13. SOCIETATEA UMANĂ ŞI MEDIUL

Vreme îndelungată societatea umană pe parcursul dezvoltării sale a schimbat radical mersul evoluţiei complexelor geografice. Spre deosebire de toate celelalte organisme vii, numai Homo Sapiens, ca fiinţă socială, este dotat cu conştiinţă, deci cu însuşirea de a reproduce şi a analiza realitatea în procesul gândirii. Conştiinţa este o proprietate, care a înarmat omul cu posibilitatea de a folosi legile şi legităţile naturale nu instinctiv, ci conştient. Omul, trăind în mediul natural ce-l înconjoară, în ecosistemele naturale şi utilizând în practică resursele Terrei, influenţează în mod direct procesele ce au loc în aceste complexe, modificându-le mult, deseori în direcţie nedorită.

13.1. Populaţia Terrei şi dinamica ei

Conform datelor din anul 1999, pe Terra locuiesc peste 7 mlrd de oameni. Majoritatea savanţilor susţin ipoteza privind apariţia familiei hominizilor (Homo) acum aproximativ 4-5 mln ani în regiunea colinelor Africii de Est, în condiţii climatice destul de favorabile (caldă tropicală). Din familia hominizilor (ordinul primatelor) au făcut parte paleontropii (strămoşi ai omului contemporan), ca: australopitecii (australis – sudic şi pithekos – maimuţă), apăruţi acum 4-5 mln ani; pitencantropii (pithekos – maimuţă şi antrhropos – om), răspândiţi cu 2 mln ani în urmă; omul de Neanderthal, răspândiţi acum 200-250 mii ani şi, în final, specia Homo Sapiens (omul cu raţiune), care s-a definitivat acum 40-50 mii ani. Pentru prima dată resturile fosile ale omului contemporan au fost găsite în peştera Cromanion, districtul Dordona din Franţa. În spaţiul românesc omul cu raţiune a apărut cu cca 20 mii ani în urmă.

Evoluţia omului a început acum câteva milioane de ani; centrele principale de populare au fost Africa de Est şi Centrală, Asia, Europa de Vest, numită Oicumena.

Cercetările atestă că acum 40 000 de ani în urmă pe Terra locuiau aproximativ 500 000 de oameni. Ei îşi duceau viaţa în mici grupuri şi erau în permanentă căutare de hrană, fiind în continuă dependenţă de condiţiile naturale. Mulţi dintre ei cădeau pradă bolilor, animalelor de pradă, ca-lamităţilor naturale şi altor procese şi fenomene negative ale mediului în care activau. Prin aceasta se şi explică numărul mic de populaţie în acea perioadă.

319

Obţinând în urmă cu 10 000 de ani unele îndeletniciri în agricultură, oamenii aveau posibilitatea să dispună de mai multă hrană. Ca urmare, populaţia Terrei a crescut: de la 5 mln, cât număra în jurul anului 800 î.Hr., la cca 200 mln oameni în anul 0 (începutul erei noi, d.Hr.), iar către anul 1750 numărul populaţiei a ajuns la 800 mln.

Creşterea populaţiei a fost favorizată în mare parte de revoluţia industrială, care a început în secolul al XVIII-lea, mai întâi în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, apoi în restul Europei de Vest şi în America de Nord. Astfel, în anul 1900 populaţia Terrei alcătuia 1,7 mlrd oameni, iar în anul 1950 – 2,5 mlrd. La creşterea vertiginoasă a populaţiei pe Terra au contribuit marile realizări în medicină. Astfel, numărul popu-laţiei pe planetă a atins astăzi cifra de peste 7 mlrd.

Datele statistice denotă că în fiecare an populaţia Terrei creşte cu cca 97 mln de oameni. Această creştere numerică a ei este influenţată de ur-mătorii indici demografici:

- natalitatea – prezintă numărul de nou-născuţi vii într-o perioadă de un an, raportat la 1 000 de locuitori. Este un indice activ al bilanţului natural, care, pe de altă parte, poate fi pus într-o mult mai mare măsură sub controlul intenţiilor umane şi prezintă salturi pozitive sau negative într-un timp relativ scurt. Deosebim: natalitate ridicată (peste 30 de nou-născuţi la 1 000 de locuitori), caracteristică multor state din Africa, Asia de Sud şi de Sud-Est, Oceania, iar în Niger, Kenya, Malawi numărul nou-născuţilor la 1000 de locuitori e mai mare de 50; natalitate medie (20-30 nou-născuţi la 1 000 de locuitori), caracteristică pentru majoritatea statelor din America de Sud şi Centrală (Argentina, Chile), Extremul Orient (R.P.Chineză, Coreea de Sud, pentru unele state insulare din Oceania, iar în Europa – pentru Irlanda şi Islanda); natalitate scăzută (mai puţin de 20 de nou-născuţi la 1 000 de locuitori), specifică statelor dezvoltate şi puternic dezvoltate – SUA, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, statelor din Europa de Vest, cea mai mică fiind înregistrată în Germania, Franţa, Bulgaria, Ungaria ş.a. – mai puţin de 11 şi chiar 0 nou-născuţi la 1 000 de locuitori. În R. Moldova natalitatea constituie cca 3-5 nou-născuţi la 1 000 de locu-itori, iar în unele judeţe este chiar negativă, situându-se astăzi printre majoritatea statelor Europei de Vest;

- fertilitatea populaţiei – prezintă un indice demografic important, complementar natalităţii şi este exprimată prin numărul de nou-născuţi vii în decursul unui an raportat la populaţia feminină în vârstă de 15-45 ani. Ea depinde de gradul de nupţialitate (numărul de căsătorii şi divorţuri într-un an la 1 000 de locuitori), care în ultimul timp în multe state scade vădit. Ea

