1

Partidocraţia şi deficitul ideologic.

S-ar putea şi altfel?

Anton Carpinschi

Tranziţia de după tranziţie

După prăbuşirea comunismului şi lunga perioadă de tranziţie spre democraţie, societatea

românească se confruntă, în continuare, cu exigenţele consolidării democratice. Cu câteva

decenii mai înainte, aceeaşi societate parcursese drumul invers, de la o democraţie fragilă la

dictatura comunistă. Prin instaurarea puterii totale a partidului-stat, masificarea societăţii şi

ideologizarea tuturor sectoarelor activităţii umane, România devenea, spre sfârşitul anilor ‘40

ai secolului trecut, o ţară comunizată. Dar, dincolo de acest drum în dublu sens, consumat

într-un interval istoric atât de scurt, trebuie avută în vedere decolarea tardivă şi dificilă a

modernităţii româneşti, absenţa îndelungată a exerciţiului democratic (1938-1990), precedată

într-un interval istoric de scurtă întindere de o democraţie formală şi incompletă. Aşadar, o

istorie sinuoasă şi comprimată în care societatea românească a reprodus atât formele şi

instituţiile demo-liberale ocidentale, cât şi pe cele comunist-sovietice şi apoi, printr-o mişcare

la stânga împrejur, din nou pe cele demo-liberale occidentale. Consecinţele acestor tranziţii

succesive, rapide şi contradictorii nu s-au lăsat aşteptate. Am în vedere deficitul de cultură

politică şi responsabilitate civică în rândurile populaţiei, penuria de oameni politici

competenţi şi oneşti şi, în consecinţă, generalizarea politicianismului populist şi clientelar de

factură partidocratică, precum şi inflaţia „noilor politicieni”.

Despre ceea ce s-ar putea denumi „tranziţia de după tranziţie” putem vorbi, însă, nu

numai la scara istoriei, ci şi privind actuala „dublă” tranziţie postcomunistă, cea „îndreptată

spre exterior, cu obiectivul transformării fostei societăţi socialiste româneşti într-o societate

capabilă să se adapteze la sistemele europene şi mondiale” şi cea „orientată spre interior, spre

transformarea societăţii <europene> româneşti într-una care să semene cu modelul pe care şi

l-a propus” (Pasti 1995, 21-22). Altfel spus, parcurgem o tranziţie instituţională orientată spre

exterior, urmând normele, legislaţia şi beneficiind de programele de restructurare, ajustare şi

asistenţă în varii domenii venite din Occident, dublată de o tranziţie atitudinală orientată spre

interior, mult mai complexă şi dificilă, vizând dezvoltarea şi modernizarea societăţii

româneşti în profunzimile mentalului său colectiv şi individual.

2

Spre deosebire de tranziţia instituţională câtre democraţie şi economia de piaţă, în

linii generale realizată, tranziţia atitudinală este „tranziţia de după tranziţie”. Este vorba

despre un proces, esenţialmente, instructiv-educaţional, incipient, într-o societate ce nu şi-a

consumat, pe deplin, modernitatea. Când spun acest lucru, am în vedere cele două tentative

istorice de modernizare a României - liberal-capitalistă şi comunist-etatistă -, prima brutal

întreruptă, a doua funciarmente eşuată.

Tranziţia atitudinală. Interogaţii, opţiuni, ipoteze

În contextul unei necesare şi posibile tranziţii atitudinale, cercetarea partidelor şi ideologiilor

din România postcomunistă ridică anumite întrebări. O primă întrebare ar fi următoarea: ce fel

de partide şi ideologii există şi cum interacţionează acestea într-o societate excomunistă ce nu

şi-a consumat pe deplin modernitatea şi, pe cale de consecinţă, întâmpină considerabile

dificultăţi în asimilarea postmodernităţii şi asumarea postcomunismului, în pofida

apartenenţei sale la Uniunea Europeană? O asemenea societate, cu restanţe în modernizarea

civico-politică şi economică mai are mult de învăţat pentru înţelegerea dereglementării

postmoderne, abordarea decalajelor economice şi a fluctuaţiilor pieţelor internaţionale,

asimilarea globalizării şi multiculturismului. O astfel de societate se poate confrunta, de

asemenea, cu serioase dificultăţi în asumarea trecutului comunist, mimând uneori doar o

„adaptare” formală şi conjuncturală la „democraţia post-totalitară” (Le Goff 2003). De aceea,

răspunsul meu la întrebarea de mai sus este următorul: în societatea postcomunistă

românească ce nu şi-a consumat pe deplin modernitatea, partidele şi ideologiile sunt, formal,

copiile celor occidentale, dar funcţionează, informal, după cutumele autohtone, aşadar, ne

confruntăm, în realitate, cu o partidocraţie şi cu un deficit ideologic.

În aceste circumstanţe, se impune o a doua întrebare, aceea din titlul acestui capitol:

„s-ar putea şi altfel?” Desigur, depăşirea partidocraţiei şi deficitului ideologic din România

postcomunistă s-ar putea realiza printr-o autentică şi complexă tranziţie atitudinală aşezată pe

baze instructiv-educaţionale solide. Pentru un filosof al politicului, o transformare atitudinală

de asemenea profunzime şi anvergură declanşează o serie de alte întrebări: ce opţiuni politice

şi epistemologice, ce remodelări conceptuale şi restructurări mentale presupune o tranziţie

atitudinală? Mai poate fi analizat deficitul ideologic din practica politică actuală, plecând

(numai) de la conceptul modern de ideologie? Mai pot partidele politice din România

postcomunistă asimila şi utiliza teze, idei şi precepte ale ideologiilor moderne apărute acum

150-200 de ani?

3

Cu alte cuvinte, cum am putea cerceta eficient şi remedia, în măsura posibilului, partidocraţia

şi deficitul ideologic? Ce instrumente conceptuale şi modalităţi analitice ar putea ajuta

tranziţiei atitudinale? Şi mai ales o ultimă întrebare, cea mai importantă, cuprinzându-le pe

toate: cum am putea depăşi astăzi, în modernitatea târzie, maniera preponderent descriptiv-

constatativ-repetitivă de a vorbi despre politică, partide şi ideologii, în favoarea unei gândiri-

acţiuni eco-sistemice,comprehensive şi terapeutice?

Este ştiut că, în cunoaşterea socio-umană din perioada modernităţii târzii şi-au făcut

loc tot mai mult exegezele hermeneutice, demersurile relativist-contextualiste, epistemologia

sistemistă a complexităţii. Într-o atmosferă intelectuală antipozitivistă, câştigă teren abordările

anti-descriptiviste, de factură eco-sistemică şi comprehensivă. În opinia mea, eterogenitatea

faptelor socio-umane purtătoare de sens, interdependenţa obiectului şi subiectului cunoaşterii

şi acţiunii, cunoaşterea prin intuiţie sintetică şi experienţă trăită, atitudinea empatică şi

responsabilizarea subiectului, sensibilizarea faţă de contextele ecologice, istorice şi

multiculturale, analiza contradicţiilor şi asumarea paradoxurilor complexităţii socio-umane,

preeminenţa analizelor calitative, fac din paradigma comprehensivă, cu atât mai mult în

epoca provocărilor postmoderne, un model reflexiv adecvat, caracterizat printr-un stil de

gândire nuanţat, atent la consecinţele şi derapajele hiper-raţionalismului, determinismului sau

istoricismului. Plecând de aici, avansez următoarele două ipoteze: 1) într-o necesară şi

posibilă Românie a tranziţiei atitudinale, regândirea paradigmelor, remodelarea conceptelor,

restructurarea mentalităţilor în spiritul unei gândiri-acţiuni eco-sistemice, comprehensive şi

terapeutice ar putea contracara, într-o anumită măsură, partidocraţia şi deficitul ideologic;

2) în acest context, propun paradigma părţilor şi a întregului, conceptul ideologicului „bine

temperat”şi testul rezonabilităţii politice. Din punctul meu de vedere, o abordare teoretico-

politică de factură comprehensivă, eco-sistemică şi terapeutică este complementară

demersurilor empirico-analitice, specifice politologiei şi stasiologiei.

