24

Revista Română de Bioetică, Vol. 9, Nr. 1, Ianuarie - Martie 2011

ASPECTE ETICE ALE INTEGRĂRII SPIRITUALITĂŢII ŞI RELIGIEI ÎN TERAPIA DE CUPLU ŞI FAMILIE

Petruţa Paraschiva Rusu* Maria Nicoleta Turliuc**

Rezumat Studiul analizează o serie de principii şi standarde etice privind integrarea spiritualităţii şi religiei în psihoterapia de cuplu şi familie, făcând referire la Codul Deontologic al profesiei de psiholog, elaborat de Colegiul Psihologilor din România şi la Codul Etic al Asociaţiei Americane de Terapie de Cuplu şi Familie. Vom prezenta aspecte legate de integritatea profesională, competenţa profesională şi responsabilitatea faţă de clienţi (autonomia, consimţământul informat, starea de bine a clienţilor şi dezvăluirea de informaţii) în contextul terapiei de cuplu şi de familie ce integrează religiozitatea şi spiritualitatea clienţilor. În analiza aspectelor etice vom face referire la modul de raportare al terapeutului la spiritualitatea şi religiozitatea clienţilor, tehnicile folosite şi deciziile etice influenţate de convingerile religioase. Cuvinte cheie: terapie de cuplu şi familie, spiritualitate, religie, integritate, competenţă, responsabilitate faţă de clienţi.

* Doctorand, Facultatea de Psihologie şi Știinţe ale Educaţiei, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, România, e-mail petrutarusu@gmail.com ** Profesor universitar, doctor, Facultatea de Psihologie şi Știinţe ale Educaţiei, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, România, e-mail turliuc@uaic. ro

1. Introducere Religia are un rol important în viaţa

multor oameni, credinţele şi valorile religioase influenţând toate aspectele vieţii lor. Valorile şi credinţele sunt elementele culturale vitale ale oricărui sistem care ajută la stabilirea cursului comportamentelor membrilor săi, iar valorile familiale au fost şi sunt puternic

influenţate de valorile religioase. Viaţa familiilor şi cuplurilor este modelată de convingerile şi valorile lor spirituale şi religioase, care pot avea efecte la nivel cognitiv, emoţional şi comportamental. Sistemul familial poate fi pozitiv sau negativ afectat de spiritualitate şi religiozitate; religia poate fi un fundament al intimităţii, dar pe de altă

25

parte unele aspecte religioase pot să producă conflicte şi să crească anxietatea în cadrul relaţiilor.

Popularitatea terapiei religioase/ spirituale a crescut în ultimii ani. În SUA există organizaţii profesionale legate de terapia religioasă/spirituală (Asociaţia Americană a Consilierilor Creştini), jurnale care abordează integrarea spiritualităţii/religiei în psihoterapie (Journal of Psychology and Christianity, Journal of Psychology and Theology, Pastoral Psychology), ediţii speciale ale unor jurnale dedicate spiritualităţii/ religiei în psihoterapie (Journal of Clinical Psychology a avut o ediţie specială în 2009 dedicată terapiei religioase/spirituale), cărţi pe această temă. Având în vedere că religia ocupă un rol foarte important în viaţa românilor (aproximativ 78% dintre români au răspuns afirmativ la întrebarea „Este religia o parte importantă din viaţa ta de zi cu zi?”, conform rezultatelor unui sondaj Gallup, citat de EU Observer, în 2009) este necesar ca şi terapeuţii de cuplu şi familie români să fie pregătiţi să integreze religiozitatea clienţilor în terapie.

Argumentele pentru folosirea psihoterapiei bazate pe integrarea spiritualităţii sunt: 1. spiritualitatea poate fi o parte a soluţiei la problemele psihologice; 2. spiritualitatea poate fi ea însăşi o sursă a problemelor; 3. oamenii doresc ajutor spiritual; şi 4. spiritualitatea nu poate fi separată de psihoterapie (Pargament, Murray-Swank & Tarakeshwar, 2005). Psihoterapia ce integrează spiritualitatea trebuie să aibă câteva caracteristici definitorii: să fie bazată pe o teorie a spiritualităţii, să fie validată empiric, să fie ecumenică (aplicabilă clienţilor de diferite religii) şi să poată fi integrată în orice formă de psihoterapie (psihodinamică, cognitiv-comportamentală, sistemică de familie,

umanistă, existenţială etc.), notau Pargament, Murray-Swank şi Tarakeshwar (2005). Terapeuţii care folosesc sau se gândesc să folosească terapiile religioase/spirituale trebuie să aibă încredere că acestea sunt bazate pe cercetări validate empiric, că sunt eficiente în terapia clienţilor religioşi/spirituali şi că aceste terapii pot să fie uneori mai eficiente decât terapiile seculare (Hook et al., 2010).

Deşi majoritatea familiilor împărtăşesc o anumită confesiune, modul în care este integrată religia în relaţiile familiale variază foarte mult. Există diferenţe privind religiozitatea şi motivaţia religioasă, diferenţe legate de practica religioasă, implicarea în comunitatea religioasă sau intensitatea credinţei. Fiecare confesiune oferă reguli şi modele referitoare la schimbările familiale, sexualitate, rolul de părinte şi distribuţia puterii în cuplu (Duba & Watts, 2009). Prin urmare, sunt multe aspecte religioase ce trebuie luate în considerare atunci când încercăm să înţelegem o familie în cadrul terapiei, de la acceptarea rolurilor de gen, la disciplinarea copiilor (Hoogestraat & Trammel, 2003).

Terapeuţii de cuplu şi familie întâlnesc clienţi care au diferite convingeri şi valori religioase. Întrebarea practică pentru clinicieni nu mai este dacă să abordeze aspectele sacre în psihoterapia clienţilor religioşi şi spirituali, problema este când şi cum să abordeze aceste aspecte (Post & Wade, 2009).