320

are avantajul de a corecta deformările imaginilor pe care le avem asupra comportamentului demografic, introduse de o structură anormală pe grupe de vârstă. Există un anumit paralelism între valorile natalităţii şi cele ale nupţialităţii. Astfel, cele mai mici valori ale nupţialităţii (sub 6%) în unele state ale Europei nordice şi central-vestice corespund cu cele mai scăzute valori ale natalităţii;

- mortalitatea – prezintă numărul de decese înregistrate într-un an, raportat la 1 000 de locuitori, şi este influenţată de standardul de viaţă (asigurarea sănătăţii, structura pe grupe şi pe vârste). Valoarea cea mai înaltă a mortalităţii populaţiei este caracteristică pentru statele Africii (în Etiopia – peste 23 decese la 1 000 de locuitori), Asiei tropicale (20-30 decese la 1 000 de locuitori), iar în Cambodgia şi în unele state din America Latină (Bolivia, Haiti) – 29,4. În statele cu un mare grad de dez-voltare, cu un nivel înalt de trai, cu o înaltă educaţie şi asistenţă socială şi medicală (Japonia, SUA, Canada, Suedia ş.a.) numărul deceselor la 1 000 de locuitori e mai mic de 10. În R. Moldova mortalitatea este destul de mare – 15-20 decese la 1 000 de locuitori;

- mortalitatea infantilă – ea exprimă indicatorul gradului de civi-lizaţie a unui stat şi reprezintă numărul de decese ale copiilor de până la un an de viaţă raportat la 1 000 de nou-născuţi vii. În unele state slab dezvoltate (Afganistan, Etiopia, Somalia) acest indice depăşeşte 70 de de-cese la 1 000 de copii vii născuţi într-un an, iar în cele puternic dezvoltate (Japonia, Suedia, Finlanda ş.a.) este mai mic de 10 decese la 1 000 de nou-născuţi. În R. Moldova acest indice constituie 21,5 decese la 1 000 de nou-născuţi vii într-un an, fiind mereu în creştere şi este destul de mare în com-paraţie cu cel din statele europene;

- sporul natural – este unul dintre indicii esenţiali, care determină evoluţia numerică a populaţiei şi care este în funcţie de raportul ce se stabileşte între indicele natalităţii şi al mortalităţii. El poate fi de tip ridicat – sporul natural variază între 23 şi 40 de oameni la 1 000 de locuitori şi este caracteristic statelor din Africa şi America Latină, din sud-vestul şi sud-estul Asiei, Oceania; de tip mediu – sporul natural variază între 10 şi 23 de oameni la 1 000 de locuitori, în unele state din Asia de Est şi de Sud, din sudul Americii Latine; de tip redus – sporul natural nu depăşeşte 10 oameni la 1 000 de locuitori – statele din Europa, America de Nord şi Australia. În unele state sporul natural al populaţiei este nul sau chiar negativ – Germania, Austria, Danemarca, Ungaria ş.a.

Statele, care aparţin la cele trei tipuri de spor natural, se deosebesc între ele nu numai după ritmurile de reproducere şi de creştere a populaţiei,

321

ci şi după gradul de longevitate a vieţii, care este un indicator valoros al nivelului de trai. Acest indice este mai mic în statele slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare (majoritatea statelor din Africa, America Latină, Asia), unde durata medie a vieţii este de sub 50 de ani, pe când în statele puternic dezvoltate durata medie a vieţii e mai mare de 75 de ani.

13.2. Repartizarea şi densitatea populaţiei pe Terra

Oicumena este repartizată pe Terra destul de neuniform. În funcţie de gradul de populare, uscatul cuprinde: regiuni permanent populate – aici condiţiile pentru viaţă şi activitatea omului sunt favorabile (teritoriul Europei, partea de est a Americii de Nord şi de Sud, Africa de Est şi, parţial, Africa de Vest, Asia de Sud şi de Sud-Est, Australia de Sud-Est ş.a.); regiuni foarte slab sau temporar populate – deşerturile şi semideşer-turile tropicale, zonele subpolare, terenurile puternic înmlăştinite şi cu îngheţ peren ş.a.; regiuni nepopulate – pustiurile de gheaţă, regiunile mon-tane de mare altitudine.

Asupra repartizării populaţiei pe planetă influenţează următorii factori:- factorii fizico-geografici – au jucat un mare rol în ridicarea ni-

velului de dezvoltare a agriculturii tradiţionale, contribuind la formarea marilor aglomerări umane din zonele favorabile acesteia – Asia musonică (China de Est, India), interfluviul Tigru şi Eufrat (Mesopotamia), delta fluviului Nil ş.a.; orografici – văile marilor fluvii, zonele litorale, colinele de până la altitudinea de 200 m; resursele naturale – au atras, mai ales cele subterane, destule forţe de muncă umană pentru a le valorifica.

Dintre alţi factori geografici, care influenţează vădit asupra repar-tizării populaţiei, mai fac parte: prezenţa apelor potabile de bună calitate, prezenţa solurilor fertile, a unor bogate resurse forestiere ş.a.;

- factorii politico-economici – migraţia popoarelor în Lumea Nouă (America de Nord şi de Sud), în locurile slab populate, dar cu condiţii bune de trai (Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud), războaiele, refugierile forţate sau de bună voie, colonizările, deportările, tehnologiile avansate, mijloacele de transport, care, toate împreună, determină permanent mari concentrări în mari urbe şi regiuni industriale dezvoltate. O mare influenţă asupra repartizării populaţiei îl au şi indicii de natalitate, mortalitate, sporul natural al populaţiei (Tab.13.1).

Tabelul 13.1Indicii de bază privind populaţia principalelor regiuni ale globului

322

Reg

iune

a

Popu

laţia

, mln

loc.