Părţile, întregul şi partidocraţia

Dinamica partidelor a cunoscut în modernitatea occidentală contradicţii, conflicte, scindări,

reveniri şi alianţe, exprimând anumite tendinţe explicabile pe axa politico-ideologică dreapta-

stânga (Bobbio, 1999). Pe fondul revoluţiilor burgheze şi al celei industriale, în contexte

4

naţionale şi internaţionale, o serie de clivaje (biserică-stat, centru-periferie, rural-urban,

capitalişti-muncitori) au contribuit la generarea, regularizarea şi tipologizarea partidelor

politice occidentale şi a ideologiilor corespunzătoare: (Lipset �i Rokkan 1967, 1-67; Rokkan

1970). În circumstanţele istorico-politice ale tranziţiilor post-totalitare, au fost identificate şi

alte clivaje importante pentru coagularea unor partide şi ideologii: minimalişti-maximalişti

(Seiler 1999), autoritar-democratic, comunişti-anticomunişti (De Waele 2003). Recunoscând

importanţa acestora, voi identifica, la rându-mi, alte clivaje semnificative. Deocamdată,

clivajul părţi-întreg, altfel spus, separarea părţilor din întreg, desfacerea diferitelor parţialităţi

sociale din întregul societal (societatea globală).

Un asemenea clivaj poate fi analizat dintr-o perspectivă eco-sistemică (Carpinschi �i

Mărgărit 2011, 198-210). Termenul de „eco-sistem” este utilizat în sensul său originar,

etimologic: „eco”, cu semnificaţiile de „casă” (oikos), mediu înconjurător, ambianţă, mediu

ambiant, mediu întregitor, mediu integrator, întregul ce cuprinde părţile. În cazul nostru, mă

refer la cercetarea partidelor şi ideologiilor în mediul lor firesc de existenţă şi manifestare,

mediul întregitor, eco-sistemul. Partidele şi ideologiile evoluează în ecosisteme: diferitele

parţialităţi sociale şi întregul social în cazul partidelor, gândirea în cazul ideologiilor. Între

partide şi întregul social, între ideologii şi gândirea în întregul ei, precum şi între partide şi

ideologii se produc, continuu, schimburi de idei şi informaţii, valori, energii şi alte resurse.

Din cele spuse până acum reiese destul de clar, cred, potenţialul paradigmatic al clivajului

părţilor din întreg, faptul că acesta poate deveni un model explicativ-interpretativ referitor la

noi, oamenii, percepuţi ca întreg social şi, concomitent, ca părţi concurente pentru puterea

politică (re)alocatoare de resurse. Totalitatea părţilor în unitatea lor autosuficientă alcătuieşte

întregul. În modelul propus, întregul este întregul social, societatea globală la diferite scări:

locală, naţională, regională, internaţională. Părţile concurente sunt, în funcţie de scara avută în

vedere: statul (statele), partide şi grupuri de presiune, organizaţii internaţionale

guvernamentale şi nonguvernamentale, noile mişcări sociale (feminismul, ecologismul dar şi

fundamentalismele neototalitare), corpus-ul cetăţenilor, masa indivizilor. Identificarea părţilor

pune în evidenţă trei aspecte importante ale modelului: 1) ponderea noilor veniţi la ocuparea

poziţiei de parte politică: partidele ecologiste, mişcările feministe, dar şi cele fundamentalist-

neototalitare; 2) diferenţa calitativă dintre cetăţeni, persoanele civic angajate şi indivizii

masificaţi şi manipulaţi; 3) dimensiunea internaţională. Cele trei aspecte sunt menite să

rafineze şi să operaţionalizeze paradigma părţilor şi a întregului.

5

Între diferitele părţi, ca şi în interiorul acestora, între părţi şi întregul social, există

tensiuni generate de anumite predispoziţii şi forţe dinamogene: egoismul de factură bio-

genetică, pragmatismul raţional al compromisului de sumă non-nulă, altruismul etico-

spiritual. Coexistenţa tensionată a egoismelor, pragmatismelor, altruismelor la nivelul

indivizilor, grupurilor, partidelor, instituţiilor statului, societăţii globale - manifestă în

ciocnirea intereselor, concurenţa grupurilor, selecţia elitelor - generează anumite raporturi de

putere. Este vorba despre o putere de fond, difuză, de factură psiho-socială, exercitată prin

presiunea permanentă şi de lungă durată a unor raporturi asimetrice de conducere - ascultare,

dominare - subordonare, manipulare - influenţare, încă nelocalizate dar localizabile.

Localizarea acestor raporturi, specializarea, organizarea şi instituţionalizarea lor prin ocuparea

şi titularizarea poziţiilor de putere de câtre diferitele părţi menţionate anterior, marchează

actualizarea puterii de fond, altfel spus, trecerea acesteia în starea de putere politică.

Raporturile dintre puterea de fond, difuză, dar de lungă durată şi puterea politică în act,

coagulată în centre şi reţele de putere, organizată instituţional, dar de mai scurtă durată şi

multiplu condiţionată, mi se pare de o deosebită importanţă pentru înţelegerea metabolismului

social-politic al puterii. Continuă, presiunea psiho-socială a puterii de fond solicită soluţii şi

rezolvări, politici publice din partea deţinătorilor vremelnici ai puterii politice

instituţionalizate şi, temporar, legitimate prin voinţa şi acordul aceleiaşi puteri de fond. De

mai scurtă durată faţă de puterea de fond, puterea politică este, în schimb, (re)alocatoarea

resurselor întregului social. Această miză imensă face din puterea politică ţinta competiţiei

politice a părţilor. Ţintă a competiţiei, puterea politică trăieşte o viaţă agitată, cunoscând

forme diferite şi schimbătoare. Generând, prin competiţiile politice diferite contra-puteri,

puterea politică se multiplică în diversitatea formelor şi structurilor sale concret-istorice.

Plecând de la raporturile dintre părţi, dintre acestea şi întregul social, în competiţia

pentru puterea politică alocatoare de resurse, paradigma propusă identifică anumite situaţii-

tip. Ordinea dinamică şi repartiţia relativ echitabilă a resurselor între părţi (stat, partide,

cetăţeni), între acestea şi întregul social îşi fac loc cu destulă dificultate chiar şi în cazul

democraţiilor. Şi totuşi, spectacolul cel mai apropiat de exigenţele ordinii politice a

cetăţenilor este furnizat de democraţii. Multipartidismul şi drepturile omului în formatul

statului de drept permit chiar diversificarea şi competiţia unor specii ale democraţiei: liberală,

socială, creştină. La polul opus, dezordinea socială generalizată, falimentul statului şi

dreptului ca autorităţi regulative, agresivitatea indivizilor depersonalizaţi, pulsiunea maselor,

caracterizează anarhiile.

