FACTORII DE PRODUCŢIE

1. Resursele productive şi avuţia naţionalǎ. Conceptul şi tipologia factorilor de producţie

1.

Ansamblul activitǎţilor din economia unei ţǎri are ca premisǎ resursele productive, reprezentate de totalitatea mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri materiale şi servicii.

În mǎsura în care resursele productive diponibile sunt atrase şi utilizate efectiv în activitatea economicǎ, acestea devin factori de producţie.

Resursele productive se prezintǎ în realitatea economicǎ sub o diversitate de forme, respectiv: resurse materiale (construcţii, utilaje, minerale) şi resurse nemateriale (serviciile productive); resurse primare (potenţialul demografic, cel de resurse naturale) şi resurse secundare sau derivate, formate pe baza celor dintâi (echipamente de producţie, experienţǎ, informaţii şi cunoştiinţe ştiinţifice); resurse reproductibile, rezultate din procese de producţie anterioare şi care pot fi multiplicate, şi resurse nereproductibile etc.

Indiferent de modul de clasificare, resursele productive sunt analizate în teoria economicǎ atât ca stocuri – ca elemente ale avuţiei, cat şi ca fluxuri ce apar în procesul atragerii şi utilizǎrii lor în viaţa economicǎ. Legǎtura dintre cele douǎ determinǎri ale resurselor productive – stoc şi flux – este profund interdependentǎ şi se înfǎptuieşte prin însuşi procesul complex al activitǎţii economice. Astfel, în orice perioadǎ, stocul de resurse disponibile din economie condiţioneazǎ volumul şi calitatea activitǎţii economice şi, implicit, rezultatele obţinute. La rândul sǎu, activitatea productivǎ desfǎşuratǎ, modificǎ stocul de resurse existent la începutul perioadei, atât prin consumarea lor, cât şi prin reproducerea şi ameliorarea cantitativǎ şi calitativǎ a resurselor productive, sporind în ansamblu potenţialul productiv al economiei, avuţia ţǎrii în general.

Avuţia naţionalã este alcǎtuitǎ din totalitatea bunurilor de care dispune o ţarǎ la un moment dat.

Indiferent de natura şi destinaţia lor, bunurile care formeazǎ avuţia au, în general, urmǎtoarele caracteristici: sunt limitate cantitativ; se aflǎ în proprietatea diferiţilor agenţi economici; pot fi transportabile şi fac obiect al tranzacţiilor de piaţǎ.

Sensul general atribuit termenului economic de avuţie, ca şi al altor noţiuni derivate ale acestui termen (avere, bogǎţie, patrimoniu), este cel de stoc de valori sau active, aflat în posesia unei persoane fizice sau juridice la un moment dat.

Ca urmare, la nivelul fiecǎrui agent economic, avuţia sau averea este formatǎ din stocul de active deţinute, care poate cuprinde atât bunuri sau active fizice (bunuri

de capital, bunuri de consum de folosinţǎ îndelungatǎ, proprietǎţi funciare, etc), cât şi active financiare (solduri bǎneşti, acţiuni, obligaţiuni), care reflectǎ, de fapt, drepturile lui asupra bunurilor în general.

La nivelul unei ţǎri, avuţia naţionalǎ este alcǎtuitǎ din ansamblul bunurilor de care dispune ţara respectivǎ la un moment dat şi soldul sǎu de resurse financiar-valutare.

În consecinţǎ, ca elemente ale avuţiei unei ţǎri, toate resursele productive şi celelalte bunuri sau valori acumulate apar totdeauna ca stocuri sau disponibil la un moment dat, sursa lor fiind natura şi munca depusǎ de-a lungul timpului de cǎtre generaţiile de oameni care s-au succedat pe teritoriul naţional.

Avuţia naţionalǎ este, în general, structuratǎ pe mai multe componente principale:

Resursele naturale, utilizate sau utilizabile în activitate, cuprind: fondul funciar pe categorii de folosinţǎ (terenul arabil, fâneţe şi pǎşuni naturale, vii, livezi), fondul forestier, apele şi potenţialul hidroenergetic, stocul cinegetic şi cel piscicol, rezervele de substanţe minerale utile, etc. Resursele naturale se împart dupǎ caracterul lor în resurse regenerabile (pǎmânt, apǎ) şi resurse neregenerabile (mineralele); din punctul de vedere al volumului rezervelor disponibile, în resurse abundente şi resurse deficitare; din punctul de vedere al posibilitǎţilor de reutilizare, în resurse recuperabile, în care se include o gamǎ largǎ de materii prime şi resurse nerecuperabile, în special combustibilii fosili;

Resursele de muncǎ, în calitate de componentǎ a avuţiei naţionale, se referǎ la acele caracteristici ce definesc capacitatea oamenilor de a munci, care, împreunã cu tradiţiile şi experienţa în producţie, constituie principala formǎ de acumulare în avuţie;

Bunurile materiale sau avuţia materialǎ acumulatǎ, includ: capitalul fix productiv, respectiv aparatul tehnic de producţie care constituie factorul cel mai dinamic al economiei unei ţǎri; stocurile materiale pentru producţie; bunurile din inventarul casnic, gospodǎresc şi personal al populaţiei; stocurile financiar-valutare, etc.