Duba & Watts (2009) le propun terapeuţilor ce lucrează cu cupluri religioase să procedeze astfel: a) să evalueze sistematic credinţa religioasă a cuplurilor, preferinţele şi potenţialele conflicte; b) să arate respect şi să încerce să folosească convingerile religioase ale cuplului pentru a stabili relaţia

26

terapeutică; c) să investigheze împreună cu partenerii punctele tari, suportul şi oportunităţile pe care le oferă convingerile lor religioase în căsnicie; d) să integreze limbajul religios al cuplului în procesul terapeutic; e) să se consulte cu lideri religioşi care pot înţelege mai bine nevoile şi convingerile cuplului.

Mulţi autori fac diferenţe între conceptele de spiritualitate şi religie. Spiritualitatea este individuală şi autodeterminată, în timp ce religia implică conexiuni cu o comunitate, credinţe şi ritualuri împărtăşite (Koenig, 2004). Astfel, spritualitatea poate să includă sau nu religia, ea poate să-şi găsească expresia într-un context religios sau să rămână în afara acestuia. Având în vedere diferenţa dintre religie şi spiritualitate, Carlson, Kirkpatrick, Hecker, Killmer (2002) arată că 88% dintre terapeuţii de cuplu şi familie consideră adecvat să le adreseze clienţilor întrebări privind spiritualitatea, doar 66% consideră că este adecvat să adreseze în cadrul terapiei întrebări privind religia şi un procentaj şi mai mic (47%) consideră că este adecvat să vorbească cu clienţii despre Dumnezeu.

Haugh (1998) prezintă patru dimensiuni prin care spiritualitatea influenţează funcţionalitatea persoanei: cognitivă (interpretarea evenimentelor vieţii din prisma spiritualităţii, acceptarea trecutului, valorizarea prezentului şi privirea cu speranţă la viitor), comportamentală (ritualurile şi practicile religioase prin care individul se raportează la sine, la ceilalţi şi la comunitate), afectivă (spiritualitatea cultivă speranţa, dragostea, grija, securitatea) şi de dezvoltare (trăirea spiritualităţii de-a lungul vieţii, pe măsură ce individul integrează învăţăturile şi experienţele vieţii).

Spiritualitatea şi religia au implicaţii bioetice atât în practica medicală cât şi în

cea psihoterapeutică. Bioetica se bazează pe anumite principii fundamentale, cu rădăcini în morala creştină: a face bine, a nu face rău, principiul dreptăţii şi echităţii (Vicol, 2006). Bisericile diferitor religii au poziţii oficiale privind aspectele de bioetică. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis documente oficiale referitoare la transplantul de organe, la avort şi la eutanasie, punând accent pe: atitudinea creştină faţă de viaţă şi moarte, apărarea sensului creştin al demnităţii umane, respectul faţă de pacient, pregătirea preoţilor în probleme de decizie bioetică (Iloaie, 2009) iar aceste documente au repercusiuni şi asupra psihoterapiei de cuplu şi familie. Bioetica creştină nu oferă soluţii universal valabile sau soluţii pentru orice problemă etică, ci oferă jaloane corecte pentru e face binele şi a evita răul (Florea, 2010).

Koenig (2004) prezintă implicaţiile religiozităţii şi spiritualităţii pacienţilor şi ale familiilor acestora în practica medicală. Astfel, religiozitatea şi spiritualitatea pacienţilor pot avea următoarele efecte: 1. influenţează anumite decizii în legătură cu procedurile medicale (deciziile privind deconectarea de la aparate, refuzul resuscitării); 2. generează convingeri în contradicţie cu normele îngrijirii medicale (martorii lui Iehova refuză transfuziile de sânge, scientologii sunt împotriva medicamentelor pentru tratarea afecţiunilor psihiatrice); 3. religiozitatea duce la conflicte spirituale care determină stress şi influenţează sănătatea (pacienţii se pot întreba de ce li se întâmplă tocmai lor sau pot vedea boala ca pe o pedeapsă pentru propriile păcate); 4. influenţează complianţa la tratament (religiozitatea este asociată cu speranţă, optimism şi existenţa unui sens şi scop în viaţă, ceea ce face ca persoanele religioase să aibă motive de a trăi şi de a

27

se însănătoşi, respectând cu stricteţe tratamentele prescrise). Koenig (2004) susţine că nu este acceptabil ca medicul să trateze doar problema medicală fără a lua în considerare întreaga persoană. Confruntându-se constant cu probleme legate de viaţă şi moarte medicii trebuie să aibă rezerve spirituale pentru a combate epuizarea emoţională. Practicarea unei medicini a întregii persoane este cea mai bună modalitate de îngrijire medicală atât pentru cei care o primesc, cât şi pentru cei care o oferă. Considerăm că şi terapeuţii de cuplu şi familie trebuie să practice o psihoterapie a întregii persoane, respectând principiile bioeticii.

În privinţa integrării spiritualităţii în psihoterapie, Pargament (2007) susţine că atunci când oamenii intră în cabinetul terapeutic, aceştia aduc cu ei convingerile spirituale, practicile, experienţele, valorile, relaţiile şi dilemele spirituale. Implicit sau explicit, acest complex de factori spirituali intră deseori în procesul terapeutic.

În lucrarea de faţă ne vom centra asupra aspectelor etice legate de modul de raportare al terapeutului la cuplu şi familie (centrarea pe starea de bine a clientului, respect, integritate, autonomie, consimţământul informat), aspectele etice legate de tehnicile folosite în terapia religioasă/spirituală de cuplu şi familie (rugăciunea, meditaţia, raportarea la textele sacre) şi deciziile etice influenţate de convingerile religioase.

