PROGRAMA ANALITICĂ ŞI SUPORTUL DE CURS LA SPIRITUALITATE

CLASA A XI –A PATRIMONIU

01 Icoana - imagine liturgica - S2-3

02 Fundamentul dogmatic al Icoanei S4-5

03 Îngerii în arta creştină S6-7

04 reprezentari iconografice ale ingerilor S8-9

05 Cum se zugrăvesc cele nouă cete îngereşti S10-11

06 Zilele creaţiei în iconografie S12-13

07 Crearea omului în iconografie S14-15

08 Interpretarea Crucii în Icoana Răstignirii S1-2

09 Reprezentările Maicii Domnului în Iconografie S3-4

10 Trăsăturile definitorii ce apar în toate icoanele tradiţionale Chipul Maicii Domnului S5-6

11 Reprezentările iconografice ale Prefigurărilor Maicii Domnul din Vechiul Testament S7-8

12 Reprezentările iconografice ale Prefigurărilor Maicii Domnului din Noul Testament S9-10

13 Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în iconografie S11-12

14 Reprezentarea Sfinţilor Români în iconografie Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt S13-

14

15 Icoana canonizării Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ S15

16 Sfântul Ioan cel Nou în pictura Bisericii Sfântul Gheorghe din Suceava S16

17 Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş S17

Icoana, imagine liturgică: S2-3

Multă vreme ignorată şi contestată în Occident, în ciuda unui trecut marcat de prezenţa ei,

icoana pătrunde astăzi în diversele structuri ale societăţii noastre. O mulţime de lucrări tratează

despre icoană dintr-un unghi pur arheologic şi plastic, acordând câteva cuvinte destinaţiei sale

originare care era, între altele aceea de a mijloci o viziune creştină. Deşi riguroase, aceste studii

nu sunt mai puţin reducţioniste în măsura în care ignoră esenţialul icoanei, ceea ce constituie de

fapt fiinţa acesteia.1

Cele trei reguli - mineral, vegetal şi animal (fondul de cretă, pigmenţii, lemnul, cleiul din

piele de iepure, şi gălbenuş de ou) – coabitează în icoana care prefigurează Pământul cel nou

unde Cel înviat va fi totul în toate, unde toate vor fi pătrunse de Duhul Sfânt. În această

perspectivă, icoana ne trimite la o conştiinţă a prezenţei divine a creaţiei, cu tot ce implică acest

lucru pentru relaţia noastră cu natura.2

Imagine a lumii duhovniceşti, dar niciodată abstractă, icoana nu reprezintă deloc viaţa

biologică sau fizică, ci trupul deja transfigurat. Spre deosebire de fotografie, care reproduce cel

mai adesea aspectul exterior, suprafaţa fiinţei, icoana arată realitatea profundă a persoanei şi a

lumii, dincolo de învelişul fizic. Absenţa naturalismului apare cel mai bine în mâinile, picioarele,

trupurile „atrofiate” pe care le reprezintă, semn evident al abandonării cărnii în avantajul

„trupului slavi” (Filipeni III, 21), promis celor aleşi, „trupului duhovnicesc” (I Cor. XV, 44),

caracterizat prin transparenţă, subtilitate, lumină. 3

Adam cel Nou , Hristos ara în icoană faţa de culoarea argilei cuvânt care, curios , în ebraică

se traduce prin Adamah: readucere aminte a faptului că chipul Său aparţine tuturor raselor ,

tuturor popoarelor şi că,Fiu al lui David născut din Fecioara Maria, El era evreu, pe deplin

înrădăcinat în istorie.4

Fundamentul dogmatic al Icoanei S4-5

Al şaptelea Sinod a formulat Canonul care hotărăşte cinstirea icoanei. Precizările

dogmatice sunt presărate în toată învăţătura Sfinţilor Părinţi şi se degajă din icoana însăşi, din

evidenţa ei luminoasă, din uimitoarea sa viaţă în care poate fi urmărit pas cu pas, dinamismul

Tradiţiei. Acesta este locul unde Hristos, cu ajutorul diferitelor elemente ale vieţii Bisericii

(liturghie, sacramente, patristică, icoană), îşi comentează propriile cuvinte.

Însăşi icoana este martir şi poartă urmele unui botez cu sânge şi foc. În timpul

înverşunatei persecuţii exercitate de iconoclaşti, sângele martirilor s-a amestecat cu rămăşiţele de

icoane, stropi ai luminii. Patriarhul Gherman declară, destituit, scoţându-şi paliumul: „fără

autoritatea unui sinod tu nu poţi, o împărate, să schimbi nimic legat de credinţă”. Papa Grigorie al

II-lea îi spune, la rândul lui, lui Leon Isaurianul: „Dogmele Bisericii nu sunt problemele tale…

lasă-ţi nebuniile”. În cazul icoanei, nu e deloc vorba de simple ilustraţii. Uniţi atunci în aceeaşi

1 Michel Quenot ,,Icoana şi învierea” Ed. Enciclopedică Buc. 1993 pag 61

2 Ibidem pag 67

3 Ibidem pag 69

4 Ibidem pag 71

Tradiţie, Occidentul şi Orientul s-au ridicat împreună împotriva ereziei, deoarece, abordându-se

problema icoanei, era atinsă dogma, era ameninţată întreaga economie a mântuirii. Cinstirea

Evangheliei, a Crucii şi a Icoanei constituie un tot împreună cu misterul liturgic al prezenţei

proclamate de Biserică din adâncul potirului: „Doctrina noastră este în acord cu euharistia;

aceasta o confirmă”, spune Sfântul Irineu.

Dacă orice artă demnă de acest nume nu caută niciodată să dubleze realul, ci tinde spre

revelarea sensului acestuia, spre descifrarea mesajului său secret, spre cuprinderea logosului său

spre sugerarea celei mai înalte vocaţii dintre libertăţile care îl însufleţesc, iconografia prin

culorile sale, ţine, în mod limpede, de pneumatologie. De aceea, Sfântul Ioan Damaschinul

atribuie icoanei prezenţa Sfântului Duh.5

„Întru El era viaţa” spune începutul Evangheliei după Ioan (1, 4). Duhul - Viaţa - dintru

veşnicie era înlăuntrul Cuvântului. O dată cu Epifania, El coboară din cer sub chipul unui

Porumbel şi se opreşte, se aşează deasupra lui Iisus. În arătările Sale, El este o mişcare „spre

Iisus”, spre Miel, pentru a-I face manifestă divinitatea. El „merge înapoi”, întru Hristos, pentru a

vesti „cele dinainte”: sufletul său poartă cuvântul lui Hristos, îl face auzit, îl întăreşte, îi dă suflare

de viaţă şi dimensiune escatologică: „Adăpaţi din Duhul, Îl bem pe Hristos”, spune în mod

admirabil sfântul Atanasie. Duhul ne face să pătrundem în Hristos; întru Hristos întâlnim în mod

deplin duhul şi suntem inspiraţi de acesta pentru a cuprinde sensul ultim al Revelaţiei.

Lucrarea sfinţitoare a duhului condiţionează orice act în care spiritualul ia trup, se

întrupează, devine hristofanie, manifestare a lui Hristos. Astfel, duhul „clocea” adâncul pentru a

face să ţâşnească din el lumea, loc al Întrupării. Prin gura profeţilor, tot Vechiul Testament este o

preliminară Cincizecime în vederea venirii Fecioarei şi al fiat-ului său. Duhul coboară asupra

Mariei, făcând din ea Theotokos (Născătoare de Dumnezeu); din Iisus face Hristos-Unsul şi

revelează în El pe „Mielul jertfit încă de la întemeierea lumii”. Din aceste limbi de foc se naşte

Biserica, trupul lui Hristos. Dintr-un botezat, el face un mădular al lui Hristos, iar din vin şi

pâine, sângele şi trupul Domnului; dumnezeiesc Iconograf, el face icoana „cea nefăcută de mână

omenească”, Sfântul Chip; din acest Arhetip se trage orice icoană făcută din formele acestei lumi

şi din lumina taborică.

Teologia Sfinţilor Părinţi arată importanţa deosebită a epiclezei care depăşeşte planul

liturgic al euharistiei, se universalizează şi face posibilă vederea în Duh a puterii divine a

revelaţiei şi a manifestării nevăzutului. El este cel care rosteşte în noi, cu noi „Abba, Părinte”,

pentru a ne lăsa să ne rugăm: Abba Părinte, trimite Duhlui Tău cel Sfânt pentru a putea spune:

„Doamne Iisuse”, şi pentru a-l putea contempla şi chipul şi, prin umanitatea Lui îndumnezeită,

„sfeşnic de sticlă”, să vedem Ipostaza Dumnezeului-Om.6

O dată cu Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt devine lucrător înlăuntrul naturii şi capătă

statutul de fapt lăuntric al fiinţei umane: se face co-subiectul vieţii noastre întru Hristos, mai

intim decât noi înşine. „Prin Sfântul Duh, toată făptura este înnoită la starea dintâi”, în adevărul

dintru început şi ultim, fapt care face posibilă vederea în Biserică a icoanei unităţii în diversitate a

Sfintei Treimi şi în orice om, o icoană vie, un chip al lui Dumnezeu.

5 Paul Evdochimov, Arta Icoanei o Teologie a Frumuseţii, Ed. Meridian, 1992.p.177

6 Paul Evdochimov, Arta Icoanei o Teologie a Frumuseţii, Ed. Meridian, 1992.p.178

„Duhul Sfânt este marele învăţător al Bisericii” spune Sfântul Chiril al Ierusalimului;

învăţător pentru că el stă drept chezăşie şi asigură charisma veritatis centrum a Bisericii. Un

sinod este ecumenic pentru că Duhul Adevărului l-a identificat, prin gura Soborului Bisericii, cu

Hristos-Adevăratul. Ca răspuns la epicleza ritului sfinţirii icoanei, Duhul Frumuseţii a identificat

asemănarea cu Hristos şi a făcut din imagine icoană, Frumuseţea contemplată a Cuvântului.

