1391 – 2006 Istoria Ra iunii (de la ţManuel la Benedict)12 noiembrie 2008 • VLAD M.

Pe 12 septembrie 2006, Papa Benedict a ţinut în aula universităţii din Regensburg o prelegere intitulată Credinţă, Raţiune şi Universitate – Memorii şi Reflecţii, având ca subiect dehelenizarea creştinismului şi pericolul ruperii de raţiune. Într-un anumit context, Papa Benedict l-a citat pe Manuel Paleolog al II-lea, un învăţat ortodox şi unul dintre ultimii împăraţi ai Imperiului Bizantin: „Arată-mi ce aduce nou credinţa lui Mahomed şi vei vedea că vei găsi numai lucruri rele şi neomeneşti, aşa cum e porunca de a răspîndi credinţa cu sabia.”*Dar ce mai freamăt, ce mai zbucium! Întreaga lume islamică s-a cutremurat de indignare la îndrăzneala papei Benedict. Cum îndrăzneşte papa să insulte o religie paşnică precum Islamul, citând părerile unui împărat bizantin? Nici unul dintre aceştia revoltaţi nu s-a sinchisit să citească textul prelegerii papale. Nu. În schimb, au trecut la ceea ce ştiu eimai bine. Scenele pe care le mai văzusem în 2005, cu ocazia sensibilităţii islamice faţă de nişte amărâte de caricaturi, au reapărut în întreaga Dar AlIslam. Ura islamică, în toată spectaculozitatea ei: proteste violente, mesajeinsultătoare, arderi de efigii ale papei, atacuri comise la adresa creştinilor, crime.După cum era de aşteptat, jurnaliştii nu au fost interesaţi de conferinţa de la Regensburg. Media occidentală, neomarxizată sau tembelizată de atâta tabloidizare, le-a cântat în strună revoltaţilor islamici, reducând discursul papal la „Papa Benedict a insultat Islamul, citându-l pe un „împărat medieval”. Cum i-a insultat, doamnelor şi domnilor? Luând în discuţie pericolul desprinderii creştinismului de raţiune? Şi ce vrea să însemne această sintagmă „Împăratmedieval”? Dacă stau şi mă gândesc mai bine, am o mică bănuială: Manuel Paleolog al II-lea e un împărat bizantin şi a trăit în Evul Mediu, ergo este unsoi de barbar. Nu? Doar ne facem educaţia stând în faţa televizorului, iar filmele îi portretizează pe cei din Evul Mediu ca pe nişte fanatici intoleranţi şi ahtiaţi după violenţă. Trebuie să fie adevărat, doar e la televizor!Nici ortodocşii noştri nu s-au lăsat mai prejos. În loc să reţină că papa apreciază gândirea creştin-ortodoxă, dovadă că l-a interesat împăratul Manuel Paleolog al II-lea, unii dintre ei au revenit la clasicele teorii privind aroganţa catolică: „Aşa face Vaticanul mereu. N-are pic de respect pentru noi, răsăritenii.” Care noi, răsăritenii? Noi, ortodocşii şi musulmanii? Curioasă atitudine. Creştinătatea ortodoxă pare să aibă o capacitate extraordinară de a uita orice samavolnicie islamică, dar o memorie a la Seneca atunci când are de a face cu Biserica Catolică. Nici un rău comis vreodată de un catolic nu este uitat. Păcat.Acestea fiind spuse, vă invit să citiţi articolul lui Traian Ungureanu, publicatîn numărul din 2006 al Idei în Dialog, 1391 – 2006 Istoria Raţiunii (de la Manuel la

benedict). Vreau să mulţumesc lui Joee Blogs pentru pozele luate de la faţa locului.* Împăratul Manuel ştia despre ce vorbeşte. Islamul creat de Mahomed cucerise de sute de ani creştinătatea din Orient, nordul Africii, trecuse cu armatele în Peninsula Iberică, iar în vremea sa turcii otomani se aflau în plin asalt asupra Balcanilor. Pe 29 mai 1453, la 28 de ani de la moartea împăratului, armatele musulmane cuceresc Constantinopol. Învingătorii se dedau la jaf, viol şi crimă. Mii de creştini sunt masacraţi sau luaţi în sclavieşi întregul oraş este jefuit. Case, palate, biserici, nimic nu scapă animalităţii descătuşate. Hodighitria, cea mai vestită icoană din creştinătate, despre care se spunea că fusese pictată de însuşi Sfântul Evanghelist Luca, este făcută bucăţi de cuceritorii musulmani. Soldaţii lui Mehmet intră în Hagia Sophia, unde o parte din locuitorii oraşului încă se mai rugau, întrerup slujba, îi omoară pe bătrâni şi pe cei slabi, luându-i pe ceilalţi în sclavie. Mii de alţi locuitori le impărtăşesc soarta. Mahomed al II-lea ordonă unui învăţat musulman să urce în amvon şi să rostească declaraţia de credinţă: „Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi Mahomed este Profetul Lui”. Sfânta Sofia, cândva cea mai mare biserică a creştinătăţii, este transformată în moschee dimpreună cu sute de alte biserici, devenind un simbol al superiorităţii islamice asupra lumii creştine.

