157 lectia 3_gandir

Release by Medtorrents.com

GÂNDIREA.

DEREGLĂRILE GÂNDIRII.

DELIRUL. IDEILE DE SUPRAVALOARE.

STĂRILE OBSESIVE ŞI FOBICE.

Gândirea este forma cea mai evoluată de reflectare a lumii înconjurătoare, este o activitate superioară

de sinteză a vieţii psihice (datorită căruia se petrece prelucrarea informaţiei în baza experienţei ce-i dă posibilitatea

persoanei să se orienteze în situaţia cotidiană).

Prin gândire persoana poate ajunge la cunoaşterea indirectă a obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare.

Gândirea ne ajută la cunoaşterea multor evenimente cum ar fi:

multitudinea obiectelor şi fenomenelor din lumea înconjurătoare.

Gândirea poate fi haotică, dacă persoana n-ar avea posibilitatea să selecteze din comun esenţialul.

Gândirea este şi un proces psihic cognitiv cu cel mai înalt nivel:

De extragere

de prelucrare;

de integrare a informaţiilor despre lumea externă.

Gândirea poate fi:

Concretă;

şi abstractă.

Caracterul abstract al gândirii este determinat, nu numai de reflectarea obiectelor şi fenomenelor, ci şi de

edificarea lor.

Gândirea se realizează prin următoarele operaţii mintale principale:

Analiza - operaţie de descompunere a obiectelor în elementele sale componente, determinarea diferitelor

însuşiri şi proprietăţi şi a semnificaţiei fiecărui element.

Sinteza – un proces de reunire mintală a părţilor obiectelor şi fenomenelor într-un ansamblu unitar.

Comparaţia este stabilirea asemănărilor şi deosebirilor dintre fenomenele şi obiectele analizate.

Abstractizarea este o operaţie mintală prin care se scoate în evidenţă o anumită însuşire a unui obiect sau

fenomen.

1


Operaţiile analitice – sintetice ale gândirii, sunt generate de o anumită motivaţie ale personalităţii şi se desfăşoară

într-un mod anumit şi sunt orientate spre atingerea unui scop anumit. Ele sunt legate de acţiunile persoanei umane.

Operaţiile gândirii în desfăşurarea lor ideală în care se fixează abstractul şi generalul de aceea, pot fi fixate relaţii între

obiecte şi fenomene, şi pot fi indicate acţiunile (pozitive, negative şi de, înlăturare).

Generalizarea (clasificarea) este un proces de sistematizare care se efectuează în dependenţă de asemănările

sau deosebirile dintre obiecte şi fenomene.

Ca urmare a proceselor de generalizare şi abstractizare se formează noţiunile care pot fi concrete şi

abstracte.

Deosebim următoarele tipuri de gândire:

Gândirea asociativ – logică;

gândirea asociativ – mecanică.

Gândirea asociativ - logică ce se realizează pe baza asociaţiilor după conţinut.

Gândirea asociativ - mecanică se caracterizează prin dominarea asociaţiilor de asemănare, cu localizări în

timp şi spaţiu, cu utilizări de noţiuni concrete, cu un colorit afectiv, cu întrebuinţarea frazelor lungi.

În desfăşurarea gândirii rolul principal îl au asociaţiile temporare, care se manifestă prin mai multe mecanisme:

1. Prin contiguitate - are loc asocierea între obiecte şi fenomene percepute sau reprezentate simultan sau

succesiv, care au coexistat în timp şi spaţiu.

2. Prin asemănare - când obiectele percepute aduc în conştiinţa noastră reprezentări asemănătoare.

3. Prin contrast - este o asociere între percepţii cu conţinut opus (lumină-întuneric, bine-rău).

La elaborarea procesului de gândire în prim - plan este cuvântul, un simbol cu ajutorul căruia se cumulează

un mare potenţial informativ.

Cuvântul joacă un rol reglator în cadrul desfăşurării acţiunii mintale.

Limbajul constituie activitatea de comunicare între populaţie şi se prezintă ca realizare a gândirii.

Este o legătură foarte strânsă între gândire şi limbaj (între cuvinte, între vorbele pe care le pronunţăm).

Noţiunea este o formă de reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor.