6

În această situaţie, indivizii îşi rezolvă pe cont propriu interesele şi-şi impun dominaţia prin

violenţă, iar o bună parte din populaţie suportă teroare unor minorităţi agresive. Între aceşti

poli, pot fi identificate alte situaţii-tip. Astfel, asistăm uneori la subordonarea, pentru scurte

perioade de timp, a părţilor de câtre întregul social şi instituirea unui fragil integralism

societal-etatic, în cazul alianţelor naţionale şi coaliţiilor de salvgardare publică. Mult mai

frecvente sunt, însă, situaţiile în care are loc subordonarea întregului social de câtre părţi. Este

cazul partidocraţiilor, caracterizate prin dominaţia oligarhiilor şi a aparatelor de partid asupra

întregului social, cumpărarea clientelelor politice şi manipularea maselor de votanţi. În sfârşit,

dominarea întregului social masificat de un singur partid, partidul-stat, unicul deţinător al

resurselor şi transformarea cetăţenilor în indivizi înregimentaţi în societatea masificată, se

impune în cazul totalitarismelor.

Situaţiile-tip identificate mai sus nu sunt deosebit de rezistente în timp. Dinamica,

adeseori imprevizibilă, a raporturilor dintre puterea de fond, difuză, permanentă şi

indeterminată, şi o anumită putere politică, determinată şi vremelnică, precum şi raporturile de

putere dintre părţile angajate conferă situaţiilor politice o viaţă mai lungă sau mai scurtă, mai

liniştită sau mai agitată, relativ prosperă sau falimentară. Democraţiile, anarhiile, uniunile de

salvgardare naţională, partidocraţiile, totalitarismele sunt staţii în care „trenul” istoriei

poposeşte, uneori mai mult, alteori mai puţin. Deteriorarea şi trecerea unei situaţii politice

într-o alta a generat numeroase procese de tranziţie: de la anarhie la totalitarism (Rusia, 1921);

de la totalitarism la democraţie (Japonia şi Italia, 1946; R.F. Germania, 1949); de la

democraţie la anarhie (Liban, 1975); de la anarhie la democraţie (Israel, 1948); de la

partidocraţie la democraţie (Grecia, 1974; Portugalia 1976; Spania 1977); de la totalitarism la

partidocraţie (România, Bulgaria, 1990); de la partidocraţie la anarhie (ex-Iugoslavia, 1994).

Acestea sunt numai câteva din tranziţiile politice ale istoriei relativ recente.

Revenind la partidocraţie, opinia la care subscriu este aceea că, pe drumul sinuos al

tranziţiei postcomuniste, România a trecut, cel puţin până în prezent, „de la partidul unic la

partidocraţie”, altfel spus, nu la o democraţie a cetăţenilor prin maturizarea societăţii civile, ci

la o dominaţie a partidelor prin acapararea şi utilizarea aparatului de stat în folosul propriu şi

al clientelelor politice. Partidocraţia postcomunistă este curent definită drept, „o formă de

guvernare în care partidele deţin monopolul absolut al personalului, resurselor şi politicilor

guvernamentale” (Barbu 2004, 172). Conform paradigmei părţilor şi întregului, partidocraţia

presupune acapararea întregului social de câtre oamenii şi structurile de partid, vânarea

posturilor şi poziţiilor puterii etatico-administrative la toate nivelurile: central, judeţean, local.

7

Toate acestea în detrimentul celorlalte părţi angajate în jocul puterii şi alocării resurselor:

cetăţenii, societatea civilă şi chiar statul. Fagocitarea aparatului statal şi distribuirea partizană

a resurselor generează clientelismul şi efectele negative ale acestuia: corupţia, discriminarea,

polarizarea socială, degradarea umană.

Centrarea partidelor pe politica de cucerire şi exploatare grupal-clientelară a puterii de

stat, neglijarea marilor proiecte de infrastructură, educaţie, sănătate, incompetenţa şi

imoralitatea unei părţi a clasei politice în guvernare şi administrarea politicilor sectoriale

demonstrează, desigur, subordonarea interesului public în faţa apetitului oligarhiilor şi a

noilor îmbogăţiţi. Dacă în comunismul partidului unic, partidul-stat întrupat în nomenclatură

beneficia de avantajele monopolului puterii, partidocraţia din România postcomunistă

deturnează acest monopol prin multiplicarea nomenclaturilor de partid şi facilitarea

accesului acestora la instituţiile statului, în condiţiile deficitului democratic şi

deresponsabilizării civice. Această afirmaţie mă face să fiu rezervat în ceea ce priveşte

evaluarea stării actuale a „democraţiei originale” din ţara noastră. Şi, cu toate acestea, nu pot

şi nu am dreptul să fiu dezamăgit de democraţie, ca sistem politic şi model de guvernare. În

pofida imperfecţiunilor structural-organizatorice, inerente de altfel naturii failibile a umanului,

democraţia rămâne calea noastră politică, calea spre democraţia la „bază”, democraţia

comunitară. Important şi legitim este, cred şi eu, „să cerem mult democraţiei. Dar să nu-i

cerem prea mult” (Boia 2002, 153).

Remodelarea ideologicului şi ipostazele gândirii

Am arătat că, din perspectivă eco-sistemică, sistemul partidelor politice există într-un anumit

mediu social-politic, economic, cultural, partidocraţia presupunând subordonarea întregului

social şi a celorlalte părţi (statul, societatea civilă, indivizii etc.) partidelor politice. De aici,

„deficitul democratic”, funcţionarea aleatorie a partidelor şi politicianismul endemic. Dar, în

România postcomunistă ne confruntăm nu numai cu un deficit democratic, ci şi cu unul

ideologic. Personal, văd deficitul ideologic în dublu sens. Unul, curent invocat, se referă la

faptul că partidele şi unii oameni politici români nu cunosc suficient şi nici nu se prea apropie

de sistemele ideologice, preferând politica după instinct şi interese. Celălalt sens vizează,

însăşi, incapacitatea unor teze şi aspecte ale ideologiilor moderne de a se adapta vieţii politice

reale şi de a putea fi, astfel, operaţonalizate în practica politică actuală. Mai mult, însuşi

conceptul de „ideologie” care, în accepţiunea sa curentă de provenienţă modernă, poartă o

8

conotaţie obiectualist-pozitivistă, restrictivă, exclusivistă şi neproductivă, ar trebui re-evaluat

şi îmbogăţit pentru a deveni operaţionalizabil şi eficient în educaţia civică şi cultura politică.

Acest al doilea sens al deficitului ideologic vizând însăşi re-conceperea eco-sistemică a

ideologicului, mi se pare deosebit de important şi mai apropiat preocupărilor mele. Nu pot

admite că numai partidele şi politicienii sunt opaci şi deficitari în raport cu demersurile

ideologice. Determinismul linear şi mecanicist, pozitivismul transplantat, ca atare, din

ştiinţele naturii în ştiinţele sociale, darwinismul social, istoricismul reducţionist din gândirea

modernă au alimentat şi influenţat, de la caz la caz şi în ponderi diferite, naţionalismul radical

şi xenofob, socialismul luptei de clasă, comunismul partidului unic, fascismul statului total şi

corporatist, nazismul dominaţiei rasiale, toate acestea percepute în lumea postmodernă a

„gândirii slabe”, flexibile şi neautoritare, ca învechite, „încremenite în proiect” şi, mai ales,

înşelătoare şi periculoase.