1391 – 2006 Istoria Raţiunii (de la Manuel la Benedict)

În martie 1391, o firidă luminoasă începea să caute drumul spre celălalt capăt al istoriei. La Constantinopol, oraşul care atîrna, cu ultima răsuflare, de mia de ani de glorie imperială, Manuel Paleolog al II-lea era înscăunat Împărat şi Autokrator peste o felie de pămînt, veştedă de putere şi bătută în figuri enigmatice ale spiritului, ca o piatră lucrată cu mîna de caligraf: Bizanţul. Bizanţul boţit sub sprînceana semeaţă a noii credinţe: Islamul, promisiune şi putere fără seamăn, cult şi rînduială totală a vieţii. Manuel Paleolog al II-lea îşi începea domnia ca vasal al Marelui Sultan Baiazid. Pînăîn 1425, cînd încheie, apăsat şi sumbru, o viaţă de militar în necontenită retragere, călător fără izbîndă, în căutare de ajutor la Paris, Veneţia şi Londra, cărturar luminos şi încercănat de presimţiri, Manuel Paleolog reuşeşte, totuşi, ceva cu adevărat important: o înţelepciune a reflecţiei istorice pe care am numi-o, astăzi, teoria culturilor. Scrierile rămase în urma acestui Împărat al Cărţii ne spun că Manuel a murit încărcat de cunoaşterea propriei poziţii fără îngăduinţă de mişcare, în vremuri nu mai puţin încătuşate. Manuel Paleolog al II-lea e personajul şi conştiinţa unei crize uriaşe care cuprinde Răsăritul între secolele XI şi XV şi se încheie cu preschimbarea acestei lumi sub faldurile teologico-militare şi mentale aşternute asupra sa de Islam, de suflul oriental al unui alt fel de a gîndi şi trăi.Într-un fel sau altul, Manuel ştie că istoria a luat un curs inevitabil. Că panta dictează coborîrea Estului şi că fractura Vest-Est va fi consolidată deo infiltraţie orientală. Pe 21 iulie 1425, împăratul moare. E înmormîntat la