„Duhul şi Mireasa spun: Vino Doamne”. Epicleza Împărăţiei se află în nunta mistică a lui Hristos

cu Biserica, dar şi nunta mistică a lui Hristos cu orice suflet în mod personal, după numele

fiecăruia. Icoana Deisis se deschide asupra acestei viziuni în faţa Cuvântului, strălucirii Luminii

Sale neînserate.

Rugăciunea de sfinţire a icoanei spune: „Doamne Dumnezeule, Tu ai făcut omul după

chipul Tău; căderea l-a stricat; dar prin întruparea Hristosului Tău devenit Om L-ai restaurat şi

astfel ai pus din nou pe sfinţii Tăi în Cinstea lor dintâi. Cinstim chipul şi asemănarea Ta şi, prin

ei, Te mărim ca fiind Arhetipul lor”. Dacă conştiinţa dogmatică afirmă adevărul icoanei în funcţie

de Întrupare, aceasta este condiţionată de crearea omului după „chipul lui Dumnezeu”, de

structura iconică a fiinţei umane. Hristos nu se întrupează într-un element străin, eterogen, ci şi

regăseşte propria imagine cerească şi arhetipul, căci Dumnezeu a făcut omul privind umanitatea

cerească a Cuvântului (I Cor. 15, 47-49), preexistentă în Înţelepciunea lui Dumnezeu.7

Îngerii în arta creştină

Icoana este un mijloc de cinstire a sfinţilor îngeri, însă ea nu se rezumă la această funcţie.

Icoana, fiind „o teologie a prezenţei, un mijloc prin care suntem conduşi spre fiinţe şi simţim

prezenţa personală”41

, a lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a îngerilor, etc., ea ne vorbeşte

despre existenţa reală a îngerilor şi despre locul şi rolul lor în iconomia mântuirii noastre, venind

să susţină şi să reprezinte învăţătura dogmatică despre sfinţii îngeri.

În ziua de astăzi suntem asediaţi cu tablouri sentimentale, reprezentându-i pe îngeri ca pe

nişte fiinţe gingaşe (copilaşi) sau reducându-i la simple elemente decorative, ceea ce îi determină

pe oameni să nu mai creadă sau să înţeleagă greşit aceste fiinţe spirituale. Întotdeauna trebuie să

ne amintim că îngerii sunt duhuri (lipsiţi de trup, gen, vârstă) şi de aceea nici un fel de portret al

lor nu este posibil. Putem doar arăta simbolic cam cum ar fi, dar niciodată ce sunt ei de fapt.

Când s-au făcut vizibili omului, s-au arătat totdeauna ca omul lui Dumnezeu, puternic şi cerând

respect şi atenţie, însă aceste viziuni pot fi doar simbolic reprezentate42

.Arta bizantină, legată

exclusiv de teologie, este singura în măsură să ne transmită adevăruri despre sfinţii îngeri, căci

icoana bizantină e mai mult decât un tablou. Ea este un loc sacru de întâlnire între credincios şi

Dumnezeu. De timpuriu şi până astăzi aceste fiinţe întraripate sunt pictate atât în scenele cu

compoziţie (Buna Vestire, Naşterea, Botezul, etc.) ca cei ce au slujit nemijlocit marii taine de

răscumpărare a domnului, cum sunt pictaţi şi alături de sfinţi, sau singuri acolo unde patronează

Biserici.

7 Leonid Uspensky, Teologia Icoanei, Ed. Anastasia, 1994.p.58

41 Michael Quenot, Icoana fereastră spre absolut, trad. de Pr. Dr. Vasile Raduca, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,

1993, pag. 57 42

Maica Alexandra, op,. cit. pag. 471

Imaginea sfinţilor îngeri a evoluat în arta laică de-a lungul secolelor în funcţie de noile

condiţii, ideologii, concepţii, însă adevărata icoană a reuşit să ne păstreze şi să ne transmită până

astăzi adevărul. Pe acestea trebuie să le privim, să le contemplăm şi să le ducem mai departe.

REPREZENTĂRI ICONOGRAFICE ALE ÎNGERILOR

În Biserica Ortodoxă reprezentarea lui Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a

Sfinţilor este posibilă doar atunci când sunt respectate canoanele Sfintei Tradiţii şi ale

iconografiei. Aceste reguli traduc în imagini pentru ochii noştri înfăţişarea acelor făpturi ale căror

trăsături „sunt proiectate pe ecranul eternităţii”8

Referindu-ne la ceea ce am spus în primele pagini îngerii sunt spirite pure care s-au

manifestat şi se manifestă pentru noi prin asemenea forme încât să-i putem înţelege, de aceea

reprezentările iconografice trebuie să se ferească de la a le atribui o corporalitate care să ne

determine să-i luam drept oameni.

Voi urmării să redau cronologic, mai întâi scenele

mai importante în care apar Sfinţii îngeri pe care le voi

selecta din Erminia picturii bizantine. Paralel vor fi

prezentate şi fundamentele biblice ale acestor imagini,

acestea fiind în acelaşi timp temeiuri pentru dovedirea

existenţei îngerilor.

Iconografia Vechiului Testament începe tocmai cu

indicaţiile privind zugrăvirea celor nouă cete îngereşti, pe

care le-am amintit, ca cele ce au fost create înaintea lumii

văzute, continuând cu relatarea căderii lui Lucifer „ca un

fulger căzut din cer” (Luca 10,8). Scena ilustrează foarte

bine depărtarea acestora de Dumnezeu prin faptul că

îngerii devin tot mai întunecaţi pe măsură ce se apropie

de iad şi se depărtează de Dumnezeu.

Diavolul apare şi în chip de şarpe, ispitindu-i pe Adam şi Eva, care cad în păcatşi sunt

izgoniţi din Rai tot de un înger. Îngerii apar astfel ca împlinitori ai dreptăţii dumnezeieşti.

O scenă deosebită se numeşte „Avraam ospătând pe străini la stejarul Mamvri” (Facere

18., 1-8). Această povestire biblică l-a inspirat pe Sfântul Andrei Rubliov să picteze celebra

icoană a Sfintei Treimi. El a pictat-o către anul 1408, influenţat de părintele său duhovnicesc,

Sfântul Serghie din Radonej (+1392).

Am ales o icoană, voi face referire exclusiv la reprezentarea celor trei îngeri. Scena a fost

pictată de Andrei Rubliov bazându-se pe Sfânta Scriptură, însă a readus elementul istoric la

strictul necesar. Avraam şi Sarra nu apar ci doar cele trei personaje angelice şi tocmai această

8 Idem, pag.289;

reprezentare sub chip de Înger „îi sustrage în chip vădit istoriei omeneşti măsurabile spaţial şi

temporal, înfăţişând aproximarea cea mai completă a Sfintei Treimi”9.

Trecerea de la singular la plural(în adresarea lui Avraam către cei trei: „Doamne de am

aflat har…”) ne arată unul şi în acelaşi timp, trei îngeri ce închipuie întreita unitate a

Dumnezeirii. Aripile celor trei Îngeri dovedesc apartenenţa lor la lumea cerească, iar sceptrele din

mâna lor, egalitatea în rang. Acest tip de prezentare (sub chipul

îngerilor) şi modul schematic de a trata mesajul, adu impresia de

imaterial10

. Îngerii constituie doar simbolul celor trei persoane, de aceea

nu am făcut o interpretare amănunţită a icoanei.

Un alt exemplu este „Scara lui Iacov” sau „Visul lui

Iacov”(Facere 22, 11-13) ce ne înfăţişează pe îngeri ca pe cei ce unesc

cerul cu pământul. În capul scării, din bolta cerească apare chipul Celui

Vechi de Zile, iar îngerii pe o parte urcă şi pe cealaltă coboară arătând

prin aceasta că ei sunt mijlocitorii noştri către Dumnezeu şi că ne fac cunoscută voia Sa.

Tradiţia imaginilor angelice aşezate în locurile de închinăciune este foarte veche.

Heruvimii au fost singura reprezentare permisă în templul din Ierusalim. Solomon a cioplit

Heruvimii pe pereţi şi i-a brodat pe perdeaua templului. Chivotul Legii de asemenea, avea de o

parte şi de alta doi Heruvimi ai căror aripi îl acopereau.(Ieşire 26).

În cartea Facere 32,22-32 ni se vorbeşte despre lupta lui Iacob cu îngerul care este de fapt

o realizare anticipativă a venirii pe lume a lui Iisus. Îngerul e Dumnezeu, iar omul e Iacob, Iisus

Hristos fiind cel care a îngloba în Sine ambele firi, divină şi umană, care se războiesc până la

moarte şi în final se împacă11

.

Vedenia proorocului Isaia ni-L înfăţişează pe Hristos stând pe Tron, înconjurat de

serafimi care-L preamăresc(Isaia 6,1-9)

Unul dintre serafimi apropie de gura proorocului un

cărbune de pe jertfelnic pentru a-i şterge păcatele. În această scenă

serafimii apar ca unele din cele mai slăvite creaturi ale lui

Dumnezeu ce-şi îndeplinesc misiunea de a-I sluji şi de a-l adora pe

Dumnezeu în cântări de laudă precum şi de a-i curăţa pe oameni

prim mijlocirea lor şi de a slujii în dobândirea mântuirii.

Aceste aspecte se pot vedea şi în alte reprezentări

iconografice ale Vechiului Testament: Jertfa lui Avraam în care

îngerul îi vesteşte voia Domnului sau îngerul care-l în înştiinţează

pe Ilie, pe Tobit, etc.

Arhanghelul Gavriil avea să i se arate lui Zaharia şi să-i

vestească naşterea Înaintemergătorului.(Lc. 1,11-17), precum

9 Michel Quenot, Sfidările icoanei, Ed. Sofia, Bucureşti, 1997, p.125;

10 Paul Evdochimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, trad. de Grigorie Moga şi Petru Moga, Ed. Meridiane,

1993, p.211; 11

Paul Evdochimov, op.cit. ,p.213;

proorocise Maleahi: „Iată Eu trimit îngerul Meu, înaintea feţei Tale ” (Mal. 3,2).