Noţiunile se exprimă întotdeauna prin cuvinte.

Judecata este o reunire a noţiunilor, o reflectare a legăturilor între fenomene, între însuşirile obiectelor sau

fenomenelor.

2


Raţionamentul reprezintă o stabilire a raporturilor dintre judecăţi.

Deosebim:

Raţionament deductiv;

şi raţionament inductiv.

Raţionament deductiv, care constă în trecerea de la cazurile generale la cele particulare.

Raţionament inductiv, care constă în trecerea de la cazurile particulare la cele generale.

Înţelegerea constituie un proces activ al construcţiei mintale (a unui fapt, sau a unei situaţii).

În activitatea gândirii un rol important îl au asociaţiile.

Asociaţiile reprezintă legăturile temporare între noţiuni şi idei, care se află în permanentă desfăşurare.

Toate aceste forme ale gândirii se reflectă prin formarea unor noţiuni noi, concluzii, pe baza cărora putem

judeca despre intelectul omului.

Intelect - suma posibilităţilor de cunoaştere a personalităţii. Aceasta este mintea omului, posibilitatea lui de

a-şi îmbogăţi cantitatea de cunoştinţe şi capacitatea de acţiune.

Intelectul este capacitatea de a forma gânduri noi, concluzii logice, deducţii, noţiuni mintale noi. De aceea se

spune că intelectul este gândirea în mişcare.

Indicatorul principal al dezvoltării intelectuale este cantitatea de cunoştinţe de care dispune omul, iar

dezvoltarea intelectuală se apreciază după capacitatea de analiză şi sinteză corectă, după posibilităţile de a

forma noi noţiuni şi concluzii.

Gradul de dezvoltare intelectuală a omului depinde şi de calităţile înnăscute, dar şi de cele dobândite

în timpul vieţii.

Calitatea şi gradul de dezvoltare intelectuală a personalităţii depind în cea mai mare măsura de mediul

înconjurător în care individul se dezvoltă, se educă, trăieşte.

În condiţii normale omul îşi îmbogăţeşte bagajul intelectual pe tot parcursul vieţii, acumulând noi şi noi

noţiuni şi cunoştinţe care stau la baza erudiţiei.

Aceste cunoştinţe permit înţelegerea unor procese noi, mai complexe, analiza acestora, stabilirea legăturii între

cunoştinţele acumulate deja şi cele percepute în momentul de fa ţă, făcând noi deducţii, concluzii logice, elaborând

un pronostic de viitor.

3


Uneori însă, sub acţiunea diferitelor noxe (infecţii, intoxicaţii, alcoolism, traume cerebrale), au loc variate

dereglări ale sistemului nervos şi ale psihicului. La aceste persoane se ob servă o scădere vădita a capacităţilor

intelectuale, a cantităţii de informaţie acumulată pe parcursul vieţii.

Drept urmare se observă o scădere a memoriei, gândirii, a intelec tului în general. În astfel de cazuri e

vorba despre un defect psihic sau demenţă.

TULBURĂRILE GÂNDIRII SUNT:

a) Tulburările de ritm şi coerenţă (accelerarea sau încetinirea ritmului ideativ, coerenţa şi incoerenţa ritmului

ideativ);

b) tulburări ale conţinutului gândirii (idei delirante, dominante şi obsedate);

c) tulburări ale expresiei verbale şi grafice ale gândirii.

TULBURĂRILE DE RITM ŞI COERENŢĂ a gândirii pot apărea anormal accelerat, sau anormal încetinit.

Accelerarea ritmului ideativ poartă denumirea de “fugă de idei” şi se caracterizează prin aceea că asociaţiile se fac la

întâmplare şi sunt foarte superficiale (pacienţii vorbesc mult, de obicei cu voce tare, glasul este răguşit, ei îşi pierd firul

principal al ideilor în timpul conversaţiilor).

Fuga de idei se întâlneşte:

În stările maniacale;

adesea se întâlnesc în stările de excitaţie psihomotorie;

pot apărea la pacienţii cu paralizia generală progresivă;

în stările de ebrietate;

în urma diferitor intoxicaţii cu narcotici şi preparate psihotrope.

Incoerenţa gândirii - este o stare, când legăturile dintre idei îşi pierd complet aspectul logic, exprimarea verbală a

ideilor devine lipsită de conţinut.