Rat

a an

uală

de

creş

tere

, %

Nat

alita

tea,

mln

locu

itori

Mor

talit

atea

, mln

locu

itori

Dur

ata

med

ie a

vie

ţii, a

ni

% p

opul

aţie

i

Vâr

sta

med

ie, a

ni

% p

opul

aţie

i urb

ane

15 ani 65 ani

Anii 1992 2000 2025 1985 – 1990Total pe Terra 5479 6228 8472 1,6 27 10 63 32 6 24 43Africa 681,6 856,1 1582,5 2,9 45 15 52 45 3 17 32Asia 3233 3692 4900 1,9 28 9 63 33 5 23 31Europa 512 523 541 0,4 13 10 74 20 13 35 73America Latină 457,6 523 701 2,0 28 7 67 36 5 22 72America de Nord

282,6 305,8 360,5 1,0 16 9 75 21 12 33 75

Australia şi Oceania

27,5 30,9 30,9 1,6 19 8 72 29 9 29 71

Fosta URSS 284,5 296,9 344,4 0,8 19 10 69 26 9 31 76*Fără fosta URSS

Unul dintre indicele la temă, care oglindesc marile diferenţieri în re-partizarea şi răspândirea populaţiei pe Terra, este densitatea ei. Ea reprezintă raportul dintre numărul de locuitori şi aria teritoriului habitat, exprimat în locuitori/km2. Pe plan mondial (planetar), densitatea medie a populaţiei este în jurul a 40 locuitori/km2, însă în Europa (101 locuitori/km2) şi Asia (103 locuitori/km2), ea depăşeşte mult valoarea medie, în timp ce în Africa (21 locuitori/km2), în America de Nord şi cea de Sud e cu mult sub nivelul mediu, iar Australia şi Oceania (3 locuitori/km2) sunt foarte slab populate.

Dintre toate statele lumii, cu excepţia celor mici (Singapore, Monaco, Malta ş.a.), cea mai mare densitate a populaţiei este înregistrată în Bangladesh – peste 825 locuitori/km2, în Belgia, Olanda, Germania, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Japonia ş.a. – peste 250 locuitori/km2.

Dintre cele mai aglomerate arii ale Terrei se evidenţiază următoarele regiuni geografice: Asia de Est (China, Japonia, Coreea de Nord şi de Sud) cu o populaţie de peste 1,3 mlrd de locuitori; Asia de Sud-Est (Indonezia, Thailanda, Filipine, Malaysia ş.a.) – peste 460 mln; Europa – cca 750 mln de locuitori (Tab.13.2).

Tabelul 13.2Statele cu cel mai mare număr de locuitori

323

Statul

1992 2025

Populaţia, mln locuitori

Ponderea înpopulaţia lumii, %

Populaţia, mln

locuitori

Ponderea în

populaţia lumii, %

China 1 118 21,7 1 539 18,1India 880 16,1 1 393 16,4SUA 255 4,7 322 3,8Indonezia 191 3,5 283 3,3Brazilia 154 2,8 219 2,5Rusia 149 2,7 185 2,2Pakistan 125 2,4 259 3,0Japonia 124 2,3 127 1,5Bangladesh 119 2,2 223 2,5Nigeria 116 2,1 285 3,3

În prezent, R. Moldova face parte dintre statele cu o densitate mare a populaţiei – peste 130 locuitori/km2, cel mai dens fiind populate judeţele din partea de nord şi centrală a republicii, în valea fluviului Nistru – peste 150 locuitori/km2, o mai mică densitate se înregistrează în partea de sud – până la 100 locuitori/km2. După numărul total al populaţiei R. Moldova face parte dintre cele mai mici state. La ora actuală, aici locuiesc cca 4,3 mln oameni, cifra fiind în descreştere continuă.

13.3. Mobilitatea teritorială a populaţiei

Mobilitatea teritorială a populaţiei este una dintre trăsăturile ei de-finitorii, fiind totodată responsabilă pentru formarea Oicumenei, a raselor umane şi a popoarelor, pentru actualele aspecte ale repartizării şi structurii populaţiei. Deseori oamenii sunt nevoiţi să-şi părăsească, din diferite motive (economice, politice, sociale, sanitare, recreative, în căutarea unui loc de muncă, căutarea unor terenuri agricole nevalorificate ş.a.) aşezarea natală. Unii îşi părăsesc ţara pentru o anumită perioadă de timp, numită deplasare temporară, cea mai frecventă în diferite state. Unii pleacă dimineaţa în altă localitate – la lucru ori cu alte chestiuni, apoi seara se întorc acasă – numită deplasare de navetism (deplasare de la sat la oraş, dintr-o gospodărie în alta etc.). Alţii pleacă la început de săptămână şi se întoarc la finele ei. Destul de frecvente sunt deplasările de mai lungă durată

324

(pe câteva luni: pentru munci în agricultură, turism, construcţii) – numite deplasări sezoniere, des practicate şi de populaţia R. Moldova; din cauza lipsei locurilor de muncă oamenii de aici pleacă în Rusia, Israel, Grecia, Italia, Portugalia, România în alte state.

Un caz aparte de deplasări temporare sunt plecările persoanelor la studii în instituţiile de învăţământ din alte state. Astfel, tineretul studios din R. Moldova pleacă mai des în România, Rusia, Ucraina, Bulgaria, Turcia, SUA, în alte state. În instituţiile de învăţământ din republică îşi fac studiile studenţi din România, Bulgaria, Turcia, Rusia, Ucraina, Irak, Yemen, China, din alte state.

Însă o parte din populaţie pleacă definitiv din ţară – numită depla-sare difinitivă sau migraţie.