Bunurile spirituale (avuţie acumulatǎ) sunt: potenţialul de ştiinţǎ şi tehnologie, (brevete şi licenţe pentru invenţii, inovaţii, tehnologii de producţie etc); stocul de învǎţǎmânt; stocul de informaţii; stocul sǎnǎtǎţii publice; fondul de culturǎ şi artǎ etc.

Ansamblul elementelor de avuţie atrase sau care pot fi atrase în circuitul economic în calitate de factori de producţie definesc potenţialul economic al unei ţǎri.

În funcţie de sfera de cuprindere şi posibilitǎţile efective de punere în valoare a

componentelor sale, potenţialul economic poate fi exprimat în cel puţin douǎ accepţiuni de bazǎ. Astfel, dacǎ este luat în considerare întregul complex de resurse economice susceptibile de a fi utilizate în producerea de bunuri şi servicii, avem de-a face cu potenţialul economic valorificabil. În oricare economie naţionalǎ, însǎ, într-o anumitǎ perioadǎ, intervin o seamǎ de restricţii de naturǎ tehnicǎ, economicǎ şi socialǎ, care fac ca o parte din componentele potenţialului economic valorificabil sǎ nu poatǎ fi utilizatǎ sau sǎ rǎmânǎ în stoc sub formǎ de rezerve în vederea utilizǎrii viitoare. De aceea, este necesarǎ şi folosirea termenului de potenţial atras în circuitul economic, care reprezintǎ numai o parte din potenţialul economic valorificabil.

Diferenţa dintre potenţialul economic valorificabil şi cel atras in circuitul economic reprezintǎ resursele neutilizate, aflate în stare latentǎ.

Factorii de producţie reprezintǎ, deci, potenţialul de resurse productive atrase în circuitul economic. Cu alte cuvinte, resursele economice disponibile şi valorificabile, în mǎsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economicǎ, apar ca fluxuri, sub formǎ de servicii ale factorilor de producţie.

Studiile mai recente asupra factorilor de producţie subliniazǎ faptul cǎ numǎrul şi conţinutul acestora s-au modificat în timp, tendinţa de multiplicare şi diversificare a resurselor atrase în circuitul economic fiind o legitate a dezvoltãrii societǎţii. De asemenea, locul şi rolul fiecǎrui factor, modul şi proporţiile în care se combinǎ în producţie diferǎ în timp, în special sub influenţa progresului ştiinţei şi tehnicii, dar şi ca urmare a schimbǎrilor intervenite în volumul, dinamica şi structura trebuinţelor umane.

Ca urmare, la începuturile dezvoltǎrii societǎţii au existat doi factori – munca şi pǎmântul (natura), care pot fi considerati ca factorii originari sau primari ai producţiei, din unirea cǎrora oamenii îşi asigurau existenţa. Mai târziu a apǎrut capitalul, ca factor derivat al producţiei, a cǎrui afirmare este legatǎ de perioada în care echipamentele de producţie au dobândit o importanţǎ tot mai mare pentru activitatea economicǎ.

În epoca modernǎ, procesul de amplificare şi diferenţiere a resurselor atrase şi utilizate în activitatea economicã a continuat, celor trei factori clasici adǎugându-li-se alţii noi, cunoscuţi sub denumirea de neofactori.

Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neo-factori decurge din considerente legate de natura lor intrinsecǎ, dar şi din modul specific de acţiune şi de gestionare a factorilor din fiecare categorie. Astfel, factorii de producţie clasici, respectiv munca, natura şi capitalul, au la origine resurse din categoria celor tangibile (“vizibile”), care pot fi cuantificate direct şi pot fi gestionate sub formele lor alternative de stocuri şi fluxuri. În schimb, neo-factorii, respectiv abilitatea întreprinzãtorului, tehnologiile, informaţia etc, îşi au originea, în general, în resurse din categoria celor intangibile (“invizibile”). Ca urmare,

exercitarea proprietǎţii şi a gestiunii asupra lor implicǎ modalitǎţi net deosebite de cele valabile în cazul factorilor clasici. Tipologiile uzuale ale resurselor, cum ar fi “epuizabile – inepuizabile”, “stocabile – nestocabile”, “primare – derivate”, precum şi caracteristica de raritate, se aplicǎ, pentru neo-factori, de o manierǎ neconvenţionalǎ.