Salata de cuvinte se caracterizează prin aceea, că bolnavul exprimă o serie de cuvinte sub forma unui amestec lipsit

total de conţinut logic.

Verbigeraţie - înseamnă a “trăncăni” şi este o tulburare a gândirii ce constă în repetarea stereotipă a aceloraşi

propoziţii, fraze sau cuvinte, lipsite de orice sens.

Încetinirea (inhibiţia) ritmului ideativ este o exprimare lentă, prin răspunsuri întârziate. Pentru obţinerea

răspunsurilor este necesar deseori ca întrebarea să fie repetată, sau pusă cu voce tare. Discursul acestor bolnavi este lent

cu întreruperi.

Încetinirea ritmului ideativ se întâlneşte:

În cadrul maladiilor somatice;

în stările toxice;

în stările infecţioase,

în boala Parkinson;

în epilepsie.

4


Mentism - este oprirea bruscă a ideilor.

Mentismul se observă:

în stările de oboseală mare;

în intoxicaţiile cu cofeină,

înintoxicaţie cu tutun;

în schizofrenie (când apare un sindrom de automatism mintal).

Gândirea circumstanţială constă în desfăşurarea lentă a ideaţiei care se exprimă printr-o viscozitate, rigiditate

a gândirii, scăderea mobilităţii ei. Bolnavii vorbesc rar, cu greu trec de la o frază la alta, deseori frazele pot rămâne

neterminate, au loc repetări monotone şi stereotipe de propoziţii.

Gândirea circumstanţială se întâlneşte:

În epilepsie;

în psihozele organice;

în oligofrenie;

în encefalita epidemică.

Stereotipiile de gândire se caracterizează prin repetări la scurte intervale a unor expresii şi îngreuiază

înţelegerea conţinutului.

Se întâlnesc:

În schizofrenie;

în epilepsie;

în stările de confuzie mintală;

în nevroza obsesivă;

în demenţe.

Perseverarea gândirii constă în repetarea stereotipă a unora şi aceloraşi cuvinte sau fraze, dând răspunsurilor

un caracter bizar.

Se întâlnesc mai des în schizofrenie.

Uneori ritmul gândirii se întrerupe brusc, bolnavul se opreşte în cursul convorbirii, iar după câteva minute

o reia. Acest fenomen se numeşte baraj psihic sau baraj ideativ (şperrung).

Apare mai frecvent în schizofrenie.

TULBURĂRILE DE CONŢINUT al gândirii pot să nu corespundă realităţii. Prin idei delirante înţelegem judecăţile

patologice, care predomină, în conştiinţa bolnavului şi care îi schimbă deseori comportamentul.

Delirul este o reflectare denaturată a lumii înconjurătoare, o percepţie eronată care duce la o idee falsă

despre realitate, la o dezordine generală a gândirii.

Pentru delir sunt tipice următoarele particularităţi:

1. Convingerea subiectivă ireductibilă.

2. lipsa simţului critic cu o incorectitudine impenetrabilă.5


3. o logica deformată, cu argumentare eronată a realităţii.

Ideile delirante pot fi sistematizate şi fragmentare, în primul caz predomină o monoidee, pe baza căreia

se structurează discursul delirant, de aceea delirul sistematizat e numit şi delir de interpretare a realităţii

(ideile de persecuţie, de filiaţie, de influenţă etc.). Cele fragmentare se desfăşoară de obicei pe fondul

alterărilor de percepţie.

În delirul sistematizat ideile sunt coordonate, asociaţii le se fac în mod logic, însă ele sunt greşite, nu

reflectă corect realitatea. Conştiinţa la aceşti bolnavi este clară, iar comportamentul aproape normal.

Conţinutul delirului depinde de particularităţile personalităţii, de gradul de dezvoltare a bolnavului, de

nivelul de cultură, de mediul în care s-a dezvoltat şi în care trăieşte bolnavul.

Ideile delirante deseori se asociază cu halucinaţii, mai frecvent verbale, mai rar olfactive şi gustative.

Clasificarea delirurilor se efectuează după tematică ş i , fondul afectiv pe care, ele se desfăşoară.