Acesta este şi motivul pentru care adeseori Sfântul Ioan

Botezătorul este reprezentat în icoane cu aripi, ca cel ce a adus viaţa

îngerească pe pământ.

Icoana Bunei Vestiri îl înfăţişează pe Arhanghelul Gavriil cu

o mişcare iute ca o slugă plină de râvnă, credincioasă în împlinirea

misiunii pe care i-a încredinţat-o Stăpânul Său. Picioarele îi sunt

mult depărtate ca şi cum ar alerga. În mâna stângă ţine un toiag,

simbol al mesagerului sau un crin, simbol al curăţiei. Mâna dreaptă

cu o mişcare puternică se întinde către Fecioara Maria

comunicându-i vestea plină de bucurie: „Bucură-te ceea ce eşti plină

de daruri Marie, Domnul este cu tine…” (Lc. 1,28-38)12

.

Venirea Mântuitorului nu va diminua prezenţa îngerilor, ba

dimpotrivă, ei sunt implicaţi în majoritatea evenimentelor

importante din viaţa Mântuitorului. Prezenţa îngerilor în

icoana Naşterii lui Hristos mărturiseşte despre dumnezeirea

Pruncului Sfânt. Poziţia lor, cu mâinile ascunse sub pulpana

veşmântului (tradiţie moştenită de la curtea imperială a

Bizanţului)arată respectul şi ascultarea. Pictaţi sus, în dreapta

îngerii sunt reprezentaţi în cele două funcţiuni ale lor: de

preamăritori şi de trimişi ai lui Dumnezeu să anunţe păstorilor

Naşterea Domnului. Acelaşi rol , îngerii îl îndeplinesc şi la

Botezul Domnului.

La Răstignire îngerii plutesc în partea superioară a

Crucii, reprezentând cerul, ca şi în cazul icoanei Pogorârii lui

Hristos la Iad13

.

12

Leonid Uspensky, Vladimir Losky, Călăuziri în lumea icoanei, trad. de Anca Popescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003,

p.184; 13

Leonid Uspensky, Vladimir Losky, op.cit., p.185;

Îngerii, luând chip de tineri, sunt cei care aveau să vestească mironosiţelor Învierea(Mc.

16, 5-7) şi prin ele ucenicilor. În această icoană poate apărea unul sau doi îngeri şezând pe

mormântul gol, înveşmântaţi în alb, detalii ce corespund întru totul relatărilor evangelice.

Înălţarea Mântuitorului(F. Ap. 1, 9-11) este scena care

subliniază poate cele mai multe aspecte legate de anghelologie.

„Hristos înconjurat de cercul sferelor cosmice în care străluceşte

slava, e susţinut în zborul Său de doi îngeri:Rafail şi Uriil.

Culorile veşmintelor lor le reproduc pe cele ale apostolilor. Sunt

îngerii întrupării şi subliniază faptul că Hristos părăseşte

pământul cu trupul Său pământesc şi prin aceasta nu se desparte

de pământ şi de cei credincioşi lui. Cei doi Îngeri albi din

mijlocul Apostolilor(Mihail şi Gavriil)vestesc că înălţându-se

Hristos va veni iarăşi întru slava Sa; o aluzie la cuvintele

Sfântului Apostol Pavel: pe temeiul spuselor a doi sau trei

martori să se statornicească orice pricină(II Cor. 13,1) şi

mărturisirea lor este adevărată.”1

Sfinţii îngeri apar şi în reprezentarea iconografică a Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul

împlinind voia divină.

Maica Domnului cu pruncul în braţe , din absida altarului, întotdeauna este zugrăvită

având de o parte şi de alta pe Arhanghelii Mihail şi Gavriil şi mulţime de îngeri planând în zbor

în jurul ei pe albastrul cerului vrând să însemneze slava cerească de care se bucură Sfânta

Fecioară.

Iisus Pantocrator, în unele biserici este zugrăvit stând pe

tronuri, înconjurat de heruvimi şi serafimi în poziţie de prosternare

şi mulţimi de îngeri care susţin tăria cerului slavei lui Dumnezeu14

.

14

Monahia Eustochia Ciucanu, Cultul sfinţilor îngeri, în <<MMS>>, 1983,nr.13, p.41;

În liturghia îngerească, zugrăvită în multe biserici în

bolta principală, întregul cortegiu funebru este format din

Sfinţii Îngeri cu chipuri cucernice, în uşoară prosternare

cutremuraţi de fiorul jertfei lui Hristos. Ei poartă epitaful cu

trupul Domnului spre rug15

.

După cum am spus îngerii pot fi reprezentaţi şi singuri, în special Arhanghelii Mihail si Gavriil.

În calitate de mai mare voievod al cetelor îngereşti, Arhanghelul Mihail poartă mantie şi

armură. Semnul demnităţii sale de conducător este simbolizat chiar prin sabia din mâna lui

dreaptă. Panglicile fac trimitere la auzul spiritual al îngerului, atent la poruncile Dumnezeieşti

.Erminia picturii bizantine ne relatează un nume foarte mare de minuni şi arătări ale Sfântului

Arhanghel Mihail: Mihail oprindu-l pe Avraam de a-l înjunghia pe fiul său Isaac; Mihail îl

împuterniceşte pe Ghedeon; Mihail izbăvind cetatea Constantinopolului, etc.

Sfântul Arhanghel este mijlocitorul noii creaţii, al restaurării firii noastre prin Hristos,

vestind mai întâi naşterea Înaintemergătorului,iar apoi pe cea a Mântuitorului. Numele lui

înseamnă „omul lui Dumnezeu” şi este reprezentat uneori purtând în mână un crin, simbol al

purităţii.

Cei doi Arhangheli apar mereu pictaţi pe uşile diaconeşti.

Vieţuind în slava lui Dumnezeu, Duhurile îngereşti sunt creaturi îndumnezeite. Vederea

îngerilor este înfricoşătoare(Dn. 8, 17-18), însă noi îi putem reprezenta simbolic ca pe cei ce sunt

aproape de oameni şi gata întotdeauna de a-i ajuta.

Cum se zugrăvesc cele nouă cete îngereşti?

Făcând referire la împărţirea făcută de Sf. Dionisie Areopagitul, Dionisie din Furna ne

arată cum trebuie reprezentate cele nouă cete îngereşti. La aceste reprezentări vom adăuga şi o

interpretare a simbolurilor utilizate.

15

Idem, p.42;

La întâia orânduială sunt tronurile sau scaunele, care se zugrăvesc ca nişte roţi de foc,

„având de jur împrejur aripi, iar în mijlocul aripilor având ochi; ele se împletesc unele cu altele,

închipuindu-se un scaun împărătesc. Heruvimii numai cu cap şi cu două aripi, iar serafimii cu

câte şase aripi: cu două îşi acoperă obrazul, cu alte două picioarele şi cu celelalte două zboară,

iar în mâini ţin ripide pe care sunt scrise cuvintele : Sfânt, Sfânt,. Sfânt este Domnul Savaot”43

.

Aşa i-a văzut proorocul Isaia. Pe aceştia nu-i găsim decât în scenele din cer şi în paradis.

Semnul distinctiv al îngerilor sunt aripile, simbolizând spiritul, puterea şi iuţimea. Cele

trei perechi de aripi ale serafimilor simbolizează spiritul pur, cunoscător prin dragoste şi

inteligenţă, capul fiind emblema sufletului, iubirii şi cunoaşterii. De obicei sunt coloraţi cu roşu

sau alte culori calde şi exprimă luminarea dumnezeiască şi focul curăţitor despre care am vorbit

la ierarhiile cereşti.

În a doua orânduială sunt: domniile, puterile şi stăpâniile, care se mai numesc împodobire.

Aceştia se zugrăvesc purtând stihare lungi până la glezne şi încinşi cu orare verzi aurite (uneori

pe umeri cu mantii până la genunchi) în mâinile drepte ţin toiege de aur, iar în mâinile stângi o

pecete rotundă ca un taler, cu Crucea, adică sigiliul Domnului44

.

La rândul lor veşmintele (stiharul şi orarul lat) sunt inspirate după modelul veşmintelor pe

care le purtau slujitorii mai de seamă ai împăraţilor la curţile bizantine, ceea ce arată că ei sunt

slujitorii Împăratului Ceresc. Mantia simbolizează faptul că sunt trimişi ai Cerului45

. Toiagul este

semnul slujirii şi în acelaşi timp al autorităţii.

În a treia orânduială sunt: începătoriile, arhanghelii şi îngerii. Aceştia se zugrăvesc cu

capul gol, cu părul strâns cu o panglică albă legată la ceafă şi purtând haine ostăşeşti sau de

diaconi, încinşi cu brâie de aur şi cu mantiile pe umeri. În mâini ţin arcuri sau lănci. Îngerii au şi

chipul unor tineri cu stihare luminoase şi lungi46

. Aripile îngerilor şi ale arhanghelilor arată că

sunt gata să slujească oamenilor şi să-i apere cu acoperemântul lor. Uneori au în mână un cerc se

simbolizează sfera vieţii lor, adică vieţuirea întru Dumnezeu47

. Drapajul lor (stiharele lungi),

asemănător filozofilor greci arată că sunt inteligenţe divine. Părul lung, legat cu panglică, este

semnul spiritualităţii, iar hainele ostăşeşti ne arată că ei au şi misiunea de a pedepsi nelegiuirile.

Armele sunt simbol al demnităţii.

Pictorii ortodocşi încearcă să-i arate pe îngeri puternici, o putere celestă, senină, lipsită de

senzualitate austeră, dar având caracter esenţial masculin. Îngerii bizantini dacă nu ne pot

emoţiona prin frumuseţe, ne umplu de încredere şi ne inspiră prin fermitatea lor. Întotdeauna ne

vom simţi în siguranţă şi ocrotiţi în prezenţa lor.16

Zilele creaţiei în iconografie

Din cele mai vechi timpuri ale omenirii, ridicarea capului şi a privirii în sus exprimă dorinţa

de înnoire şi transformare , de eliberare de toate înjosirile din viaţa şi din lăsare în voia sorţii.