2. Principii şi standarde etice În România există un singur cod etic

pentru consilierii, psihologii şi psihoterapeuţii din toate domeniile. Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, elaborat de Colegiul Psihologilor din România îndrumă, aşadar, activitatea

terapeuţilor de cuplu şi familie. Acest cod se referă la următoarele principii şi standarde: principul respectării drepturilor şi demnităţii oricărei persoane, principiul responsabilităţii profesionale şi sociale, principiul integrităţii profesionale, standarde de competenţă, standarde cu privire la relaţiile umane, standarde de confidenţialitate, standarde de conduită colegială, standarde de onorarii şi taxe, standarde pentru declaraţii publice şi reclamă şi o serie de standarde specifice (legate de educaţie şi formare, terapie şi consiliere, evaluare şi diagnoză, cercetare ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor). Turliuc (2008) subliniază că acest cod nu răspunde suficient de bine nevoilor de îndrumare şi dilemelor etice ale terapeuţilor de cuplu şi familie, susţinând necesitatea unei asociaţii profesionale puternice în context românesc şi a unui cod etic al terapeuţilor de cuplu şi familie români.

În SUA există un cod etic specific terapeuţilor de cuplu şi familie: Codul etic al Asociaţiei Americane de Terapie de Cuplu şi Familie, care se referă la următoarele principii: responsabilitatea faţă de clienţi, confidenţialitatea, competenţa şi integritatea profesională, responsabilitatea faţă de studenţi şi supervizaţi, responsabilitatea faţă de participanţii la cercetare, responsabili-tatea profesională, aspectele financiare şi publicitate.

De asemenea, în SUA există Asociaţia pentru Valorile Spirituale, Etice şi Religioase în Consiliere (Association for Spiritual, Ethical and Religious Values in Counselling - ASERVIC). Această asociaţie prezintă o serie de competenţe privind abordarea spiritualităţii şi religiei în consiliere, integrate în următoarele categorii: cultură şi viziunea asupra lumii, auto-cunoaşterea consilierului, dezvoltarea

28

spirituală, comunicare, evaluare, diagnostic şi tratament. Competenţele privind integrarea spiritualităţii şi religiei în consiliere, prezentate de ASERVIC, reprezintă un ghid pentru o practică etică şi se referă la: cunoaşterea de către consilier a diferenţelor şi similarităţilor dintre spiritualitate şi religie; abilitatea consilierului de a înţelege diferenţele interculturale privind practicile spirituale şi religioase; angajarea consilierului în activităţi de autocunoaştere pentru a creşte înţelegerea şi acceptarea diferitor convingeri spirituale şi religioase; abilitatea consilierului de a identifica propriile limite în înţelegerea spiritualiăţii şi religiozităţii clienţilor şi capacitatea de redirecţionare a clienţilor; capacitatea consilierului de a evalua relevanţa spiritualităţii şi religiei pentru client; capacitatea consilierului de a identifica dacă spiritualitatea şi religia contribuie la problema clientului sau pot fi parte a soluţiei; utilizarea convingerilor spirituale şi religioase ale clientului în scopuri terapeutice.

Richard şi Bergin (2005) prezintă principalele capcane etice pentru terapeuţii ce integrează religia şi spiritualitatea în terapie: 1. relaţiile duale (religioase şi profesionale); 2. subminarea autorităţii şi credibilităţii liderilor religioşi (terapeutul respinge cooperarea cu liderii religioşi, minimalizează sfaturile primite de client de la liderul religios sau face comentarii negative privind religia clientului); 3. impunerea propriilor valori spirituale sau religioase clienţilor (judecarea deciziilor clienţilor: avortul, fidelitatea maritală, rolurile de gen sau folosirea intervenţiilor spirituale ori religioase fără consimţământul clientului); 4. încălcarea limitelor competenţelor (lipsa formărilor specializate pentru integrarea spiritualităţii şi religiei în psihoterapie); 5. încălcarea limitelor condiţionate de

locul de muncă (separarea bisericii de stat - terapeuţii care lucrează la stat vor fi mai atenţi în intervenţiile religioase folosite faţă de terapeuţii care lucrează în cadrul unei organizaţii religioase şi de la care se aşteaptă să folosească astfel de intervenţii). La rândul său, Plante (2007) propune modelul RRICC (respect, responsabilitate, integritate, competenţă şi preocupare) pentru evidenţierea aspectelor etice ale integrării spiritualităţii în psihoterapie.

În continuare, vom analiza principiul competenţei şi integrităţii profesionale, alături de principiul responsabilităţii faţă de clienţi în integrarea spiritualităţii şi religiei în terapia de cuplu şi familie, făcând referire la Codul deontologic al profesiei de psiholog, elaborat de Colegiul Psihologilor din Romania şi la Codul etic al Asociaţiei Americane de terapie de cuplu şi familie.

2.1. Integritatea profesională Articolul III. 2. din Codul deontologic

al psihologilor din România prevede: „Psihologii nu practică, nu îngăduie, nu instigă, nu colaborează în, şi nu consimt sau facilitează, nici o formă de discriminare”. Atât refuzul de a aborda spiritualitatea şi religia în psihoterapia de cuplu şi familie, atunci când acestea reprezintă aspecte importante pentru clienţi, cât şi abordarea spiritualităţii şi religiei doar atunci când terapeutul împărtăşeşte aceleaşi convingeri şi valori religioase cu ale clienţilor reprezintă forme de discriminare. Zinnbauer şi Pargament (2000) prezintă modalităţile în care clinicienii abordează problemele religioase în psihoterapie. Autorii prezintă patru abordări ale religiei în psihoterapie: abordarea negativistă (negarea realităţilor sacre), abordarea exclusivistă (convingerea că există o singură cale către realitatea spirituală sau

29

religioasă şi terapeuţii trebuie să împărtăşească convingerile religioase ale clienţilor), abordarea constructivistă (se bazează pe existenţa mai multor realităţi religioase şi abilitatea indivizilor de a-şi construi propriile semnificaţii) şi abordarea pluralistă (convingerea că există o singură realitate religioasă absolută, dar această realitate poate fi exprimată în diferite modalităţi).