Ideea delirantă nu se întâlneşte singură, ci într-un ansamblu ideativ. Pe fonul unei stări afective (euforice) apar

idei de mărire, bogăţie, talent nemajorat, forţă fizică şi intelectuală deosebită şi invers, pe fonul depresiv pot apărea idei

delirante de autoacuzare, vinovăţie, ruină, negaţie.

Reieşind din cele expuse putem afirma, că sunt idei delirante sunt:

a) idei delirante expansive (macromanice);

b) şi idei delirante depresive (micromanice);

c) idei delirante mixte (în sens, că poate apărea pe fonul euforic şi depresiv).

Cele mai frecvente sunt:

Delirul de persecuţie prezintă convingerea pacientului, că este persecutat, urmărit, că împotriva lui se

pune la cale un complot.

Se întâlneşte:

În schizofrenie;

în psihozele reactive;

în psihozele presenile.

Delirul de relaţie. Bolnavul consideră că cei din jur, rudele apropiate şi-au schimbat atitudinea faţă de el,

au anumite intenţii de a-i face rău.

Delirul de otrăvire se bazează pe convingerea bolnavului că cei din jur vor să-1 otrăvească punându-i

substanţe otrăvitoare în mâncare, băutură, în haine, în pat.

Delirul de gelozie prezintă convingerea eronată a bolnavului de infidelitatea partenerului. Aceste idei apar

mai des în alcoolismul cronic, mai rar în schizofrenie, psihozele presenile şi senile.

Delirul de influenţă se împarte în delir de influenţă fi zică şi hipnotică, în cazul delirului de influenţă fizică

bolnavilor li se pare că asupra lor acţionează un curent elec tric sau diferite raze cosmice, raze ultraviolete,

6


energie atomică, unde electromagnetice. În cazul delirului de influenţă hipnotică, bolnavii au senzaţia că cei din jur

îi hipnotizează. Aceşti bolnavi sunt sub influenţa hipnozei pretutindeni.

Aceste stări delirante le întâlnim:

În schizofrenie.

IDEILE DELIRANTE EXPANSIVE

Delirul de mărire şi bogăţie (delirul de grandoare)– se caracterizează prin aceea, că pacienţii afirmă, că posedă

averi fabuloase (sunt milionari, proprietari de bănci etc.).

Din această avere "oferă" celora din jur sume considerabile, iar în acelaşi timp bolnavii cer o ţigări, cerşesc bani.

Ideile delirante de persecuţie – se întâlnesc mai des în practica pacienţilor prin convingerea, că sunt observaţi,

urmăriţi, şi din aceste motive pot să recurgă la măsuri de apărare, pot trece la acte de violenţă. Ei sunt foarte antisociali,

agresivi, pot săvârşi şi crime grave.

Ideile delirante de reformă (invenţie) se caracterizează prin elaborarea unor planuri cu o însemnătate majoră.

Bolnavii consideră că sunt autorii diferitelor invenţii care vor face adevărată revoluţie în tehnică, în medicină, în

alte domenii. Aceste idei sunt caracteristice pentru paranoia.

Delirul de filiaţie constă în convingerea bolnavilor că ei sunt fiii sau moştenitorii unor persoane cu mare

avere sau cu o situaţie socială înaltă.

Ideile erotomanice se manifestă prin convingerea bolnavilor că sunt iubiţi de anumite persoane, de obicei cu

un nivel sociocultural mai înalt. Orice acţiune, orice coincidenţă, întâlniri întâmplătoare sunt interpretate ca probe

de dragoste.

Ideile delirante de reformă – constau în elaborarea unor planuri filantropice de pace universală şi veşnică sau a

unor sisteme filozofice sau politice.

Ideile delirante mistice sau religioase – bolnavul este convins că este purtătorul unei misiuni de ordină spiritual,

religios şi el este menit, să instaureze pacea în lume, să împartă dreptatea.

Ideile delirante de autoacuzare şi vinovăţie – bolnavul se consideră vinovat de situaţia grea în care se află, de

nenorocirile altora. În melancolii aceste idei pot duce nu numai la suicid "omor altruist".