biserica Mânăstirii Pantokrator.Apoi, urmele împăratului şi ale lumii sale dispar, repede, într-o febră care adevereşte scepticismul Învăţatului. Trupul lui Manuel dispare după ce mormintele Paleologilor sînt distruse de turcii otomani, cuceritori ai Bizanţului. Rămîn, în colecţiile Louvre-ului, cîteva scrieri, mult mai puţin decît şi-ar fi dorit acest împărat care n-a contenit să se plîngă că politica şirăzboaiele nu i-au îngăduit să stea mai aproape de litere. Între ele: „Douăzeci şi şase de dispute cu un învăţat persan“, consemnarea lungilor dialoguri polemice şi teologice cu Kadiul mahomedan care însoţea trupele sultanului Baiazid. Căci Împăratul Bizanţului, om de spirit suveran şi suveran politic îngrădit, se găsea, la ora „disputelor“, în iarna lui 1391, într-opostură dramatică şi umilitoare. Ca vasal, el a urmat ordinul sultanului şi s-a alăturat trupelor otomane, într-o campanie de anexare a unor vechi posesiuni bizantine. Manuel cunoştea prea bine obiceiurile mai marilor lui. În fond, îşi petrecuse ani mulţi ai tinereţii ca ostatic pe lîngă Curtea Sultanului, zălog de fidelitate al tatălui său, Ioan al V-lea. În cîteva rînduri, viaţa lui Manuel a stat în cumpănă. Cînd tatăl său încearcă să întărească fortificaţiile cetăţii Constantinopole, sultanul îi trimite vorbă că îl va orbi peManuel. Prinţi ostatici bizantini fuseseră adesea lăsaţi fără vedere pentru nesupunerea părinţilor. Ioan opreşte lucrul la fortificaţii. Manuel îşi păstrează văzul. Prizonieratul de facto nu încetează, de fapt, nicicînd. Împărat, Manuel Paleolog petrece ani lungi în misiuni disperate şi depune cereri de ajutor la toate marile curţi ale Europei, în timp ce Constantinopole e încercuit şi asediat vreme de 8 ani. Izbăvirea vine, norocos şi neaşteptat, pe 20 iulie 1402.Mongolii lui Timur apar pe cîmpia de la nord de Ankara. Baiazid ridică, grăbit, asediul care ferecase Constantinopole încă din 1394 şi primeşte lupta. O manevră strălucită a cavaleriei de arcaşi mongoli distruge armata otomană. Baiazid cade prins şi e plimbat, cu o cruzime simbolică fără egal,într-o cuşcă de fier care însoţeşte cortegiul mongol. Bizanţul respiră. Pentru ultima oară. În cîţiva ani, presiunea otomană revine şi erodează rapid conturul bizantin. Pe 29 mai 1453, Mahomed al II-lea cucereşte oraşul. Ultimul împărat bizantin, Constantin Paleolog al XI-lea, moare cu arma în mînă. Trupul său e aruncat într-o groapă comună, alături de cadavrele soldaţilor bizantini. Urma ultimului împărat e pierdută pe veci. Osuccesiune fatidică îi leagă în moarte şi dispariţie pe Paleologi. Căci Constantin din groapa comună e fiul lui Manuel fără de mormînt. Fiul şi tatăl împart soarta celor ce cad între roţile mari ale istoriei.Disputa a şapteaNu tocmai întîmplarea a făcut ca Manuel Paleolog al II-lea să-şi fi întors gîndurile, cîndva, prin 1395, la Constantinopol, în liniştea grea dintre zidurile asediate de otomani, la o anume seară de iarnă, petrecută într-o tabără militară, alături de Kadiul Sultanului.Manuel a reluat însemnări vechi şi a pus în scris „disputele“, dezbateri teologico-politice ample şi minuţioase asupra legăturilor şi deosebirilor între Creştinism şi Islam. În 1966, profesorul Theodore Khoury le-a editat savant, într-o culegere de izvoare istorice bizantine. Marţi 12 septembrie 2006, Papa Benedict al XV-lea a vorbit în faţa unei audienţe academice, la