Terapeuţii de cuplu şi familie trebuie să evite angajarea în relaţii duale: religioase şi profesionale „Psihologii vor evita relaţiile multiple şi alte situaţii care pot prezenta un conflict de interese sau care pot reduce capacitatea lor de a fi obiectivi şi imparţiali”, conform articolului III. 7 din Codul Deontologic al Psihologilor din România. În unele religii, este posibil ca un terapeut să îndeplinească şi rolul de lider religios (Richard & Bergin, 2005). De asemenea, este posibil ca terapeutul de cuplu şi familie să aibă o relaţie de prietenie şi colaborare cu clienţii săi ca membri ai aceleiaşi biserici (Stander, Piercy, Mackinnon, Helmeke, 1994). În acest caz, clienţii pot avea o mare încredere în terapeut care împărtăşeşte aceleaşi convingeri religioase dar, în acelaşi timp, terapeutul poate fi într-o poziţie vulnerabilă. Acest lucru este posibil mai ales în cazul religiilor minoritare, care au un număr mic de membri, aceştia având relaţii strânse între ei. Clienţii care lucrează cu un terapeut din aceeaşi confesiune religioasă se pot simţi inconfortabil şi stânjeniţi să întâlnească terapeutul la întâlnirile religioase sau sociale, având în vedere că acesta cunoaşte detaliile cele mai intime ale vieţii lor şi, drept urmare, pot evita să mai participe la aceste întâlniri (Richard & Bergin, 2005).

Conştiinţa spirituală de sine a terapeutului reprezintă o parte crucială pentru eficienţa şi etica terapiei (articolul

III. 9 din Codul deontologic al psihologilor din România prevede: „Psihologii vor fi reflexivi, deschişi şi conştienţi de limitele lor personale şi profesionale”).

Un studiu asupra terapeuţilor de cuplu şi familie arată că 95% dintre participanţii la cercetare se consideră persoane spirituale, 71% se roagă regulat, 96% consideră că există o legătură între sănătatea spirituală şi sănătatea mentală, 48% consideră că este necesar să iei în considerare spiritualitatea clientului pentru a-l ajuta, 62% sunt de acord că fiecare persoană are o dimensiune spirituală care trebuie luată în considerare în practica clinică, 53 % dintre participanţi consideră că un curs referitor la spiritualitate ar trebui să facă parte din trainingul terapeuţilor de cuplu şi familie (Carlson, Kirkpatrick, Hecker, Killmer, 2002). Aceste rezultate indică faptul că terapeuţii de cuplu şi familie sunt dispuşi să abordeze spiritualitatea şi religia în terapie. Dar, în privinţa eficienţei, deşi ar părea evident că terapeuţii spirituali sunt mai eficienţi în psihoterapia bazată pe spiritualitate, există studii care demonstrează că şi terapeuţii nespirituali pot obţine rezultate foarte bune în acest tip de terapie (Propst et al, 1992). Un terapeut foarte religios poate fi ineficient atunci când valorile religioase personale intră în conflict cu cele ale clientului şi terapeutul consideră inacceptabil acest lucru.

Pargament (2007) susţine că religiozitatea sau spiritualitatea personală nu ajută automat un terapeut să facă psihoterapie bazată pe spiritualitate. Mai importante sunt deschiderea terapeutului, sensibilitatea şi disponibilitatea de a descoperi ce rol joacă spiritualitatea în viaţa clienţilor săi. Această atitudine poate fi întâlnită atât la terapeuţii spirituali cât şi la cei nespirituali.

În cadrul cursurilor de formare,

30

terapeuţii trebuie să fie încurajaţi să conştientizeze şi să rezolve problemele personale şi vulnerabilităţile care pot să influenţeze procesul terapeutic în detrimentul clientului (Haug, 1998). Atitudinile şi convingerile spirituale ale terapeutului, filosofia sa de viaţă, valorile sale profunde au impact asupra procesului terapeutic şi a rezultatelor terapiei. De aceea, terapeutul trebuie să- şi conştientizeze convingerile şi evoluţia acestora de-a lungul timpului, lucru posibil prin realizarea unei genograme spirituale. Explorarea convingerilor spirituale ale terapeutului implică o dimensiune etică (Haug, 1998). Evaluarea dezvoltării spirituale a psihoterapeutului trebuie făcută într-un context de acceptare şi respect şi trebuie să fie percepută ca fiind încurajatoare şi dătătoare de putere şi nu intruzivă sau forţată.

Convingerile religioase ale terapeutului pot influenţa şi limbajul folosit în terapie. Dacă terapeutul va folosi limbajul specific religiei proprii, clientul poate interpreta că acesta doreşte să-i inducă propriile convingeri (Stander, Piercy, Mackinnon, Helmeke, 1994). Este necesar ca terapeutul să se familiarizeze cu terminologia religioasă folosită de client şi să o utilizeze fără prejudecăţi, ca resursă a terapiei (Haug, 1998).