Analiza „deficitului ideologic” şi remodelarea ideologicului evoluează, aşadar, pe

fondul confruntării gândirii ştiinţifice şi filosofice cu două tipuri de abordare: (neo)

pozitivistă, inspirată de universalismul şi determinismul raţionalismului modern şi

hermeneutică, expresie a interogaţiilor, redefinirilor şi invenţiilor ce frământă spiritualitatea

modernităţii târzii. În timp ce cunoaşterea pozitivistă şi obiectivantă a servit drept bază de

legitimare sistemelor stabile şi realizării consensului, hermeneutica, înţeleasă ca o cercetare a

"fenomenului comprehensiunii" şi recunoaştere a falimentului determinismului hiper-

raţionalist, a îndreptat cunoaşterea spre înţelegerea pluralităţii, interpretarea diferenţei şi

punerea la îndoială a "metapovestirilor" (Lyotard 1993) care au legitimat sistemul de gândire

şi acţiune al modernităţii. Fie că a fost vorba despre cultivarea raţiunii şi libertăţii,

emanciparea proletariatului, întărirea spiritului naţional, creşterea capitalurilor prin economia

de piaţă şi progresele ştiinţifico-tehnologice, sau despre dialectica Ideii atotstăpânitoare,

spiritualitatea postmodernă a constatat eşecul metafizicii tradiţionale şi al "marilor povestiri

de legitimare". Dacă "filosofia pozitivistă a eficienţei" s-a bazat pe ipoteza determinismului,

previzibilitatea evoluţiei sistemelor relativ închise şi stabile ale căror intrări şi ieşiri se aflau

într-o stare de echilibru, cunoaşterea postmodernă se confruntă, în schimb, cu o situaţie

politică şi epistemologică diferită caracterizată, printre altele, prin: imposibilitatea tratării

istoriei ca un curs unitar, absenţa reperelor de certitudine, efemeritatea fenomenelor şi stărilor,

criza de identitate şi identificare, imprevizibilitatea acţiunilor şi inovaţiilor etc.

9

Această situaţie nouă, de contestare a funcţionalităţii predeterminate a sistemelor şi a ordinii

universale a raţiunii, a favorizat tranziţia de la gândirea fundaţionalistă spre gândirea

hermeneutică.

De la determinismul raţionalist-normativist la hermeneutica relativist-contextualistă cu

finalitate terapeutică; de la explicarea fundaţionalistă la interpretările întemeietoare; de la

logica clasică a disjuncţiei la analiza sistemelor complexe; de la dihotomia subiect-obiect la

înţelegerea realităţii şi gândirii ca un întreg coerent - iată numai câteva dintre tendinţele

cunoaşterii şi acţiunii valorificabile în programul tranziţiei atitudinale ce vizează consolidarea

democraţiei prin „democraţia la bază”, democraţia comunitară. Criticii modernităţii clasice au

accentuat mereu că modelul reprezentaţionalist şi determinist importat în ştiinţele socio-

umane din ştiinţele naturii, preeminenţa pozitivismului, orgoliul raţionalismului şi pretenţia

acestuia de a emite numai judecăţi obiective şi soluţii infailibile pentru "obiectele" sociale,

precum şi ambiţia fundaţionalismului de a produce certitudinea absolută, au îndepărtat

cunoaşterea şi cultura social-politică de menirea comunitară şi finalitatea terapeutică. Desigur,

această situaţie este explicabilă prin "moştenirea modernă" a cărei pretenţie de obiectivitate şi

raţionalitate universală a devenit din ce în ce mai inoperantă pentru o epistemă dominată de

antifundaţionalismul, failibilismul, contingenţa, diferenţierea şi pluralitatea spiritualităţii

postmoderne (Rorty 2000), dar şi de deschiderile onto-teologice, ecumenice şi ecosistemice

ale transmodernităţii (Carpinschi 2008).

În aceste circumstanţe socio-culturale, cred că se impune remodelarea eco-sistemică şi

comprehensivă a conceptului modern de „ideologie”. Definiţiile curente ale ideologiei se

referă la aceasta dintr-o perspectivă exterioară, ca la un obiect văzut de un observator imobil

şi neimplicat. Concretizat printr-un text-discurs, obiectul ideologic se încarnează într-o

„metapovestire” despre devenirea şi transformarea politică a lumii, văzute de pe poziţiile şi

exprimând interesele unei clase, ale unui grup social, sau ale unui anumit partid. Desigur,

ideologiile ca „obiecte ideologice” dinamice şi concurente există, peisajul acestora devenindu-

ne familiar în ultimii cca. 150 de ani. Ceea ce propun eu este, însă, o altă percepţie, necesară,

complementară şi comprehensivă. Plec de la ideea deosebit de importantă conform căreia, în

viaţa social-politică subiectul şi obiectul coexistă până la identificare în auto-cunoaşterea

angajată şi critică, ca şi în acţiunea combativă, caracterizând o stare psiho-socială şi o

atitudine pe care o denumesc, ideologicul. De aceea, eu nu vorbesc despre ideologii, acele

texte şi discursuri mai mult sau mai puţin canonice menite să atragă, organizeze şi manipuleze

corpurile sociale sau masele de indivizi în competiţia pentru cucerirea şi exercitarea puterii, ci

10

despre ideologic, modalitatea umană de a fi implicat, atitudinea interesată a subiect-

obiectului faţă de puterea politică şi rolul reglator-distributiv al acesteia în societate.

Desigur, ideologiile ca atare, generate de intrarea maselor pe scena politică a modernităţii

occidentale, coagulate în texte sistematice şi programatice, există în diversitatea lor, dar

fiecare dintre acestea - de la liberalism, conservatorism sau socialism, până la comunism,

fascism sau mai recentele ecologism, feminism, fundamentalism neototalitar - se hrăneşte din

stratul profund al ideologicului ca stare şi atitudine. Ideologiile exprimă, în forme concret-

istorice, ideologicul ca trăire şi atitudine general-umană centrată pe interese, angajată în

acţiunea politică.

Remodelarea conceptuală a ideologicului prin înţelegerea şi asumarea ideologicului ca

stare şi atitudine ar permite repoziţionarea eco-sistemică a acestuia şi, implicit, abordarea din

interior, mai nuanţată şi adecvată a ideologiilor şi a relaţiilor acestora cu partidele politice.

Raportare la lume prin interese de grup, partid, expresie politică partizană, ideologicul

evoluează în legătură organică cu mediul său existenţial. În opinia mea, eco-sistemul

ideologicului, mediul său existenţial, îl constituie ipostazele gândirii, altfel spus, raporturile

acesteia cu lumea şi cu sine. Ideologicul apare şi evoluează în mediul ambiant al proceselor

de gândire provocate de problemele, nevoile şi interesele diferitelor grupuri sociale angajate

în competiţii politice. Aceste procese de gândire antrenează anumite ipostaze ale activităţii

mentale exprimate prin anumite atitudini faţă de societate şi raporturile de putere din

interiorul acesteia. Consider că gândirea s-a coagulat, la scara istoriei naturale a umanităţii,

prin structurarea dinamică a anumitor ipostaze pe care le denumesc: protologică, paralogică,

logică, metalogică, regăsibile, de altfel, la fiecare individ normal (Carpinschi 1995, 41-43).

Modelul ipostazelor gândirii prezintă, astfel, o dublă deschidere: spre devenirea în timp a

gândirii umane şi, totodată, spre structurarea dinamică a gândirii în relaţiile acesteia cu lumea.