Universitatea din Regensburg, despre „Credinţă, raţiune şi universitate“. După salutul omagial adresat gazdelor universitare, Papa, un maestru al reflecţiei teologice şi un cunoscător profund al sintezelor filozofice europene, s-a oprit asupra unui anume citat istoric. Un pasaj cules din „Disputele cu un învăţat persan“, editate de profesorul Khoury. Şi anume, un fragment din „disputa“ a şaptea. Acesta e punctul în care firida luminoasă, deschisă într-o seară de iarnă a anului 1391, răspunde în celălalt capăt al istoriei şi duce direct la după-amiaza zilei de 12 septembrie 2006. Prin două intrări separate şi depărtate ale istoriei, Împăratul Manuel şi Papa Benedict privesc către aceeaşi formulă de agregare tensionată a culturilor:comparaţia antagonică şi conflictul a două lumi în contact: Creştinismul şi Islamul.Imediat după Conferinţa de la Regensburg au izbucnit, evident, violenţe derigoare. Mesajul: dacă nu încetaţi să ne acuzaţi de violenţă, vă ardem bisericile şi vă omorîm preoţii! Nostim şi danez. Şi eficient. Au ars biserici în Palestina, au ars efigii papale la Teheran, Karachi şi Lahore. S-au stins, laWashington şi Londra, la Paris şi Berlin, onoarea şi demnitatea replicii. Mînia islamică a punctat, oarecum plictisitor, un scenariu mecanic. Iar opinia occidentală s-a conformat palid. Islamul îşi arogă, prin urmare, dreptul de a se simţi insultat de orice cuvînt pe care nu l-a dictat mai înainte. De fapt, pasajul incriminat de mulţimile semianalfabete din stradă are mai puţin de-a face cu Islamul şi mult mai mult cu lumea occidentală, pe care conferinţa papală o pune în faţa propriei drame spirituale. Conferinţa de la Regensburg e unul din cele mai importante şi urgente documente ale dezbaterii contemporane de idei, probabil prima încercare majoră de analiză şi rezolvare a impasului filozofico-moral care deschide secolul XXI.Mai întîi, aşadar, despre ce a vorbit, de fapt, Papa Benedict al XVI-lea, în blestemata şi profund ignorata sa Conferinţă de la Regensburg?Ce a auzit Kadiul?Conferinţa de la Regensburg nu e un pamflet – aşa cum au înţeles fără a fi citit, sau au citit fără a înţelege organizatorii vandalismului stradal islamic. În mod fundamental, Conferinţa de la Regensburg e, ca orice idee autentică, o întrebare. Ea priveşte spre viitor şi constată desprinderea simultană, deşi divergentă, a Occidentului şi a Islamului de marele recif al Raţiunii. Dacă discursul papal ajunge rapid la de acum faimosul citat din Manuel Paleolog al II-lea, asta nu înseamnă decît că desprinderea de raţiune nu e tocmai o noutate acută, ci noutatea acută de la capătul unui proces istoric şi cultural ce poate fi urmărit în etapele sale succesive. Acestproces îndelungat e un produs critic occidental şi a însoţit, pe un alt canal, marea controversă Occident-Orient. Astăzi, sub presiunea bombastică a violenţei islamice, sîntem tentaţi să vedem doar acest capăt al unei evoluţii, altfel, ample. Cu alte cuvinte, citatul din vechile „dispute“ ale lui Manuel Paleolog e un bun punct de plecare, cel mai bun punct de plecare, într-o dezbatere care convoacă la reflecţie ambii versanţi ai problemei. Ce a spus, atunci, în 1391, Împăratul Manuel Paleolog al II-lea adresîndu-se Kadiului? Iată citatul: „Arată-mi ce aduce nou credinţa lui Mahomed şi vei vedea că vei găsi numai lucruri rele şi neomeneşti, aşa cum e porunca de a răspîndi credinţa cu sabia“.

În lectura Papei Benedict al XVI-lea, argumentul împăratului e elementar. Mesajul acestei declaraţii care respinge clar convertirea prin mijloace violente e următorul: a acţiona în dezacord cu raţiunea e o încălcare a naturii divine. Conferinţa continuă cu o referire directă la comentariul asigurat acestui pasaj în ediţia îngrijită de Theodore Khoury. Editorul vechiului text bizantin observă: „Pentru Împăratul Manuel, un bizantin format de filozofia greacă, necesitatea acordului între raţiune şi credinţă e de la sine înţeleasă. În schimb, în învăţătura islamică, lucrurile stau altfel. Acolo Dumnezeu e deţinătorul transcendenţei absolute. Voinţa Lui nu cunoaşte limite, nici măcar graniţele raţiunii“. Aici, notează Papa Benedict al XVI-lea: „ediţia Khadoury trimite la marele islamist francez R. Arnaldez, care trimite, la rîndul său, la învăţatul Ibn Halmz. Acesta a susţinut chiar că Dumnezeu nu e limitat nici măcar de propriul său cuvînt, că nimic nu îl poate obligasă ne reveleze adevărul şi că, dacă asta ar fi voinţa Lui, atunci ar trebui să practicăm idolatria“.Despotismul din Orient răsareÎn acest punct, demonstraţia aproape forţează o divagaţie fascinantă. E, astfel, de observat, în folosul unei viitoare discuţii pe marginea categoriilorclasice care descriu opoziţia Occident-Orient, că sciziunea acestor două lumi şi opţiuni spirituale începe, probabil, în acest cîmp de departajare iniţială care desparte două poziţii spirituale radical opuse. Partea cu adevărat radicală şi misterioasă a acestui binom e opţiunea orientală.Absolutismul masiv al viziunii orientale e deja prezent în etimonul islamic. El va fi transportat şi implantat, lent, în secole de dominaţie culturală şi militară orientală, după prăbuşirea conglomeratului bizantin, pe aproape toată suprafaţa statală a Răsăritului European. Ne-am obişnuit să numim această sumă de trăsături care promovează, în genere, obştea, colectivitatea şi statul, în dauna individului, caracter estic, spre a le deosebi de energia constructivă şi deschiderea democratică a lumii occidentale. Exact din această teribilă interdicţie iniţială a raporturilor spiritual-religioase par să curgă, mai apoi, credibil şi logic, categoriile clasice ale lumii sociale şi politice ale Răsăritului şi ale Orientului: arbitrarul justiţiei şi lipsa de recurs, despotismul politic, masa politică şi autonomia morală extrem de reduse ale individului, în raport cu o colectivitate strivitoare, aproape totemică. Tema e vastă şi a fost mult timpgrevată de observaţii retorice (faimosul şi fiorosul „comunism asiat“). Însă ceva profund şi continuu leagă aranjamentul teologic iniţial al Orientului de o uriaşă posteritate politică autoritară care culminează cu totalitarismulcomunist de extracţie leninistă. Rădăcina orientală a acestei devastatoare crispări antimoderne.Încă în 1920, marele teolog german Franz Rosenzweig prevestea „un mileniuce va intra în istorie ca timp al luptei între Occident şi arabi“ şi plasa originile virusuluioriental în bazele religioase ale acestei lumi: „Dumnezeul mahomedan e un demiurg care ar fi putut, la fel de bine, să nu se ostenească să creeze. El îşi etalează puterile creatoare, aidoma unui potentat oriental care conduce violent, nu prin legi consimţite, ci, maicurînd, prin dreptul suveran de a acţiona arbitrar (…) În acest fel, Providenţa e sfărîmată într-o infinitate de acte de creaţie separate şi particulare, lipsite de legătură“ (Steaua mîntuirii – 1920). Mai tîrziu, în Rusia sub vechiul regim (1974), Richard Pipes a găsit punctul de plecare al derapajului despotic bolşevic în

