Universitatea Ecologică din București

Facultatea de Psihologie

An I - ZI

Referat la Psihologia copilului și adolescentului.

Dezvoltarea atașamentului - atașament, separare, deprivare

maternală.

Student: Irene Mihaela Ștefănescu ( c. Ionescu)

Coordonator: Conf. Univ. Dr. Irina Anca Tănăsescu

Dezvoltarea afectivă a copilului : Teoriile ataşamentului

Psihologia dezvoltării, iniţial cunoscută sub numele de psihologie genetică, este o specialitate aparteși relativ nouă, ocupându-se de schimbările fizice, cognitive si comportamentale care apar de-a lungul vieţii. Schimbările care au loc în diferite stadii ale evoluţiei individului primesc astfel o explicaţie, iar elementele de psihopatologie a dezvoltării sunt abordate printr-o serie de informaţii cu privire la disfuncţionalitaţile psihice. Cele mai importante idei si cercetări recente din domeniu, precum și teoriile clasice, cu referire la toate categoriile de factori ce intervin în dezvoltarea umană: biologici, psihologici, socioculturali si ciclurile vieţii evidenţiază schimbările care au loc în dezvoltarea umană pe parcursul existenţei sale.

Atașamentul defineste legătura emoţională strănsă dintre oameni.Între nou-născut si părinţii acestuia sau alte persoane se dezvolta o relaţie specială. Atașamentul determină copilul mic să caute sprijin,apărare si liniștire la persoana de referinţăîn caz de pericol.Acest pericol poate să fie atât obiectiv cât și subiectiv (ameninţare, teamă, durere). Persoanele de referinţă,de care copilul se atașează sunt adulţii cu care copilul a avut cel mai intens contact în primele luni de viaţă.

Comportamentul atașării cuprinde diverse moduri de comportament social cum ar fi: zămbet,ţipăt,ţinut strâns,târâtul pe burtă spre mamă,căutarea persoanei de referinţă. Aceste manifestări compun un sistem complex de comportament,care este programat genetic si care se întâlnește la toţi puii de mamifere,în special la om.

Manifestarea comportamentului atașării este activată în situaţii de alarmă sau când copilul dorește apropierea fizică.Situaţiile de alarmă sunt însoţite de stres emoţional - de exemplu când distanţa faţă de persoana de referinţă este prea mare,în stări de disconfort,durere sau teamă.Se manifestă de asemenea la reuniunea cu persoana de referinţă.

În urma cercetărilor neurofiziologice din ultimele decenii, locul central în dezvoltarea și funcţionareaindividului îl ocupă emoţiile, baza dezvoltării afective și a teoriilor moderne privind atașamentul.

,,Coeficientul de emoţionalitate ne spune mai mult despre individ, inclusiv despre performanţele cognitive. Emoţiile sunt reglate, controlate și, în același timp, deţin un rol de control asupra funcţionării psihice de ansamblu.” ( A. Muntean, 2009). Înţelegând modul în care emoţiile sunt trăite de fiinţa umană și comunicate între indivizi, putem înţelege dezvoltarea psihică și cum funcţionează omul în contextul social al relaţiilor umane. ,,Emoţiile reprezintă toate evenimentele sau stările din domeniul afectiv care se caracterizeazăprintr-un ansamblu de trăiri psihice specifice, însoţite de manifestări fiziologice și comportamentale variabile ca intensitate și calitate.” ( J. Cosnier )

Emoţiile au două componente : cea înnăscută și cea învăţată. Numim afect o emoţie foarteputernică, mobilizatoare. Emoţiile sunt și generează reacţii faţă de modificările din mediul extern și cel intern al individului. Emoţiile motivează, susţin conduita umană. Ele sunt concepute ca evoluând între doi poli : la un capăt emoţiile pozitive ( protectoare, dau bunăstare psihică, mobilizează capacităţile creatoare) iar la celălalt cele negative (conduc la dorinţa de autoprotecţie și mobilizează individul spre schimbare). Vorbim de un dublu aspect al emoţiilor: neurobiologic sau fiziologic și subiectiv, de trăire, ele reprezentând tonul trăirii unui eveniment. Nu numai din punct de vedere al manifestării, emoţiile sunt influenţate cultural. Copilul va învăţa, prin educaţia din familie și societate, să-și controleze emoţiile și reacţiile, prin urmare cultura va avea un cuvânt de spus în producerea și exprimarea emoţiilor.