2. Caracterizarea generalǎ a factorilor de producţie clasici

Munca

A) MUNCA. Funcţionarea oricǎrui sistem de producţie este de neconceput fǎrǎ prezenţa şi intervenţia omului. Stiinţa economicǎ abordeazǎ omul nu numai în calitatea sa de purtǎtor al unor nevoi de consum tot mai complexe, ci şi în calitate de posesor al unor abilitǎţi ce-i permit sǎ acţioneze în scopul satisfacerii acestor nevoi.

Variatele procese de producere a bunurilor corporale şi incorporale, capabile sǎ satisfacǎ nevoi umane dintre cele mai diverse, au drept element comun faptul cǎ desfǎşurarea lor presupune prestarea de muncǎ. Într-un anumit sens, prestarea muncii poate fi identificatǎ cu însuşi actul producţiei.

Munca – factorul originar de producţie – reprezintǎ activitatea specific umanǎ desfaşuratǎ în scopul obţinerii de bunuri economice, pentru satisfacerea nevoilor.

Ca factor de producţie, munca îmbracǎ o formǎ procesualǎ şi nu forma unei resurse stocabile, aşa cum este cazul celorlalţi factori de producţie clasici. Astfel, munca se manifestǎ numai ca factor de producţie în stare activǎ. Resursa care genereazǎ acest flux se referǎ la ansamblul de abilitǎţi fizice şi intelectuale care fac posibilǎ prestarea unei anumite munci. Corespunzǎtor celor douǎ categorii de abilitǎţi implicate în prestarea sa, orice muncǎ are o laturǎ fizicǎ şi una intelectualǎ, diferenţele specifice referindu-se doar la proporţiile de combinare între ele într-un caz concret sau altul. Pe durata vieţii active individuale, abilitǎţile fizice se modificǎ în raport cu vârsta, în timp ce abilitǎţile intelectuale evolueazǎ, de regulǎ, cumulativ.

Munca este un factor de producţie originar, în sensul cǎ ea este intrinsec asociatǎ personalitǎţii prestatorului ei, neputând fi creatǎ sau reprodusǎ artificial şi nici disociatǎ de persoana prestatorului. Raportatǎ la scara timpului, munca apare ca un factor de producţie neregenerabil; prestaţia de muncǎ este ireversibilǎ, dupǎ cum timpul de muncǎ neutilizat este irecuperabil.

Munca reprezintǎ un factor de producţie activ şi dinamizator. Ea deţine în mod exclusiv capacitatea de a pune în funcţiune ceilalţi factori de producţie şi de a determina transformarea lor în bunuri economice. Dacǎ munca nu ar acţiona asupra lor, ceilalţi factori de producţie ar rǎmâne cu desǎvârşire inerţi.

Natura

Dimensiunea cantitativǎ a factorului “muncǎ” se referǎ la volumul de muncǎ de o anumitǎ naturǎ prestat într-un proces de producţie dat. Acest volum poate fi cuantificat prin numǎrul de unitǎţi de timp de muncǎ prestate, prin numǎrul de ore de muncǎ aferente unei anumite cantitǎţi de produse, prin numǎrul de lucrǎtori sau de ore-om de muncǎ prestate în condiţii de producţie date.

Dimensiunea calitativã a factorului “muncǎ”, abordat la nivel individual, se referǎ la specializarea profesionalǎ proprie fiecǎrui prestator în muncǎ, la gradul sǎu de calificare şi de experienţǎ de producţie, la nivelul sǎu de productivitate. Pentru a ameliora anumite caracteristici ale muncii prestate de o persoanǎ trebuie sǎ se intervinǎ la nivelul abilitǎţilor şi motivaţiei în muncǎ ale celui vizat.

Determinat de dezvoltarea generalǎ a societǎţii, progresul calitativ al factorului muncǎ se concretizeazǎ, în principal, în:

Creşterea proporţiei în care procesele de muncǎ fac apel la abilitǎţile de ordin intelectual, care devin preponderente în raport cu cele fizice;

Tendinţa de ameliorare continuǎ a productivitǎţii muncii, pe baza cǎreia are loc reducerea treptatǎ a timpului lucrat şi creşterea corespunzǎtoare a timpului liber;

Creşterea duratei de pregǎtire şcolarǎ şi profesionalǎ instituţionalizatǎ, precum şi a nivelului şi complexitǎţii acestei pregǎtiri;

Amplificarea dimensiunii creative a proceselor de muncǎ, bazatǎ pe dezvoltarea aptitudinilor pentru inovare, pe accentuarea laturii de concepţie a muncii în detrimentul celei de rutinã, pe dezvoltarea componentei informaţionale a celor mai diverse genuri de muncǎ.

B) NATURA.

Factorul natural al producţiei se referǎ la toate resursele brute din naturǎ care sunt folosite la producerea bunurilor economice.