Ideile delirante hipocondrice - evoluează de obicei pe fonul unei stări afectiv-negative. Bolnavii au convingerea,

că sunt ameninţaţi sau afectaţi de o boală grea, incurabilă, de obicei cu sfârşit letal.

Ideile de influenţă şi de relaţie sunt variante ale delirului de interpretare, care exprimă convingerea bolnavului că

acţionează prin sugestie, hipnoză, unde electromagnetice, radiaţii atomice, raze cosmice.

7


Delirul rezidual - este ideea delirantă, care rămâne după ce au trecut celelalte aspecte psihotice acute (tulburarea

de conştiinţă, halucinaţiile, agitaţia psihomotorie).

DELIRANTE DEPRESIVE

Delirul de autoacuzare sau de vinovăţie. Bolnavii afirmă că sunt nişte oameni nenorociţi, că au comis multe

greşeli în trecut şi acum trebuie să fie pedepsiţi cu multă severi tate. Ei se cred vinovaţi de situaţia grea în care

se afla el şi familia, de nenorocirile altora. Aceste idei pot duce la suicid.

Delirul de umilinţă constă în convingerea bolnavului că a comis o mulţime de păcate şi nu merită să fie

îngrijit, alimentat, deseori refuză să mănânce. Se întâlneşte în diferite depresii.

Delirul de ruină se exprimă printr-o durere morală a bolnavului pentru lumea înconjurătoare. El se crede

vinovat de toate catastrofele care se abat asupra lumii.

Delirul ipohondrie se caracterizează prin convingerea bolnavului că el suferă de o boală grea, incurabilă. Ideile

ipohondrice apar în psihozele depresive, senile, în paralizia progresivă, în schizofrenie.

Delirul de negaţie constă în negarea de către bolnav a diferitelor organe vitale (inima, plămânii, stomacul,

rinichii). În acelaşi timp bolnavii se cred nemuritori, ei sunt predestinaţi nemuririi .spre a .suferi fără sfârşit.

Aceste idei delirante de negaţie formează sindromul Cotard.

Delirul metabolic (ideile de transformare şi posesiune). Se mai numeşte şi delirul de metamorfoză. La bolnav

apare senzaţia de transformare parţială sau totală în ani male, spre exemplu, că au cap de câine sau de cal,

sau în păsări (delir zooantropic).

Alţi bolnavi au senzaţia că corpul lor este de lemn, de sticlă sau sunt transformaţi în plante, în flori.

Aceste idei cu un conţinut atât de absurd se observa în paralizia progresivă, în schizofrenie.

Delirul figurativ (imagistic) se desfăşoară în cadrul unui sindrom complex cu halucinaţii, stări afective cu

predominarea imaginaţiei, fanteziei, uneori cu tulburarea reflectă rii lumii reale. Are un caracter destul de

fragmentar, lipsind sistemul de dovezi şi argumentări. Se întâlneşte în schizofrenie, în stări reactive.

Delirul rezidual se întâlneşte mai des în psihozele cu stări confuze (infecţioase, somatogene, organice).

După dispariţia simptomelor din perioada acută (tulburări de conşti inţă, halucinaţii, excitaţie psihomotorie) la

bolnavi apare critica faţă de trăirile personale.

Delirul indus se întâlneşte la persoanele primitive, cu o cultură săracă. Mai frecvent sunt induşi copiii,

soţiile, fraţii şi surorile mai mici ai bolnavului. De exemplu, un bolnav de schizofrenie formă paranoidă afirma ca

aude vocile vecinilor care îl înjură, îl ameninţă, bat special noaptea în perete ca să nu poată dor mi. Când se

uită pe geam vede maşini care îl urmăresc. Soţia sa confirmă cuvânt cu cuvânt toate cele spuse de

bolnav.

Ideile delirante deseori pot să se grupeze şi să formează sindroame delirante. Ele sunt următoarele:

I. Sindromul paranoial - starea psihopatologică, în cadrul căreia, predomină delirul primar sistematizat,

dezvoltându-şi pe fonul conştiinţei păstrate (clare).

8


Sindromul paranoial acut se caracterizează prin apariţia ideilor de supravaloare împreună cu dereglările afective -

teama, frica, grozăvie, pasiune. După trecerea stării acute poate să rămână delirul rezidual, ori starea subdepresivă, mai

rar hipomaniacală.