1

Din punct de vedere fiziologic, emoţiile implică sistemul nervos și cel endocrin. Conform unorexperimente efectuate (v. experimentul lui Brezelton cu soneria) s-a constatat că fătul poate trăi stări de stres sau de interes, deci este crucială starea afectivă a mamei pentru dezvoltarea afectivă ulterioară a copilului. După B. Perry, schimbările neuropsihice pe care le provoacă stresul sunt rapide, dar reversibile.Stresul prelungit sau în perioade cheie ale evoluţiei poate afecta dezvoltarea creierului. Putem afirma că emoţiile pozitive, sintetizate în sentimentul de dragoste, devin poarta de intrare a copilului în umanitate și în normalitatea mentală. La baza atașamentului stau emoţiile, prin urmare crearea acestuia nu este posibilă decât prin relizarea integrării, a rezonanţei, a comunicării emoţionale dintre copil și părinte. Tipul atașamentului, după cum se va vedea pe parcurs, diferă în funcţie de stările psihice și de comunicarea emoţională împărtășite de cei doi parteneri . Copilul ignorat sau abuzat prezintă riscul de a prezenta tulburări de dezvoltare. Copiii care au părinţi incapabili de a intra în rezonanţă afectivă cu ei vor fi nefericiţi, iar, mai târziu, ca adulţi, riscă chiar să dezvolte patologii psihiatrice.Cercetările arată că un copil care a trăit primii ani de viaţă într-o atmosferă de emoţii pozitive are toate șansele să devină un adult fericit și valoros pentru sine și comunitate.

Atașamentul este definit de mai mulţi specialiști ca fiind o legătură afectivă stabilă pe care copilul opoate dezvolta cu o persoană cu care interacţionează. Comportamental, acesta se manifestă princăutarea proximităţii și a contactului direct cu persoana numită figură de atașament , mai ales în momentele de dificultate.

Este atașamentul înnăscut sau învăţat? Acestei întrebări, alături de multe altele , au căutat să răspundă cercetătorii interesaţi în dezvoltarea afectivă a personalităţii umane. Etologii (Darwin, Harlow, Bowlby) au studiat comportamentul animalelor –îndeosebi al primatelor- pentru a afla similitudini între comportamentul acestora și cel al oamenilor . Harlow(1958), eminent cercetător american asupra comportamentului animal, a efectuat o serie de experimente controlate cu maimuţe, de -a lungul a 20 de ani. El a studiat efectele deprivării maternale asupra puilor de maimuţă. Harlow a concluzionat că puii nu-și pot dezvolta un comportament normal în absenţa unei mame vii și că îngrijirea puilor de către o mamă reală este crucială în dezvoltarea normală la toate primatele . Studiile sale au fost criticate pentru că au pus sub semnul întrebării necesitatea utilizării unor metode atât de dure și relevanţa asocierii rezultatelor obţinute cu comportamentul oamenilor. John Bowlby (1907- 1990) psihiatru și psihanalist britanic, acordă mare importanţă realităţii sociale și a modului cum este educat copilul. El pune accent pe termenii de: atașament, separare, pierdere. Bowlby a dezvoltat conceptul de atașament cu referire la relaţia afectivă primară dintre copil și cel care îl îngrijește (mamă- de regulă, tată, bunică). Dată fiind lungimea copilăriei la specia umană și nevoia de a proteja vulnerabilitatea copilului, mama și copilul manifestă o tendinţă înnăscută de a se apropia unul de celălalt. Bowlby spune că omul este dotat biologic cu anumite tipare de comportament – contactul fizic cu copilul: luarea acestuia în braţe, mângâiatul, legănatul, liniștirea, calmarea lui. Toate aceste comportamente par a fi ereditare. Mai târziu, copilul și apoi adultul, va fi capabil să dezvolte astfel de legături strânse și cu alţi membri ai grupului social din care face parte. Atașamentul îi permite copilului să–și formeze un model al lumii, al figurii de atașament și al relaţiei sale cu ea, al său însuși și al respectului de sine.

Din perspectivă psihanalitică, copilul se leagă de mamă pentru că îi oferă tot ce ea ce este necesarpentru confortul său. Aceasta era teoria recunoscută în momentul în care Bowlby a afirmat că atașamentul copilului nu se realizează faţă de persoana care îl hrănește și îl schimbă, ci faţă de persoana cu care interacţionează și comunică emoţional, în mod sensibil cu el. Atașamentul depinde de ambii parteneri, de asistenţa lor mutuală și de capacitatea de a se completa reciproc. El se construiește gradual, trecând prin anumite stadii și fiind marcat de calitatea relaţiilor dintre parteneri . În concluzie, cercetările lui John Bowlby demonstrează că

2

natura și calitatea atașamentului din copilărie influenţează dezvoltarea ulterioară a fiinţei umane.