Factorul natural se materializeazǎ exclusiv în acele elemente care, fiind oferite omului direct de cǎtre naturǎ, sunt pentru prima datǎ atrase în circuitul economic. Din sfera sa de cuprindere fac parte solul, aerul, apa, mineralele, combustibilii fosili, fondul silvic etc. Prezenta factorului natural al producţiei este sesizabilǎ în activitǎţile aferente sectorului primar al economiei, specializat în desprinderea din naturǎ a resurselor brute; asemenea activitǎţi sunt cele din minerit, agriculturǎ, silviculturǎ, pisciculturǎ, economia apelor etc.

Factorul natural de producţie are un caracter primar, originar. Elementele sale nu sunt reproductibile în mod artificial. Odatǎ intrate în lanţul de prelucrǎri succesive care le transformǎ potrivit diverselor necesitǎţi de consum, bunurile de provenienţǎ naturalǎ se îndepǎrteazǎ de forma lor originarǎ, dobândesc anumite

proprietǎţi inerente bunurilor-capital.

Forma de existenţǎ a factorului natural al producţiei este una materialǎ, de tipul substanţei şi al energiei. Fiecare tip de resursã primarǎ ce poate fi utilizatǎ în scop productiv are propriul sǎu regim de formare şi – în unele cazuri – de regenerare. Ea are, la un moment dat, o anumitǎ disponibilitate ca volum şi însuşiri specifice, iar exploatarea sa curenta se justificǎ numai în anumite condiţii de ordin tehnic şi economic.

O altǎ particularitate a factorului natural al producţiei constǎ în faptul cǎ, la nivelul lui, este cel mai pregnant pusǎ în evidenţǎ raritatea resurselor; astfel, multe dintre resursele primare sunt epuizabile, iar altele, deşi regenerabile, sunt reproduse de naturã într-un ritm inferior celui al creşterii nevoii de a le consuma.

Dimensiunea cantitativǎ a factorului natural al producţiei se referǎ, în general, la volumul în care o resursǎ naturalǎ este atrasǎ efectiv în circuitul economic. Modul concret de mǎsurare a acestui volum depinde de natura resursei respective.

Astfel, pentru terenul agricol intereseazã suprafaţa cultivatǎ, pentru fondul sivic – volumul de masǎ lemnoasǎ recoltat, pentru apǎ – debitul captat şi volumul acumulǎrilor, pentru minerale – cantitǎţile de substanţǎ utilǎ extrase.

Dimensiunea calitativã a factorului natural vizeazǎ, la rândul ei, acele atribute intrinseci ale unei resurse primare care o fac proprie utilizãrii productive. De regulǎ, aceste atribute sunt multiple, rezultanta lor regǎsindu-se sintetic în randamentele de utilizare obţinute în procesul productiv (de exemplu – recolta la hectar, puterea caloricǎ a unei tone de combustibil etc). Natura se manifestǎ ca factor de producţie prin cele trei componente ale sale:

Pǎmântul, ca principalǎ formǎ de factor natural, este punctul iniţial al întregii activitǎţi economice. Procesele de producţie, în marea lor diversitate, sunt legate într-o formǎ sau alta de factorul “pǎmânt’, cǎci el oferǎ atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi resursele primare de energie. În agriculturǎ şi silviculturǎ, pǎmântul este factorul principal al producţiei.

În agriculturǎ şi silviculturǎ, procesul de producţie este indisolubil legat de valorificarea unui ansamblu de însuşiri ale pǎmântului, specifice solului: suport şi mediu de viaţǎ pentru toate plantele terestre, sursa primarǎ de elemente nutritive şi rezervorul principal de energie al organismelor vii, receptor şi regulator al umiditǎţii în sistemul sol-apǎ-plante etc. Ca urmare, lumea vie în totalitatea ei, ca şi dezvoltarea societǎţii, depind, direct sau indirect, de capacitatea solului de a asigura energie şi substanţǎ vitalǎ. Pǎmântul este un factor de productie de neînlocuit şi, totodatǎ, limitat ca întindere, care dispune însǎ de o mare capacitate de regenerare şi de creştere a randamentului sǎu, când este utilizat raţional.

Resursele de apǎ îndeplinesc o serie de funcţii vitale şi de neînlocuit pentru viaţa

Capitalul

biologicǎ şi cea economicǎ, respectiv: consumul populaţiei, agriculturǎ, silviculturǎ, pisciculturǎ, industrie etc. Deşi dimensiunile resurselor de apǎ pe glob sunt foarte mari, partea destinata folosinţelor, constituitǎ din apǎ dulce, este redusǎ, reprezentând mai puţin de 1% din cantitatea totalǎ de apa existentǎ pe glob.

a) Resursele minerale au un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare desfǎşurǎrii întregii activitǎţi economice. Resursele minerale sunt grupate, dupǎ gradul de cunoaştere a lor la un moment dat, în resurse certe şi resurse ipotetice; dupǎ posibilitǎţile de exploatare, ele se împart în resurse exploatabile economic cu tehnologiile actuale şi, respectiv, resurse neexploatabile economic la nivelul tehnologiilor existente; dupǎ conţinutul lor, se deosebesc resurse bogate şi resurse sǎrace în substanţǎ utilǎ.