Deplasarea definitivă în interiorul unui stat se numeşte migraţie internă şi este caracteristică pentru toate statele lumii. În statele în curs de dezvoltare majoritatea migraţiilor interne se produc de la sat la oraş, din regiunile sărace în cele mai bogate. În statele dezvoltate un mare număr de orăşeni se mută cu traiul din urbe în afara lor, mai puţin aglomerate, liniştite, mai puţin poluate, adică în suburbii, unde îşi construiesc vile, se fac fermieri etc.

Deplasările definitive dintr-un stat în altul poartă denumirea de migraţie internaţională (externă). În majoritatea cazurilor ele sunt de natură economică (deplasarea europenilor în America de Nord şi America de Sud, Australia, Africa de Sud, Noua Zeelandă, Israel ş.a.) şi de natură politică, mai ales datorită conflictelor militare şi politice, revoluţiilor, războaielor etc. (Iugoslavia, Rusia, R.Moldova, Georgia, Israel, Armenia, Azerbaidjan, Tadjikistan, Turcia ş.a.).

Un tip deosebit de migraţii sunt migraţiile forţate care au loc atunci când populaţia este obligată de către autorităţile locale să se mute cu traiul în alte regiuni ale aceluiaşi stat sau este dusă cu de-a sila (fără voia ei) în alte state şi poartă denumirea de deportare. Astfel, în timpul dominaţiei regimului stalinist zeci şi sute de mii de moldoveni, ceceni, ucraineni, tă-tarii din Crimeea au fost deportaţi în Siberia, Kazahstan, Asia Mică în alte localităţi îndepărtate de locul lor de trai.

Migraţiile internaţionale au avut loc în toate perioadele de dezvoltare a societăţii umane, însă apogeul a fost atins în a doua jumătate a sec. al X1X-lea - începutul sec. al XX-lea, când o bună parte din europeni au plecat în America de Nord şi cea de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Africa

325

Fig.13.1. Migraţiile populaţiei.

de Sud (Fig.13.1). De exemplu, în perioada anilor 1850-1914 peste 70 mln de europeni au emigrat în SUA, Canada, Australia, America de Sud, Africa de Sud, iar peste 10 mln de chinezi au emigrat în Malaysia, Singapore, Indonezia, Thailanda, Vietnam, în alte state. (Cei care ies din ţara-mamă, cu scopul de a rămâne în altă ţară, se numesc emigranţi. Cei care vin dintr-o ţară-mamă, cu scopul de a rămâne în ţara adpotivă, se numesc imigranţi. De aici şi noţiunile de emigrare şi imigrare. Noţiunea de migrare este ter-menul general care le implică pe amândouă cele arătate anterior.)

Migraţiile populaţiei au influenţat asupra multor fenomene sociale, politice, economice, asupra structurii naţionale, de rase, lingvistice în di-ferite state şi regiuni ale lumii. De exemplu, structura naţională a SUA (deşi se socoate un stat mononaţional), s-a format pe baza migraţiilor. Aici, peste 40 mln de americani sunt de origine irlandeză, aceştia fiind de 12 ori mai mulţi decât în Irlanda. Migraţiile au influenţat de asemenea şi asupra formării naţiunii canadiene bilingve (două limbi de stat – engleză şi franceză), răspândirii limbii spaniole şi portugheze în statele din America Latină (Brazilia, Mexic, Argentina, Chile ş.a.).

Migraţiile forţate ale negrilor din Africa (sec. al XVIII-lea) în America de Nord şi America de Sud, care au fost folosiţi ca sclavi la muncile grele pe plantaţii, în mine etc., au dus la formarea unor noi grupe rasiale – mulatri, metişi, zambos ş.a.

Actualmente, şomajul ridicat şi migraţiile internaţionale au generat necesitatea adoptarii unei politici de limitare a imigrării. Astfel, în SUA azi imigraţia reprezintă doar 15% din sporul total al populaţiei proprii. Au apărut, în schimb, nişte curenţi opuşi de migratori, de calificare obişnuită sau slab calificaţi, spre statele Europei de Vest, proveniţi din aria Mediteranei (Turcia,

326

Italia, Portugalia, Grecia, Maroc, Algeria ş.a.) – în Germania, Franţa, Marele Regat Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Elveţia, spre statele bogate în resurse petroliere (zona Golfului Persan), spre regiunile bogate în resurse minerale metalice (Africa de Sud – statele Malawi, Botswana, Mozambic ş.a.), spre statele de pe litoralul golfului Guineii etc.

În ultimii ani au luat mari proporţii şi migraţiile internaţionale ale specialiştilor de o înaltă calificare (savanţi, ingineri, medici, profesori), care au căpătat denumirea de exod de intelecte. Asemenea migraţii sunt caracteristice, mai ales, din statele europene spre SUA, Canada şi din statele în curs de dezvoltare spre cele dezvoltate industrial.

De migraţii este strâns legat şi nomadismul – deplasarea continuă a populaţiilor pastorale, cu animalele şi locuinţele (corturile) lor. Cele mai răspândite forme de nomadism sunt: nomadismul meridional (vara se deplasează în derecţia spre nord, iarna – în direcţia spre sud), caracteristice popoarelor de după Cercul Polar Boreal; nomadismul de deşert – deplasări în stepele din preajma deşerturilor sau de la o fântână la alta în spaţiul deşertic; nomadismul de munte – vara turmele de vite sunt mânate spre păşunile montane, iarna – spre poalele munţilor.

13.4. Structura populaţiilor umane

Marea diversitate a populaţiei Terrei impune analiza structurii ei din multiple puncte de vedere: după rasă, naţionalitate, limba vorbită, vârstă, religie, sex, ocupaţii etc.