În felul acesta, poziţionând ideologicul în propriul său eco-sistem - gândirea şi ipostazele

acesteia -, putem căpăta şansa unei înţelegeri, din interior, a circuitelor şi scurt-circuitelor

dintre partide şi ideologii, inclusiv a celor din România postcomunistă.

Concep ipostaza protologicului ca fiind cel mai vechi strat al gândirii umane ce

acumulează şi stochează forme şi procedee ale gândirii naturale, neseparate de acţiunile

concrete. Ipostaza protologică este nivelul logicului implicit, spontan, ante-teoretic, în care

omul rezolvă problemele curente fără să dispună încă de o gândire specializată, ştiinţifică.

Dar, ipostaza protologică nu este numai cel mai vechi strat al gândirii umane; protologicul se

regăseşte la toţi oamenii din toate timpurile, funcţionând ca ipostaza de fond a gândirii.

11

Omniprezente, formele concrete ale acestei logicităţi universale şi difuze care ne orientează

raţional în universul cotidian (algoritmurile) alimentează stratul primar al protologicului.

Specializarea proceselor şi operaţiilor gândirii a oferit posibilitatea saltului din protologic în

logic. Ipostaza logică a gândirii este sediul cunoaşterii ştiinţifice. „Logicul”, ca ipostază a

gândirii, este obiectul „logicii” ca ştiinţă a ordinii şi rigorii, a formelor, operaţiilor şi legilor

gândirii corecte. Istoria logicii de la Organon-ul aristotelic la pluralismul logic contemporan

demonstrează capacitatea acesteia de generalizare metodologică şi deschidere tematică.

Deschiderea logicii spre realitate, acţiune, istorie, societate, politică, precum şi examinarea

propriei substanţe şi interiorităţi, au făcut posibilă apariţia ipostazei metalogice, conştiinţa de

sine a logicii capabile să-şi auto-evalueze posibilităţile şi limitele. Progresele formalizării şi

operaţionalitatea sistemelor axiomatice, multiplicarea limbajelor naturale şi formale,

proliferarea logicilor „neclasice” şi asaltul pluralismului logic au impus apariţia discursului

metateoretic, autoreflexiv şi înglobant al metalogicii. Forţa comprehensiv-interpretativă a

ipostazei metalogice a gândirii se explică prin faptul că metalogicul nu este doar o logică a

logicii, ci, în primul rând, o filosofie a logos-ului. Dând spirit şi sens onticului, logos-ul se

împlineşte ca ontologic (onto-logic), iar metalogicul, ca filosofie a logos-ului, nu mai este

doar gândire-despre-gândire, ci mai mult, gândire-despre-fiinţa-care-gândeşte. Astfel,

metalogicul atinge limita logicului şi, în acelaşi timp, o depăşeşte pentru că se constituie ca

loc (topos) al filosofiei văzută ca ontologie fundamentală, gândire esenţială despre fiinţă

(Noica 1998; Heidegger 2003). Depăşire a limitelor logicului, metalogicul este, totodată,

deschidere câtre fiinţă şi sens, câtre filosofie şi semiotică, logos şi ethos, ordine şi libertate,

gândire şi credinţă.

Dar, unde ar putea fi plasat ideologicul în dinamica ipostazelor gândirii? Există o

formă specifică a gândirii ideologice care ar putea pătrunde printre straturile protologic, logic

şi metalogic ale gândirii umane? Există un anume obiect, modalităţi şi funcţii specifice care să

justifice prezenţa gândirii ideologice inserate printre celelalte ipostaze ale gândirii? În opinia

mea, ideologicul este o formă de gândire implicată. Spre deosebire, atât de gândirea reflexiv-

contemplativă cu efecte psiho-terapeutice, specifică ipostazei metalogice, cât şi de gândirea

ştiinţifică a adevărului, specifică ipostazei logice, ideologicul este o gândire „cu tendinţă”,

angajată în rezolvarea unor interese de grup, substratul motivaţional-volitiv al acţiunii

interesate a unei parţialităţi sociale. Exprimând poziţii, interese şi motive, idealuri şi opţiuni

ale unor parţialităţi sociale în problemele contradictorii ale devenirii, în scopul exercitării unei

dominaţii sau, cel puţin, a unei influenţe asupra acestei deveniri, ideologicul este departe de

12

pozitivitatea şi neutralitatea logicului, dar şi de reflexivitatea şi detaşarea contemplativă a

metalogicului. Noţiunile, judecăţile, raţionamentele cu funcţie euristică şi conţinut neutral

aparţinând ipostazei logice a gândirii sunt „exploatate” şi deturnate de gândirea ideologică,

fiind folosite pentru argumentarea poziţiilor unor parţialităţi sociale angajate politic, respectiv,

pentru contracararea demersurilor ideologice ale altor parţialităţi sociale rivale. Această

situaţie mă face să propun existenţa unei ipostaze specifice gândirii ideologice, paralogicul,

un logic distorsionat de poziţii şi interese politice de grup, clasă, partid.

Modalitate de reflectare şi proiecţie exprimând năzuinţe şi interese ale parţialităţilor

sociale, ideologicul ca ipostaza paralogică a gândirii se caracterizează prin emiterea şi

deturnarea enunţurilor verosimil-posibile cu ajutorul argumentării şi inducerea acestora prin

convertire şi persuasiune, credinţă şi adeziune stimulate, probabilitatea stărilor viitoare

anticipate. Toate acestea exprimate printr-un limbaj natural adaptat unor procedee

manicheizante, utilizând canoane, coduri, sloganuri partizane şi militante. Gândire „cu

tendinţă”, ideologicul se manifestă atât în forma nesistematizată şi neelaborată a

informaţiilor, credinţelor, prejudecăţilor şi judecăţilor comune, cât şi în forma sistematizată a

programelor, platformelor şi doctrinelor elaborate de persoane calificate şi medii specializate.

Atât în forma nesistematizată, cât şi în cea sistematizată, ideologicul decurge din situaţii

social-politice date şi răspunde, într-o manieră partizană, acestor situaţii, sugerând,

recomandând, inducând sau impunând, de la caz la caz, în funcţie de tipul partidului şi a

regimului politic, o anumită opţiune, schemă atitudinală, model de acţiune. Ideologicul

motivează ideatic interese şi poziţii, susţine şi promovează priorităţi ale devenirii, încearcă să

legitimeze forţe şi acţiuni sociale, combate şi distruge poziţii şi argumente ale adversarilor

politici. Motivând poziţiile şi interesele unei parţialităţi sociale, proiectând o supra-realitate

ordonatoare, dezirabilă, ideologicul este gândire implicată, esenţialmente, politic.

Ca modalitate partizană a gândirii politice, ideologicul este, după cum am arătat, doar

una dintre ipostazele acesteia: ipostaza paralogică. Aceasta conferă ideologicului identitatea

combativă, limitativă şi exclusivistă cu efecte politice, deseori, neproductive şi periculoase.

Un ideologic centrat exclusiv pe paralogic, blocat în deturnările, dezinformările şi

manipulările propagandistice, rămâne un ideologic închis. De aceea, din perspectiva

paradigmei comprehensivităţii şi a remodelării eco-sistemice a conceptului de ideologie, se

impune, cred, deschiderea paralogicului spre celelalte ipostaze ale gândirii. Deschiderea spre

protologic, logic, metalogic ar însemna conexarea mai diversificată şi complexă a

ideologicului la mediul său ambiant, gândirea şi, totodată, la problemele realităţii, căci, fiecare

13

din ipostazele amintite asigură o interfaţă a gândirii cu realitatea. Deschiderea spre celelalte

ipostaze ale gândirii ar permite contracararea şi temperarea relativă a subiectivităţii şi

iraţionalului paralogic, atât de supărătoare, uneori, în activitatea ideologico-propagandistică.

