GASTON BACHELARD

POETICA SPAŢIULUI

I. Casa de la pivniţă la pod

Ceva închis trebuie să păstreze amintirile păstrându-le valoarea de imagini. Amintirile lumii

exterioare nu vor avea niciodată aceeaşi tonalitate ca amintirile casei. Evocând amintirile casei, le

adăugăm valori de vis, nu suntem niciodată adevăraţi istorici, suntem totdeauna puţin poeţi şi emoţia

noastră nu traduce poate decât poezie pierdută.

Astfel, abordând imaginile casei cu grija de a nu rupe solidaritatea dintre memorie şi

imaginaţie, putem spera să facem simţită toată elasticitatea psihologică a unei imagini care ne

emoţionează în grade de profunzime nebănuite. Prin poeme, poate mai mult decât prin amintiri,

atingem fondul poetic al spaţiului casei.

În aceste condiţii, dacă am fi întrebaţi care este cea mai mare binefacere a casei, am spune:

casa adăposteşte reveria, casa îl protejează pe visător, casa ne permite să visăm în pace. Nu numai

gândurile şi experienţele sancţionează valorile umane. Reveriei îi aparţin valori care marchează omul în

profunzimea sa. Reveria are chiar un privilegiu de autovalorizare. Ea se bucură direct de propria fiinţă.

Aşa încât, locurile unde am trăit reveria sunt restituite de la sine într-o nouă reverie. Locuinţele din

trecut sunt în noi nepieritoare tocmai fiindcă amintirile vechilor locuinţe sunt retrăite ca nişte reverii.

Scopul nostru este acum clar: trebuie să arătăm că una dintre cele mai mari puteri de integrare

pentru gândurile, amintirile şi visurile omului este casa. În această integrare, principiul liant este

reveria. Trecutul, prezentul şi viitorul îi conferă casei dinamici diferite, dinamici care adesea inter-

ferează, uneori opunându-se, alteori stimulându-se una pe alta. În viaţa omului, casa înlătură

contingenţele, îşi înmulţeşte îndemnurile la continuitate. Fără ea, omul ar fi o fiinţă dispersată. Ea îl

menţine pe om prin furtunile cerului şi prin furtunile vieţii. Ea este trup şi suflet. Ea e prima lume a

fiinţei umane. Înainte de a fi „aruncat în lume"! aşa cum o profesează metafizicile rapide, omul este

depus în leagănul casei. Şi, totdeauna, în reveriile noastre, casa este un mare leagăn. O metafizică

concretă nu poate lăsa la o parte acest fapt, acest simplu fapt, cu atât mai mult cu cât acest fapt este o

valoare, o mare valoare la care ne întoarcem în reveriile noastre. Fiinţa este de îndată o valoare. Viaţa

începe bine, ea începe închisă, ocrotită în poala călduţă a casei.

Din punctul nostru de vedere, din punctul de vedere al fenomenologului ce trăieşte din origini,

metafizica conştientă care se plasează în momentul când fiinţa este aruncată în lume este o metafizică

de poziţia a doua … Dar o metafizică completă, înglobând conştiinţa şi inconştientul, trebuie să lase

înlăuntru privilegiul valorilor sale. Fiinţa domneşte într-un soi de paradis terestru al materiei, topită în

moliciunea unei materii adecvate. Pare că în acest paradis material, fiinţa se scaldă în hrană, că e

copleşită cu toate bunurile esenţiale.

Când visăm la casa natală, în profunzimea extremă a visării, participăm la această căldură

dintâi, la această materie bine temperată a paradisului material. În această ambianţă trăiesc fiinţele

protectoare. Va trebui să revenim asupra maternităţii casei. Deocamdată, am dori să indicăm

plenitudinea dintâi a fiinţei casei. Reveriile noastre ne readuc aici. Iar poetul ştie prea bine: casa ţine

copilăria imobilă „în braţele sale".

1

2