Acestei înălţări a privirii în sus, bisericile bizantine îi rezervă cupola lor, în care înfăţişează pe

Hristos Pantocratorul înconjurat de toţi Îngerii Săi.

43

Dionisie din Furna, Erminia picturii Bizantine, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000, pag. 67 44

Idem, pag. 68 45

Monahia Iuliana, Truda iconarului, trad, din lb. Rusă, de Evdochia Savgra, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, pag. 132 46

Dionisie din Furna, op. cit, pag. 67 47

Monahia Iuliana, op,. cit. pag. 132 16

Maica Alexandra, op. cit. pag. 275;

Cele două pătrate suprapuse în care apare El, Îl fac să strălucească pe fondul celor opt

unghiuri, sub semnul revenirii primei zile a creaţiei, după cele şapte etape ale curgerii ei, deci sub

semnul zilei a opta, al zilei neînsemnate, al începutului fericitei desăvârşiri.

Pătratul luminos care înconjoară pe Fiul are scrise pe marginile lui, următoarele cuvinte: «Eu

sunt lumina lumii, care luminează tuturor. Eu sunt începutul şi sfârşitul. Eu sunt Cel ce a făcut

cerul şi pământul şi toate câte sunt».

Domnul, care va veni a doua oară spre a le aduce toate din nou la Sine, este Făcătorul lumii,

Care a adus toate la viaţă. Acum, El apare ca ţinta celor vii, nu ca la un lucru, ci ca un chip ca

apropiată, ca Persoană. Încă o data, şi încă mai cuprinzător decât pe cruce, El caută să atragă la

sine, chemând fiecare făptură la obârşia ei, prin blândeţea chipului Său.

Sfântul Macarie zice la Omiliile sale duhovniceşti: ‹‹Dacă oamenii trupeşti doresc aşa mult să

vadă strălucirea unui rege pământesc, cu cât mai mult trebuie oare să se simtă atraşi spre măreţia

necuprinsă a adevărului şi veşnicului împărat Hristos, cei care au pătruns picăturile Duhului

Vieţii dumnezeieşti? Căci Acesta a rănit inima lor cu iubirea dumnezeiască faţă de împăratul

ceresc, faţă de frumuseţea şi slava negrăită şi strălucirea nepieritoare a Lui. Dorinţa şi setea după

El, deoarece Îi aparţin întru totul. Şi cât de mult trebuie să dorească cei ce privesc prin duhul să se

facă părtaşi de acele bunătăţi negrăite, pentru care socotesc ca nimic toată frumuseţea, strălucirea

şi mărirea, slava şi bogăţia pământească a împăraţilor şi principiilor acestei lumi? Căci sunt răniţi

de frumuseţea dumnezeiască şi viaţa veşnică nemuritoare a picurat în sufletul lor ››.17

Crearea omului în iconografie

„La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”(Fac.1,1). Acestor prime cuvinte ale Sfintei

Scripturi le corespunde prologul Evangheliei Sfântului Ioan: „La început era Cuvântul şi

Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”(Ioan1,1).

Că suntem creaţionişti sau evoluţionişti, aici are puţină importanţă, esenţial este că „toate prin

El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-ar fi făcut”(Ioan 1,3),ceea ce delimitează perfect rolul

Cuvântului „Lumina cea adevărată”(Ioan 1,14). Vechiul şi Noul Testament se cheamă, se

clarifică reciproc, formează ansamblul unei Revelaţii progresive, de unde necesitatea de a evita

orice compartimentare, chiar dacă Vechiul Testament precede şi anunţă în mod firesc pe cel Nou.

Această convingere ne este transmisă prin celebrele fresce ale Bisericii Sfântului Savin (sec. al

XI-lea) din Franţa, care-L reprezintă pe Hristos având deja nimb cruciform când creează luna şi

soarele.

Afirmaţia „Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (cf. Ioan 1,1) trimite de la

început la taina „Tri-Unităţii” divine atât de fericit explicată de Sfântul Grigorie de Nazianz (+

390):

Nici n-am apucat să mă gândesc la unitate că Treimea m-a şi scăldat în splendoarea Sa.

17

Sfântul Macarie Egipteanul, Omiliile duhovniceşti, 5,6

N-am început bine să mă gândesc la Treime că Unitatea a pus din nou stăpânire pe

mine.(Cuvântul 40,Despre Botez, pag. 36,col. 417 B).

Hristos, Verbul „cele două mâini ale Tatălui”.Care acţionează şi Se manifestă prin Ei;toate

Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi au, „aceeaşi putere şi măreţie”. În Simbolul credinţei niceo-

constantinopolitan mărturisim că Hristos „a grăit prin prooroci”; numeroasele teofanii din

Vechiul Testament se raportează la El cu mult înainte de Întrupare.

Să revenim la relatarea biblică a creaţiei, bogată în împrumuturi luate din mituri sumeriene

anterioare, pe care scriitorul inspirat la reinterpretarea în contextul istoriei relaţiilor omului cu

Dumnezeu. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”!(Facere 1, 27). Întreaga antropologie

iudeo-creştină se fundamentează pe această aserţiune. Primul om, Adam (de la

adamah=pământ,A=suflu; dam=sânge), indică prin numele său că este, în egală

măsură, atât materie cât şi spirit. După cum Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, este chipul Tatălui

(Ioan 14,9), tot aşa şi Adam, care recapitulează în el întreaga omenire, este după chipul lui

Hristos. Cu îndrăzneală, Tertulian (+după 220) scrie în Tratatul despre învierea morţilor.

Imaginează-ţi-L pe Dumnezeu, cu totul preocupat de el (trup), consacrându-i-Se în

întregime,cu gândirea , cu fapta şi cugetarea, cu înţelepciunea şi înainte-vederea ţi, mai ales, cu

această iubire pe care I-o inspiră planul Său. Căci tot ceea ce se exprimă în această ţărână era

conceptul în vederea lui Hristos, Care va fi om, adică pământ şi El, la vremea aceea. Căci iată

avertismentul Tatălui către Fiu: „să facem om după chipul şi asemănarea Noastră. Şi a făcut

Dumnezeu pe om”, adică la modelat „şi după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”(Facere 1, 26), adică

după chipul lui Hristos.

Observarea atentă a mozaicurilor bizantine aflate în bazilica din Montreal-Sicilia revelează că

feţele Cuvântului Creator şi a lui Hristos, dar şi a primului om la facerea lui sunt identice.

Această reprezentare a lui Adam ca un fel de duplicata lui Hristos figurează pe portalul de nord al

catedralei din Chartres. Oricine îşi poate da seama ce implicaţii decurg aici pentru icoană!

Nouă nu ne este greu să ne imaginăm starea de integritate totală de care se bucură primul

cuplu uman descris în cartea Genezei. Termenul de armonie i se potriveşte perfect. Armonia cu

Dumnezeu şi cu celelalte, armonia cu natura, cu animalele şi cu întreaga creaţie. Alergând să

mănânce din singurul fruct interzis, omul Îl sfidează pe Dumnezeu, preferând creatura în locul

Creatorului.18

Interpretarea Crucii în Icoana Răstignirii

Crucea , altarul de jertfă a Domnului în icoana Răstignirii are opt extremităţi – forma

corespunzătoare unei foarte vechi tradiţii. Partea de sus corespunde filacterului cu incripţia care

indică acuzaţia (I N R I – IISUS Nazarineanul Regele Iudeilor).19

Sfântul Grigorie de Nyssa (+394) emite ideea după care Crucea simbolizează unitatea

cosmosului prin unirea celor patru puncte cardinale: axa verticală nord-sud leagă cerul de iad în

18

Michel Quenot, Învierea şi Icoana, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999 19

Leonid Uspesky , Vladimir Lossky , Călăuziri în lumea Icoanei, trad. Anca Popescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003,

p. 196

timp ce transversala est –vest acoperă întregul pământ. „Pom al vieţii” din care curge o sevă

dătătoare de viaţă, Crucea reprezintă într-adevăr axus mundi. 20

Crucea are trei braţe transversale. Cel inferior sub picioarele Domnului este uşor aplecat.

Acest sacabellum pedum (Fac. 2,35; Ps.109)cu o parte aplecată, închipuie soarta tâlharului din

stânga iar cealaltă parte ridicată, soarta tâlharului din dreapta, luând aceasta ca sens simbolic

prefigurează condamnarea tâlharului celui rău şi îndreptarea tâlharului celui bun . Troparul din

None compară Crucea cu o „Balanţă a dreptăţii” şi zarişte a veşniciei , Cruce este în centrul ,

asemenea liniei de unire tainice între Împărăţie şi iad. Crucea este „pomul vieţii răsădit pe

Golgota” 21

Simbol de valoare cosmică şi universală, Crucea , care se avântă peste cele patru puncte

cardinale este aşezată pe muntele Golgota, spaţiul sacru considerat în tradiţia biblică centrul

lumii. „pom al vieţii sădit în suferinţă”, Crucea este fixată în centrul pământului pe omfalosul

(gr-buric) lumii .22

Denumită de textele liturgice , fie Arborele universului , fie Scară către Cer, fie coloană a

Raiului, Sf. Cruce este în acelaşi timp şi Stâlp de susţinere şi pomul vieţii. Axă a lumii , Sfânta

Cruce, restaurează legătura între cele trei nivele cosmice care sunt Cerul, pământul şi iadul.23

Biruinţă asupra morţii şi a iadului este simbolizată printr-o cavernă care se deschide la

piciorul Crucii, sub vârful pietros al Golgotei, piatră care a crăpat în momentul morţii lui Hristos

pentru a lăsa să iasă la iveală un craniu. Este craniul lui Adam care „după părerea unora” spune

Sfântul Ioan Hrisostomul ar fi fost îngropat sub Golgota – locul Căpăţânii(Ioan 19, 17). Dacă

tradiţia iconografică a preluat acest detaliu provenit din izvoare apocrife, este pentru că el a servit

la evidenţierea înţelesului dogmatic al icoanei Răstignirii : mântuirea primului Adam prin sângele

lui Hristos, noul Adam care S-a făcut om ca să mântuiască neamul omenesc.24

Prezenţa unui craniu în grota de sub Cruce, aminteşte că după tradiţie Hristos a fost

răstgnit în locul în care a fost îngropat primul Adam. „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în

Hristos toţi vor învia”(I Corinteni 15, 22) Dacă din coasta lui Adam cel vechi iese cauza morţii

oamenilor, din coasta lui Hristos cel adormit izvorăşte Viaţa. Acest detaliu simbolic aratăcapul

primului Adamşi în el intreaga umaniate scăldată de sângele lui Hristos.25

20

Michel Quenot , Înviere şi Icoana, trad. de Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 199 21

Paul Evdokimov , Arta icoanei- o teologie a frumuseţii, trad, de Grigorie Moga şi Petru Moga , Ed. Meridiane,

1992p. 262-263 22

Michel Quenot, Icoană fereastră către absolut, trad. Pr. Dr, Vasile Răducă , Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.