prăbuşirea statului kievean şi secolele de dominaţie mongolă.Teza a fost contestată, vehement şi patriotic, de Soljeniţîn, care a încercat din răsputeri, într-un cunoscut articol publicat în revista Foreign Affairs, să reţină răspunderea pentru dezastrul bolşevic în sarcina ideii marxiste. Leszek Kolakowski a intervenit (Diavolul în istorie? 1981), avansînd o explicaţie combinată, care respinge purismul lui Soljeniţîn, observînd că „societăţile nu pot fi rodul exclusiv al utopiei, pentru că nu îţi pot scoate din joc propria istorie“. Dezbaterea nu are un cîştigător, dar intuiţia unei filiaţii care leagă regimul teologic abrupt al „transcendenţei totale“ de tradiţia politică autoritarăa Răsăritului e greu de înlăturat. Însă deocamdată e timpul să ne întoarcem la firul demonstraţiei care înaintează în Conferinţa de la Regensburg.Crist dehelenizat la purtătorComentînd mai departe mult disputatul pasaj extras din argumentele Împăratului Manuel, Papa Benedict întreabă: e convingerea după care îndepărtarea de raţiune contrazice ordinea divină o idee eminamente greacă sau e ea o valoare universală? Teolog rafinat, Papa nu forţează un răspuns imediat, ci face istoria opoziţiei doctrinare faţă de ipoteza greacă. Ea a înaintat din două direcţii. Pe de o parte, contestaţia internă care ajunge chiar să domine formele de gîndire publică în Occident. Pe de altă parte, revenirile acerbe care încearcă să impună violent primatul “transcendenţei absolute“, prescriind valori colective stricte: supunerea, Jihadul, care obligă convertirea prin forţă, şi Umma, masa globală a armoniei islamice care încheie tensiunile istoriei. Însă referinţa papală la Islam e redusă, în această conferinţă, care se ocupă, în primul rînd, de restrîngerea conceptului de raţiune în filozofia şi teologia modernăa Occidentului. Aceasta e tema de adîncime a Conferinţei şi tocmai ea a scăpat atît de furioşii islamici, cît şi de mass-media occidentale, care s-au grăbit, ca de obicei, să devină camera de ecou a indignării musulmane.Conferinţa de la Regensburg discută, de fapt, pe larg, aşa-numitul proiect de „dehelenizare a creştinismului“, un efort combinat care vizează secţionarea conglomeratului filozofico-teologic greco-creştin. Cu alte cuvinte, obiectivul acestei direcţii de „emancipare“ e „epurarea“creştinismului de adaosul filozofic „tîrziu“ şi „neautentic“ imprimat sau, cu o expresie la modă, „inculturat“ de elenism, în corpul originar al doctrinei cristice. Creştinismul recuperat prin „dehelinizare“ e desprins din îmbrăţişarea Logos-ului grec şi permite accesul la o divinitate „autentică“ şi „nemediată“.Curentul dehelenizant începe, în rezumatul prezentat de Papă, încă în secolul al XVI-lea, odată cu teologia Reformei. Următorul val e structurat de criticismul istoric şi filologic al secolului al XIX-lea, care îl caută pe „Isus omul“, o persoană istorică excepţională, purtătorul unui umanitarism militant şi pur, răstălmăcit şi corupt ulterior de adaosuri filozofice grecizante. În sfîrşit, mai aproape de noi, a treia „dehelenizare“ vine cu modernitatea filozofică pentru care raţiunea nu e mai e compatibilă cu conceptul grec integrator, ci devine umbră şi componentă a spiritului ştiinţific.Această deplasare are drept consecinţă izolarea religiei, care e retrogradată în interiorul subiectivităţii personale. Subiectul decide ce e