Hoogestraat & Trammel (2003) sugerează că modul în care terapeutul de cuplu şi familie dirijează relaţionarea emoţională cu clienţii săi depinde de nivelul de diferenţiere a sinelui terapeutului. Diferenţierea sinelui reprezintă separarea psihologică a intelectului şi emoţiilor şi independenţa sinelui de alţii- opusul fuziunii (Nichols & Schwartz, 2005). Dacă terapeutul are un nivel scăzut de diferenţiere a sinelui, abordarea aspectelor spirituale şi religioase în terapia de familie poate să-i

creeze stress, disconfort şi anxietate; terapeuţii cu un nivel ridicat de diferenţiere a sinelui vor fi mai deschişi în discutarea problemelor legate de spiritualitate, vor arăta respect şi validare, astfel încât abordarea să fie cât mai benefică pentru clienţi (Hoogestraat & Trammel, 2003).

În cazul în care partenerii unui cuplu sunt de religii diferite, aceştia pot încerca să trianguleze terapeutul în propriile lor dispute legate de religie (Haug, 1998). Triangularea reprezintă îndepărtarea conflictului dintre două persoane prin implicarea unei a treia persoane, stabilizând relaţia în perechea originală. Dacă terapeutul nu va accepta triangularea, rămânând detaşat emoţional, membrii sistemului familial se vor calma într-atât, încât vor putea să înceapă să găsească soluţii pentru dilemele lor (Nichols & Schwartz, 2005).

2.2. Competenţa profesională Deşi există un interes crescut pentru

cercetările din ultimii ani legate de religie şi spiritualitate, există totuşi o ruptură între interesul cercetătorilor şi practica terapeutică. Lipsesc programele acreditate pentru formarea terapeuţilor privind utilizarea spiritualităţii în terapie. Din cauza lipsei de formări specializate, terapeuţii nu ştiu cum să integreze spiritualitatea în terapia de cuplu şi familie. Dacă terapeuţii nu sunt formaţi în acest sens, ei pot să încalce codurile etice fie prin evitarea abordării spiritualităţii în terapie, fie prin abordarea spiritualităţii într-o manieră nonetică prin care este influenţat negativ procesul terapeutic (Ahn, Miller, 2009). Terapeuţii religioşi care doresc să integreze credinţa lor în munca profesională ar trebui să nu-şi afişeze convingerile religioase până nu parcurg programe de formare specializate; faptul că terapeutul este un

31

membru activ în grupul său religios nu-l face pe acesta expert în consiliere pastorală (Plante, 2007).

Articolul III. 1 din Codul Deontologic al Psihologilor din România prevede: „Psihologii vor prezenta într-o manieră onestă domeniile de specialitate în care sunt atestaţi, competenţele, afilierile şi experienţa profesională, nefiind acceptate nici un fel de distorsiuni, omisiuni sau false prezentări în acest sens”.

Formarea/expertiza spirituală a terapeutului i-ar putea face pe terapeuţi să arate deschidere, respect şi capacitate de distanţare de prejudecăţi privind conţinuturile religioase sau spirituale importante pentru clienţi. De asemenea, formarea trebuie să urmărească adaptarea terapeuţilor la punctele de vedere religioase/spirituale ale clienţilor şi la limbajul acestora. Chiar dacă terapeutul arată sensibilitate şi respect, dacă acesta are o altă religie decât cea a clienţilor, familiile sau cuplurile pot să nu aibă încredere în capacitatea sa de a-i înţelege şi ajuta. În această situaţie, Duba & Watts (2009) sugerează că posibilităţile terapeutului sunt: a) colaborarea cu un lider religios; b) acceptarea supervizării sau consultarea cu un coleg competent; c) disponibilitatea şi deschiderea de a utiliza religia cuplului ca resursă terapeutică; d) discutarea modalităţilor în care cuplul ar dori să fie integrată credinţa lor religioasă în terapie şi discutarea rolului terapeutului; e) acceptarea întreruperii terapiei până la obţinerea unor competenţe adecvate de către terapeut.

2.3. Responsabilitatea faţă de clienţi Terapeuţii pot să evite explorarea

spiritualităţii clienţilor pentru a nu încălca principiile etice. Totuşi, terapeuţii care evită abordarea spiritualităţii în terapie pot induce clienţilor ideea că

spiritualitatea este un subiect tabu (Hage, 2006).

Pe măsură ce terapeuţii se prezintă şi încep stabilirea relaţiei terapeutice (de exemplu obţinerea consimţământului informat), le pot cere cuplurilor, verbal sau prin completarea unui item din evaluarea iniţială, să spună dacă ar dori ca spiritualitatea sau credinţa religioasă să fie discutate sau incluse în procesul terapeutic. Astfel, cuplul va înţelege că terapeutul este deschis în abordarea spiritualităţii sau religiei în terapie (Duba &Watts, 2009). Se poate întâmpla ca şi cuplurile să adreseze întrebări legate de religia terapeutului. Se recomandă ca terapeutul să ia în serios aceste întrebări şi să răspundă sincer (Wothington et. al., 2008). Chiar dacă terapeutul nu împărtăşeşte aceleaşi convingeri religioase cu ale clienţilor, este foarte important să creeze un climat de respect, siguranţă şi încredere. Respectul pentru convingerile spirituale şi religioase ale clientului şi deschiderea pentru includerea acestora în terapie sunt aspecte importante ale unui tratament etic. Terapeuţii trebuie să fie atenţi în discutarea convingerilor spirituale ale clienţilor atât din motive clinice, cât şi din motive etice (Duba & Watts, 2009).