94 23

Michel Quenot , Sfidările icoanei, o altă viziune asupra lumii , trad. Dora Mezdrea, Ed. Sophia, Bucureşti , 2004,

p. 95 24

Leonid Uspesky , Vladimir Lossky , Călăuziri în lumea Icoanei, trad. Anca Popescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003,

p. 195-196

25

Michel Quenot, Învierea şi icoana, trad. Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 200.

Reprezentările Maicii Domnului în Iconografie

Tradiţia atribuie Sfântului Evanghelist Luca primele reprezentări iconografice ale Sfintei

Fecioare. Origina1ele acestora nu s-au păstrat dar se crede că ele au servit ca prototipuri pentru

iconografia de mai târziu.

Cea ce s-a putut cunoaşte însă

au fost frescele din catacombele din

împrejurimile Romei. Cele mai vechi

şi cele mai numeroase fresce

reprezentând pe Sfânta Fecioară s-au

descoperit în cimitirul (catacomba)

Priscilla care pentru aceasta a şi fost

numit cimitirul sau Catacomba

Mariei.26

Una dintre aceste fresce,

datând din prima jumătate a secolului

al III-lea, reprezintă pe Maica

Domnului alăptându-şi pruncul lângă

ea, în picioare stând, e un prooroc care

arată o stea. Tot aici mai sunt două

reprezentări ale Sfintei Maria: Buna

Vestire şi Închinarea Magilor. În

prima scenă, Maria stă pe scaun iar

lângă ea, în picioare, e Sfântul

Arhanghel cu chipul unui tânăr fără aripi. În a doua, e aşezată pe un tron, ţinând pruncul pe

genunchi, iar magii îi oferă daruri. Scena subliniază vrednicia ei ca Maica lui Dumnezeu. Această

scenă era des reprezentată (s-au găsit reprezentări din secolul II şi IV) şi constituiau o sărbătoare

specială cum mai e şi azi în biserica apuseană. Magii au fost consideraţi primii reprezentanţi ai

Bisericii Creştine proveniţi dintre păgâni. Reprezentarea închinării magilor se vede in secolul VI

în mozaicul bisericii Sfântul Vitalie din Ravena, cusută pe mantia împărătesei Teodora, În scena

În care ea şi împăratul Iustinian aduc daruri lui Hristos, repetând într-un fel slujirea adusă de craii

de la Răsărit. Deseori Sfânta Fecioara era reprezentată singură ca Orantă (Coementerium Maius

de pe Via Nomentana ). Pe numeroase vase litturgice, găsite în catacombe, erau reprezentaţi

alături de Sfânta Fecioară şi Apostolii Petru şi Pavel, sau Mama ei, Sfânta Ana, ceea ce sublinia

însemnătatea Maicii Domnului ca Înainte Stătătoare, în faţa lui Dumnezeu.

Din secolul IV înainte unii scriitori creştini, bazaţi pe tradiţia veche păstrată până la ei au

căutat să formuleze descrieri literare, ale chipului trupesc şi sufletesc al Maicii Domnului.Una din

acestea transmisă până la noi este a lui Epifanie (Sec. IV): “În toate era plină de demnitate şi

serioasă, vorbea puţin şi numai când trebuia, bucuroasă la ascultare şi binevoitoare; cinstea pe

toţi şi se pleca în faţa tuturora. De statură mijlocie, deşi unii zic că ar fi fost de trei coţi. Faţa o

avea nici rotundă nici ascuţită dar mai prelungă; chipul îi era de culoarea grâului, cu părul

gălbui; cu ochii vioi şi curaţi, având în ei nuanţe gălbui (de culoarea olivelor), cu sprâncenele

arcuite, lungi şi puţin negre; nasul ceva mai lung cu nările mijlocii, iar buzele trandafirii; cu

mâinile prelungi şi cu degetele asemenea. Şi în fine, toată fiinţa ei era simplă, fără de mândrie

26

Pr. Prof. Dr. Ene Branlşte,Liturgica generală, EIBMBOR Bucureşti 1993,pag. 533

sau vreo împodobire omenească, ci smerită, neprefăcută şi fără de prihană, cu îmbrăcăminte

cuviincioasă, iubind veşminte numai cu un fel de vopseală, (după cum) omoforul care se află în

biserica e ice este în Chalkopatrii, o mărturiseşte. (şi afară de acestea…mai presus de toate era

într-însa multă frumuseţe divină)”27

Trăsăturile definitorii ce apar în toate icoanele tradiţionale Chipul Maicii Domnului

Frumuseţea Prea Sfintei Fecioare nu este fizică, ci duhovnicească. Frumusetea fizică

evocă emoţia fizică, în timp ce frumuseţea duhovnicească evocă pocăinţă, evlavie şi iubire

adevărată. Frumuseţea duhovnicească o are Prea Sfânta Fecioară, iar această frumuseţe se

imprimă în icoanele ei ortodoxe, zugrăvite de oameni avlavioşi, care au postit, au psalmodiat şi

au trăit într-o stare de pocăinţă şi de curăţie duhovnicească. Ei au imprimat în înfăţişarea ei

frumuseţea mistică ce atrage sufletele evlavioase ca un magnet, le linişteşte şi le mângâie.28

În

aceste icoane, capul îi este acoperit simplu şi sobru cu omoforul, un veşmânt larg, hieratic, de

culoarea vinului roşu închis care îi cade peste umeri şi îi lasă descoperite doar faţa şi mîinile. Sub

acest acoperământ se vede o bandă albă, care îi leagă fruntea şi îi lasă neacoperită doar baza

urechii. Fruntea are o nuanţă ivorie închisă, este curată, simplă şi cu desăvârşire clară.

Sprâncenele sunt arcuite, vii, lungi şi subţiri. Ochii sunt migdalaţi, căprui, adânci, gravi,

Însă foarte duioşi, cu albul clar dar adumbrit. Privirea este melancolică, simplă, dreaptă, liniştită,

mângâietoare, iubitoare, întristată, dar în acelaşi timp dătătoare de bucurie, gravă, dar totodată

mângâietoare, sfăntă, nevinovată, duhovnicească, curată, dătătoare de nădejde, răbdătoare,

blândă, cu totul smerită, departe de orice fel de gând păroântesc, omenească dar dumnezeiască,

fără vicleşug, de soră, nobilă, mustrătoare, trează, senină, binevoitoare, maternă, feciorelnică,

rece, arzătoare pentru cei ce au gânduri. rele, blândă, pătrunzătoare, străvăzătoare, neprefăcută,

împărăteasă, rugătoare, neclintită. Nasul, lung şi subţire, iudaic, cu nări delicate, uşor acvilin,

simplu. Gura mică, sfioasă, prudentă, închisă, curată, umbrită lângă obraji, ca şi cum ar zâmbi

puţin. Bărbia este rotundă, nobilă, sinceră, smerită. Obrajii fecioreluici, puri, netezi, încântători,

sfioşi, palizi, cu o uşoară nuanţă trandafirle. Gâtul, aplecat cu smerenie, se uneşte cu bărbia întro

blândă adumbrire. Tot chipul ei este sfânt şi duhovnicesc şi dă mărturie că se trage dintr-un neam

vechi.29

Mâinile imaculate sunt mici şi subţiri, cu degete lungi şi unghii mici, înguste. Cu mâna

stângă îl ţine pe Hristos, iar mâna dreaptă se odihneşte cu simplitate pe piept într-o atitudine de

rugăciune, cu degetul mare mult îndepărtat de celelalte degete. În icoanele mai vechi, mâna

dreaptă este aşezată vertical, mai sus, aproape de gât.30

Reprezentările iconografice ale Prefigurărilor Maicii Domnul din Vechiul Testament

Rugul aprins al lui Moise

Pe când Moise se găsea la câmp cu oile socrului său Ietro, într-un rug aprins, la Muntele

Horeb i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a încredinţat misiunea de a-i elibera pe evrei din robia

27

Dionisie din Furna, Eriminia picturii Bizantine, Ed. Săndulescu Verna: Timişoara 1979, p. 196 28

Constantin Cavamo.s. Ghid de iconografie Bizantină. Ed. Bona. Bucureşti, 2005, p. 135 29

Ibidem, p. 137 30

Ibidem, p. 138

Egiptului şi de a-i conduce în Canaan .31

În ortodoxie, rugul care ardea şi nu se mistuia era o prefigurare a Maicii Domnului reprezentată

astfel şi în iconografie.

Scara lui Iacov

Este o reprezentare

iconografică, cu caracter

simbolic, inspirată dintr-o scenă

pe care o găsim descrisă în

Vechiul Testament, în Cartea

Facerii capitolul 28, 11-19.

Iacov este al doilea ditre cei doi

fii ai lui Isaac.Isaac era fiul lui

Avraam, cel chemat de

Dumnezeu să fie părintele unui

neam ales, care să păstreze

credinţa monoteistă şi să

respecte Legea spre a se a face

vrednic, ca din mijlocul acestui

neam să se nască Mesia, Cel

promis de Dumnezeu oamenilor

spre a-i dezrobi din păcatul

strămoşesc.