Structura pe rase a populaţiei – rasele sunt nişte grupuri mari de oameni cu o serie de trăsături somatice şi fiziologice secundare comune (culoarea pielii, părului şi a ochilor, trăsăturile feţii, forma nasului şi a craniului ş.a.). Antropologii disting în rândul populaţiei umane a Terrei trei rase principale (Fig.13.2): europoidă (albă) – este cea mai numeroasă

Fig.13.2. Rasele principale ale populaţiei de pe glob.

327

(cca 2 mlrd de oameni) şi populează partea europeană a Eurasiei (românii, bulgarii, ungurii, polonezii, italienii, nemţii, englezii, ruşii, ucrainenii, georgienii, armenii ş.a.), Asia de Sud-Vest (iranienii, irakienii, afganii ş.a.), Asia de Sud (India Centrală şi de Nord, Bangladesh), Africa de Nord (marocanii, algerienii, egiptenii ş.a.), America de Nord (americanii, canadienii), Australia, Noua Zeelandă, o parte din Oceania. Se caracteri-zează prin pielea de culoare deschisă, faţa bine conturată, nas îngust, ochii şi părul de culoare deschisă, talie înaltă; mongoloidă (galbenă) – numără cca 1 mlrd de oameni care populează mai compact Asia Centrală, de Nord şi de Est (japonezii, chinezii, vietnamezii, cambodgienii, cazahii, kirghizii, tătarii, başkirii, udmurţii, iakuţii ş.a.), America de Nord şi de Sud – amerindienii (au venit din Asia şi s-au răspândit pe ambele continente). Se caracterizează prin pielea de culoare galbenă, pomeţi proeminenţi ai obrajilor, păr negru şi drept, ochii oblici, talie mijlocie; negroidă (ecuatorială) – numără cca 0,5 mlrd de oameni şi reprezintă azi populaţia majoritară a Africii subsahariene, însă mulţi au fost duşi în mod forţat în America de Nord şi de Sud. Un loc deosebit în această rasă îl ocupă khoisanoizii din sud-vestul Africii cu unele trăsături mongoloide şi pigmeii (Fig.13.3), de o statură mică, până la 1,5 m înălţime ce habitează pădurile ecuatoriale. Pentru rasa ecuatorială sunt caracterisice pielea de culoare foarte închisă, nas lat, maxilarul superior proeminent, buze groase, păr creţ, ochi de culoare închisă.

Se mai evidenţiază încă o rasă puţin numeroasă (cca 8,5 mln oameni) – australoidă, răspândită în Australia, Oceania şi Asia de Sud-Est.

Fig.13.3. Rase umane intermediare (pigmei – Africa Centrală).

328

Pe parcursul dezvoltării societăţii umane, extinderii legăturilor dintre diferite regiuni ale Terrei, migraţiilor populaţei au avut loc contacte strânse între diferite rase mari, în rezultatul cărora a apărut un număr considerabil de grupe rasiale de trecere (populaţie metisată). La ele se atribuie o mare parte din populaţia regiunii Sahel din Africa (cca 120 mln oameni), populaţia negroido-europoidă din sudul Indiei, populaţia europoido-australoidă (cca 300 mln oameni), populaţia mongoloido-australoidă din Asia de Sud-Est (cca 800 mln oameni) ş.a. Deosebit de activ s-a petrecut amestecul de rase în ambele Americi, unde au apărut trei grupe rasiale mari: metişii – amestecul dintre europeni şi indienii aborigeni; mulatrii – amestecul dintre europeni şi negrii africani deportaţi; zambos – amestecul dintre negrii şi indienii americani (amerindieni).

Structura etnolingvistică a populaţiei – componenţa naţională a populaţiei Terrei este rezultatul procesului de dezvoltare istorică a so-cietăţii umane. La ora actuală populaţia planetei constă din peste 3 000 popoare (comunităţi umane), care au aceeaşi origine etnică, adică acelaşi mod de formare, trecut istoric, limbă de vorbire, tradiţii culturale ş.a.

Astăzi se cunosc mai multe forme etnice: trib – formă de organizare socială, care se caracterizează prin legături de rudenie, limbă de vorbire (comunicare) şi teritoriu comun; popor – totalitatea oamenilor de o anumită naţionalitate; naţiune – comunitate de oameni legată de un teritoriu, o limbă de comunicare, aceeaşi factură psihică.

La baza divizării societăţii umane în state stă criteriul naţional. Uneori, în cadrul unui stat sunt incluse câteva naţiuni (Rusia, Ucraina ş.a.), iar în alte cazuri – o naţiune poate forma mai multe state (chinezii în China şi Singapore). S-a calculat că cca jumătate din statele lumii, dar ele sunt peste 200 la număr, sunt mononaţionale, unde naţiunea principală constituie mai mult de 90% din numărul total al populaţiei (Germania, Japonia, Vietnam, Coreea de Sud şi Coreea de Nord, Danemarca, Suedia, Norvegia). Restul statelor sunt multinaţionale – Rusia, China, Franţa, Spa-nia, R. Moldova ş.a.

Multitudinea de etnii în lume este grupată, după criteriul rudeniei de limbă de comunicare, în familii mari etnolingvistice, dintre care cele mai reprezentative sunt următoarele: familia indo-europeană – numără cca 2,5 mlrd de oameni şi populează India Centrală şi de Nord, Afganistanul, Iranul, Podişul Armeniei, cea mai mare parte a Europei, în ultimele două secole s-a extins în America de Nord şi cea de Sud, Australia, Noua Zeelandă ş.a. Din această familie fac parte o serie de grupe lingvistice: romană – italienii, spaniolii, portughezii, francezii, românii, majoritatea

329

popoarelor din America Latină; germană – nemţii, englezii, americanii, o parte din canadieni de origine engleză, australienii (cu excepţia abo-rigenilor) şi majoritatea popoarelor scandinave; slavonă – ruşii, ucrainenii, beloruşii, slovenii, slovacii, cehii, bulgarii, sârbii, croaţii, macedonienii, polonezii; familia hamito-semitică – numără cca 225 mln oameni, formează majoritatea popoarelor din Orientul Apropiat şi Africa de Nord; familia sino-tibeteană – numără cca 1,3 mlrd oameni, populează cea mai mare parte din Asia de Est şi de Sud-Est şi include cel mai mare popor din lume – chinezii (1,13 mlrd oameni); familia amerindiană – reprezintă cea mai mare parte din populaţia băştinaşă a ambelor continente americane (38 mln oameni), care locuiesc în munţii Anzi, în vestul Braziliei, în America Centrală etc.