Convingerile religioase pot influenţa deciziile pe care partenerii le iau în cuplu sau familie, cum ar fi decizia de divorţ sau avort. În asemenea situaţii, terapeutul poate încerca să îşi impună propriile convingeri şi valori religioase. Prin sprijinirea unor convingeri religioase, ca negativismul, privind sexualitatea sau divorţul, terapeutul inhibă independenţa, dezvoltarea şi starea de bine a clienţilor (Wolf & Stevens, 2001). Nichols & Schwartz (2005) susţin că atunci când terapeutul de cuplu şi familie are încredere în propria sa judecată, în situaţii etic ambigue, el va tinde să-şi impună valorile proprii în ceea ce ar

32

trebui să fie o hotărâre profesională. Dar, respectarea principiilor etice este mai importantă decât moralitatea şi bunele intenţii ale terapeutului. Pentru rezolvarea conflictelor etice ce apar în terapia de cuplu şi familie, Turliuc (2008) propune parcurgerea următorilor paşi: identificarea valorilor sau principiilor etice care sunt în conflict, identificarea persoanelor implicate în dilema etică, identificarea valorilor personale şi credinţelor deţinute de terapeut cu privire la familie şi la situaţia în care se află cazul tratat, analiza opţiunilor alternative în tratarea cazului şi a consecinţelor lor şi analiza necesităţii discutării unui anumit aspect cu colegii sau supervizorii.

Un aspect important al terapiei ce integrează religia şi spiritualitatea este ajutarea clienţilor să identifice şi să depăşească convingerile disfuncţionale care au determinat problemele pentru care au venit la terapie şi, în acelaşi timp, terapia poate să-i ajute pe clienţi în conectarea sau reconectarea cu convingerile spirituale care pot fi eliberatoare şi de ajutor în rezolvarea problemelor (Haug, 1998). În terapia cuplurilor creştine, poate fi folositor un dialog între învăţăturile biblice şi convingerile disfuncţionale sau comportamentele dezadaptative care determină problemele maritale. Cuplurile sunt încurajate să ia în considerare alternative perceptuale sau comportamentale, fără să aibă sentimentul că terapeutul contestă convingerile lor spirituale (Watts, 2008).

2.3.1. Autonomia - respectarea dreptului clienţilor de auto-determinare Articolul V. 7 din Codul Deontologic

al Psihologilor din România susţine că „Psihologii vor încuraja participarea activă a clienţilor la deciziile care îi

afectează direct, respectând dorinţele justificate şi valorificând opiniile acestora, ori de câte ori este posibil”.

Conform articolului 1.8 al Codului Etic al Asociaţiei Americane de Terapie de Cuplu şi Familie, clinicienii trebuie să respecte drepturile clienţilor de a lua decizii şi să-i ajute să înţeleagă consecinţele acestor decizii. De asemenea, articolul 1.8 prevede că terapeuţii de cuplu şi familie trebuie să-i informeze pe clienţi că au responsabilitatea de a decide privind concubinajul, căsătoria, divorţul, separarea, reconcilierea, custodia şi vizitarea. Spiritualitatea şi religiozitatea clienţilor vor influenţa astfel de decizii. Majoritatea religiilor interzic concubinajul şi divorţul. Este important ca terapeutul să nu-şi impună propriile convingeri şi valori religioase, respectând autonomia clienţilor.

Pentru a respecta dreptul clienţilor la autonomie, terapeuţii trebuie să analizeze dacă spiritualitatea are un rol important în viaţa clienţilor şi, dacă este aşa, să abordeze acest aspect. Clienţii care au crescut într-un mediu religios pot beneficia de pe urma mesajelor pe care le-au primit în copilărie. Pe cei care participă activ la ritualurile religioase, discutarea aspectelor spirituale în şedinţele terapeutice îi poate face capabili să descopere resurse în spiritualitate (Ahn & Miller, 2009). Clienţii trebuie să înţeleagă diferenţa dintre terapeuţi şi consilierii pastorali, astfel încât să ştie ce fel de terapie vor primi şi să ştie că pot alege şi alte forme de asistenţă (Richard & Bergin, 2005).

2.3.2. Consimţământul informat Terapeutul trebuie să evalueze atent

opiniile şi nevoile clienţilor privind intervenţiile religioase şi, în cele mai multe cazuri, trebuie să obţină consimţământul informat (Post & Wade,

33

2009). Multe dintre intervenţiile religioase pot fi considerate adecvate de către unii clienţi şi inadecvate de către alţii. Diferite convingeri spirituale ale clienţilor au efect asupra speranţelor, aşteptărilor şi nevoilor clienţilor în cadrul terapiei.

Articolul V. 1 din Codul Deontologic al Psihologilor din România prevede: „Psihologii se vor asigura că în procesul de obţinere a consimţământului informat următoarele puncte au fost înţelese: scopul şi natura activităţii; responsabilităţile mutuale; beneficiile şi riscurile; alternativele; circumstanţele unei încetări a acţiunii; opţiunea de a refuza sau de a se retrage în orice moment, fără a suferi vreun prejudiciu; perioada de timp în care e valabil consimţământul; modul în care se poate retrage consimţământul dacă se doreşte acest lucru”.

Un studiu asupra clienţilor privind abordarea religiei/spiritualităţii în terapie arată că aceştia apreciază ca fiind eficiente discuţiile religioase pe care ei le iniţiază şi care apar treptat în primul an de terapie şi apreciază ca fiind ineficiente discuţiile care sunt iniţiate de clienţi şi/sau de terapeuţi foarte devreme, din prima şedinţă, caz în care clienţii se simt judecaţi (Knox et. al, 2005). Terapeuţii de cuplu şi familie consideră că este etic să abordeze aspectele spirituale şi religioase în terapie doar dacă acestea sunt introduse de client şi nu de terapeut (Carlson, Kirkpatrick, Hecker, Killmer, 2002).