Dumnezeu l-a

binecuvântat pe Avraam în

împlinirea acestui scop , iar binecuvântarea avea să treacă din generaţie în generaţie asupra

primului născut de parte bărbătească din neamul lui Avraam până la venirea lui Mesia. Fiindcă

Iacov dorea să primească el de la tatăl lui, Isaac, această binecuvântare, a cumpărat de la Isav,

fratele său, care se născuse primul, dreptul de întâi-născut. Când Isav trebuia să meargă la tatăl

său Isaac să primească binecuvântarea a mers Iacov în locul său şi a primit-o, căci Isaac, fiind

bătrân şi orb, nu l-a recunoscut. Simţindu-se înşelat, Isav a hotărât să-l ucidă pe Iacov. Îndemnat

de mama sa Rebeca, Iacov a fugit din Canaan în Mesopotamia.Iacov, ostenit de drum, s-a oprit să

doarmă noaptea într-un loc punându-şi o piatră drept căpătâi. Atunci "A visat că era acolo o scară

sprijinită de pământ iar cu vârful atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe

ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi l-a binecuvântat pe el şi prin el toţi urmaşii săi.

Când s-a deşteptat din somnul său, Iacov a zis: Domnul este cu adevărat în locul acest şi

eu nun am ştiut. Aceasta nu este alta decât numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului.

Apoi s-a sculat Iacov dis de dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stălp şi a turnat

pe vârful ei untdelemn. Iacov a pus locului aceluia numele Betel (Casa lui Dumnezeu).

Creştinii ortodocşi au făcut din viul lui Iacov un motiv de inspiraţie iconografică prin

zugrăvirea lui în icoană “Scara lui Iacov”, pictată în pronaos şi în pictura exterioară la bisericile

mănăstirilor din Bucovina ( Voroneţ, Humor, Vatra Moldoviţei), unde tema e încadrată în marele

31

Pr.Prof. Nicolae Ciudin • Studiul Vechiului Testament. Ed.Credinţa noastră, Bucureşti 1997

ansamblu iconografic "Arborele lui Iesei".32

Iconografia creştină interpretează "Scara" ca un omagiu sau o preînchipuire a Fecioarei

Maria prin care s-a făcut legătura cerului cu pământul.

Isaia, proorocul cu cărbunele aprins

În procesiunea chipurilor din firidele şi rontujimea apsidelor bisericii apare, printre

proorocii şi regii Vechiului Testament, proorocul Isaia, păşind larg pe un fond albastru verde.În

dreapta poartă cleştele şi cărbunele aprins, cu care serafrmÎi i-au curăţit buzele; în stînga ţine un

sul alb desm-şurat pe care e scris:"Q mlădiţă va ieşi din tulpina Iesei şi un vlăstar va ieşi din

rădacma lui: şi se va odihni peste el Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii,

Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoştinţei şi al buneicredinţei"(Isaia 11,1).

Cleştele cu cărbunele aprins închipuie taina vederii lui Dumnezeu cel viu pe care a avut-o

el şi achemării lui. Chipul în mişcare a proorocului arată, deci, prin semnul cărbunelui aprin.s şi

prin textul scris că el a fost ales, prin har, să vadă pe Dumnezeul cel viu şi totodată să

prăpovăduiască solia Sa.Această solie este exprimată în esenţă în sulul desfăşurat: că în mijlocul

lui Israel va răsări din rădăcina lui împărătească o mlădiţă care poartă floarea Celui Preamatt,

adică în mijocui poporului ales se va ivi un om care este în acelaşi timp Fiul lui

Durnnezeu,Mîntuitorul tuturor oamenilor. În această iInagine se arată clar Sfânta Maria

Maggiore, sau de pe porţile Sfânta Sabina ( Portatissa- cea de la intrare). O astfel de icoană se

află la muntele Athos la mănăstirea Vatopedi sau Iviron, vestită mai ales prin legenda de care se

leagă.33

Reprezentările iconografice ale Prefigurărilor Maicii Domnului din Noul Testament

În chip de Orantă apare in

iconografia ortodoxă Maica Domnului

Platytera (rugătoarea ) din cântările

Penticostarului: "arătându-te mai

cuprinzătoare,mai mărită decât

ceruril.34

Fecioară curată ai încăput

trupeşte pe Dumnezeu cel ne cuprins

şi l-ai născut spre mulţumirea tuturor

celor ce te laudă pe Tine cu credinţă

neîndoită". (din slujba Duminicii

Orbului, cânt. 9 Stihira de la "Şi acum

... ").

Este reprezentată bust cu

mâinile ridicate din îndoitura cotului,

cu palmele desfăcute , înălţate spre

cer. Are chipul îndurerat, cu privirea

32 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştiinţe religioase, Ed. Diecezană,

Caransebeş 2001, pag. 433

33 Dr. Elie Miron Cristea, op, cit. pag. 185

34 Penticostar ed. 1953, pag.213

gravă concentrată în rugăciune. Mafarionul (vălul) care-i acoperă capul cade în falduri peste

frunte, peste umeri şi trecând pe sub braţele îndoite îi acoperă trupul. Pe frunte şi pe umeri

strălucesc stele, care împodobesc veşmântul, subliniind şi măreţia chipului. Rezemat pe pieptul

fecioarei drept privind în faţă ca şi Ea, stă Mântuitorul copil, Iisus- Emanuel şi El având ,braţele

întinse şi puţin înălţate, binecuvântează. Are acelaşi chip grav, concentrat. De o parte şi alta a

capului înjosul aureolei sunt scrise iniţialele: IC xc … şi la Maica Domnului : MP OY

(prescurtarea de la Mitir Teu ). Italienii zic Madona. Aşa apare pe bolta pronaosului la Vatra

Moldoviţei. Şi la fel, ca rugătoarea, cu Hristos în medalion pe piept, o vedem la Humor. Ea e

încadrată de îngeri, arhangheli, prooroci, ierarhi, sfinţi. Proorocii fac un cerc şi par a dansa. La

extremităţi apar melozii cu suluri în mână pe care sunt scrise imne închinate Maicii Domnului.

La Suceviţa şi la alte monumente din Moldova apare frecvent pictată ca rugătoare, cu

Hristos în medalion pe piept. E înconjurată de îngeri şi serafimi. Pe pendanţii calotei sunt

reprezentati sfinţii melozi Cosma din Maiuma, Mitrofan, Ioan Damaschin şi alţii. La Hurez apare

tot În nartex aceeaşi reprezentare a Mariei Platytera pe caIota turlei. E încadrată de trei arhangheli

ţinând monogramul lui Hristo şi cuvintele “de tine se bucură”. Şirul de îngeri, sfinţi, cuvioşi şi

drepţi, care o încadrează, se îndreaptă spre poarta cetăţii de unde se află biserica. Maria rugătoare

(Oranta ) şi mijlocitoare apare în icoana Deisis,

în Pantocrator şi pe catapeteasmă. Apare şi în

scena Judecătii din urmă interiorul Raiului,

reprezentat ca o adevărată cetate cu rumuri.

Reprezentată la fel, numai bust, apare într-o

scenă din acatistul Maicii Domnului. În

icoanele mobile apare reprezentată mai mult

bust, ţinându-şi pruncul pe braţul stâng.

Inscripţia MPOY (Maica lui Dumnezeu) apare

întotdeauna pe acest tip de icoane.

Cel mai răspândit tip de icoană a Sfintei

Marii este acela de Maica lui Dumnezeu cu

pruncul în braţe. Ea pune un braţ pe+ umărul

copilului care binecuvântează cu dreapta. Apare

pe bolta altarului şi pe catapeteasmă.

Reprezentarea Maicii Domnului cu pruncul în

braţe îşi are originea în secolul V, în timpul

discuţiilor mariologice provocate de erezia lui

Nestorie şi a lui Eutihie. Ca Maică a lui Dumnezeu cu pruncul în braţe, e picctată şi bust şi stand

pe tron. Pe bolta altarului apare în întregime, stand pe tron, încadrată de îngeri, ţinându-şi pruncul

aşezat pe genunchi şi cu braţul sprijinit pe umărul lui (cum se vede la Umor), sau cu ambele

mâini aşa cum apare la biserica Domnească de la Argeş;

Naşterea Maicii Domnului: Ana culcată pe pat, fete tinere aduc de mâncare, altele

spală pruncul, altele îl leagănă.

Maica Domnului binecuvântată de

preoţi: Ioachim ţine în braţe pe Maica

Domnului, copil, în spatele lor e Sfânta Ana

stând la o masă unde trei preoti

binecuvintează copilul.

Intrarea în biserică a Maicii

Domnului: Templu, în pragul uşii căreia stă

proorocul Zaharia, înveşmântat ca arhiereu, cu

mâinile întinse; Maica Domnului, copilă de 3

ani urcă treptele spre el, cu o lumânare în mână

şi cu o mână întinsă; în spate Ioachim şi Ana şi

mulţime de fecioare cu lumânări aprinse; pe un

plan deasupra templului e alt acoperiş sub care

stă Fecioara, luând pâinea sfinţită pe care i-o

întinde Arhanghelul Gavriil.

Iosif ia pe Maria: Templu în cae se

vede proorocul Zaharia binecuvântând pe Iosif

şi Maria. Iosif o ţine de mână.

Adormirea Maicii Domnului: în centrul compoziţiei se află tupul Sfintei Fecioare întins

pe catafalc; în stânga e încadrat de grupul Sfinţilor Apostoli şi uneori şi de Episcopi îmbrăcaţi în

odăjdii, iar la dreapta de un grup de îngeri.

În faţa acestora al unsprezecelea apostol, încovoiat la

picioarele Sfintei Fecioare, întinde braţele spre

Arhanghelul Mihail în timp ce al doisprezecelea

apostol, de cealaltă parte a catafalcului privind

îndurerat chipul neînsufleţit, face gestul prosternării (uneori Sfântul Petru cădeşte). În dreapta la

colţul de jos pe un fond de peisaj, apare Sfânta Fecioară rugându-se, iar deasupra Sfântul

Arhanghel Gavriil vesteşte Sfintei Fecioare mutarea ei in viaţa cealaltă.35

Maica Domnului a Patimii: acest tip de icoană a

Preasfintei Fecioare care datează din perioada bzantină

caracteristici ale Hodighitriei şi ale Elehousei, are ca trăsătură

definitorie reprezentarea câte unui înger cu simbolurie

Patimilor în fiecare din colţurile superioare.

