrie 1714 – are loc la Alba un sinod electoral în care cei 40 protopopi au

declarat menţinerea avotului anterior fără a-l include pe Patachi pe care nu-l doreau episcop

întrucât se temeau ca acesta ar vrea să schimbe rânduielile Bisericii Ortodoxe.

Totuş în acest sinod a primit un vot al protopopului IONAŞCU MONEA din Veneţia

(Făgăraş) care era şi secretar al sinodului.

Intrigile nu s-au oprit aici pentru că Patachi avea susţinători puternici care aveau să

tragă sforile pentru el.

Astfel, contele SIGISMUND KORNI8S, guvernator al Transilvasniei a propus

convocarea unui nou sinod electoral la Sibiu.

10 decembrie 1714 – s-a întrunit la Alba, 4 protopopi care au întocmit 2 rapoarte pe c

are le-au înaintat arahiepiscopului dr. Estergom şi vicecancelarului, în care declarau

menţinerea voturilor antaerioare şi că nu se vor întruni la Sibiu, decât pe baza unui decret

imperial.

Cel de al patrulea sinod avea să se întrunească la Sibiu în 9 ianuarie 1715, dar n-a

participat la el decât protopopul Ionaşcu Moneaa cu votul său. Cu toate acestea sinodul a fost

declarat legal aconstituit.

În felul acesta apropunerea a fost înaintată împăratului carae a dat cuvenita întărire la

23 decembrie 1715.

- la Alaba Iulia s-a dărâmat catedrala lui Mihai Viteazul, căutându-se ştergereaa

oricăror urme materiale a legăturilor românilor din Transilvania cu fraţii lor de peste munţi.

1715 – fusese restabilit şi scaunul romano-catolic de la Alba, desfiinţat în 1556.

Octombrie 1716 – guvernul a hotărât ca noua reşedinţă unită să se afle la Făgăraş.

Curtea din Viena a cerut şi papei CLEMENT XI (1700-21) să confirme alegerea

noului episcop.

Papa abia acum află că în Transilvania eaxistau „uniţii” cu Roma.

Din decretul Congregaţie „De propaganda afide” care se arătase favorabilă înfiinţării

unei episcopii unite, raeieşea limpede că episcopia era socotită o fundaţie nouă şi nicidecum

o continuare a mitropoliei ortodoxe, iar Patachi era îndrumat să revină la ritul ortodox şi să

intre în ordinul Sf.Vasile căci altfel nu putea afi numit episcop ai unor acredincioşi de alt rit.

Confirmarea lui a mai durat totuşi 5 ani, până în 1721, timp în care s-a putat o lungă

corespondenţă între Viena şi Roma pe tema acestei episcopii.

15 iulie 1721 – papa INOCENŢIU XIII (1721-24) a dat 2 bule: prima se decraeta

înfiinţarea „Episcopiei unite din Făgăraş, ridicând bisericas română din Făgăraş la rangul ade

catedrală, iar prin a aII-a papa îl confiramaa pe Patachi episcop.

Totuşi Paţachi a trebuit să mai aştepte 2 ani căci nu avea o biserică a lui deşi biserica

din Făgăraş fusese ridicată la rang de catedrală. Dar această biserică era ortodoxă.

Totuşi Patachi a fost instalat în această biserică, Sf.Liturghie fiind slujită de preotul

ortodox Toma pe care episcopul a încercat să-l atragă la uniaţie dar fără rezultat. Ca urmare,

l-a oprit de a mai sluji cele sfinte şi i-a luat şi cheile bisericii.

În asemenea condiţii credincioşii ortodocşi s-au adresat comandantului din Sibiu şi

chiar împăratului pentru că Patachi confiscase şi tot ce se afla în biserică. O sesizare a trimis

şi doamna Marica, văduva lui Constantin Brâncoveanu.

Camera aulică constatând abuzurile i-a ordonat să restituie tot ce luase, inclusiv

biserica. Bineînţeles că Patachi nu s-a supus, dar nici n-a fost vreodată sancţionat.

Patachi s-a aarătat foarte sârguitor în propovăduirea uniaţiei şi a luat măsuri împotriva

preoţilor hirotoniţi în ţările vecine.

A interzis apariţia abroşurii apărută la Râmnic (1724) „ÎNVĂŢĂTURĂ DE ACELE 7

TAINE”.

Chiar isktoricul unit PETRU MAIOR (1756-1821) scria că Patachi dorea să

catolicizeze legea stkrămoşască a românilor, dar n-a reuşit pentru că a murit în 1727.

Atunci, Curtea din Viena a numit un locţiitor: ADAM FITTER care a luat măsuri

pentru întărirea uniaţiei.

Toate aceste figuri au umplut de amărăciune pe românii ortodocşi şi pe cei uniţi care

se temeau că se doreşte cu adevărat schimbarea legii lor strămoşeşti.

EPISCOPUL INOCHENTIE MICU

După moartea lui Patachi, sinodul electoral a apropus pe IOAN MICU, numit apoi de

împărat şi confirmat de papă.

născut la 1692 la Sadu, lângă Sibiu. Învăţase carte la şcolile iezuite de la Sibiu şi Cluj

şi apoi fusese trimis la seminarul catolic Trnavia din Slovacia.

1729 – a intrat în biserica unită ruteană Sf.Nicolae din Muncacs şi este hirotonit preot.

1730 – devine călugăr şi apoi este hirotonit ca arhiereu. Împăratul l-a făcut baron şi

membru al Dietei Transilvaniei (1732).

După aceea a plecat la Viena pentru rânduirea treburilor eparhiei sale şi pentru

dobândirea de drepturi pe seama clerului şi poporului său.

A înaintat împăratului 8 memorii.

Întors de la Viena, a fost instalat în scaunul de la Făgăraş – septembrie 1732.