2.3.3. Starea de bine a clienţilor Procesul terapeutic trebuie să

promoveze starea de bine a clienţilor. O influenţă negativă asupra clienţilor o are şi evitarea abordării spiritualităţii în cadrul terapiei (Ahn & Miller, 2009). Articolul II. 1 din Codul Deontologic al Psihologilor din România prevede:

„Psihologii vor proteja şi promova starea de bine, evitând provocarea de daune clienţilor…”

Terapeuţii trebuie să menţină standarde înalte ale competenţei profesionale. Dacă nu au o formare în vederea includerii spiritualităţii şi religiei în cadrul terapiei, terapeuţii ar trebui să adopte o abordare colaborativă pentru a depăşi lipsa formării specializate (Haug, 1998). Colaborarea se poate realiza în două moduri (Ahn & Miller, 2009): 1. terapeutul adoptă o postură de învăţare în dialogul cu clientul despre credinţă (prin întrebări generale: Ajută-mă să înţeleg credinţa ta! sau întrebări specifice: Ce te învaţă credinţa ta despre creşterea copiilor?) şi 2. colaborarea terapeutului cu comunitatea spirituală a clientului.

„Psihologii se vor consulta şi cu alţi specialişti sau cu diverse instituţii pentru a promova starea de bine a individului şi societăţii”, conform articolului II. 13 din Codul Deontologic al Psihologilor din România. Haug (1998) sugerează că atunci când nu are competenţele necesare sau atunci când este vorba de probleme psiho-religioase (cum ar fi pierderea credinţei) terapeutul poate să redirecţioneze clienţii către: clerici pentru a discuta probleme legate de credinţă şi doctrină sau către psihiatri, în cazul unor tulburări mentale severe. În unele cazuri, redirecţionarea clienţilor este opţiunea cea mai etică (Duba & Watts, 2009).

2.3.4. Dezvăluirea de informaţii Articolul VI. 4 din Codul

Deontologic al Psihologilor din România prevede: „Psihologii pot împărtăşi informaţiile confidenţiale cu alţii numai cu consimţământul celor vizaţi ori de o aşa maniera încât cei vizaţi să nu poată fi identificaţi, excepţie făcând situaţiile justificate de lege sau în circumstanţe de iminentă sau posibilă vătămare fizică sau crimă”. În unele cazuri convingerile

34

religioase îi pot determina pe membrii familiei să se angajeze în comportamente distructive. De exemplu, unele religii acceptă violenţa fizică asupra copiilor şi soţiilor sau refuză tratamentul medical al copiilor în caz de boală. Deşi codul etic le cere terapeuţilor de cuplu şi familie să respecte credinţa religioasă a clienţilor, cu siguranţă nu este etic ca terapeutul să accepte comportamentele distructive, abuzul şi neglijarea. Plante (2007) susţine că în astfel de situaţii psihologul trebuie să încalce confidenţialitatea şi să raporteze cazurile.

3. Concluzii Credinţele şi valorile stau la baza

oricărui grup sau sistem social, inclusiv a celui familial. Sistemul familial dezvoltă şi menţine seturi de valori şi credinţe care definesc regulile de conduită pentru membrii familiei. Pe de o parte, valorile sunt preferinţe supraindividuale, promovate şi transmise prin mecanisme sociale, cu rol important în orientarea conduitei, în stabilirea obiectivelor, a strategiilor şi căilor de realizare a acestora. Odată fixate în individ, valorile devin o variabilă latentă care predispune la anumite comportamente relativ stabile, fără ca aceasta să permită stabilirea unei relaţii strict deterministe valoare-acţiune. Pe de altă parte, credinţele sunt un soi de cheie de lectură şi interpretare a realităţii la îndemâna întregii familii. Ele descriu imaginea ideală asupra lumii (lumea e bună, dreaptă), asupra realizărilor familiale (ex: suntem o familie fericită, de succes, sinceră), precizează ceea ce nu ar trebui să se întâmple, oferă cunoştinţe comune tuturor membrilor familiei. În psihoterapie, valorile şi credinţele puternice ale clientului - adesea semnificativ influenţate de spiritualitatea şi religiozitatea sa - reprezintă una dintre din cele mai importante resurse care pot fi utilizate pentru producerea schimbării

terapeutice. Nu există un efect al oricăror credinţe ale clienţilor, ci doar a celor puternic interiorizate, susţinute şi urmate.

Mediul terapeutic ar trebui să le ofere membrilor familiei libertatea de a-şi exprima gândurile şi emoţiile privitor la propriile lor valori religioase şi spirituale. Atunci când clienţii se simt inconfortabil şi inhibaţi, procesul terapeutic ar putea avea de suferit. Discuţiile pe teme religioase pot deveni stânjenitoare sau problematice mai ales atunci când terapeutul nu este pregătit să facă faţă unor asemenea aspecte. Este important ca terapeutul să fie conştient de deschiderea sa faţă de conversaţiile ce privesc spiritualitatea şi religiozitatea clienţilor, să beneficieze de o formare în domeniul terapiei spirituale şi religioase, să creeze o relaţie terapeutică profesională, de siguranţă, care să protejeze integritatea clienţilor, urmărind starea de bine a indivizilor şi a familiei. Terapeuţii de cuplu şi familie trebuie să respecte drepturile persoanelor care cer asistenţă şi să facă eforturi pentru a se asigura că oferă servicii adecvate.

Considerăm că în România este necesar să fie realizate cercetări mai consistente în domeniul identificării nevoilor clienţilor de integrare a religiozităţii şi spiritualităţii în terapia de cuplu şi familie, a disponibilităţii terapeuţilor de a explora spiritualitatea şi religiozitatea clienţilor, să fie propuse cursuri de formare specializate privind abordarea spiritualităţii şi religiozităţii în terapia de cuplu şi familie. Având în vedere faptul că religia majoritară din România este cea creştin-ortodoxă, cercetările trebuie să vizeze construirea şi validarea unor instrumente de evaluare a religiozităţii şi spiritualităţii specifice populaţiei româneşti, precum şi eficacitatea anumitor tehnici ale psihoterapiei religioase/spirituale în cazul persoanelor ortodoxe. În lipsa

35

instrumentelor validate pe populaţia românească şi fără o formare specializată terapeuţii au mai mari şanse să încalce principiile şi standardele etice, fie prin evitarea abordării spiritualităţii şi religiei în terapie, fie prin nerespectarea drepturilor clienţilor.