Cunoscută pentru cercetările sale privind atașamentul, Mary D. Salter Ainsworth a observat timpde câteva luni modele (pattern-uri) de atașament la triburile din Uganda, Africa. Rezultatele au susţinut teoria lui John Bowlby referitoare la cursul comportamentului de atașament. Copiii, în jurul vârstei de șase luni,erau în majoritate atașaţi puternic de mamele lor; cei mai mulţi au dezvoltat sentiment de teamă faţă de străini în jurul vârstei de 9 luni. Ainsworth a evidenţiat totuși că , dacă erau îngrijiţi și de alte persoane, copiii prezentau atașament și faţă de acestea. Mai târziu, M. Ainsworth și colaboratorii săi au descris comportamente ale copiilor faţă de mama lor: surâsul și adresarea vocală mai ales către mamă, plânsul când mama nu se află în preajmă, urmărirea mamei și ridicarea braţelor către aceasta, explorarea unui mediu străin în prezenţa mamei sau refugierea în braţele ei când se simt nesiguri. Cercetătoarea a dezvoltat un experiment numit Situaţia străină/ciudată (Strange Situation), prin care a observat și evaluat relaţiile de atașament ale copiilor faţă de mama lor. În cadrul acestuia, copilul este observat jucându se timp de 20 de minute în timp ce mama și o persoană străină intră și ies din cameră, cu scopul de a înregistra perioada de timp în care copilul se va folosi de mamă ca bază de securitate, reacţia copilului faţă de absenţa mamei și a răspunsului când mama se reîntoarce.

Atașamentul caracterizat de insecuritate (anxios/ evitant) – presupune o lipsă de încredere șitimiditate sau inhibiţie. Se întâmplă adesea ca aceste persoane, odată ajunse mature, să aibă un fals Eu, nebucurându-se de dragoste și sprijin din partea celorlalţi, în primul rând pentru că nu caută aceste lucruri. Respingerile repetate sau instituţionalizarea din copilărie îl pot transforma într -o persoană izolată, ostilă, uneori chiar antisocială.

Atașamentul caracterizat de securitate se dezvoltă atunci când individul are încredere în părinţii săi. El știe că părinţii sunt lângă el și îl susţin indiferent de situaţie. El este capabil de a aborda eficient o situaţie nouă, de a se adapta și a comunica.

Atașamentul caracterizat de insecuritate (ambivalent/ angoasat) se dezvoltă atunci când individulnu este sigur pe protecţia și disponibilitatea părinţilor de a -l ajuta atunci când este nevoie. Copilul ,, se agaţă ”și cere atenţie tot timpul. Are dificultăţi în a explora lumea exterioară și se arată angoasat. Aceasta se datorează faptului că părintele uneori este disponibil, alteori nu. Cel mai adesea părintele se folosește de ameninţarea cu abandonul sau separaţia, în scop didactic/punitiv.

Ulterior, Main, Solomon și colaboratorii (1986) evidenţiază al patrulea tip de atașament: atașamentul dezorganizat și dezorientat care se dezvoltă atunci când părinţii nu acordă deloc grija și dragostea cuvenită copiilor. Ca adulţi, aceștia sunt total dezorientaţi și dezorganizaţi, nu au o strategie de adaptare corectă și nu vor interacţiona, decât foarte greu, cu membri comunităţii. Studiile au arătat că o schemă de atașament odată formată, probabil că va persista. S-a constatat de asemenea că tipul de atașament al adultului influenţează comportamentul de atașament al copilului. Criticile aduse celor două teorii (ale lui Bowl by și Ainsworth) fac referiri la diferenţele culturale ale populaţiei, în funcţie de acestea diferind și modurile de formare și manifestare ale unor tipuri de atașament.

Factorii cheie în dezvoltarea atașamentului sunt :

1. Sensibilitatea adultului ( figura de atașament ), care îl face capabil să răspundă adecvat la semnalele transmise de copil și să interacţioneze cu el pentru modularea stării de excitaţie aacestuia ;

2. Abilitatea adultului de a iniţia diverse interacţiuni, stimulând adecvat copilul. (A. Muntean, 2009)

3

Efectele de durată a atașamentului se răsfrâng în special în anumite sfere psihice.Un bun atașament dă, întâi de toate, sentimentul de securitate, de încredere în semeni, în sine șiputerea de a face faţă problemelor vieţii. Parafrazându-l pe Piaget, copilul cu un atașament bun se va putea comporta ca un spirit deschis spre experimentare, cunoaștere și cercetare, își va însuși sistemul de relaţii cauză - efect. În cadrul atașamentului, copilul învaţă reciprocitatea unei relaţii. Cu alte cuvinte, atașamentul determină calitatea integrării sociale, civice, morale a individului. Construirea identităţii de sine este determinată de asemenea de calitatea atașamentului : dezvoltă sentimentul valorii de sine și învaţă stabilirea propriilor limite, a autocontrolului în limitele unor valori morale însușite.