Raportul dintre stocul de resurse minerale existente la un moment dat şi consumul curent de resurse determinǎ gradul de asigurare a producţiei cu rezerve, exprimat în numǎr de ani; acest raport trebuie pǎstrat la dimensiuni optime, deoarece pregǎtirea pentru exploatare cere timp îndelungat, iar de resursele existente trebuie sǎ beneficieze nu numai generaţiile prezente, ci şi cele viitoare.

C) CAPITALUL. În calitate de factor de producţie, capitalul reprezintǎ categoria bunurilor produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice.

Categoria de bunuri astfel definitǎ reprezintǎ capitalul real, denumit şi “tehnic”. În raport cu factorii primari de producţie (natura şi munca) bunurile capital sunt un factor derivat, datǎ fiind provenienţa lor din procesele de producţie anterioare.

Capitalul real nu se confundǎ cu capitalul bǎnesc în formã lichidǎ şi nici cu capitalul fictiv, concretizat în titluri de valoare; capitalul real este procurat prin tranzacţii efectuate pe pieţele specializate de bunuri de capital, în timp ce capitalul lichid şi cel fictiv sunt obiect de tranzacţie pe pieţele financiare. Capitalul real cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile, aflate la dispoziţia agenţilor economici producǎtori, şi folosite pentru producerea a noi bunuri economice. În sfera sa de cuprindere intrǎ: instalaţiile şi infrastructura firmelor din industrie, agriculturǎ, transporturi, comunicaţii şi comerţ, precum şi stocurile de materii prime, materiale, combustibili, semifabricate, producţie neterminatǎ, considerate normale pentru a asigura ritmicitatea producţiei.

Dupǎ modul specific în care participǎ la activitatea de producţie, se consumǎ şi se înlocuiesc, componentele capitalului real se grupeazǎ în: capital fix şi capital circulant.

Capitalul fix reprezintǎ acea parte a capitalului real formatǎ din echipamente de folosinţǎ îndelungatǎ, care participǎ la mai multe cicluri de producţie, se depreciazǎ treptat şi se înlocuiesc dupǎ mai mulţi ani de utilizare.

În componenţa capitalului fix intrǎ: construcţii cu destinaţie productivǎ, utilaje şi maşini-unelte, calculatoare şi roboţi industriali, agregate şi instalaţii de lucru, mecanisme şi dispozitive de reglare, mijloace de transport, etc. Capitalul fix se distinge prin caracterul limitativ al posibilitǎţilor sale de trecere de la un fel de utilizare productivã la altul. Rigiditatea utilizǎrii lui este cu atât mai mare cu cât echipamentul tehnic de producţie este mai specializat.

Capitalul circulant reprezintǎ acea parte a capitalului real care se consumǎ în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu.

În componenţa capitalului circulant se includ: materii prime, materiale de bazǎ şi auxiliare, energie, combustibili, semifabricate, etc. Bunurile ce alcǎtuiesc capitalul circulant sunt susceptibile de a primi utilizǎri diverse; posibilitǎţile de alegere a unei anumite utilizǎri sunt cu atât mai largi cu cât elementele de capital circulant sunt mai aproape de stadiul materiei brute naturale.

Încadrarea bunurilor economice în categoria capitalului real nu porneşte şi nu trebuie sǎ porneascǎ de la forma natural-materialǎ a bunurilor respective; în fapt, unul şi acelaşi bun economic, având anumite proprietǎţi specifice, poate primi fie destinaţia de bun de consum, fie cea de bun-capital. Bunurile produse devin bunuri-capital numai atunci când sunt atrase în activitatea productivǎ şi îndeplinesc în mod efectiv funcţiile specifice ce le revin în calitate de capital fix sau de capital circulant.

Circuitul şi rotaţia capitalului real. Abordat la nivelul firmei, capitalul real – fix şi circulant – apare drept o parte a capitalului în funcţiune; alǎturi de celelalte forme ale capitalului total exploatat în activitatea firmei, capitalul real participǎ la un circuit specific, parcurgând trei stadii.