Este vorba, aşadar, despre ancorarea în solul realităţii psiho-sociale, căci de acolo vin

problemele şi provocările protologicului cotidian sub forma manifestărilor şi reverberaţiilor

politice în viaţa curentă a oamenilor obişnuiţi. Logica naturală a psiho-socialului în acţiune ar

îndrepta discursul ideologic spre problemele reale ale persoanei şi colectivităţii îndepărtându-

l, totodată, de delirul ideologist şi dicté-ul ideocratic. Este vorba, de asemenea, despre

necesara disciplinare logică şi raţională a discursurilor ideologico-propagandistice din care

nu lipsesc erorile şi sofismele voite şi manipulatorii. O asemenea disciplinare logică ar

deschide ideologia, fără pierderea propriei specificităţi, spre ştiinţă şi exigenţele raţionale ale

cunoaşterii. Şi, mai este vorba despre ceva foarte important: distanţarea terapeutic-protectivă

prin ipostaza metalogicului reflexiv, cu alte cuvinte, deschiderea ideologiei spre marile teme

etico-spirituale ale reflecţiei filosofice. Prin căutarea măsurii şi înţelepciunii, acestea ar putea

oferi profesioniştilor ideologiei şi oamenilor politici un plus de luciditate şi discernământ.

Remodelarea şi îmbogăţirea ideologicului prin deschiderea concomitentă a acestuia

spre protologicul realităţii cotidiene, raţionalitatea logicului şi înţelepciunea filosofică a

metalogicului ar însemna, în opinia mea, autentica reinventare a ideologicului. Aceasta

presupune, în primul rând, deplasarea atenţiei de la ideologie şi ideologii la ideologic,

schimbarea perspectivei de la observatorul extern al ideologiilor spre subiect-obiectul trăirii

ideologice, fiinţa umană capabilă de (auto)cunoaştere şi acţiune politică şi, în al doilea rând,

deschiderea ipostazei paralogice a ideologicului spre celelalte ipostaze ale gândirii:

protologicul, logicul şi metalogicul. Obţinem, astfel, un concept nou, îmbogăţit şi

comprehensiv pe care îl denumesc ideologicul „bine temperat”. Îmbogăţit şi comprehensiv,

ideologicul „bine temperat” nu rămâne doar un concept rece şi abstract. El se exprimă prin

stări, atitudini şi direcţionează acţiuni. Prin analogie cu arta „clavecinului bine temperat”, în

care J.-S. Bach explora, pentru prima dată în istoria muzicii, întreaga gamă tonală şi

multitudinea intervalelor muzicale, ideologicul „bine temperat” avându-şi baza în paralogic

explorează, la rândul său, gama celorlalte ipostaze ale gândirii mai sus invocate. Cu un

asemenea nou concept al ideologicului cred că s-ar putea realiza analize mai profunde şi

(auto)evaluări mai lucide privind deficitul ideologic şi partidocraţia, inclusiv în România

postcomunistă şi, mai ales, s-ar putea încerca strategii educaţionale pentru controlarea şi

diminuarea acestora.

14

De aceea, consider că noul concept al ideologicului „bine temperat” poate servi drept

instrument analitic şi test al rezonabilităţii partidelor, ideologiilor şi oamenilor politici.

Ideologicul „bine temperat”, un test al rezonabilităţii politice

A face din ideologicul „bine temperat” un test al rezonabilităţii partidelor, ideologiilor,

oamenilor politici înseamnă, în opinia mea, a identifica marja de normalitate a eşichierului

politic, în particular, a celui din România de astăzi. Dar, ce înseamnă rezonabilitate politică şi

cum ar putea fi aceasta testată prin ideologicul „bine temperat”? Diferenţele semantice dintre

termenii „raţiune”, „raţional” „rezonabil” induc ideea că rezonabilitatea este capacitatea de a

folosi raţional raţiunea, de a o folosi moderat şi eficient, fără excese, în corelaţiile sale fireşti

cu alte dimensiuni psihice (afectele şi sentimentele), trăsături caracteriale (determinarea,

demnitatea, spiritul echitabil etc.), date conjuncturale. Dacă raţionalitatea este modul general

de a fi al raţiunii în oameni, acţiuni şi lucruri, rezonabilitatea desemnează „o virtute mai

socială decât raţionalitatea” (Miller coord. 2000), judecata sănătoasă şi cumpănită,

normalitatea psihică, raţiunea practică, chibzuită şi conjuncturală. Toate aceste virtuţi

mergând până la „a nu pretinde prea mult”, a nu exgera în pretenţii, a nu rămâne încremenit în

proiect şi în propriile fixaţii, vizează deschiderea şi înţelegerea intereselor şi perspectivelor

celorlalţi, pentru mai echitabila şi convenabila susţinere a propriilor interese şi poziţii în

acerba competiţie a grupurilor pentru putere şi resurse. Acesta ar fi compromisul rezonabil,

compromisul fără compromitere. Este evident că tot ce s-a spus despre rezonabilitate pare a fi

inspirat dintr-un posibil praxis politic.

Dacă rezonabilitatea politică înseamnă atenţie şi receptivitate în identificarea temelor

şi problemelor, raţionalitate în urmărirea scopurilor, flexibilitate şi adecvare în alegerea

mijloacelor, intuiţie şi inteligenţă în tratarea aliaţilor şi adversarilor etc. să vedem, în

continuare, cum ar putea fi testate toate acestea prin ideologicul „bine temperat”. Plec de la

ideea conform căreia, rezonabilitatea politică presupune implicarea necesară a raţionalităţii în

acţiunea politică. Implicarea raţionalităţii înseamnă participarea gândirii, prin ipostazele sale,

la acţiunea politică. Participarea gândirii la o anumită acţiune politică se realizează prin

implicarea în grade variate a ipostazelor acesteia: protologicul, logicul, metalogicul şi,

desigur, paralogicul. Protologicul în calitate de gândire naturală, imediată, este primul care se

confruntă cu problemele vieţii, inclusiv ale vieţii politice pe care le exprimă şi încearcă să le

rezolve prin observaţii, estimări, judecăţi directe şi tranşante sau prejudecăţi moştenite şi

15

transmise mai departe urmaşilor. Logicul ordonează, explică, descoperă tendinţe şi regularităţi

şi, pe baza acestora, oferă soluţii respectivelor probleme prin concepte, judecăţi, raţionamente,

demonstraţii şi argumente, operaţii şi procese de gândire ce dau conţinut ştiinţelor, în cazul

nostru, ştiinţelor politice şi aplicaţiilor acestora.

Metalogicul, la rîndul său, prin distanţare şi reflexivitate oferă deschiderea spre cerul

valorilor spirituale şi al principiilor morale, dar şi spre profunzimile psihicului uman

individual şi colectiv. Nici una dintre aceste ipostaze, însă, nu se poate erija într-un test al

rezonabilităţii politice, căci fiecare dintre ele conţine deja, în mod intrinsec, o anumită

raţionalitate exersată într-o manieră specifică, în funcţie de specificul ipostazei. Numai

ideologicul, prin caracterul său paralogic, distorsionat şi distorsionant, angajat şi angajant este

chemat şi este în măsură să ofere gradul rezonabilităţii politice. Numai prin situarea pe

poziţiile ideologicului „bine temperat”, originat în paralogic şi implicat direct în acţiunea

politică, se pot estima, în măsura deschiderii sale relative faţă de raţionalitatea specifică a

celorlalte ipostaze ale gândirii, totodată interfeţe ale realităţii, rezonabilitatea acţiunilor unui

partid sau om politic, ale unei ideologii sau doctrine etc.