1733 – a întreprins conscripţia sau recensământul românilor transilvăneni (acţiune de

mare răsunet) voind să arate că românii populau întreaga Transilvanie.

Pe de altă parte a căutat să consolideze unirea şi să-şi impună autoritatea aasupra

tuturor românilor .

El socotea uniaţia numai ca un mijloc de obţinere a drepturilor, fapt pentru care

recensământul său cuprinde date inexacte: 2742 preoţi uniţi şi numai 458 ortodocşi.

1734 - a mers din nou la Viena acu memorii noi în carae arătaa starea de înapoiere în

care erau ţinuţi românii şi condiţiile grele în care trăiau. Nu aveau nici un fel de drepturi, în

schimb aveau numai obligaţii. Clerul român suferea aceleaşi nedreptăţi şi nicidecum nu se

bucura de drepturile pe care le aveau preoţii celorlalte confesiuni.

În plus, cerea ca naţiunea română să fie recunoscută ca naţiune cu drepturi egale cu

celelalte 3 . Cerea ca această naţiune să fie reprezentată în viaţa publică;

Blajul – noua reşedinţă – să fie declarat oraş .

Cerea limitarea zilelor de robotă pentru iobagii români, dreptul copiilor români de a

merge la învăţătură.

În sprijinul revendicărilor sale, Inochentie invoca faptul că poporul român depăşea

numeric celelalte naţiuni. El invoca originea romană a poporului român, vechimea şi existenţa

saa neântreruptă pe aceste meleaguri.

Memoriile sale au fost trimise de Viena aguvernului Transilvaniei spre avizare.

Guvernul a înaintat şi el plângerile Dietei căreia însuşi episcopul îi mai înaintase nişte

memorii.

1736 – pretenţiile „nemaiauzite” ale episcopului sânt respinse.

1737 – Inochentie a prezentat Dietei un nou memoriu în numele său şi alo naţiunii

române.

La redeschiderea Dietei, Inochentie propunea împărţirea parohiilor în 3 categorii după

numărul credincioşilor. La fiecare paqrohie să se dea câte un lot de pământ şi fiecare familie

să dea preotului o parte din producţia ei.

Cerea ca preoţimea să nu mai fie supusă decât episcopului.

1737 – Inochentie şi-a mutat reşedinţa de la Făgăraş la Blaj.

A reuşit să pună temelia noii catedrale Sf.Treime care avea să fie şi mănăstire unde să

vieţuiască călugări vasilieni. Din veniturile aqcestaeia aaveau să fie întreţinuţi 20 elevei în

seminarul mănăstirii şi 3 bursieri la „De Propaganda Fide”.

Primul student trimis de el la Roma a fost Petru Pavel Aron şi apoi Gheronte Cotorea,

Grigorie Maior, Silvestru Calimani.

S-a gândit şi la refacerea vechii jtipografii de la Albaa Iulia, dar nu a reuşit. A reuşit

însă să înfiinţeze o bibliotecă cu 350 cărţi şi manuscrise.

1739 – a convocat soborul proto9popi8lor la Blaj spre aa arătaa toatae demersurile

făcute în folosul poporului.

Au hotărât să nu se mai dea nimic din veniturile episcopiei teologului iezuit.

1742 – într-un sinod a cerut să nu mai fie îngăduite trecerile de la ritul ortodox la cel

latin pentru a se împiedica catolicizarea românilor.

1740 – pe tronul Imperiului se va urca MARIA TEREZA (1740-80).

Inochentie pleacă din nou la Viena pentru a cere drepturi şi recunoaştereaq românilor

ca naţiune.

Dintre memoriile de acum unul se numea „Supplex Libellus...”. În el înfăţişa starea

tristă în care se găsea poporul român şi clerul lui în ciuda draepturilor făgăduite prin cele 2

diplome leopoldine.

Apoi cerea revendicări pentru cler şi popor şi mai cerea recunoaşterea naţiunii române.

Au avut loc lungi discuţii între episcop şi Cancelaqria aulică transilvană asupra acestor

revendicări.

1743 – Conferinţa ministerială a refuzat recunoaşterea poporului român ca naţiune.

Singurul lucru obţinut a fost un rescript imperial prin care se dădeau câteva drepturi

preoţilor şi beneficiau de nişte îmbunătăţiri materiale.

Pe de altă parte i s-a interzis episcopului să mai vină la Viena fără aprobare.

Aflând cu indignare că cea mai importantă doleanţă n-a fost respectată, a adresat o

nouă plângere împărătesei, cerându-i să elibereze clerul de jugul despotic al celor 3 naţiuni.

1744 – în timpul lucrărilor dietei a adat o ultimă luptă pentru drepturile românilor.

După aprige discuţii s-a hotărât să nu fie primiţi în rândul celor 3 naţiuni decât numai

nobilii români, dar şi aceia în sânul naţiunii pe teritoriul căreia locuia.

În toiul ace4stor frământări a primit ordinul Mariei Tereza de a se prezenta la Viena.

Înainte de a pleca aaa convocat soborul mare al Episcopiei. Sinodul a luat în dezbatere starea

poporului român şi s-au ridicat iar împotriva teologului iezuit.

Ajuns la Viena împreună cu P.P.Aron şi cu secretarul sinodului, protopopul PETRU

din Daia, a făcut un nou memoriu, ameninţând chiar acu părăsirea unirii.

Aici însă s-a văzut pus în faţa unei comisii de judecată, fiind acuzat de 82 de învinuiri.

A arăspuns la 31 de acuzaţii după care a refuzat să se mai prezinte sub motiv că nu

poate fi anchetat de un for laic.

A părăsit Viena şi s-a îndreptat spre Roma, unde se gândea că va fi sprijinit în lupta sa

de papa Benedict XIV (1740-58).