Stadiul întâi al circuitului capitalului în funcţiune îl constituie procesul prin care capitalul lichid al firmei se transformǎ în capital real productiv; aceastǎ transformare are loc în condiţiile în care firma se prezintǎ pe piaţa bunurilor de capital în calitate de cumpǎrǎtor şi procedeazǎ efectiv la achiziţionarea de bunuri-capital necesare producţiei. Paralel, firma se prezintǎ în calitate de cumpǎrator şi pe piaţa muncii, atrǎgându-şi resursele de muncǎ necesare. Stadiul al doilea al circuitului capitalului în funcţiune al firmei îl constituie utilizarea productivǎ a capitalului real, în combinaţie cu ceilalţi factori de producţie, pentru obţinerea de bunuri destinate vânzǎrii ca mǎrfuri pe piaţǎ. Ultimul stadiu al circuitului capitalului în funcţiune al firmei constǎ în trecerea acestuia din forma marfǎ în forma bǎneascǎ, prin vânzarea bunurilor produse.

Fig. 1. Schema circuitului capitalului real

Corespunzǎtor celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului firmei, acesta îmbracǎ trei forme: bani, bunuri-capital şi, respectiv, marfǎ. Dintre cele trei forme funcţionale ale capitalului, numai una, şi anume bunurile-capital reprezintǎ capital real, care funcţioneazǎ în calitate de factor de producţie; banii cu care se iniţiazǎ circuitul, precum şi mǎrfurile destinate vânzǎrii, intervin numai în roluri conexe în raport cu procesul productiv propriu-zis.

Funcţionarea capitalului firmei are un caracter continuu, circuitul fiind repetitiv. Reluarea parcurgerii celor trei stadii ale circuitului reprezintã rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintǎ viteza de rotaţie a capitalului. Asupra vitezei de rotaţie a capitalului influenţeazǎ mai mulţi factori, inclusiv structura capitalului productiv utilizat. Cum elementele de capital fix se utilizeazǎ în mai multe cicluri de producţie, întreprinderile caracterizate printr-o pondere ridicatǎ a capitalului fix înregistreazǎ o vitezǎ de rotaţie mai micǎ şi invers.

Formarea, uzura şi amortizarea capitalului. Dinamica factorului de producţie “capital” poate fi explicatǎ prin procesul de formare brutǎ a capitalului real, care cuprinde: 1) formarea brutǎ de capital fix şi 2) variaţia stocurilor.

Formarea brutǎ de capital fix caracterizeazǎ procesul prin care bunurile de capital fix sunt procurate de cǎtre întreprinderi în scopul de a fi utilizate în procesul de producţie. Acest proces cuprinde: a) achiziţionarea, de pe pieţele specializate sau, dupǎ caz, producerea în regie proprie, de bunuri-capital noi şi punerea lor în funcţiune; b) exercitarea asupra bunurilor de capital fix existente a unor intervenţii menite a le ameliora performanţele funcţionale, a le creşte durata de viaţǎ şi randamentul, a le reface anumite componente (prin modernizǎri şi reparaţii capitale)

Variaţia stocurilor reprezintǎ diferenţa între intrǎrile în stocuri şi ieşirile din stocuri în cursul perioadei considerate. Stocurile conţin toate bunurile care se gǎsesc în posesia întreprinderilor sub formǎ de: materii prime, materiale, combustibili, semifabricate, producţie neterminatǎ, produse finite.

Formarea capitalului fix are loc prin intermediul investiţiilor.

Investiţiile se definesc drept totalitatea cheltuielilor fǎcute de întreprinderi pentru crearea de noi capacitǎţi de producţie, precum şi pentru refacerea, ameliorarea şi dezvoltarea capacitǎţii existente.

Investiţia totalǎ fǎcutǎ într-o anumitǎ perioadǎ pentru formarea brutǎ de capital fix poartǎ denumirea de investiţie brutǎ. Ea are ca sursǎ atât sumele recuperate de cǎtre firme prin amortizarea capitalului lor fix în funcţiune, cât şi reinvestirea unei pǎrţi din profit (investiţia netǎ).

Pe parcursul utilizǎrii capitalului fix, acesta înregistreazǎ un proces de depreciere, care conduce inevitabil, în timp, la scoaterea din funcţiune a bunurilor de capital fix, obligând la înlocuirea acestora. Deprecierea capitalului fix se datoreazǎ atât uzurii fizice, cât şi uzurii morale a acestuia.

Prin uzura fizicǎ a capitalului fix se înţelege pierderea treptatǎ a proprietǎţilor lui tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii agenţilor naturali.

Cum capitalul fix participǎ la mai multe procese de producţie, el suferǎ de fiecare datǎ un anumit grad de uzurǎ fizicǎ. Corespunzǎtor acestei uzuri fizice se calculeazǎ cote de amortizare care se includ în costul producţiei, pentru a face posibilǎ reconstituirea sumelor necesare înlocuirii capitalului fix uzat. Recuperarea acestor cheltuieli prin includerea lor în preţul de vânzare al produselor permite constituirea unui fond de amortizare, pe baza cǎruia va fi posibilǎ înlocuirea capitalului fix la sfârşitul duratei sale de viaţǎ.