Ideile de supravaloare, care predomină în tabloul clinic, pot apărea psihogen. Conţinutul ideilor deseori e de spirit

inventiv (născociri), bolnavul crede că este un mare reformator - sau aceste idei de supravaloare sunt legate de pierderi

materiale, sau familiare. Ideile de supravaloare au o tendinţă de a se mări şi a se complecta în conţinutul său în baza

fanteziei personale ori a datelor reale.

Ideile de supravaloare aduc deseori la conflicte sociale. Ideile de supravaloare pot să se schimbe şi apoi pot să

apară alte idei delirante.

Ideile de supravaloare cu conţinut expansiv deseori schimbă comportamentul bolnavului. Deseori sindromul

paranoial se întâlneşte la psihopaţi, la bolnavi cu consecinţe traumatice cerebrale, la bolnavi cu schizofrenie, epilepsie,

alcoolism.

Sindromul paranoial cronic - se sistematizează şi se află în creştere la persoanele vârstnice. Bolnavii cu delir

expansiv duc o luptă pentru legile inexistente. Ei pot să-i inducă şi pe cei din jur, mai ales pe cei apropiaţi.

II. Sindromul paranoid- se prezintă prin combinarea ideilor delirante de urmărire, otrăvitoare, de acţiune fizică

sau hipnotică cu dereglări senzoriale în formă de automatism psihic şi halucinaţii verbale. Sistematica ideilor delirante de

diferit conţinut în graniţe lărgite.

Mai des în prealabil bolnavul cu sindromul paranoid nu este comunicabil. În cadrul predominării simptomului

activ de delir de urmărire deseori apar plângeri în diferite instanţii obşteşti.

Dereglările senzoriale în sindromul paranoid, pot să se mărginească cu halucinaţii adevărate, şi dacă aceste

halucinaţii predomină în tabloul clinic, atunci vorbim despre sindromul halucinator - paranoid. Complectarea acestui

sindrom cu pseudohalucinaţii şi cu alte componente ale mecanismului ideator, cucerirea (asimilarea), afluenţa gândirii-

mentizm. La bolnavii cu schizofrenie deseori boala se manifestă prin sindromul paranoial, care decurge un timp

îndelungat şi pe urmă poate să apară sindromul paranoid. Trecerea sindromului paranoial în sindromul paranoid se

pronunţă clinic în acutizarea procesului: (apare dezorientarea, agitaţie motorie cu teamă, anxietate şi delir expresiv).

Aşa dereglări pot să urmeze zile şi săptămâni şi numai pe urmă sindromul se sistematizează şi apare starea

halucinator-delirantă.

În starea acută-a sindromului paranoid delirul expresiv predomină asupra delirului interpretativ. Sistematizarea

ideilor delirante lipseşte, ori este numai la începutul acestui proces de sistematizare. Întotdeauna apare dezorientarea, şi

dereglările afective destul de pronunţate în formă de depresie, încordare, teamă şi anxietate. Se schimbă

comportamentul, deseori apare agitaţia psihomotorie, acţiuni impulsive. Automatismul psihic deseori este limitat cu

componente ideatoare. Halucinaţiile verbale adevărate predomină, şi atunci vorbim despre halucinoza verbală. Cu aceşti

bolnavi e greu de comunicat, ei sunt închişi, deseori agresivi.

III. Sindromul parafren - (sindromul fantastic-paranoid) – se manifestă prin combinarea delirului expansiv cu

delirul de urmărire şi cu halucinaţiile verbale, ori cu automatismul psihic şi cu afectul schimbat. În conţinutul delirului

expansiv de obicei predomină ideile de grandoare (mărire).

Afară de aceasta, apar idei delirante de bogăţie, reformare, provenirea înaltă a familiei lui, câte odată cu conţinut

erotic. Delirul cu idei expansive se combină cu delir de urmărire, otrăvire, acţiunea fizică şi delir ipocondric. În legătură cu

predominarea în structura sindromului parafren a unor sau altor dereglări psihice putem diferenţia mai multe forme.

Parafrenia fantastică - aşa dereglări, când în tabloul clinic predomină idei delirante expansive şi în primul rând

idei delirante de bogăţie.