Deschiderile ideologicului „bine temperat” faţă de raţionalitatea naturală a

protologicului, raţionalitatea sistematică a logicului şi cea reflexiv-interpretativ-normativă a

metalogicului îi conferă acestuia capacitatea testării rezonabilităţii elaboratelor ideologice şi a

acţiunilor politice. Dar, cum se poate produce, efectiv, această testare? În opinia mea, prin

ipostaza protologicului deschidem poarta realităţii cotidiene, prin ipostaza logică exersăm

raţionalitatea, iar prin cea metalogică aspirăm spre valorile spirituale şi conduita morală. În

acest fel, prin practicarea ideologicului „bine temperat” ne putem conecta la realitate,

raţionalitate şi morală. Aceste trei dimensiuni oferă celor ce se situează pe poziţiile

ideologicului „bine temperat” şansa testării rezonabilităţii politice a partidelor, ideologiilor,

acţiunilor sau, pur şi simplu, a oamenilor politici. Oricare dintre acestea pot fi evaluate, din

punctul de vedere al rezonabilităţii, prin filtrul ideologicului „bine temperat” şi plasate pe o

scală, între realism-nonrealism, raţional-nonraţional, moral-imoral.

16

„Geometria variabilă” a unui posibil spaţiu politic românesc

Deficitul ideologic din România postcomunistă se datorează, după cum am demonstrat, nu

numai inapetenţei politicienilor pentru sistemele ideologice, ci şi limitelor conceptului

tradiţional de „ideologie” şi, de asemenea, slăbiciunilor inerente discursurilor ideologico-

propagandistice: tezismul dogmatizant, retorica manipulatorie, promisiunile suprarealiste,

excesul polemic gratuit şi steril. Acest cortegiu al limitelor şi dezavantajelor, specific

ideologismului lipsit de deschideri spre realitate, raţionalitate şi moralitate, afectează

activităţile lucrativ-profesionale şi practica politicilor publice.

În aceste circumstanţe, din nevoia creşterii interesului pentru educaţia civică, cultura

politică şi democraţia reală, comunitară, se impune schimbarea modului de a gândi şi vorbi

despre politică şi ideologie şi, de asemenea, schimbarea perspectivei de abordare a

eşichierului politic. În opinia mea, această schimbare înseamnă, trecerea de la descriptivismul

superficial, repetitiv şi steril şi de la propaganda partidocratică, manipulatorie şi

dogmatizantă, la evaluarea şi autoevaluarea rezonabilităţii partidelor, ideologiilor şi

oamenilor politici prin asumarea paradigmei părţilor şi a întregului şi a conceptului

ideologicului „bine temperat”. Altfel spus, implicarea politică rezonabilă, interesul firesc al

partidelor, ideologiilor, oamenilor politici pentru pârghiile şi mecanismele reglator-

distributive ale puterii ar trebui dublate de cercetarea şi evaluarea raporturilor pe care toţi

aceşti actori politici le întreţin cu realitatea, raţionalitatea şi moralitatea. Asumarea paradigmei

părţilor şi a întregului, precum şi a ideologicului „bine temperat” ca atitudine personală şi

colectivă ar ajuta, în opinia mea, evaluării şi filtrării comportamentelor şi proceselor politice,

ideologiilor şi programelor, partidelor şi oamenilor politici testând, astfel, normalitatea vieţii

politice dintr-o societate. Prin asumarea acestor instrumente conceptuale întemeiate pe

educaţia civică şi cultura politică, s-ar putea coagula, într-o perioadă determinată de timp,

corpus-ul social al cetăţenilor, esenţial pentru practica democraţiei descentralizat-comunitare.

Folosind aceste „instrumente de lucru”, îmi propun estimarea politico-ideologică a

unui posibil spaţiu politic românesc. Mai întâi, însă, o succintă evaluare a unui generic

eşichier politic. Din punctul meu de vedere, orice soluţie politico-ideologică între centru-

stânga social-democrat şi centru-dreapta liberal-democrat este rezonabilă, atunci când este

realistă, raţională şi morală. Acest spaţiu politic al „geometriei variabile” este unul al

normalităţii, complementarităţilor tematice, interferenţelor ideologice şi doctrinelor de

sinteză. În acest spaţiu politic al moderaţiei şi reformismului, aş plasa şi acele opţiuni şi

17

variante constructive şi non-radicale ale unor ideologii post-materialiste, precum ecologismul

şi feminismul. Există, desigur, şi un spaţiu politic radical, cel al „metapovestirilor” din

direcţia socialismului utopic, socialismului luptei de clasă de sorginte marxistă,

conservatorismului antimodern şi retrograd, naţionalismului xenofob, ca şi unul extremist al

exceselor reacţionare, totalitare şi neototalitare, ale căror partide, ideologii şi activişti adoptă,

de cele mai multe ori, soluţii nerealiste, iraţionale şi imorale. Istoria şi practica politică ne

arată că trecerile dinspre spaţiile moderat-reformiste spre cele radicale şi extremiste sunt, cu

atât mai uşoare şi periculoase, cu cât societatea este mai departe de standardele democraţiei,

iar crizele economico-sociale tot mai puţin gestionabile. Pe de altă parte, drumul invers,

drumul spre zona moderat-reformistă se dovedeşte unul lung şi anevoios: reformele

instituţionale se izbesc de dificultăţi psihologice şi tare caracteriale acumulate în timp, pe

fondul unor carenţe instructiv-educaţionale contabilizate de-a lungul generaţiilor (Stoica �i

Aligică 2009).

Putem aprecia, aşadar, prin paradigma părţilor şi a întregului şi prin grila ideologicului

„bine temperat”, dinamica partidelor şi ideologiilor. În contextul României partidocraţiei şi

deficitului ideologic, zona reformist-moderată a funcţionat în deceniul 1990-2000 sub

parametrii necesari tranziţiei. În schimb, zonele radicală şi extremistă şi-au făcut simţită

prezenţa sporadic şi violent. Preponderent sub impactul factorului extern, zona reformist-

moderată a fost mai activă în deceniul următor (Radu 2003). Cum am putea diferenţia, efectiv,

aceste zone politico-ideologice? În universul tensionat al politicii, paradigma părţilor şi a

întregului, ca şi ideologicul „bine temperat”, pot fi utilizate în testarea rezonabilităţii

partidelor, ideologiilor, oamenilor politici prin abordarea unor clivaje intra-politice importante

ce pun în lumină raporturile actorilor politici cu realitatea, raţionalitatea, moralitatea. În opinia

mea, politica şi politicianismul; puterea ca scop şi puterea ca mijloc, politica puterii şi

politicile publice sunt clivajele ce pot face diferenţa dintre normalitatea şi anormalitatea

politică.