Prin amortizare se înţelege recuperarea treptatǎ, în timp, a cheltuielilor cu achiziţionarea capitalului fix – concretizate în preţul acestuia – prin includerea în costul produsului la a cǎrui fabricare participǎ, a unei pǎrţi (cote) din aceste cheltuieli.

Suma anualǎ a amortizǎrii se determinǎ pe baza relaţiei: A=V

T , în care:A = suma anualǎ a amortizǎrii;V = preţul de achiziţionare a capitalului fix;T = durata normatǎ de funcţionare a capitalului fix, exprimatǎ în ani.

Pentru cǎ înlocuirea capitalului fix în funcţiune genereazǎ, pe de o parte, cheltuieli de casare (dezmembrare), iar pe de altǎ parte venituri din valorificarea diferitelor subansamble, piese de schimb sau ca fier vechi, la determinarea amortizǎrii anuale se utilizeazǎ în practicǎ relaţia:

A=V −V C+Cd

T , în care:VC = venituri obtinute din casarea utilajului;Cd = cheltuieli de dezmembrare a utilajului;

Raportul procentual dintre suma anualǎ a amortizǎrii şi preţul de achiziţie a

capitalului fix reprezintǎ cota anualǎ de amortizare: Ca= A

V⋅100= 1

T⋅100

.

În afara deprecierii datorate uzurii fizice, capitalul fix este supus şi deprecierii datorate uzurii morale. Cauza primarǎ a uzurii morale o constituie progresul tehnic, însoţit de creşterea productivitǎţii muncii, a randamentului noilor echipamente de producţie. Acesta face ca preţurile de achiziţie a echipamentelor sǎ se modifice, sau ca unele echipamente sǎ devinǎ depǎşite din punct de vedere tehnic, în comparaţie cu cele noi, de acelaşi gen. În condiţiile în care performanţele tehnice şi economice ale unora din echipamentele de producţie nu mai corespund, este necesarǎ înlocuirea capitalului fix vechi, depreciat din punct de vedere moral, cu echipamente noi, chiar înainte de a se uza fizic complet, producând pierderi întreprinzǎtorului.

Pentru determinarea gradului efectiv de depreciere tehnicǎ şi a capacitǎţii de funcţionare a capitalului fix sunt folosite o serie de metode analitice de evaluare a uzurii fizice şi a uzurii morale a echipamentelor de producţie, bazate, în general, pe expertize de specialitate. Astfel de metode sunt aplicate atunci când se pun probleme de retehnologizare a unor întreprinderi, ramuri sau sectoare economice.

3. Caracterizarea generalǎ a neofactorilor de producţie

Neofactorii

Neofactorii au la originea existenţei lor resurse din categoria celor intangibile, iar utilizarea lor potenţeazǎ randamentul factorilor de producţie clasici. În categoria neofactorilor se includ:

Tehnologiile pot fi definite drept procedee de combinare şi transformare a factorilor de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros definite.

Ele sunt de natura unor active intangibile, reprezentând, în esenţǎ, cunoaştere, aplicabilǎ în mod curent în activitatea de producţie. Tehnologiile articuleazǎ într-un proces coerent diferitele faze şi operaţii specifice, ocazionate de obţinerea unor bunuri sau servicii cu caracteristici predeterminate.

Rolul specific al tehnologiilor ca factor de producţie este acela de a defini, în mod riguros şi explicit, natura şi succesiunea fazelor a cǎror parcurgere asigurǎ transformarea elementelor de intrare în elemente de ieşire ale procesului de producţie.

Tehnologiile disponibile la un moment dat formeazǎ “stocul de tehologii”,

concretizat în brevete de invenţie, licenţe, proiecte de produse şi instalaţii, machete şi prototipuri, diagrame de flux, specificaţii de execuţie a unor operaţii etc.

Ca factor de producţie activ, orice tehnologie se prezintǎ în starea sa operaţionalǎ, intervenitǎ în condiţiile în care tehnologia respectivǎ a fost aleasǎ şi pusǎ efectiv în aplicare de cǎtre agentul economic producǎtor.

Progresul tehnologic are drept esenţǎ ameliorarea performanţelor procesului de producţie, prin gestionarea eficientǎ a factorilor de producţie, paralel cu îmbunǎtǎţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale şi calitative ale bunurilor obţinute. El este rezultatul permanenţei activitǎţii de cercetare ştiinţificǎ.

În economia contemporanǎ, agenţii producǎtori nu numai cǎ urmǎresc sǎ se încadreze în tendinţele generale ale ştiinţei şi tehnologiei, ci abordeazã problema inovǎrii şi modernizǎrii ca o prioritate strategicǎ majorǎ a propriei activitǎţi. Se considerǎ cǎ, în condiţiile actuale, o firmǎ îşi poate asigura viabilitatea tehnologicǎ numai prin alocarea unei cote de cel putin 8-10% din cifra sa de afaceri pentru acţiuni de cercetare-dezvoltare.