Din limbile vorbite în lume cele mai răspândite sunt următoarele: chineză – în această limbă vorbesc cca 1 mlrd de oameni; engleză – 450 mln; hindi – 400 mln; spaniolă – 350 mln; rusă – 250 mln oameni ş.a. Principalele limbi oficiale mondiale se socot: engleza, spaniola, rusa, araba, portugheza şi franceza (Fig.13.4).

Structura confesională (religioasă) a populaţiei – atât în trecut, cât şi în prezent a exercitat şi exercită o mare influenţă asupra populaţiei di-feritelor state. Biserica este un centru important de păstrare a culturii, obiceiurilor, tradiţiilor, de influenţă asupra relaţiilor dintre oameni, iar în unele cazuri şi dintre diferite state.

Fig.13.4. Principalele limbi vorbite în lume.

330

În lume există trei religii universale, care cuprind cel mai mare număr de credincioşi. Cea mai mare păspândire o are religia creştină, care cuprinde peste 1,7 mlrd credincioşi. Este practicată în toată Europa, America de Nord şi de Sud, Australia, Noua Zeelandă ş.a. Ea constă din trei ramuri principale: catolică – se practică în Germania, Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Polonia, Irlanda, de unele popoare din America Latină ş.a.; protestantă – se practică în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Australia, SUA, Noua Zeelandă ş.a.; ortodoxă – se practică în România, R.Moldova, Ucraina, Rusia, Bielorusia, Armenia, Georgia, Bul-garia, Grecia ş.a.

A doua mare religie este cea islamică (musulmană), care întruneşte peste 800 mln credincioşi din Asia şi Africa de Nord (Turcia, Arabia Saudită, Iran, Irak, Afganistan, Pakistan, Tunisia, Algeria, Egipt, Maroc, Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Tatarstan, Başkortostan ş.a.). Centre sacre de apariţie a islamismului sunt considerate urbele sfinte Mecca şi Medina din Arabia Saudită. Religia islamică constă din două mari ramuri: sunită – se practică în majoritatea statelor arabe şi şiită – practicată în Iran, Irak şi o parte a Azerbaidjanului. Religia islamică a apărut cu mai mult de 1 000 de ani în urmă şi totdeauna a servit ca o normă universală de conduită. După legile Coranului se făcea şi se face judecata, se hotărăşte soarta nu numai a unor credincioşi aparte, dar chiar şi a unor popoare întregi.

A treia religie mondială este budismul – practicată în India, Şri Lanca, China, Mongolia, Nepal, de unele popoare ale Rusiei (bureaţii, kalmâcii, tuvinii ş.a.) şi întruneşte peste 250 mln credincioşi.

În afară de religiile mondiale, în multe state şi regiuni ale lumii se practică şi alte religii de talie naţională dintre care cele mai practicate sunt: induismul, practicat de unii cetăţeni ai Indiei, confucianismul (China), sintoismul (Japonia), iudaismul (Israel) ş.a.

O mare parte din populaţia lumii practică religii de sectă (martorii, new-age, bahay ş.a.) şi unele forme primitive de credinţă – anemismul, totemismul, care se bazează pe credinţa în unele obiecte, animale, plante, alte obiecte de cult, considerate sfinte.

Structura populaţiei pe grupuri de vârste – de raportul dintre gru-pele de vârstă ale unei populaţii umane depinde ponderea ei în aprecierea vârstei de muncă şi capacitatea de înlocuire a generaţiilor, necesară pentru o planificare a economiei şi a dotărilor sociale. În general, analiza structurii populaţiei după vârstă se bazează pe trei grupuri principale de cetăţeni ai unui stat: tineretul (până la 15-20 ani) – în statele economic dezvoltate are o pondere redusă şi este mai mică de 25% (Germania, Franţa şi Grecia – 19-

331

20%, Italia, Austria, Danemarca – 15-17%). În statele în curs de dezvoltare din Asia, Africa, America Latină, Oceania ponderea copiilor constituie cca 40% din numărul populaţiei acestora, iar în Yemen, Rwanda, Uganda, Zambia, Nicaragua – 48-50%; adulţii (de la 15-20 ani până la 60-65 ani) – în statele dezvoltate ponderea lor constituie 55-60%, iar în cele în curs de dezvoltare – 40-45%; vârstnicii (peste 60-65 ani) – în statele dezvoltate ponderea acestora este de cca 30%, iar în cele în curs de dezvoltare – 2-7%.

Această structură e determinată de mai mulţi factori specifici statelor respective: de natalitate, mortalitate, sporul natural, gradul de morbiditate, de migraţii, conflicte militare, condiţii de trai ş.a.