Tulburările de atașament sunt tulburări ale relaţiilor prezente în majoritatea contextelor de dezvoltareși apar începând cu primii ani de viaţă, fiind produse de îngrijirea patogenică. Ele există sub forma a două pattern-uri (modele) clinice :

- Copilul/ adultul este inhibat, retras emoţional, nu are răspunsuri comportamentale adecvate, nu caută confortul și nici nu răspunde la confort.

- Copilul/adultul manifestă sociabilitate indiscriminativă - caută confort, îngrijire și sprijin la oricepersoană aflată în mediul său social.

Putem clasifica tulburările de atașament în :

- Non- atașament cu sociabilitate indiscriminativă.

- Non-atașament cu inhibiţie emoţională.

- Tulburare de atașament cu punerea propriei persoane în pericol.

- Tulburare de atașament cu hipervigilenţă/obedienţă excesivă.

- Tulburare de atașament cu inversarea rolurilor părinte- copil.

Mama inaccesibilă emoțional

Construirea unor atașamente emoţionale sigure și trainice reprezintă o cerinţă omenească fundamentală, în lipsa lor ne simţim ameninţaţi și total lipsiţi de sprijin în existenţa noastră. Pentru copil - atașamentul faţă de părinţii lui este complementar supravieţuirii, motiv pentru care lipsa formării unei legături emoţionale cu părintele are efecte catastrofale asupra evoluţiei și dezvoltării sale ulterioare.

Există părinţi care în mod sistematic își îndepărtează, părăsesc, violentează, urăsc copiii, uneori chiar atentând la viaţa lor. Aceștia fac din ei obiectul nevoilor lor, transformându-i în suprafaţa de proiecţie a angoaselor lor nebiruite și a sentimentelor de ură.

Cheia înţelegerii acestui tip de comportament rezidă în însăși logica traumei. Unul dintre efectele experienţelor traumatice este reprezentat de incapacitatea oamenilor de atașare emoţională. În cazul mamelor cu astfel de istoric traumatic , ele devin cauza traumei de atașament . În nevoia lor de dragoste , copiii flămânzesc emoţional și totodată sunt copleșiţi de sentimentele clivate pe care părintele le scapă de sub controlul conștient.

Atunci când mamele nu își pot deschide inima pentru copil, convieţuirea celor doi devine pentru ele un stres permanent, copilul astfel incorporând pe parcursul evoluţiei sale reproșul de a-i fi

4

stricat viaţa mamei (sau a tatălui). Orice nimic devine prilej de certuri, atmosfera casnică devenind încărcată.

Pentru copil, sentimentul de gol interior, imposibilitatea de a realiza un contact cu o altă persoană, devine experienţa centrală a vieţii sale. Acesta va căuta perpetuu legătura intimă cu ceilalţi (pe care nu a avut-o cu mama sa), legătură ce se va solda permanent cu dezamăgire , rămânând să-și manifeste în exterior solitudinea interioară, adesea prin artă, religie sau natură.

*

În concluzie, viaţa afectivă joacă un rol important în tot ceea ce facem, întrucât emoţiile suntcele care vor determina, pe termen lung, starea de bine, satisfacţia și împlinirea individului. Afectivitatea este procesul reglator care reflectă relaţiile dintre subiect și obiect sub forma unortrăiri subiective, rezultate din satisfacerea sau nesatisfacerea unor trebuinţe. Suntem fiinţe sociale și avem sentimente, de aceea trebuie să fim conștienţi că atașamentul este crucial în dezvoltarea noastră.Între calitatea atașamentului stabilit în copilărie și viaţa adultului există o legătură determinantă, totuși, există o considerabilă posibilitate de schimbare a tipului de atașament prin experienţe pozitive, fericite, care favorizează apariţia figurilor de ata șament compatibile și potrivite. Rolul nostru ca viitori formatori de adulţi este, în primul rând, de a observa realitatea, de a o face comprehensibilă, pentru a o face utilă atât nouă cât și formabililor (oferindu-le sprijin psihosocial în spiritul respectului pentru individ); de a plasa formabilul cu probleme emoţionale într-un grup de lucru în care să găsească persoana/persoanele cu care să poată relaţiona; de a stabili nivelul de compatibilitate al formabililor (pentru a forma grupurile, a alege situaţiile de învăţare, metodele adecvate, etc.); de a crea o atmosferă în care formabilul să se simtă util, valoros, să dorească să relaţioneze, să comunice, să acţioneze pentru propria formare.

5

BIBLIOGRAFIE :

Birch, Ann; ( 2000), Psihologia dezvoltării, București, Ed. Tehnică.

Muntean, Ana;( 2009 ), Psihologia dezvoltării umane, București, Ed. Polirom.

Ruppert, F. (2012), Traumă, atașament, constelaţii familiale – Psihoterapia traumei, București Ed. Trei.

Ainsworth, M., Blehar,M.,Waters,E., and Wall, S (1978 ), Patterns of Attachement, Hillsdale,N J Erlbaum.

6