Informaţia. Generic, informaţia se defineşte drept un semnal rezultat din reprezentarea realitǎţii prin cunoaştere şi cǎruia atât emitentul, cât şi destinatarul, îi asociazǎ aceeaşi semnificaţie. Calitatea de factor de producţie revine informaţiei faptice sau documentare, stocate pe suporţi materiali (hârtie, film, discuri şi benzi magnetice, circuite integrate etc) şi introduse ca atare în procesul de producţie.

Informaţia de intrare într-un proces de producţie se concretizeazã în: fişe tehnice, desene de execuţie, standarde, norme de consum şi de producţie, instrucţiuni de lucru şi de protecţie a muncii, documentaţii de invenţii, inovaţii şi raţionalizãri, studii de fezabilitate, rapoarte de asistenţã tehnicã şi consultanţã etc; toate acestea constituie bunuri informaţionale.

Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularitǎţi, care privesc atât producerea informaţiilor, cât şi gestionarea, tranzacţionarea pe piaţǎ şi utilizarea acestor resurse. Principalele particularitǎţi ale informaţiei ca tip de bun economic se referǎ la faptul cǎ:

Producerea informaţiilor prin procesul de cunoaştere are un caracter neîntrerupt şi, practic, nelimitat; ca urmare, stocul de informaţii se extinde şi se îmbogǎţeşte continuu;

Utilizarea informaţiei este nedistructivã şi repetitivã; dupã o anumitã utilizare, informaţia rǎmâne în continuare o resursã disponibilã, dar, în raport cu dinamica cunoaşterii, poate înregistra o perimare de natura uzurii morale;

Accesul unui utilizator la o informaţie nu-l deposedeazã, de regulã, pe deţinãtorul

ei iniţial de utilitatea informaţiei respective sau de posibilitatea de a o oferi pe piaţǎ şi altor beneficiari;

Informaţia nou creatã şi oferitã pe piaţǎ implicǎ, în general, costuri ridicate de producere, în virtutea caracterului ei de rezultat al actului creativ, intelectual; pe de altǎ parte, ea este extrem de uşor de reprodus şi de vehiculat; apare, deci, necesar, ca aceastǎ resursǎ sǎ fie supusǎ unor reguli specifice de gestionare, acces şi protecţie; protecţia dreptului de proprietate asupra bunurilor informaţionale se realizeazǎ, în principal, prin contracte, legislaţia dreptului de autor, licenţe, brevete, patente, mǎrci înregistrate etc.

Abilitatea întreprinzatorului reprezintǎ un neo-factor de producţie propriu sistemelor economice bazate pe concurenţǎ şi liberǎ iniţiativǎ.

În general, prin întreprinzǎtor este înţeles acel tip de subiect al activitãţii economice care, fie cǎ iniţiazǎ o nouǎ afacere, fie cǎ, în cadrul unei afaceri în desfǎşurare, iniţiazǎ un proces de schimbare radicalǎ. Întreprinzǎtorul gestioneazǎ, fǎcând uz de propriile-i abilitǎţi, ansamblul sistemului de factori de producţie; el efectueazǎ alegerea factorilor în raport cu scopul pe care şi-l stabileşte, atrage aceşti factori şi îi aduce în starea activǎ, necesarǎ utilizǎrii lor combinate în procesul de producţie plasat sub controlul sǎu.

Abilitǎţile cu care este înzestrat întreprinzǎtorul vizeazǎ îndeplinirea de cǎtre acesta a unor funcţii cum sunt:

- sesizarea ocaziilor şi a şanselor, respectiv a faptului cǎ, într-un anumit context şi la un anumit moment, o anumitǎ acţiune are şanse de succes şi cǎ, deci, se justificǎ promovarea ei;

- formularea unui proiect al propriei sale acţiuni şi definirea condiţiilor concrete, posibil de controlat de cǎtre el însuşi, care ar face ca acest proiect sǎ devinǎ fezabil;

- promovarea propriu-zisǎ a proiectului, prin asumarea unei iniţiative şi punerea ei în practicǎ, gestionând procesul de demarare a unei noi afaceri sau a unei schimbǎri radicale într-o activitate economicǎ în curs.

Ca factor de producţie, abilitatea întreprinzǎtorului reprezintǎ un element decisiv de progres, în mǎsura în care economia contemporanǎ este bazatǎ prin excelenţǎ pe inovare tehnologicǎ şi pe dinamica schimbǎrilor calitative. Comportamentul antreprenorial este tipul de comportament economic viabil şi legitim într-o economie sǎnǎtoasǎ. El nu poate şi nu trebuie confundat cu comportamentele speculative, care deformeazǎ conţinutul liberei iniţiative, prin încercarea de a obţine profituri din modificarea conjuncturii economice, mizându-se pe producerea unor anumite situaţii favorabile pentru speculator.