REGLEMENTAREA CONCURENŢEI

• societăţile sunt structurate instituţional: au la bază anumite reguli de

comportament şi organisme (instituţii) care veghează asupra comportamentelor individuale pentru încadrarea lor în limite sociale acceptabile.

Instituţiile politice sunt dominante: acestea sunt rezultatul unor raporturi de putere în societate. Sistemul economiei de piaţă este performant atunci când forţele politice reuşesc să organizeze activităţile economice de aşa manieră astfel încât pieţele să funcţioneaze eficient. O funcţionare eficientă a pieţelor este posibilă atunci când acestea sunt cât mai aproape de concurenţa perfectă. ⇒ este necesară o intervenţie (a autorităţii publice) pentru a corecta cauzele acestei distribuţii neoptimale a veniturilor. Monopolul. Ineficienţa Pareto • Monopol: inexistenţa concurenţei pe piaţa unui bun; ofertantul are

puteri discreţionare privind stabilirea condiţiilor de funcţionare a pieţei unui bun.

• Monopolul (în toate formele sale) generează ineficienţă Pareto. Alternative la situaţia de monopol: • firmele care produc bunuri substituibile în raport cu bunul realizat de

monopol. Ex.: dacă o firmă deţine monopolul ofertei de cafea, orice ofertant de ceai va reprezenta un concurent.

• orice altă firmă, datorită caracterului limitat al veniturilor pe termen scurt; orice creştere a consumului dintr-un bun va duce la o reducerea consumului din alt bun, indiferent de relaţia de substituibilitate sau complementaritate. Ex.: dacă un individ cheltuieşte mai mult pentru

Sistemul economiei de piaţă reprezintă un mod de organizare economică a societăţii bazat pe pieţe.

Produce concurenţa imperfectă rezultate neoptimale în sens Pareto?

alimente, va avea mai puţin bani pentru achiziţionarea bunurilor pentru confortul locativ.

⇒ strategiile firmei monopoliste nu conduc la stări de optimalitate socială în sens Pareto ⇒ legislaţia antitrust: sancţionează comportamentul de tip monopol şi mai puţin monopolul în sine. • teoria economică consideră acceptabil monopolul tehnologic:

îmbunătăţirea performanţelor tehnologice se poate regăsi în îmbunătăţiri ale bunăstării (pe termen mediu sau lung).

Opţiunile strategice ale firmei monopoliste

Cm

CTM

PIM =ΠS

*P

CP

IMCm,CTM,P,

*Q 1Q 2Q 3Q Q Monopolul se confruntă cu toată cererea pieţei, astfel încât curba cererii pentru produsele firmei va fi identică cu cererea pieţei.. În aceste condiţii nivelul optim al producţiei monopolului (Q*) se stabileşte în punctul de intersecţie al încasării marginale (Im) cu curba costului marginal (Cm). Preţul este P*, dar cererea pieţei se situează la un nivel superior încasării marginale. Nivelul preţului (de pe curba cererii) corespunzător ofertei Q* este mai mare (PC > P*). Aceasta, deoarece monopolul poate fixa nivelul ofertei după cum doreşte. Firma monopolistă va restricţiona oferta, pentru a obţine un preţ de vânzare ridicat. Cu cât curba ofertei va fi mai la stânga, cu atât se va obţine un preţ mai mare ⇒ monopolul obţine supraprofit, ca diferenţă dintre profitul corespunzător intersecţiei dintre curba cererii şi curba ofertei (PC) şi preţul de optimizare (P*). Obţinerea supraprofitului este în detrimentul consumatorilor, ceea înseamnă că soluţia Q* nu este optimă din punct de vedere Pareto. Nici celelalte strategii nu sunt optime Pareto întrucât presupun preţuri mai mari decât nivelul corespunzător celui de maximizare a profitului (P*). Pierderea de eficienţă se accentuează atunci când monopolul depăşeşte limita minimă a profitului unitar, căci atunci înregistrează pierderi atât monopolul cât şi competitorii acestuia, chiar dacă cumpărătorii câştigă temporar.

Este oare monopolul subordonat sectorului public de preferat celui privat? Există situaţii favorabile de monopol?

• furnizarea unui bun prin intermediul unui monopol de stat ar putea fi o soluţie pentru evitarea strategiilor specifice acestora, respectiv pierderea de eficienţă Pareto; protejat de tutela statului, monopolul public poate să piardă din adaptabilitate şi să devină ineficient ⇒ naţionalizarea întreprinderii în cauză.

• soluţia monopolului în proprietate mixtă este total ineficientă Pareto, deoarece strategiile monopoliste vor beneficia de tutela statului ⇒ majoritatea sistemelor juridice antitrust din ţările dezvoltate sancţionează comportamentul de tip monopol.