Mai 1745 – era agata să se reântoarcă la Viena, dar Curtea i-a comunicat că i se

interzice plecaarea. A înaintat memorii peste tot şi începe o acţăiune susţinută pentru

îndepărtarea teologului.

1746 – Inochentie a excomunicat pe teologul iezuit IOSIF BALOG, dar arhiepiscopul

de Estergom numeşte un altul.

A încercat apoi în repetate rânduri să revină acasă făcând memorii către Curtea din

Viena dar i s-a interzis.

Toate demersurile sale erau însă blocate de vicarul pe care-l lăsase el, P.P.Aron.

1747 – excomunică pe Aron şi numeşte vicar ape NICOLAE POP din Balomir, validat

şi de un sinod întrunit la Blaj.

În acest an, un sinod întrunit la Alba aa protestat împotriva numirii de către Papa a lui

Aron.

1748 – se convoacă la Sibiu un sinod din ordinul împărătesei şi sub presiune, Nicolae

Pop este silit să se retragă.

În urma acestui sinod, lupta au continuat-o cei pe care Inochentie îi trimisese la studii,

la Roma, cerând ceeaa ce ceruse el în nenumărate rânduri.

1747 – împărăteasa aa interzis să i se mai trimită lui Inochentie, la Roma, ajutoare, din

veniturile domeniului de la Blaj.

A început o viaţă plină de suferinţe şi lipsuri interzicându-i-seş orice legături cu ţara.

Însă nu a fost uitat căci la 1764 la o nouă alegere de episcop i s-au acordat 72 voturi.

Moare la 23 septembrie 1768 după 24 ani de eaxil. Îngropat în biserica Madonna del

Pascolo din Roma.

I

BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA, BIHOR ŞI MARAMUREŞ

ÎN A II-A JUMĂTATE A SECOLULUI XVIII ŞI PRIMA AA LUI XIX

Urmaşii lui Inochentie Micu au fost numiţi de către împărat, în calitataea sa de patron

al Bisericii unite dintre 3 candidaţi.

1777 – s-a înfiinţat o nouă episcopie unită cu sediul la Oradea.

4 noiembrie 1751 – sinodul electoral a propus Curţii 3 candidaţi: Petru Pavel Aron,

Gr.Maior şi Silvestru Caliani.

A fost ales P.P.Aron, originar dintr-o familie română din Bistra, fost vicar al lui

Inochentie Micu.

- ca vicar a făcut un recensământ cu exagerări evidente.

Îndată după numire, a fost chemat la Viena, unde i s-a cerut să accepte mai multe

condiţii. Cea mai grea aera ţinerea în continuare a taeologului iezuit. I se cerea ca atunci când

va lua o decizie să ceară încuviinţarea teologului şi a episcopului romano-catolic de la Alba.

P.P.Aron a arefuzat să le semneze şi atunci Curtea a raenunţat la ele cu excepţia

păstrării teologului.

P.P.Aron însă a protestat şi aici şi a trimis o plângere papei, dar nu a primit un răspuns

pozitiv.

În cele din urmă a semnat, în primăvara anului următor.

1754 – a fost hirotonit de episcopul rutean MANUIL OLSZOVSKI şi apoi instalat la

Blaj.

În zilele următoare a întrunit sinodul protopopilor şi a aşezat ca vicar pe Gherontie

Cotorea.

În tot timpul păstoririi sale a fost în relaţii încordatea cu teologul iezuit.

Sub el s-au deschis primele 3 şcoli în Blaj:

1754 – şcoala elementară condusă de CONSTANTIN DIMITRIEVICI.

şcoala latinească din carae s-a dezvoltat liceul, condusă de Gr.Maior.

şcoala de praeoţie sau seminarul condusă de Silvestru Caliani şi Al.Rednic.

Numărul elevilor a ajuns repede la 300, între care şi ortodocşi.

Pe lângă biserica Sf.Treime din Blaj , P.P.Aron a mai înfiinţat biserica Buna Vestire

(în curtea reşedinţei sale).

1760 – deschide un nou seminar în această biserică. Conducerea lui a dat-o lui

At.Rednic.

Între clericii acestui seminar s-aa aflat şi Samuil Micu.

Dar raegimşul aspru de viaţă din seminar a făcut ca elevii să se retragă.

1765 – guvernul a interzis fiilor de iobagi să mai frecventeze cele 2 seminarii.

P.P.Aron s-a îngrijit de înfiinţarea unei tipografii laq Blaj. Primul tipograf care a lucrat

aici a afost Dimitrie Pandovici, care lucrase în Ţările Române, urmat de Ioan Râmniceanul şi

apoi un Vlaicu.

S-au tipărit mai multe cărţi de slujbă cu conţinut ortodox. Se reproduceau dealtfel

aediţiile cărţilor de cult tipărite în Ţările Române şi Moldova.

Aron a tipărit şi cărţi cu alt conţinut şi cărţi de propovăduire a uniaţiei.

Tot de la el ne-aa rămas o traducere a Bibliei după Vulgata.

În timpul păstoririi sale au avut loc marile mişcări de mase care au culminat cu

răscoala condusă de Sofronie de la Cioara – 1759-61.

Moare la 1764, îngropat la Blaj.

După moarteaa sa, sinodul a propus 3 candidaţi. A fost ales ATANASIE REDNIC

(1764-72). Originar din Gjiuleştii Maramureşului, cu studii de teologie la Viena, apoi profesor

la Blaj, vicar al lui P.P.Aron. Hjirotonit la Muncaci.

Odată instalat, ap pornit la prigonirea contracandidaţilor săi, Gheronte Cotorea afiind

surghiunit la mănăstirea Strâmba, Silvestru Caliani la mănăstirea Măgina şi Gr.Maior laa

Murcaci.