admisibil şi practicabil în materie de religie şi conştiinţă. Subiectul devine arbitru al eticii, şi el nu va întîrzia să legitimeze „religii la purtător“, mai ales după ce autoritatea publică a creştinismului se scufundă, în societăţile occidentale. Atomizată şi privatizată prin dehelenizare – observă Papa Benedict –, religia nu poate subîntinde colectivităţi şi devine un exerciţiu strict personal. După „dehelenizare“, încercările de a construi o etică pe bazapsihologiei şi a sociologiei au cale deschisă, dar nu reuşesc decît să multiplice ipoteze. De fapt, continuă argumentul papal, dincolo de o bună igienă antiobscurantistă, „dehelenizarea“ nu reuşeşte decît să lipsească Occidentul de accesul la o viziune armonică asupra temeiurilor lumii. Manuel Paleolog al II-lea o spusese încă din 1391.Acesta este înţelesul Conferinţei de la Regensburg. Ea nu recuperează un citat obscur dintr-un împărat bizantin uitat pentru a pălmui Islamul, ci pentru a avertiza asupra tentaţiei reducţioniste care ameninţă, de la un cap la altul, lumea în care trăim. De ce anume se face, atunci, vinovat Papa Benedict al XI-lea?Economia şi sociologia sfîrşesc la RegensburgÎn primul rînd de un curaj remarcabil. Conferinţa de la Regensburg revine la problema situării omului în lume, într-un moment în care această dramă e expediată de raţionalitatea politică tot mai goală a Occidentului şi amputată de ignoranţa dură a terorismului islamic. Conferinţa de la Regensburg e culminaţia unei aplecări stăruitoare asupra adevăratelor cauze ale contradicţiilor şi fragilităţii Occidentului. De aici referinţele la Islam, care au punctat repetat meditaţiile papale în ultimii 10 ani. „Impietatea“ de la Regensburg nu e nouă decît pentru vînătorii de pretexte şi comentatorii care îşi plimbă incompetenţa pe ecrane.În 1997, într-un pasaj puţin remarcat din Sarea pămîntului, viitorul Papă a descris într-un mod incomparabil mai direct decît în Conferinţa de la Regensburg problemele Islamului în raport cu fluiditatea critică a lumii moderne: „Astăzi, în Occident, se vorbeşte de Islam plecînd de la presupunerea că toate religiile au în principiu aceeaşi structură, că ele sînt compatibile, fără excepţie, cu sistemul democratic. Această presupunere contrazice esenţa Islamului, care, pur şi simplu, nu recunoaşte separaţia politicii şi a religiei, aşa cum e ea prezentă în Creştinism. Coranul e cartea unei legi totale, care reglementează toate detaliile vieţii sociale şi politice. (…) Din acest punct de vedere, Islamul poate folosi libertăţile pe care le oferă sistemul nostru, dar nu poate spune în cele din urmă: da, şi noi sîntem o doctrină a drepturilor, la fel ca protestanţii sau catolicii. Dacă ar face o astfel de mărturisire, Islamul s-ar înstrăina de el însuşi“.În septembrie 2005, cu ocazia unui seminar organizat la Castel Gandolfo, pe tema „Relaţiilor cu Islamul“, viitorul Papă a fost autorul unei intervenţii acute. Părintele Joseph Fessio, participant la seminar, a povestit cum, pe atunci, Cardinalul Ratzinger a întrerupt un vorbitor care schiţa ideea unui viitor Islam adaptat la valorile etice ale lumii moderne. Cardinalul ar fi argumentat, atunci, că nobila idee expusă de vorbitor se va lovi de un obstacol insurmontabil: în mod esenţial, Islamul nu e reformabil. Dogmatic şi structural, Islamul e un set de valori imprescriptibile şi neinterpretabile, care reţin, odată pentru totdeauna, adevărul revelat de Profet în realitatea sa literală.Papa Benedict al XVI-lea pare un veteran al contestaţiei islamice, dar o