Oligopolul. Ineficienţa Pareto • Ineficienţa în sens Pareto a oligopolului se datorează în primul rând

instabilităţii firmei oligopoliste, precum şi instabilităţii asociate cu alte cauze ale eşecului pieţei: creşterea incertitudinii şi informaţia incompletă.

Instabilitatea firmei oligopoliste

Q

Im

C

N

CP

0P Im

Zonă de discontinuitate în Îm

• dacă va dori să mărească preţul, cererea va deveni brusc elastică deoarece produsul

mai scump va fi puternic substituit de produsele celorlalte firme care au menţinut preţul.

• dacă va reduce preţul, cererea devine inelastică, deoarece cel puţin o altă firmă din oligopol va proceda la fel, surplusul de vânzări partajându-se între firmele care reduc preţul.

Deoarece venitul marginal (încasarea marginală) în cazul concurenţei imperfecte se situează sub nivelul încasării medii (a cererii pieţei), curba venitului marginal al firmei oligopoliste va fi discontinuă. Punctul N, marchează ruptura curbei încasării marginale, deoarece aici se modifică panta curbei cererii la nivelul firmei. În acel punct variaţia pantei este zero, deoarece punctul N aparţine şi segmentului de dreaptă punctat (al nivelului preţului) paralel cu abscisa. Din acest motiv partea a doua a curbei încasării marginale este negativă. Aceasta deoarece în acea zonă încasarea marginală măsoară variaţia încasărilor totale ale firmei la scăderea preţului, spre deosebire de prima parte unde descrie variaţia încasărilor la o creştere a preţului.

Cererea pentru produsele firmei nu mai este perfect elastică (cum este cazul în concurenţa perfectă). Starea iniţială este (Q0, P0). Controlând o bună parte din piaţă firma va fi tentată să controleze preţul. Firma oligopolistă are următoarele alternative:

⇒ firma oligopolistă are două alternative: fie să negocieze cu celelalte firme, fie să adopte o poziţie singulară de firmă recalcitrantă. În cazul în care se ajunge la o înţelegere comportamentul firmelor din oligopol devine de tip monopol • cooperarea între firmele din oligopol evită frângerea cererii, iar firma

câştigă deoarece venitul datorat creşterii de preţ este mai mare decât pierderile de venit datorate diminuării cantităţii vândute.

Forme de cooperare: • trustul: firmele sunt integrate orizontal printr-o asociere a

capitalurilor; conglomeratul rezultat reprezintă un monopol, chiar dacă este o structură de tip holding.

• cartelul: firmele îşi păstrează autonomia; coordonarea se poate face pe baza unor acorduri negociate de participanţi (cu privire la preţuri, pieţe de desfacere, cotele fiecărei firme). Ex.: OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol).

• supremaţia firmei dominante: firma cu cea mai bună poziţie pe piaţă lansează o ofertă specială din care celelalte firme deduc care sunt condiţiile de cooperare (de regulă, prin stabilirea unui preţ director).

Modalităţi de cooperare: • informală (tacită): concurenţă mai puţin aprigă, cerere în expansiune

şi pericol redus al apariţiei de noi concurenţi. • formală (acorduri de coordonare).

C

Q0Q1Q0

1P

0P

P

Venitul câştigat prin creşterea preţului

Venitul pierdut prin diminuarea preţului

Dificultatea cordonării: • nontransparenţa strategiilor de preţ: firmele nu fac întotdeauna

publice informaţiile privind stabilirea preţurilor ⇒ coordonarea va fi dificilă deoarece nu se pot determina reacţiile de adaptare.

• vânzările en-gros: tranzacţiile între producător şi angrosişti se desfăşoară în loturi mari de produse, la intervale mai mari de timp, pe baza unor contracte cadru de lungă durată ⇒ riscul redus al pierderii unor clienţi datorită unor creşteri de preţ din partea unui furnizor.

• bunuri complexe şi nonfungibile: dacă bunul este divizibil şi omogen, politica de coordonare este uşor de realizat.

• concentrarea pieţei: cu cât piaţa este mai puţin concentrată, cu atât mai mult vor fi tentate firmele să adopte strategii de preţ mai competitive.

• legislaţia antitrust: sancţionează practicile de coordonare în cadrul oligopolului.

⇒ coordonarea oligopolului nu este o situaţie stabilă; ineficienţa Pareto a oligopolului face posibilă şi necesară funcţia de reglementare a statului. Concurenţa monopolistică

• eficienţa în sens Pareto depinde de perioada de timp. Pe termen scurt o

firmă de pe o astfel de piaţă poate obţine supraprofit valorificându-şi poziţia de monopol de marcă în raport cu clientela fidelă.