Ca episcop a fost un aspru prigonitor al ortodocşilor, alungând preoţi, răpind odoare

bisericeşti...

încât mulţi au fost siliţi să fugă.

Moare la 1772.

I-a urmat GRIGORIE MAIOR care făcuse studii la „De propaganda fide” şi a fost

hirotonit preot la Roma.

1771 – numit cenzo9r5 al cărţii româneşti şi slave care se tipărea la Viena.

– hirotonit arhiereu la Viena, în capela Curţii de un episcop croat.

Îndată după hirotonie a luat parte la conferinţa episcopilor uniţi din Imperiu, unde s-a

stabilit ca „Crezul” să fie rostit fără „Filioque”.

Între Liturghierele recomandate erau şi cele de laBucureşti (1747), Iaşi (1759), Blaj

(1756).

Un fapt îmbucurător a fost desfiinţarea ordinului iezuit – (21 iulie 1773).

Astfel episcopii de la Blaj au scăpat de contşrolul teologului iezuit.

Sub.Gr.Maior au fost contopite cele 2 seminarii de la Blaj (1781).

Înfiinţându-se la Viena un seminar apentaru uniţi, Gr.Maior a obţinut 9 locuri pentru

tinerii din eparhia sa şi 6 pentru cei de la Oradea.

A fost la fel de zelos ca şi înaintaşul său, trecând cu forţa la unire numeroase sate.

1781 – Edictul de toleranţă al lui Iosif II - numeroase sate din Ţara Haţegului şi a

Făgăraşului revin la Ortodoxie.

În cele din urmă a ajuns în conflict cu nobilii maghiari protestanţi şi cu guvernul ceeaa

ce a făcut Curtea să-i ceară demisia (1783).

S-a retras şi s-a aaşaezat în mănăstirea Alba Iulia Maieri.

Moare la 1785.

Sub toţi aceşti episcopi a continuat activitatea tipografică, tipărind foarte multe cărţi de

cult cu rânduiala ortodoxă.

S-a mai tipărit: „Vieţile Sfinţilor Pahomie, Dorotei şi Teodor Studitul” (1768),

„Bucoavnă” (1777).

După retragerea lui Gr.Maior, împăratul a numit pe celo cu voturi mai puţine: IOAN

BOB (1782).

Instalat (1784). A trăit între anii 1739-1830 şi a păstorit până la moarte, adeci 1784-

1830.

Este pomenit mai ales în legătură cu neînţelegerile pe care le-a aavut cu cei trei corifei

ai Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gh.Şincai, Petru Maior.

Ioan Bob a fost şi el implicat în alcătuirea memoriului din martie 1791 – SUPPLEX

LIBELLUS VALACHORUM.

Când memoriul a fost trimis în Dietă spre cercetare, I.Bob care era singurul român

acolo, având datoria să susţină doleanţele naţiunii sale, a aavut o atitudine condamnabilă.:

declarând că Suplexul s-a făcut cu consimţământul său, cerând ca românii să se bucure de

drepturile pe care le au celelalte naţikuni , dar fără să ceară ca aei să constituie a IV-a naţiune.

El a plecat la Viena cu memoriul mai mult presat de sinodul protopopilor

Sub el s-au introdus acele mai multe înnoiri caqtolicizante în Biserica unită.

A început să conducă treburile eparhiei după bunul plac, să nu mai îngăduie divorţul, a

încurajat celibatul preoţilor.

A organizat un capitlu, un fel de consiliul eparhial din 7 canonici care să-l ajute în

conducere.

A redus rolulo bisericii Sf.Treime.

Petru Maior osândeşte inovaţile liturgice ale lui I.Bob.

Întregul cler era nemulţumit de păstoria lui şi au înaintat o serie de plângeri la

autorităţi, în care i se aduceau învinuiri foarte grave. Toate „înnoirile” au fost condamnate de

Samuil Micu în volumul IV: „Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor”, de Gh.Şincai în

„Hronica românilor” şi Petru Maior în „”Procanonul” (1783) şi „Protopapadichia” (1795)

(amândouă în manuscris azi) cât şi în „Istoria Bisericii românilor” (Buda, 1813).

Toţi 3 au militat pentaru păstrarea rânduielilor în Biserica Ortodoxă respingând orice

schimbare.

În timpul lui I.Bob, Biserica ortodoxă a pierdut zeci de parohii, luate cu forţa.

După moartea lui Bjob, un alt episcop a fost ales abiaa după aproapoe 2 ani, 1832.

IOAN LEMENI, fost profesor la Blaj, protopop la Cluj şi apoi vicar.

1831 – cursurile gimnaziului s-au ridicat de la 5 la 7 ani, iar şacoala se numeaa acum

„lyceum”, iar cursurile de teologie 3-4 ani.

Profesori: Simion Bârnuţiou, Tâmotei Cipariu, Aron Pumnul.

Ori din punct de vedere politic, Lemeni a întreprins acâteva acţiuni împreună cu

colegul său Vasile Moga de la Sibiu pentru obţinerea de drepturi pe seama naţiunii române.

1834 – au înaintat împreună un memoriu către Curte, prin care reânnoiau cererile

formulate în 1791-92.

Ultimii ani ai păstoriei lui Lemeni au fost tulburaţi de neânţelegerile cu profesorii

seminarului şi gimnaziului din Blaj. Mai ales Simion Bărnuţiu era nemulţumit de purtaraea

nevrednică a arectorului Vasile Raţiu.

De altfel, substratul eraa altul: Sjimion Bărnuţiu, ca şi Petru Maior odinioară se

ridicase împotriva tuturor învoirilor şi cerea reânfiinţarea sinodului.

1845 – împreună cu alţi profesori a fost înlăturat şi la afel 12 seminarişti.