În această icoană Maica Domnului îl ţine pe Pruncul

Hristos în partea stângă şi are

capul înclinat spre El.

Îi susţine trupul cu mâna

stângă, iar în cealaltî ţine mâna

stângă a pruncului, cu degetele

îndreptate spre El. Pruncul îşi are

capul întors, privind la îngerul

care are în mâna dreaptă o cruce.

Expresia amândurora este gravă. În colţul din stânga deasupra

umărului Sintei Fecioare, un înger ţine celelalte simboluri ale

sfintelor patimi: suliţa şi buretele.36

Maica Domnului a îngerilor: o variantă puţin diferită de

Maica Domnului a patimilor este tipul numit Maica Domnului a

îngerior. Această icoană este întrutotul cu cea precedentă doar că Hristos nu se uită la îngerul cu

cruce, ci la Maica Sa.

35

Grigore Ionescu,Istoria oraşului Curtea de Argeş din monumentele lui,Bucureşti 1940, p. 47-49 36

Constantine Cavarnos, Scurtă istorie a picturii religioase de după căderea Constantinopolului, Atena 1957, p.

187-190

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în iconografie

Sfântul Apostol Pavel, Apostolul neamurilor, cu întăriri de la marele preot, Saul din

Tarsul Ciliciei, procuror şi acuzator al creştinilor, a pornit la Damasc să prindă şi să lege pe

creştinii de acolo spre a-i aduce la Ierusalim, dar pe drumul Damascului, o lumină orbitoare l-a

învăluit, şi un glas s-a auzit: ,,Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? “. Scena aceasta, ca şi aceea a

botezului său de către Anania, este prevăzută în iconografie şi în bisericile cu hramul respectiv,

când spaţiul îngăduie, este zugrăvită.

O superbă prezentare a acestui subiect de pe drumul Damascului a fost zugrăvită în 1419

de zugravul Paul de Ung, în biserica pe acea vreme catolică aflată în părţile Odorheiului, la

Dârjiu.37

Devenit zelos propovăduitor al învăţăturilor lui Iisus, Pavel este urmărit de iudei, dar noii

lui confraţi îl scoboară într-un coş peste zidurile cetăţii (Fapte 9, 11-25).

Într-un mozaic prebizantin din jurul anilor 550, aflat în biserica Sfântului Teodor din

Roma, Apostolul, purtând în stânga un sul, conduce un sfânt tânăr care poartă un dar acoperit cu

o coroamă de flori. Într-un mozaic bizantin în jurul anului 1660 din capela palatină de la Palermo,

Apostolul Pavel este înfăţişat în disputa cu preoţii şi Arhiereii iudei. În acelaşi tablou în partea

37

Ibidem, p .379

dreaptă, este înfăţişată cetatea Damascului, a cărei poartă este străjuită de un soldat roman cu

suliţă şi scut rotund, iar alături coborârea lui Pavel în coş, peste zidurile cetăţii. Doi prieteni ai

Apostolului îl coboară ţinând de capătul frânghiilor de care este legat coşul. Un mozaic din

baptisierul Ursiano din Ravena prezintă, în locul Apostolului Matia, ales în locul lui Iuda, pe

Apostolul Pavel în scena Botezului lui Iisus Hristos, în care apar cei doisprezece Apostoli. Ei

poartă în mâini coroane de flori iar în picioare sandale.38

Un mozaic mai vechi, tot prebizantin aflat în mausoleul Gala Placidia din Ravena, datând

din anii 430-450 prezintă pe cei doi corifei între Apostolii cu capetele descoperite, fără aureole şi

în costume romane având se pare prin gesturile lor o discuţie cu multă energie.

Petru în dreapta ferestrei poartă o cheie, Petru în stânga poartă un sul. Între ei sub

fereastră sunt doi porumbei pe marginea unui vas rotund cu picior. Unul pe apă, cel dinspre Petru,

cel dinspre Pavel priveşte pe cei doi Apostoli

Un mozaic bizantin din secolul al XI-lea prezintă în cupola din Mănăstirea Sfântul Luca

din Focida şirul Apostolilor în cupolă. De o parte şi de alta a lui Iisus, care singur poartă aureolă,

cei doi Petru şi Pavel, stând pe scaune deasupra unor perne de forma căpătâielor ţărăneşti.

Într-un mozaic din absida bazilicii Sfânta Pudentian, Iisus apare pe un jeţ înalt între cei

doisprezece Apostoli având în dreapta pe Pavel, şi în stânga pe Petru urmaţi fiecare de câte o

serie. Apare şi crucea latină pe un fundal decorat cu simbolurile înaripate ale Evangheliştilor,

două mai vizibile, leul şi boul, celelalte două spre partea de jos, nu se văd mai bine din pricina

arcului din faţă.

Acesta este momentul trimiterii Apostolilor să propovăduiască Evanghelia pentru care ei

se hotărăsc, iar ca simbol al încununării lor cu cunună de martiri de o parte şi de alta, două fiinţe

feminine, stau cu coroanele deasupra capetelor celor dintâi doi: Petru şi Pavel.

Arta creştină conturează şi exprimă starea sufletească a Sfinţilor Apostoli, viaţa lor

duhovnicească, trăirea lor în Hristos sau a lui Hristos în ei cum mărturiseşte Sfântul Apostol

Pavel (Galateni 2, 20), părtăşia lor la firea dumnezeiască, cum a scris Sfântul Apostol Petru (II

Petru 1, 4), plinirea desăvârşirea chipului lui Dumnezeu în ei, asemănarea cu Dumnezeu (I

Corinteni 15, 29), prin sfintele nevoinţe duhovniceşti şi împărtăşirea cu harul Sfântului Duh.39

Sfântul Apostol Petru suferind moarte de martir la Roma, a cerut să fie răstingnit cu capul

în jos pentru a merge la cer, spre deosebire de Iisus, Care a mers mai întâi la iad. Această tradiţie

lămureşte prezentarea răstingnirii lui Petru cu capul în jos, în sinaxarele zugrăvite în pronausul

Bisericilor Ortodoxe. Petru apare însă şi cu cheile în mână la poarta Raiului, în pridvor, în rândul

Apostolilor sau în turla Pantocratorului.

Înfăţişarea- pentru a fi deosebit de ceilalţi adică recunoscut, iconografia îl

prezintă aşa: ,,bătrân, robust, cu fruntea lată, cu ochii nu prea deschişi, cu trăsăturile feţei mai

mult dure decât nobile. Părul capului creţ, scurt şi des, creştetul pleşuv, barba plină scurt tăiat.

38

Ibidem, p. 380 39

PImen Lainea, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în iconografia ortodoxă, Anul LXIV, 1988, nr. 3, în Mitropolia

Moldovei şi Sucevei, p. 41-42.

La început e înfăţişat purtând filacteră cu inscripţie, mai târziu cu o carte în mână, iar în alta cu o

cruce. Atributul lui însă este o verigă cu două chei: una să lege şi alta să dezlege.”40

În Biserica mare a Mănăstirii Tismana, în turla Pantocratorului, Apostolul Petru

este zugrăvit cu un sul în mână şi cu cele două chei pentru legat şi dezlegat. Cu figura mai

prelungă şi părul mai scurt este zugrăvit în Mănăstirea Zemen din sec. al XV-lea din Bulgaria.

Fiind printre cei mai apropiaţi de Învăţătorul său Iisus, Apostolul Petru va fi zugrăvit alături de El

în mai toate scenele.

La a treia arătare a lui Iisus după Înviere, Apostolul Petru merge în Galileea şi

este între cei unsprezece aşezat la locul său: la Înălţarea lui Iisus la ceruri, de asemenea, la

Pogorârea Duhului Sfânt, (Matei 28, 18; Fapte 2, 1-47).41

Între cei trei Apostoli care Îl însoţesc pe Iisus la Muntele Taborului unde are loc

Schimbarea la Faţă, Petru este cel care îndrăzneşte să privească spre vârful muntelui şi să vadă

pe Iisus transfigurat între Moise şi Ilie (Matei 17, 1-7; Luca 9, 28-35).

40

Prof. Victor Brătulescu, Olga Brătulescu, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în iconografie, în Mitropolia Olteniei,

Anul XIX, 1967, Nr. 5-6 , p. 368, 369. 41

Ibidem, p.369,370

Reprezentarea Sfinţilor Români în iconografie Binecredinciosul Voievod Ştefan cel

Mare şi Sfânt

În aprilie 1457, tânărul Ştefan, fiul lui Bogdan al II-lea al Moldovei, în urma biruinţei

obţinută asupra lui Petru Aron, a fost “ridicat domn” şi “pomăzuit spre domnie”, de

mitropolitul Teoctist “la locul ce se chiamă Direptatea”. Cronicarul Grigore Ureche – din

Letopiseţul căruia am citat aceste cuvinte – făcea din el figura centrală a vechii istorii a

Moldovei, socotindu-l apărătorul pământului strămoşesc în faţa primejdiei tot mai

ameninţătoare a Semilunei, dar şi unul din cei mai de seamă ctitori de lăcaşuri sfinte din

istoria ţării sale.

Cei 47 de ani de domnie n-au fost altceva decât o perioadă de eforturi pentru apărarea

integrităţii teritoriale şi a independenţei ţării sale , însă un alt aspect important din

multipla activitate desfăşurată de marele domnitor, care trebuie să fie pus în lumină, este

cel de ctitor de lăcaşuri sfinte. Toate acestea păstrează hrisoave de danie si unele obiecte

de cult de la “binecinstitorul şi de Hristos iubitorul” domn moldovean.