Din perspectiva paradigmei părţilor şi a întregului şi a ideologicului „bine temperat”,

căderea politicului în politicianism presupune dezechilibrarea raporturilor dintre parţialităţile

sociale, dintre acestea şi întreg, ca şi pervertirea naturii moral-civice a politicului, alterarea

esenţei sale raţional-practice, denaturarea modalităţii constituţional-legitimizante,

abandonarea finalităţii social-reglatoare. Dacă politicul este raţionalitatea practică la nivel

societal (social-global) exercitată pe baza deţinerii legitime a puterii etatice (re)alocatoare a

resurselor, politicianismul înseamnă îngustarea până la eliminare a bazei de legitimare a

18

acţiunii politice, degradarea calităţii raţionale şi morale a acesteia. Contradicţia dintre politică

şi politicianism este contradicţia dintre natura civico-morală a cetăţeanului şi imoralitatea

egoismului primar, raţionalitatea pragmatică a omului politic şi incompetenţa imposturii

politicianiste, modalitatea constituţional-legitimizantă a statului de drept şi voluntarismul

discreţionar al dictaturii, finalitatea social-reglatoare a regimurilor democratice şi blocajul

societăţilor scurtcircuitate de regimuri dictatoriale.

Răspândirea şi operaţionalitatea clivajului politică-politicianism fac din acesta un

adevărat criteriu de evaluare a normalităţii şi rezonabilităţii politice. Istoria politică a

umanităţii poate fi privită ca un permanent raport între normele, valorile şi instituţiile

politicului, pe de o parte, impostura, amatorismul şi voluntarismul discreţionar al

politicianismului, pe de altă parte. Mari construcţii ale gândirii şi acţiunii politice - polis-ul

grecesc, republica romană, teologia politică creştină, dreptul natural şi contractualismul

modern, paradigma demo-liberală, ideea justiţiei şi solidarităţii sociale, dreptul şi securitatea

internaţională - au edificat cultura şi civilitatea politică în spaţiu şi în timp. Fiecare dintre

aceste forme şi performanţe ale politicului a suportat sau continuă să suporte, însă, agresiunea

formelor degradate ale politicianismului: elucubraţiile despoţilor şi capriciile tiranilor, virusul

totalitarismelor masificante, expansionismul imperialismelor şi al superputerilor,

fundamentalismul pseudo-religios al ideologiilor extremiste, diversiunea naţionalismelor

şovine, frenezia iraţionalismelor rasiste, etc. Istoria politică a umanităţii este dublată, din

păcate, de o istorie a politicianismului (Carpinschi 1995).

Este un truism recunoaşterea faptului că nici o parte nu ajunge la gestionarea întregului

în absenţa puterii. Puterea este, desigur, mijlocul politic necesar pentru gestionarea binelui

public. Tocmai de aceea, transformarea puterii politice din mijloc de conducere societală în

scop de dominare-subordonare totalitară sau partidocratică este un indicator cât se poate de

vizibil pentru evaluarea gradului de normalitate şi rezonabilitate politică. Lucru, de altfel, pus

în evidenţă prin paradigma părţilor şi a întregului. Clivajul dintre politica puterii şi politicile

publice decurge din cel anterior. Atenţia acordată politicii puterii, până la un punct de înţeles,

primează în faţa aceleia acordate politicilor publice. Mult mai tehnice şi mai puţin

spectaculoase, vitale în schimb pentru estimarea normalităţii şi rezonabilităţii politice,

politicile publice solicită pregătire şi experienţă profesională, un volum de muncă, pe cât de

intens, pe atât de puţin mediatizat. Tentaţia puterii, seducţia scenariilor cuceririi şi participării

la beneficiile acesteia, contrabalansate de deficitul de profesionalism, dificultatea dobândirii

19

competenţelor şi abilităţilor pentru practica politicilor publice, la care se adaugă tarele de

caracter, fac din politicile publice, pe nedrept, „cenuşăreasa” politicii.

Necesare şi interesante, eventualele testări ale rezonabilităţii politice prin studii de caz,

cu ajutorul paradigmei părţilor şi a întregului şi a ideologicului „bine temperat”, ar depăşi

scopul şi cadrul acestui eseu. Aici şi acum, am exprimat doar urgenţa şi cerinţele minimale ale

unei anumite opţiuni epistemologice, culturale şi politice. O opţiune pentru acele valori şi

principii ce s-au decantat în complicata istorie a civilizaţiei euro-atlantice, originată în

spiritualitatea iudeo-creştină, filosofia clasică elenă, dreptul civil şi res publica romană. De

fapt, prin paradigma părţilor şi a întregului, conceptul ideologicului „bine temperat” şi testul

rezonabilităţii politice, pledez pentru o politică a decenţei şi măsurii. O asemenea politică

poate părea, unora, o cerinţă de bun simţ, banală chiar, altora, probabil, o utopie. Nici banală,

nici utopică, politica decenţei şi măsurii este una necesară şi posibilă!

Bibliografie:Barbu, Daniel. 2004. Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă.

Bucureşti: Nemira.

Boia, Lucian. 2002. Mitul democraţiei. Bucureşti: Humanitas.

Carpinschi, Anton. 1995. Deschidere şi sens în gândirea politică. Iaşi: Institutul European.

Carpinschi, Anton. 2008. Cultura recunoaşterii. Iaşi: Editura Fundaţiei Academice „Axis”.

Carpinschi, Anton şi Diana Mărgărit. 2011. Organizaţii internaţionale. Iaşi, Bucureşti: Polirom.

De Waele, Jean-Michel. 2003. Consolidare democratică, partide şi clivaje în Europa centrală şi de est in Jean-Michel De Waele. ed. Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est. Bucureşti: Humanitas, 177-196.

Heiddeger, Martin. 2003. Fiinţă şi timp. Bucureşti: Humanitas.

Le Goff, Jean-Pierre. 2003. La démocratie post-totalitaire. Paris: La Découverte.

Lipset, Seymour M. şi Stein Rokkan. 1967. „Cleavage structures, party systems, and voter alignments: an introduction” in Seymour M. Lipset şi Stein Rokkan. eds. Party Systems and Voter Alignments. New York: Free Press, 1-64.

Lyotard, Jean-François. 1993. Condiţia postmodernă. Raport asupra cunoaşterii. Bucureşti: Editura Babel.

Miller, David. coord. 2000. Enciclopedia Blackwell a gândirii politice. Bucureşti: Humanitas.

Noica, Constantin. 1998. Devenirea întru fiinţă. Încercare asupra filosofiei traiţionale. Tratat de ontologie. Scrisori despre logica lui Hermes. Bucureşti: Humanitas.

Pasti, Vladimir. 1995. România în tranziţie. Căderea în viitor. Bucureşti: Nemira.

Pavel, Dan.2010. Democraţia bine temperată. Studii instituţionale. Iaşi: Polirom.

Preda, Cristian şi Sorina Soare. 2008. Regimul, partidele şi sistemul politic din România. Bucureşti: Nemira.

20

Radu, Alexandru. 2003. Partidele politice româneşti după 1999. Bucureşti: Editura Paideia.

Rokkan, Stein. 1970. Citizens, Elections, Parties, New York, Oslo: David McKey Company.

Rorty, Richard. 2000. Obiectivitate, relativism şi adevăr, Eseuri filosofice 1. Bucureşti: Editura Univers.

Seiler, L. Daniel. 1999. Partidele politice din Europa. Iaşi: Institutul European.

Stoica, Valeriu �i Dragoş Paul Aligică. 2009. Reconstrucţia dreptei. Între experimentul capitalist occidental şi proiectul naţional românesc. Bucureşti: Humanitas.