1848 – Lemeni a prezidat, împreună cu Şaguna lucrările marii adunări naţionale

româneşti pe Câmpia Libertăţii, dar el a avut o atitudine filomaghiară.

Chiar priintşr-o circulară ataca hotărârile de la Blaj arătându-şi antiromânismul său.

Ioan Axente Sever şi Samuil Bărnuţiu au solicitat organelor austriece demisia lui.

1848 – suspendat, dar îşi dă demisia abia în 1850.

A plecat la Viena, trăind într-o mănăstire. Moare la 1861.

Înfiinţarea Episcopiei unite de Oradea.

Uniaţia din Bihor avea o istorie diferită de cea din Transilvania. În timp ce pentru

unire, în Transilvania, au lucrat5 iezuiţii şi statul catolic şi mai târziu Curtea din Viena şi

armata, în Bjihor această acţiune a patronat-o direct Episcopia romano-catolică maghiară.

În cuprinsul acestei eparhii nu prea eaxistau biserici, parohii romano-catolice pentru că

majoritatea îmbrăţişaseră calvinismul. Şi atunci episcopii latini au încercat atragerea

românilor ortodocşi

1692 – episcopul unit IOSIF CAMILIS al Muncaciului a numit ca vicar la Bihor pe

ieromonahul Isaia venit de la Muntele Athos.

Din pricina propagandei sale unite a fost ucis în Bilad la 1701.

1695 – Camilis a făcut o avizită canonică la Bihor cerând scutirea ade iobăgie a

preoţilor uniţi pe temeiul diplomei date de Leopold I (1692) pentru preoţii ruteni.

ianuarie 1700 –Leopold I a rânduit ca toţi românii bihoreni, fie uniţi, fie „schismatici”

să treacă sub aqscultaraea aepiscopului romano-catolic.

În timpul răscoalei lui F.Rackoczi ortodocşii din Bihor au aavut ca episcop pe PETRU

HRISTOFOR (1708-12).

După el, asupra credincioşilor ortodocşi de aici şi-au impus jurisdicţia episcopii

ortodocşi de la Arad. În acelaş timp şi acatolicii au încercat să şi-i supună, dar rezistenţa

preoţilor ortodocşi a fost foarte puternică.

episcopul catolic Nicolae Csaki a numit ca protopop suprem al românilor din Bihor pe

preotul celib VASILE HATAŞ din Făgăraş, contracandidat al lui Inoch.Micu. Pentru a-i

atraage pe preoţi la unire, a făcut o capelă în Oradea, o casă pentru Hataş, a desschis o şcoală

românească, da preoţilor lefuri mai mari şi îmbrăcăminte.

1746 – el a vrut să-l facă arhiereu pe Hataş, dar acestaa a murit şi a fost înlocuit cu un

preot celib. MELETIE KOVACS (unit).

1748 – Meletie devine arhiereu al scaunului din Tegea. Cu acest prilej a făgăduit

ascultare episcopului PAVEL FORGACH (1748-59), care a urmat lui N.Csaki.

Din pricina încercărilor sale de a răspândi uniaţia în Bihor a ajuns la neânţelegeri cu

episcopul sârb de la Arad SINESIE JIVANOVICI şi cu mitropolitul sârb Pavel Nanakdovici.

Raportându-se împărătesei abuzurile lui Forgach acesta a fost amendat şi mutat, iar

episcopu7lui Sinesie i s-a recunoscut autoritatea apesteortodocşii din Bihor.

După moartea lui Meletie (1775) a fost numit ca vicar aprotopopul MOISE DRAGOŞ

care a reuşit să ia aaprobare de la Curte pentru înfiinţarea unei noi episcopii la Oradea pentru

românii uniţi.

16 iunie 1777 – a obţinut şi aprobaarea Papei dar a subordonat-o Arhiepiscopiei

romano-catolice de la Esstergom.

1781 – Iosif II dă episcopiei un teren foarte mare pentru a se întreţine. În schimbul

acestui domeniu episcopul era obligat să lucreze intens pentru uniaţie.

Spre deosebire de Blaj, Episcopia Oradiei era în serviciul Curţii şi mai târziu al

Budapestei.

Uşor, episcopii, preoţii, profesorii de aici s-au maghiarizat. Ei s-au înstrăinat de

credincioşii lor, au introdus inovaţiile catolice în cult.

După moartea lui Moise Dragoş (1787) Iosif II a numit pe ruteanul MIHAIL

SAVNIŢKI. Dar românii au cerut înlocuirea lui cu un român şi acesta a fost IGNATIE

DARABANT, vicar general al episcopiei de Blaj.

Acestas a fost sincer sprijinitor al cărturarilor Samuil Micu şi Gheorghe Şincai.

1790 – reprezentanţii clerului şi credincioşii români din nordul Transilvaniei, aflaţi

sub jurisdicţia Episcopiei unite rutene, au ţinut o consfătuire la Derşida (judeţul Sălaj), cerând

printr-un memoriu către Leopold II înfiinţarea unei Episcopii româneşti unite la Baia Mare.

Cererea nu s-ak soluţionat.

Ignatie Darabant a fost un sprijinitor al „Suplexului”.

După el a urmat SAMUIL VULCAN prefect de studii la seminarul din Viena. În

timpul păstoririi sale s-a terminat catedrala episcopală. Cu cheltuiala lui s-a tipărit

„Dicţionarul” de la Buda (1825), la care lucraseră cărturari mari: Samuil Micu, Petru Marior,

pr.Ioan Teodorovici.

1828 – El a pus bazele liceului român din Beiuş. A fost însă şi un propovăduitor

neobosit al uniaţiei.

Ultimul episcop de Oradea a fost VASILE ERDELY (1843-1862), cu studii la Pesta şi

Oradea. Manifesta sentimente filo-maghiare.