Mulţumiri Lucrarea a apărut cu sprijin financiar

parţial în cadrul proiectului POSDRU/88/1. 5/S/47646, cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, 2007-2013.

Bibliografie [1]. Association for Spiritual, Ethical and Religious Values in Counselling, http://www.

aservic. org/ [2]. Ahn Y. J., McInnes Miller M., Can MFTs Address Spirituality with Clients in

Publically Funded Agencies?, Contemporary Family Therapy, 32, 102-116, 2010 [3]. Carlson T., Kirkpatrick D., Hecker L., Killmer M., A study of marriage and family

therapists' beliefs about the appropriateness of addressing religious and spiritual issues in therapy, American Journal of Family Therapy, 30(2), 157-171, 2002

[4]. Colegiul Psihologilor din România, Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, http://www. copsi. ro/index. php?option=com_content&task=view&id= 113&Itemid=71

[5]. Duba J. D., Watts R. E., Therapy with religious couples, Journal of Clinical Psychology: In Session, 62, 210-223, 2009

[6]. Florea, Ş., Bioetica creştină, o ştiinţă în slujba vieţii, Revista Română de Bioetică, vol. 8, nr.1, 5-12, 2010

[7]. Hage S. M., A closer look at the role of spirituality in psychology training programs, Professional Psychology: Research and Practice, 37, 303-310, 2006

[8]. Haug I. E., Including a spiritual dimension in family therapy: Ethical considerations, Contemporary Family Therapy, 20(2), 181-194, 1998

[9]. Haug I. E., Spirituality as a dimension of family therapists’ clinical training, Contemporary Family Therapy, 20 (4), 471- 483, 1998

[10]. Hoogestraat T., Trammel J., Spiritual and religious discussions in family therapy: Activities to promote dialogue, The American Journal of Family Therapy, 31: 413-426, 2003

[11]. Hook J. N., Worthington E. L. Jr, Davis D. E, Jennings D. J. II, Gartner A. L., Hook J. P., Empirically supported religious and spiritual therapies, Journal of Clinical Psychology, vol 66, nr. 1, 46-72, 2010

[12]. Iloaie S., Morala şi viaţa. Documentele Bisericii Ortodoxe Române referitoare la bioetică, Revista Română de Bioetică, vol. 7, nr. 2, 5-12, 2009

[13]. Koenig H. G., Religion, spirituality, and medicine: research findings and implications for clinical practice, Southern Medical Journal, 97(12): 1194-1200, 2004

[14]. Knox S., Catlin L., Casper M., Schlosser L. Z., Addressing religion and spirituality in psychotherapy: Clients’ perspectives, Psychotherapy Research, 15, 287-303, 2005

[15]. Nichols M. P., Schwartz R. C., Terapia de familie. Concepte şi metode, Asociaţia de terapie familială, Bucureşti, 2005

[16]. Pargament K. I., Spiritually Integrated Psychotherapy: Understanding and Addressing the Sacred, Guilford Press, New York, 2007

[17]. Pargament K. I., Murray-Swank N. A., Tarakeshwar N., An empirically-based rationale for a spiritually-integrated psychotherapy, Mental Health, Religion, and Culture, 8, 155-165, 2005

[18]. Plante T. G., Integrating spirituality and psychotherapy: Ethical issues and principles to consider, Journal of Clinical Psychology, 63, 891-902, 2007

36

[19]. Richards P. S., Bergin A. E., Ethical and Process Issues and Guidelines. A spiritual strategy for counseling and psychotherapy, 2nd ed. (pp. 183-217), Washington, DC, US: American Psychological Association, 2005

[20]. Piper W. E., Implications of psychotherapy research for psychotherapy training, Canadian Journal of Psychiatry, 49, 221-229, 2004

[21]. Post B. C., Wade N. G., Religion and spirituality in psychotherapy: a practice-friendly review of research, Journal of Clinical Psychology: in session, vol. 65, nr. 2, 131-146, 2009

[22]. Propst L. R., Ostrom R., Watkins P., Dean T., Mashburn D., Comparative efficacy of religious and nonreligious cognitive behavioral therapy for the treatment of clinical depression in religious individuals, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 60, 94-103, 1992

[23]. Stander V., Piercy F. P., MacKinnon D., Helmeke K., Spirituality, religion and family therapy: Competing or complementary worlds?, The American Journal of Family Therapy, 22, 27-41, 1994

[24]. Turliuc M. N., Dimesiunile etice în terapia de cuplu şi de familie, Revista Română de Bioetică, vol. 6, nr. 3, 96-112, 2008

[25]. Vicol M. C., Bioetica seculară versus Bioetica creştină, Revista Română de Bioetică, vol. 4, nr. 1, 16, 2006

[26]. Zinnbauer B. J., Pargament K. I., Working with the sacred: Four approaches to religious and spiritual issues in counseling, Journal of Counseling and Development, 78, 162-171, 2000

[27]. Watts R. E., Counseling conservative Christian clients: A spirituality sensitive perspective, Counseling Today, 50 (12), 10-11, 2008

[28]. Wolf C. T., Stevens P., Integrating religion and spirituality in marriage and family counseling, Counseling and Values, 46, 66-75, 2001

[29]. Worthington E. L. Jr., Hook J. N., Wade N. G., Miller A. J., Sharp C. B., The effects of a therapist’s religion on the marriage therapist and marriage counseling, In J. D. Onedera (Ed.), The Role of Religion in Marriage and Family Counseling, New York: Taylor and Francis, 17-34, 2008.