asemenea interpretare pierde din vedere tocmai adevărul şi utilitatea acestor intervenţii. Ele sînt incomparabil mai adînci şi valide decît suita de teorii de descendenţă marxistă care încearcă să explice violenţa islamică prin sărăcie, subjugare colonială şi marginalizare. Nici una din aceste explicaţii deterministe nu a putut lămuri convingător de ce tocmai omul islamic deţine monopolul violenţei, în vreme ce grupuri nu mai puţin clasice de defavorizaţi, de la africani la sud-americani, refuză sau ignoră reacţia brutală. Pînă la urmă, trebuie să existe ceva anume un factor specific, o explicaţie islamică a dramei islamice. Acest element necercetat sau ocolit din raţiuni de „corectitudine politică“ face din purtătorii lui o masă de agresori şi inadaptaţi, cu o tradiţie de 1.300 de ani. Acest ceva se află, sigilat emblematic, în interiorul unei anumite viziuni despre lume. Economia şi sociologia au multe de spus cînd e vorba de circumstanţe, dartac în faţa cauzelor prime. Reacţia Papei Benedict al XVI-la, atît cît e ea reacţie şi nu contribuţie, descrie tocmai acest nod insondabil care plaseazădouă lumi într-un raport de tensiune transistoric.Miza acestei mari întîlniri a fost – şi în vremurile lui Manuel Paleolog, şi în zorii zilei de 11 septembrie – viitorul Raţiunii ca armonie în libertate. Poate fi lumea o istorie a libertăţii umane care descifrează sensul lumii în Iubire şi Raţiune, aşa cum o face doctrina cristică? Sau istoria omului e totuna cu povestea unei subordonări arbitrare şi mărturia unui sclavaj mut?! E Utopia şansa finală a umanităţii sau există, cu adevărat, un Univers creat de o voinţă sesizabilă şi armonică?!Cîte divizii n-are comunismul?Istoria acestei probleme a îmbrăcat, astăzi, forma contradicţiei islamice, dar ea e cu noi demult. Ultima oară comunismul a interpus între noi şi libertate utopia înfrăţirii forţate a omului. Această experienţă încă proaspătă ar trebui să dea de gîndit. Paralela e prodigioasă. Repetăm experienţa de front a războiului rece. La fel ca în timpul războiului rece, în vremuri în care propaganda comunistă confiscase atuul vocaţiei progresiste, Occidentul e luat în supraveghere de Islam. Imaginea umanităţii oprimate şi reactive s-a mutat de la Moscova la Mecca. La fel caîn plin război rece, corul occidental al tovarăşilor de drum preia şi amplificăvocalizele antiimperialiste ale Islamului. Şi tot ca atunci, doctrina care vreasă schimbe rosturile lumii a amuţit orice formă de reflecţie în sînul propriilor societăţi şi încearcă acum să impună aceeaşi linişte timorată şi însocietăţile noastre.Despre Islam, pînă şi Papa trebuie să vorbească în şoaptă. Grupele de şoc islamice ard biserici, sparg geamuri de consulate şi defilează, la Londra, protejate de poliţie, în faţa catedralei Westminster, cu pancarte groteşti pecare se poate citi: „Islamul va cuceri Roma“,„Isus e sclavul lui Allah“ şi alte năzbîtiiisterice.

Protestele nu pot avea legătură cu Conferinţa de la Regensburg. Corul se adresează, de fapt, din nou, unui vechi şi fidel aliat: nesiguranţa de sine a Occidentului. Acesta e adversarul cu care a încercat să intre în dialog PapaBenedict al XVI-lea, pe 12 septembrie, la Regensburg. Pe urmele

Împăratului Manuel Paleolog al II-lea – călător fără noroc pe la curţile Occidentului. Pe urmele Papei Ioan Paul al II-lea – singurul comandant fără divizii care a îndrăznit să privească erezia comunistă în ochi şi să o doboare rostind adevărul.

The following two tabs change content below.

•

Sursa