UNIAŢIA ÎN MARAMUREŞ

Acţiunea de atragere a maramureşenilor la unire a fost condusă de grecul Iosif

Camilis.

Biserica Ortodoxă a găsit un apărător puternic în persoana episcopului Iosif Stoica

(1690-1705).

1711 – noul episcop SERAFIM, făcând un drum la Alba, la episcopul Atanasie

Anghel, încercase să treacă la uniaţie.

Dar nobilii români au înaintat un protest energic iar Serafim a fost nekvoit să renunţe.

După moartea lui a fost numit un vicar PROCOPIE, care a făcut multe neajunsuri

episcopului DOSOFTEI TEODOROVICI (ortodox).

1725 – IOAN PATACHI al Făgăraşului a izbutit să pună Maramureşul sub jurisdicţia

sa.

Şirul episcopilor ortodocşi din Maramureş se încheie la 1739 cu GAVRIIL din

Bârsana

În timpul mişcării lui Sofronie de la Ciora foarte multe sate s-au lepădat de uniaţie,

luându-se măsuri energice de oprire a acestei mişcări.

În fruntea unei părţi a românilor ce nu voiau să se unească era preotul IOAN

MARINEŢ.

S-au făcut numeroase arestări şi s-a ajuns chiar să se declare că aici nu mai există

decât calvini şi catolici. Uniaţia s-a întărit între anii 1772-1809 sub episcopul ANDREI

BACINSKI.

1776 – împărăteasa a fixat vicariatul greco-catolic al Maramureşului cu reşedinţa la

Sighet.

Episcopii au încercat chiar şi deznaţionalizaraea românilor.

BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA

ÎN A II-A JUMĂTATE A SECOLULUI XIX ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

3 mai 1848 – una din hotărârile Adunării de la Blaj eraa refacerea unităţii de credinţă a

românilor şi reactivarea Mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei.

Această idee a speriat episcopii uniţi de atunci: Ioan Lemeny de la Blaj şi Vasile

Erdely de la Oradea.

În faţa acestui „pericol” ei au cerut ajutorul episcopului de Estergom, care era primat

al Ungariei.

Erdely spunea într-o conferinţă a greco-catolicilor din 1850 că multe din sate s-au

reântors la ortodoxie.

Pentru apărarea unirii el a propus înfiinţarea aa încă 2 episcopii în Transilvania, iar

Blajul să devină mitropolie.

1850 – s-a întrunit la Blaj sinodul electoral în urma căruia împăratul a decis alegerea

lui ALEXANDRU STERGA-ŞULUŢIU din Şimleu –Sjilvaniei. El a cerut apoi împăratului

ridicarea Blajului la rang de mitropolie.

Noiembrie 1850 – împăratul a convocat o conferinţă la Viena pentru analizarea cererii.

S-a hotărât înfiinţarea a 2 noi dioceze şi Blajul să devişnă mitşropolie.

S-au înfiinţat dioceza Gherlei şi a Lugojului. Cea de la Oradea existaa de la 1777.

Printr-o bulă papală (1853) noua arhiepisşcopie era pusă direct sub jurisdicţia Papei,

fapt care a dus la pierderea totală a independenţei sale.

Istoricii şi teologii uniţi au considerat noua mitropolie urmaşa celei de la 1701.

Şuluţiu a conlucrat cu Şaguna pentru dobândirea de drepturi pe seama românilor

transilvănenşi.

Moare la 1867.

Sinodul electoral a propus 3 candidaţi printre care şi Tim Cipariu, vicarul

Arhidiecezei.

Totuşi împăratul a desemnat pe IOAN VANCEA, episcopul Gherlei (1868).

Moare la 1892.

A fost ales apoi episcopul VICTOR MIHAILI de la Lugoj, dar nefiind agreat de Curte

nu a fost confirmat.

Vicarul IOAN MICU MOLDOVAN a declarat atunci că peste voinţa lor a alegătorilor

nu se va putea trece căci nu vor recunoaşte ca arhiereu decât unul ales de ei.

Atunci a fost recunoscută alegerea sinodului (Mihali).

V.MIHALI păstoreştepână la moartea sa (1918).

Ambii mitropoliţi s-au preocupat de soarta şcolilor româneşti din Arhiepiscopia Blaj.

Vancea a constituit o fundaţie din care au fost ajutaţi tinerii români uniţi.

1879 – Împreună cu Mihali a aprotestat împotriva proiectului de lege al Ministerului

Cultelor din Ungaria prin care se preconiza introducerea limbii maghiare în şcolile române.

Sub vicariatul lui Ioan Micu s-a ridicat o nouă clădire pentru liceul de la Blaj (1814).

Sub cei 2 mitropoliţi se poate constata o întărire a legăturilor acu ierarhii ortodocşi de

la Sibiu.

Astfel preoţii ortodocşi cu cei uniţi şi-au dat mâna în şmarile acţiuni ce priveau soarta

întregului popor:

1894 – Memorandumul

1 decembrie 1918 – marea aadunare

1911 – când s-au sărbătorit 50 ani de la naşterea Astrei.

În această perioadă, mai ales în timpul lui Vancea care era şcolit la catolici s-au

introdus o serie de schimbkări doctrinare, organizatorice şi în cult.

În acest timp s-a dus o intensă luptă pentru sinodalitate, pentru păstrarea independenţei

Bisericii unite, precum şi a caracterului românesc.

1850 – în sinodul convocat pentru alegerea de ierarhi se declara că „nu se poate

aconstitui decât după pravila şi datina cea veche a Bisericii răsăritene”.

Sinodul a înaintat un memoriu către împărat, în care se preciza că unirea nu constă

decât în recunoaşterea celor 4 puncte. Totodată s-a impus noului episcop „să păzească şi să

apere Biserica noastră în vechea ei libertate”.

