Limba portugheză este atestată de la sfârşitul secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea pe baza a

două documente: Noticia de Tarto şi Testamentul lui Alphonso II. Limba portugheză literară, formată pe baza

limbii vorbite la Lisabona, s-a consolidat în timpul Renaşterii, datorită valorii operelor lui Luis de Camoes şi Gil

Vicente.

Catalana este recunoscută ca limbă oficială, alături de spaniolă, în Catalonia. Are două variante:

catalana orientală, cu centrul la Barcelona, şi catalana occidentală, cu centrul la Lérida. Fr. Diez o consideră

limbă romanică de sine-stătătoare, în timp ce C. Tagliavini se referă la catalană ca la un idiom de tranziţie între

grupul iberic şi cel galo-romanic.

Franceza este limbă oficială în Franţa, Belgia şi Elveţia, dar şi în numeroase state din Africa (v. infra).

Este şi limbă oficială de lucru a O.N.U., din 1945. În privinţa numărului de vorbitori, se situează pe poziţia a

treia în Romania, după spaniolă şi portugheză, având aproximativ 125 de milioane de utilizatori. Este o limbă

unitară, care s-a dezvoltat din dialectul langue d’oil, cu centrul în Île de France.

Limba franceză este atestată din secolul al IX-lea, printr-un renumit document istoric: Les Sermons de

Strasbourg (Jurămintele de la Strasbourg). În istoria francezei, deosebim trei etape evolutive: franceza veche

(secolul al IX-lea – secolul al XIV-lea); franceza medie (secolul al XIV-lea – secolul al XVI-lea) şi franceza

modernă (începând din secolul al XVII-lea). Caracterul unitar al francezei a fost susţinut şi controlat de

Academia franceză, înfiinţată în 1636.

Limba literară franceză a fost valorificată secole la rând în operele unor scriitori care au influenţat

întreaga Europă: Moliére, Racine, Voltaire, H. de Balzac, V. Hugo, G. Flaubert, M. Proust, A. Gide, P. Verlaine,

St. Mallarmé, P. Eluard, A. Camus, J.P. Sartre etc., etc.

Provensala (occitana) s-a născut din evoluţia dialectului langue d’oc. Din punct de vedere fonetic,

provensala este mai apropiată de latină decât franceza. Declinul provensalei începe din secolul al XIII-lea, de

când regele Franţei Francisc I decretează impunerea francezei ca limbă unică a regatului.

Totuşi, provensala a dezvoltat cu succes o variantă literară. Este limba trubadurilor, a celei mai

melodioase poezii lirice europene, dar şi limba în care Mistral, laureat al premiului Nobel, şi-a scris celebrul

poem epic Mireille. Reducerea progresivă a registrelor stilistice a afectat însă dramatic provensala literară,

reducând-o la o limbă tot mai puţin vorbită în Franţa.

Italiana este limbă oficială în patru state europene: Italia, Vatican, Elveţia şi San Marino. Este limbă

uzuală în mai multe ţări europene, americane şi chiar africane, iar în Malta are statut de limbă de cultură.

Formată în Peninsula Italică şi în Sicilia, unde existau numeroase populaţii preromane, italiana are caracter

eterogen. Variantele sale dialectale pot fi reunite în trei grupuri: cel al dialectelor septentrionale (venet,

piemontez, lombard, emilian); cel toscan (florentin, senez, apuan) şi cel centromeridional (sicilian, campan,

calabrez). Această fărâmiţare dialectală face ca limba literară să fie îndepărtată de limba vorbită. Totuşi, astăzi

se resimte tot mai insistent influenţa dialectului de la Roma asupra limbii vorbite în Italia.

Italiana este atestată din secolul al X-lea, cel mai vechi document scris în italiană fiind Cartea Capuana

din 960. La baza limbii literare italiene se află dialectul florentin. Din secolul al XV-lea, Academia italiană, care

reface Academia platoniciană din Antichitate, sprijină constituirea şi dezvoltarea limbii latine literare în jurul

acestui dialect în care şi-au scris operele fundamentale renascentiştii Dante, Petrarca şi Boccacio.

Sarda are peste un milion de vorbitori în Sardinia şi trei dialecte: logudurez, în centru, campidanez, în

sud, şi galuric-sassaric, în nordul insulei.

Retoromana este una din limbile oficiale ale Elveţiei, pe lângă franceză, italiană şi germană. Cu toate

că are mai puţin de un milion de vorbitori, cunoaşte două variante dialectale: dialectul romand (romanş) vorbit

în Elveţia, şi dialectul friulan, vorbit în nord-estul Italiei, la Udine şi în împrejurimi.

Dalmata este singura limbă romanică moartă. A dispărut în secolul al XIX-lea. Se vorbea pe Coasta

Dalmaţiei, din Croaţia. Este atestată din secolul al XIII-lea, graţie unor documente veneţiene găsite la

Dubrovnik. A fost studiată monografic de Matteo Bartoli, pe baza interogării „ultimului vorbitor de dalmată”,

Tuone Udaina.