Parafrenia confabulatorie – caracteristice sunt delirurile retrospective cu confabulaţii şi pseudohalucinaţii.

9


Pentru parafrenia expansivă - e caracteristic afectul mărit şi pronunţat.

Parafrenia halucinatorie - în tabloul clinic predomină halucinaţiile auditive.

Deosebim parafrenia acută, care apare, ca o etapă a parafreniei cronice. Apariţia sindromului parafren, ne dă

dovadă, că boala progresează şi apare demenţa.

Deseori parafrenia apare la bolnavi cu schizofrenie, mai rar la psihozele traumatice, alcoolice, de provenienţă sifilitică şi la

bolnavi cu psihoze senile.

IV. Sindromul Candinschi - Clerambo - sindromul automatismului psihic, sindromul acţiunii exterioare, sindromul

pierderii a singurului "Eu" care se combină cu senzaţiile neplăcute a acţionării unei puteri străine".

OBSESIILE

Fenomenele obsesive se caracterizează prin apariţia involuntară a unor idei, reprezentări, amintiri neplăcute,

frică, tendinţe, sentimente ce se impun bolnavului fără voia lui.

Bolnavul are o atitudine critică faţă de aceste fenomene, înţelege natura lor patologică, face sforţări de a se

debarasa de ele.

Prin aceasta ideile obsesive se diferenţiază de ideile delirante.

Stările obsesive se împart în trei grupe:

idei obsesive,

fobii,

acţiuni obsesive.

Ideile obsesive prezintă apariţia involuntară a unor cuvinte, fraze, a diferiţilor termeni, definiţii, melodii.

Amintirile obsesive constau în amintiri inutile ale unui eveniment din trecut, cu un conţinut neplăcut, ruşinos.

Sforţările făcute de bolnav de a le uita nu dau nici un rezultat.

Reprezentările obsesive apar când ideile obsesive sunt luate drept realitate.

Obsesiile fobice constau în teama fată de anumite evenimente, situaţii, acţiuni, lucruri, fiinţe.

Fobiile sunt însoţite de:

tensiune afectivă,

de stări anxioase,

se păstrează critica faţă de ele,

bolnavii fac eforturi pentru înlăturarea lor.

Fobiile sunt foarte variate.

Cele mai frecvente sunt:

teama de o boală incurabilă,

10


teama de spaţii deschise,

de spaţii închise,

de locuri înalte,

frica de obiecte ascuţite,

de apă,

de moarte,

de a fi îngropat de viu,

de aglomeraţii,

de societate,

de animale,

frica provocată de apariţia fobiei.

Acţiunile obsesive constau în necesitatea de a executa diferite acţiuni.

De obicei acţiunile fobice sunt însoţite de stări fobice şi anxioase.

Bolnavul, temându-se să nu se molipsească de vreo boală, necontenit îşi spală mâinile.

Variante ale acţiunilor obsesive sunt ritualurile care cuprind o serie de acţiuni menite să înlăture

anxietatea care apare dacă acestea nu sunt realizate.

FENOMENELE IMPULSIVE

Ele reprezintă nişte tendinţe acute care domină raţiunea, supunând, întregul comporta ment al

bolnavului.

D e o s e b i m u r m ă t o a r e l e fenomene i m p u l s i v e :

Cleptomania se caracterizează prin pasiunea de a fura din când în când obiecte care nu prezintă

nici un folos, nici un fel de necesitate.

Piromania este tendinţa nestăpânită de a provoca incendii. Se dau foc unor obiecte în cameră, uneori se

provoacă incendiul unor căpiţe de fân, de paie, hambare, cauzând pierderi mari. Se întâlneşte la psihopaţii

impulsivi.

Dromomania (vagabondajul) este apariţia unei tendinţe de a călători, de a hoinări fără nici un ţel.

Aceste fenomene au loc la schizofrenici, psihopaţi, oligofreni.

Dipsomania este tendinţa de neînvins de a bea. Se observă în alcoolismul cronic, în diferite narcomanii

şi toxicomanii.

Se întâlnesc şi alte variante de fenomene impulsive, de exemplu de a tăia hainele sau alte obiecte.

11

157 lectia 3_gandir

Documents

Transcript of 157 lectia 3_gandir