• pe termen mediu şi lung, pe măsură ce intră noi firme pe piaţă, cererea

pentru produsele firmei se reduce, iar posibilităţile de obţinere a supraprofitului dispar.

Q*Q

CTM

C

Im

Cm

CmCTM,P,

Reglementarea concurenţei • presupune existenţa unui ansambu de reguli şi instrumente de

intervenţie foarte complicat şi costisitor; actele normative care definesc acest domeniu sunt cunoscute sub numele de legislaţie antitrust.

• se face deosebirea între structurile de integrare pe orizontală şi cele pe verticală. Structurile orizontale definesc acelaşi nivel de activitate economică (producători, vânzători), în timp ce structurile verticale au în vedere integrările pe fluxurile tehnologice (amonte-aval), producător-vânzător, respectiv pe linia livrărilor de materii prime sau subansamble.

Integrarea orizontală • interesează monopolurile, firmele dominante şi oligopolurile; • legislaţia antitrust condamnă mai ales tendinţele de monopolizare şi

mai puţin existenţa monopolului; • în domeniul oligopolurilor, legislaţia antitrust are în vedere fuziunile.

Criterii de stabilire a încălcării concurenţei 1. Definirea pieţei: are drept scop delimitarea pieţei care face obiectul analizei, asupra căreia s-ar putea exercita puterea din partea structurii integraţioniste. Piaţa este definită ca un produs (sau un grup de produse) vândut de un grup de ofertanţi, care dacă ar acţiona concertat ar putea să

Funcţia de reglementare a statului este necesară pentru a evita transformarea concurenţei monopolistice în concurenţă de oligopol şi,

deci apariţia stării de monopol coordonat.

Cm

CTMCmCTM,P,

*Q Q1Im

0CB

majoreze preţurile semnificativ, pentru o perioadă importantă de timp. Ex.: Departamentul de Justiţie al S.U.A. consideră o creştere de preţuri de 5% pe timp de un an ca fiind suficientă pentru a interveni. 2. Concentrarea vânzărilor (gradul de concentrare a pieţei). Ultimile reglementări din legislaţia antitrust utilizează indicele Herfindahl-Hirschman. Indicele H-H este calculat ca suma pătratelor ponderilor (yi) tuturor firmelor care operează pe piaţa unui bun.

∑=

− =n

iiHH yI

1

2

Ex.: un duopol în care o firmă deţine 70% din vânzări, iar cealaltă 30% are un indice H-H de 5800 (702 + 302). Fuziunile care conduc la indici sub 1.000 nu sunt periculoase, pe când cele cu indicele H-H>1.800 tind să devină periculoase. 3. Intrarea pe piaţă: uşurinţa de a pătrunde pe o anumită piaţă; referinţa este dată de intenţiile unor noi firme de a pătrunde pe o piaţă la o creştere semnificativă de preţ, într-un interval de doi ani. Gradul de dificultate al pătrunderii depinde de caracteristicile pieţei, respectiv ale bunului tranzacţionat. Ex.: pătrunderea pe piaţa microprocesoarelor este foarte dificilă necesitând fonduri uriaşe pentru cercetare-dezvoltare. 4. Alte caracteristici ale pieţei: nivelul de concentrare a achiziţiilor, gradul de complexitate în calitatea bunului oferit, istoria ofertanţilor de pe acea piaţă. 5. Eficienţa şi reducerea costurilor: eficienţa structurii rezultate din fuzionare este un factor favorizant. Este dificil de verificat sporul de eficienţă realizat. Sunt avute în vedere în primul rând: cooperarea în scopul limitării concurenţei, conspiraţia, monopolizarea şi comportamentul prădător. 6. Cooperarea şi înţelegerea secretă (conspiraţia): forme gradual diferite de coordonare a acţiunilor pe piaţa unui bun cu scopul restrângerii concurenţei şi obţinerii de supraprofit Sunt interzise: aranjamentele privind fixarea în comun a preţurilor, practicile de aderare la cărţi comune de preţuri şi orice acţiuni care limitează eterogenitatea preţurilor. În plus, sunt sancţionate şi schimburile de informaţii privind preţurile dintre competitorii direcţi. 7. Monopolizarea şi comportamentul prădător: reprezintă acţiuni corelate de limitare a concurenţei. Comportamentul prădător este adoptat de firma dominantă şi are în vedere acapararea pieţei prin diminuarea preţurilor. O astfel de strategie este utilă pe termen lung (pentru a putea recupera pierderile provocate de reducerea preţurilor). Uneori comportamentul prădător este folosit pentru acapararea unor firme, iar alte ori pentru prevenirea intrării altor firme pe piaţă.