Structura pe sexe a populaţiei – este cunoscut faptul că natalitatea masculină este mai ridicată cu cca 5% faţă de cea feminină. Însă acest fenomen este specific tineretului, pe când la cei adulţi raportul dintre ambele sexe se egalează din cauza mortalităţii mai mari la bărbaţi, iar în rândul vârstnicilor predomină sexul feminin din cauza longevităţii mai mari la femei, în ansamblu ajungându-se la un echilibru relativ. În statele dezvoltate, datorită speranţei de viaţă la naştere cu valori mai mari şi pon-derii înalte a vârstnicilor, se produce o feminizare a populaţiei (48,4% – bărbaţi şi 51,6% – femei). Acest proces este destul de evident în statele care au avut mari pierderi omeneşti în timpul războaielor, mai ales a bărbaţilor (Rusia, Ucraina, Bielarusi, Germania, Austria, Japonia, Vietnam ş.a.). Un alt caracter are acest proces în statele în curs de dezvoltare, unde speranţa de naştere e redusă, natalitatea, dar şi mortalitatea infantilă sunt destul de înalte, factori ce determină o uşoară predominare a sexului masculin (50,7% – bărbaţi şi 49,3% – femei) în statele din Asia de Sud şi de Sud-Est, Africa, America Latină ş.a. Aici, un rol deosebit îl joacă toate tipurile de migraţie a populaţiei.

Structura economică (profesională) a populaţiei – se află în funcţie de structura pe grupuri de vârstă şi de sexe, de gradul de dezvoltare a economiei naţionale şi nivelul de pregătire profesională în cadrul populaţiei oricărui stat. Din acest punct de vedere, deosebim: populaţie activă, care este ocupată în industrie, agricultură, silvicultură, piscicultură, construcţii, în diferite servicii (administraţie, transporturi, învăţământ, medicină, cultură, cercetări ştiinţifice, comerţ, turism etc.), adică singuri îşi câştigă existenţa, şi populaţia pasivă (întreţinută), formată din preşcolari, de vârstă şcolară, tineretul studios, pensionari, şomeri ş.a.

Ponderea populaţiei active pe plan mondial este de cca 45%, fiind mai ridicată în statele industrial dezvoltate şi mai redusă în statele în curs de dezvoltare. Aces fenomen social se explică prin nivelul scăzut de dez-

332

voltare economică, lipsa de locuri de muncă (şomajul ridicat), numărul mare de copii în structura populaţiei, gradul scăzut de încadrare în munca social-utilă a femeilor cu mulţi copii, gradul scăzut de profesionalism ş.a.

Structura populaţiei după mediul în care trăieşte – din acest punct de vedere, populaţia Terrei se împarte în două categorii: populaţia rurală şi populaţia urbană.

Populaţia rurală constituie, în plan mondial, cca 50% din populaţia planetei şi habitează în aşezări rurale. Teritorial şi funcţional, aşezările rurale reprezintă cea mai veche formă de locuit, de organizare rezidenţială a populaţiei şi de utilizare economică a teritoriului, unele din ele având o permanenţă milenară. Gospodăriile au fost amplasate atât în lungul culoarelor de vale ale fluviilor, cât şi pe anumite promontorii, care îndepli-neau şi funcţii de observare şi apărare. Aşezările rurale, în esenţă, cuprind majoritatea locuitorilor ce se ocupă cu agricultura sau alte activităţi apropi-ate (exploatarea forestieră, pescuitul, apicultura ş.a.). Orice aşezare rurală este compusă din trei elemente principale: populaţia, spaţiul ocupat de conctrucţii (vatra) şi pământurile din jur (moşia).

În funcţie de poziţia, localizarea, morfologia vetrei aşezării umane, structura şi utilizarea terenurilor agricole riverane, de natura specializării economice, de gradul de stabilitate şi a viitorului de dezvoltare, aşezările rurale se împart în următoarele tipuri: aşezare de luncă, de terasă, de versant, de interfluviu ş.a. – sunt determinate de factorii geografici (re-lieful, resursele de apă, pădurile etc.); comună, sat, cătun, fermă – sunt determinate de extensiunea spaţială; aşezări efemere, temporare, sezoniere, permanente – sunt determinate de gradul de stabilitate; aşezări agricole, agroindustriale, agrocomerciale, agroturistice, pastoral-silvice, aşezări-noptiere, pescăreşti, vânătoreşti ş.a. – sunt determinate de specializarea funcţională.

Populaţia urbană – în plan mondial, cuprinde cca 50% din populaţia globală şi habitează aşezările urbane (oraş sau urbă). Ele cuprind, în esenţă, majoritatea locuitorilor care activează în întreprinderile industriale şi sfera de deservire socială. Aşezările umane, care concentrează un număr mare de astfel de populaţie, poartă denumirea de urbe (oraşe). În statele puternic dezvoltate (SUA, Canada, Germania, Franţa, Italia, Japonia ş.a.) ponderea populaţiei urbane constituie 75-85%. Este relativ înalt nivelul de urba-nizare în statele din America Latină – 72%, unde acest proces a decurs rapid la finele sec. al X1X-lea – începutul sec. al XX-lea, ca rezultat al migrărilor intensive din Europa. În statele în curs de dezvoltare din Africa

333

şi Asia gradul de urbanizare constituie 30%. Cel mai scăzut indice la acest capitol se înregistrează în statele Burundi şi Rwanda din Africa, Bhutan din Asia – 5-6%. În R. Moldova gradul de urbanizare constituie cca 45% (Tab.13.3).

Tabelul 13.3Dinamica populaţiei urbane în principalele regiuni ale Terrei, %

Regiunea 1950 1960 1970 1980 1990 2000

Africa 15 18 23 29 36 43America Latină 41 50 57 65 71 75America de Nord 64 67 70 74 77 75Asia 17 22 25 29 34 41Europa 54 58 64 69 73 77Australia şi Oceania 38 61 71 76 80 83

Primele urbe au apărut încă în antichitate, în epoca bronzului (finele mileniului IV î.Hr.), în cele mai vechi focare de civilizaţie – Mesopotamia şi Valea Nilului (Ur, Uruc, Kish, Iridu ş.a.). Astăzi în lume sunt înregistrate peste 2 400 urbe cu o populaţie de peste 100 mii locuitori fiecare, care îndeplinesc cele mai diverse funcţii: de transport, comercială, industrială, administrativă ş.a. Printre urbele mari un loc deosebit îl ocupă cele milionare, la ora actuală fiind înregistrate peste 350 din acestea, cu o populaţie de peste 1 mln locuitori fiecare, dintre care 25 au peste 10 mln locuitori.