Totuşi noul mitropolit, Aleaxandru Sterca Şuluţiu n-a respectat dorinţele sinodului.

De aceea sinodul convocat pentru alegerea unui nou mitropolit, după moartea sa

(1868) a reluat problema sinodalităţii. I s-au impus noului ales mai multe condiţii: unirea cu

Roma să se limiteze la cele 4 puncte, să se respecte autonomiaa constituţională şi sinodală a

Bisericii unite, Sinoadele de alegere să conţină clerici şi mireni.

Pentru apărarea tuturor acestor adrepturi s-a ridicat avicarul Ioan Micu Moldovan, mai

târziu preşedinte al Astrei şi membru al Academiei Române datorită celor 2 volume scrise de

el: „Acte sinodale ale Bisericii unite” (Blaj, 1869-72). Erau publicate cu scopul de a informa

opinia publică unită de primejdia care ameninţa Biserica unită prin influenţa catolicismului. El

apare astfel ca şi continuator al lui Petru Maior şi S.Bărnuţiu.

1869-70 – sfidând dorinţele clerului şi credincio9şilor săi, mitropolitul Ioan Vancea şi

sufraganii lui au luat parte la Conciliul de la Vatican, care a proclamat dogma infailibilităţii

papei.

În anii următori, Vancea a făcut îndrăzneţe încercări de catolicizare a Bisericii unite,

de supunere a aaei papei şi colegiului „De propaganda fide”.

1872 – Vanceaa aa convocat un sinod mitropolitan cu participarea sufraganilor. Actele

sinoadelor le-a trimis spre avizare Congregaţiei.

1882 – a convocat un al II-lea sinod unde mitropolitul a înfăţişat celor prezenţi o

mărturisire de credinţă catolică.

1900– Victor Mihali a convocat al III-lea „conciliu provincial” la Blaj pentru

aniversarea a 200 ani de la unire.

Din mărturisirile de credinţă ale celor 3 concilii constatăm că ele primeau întreaga

învăţătură a Bisericii Romano-Catolice, hotărârile conciliului de la Trident (1545-63), ale

Concilil. T.Vatican.

Intelectualii uniţi au luat atitudine împotriva hotărârilor adoptate fără ştirea clerului şi

a credincioşilor.

Marele Nicolae Densuşianu califica aceste sinoade drept întruniri secrete menite să

schimbe legea şi religia poporului român. Faţă de Atanasie Anghel care atunci fusese

constrâns să accepte unirea fără însă să accepte vreo dogmă catolică, acum de bună voie noii

mitropoliţi schimbau toată legea strămoşească.

Însă această catolicizare nu şi-a însuşit-o poporul, ci numai câţiva teologi şi clerici

şcoliţi de catolici.

Dar tendinţele de încorporare aa Bisericii unite din Transilvania în cea catolică a luat

şi alte căi.

1867 – are loc înfăptuirea monarhiei dualiste austro-ungare. În acest context,

politicienii maghiari s-au gândit la realizarea unei autonomii a Bisericii Romano-Catolice din

Ungaria în care să fie cuprinsă şi Biserica unită din Transilvania.

1869 – arhiepiscopul de Esztergom a convocat un congres la carae invitase şi pe

Vancea, congres ace avea să se ocupe de problema aautono9miei.

Vancea a pus clerul să se pronunţe dacă e bine să trimită deputaţi la acel congres.

Numai 5 protopopiate au votat, iar restul clerului a fost împotriva participării Bisericii

unite la un congres romano-catolic. De aceea la acel congres n-au fost prezenţi decât numai

episcopii de Oradea şi Lugoj cunoscuţi filocatolici.

Diaceza Oradiei a ales 3 deputaţi – unul din cler, şi 2 mireni.

Unul dintre deputaţi a prezentat un „memorandum” prin care arăta că românii uniţi din

Transilvania nu pot participa la un congres acare nesocoteşte drepturile Bisericii unite din

Transilvania. Totodată contestau dreptul episcopului lor de a participa la un asemenea congres

şi apoi au părăsit sala.

În plus ei cereau, într-un fel, aprobaraeaa ca şi Biserica lor să facă un congres prin care

să organizeze autonomia Bisericii unite.

30 martie 1871 – s-a luat o hotărâre confuză privitoare la autonomia Bisericii unite

transilvane, din carea rezulta că romano-catolicii nu o recunosc.

VASILE LADISLAU POP , cunoscut militant pentru drepturile românilor, pe atunci

preşedinte al Astrei, a convocat o conferinţă la Albaa Iulia, înaintând un memoriu împăratului

în care să se aprobe statutul de autonomie pentru Biserica unită. Au mai scris şi mitropolitul

Vancea, declarând că nu vor recunoaşte nici o hotărâre a Congresului catolicilor privitoare la

Biserica românească unită.

1893 – a murit Vancea.

Congresul electoral, întrunit atunci pentru alegerea urmaşului jsău a impus noului

mitropolit să se opună categoric contopirii cu Biserica Romano-Catolică Ungară ce se

preconiza la Congresul catolicilor. Apoi îi impunea să ceară forurilor în drept ca pe viitor

Scaunele episcopale să fie ocupate numai prin alegere, nu prin numire direct de către împărat.

1897 – se ţine un nou Congres catolic în Ungaria pentru aceeaşi problemă a

autonomiei.

Catolicii au cerut ca toţi credincioşii uniţi din Transilvania să voteze pentru alegerea

de deputaţi care să fie trimişi.

Ierarhii români, întruniţi la Blaj sub preşedenţia lui Victor Mihali, au refuzat categoric

acest lucru.

Mitropolitul a înaintat un memoriu prin care protesta împotriva încercării de contopire

a Bisericii române cu cea ungară.