Instituţiile antitrust urmăresc anumite scheme specifice de preţuri şi costuri. Astfel, se consideră că situarea preţului firmei sub costul marginal, este un indiciu clar al adoptării unor atitudini prădalnice. Integrarea verticală • nu există o limită naturală (o limită peste care să se poată semnala

periculozitatea structurilor integraţioniste verticale) a acestui tip de integrare.

• factori favorizanţi: starea tehnologiei utilizate, antreprenoriatul, costurile, anumite aranjamente legale privind impozitarea.

• apare, de regulă, prin fuzionarea dintre două firme independente care efectuaseră tranzacţii, una fiind furnizorul celeilalte. Ex.: fuziunea unei exploatări forestiere cu o fabrică de cherestea.

• alte forme de integrare parţială: contracte pe termen lung, franchising, vânzări în leasing, licenţierea, vânzări exclusive, cerinţe contractuale, restricţii teritoriale, menţinerea preţurilor de revânzare, limitări informaţionale.

Criterii de stabilire a încălcării concurenţei

1. Menţinerea preţului de revânzare: reprezintă o strategie de preţ utilizată de producător pentru controla preţul până la consumatorul final; producătorul negociază marja de adaos comercial a firmelor din canalul de distribuţie, astfel încât preţul cu care bunul ajunge la consumator să fie cel calculat. Scopul acestei strategii, este de a evita vânzarea bunului la un preţ superior celui al bunurilor competitorilor. 2. Restricţiile teritoriale: reprezintă o consecinţă directă a existenţei unor dealeri exclusivi pentru bunul producătorului; consecinţele pot fi negative pentru concurenţa de pe anumite pieţe locale, atunci când dealerii autorizaţi acţionează doar în anumite zone; indivizii care locuiesc în zone pentru care producătorul nu are dealeri autorizaţi nu au acces la beneficiile acelui bun, rezultând pierderi de eficienţă în sens Pareto. 3. Alte restricţii verticale nonpreţ: au în vedere în special contractele de vânzări condiţionate şi aranjamentele de vânzare exclusivă; primele condiţionează livrarea unui bun de cumpărarea altui bun (se limitează libertatea cumpărătorului de a alege pe piaţa unui bun). Vânzările exclusive sunt incriminate fiind considerate răspunzătoare de ridicarea de bariere la intrare împotriva altor dealeri care doresc să revândă bunul unui producător.

Autoreglementările • anumite reguli exagerate privind siguranţa consumatorilor sau

protecţia mediului creează bariere artificiale pentru intrarea pe piaţă şi implicit favorizează apariţia oligopolurilor şi monopolurilor. În cazul în care barierele create de reglementările statului produc pierderi de eficienţă Pareto (dincolo de beneficiile reglementării) este oare necesară abandonarea reglementărilor?

Ex.: cazul bunurilor de merit ⇒ varianta unei soluţii private (autoreglementare). Aceasta presupune existenţa unor asociaţii profesionale şi a unor acorduri privind respectarea calităţii bunurilor şi serviciilor, respectiv a unor reguli corecte de desfăşurarea afacerilor. În astfel de situaţii este în interesul firmelor puternice care acţionează corect să-şi apere interesele faţă de falsificatorii de bunuri şi cei care acţionează incorect. Ex.: cazul breslelor din Evul Mediu. Pentru asigurarea calităţii produselor şi apărarea prestigiului breslele (obligau meseriaşii şă-şi marcheze produsele realizate). Concluzii • soluţia autoreglementării este posibilă în anumite situaţii pe baza unor

înţelegeri între anumite grupuri profesionale care să fie acceptabile din punct de vedere social;

• absenţa reglementării publice nu presupune absenţa oricăror norme de comportament şi de calitate privind furnizarea unor bunuri. Problema reglementării concurenţei capătă o importanţă deosebită în

cazul ţărilor aflate în tranziţie la economia de piaţă deoarece retragerea statului din economie pentru asigurarea preponderenţei proprietăţii private nu înseamnă înlocuirea monopolurilor publice cu cele private şi nici lipsa oricăror reglementări; pieţele trebuie să fie reglementate atât în privinţa regulilor de tranzacţionare cât şi în privinţa concurenţei. Bibliografie N. Dobrotă, Economie, Editura Economică, 1999 A. Griffith, S. Wall, Applied Economics, Longman, 1997 D. Hyman, Microeconomics, IRWIN, 1991 J. E. Kwoka, L. J. White, The Antitrust Revolution, Scott, Foresman &

Este intervenţia statului mereu necesară?

comp, 1989 D. J. Rachman, M. H. Mescon, Business Today, Random House Inc., 1985 L.J. Schmoke, R. R. Allen, Business Secrets, Dow Jones – Irwin, 1989 *** Dicţionar de Economie, Editura Economică, 2001