Urbele situate aproape unele de altele deseori se contopesc şi formează aglomeraţii urbane – Paris, Moscova, New York etc. Acestea, la rândul lor contopindu-se, formează zone urbanizate gigantice numite megalopolisuri – Boston-Washington (Boswash) din SUA, care se întinde pe o distanţă de 800 km, are o arie de peste 100 mii km2 şi o populaţie de peste 60 mln locuitori, iar dîn componenţa lui fac parte astfel de urbe mari ca New York, Boston, Philadelphia, Washington ş.a.; Chicago-Pittsburgh (Marilor Lacuri) – 40 mln de locuitori; Osaka-Kyoto V Kobe (Japonia) – 80 mln de locuitori ş.a.

13.5. Relaţiile Om-Societate-Mediu

Apariţia pe Terra a omului, mai ales a societăţii umane, marchează începutul unei noi faze istorice în evoluţia planetei noastre. Aceasta înseamnă că dacă până la apariţia speciei umane Terra a evoluat numai sub

334

acţiunea factorilor şi fenomenelor naturale, apoi după acest moment mediul natural s-a modificat prin activitatea practică a omului. Spre deosebire de toate celelalte organisme terestre vii, numai omul, ca fiinţă socială, este dotat cu raţiune, adică cu însuşirea de a reproduce şi a analiza realitatea în procesul gândirii. Conştiinţa este o proprietate, care a apărut ca rezultat al unei evoluţii îndelungate şi a înarmat omul cu posibilitatea de a utiliza legităţile naturale nu instinctiv, ci conştient.

Omul, habitând în mijlocul naturii, influenţează asupra proceselor ce au loc aici, deci le modifică. În unele cazuri mediul natural a fost schimbat complet, în locul lui fiind creat un mediu nou, numit mediu antropic, care se caracterizează prin îndepărtarea plantelor şi animalelor sălbatice, acestea fiind înlocuite cu cele aclimatizate, neaborigene şi prin crearea mediilor artficiale urbanistice sau rurale. Modificările efectuate de către om în mediul înconjurător au început o dată cu domesticirea animalelor, urmând apoi cultivarea plantelor, apariţia multor ramuri industriale, ale transportu-rilor ş.a.

În epoca contemporană influenţa omului asupra naturii a crescut cu mult şi a dus la schumbări ireversibile ale condiţiilor naturale pe teritorii destul de vaste. Premisele principale ale intensificării acestei influenţe asupra naturii sunt, pe de o parte, explozia demografică, precum şi creşterea potenţialului energetic şi tehnic (numai în sec. al XX-lea au fost utilizate peste 2/3 din toată energia, folosită în decursul istoriei mul-timilenare a omenirii). Dacă la mijlocul sec. al X1X-lea 94% din toată munca efectuată se datora forţei musculare a omului şi animalelor, astăzi acestora le revine doar 1%, restul revenindu-le maşinilor.

Omul a acumulat în decursul activităţii sale istorice şi continuă să acumuleze atâtea cunoştinţe ştiinţifice, încât adesea problema constă nu în a afla ceva nou, ci în a utiliza informaţia deja acumulată. S-a constatat că peste fiecare 10 ani volumul cunoştinţelor acumulate se dublează, şi dacă creierul uman este în stare să însuşească cca 50 unităţi de informaţie pe secundă, apoi mijloacele de informaţie (televiziunea, radioul, revistele, cărţile etc.) emanează în fiecare secundă de 10 mln ori mai multă infor-maţie decât poate s-o însuşească creierul nostru. Deşi suntem mulţi şi puternici, bine instruiţi, deseori continuăm să ne comportăm cu natura ca barbarii, ca oamenii primitivi. De exemplu, dacă la începutul sec. al XX-lea unui locuitor îi reveneau anual cca 5 t de materie primă dobândită, azi – peste 30 t. Însă procentul de utilizare a ei este destul de mic (3 -5%) din

335

totalul materialului extras, restul nimereşte în deşeuri, poluând mediul. Anual omenirea consumă aproximativ atâta petrol cât s-a acumulat în scoarţa terestră pe parcursul a cca 30 mln de ani.

Necesitatea de a valorifica noi terenuri şi resurse naturale tot mai greu accesibile şi tot mai sărace în conţinutul procentual l-a determinat pe om să însuşească regiuni extrem de aride, de tundră (extrem de umede), montane etc. De aceea, dependenţa lui de condiţiile naturale nu scade, ci creşte şi cere tot mai mari investiţii, multe eforturi suplimentare. Singura premisă ca omenirea să iasă din impasul în care a nimerit este respectarea strictă a tuturor legilor şi legităţilor formării şi evoluţiei naturii. Adică, extragerea materiei prime va trebui să fie limitată la cantităţi renovabile sau, cel puţin, să nu depăşească limitele necesare pentru funcţionarea complexelor naturale. Deşeurile să fie reutilizate sau reduse la minimum şi făcute accesibile pentru circuitele substanţelor în natură, fără a le deteriora.

Desigur, soluţionarea problemei privind interacţiunea dintre om, societate şi natură nu este o sarcină exclusivă a unei ştiinţe oarecare. Indiferent de faptul, cine va deveni viitorul Om, el trebuie să fie ferm convins că problema îl priveşte şi pe el personal. Niciodată omenirea nu a posedat atâtea forţe pentru a progresa, dar ea de asemenea niciodată nu a fost atât de aproape de prăpastie, de autodistrugere ca în prezent.

336