29 iunie 1897 – la Cluj se ţine o adunare a reprezentanţilor aclerului şi credincioşilor

uniţi.

Mitropolitul Victor Mihali a protestat împotriva acestor congrese anuale ale catolicilor

din Ungaria.

1898 – Congresul întrunit la Budapestaa a hotărât înglobarea Bisericii unite române în

autonomia Bisericii Romano-Catolice ungare.

S-au înaintat noi memorii, dar fără rezultat. Din fericire, la scuert timp s-a înfăptuit

Marea Unire (1918) şi s-a pus capăt acestor situaţii.

EPISCOPIA UNITĂ A ORADIEI

IOSIF PAPP SZILAGYI (1862-73)

fost canonic în Oradea

sentimente filomaghiare

1870 – a fost singurul care a participat la Cjongresul de la Budapesta.

IOAN OLTEANU (1873-77)

fost la Lugoj

Au urmat:

MIHAIL PAVEL (1879-1902)

DIMITRIE RADU (1903-1920)

acesta a refăcut palatul episcopal, a ctitorit o biserică în satul natal.

1912 – la seminarul romano-catolic de la Oradeaa a aavut loc eliminarea celor 15

tineri români pentru că îndrăzniseră să vorbească româneşte între ei!

1918 – Dimitrie Radu a fost unul dintre preşedinţii marii adunări naţionale de la Alba

Iulia.

A fost omorât de o bombă aruncată de un anarhist în senatul României la 8 decembrie

1920.

EPISCOPIA GHERLEI

1853 – înfiinţată prin bula papală „Ad Apostolicam sedem”.

Tjitularii erau numiţi direct de împărat la propunerea guvernului.

IOAN ALEXI (1856-65)

1826 – publicase la Viena o „Gramatică a limbii române”, cu sistemul ortografic al lui

Petru Maior.

IOAN VANCEA (1865-68)

MIHAIL PAVEL (1878-79)

IOAN SZABO (1879-1911)

VASILE HOSSU (1911-16)

IULIU HOSSU (1917-1948)

1894 – în timpul lui Szabo9 a aavut loc procesul Memorandumului la care au fost

condamnaţi preoţii VASILE LUCACIU din Sişeşti şi GHERASIM DAMIDE din Rjodna.

Episcopul aa avut o atitudine condamnabilă suspendându-l pe Vasile Lucaciu.

Acte de arhivă dovedesc că acest episcop era un fel de agent al aguvernului ungar,

care informa asupra mişcărilor româneşti din Transilvania.

O atitudine asemănătoare a avut şi Vasile Hossu.

EPISCOPIA LUGOJULUI

1738 – se hotărâse înfiinţarea unei episcopii unite în Banat.

1741 – episcopul latin de Cenad-Timişoara, a raeluat propunerea pentru înfiinţarea

unei asemenea episcopii la Lugoj.

1744 – unirea a fost zădărnicită de venirea lui Visarion.

De altfel nici nu existau uniţi în Banat.

1853 – printr-o bulă papală s-a înfiinţat această episcopie proiectată cu o sută de ani în

urmă.

Episcopi:

ALEXANDRU DOBRA (1854-70)

IOAN OLTEANU (1870-73)

VICTOR MIHALI (1873-95)

DIMITRIE RADU (1896-1903)

VASILE HOSSU (1903-1911)

VALERIU TRAIAN FRENŢIU (1912-22)

1912 – s-a mai făcut o încercare de înstrăinare măcar parţială a Bisericii unite

româneşti prin înfiinţarea episcopiei de la Hajdudorogh, în Ungaria, unde trăiau români.

Acest lucru reuşise în cazul ..........., care au putut fi maghiarizaţi, precum şi în secuime

se reuşise o astfel de deznaţionalizare.

Acestei episcopii aveau să-i fie supuşi şi foarte mulţi români din Transilvania (Bihor,

Satu Mare).

Văzându-se în faţa unei asemeneaa situaţii, un dictat în acelaşi an s-au întrunit la Alba

Iulia, într-un miting de protest 20000 credincioşi, unde s-a ameninţat cu „rupereaa peceţilor”

de la 1698.

Noua episcopie n-a fost însă retrasă, ci aa fost aşezată sub jurisdicţia arhiepiscopului

de Esztergom.

Preoţii şi credincioşii au refuzat să se supună şi au protestat laa vizitele canonice ale

ierarhului ales, încât acesta trebuia însoţit permanent de jandarmi.

Au fost arestaţi sute de preoţi şi credincioşi ce se opuneau.

În acest timp s-a pornit o acţiune de revenire la ortodoxie a credincioşilor ruteni,

îndrumaţi de un preot călugărit la Athos. În urma acestei acţiuni s-a înscenat un proces de

„trădare a patriei”, în care au fost condamnaţi 32 credincioşi (1913-1914), proces ce a

scandalizat întreaga Europă.

1914 – s-a aruncat o bombă în reşedinţa vicarului din Debreţin, care a ucis pe vicar şi

alţi 2 oameni.

În urma acestor proteste, s-a acerut papei să revizuiască bula de numire a noii

episcopii.

Dar guvernul maghiar a împiedicat orice nouă intervenţie şi apoi a început războiul.

noiembrie 1918 – s-a înfiinţat un „vicariat naţional român”. În urma unei mari adunări

la Carei, Vicariatul avea să înglobeze toate acele 46 parohii româneşti din nordul

Transilvaniei, înglobate în 1912 în acea episcopie.

1919 – Nunţiatura din Viena a dat un decret prin care 42 din aceste parohii erau puse

sub administrarea episcopiei unite D. Radu din Oradea, iar celelalte 4 sub conducerea lui Iuliu

Hossu de la Gherla.

Tot atunci aceste parohii au fost trecute în administrarea Arhiepiscopiei de Blaj.