O altă latură a vieţii bisericeşti din timpul domniei lui Ştefan este cea culturală, îndrumată

îndeaproape de mitropoliţii ţării Teoctist I (1452-1478) şi Gheorghe (1478-1508). În

mănăstirile ctitorite de el sau de înaintaşii lui s-a desfăşurat o apreciabilă activitate de

copiere a unor manuscrise, în limba slavonă, fie cărţi de slujbă, fie traduceri din literatura

patristică. În mănăstiri s-a dezvoltat arta bisericească, cu toate ramurile ei. Pe lângă

picturile şi manuscrisele amintite, se mai păstrează din timpul lui Ştefan numeroase piese

de broderie şi de argintărie, între ele mai multe epitrahile lucrate pentru mănăstirea Putna.

Înseamnă că în toate mănăstirile moldovene se desfăşura o frumoasă activitate cultural-

artistică.

Din toate cele arătate până aici, se desprinde că Ştefan cel Mare a fost un neîntrecut

cârmuitor de oşti şi apărător al pământului strămoşesc şi am putea spune, fără exagerare,

un apărător al întregii Europe centrale în faţa cuceririlor turceşti, un priceput diplomat, un

bun îndrumător al treburilor interne ale ţării şi un mare ctitor de lăcaşuri sfinte. Era

însufleţit de o credinţă puternică în Dumnezeu, din mila Căruia se socotea domn al

Moldovei; a vegheat cu grijă la bunul mers al vieţii bisericeşti din ţara sa, la dezvoltarea

artei şi culturii42

.

A trecut la cele veşnice într-o zi de marti, la 2 iulie 1504. Sfârşitul domniei sale este

prezentat de Grigore Ureche în aceste mişcătoare cuvinte: “Iară pe Ştefan Vodă l-au

îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstirea Putna, care este zidită de dânsul.

Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de

mult bine şi de multă apărătură. Că după moartea lui, până astăzi îi zic sveti (sfântul n.n.)

Ştefan Vodă, nu pentru suflet, ci ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu

păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni nici nainte, nici după

aceia l-au ajuns”.

42

42

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,"Sfinţi daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi,

1994, pag. 126-133;

Aşa l-au socotit românii de

aproape 500 de ani încoace, de când

Dumnezeu l-a chemat la Sine, ca un

adevărat "sfânt”, apărător de ţară în

faţa cotropitorilor, şi sprijinitor al

Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni.

Drept aceea, socotind că este bine

plăcut lui Dumnezeu şi neamului

românesc, Sfântul Sinod al Bisericii

noastre a trecut pe marele domnitor în

sinaxarul şi calendarul Bisericii în ziua

de 2 iulie, cu numele “Binecredinciosul

Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt.”43

Pentru această cinstire, ca sfânt,

i s-au pictat numeroase icoane şi a fost

zugrăvit în bisericile ortodoxe, în

special în cele moldave.

● Icoana Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt de la Mănăstirea Putna

La Mânăstirea Putna, Sfântului Ştefan cel Mare i-a fost dăruită această icoană din

mâna Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la

prăznuirea celor 500 de ani de la mutarea sa la Domnul, la 2 iulie 2004.

Icoana Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt are 94 cm înălţime şi 88 cm

lăţime. Ea este compusă dintr-o imagine centrală, aşezată într-un plan retras în profilul icoanei şi

din alte opt scene, dispuse în jurul imaginii centrale, la rândul lor aflate în retragere faţă de zona

marginală.

43

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,op.cit, p. 132;

Sfântul Ştefan cel Mare este înfăţişat într-o atitudine asemănătoare celor din tablourile

votive ale ctitoriilor sale. Este ca un împărat bizantin, cu coroană bogată şi veştmânt tip

“granazza” ornamentat cu palmete şi stema Moldovei. Dar sub această îmbrăcăminte de

ceremonie, sfântul Ştefan cel Mare pare să aibă un costum de militar, dovadă stând încălţămintea

ce o poartă, specifică ostaşilor lui Hristos. Piciorul drept îi este rănit – rană dobândită în tinereţe

când a încercat să cucerească Cetatea Chiliei. Mâinile le ţine în rugăciune. Binecredinciosul

voievod luptător, activ pâna în pragul adormirii se înfăţişează în faţa lui Iisus Hristos Judecătorul

intercesat de Maica Domnului. Iisus Hristos este reprezentat pe tron ţinând în mâna

Tetraevangheliarul de la Humor copiat de ieromonahul Nicodim de la Putna şi dăruit de

voievodul Ştefan cel Mare Mânăstirii Humor în anul 1473.44

Alături de această ofrandă, în partea superioară a icoanei sunt reprezentate opt chivote

(şapte plus unul) care simbolizează bisericile ridicate de Ştefan cel Mare întru slava

Mântuitorului, a Maicii Sale şi a tuturor sfinţilor.

Numărul opt – “numărul veşniciei” - face trimitere la ziua a opta, ziua Judecăţii de Apoi,

întărind sensul eshatologic al imaginii centrale. Chivotele sunt proiectate pe fond de aur, asemeni

lui Iisus Hristos, Maicii Domnului şi sfântului Ştefan cel Mare. În restul icoanei aur vom mai

întâlni doar la aureolele sfinţilor, pentru că“cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui

lor” (Mat. 13,43). Chiar dacă pentru un cunoscător al ctitoriilor lui Ştefan chivotele sunt uşor de

identificat, doar în cazul Putnei şi al Dobrovăţului a fost nevoie de explicitare:

Putnei zugrăvindu-i-se “inima”, mormântul lui Ştefan cel Mare iar la Dobrovăţ

apărând chiar inscripţia pe faţadă.

Sub registrul chivotelor, în partea stângă a imaginii, avem reprezentată scena

“naşterea Sfântului Ştefan cel Mare”.

Oltea, mama lui Ştefan este reprezentată asemeni altor mame de sfinţi, în pat primind daruri. În

josul imaginii, într-un patuţ, este zugrăvit “darul cel mai de preţ”, coconul Ştefan, aflat sub

ocrotirea îngerului său păzitor care îl acoperă cu duioşie. Pe acest acoperământ

este reprezentată stema Moldovei. În fundal este zugrăvită o clopotniţă, semn al

unei tradiţii ctitoriceşti deja înfiripate, clopotul acesteia bătând pentru toate

bisericile din registrul superior dar şi pentru adormirea sfântului Ştefan cel Mare,

zugrăvită în partea opusă a icoanei.

Sub această scenă este întruchipată “încoronarea sfântului Ştefan cel Mare”.

Voievodul este plasat central pe un postament (suppedaneum), cu mâinile în rugăciune, creând o

44

http//www.stefancelmare.ro

compoziţie de tip piramidă, în vârful acesteia fiind zugrăvit un halou al puterii Dumnezeieşti

care-şi revarsă harul asupra voievodului. Duhul este simbolizat printr-o draperie albă. De o parte

şi de alta a voievodului sunt doua cete de ierarhi şi preoţi, ierarhul din dreapta care-l

binecuvântează fiind mitropolitul Teoctist, cel care l-a uns ca domn pe câmpia de la Direptate45

.

Dedesubt se află scena “Ştefan cel Mare sub aripa arhanghelului”. Această scenă

este inspirată din legenda în care sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ocrotesc pe

Ştefan vodă. Se spune că Ştefan cel Mare avea obişnuinţa de a iscodi tabăra

duşmană în momentul când îşi fixa tactica de luptă. Într-una din aceste expediţii,

înaintea bătăliei de la Vaslui el a fost descoperit de turci în pădurea Scânteia.

Voievodul aflat la strâmtorare s-a ascuns într-un copac şi a cerut cu ardoare ajutor

de la sfinţii Arhangheli. Aceştia i-au ascultat ruga, protejându-l cu aripile

scapându-l din impas. Scena din icoană ni-l înfaţişează pe Sfântul Ştefan cel Mare acoperit de

aripile Sfântului Arhanghel Mihail. Amândoi, arhanghel şi sfânt, sunt plasaţi în frunzişul

copacului pe sub care trec potrivnici înarmaţi: un tătar şi doi turci. Sensul imaginii se referă la

protecţia divină de care s-a bucurat voievodul Ştefan, cel care a reuşit să-şi păstreze în acele

vremuri aspre atâţia ani tronul şi a supravieţuit în pofida numeroaselor războaie purtate.

În partea de jos a icoanei, pe

toată lăţimea acesteia, se află

reprezentată scena

“cavalcada Sfintei Cruci”.

Această scenă se referea

iniţial exclusiv la bătălia de

la podul Milvius (Roma 330) între împaratul Constantin, cel ce a visat crucea luminoasă pe cer şi

rivalul acestuia, Maxenţiu. Sensul scenei a fost schimbat în ctitoria de la Patrăuţi a lui Ştefan cel

Mare într-o luptă universală împotriva duşmanilor creştinătăţii, alături de Împăratul Constantin

cel Mare fiind zugrăviţi sfinţii militari, conduşi cu toţii de arhanghelul Mihail. În icoana de faţă

se merge tot pe ideea luptei împotriva duşmanilor creştinătăţii, în rândul sfinţilor militari fiind

zugrăvit şi Ştefan cel Mare. Acesta este reprezentat călare, alături de Sfântul Gheorghe, care îl

ajută să poarte sabia – mărturie a puternicei credinţe a voievodului în ajutorul sfântului

Gheorghe; acestui sfânt i-a înălţat rugăciuni, i-a ridicat biserici, l-a zugrăvit pe stindard. Ceata

sfinţilor militari este condusă de arhanghelul Mihail care-i îndeamna arătându-le soarele –

“Soarele dreptăţii”. Cele două astre plasate în extremităţile scenei se referă la caracterul

atemporal al celor reprezentate. Sfântului arhanghel Mihail îi urmează: sfântul Împărat

Constantin proiectat pe steagul de luptă cu crucea care îi apăruse în vis (labarum), sfântul Nestor

şi sfântul Iacob Persul – vizibili doar prin aureole şi inscripţii, sfântul Teodor Tiron şi sfântul

Teodor Stratilat iar în centrul compoziţiei sfântul Ştefan cel Mare şi sfântul Gheorghe. În partea

stângă a scenei, după Sfânta Faţă, sunt zugrăviţi sfinţii Procopie, sfânt căruia Ştefan cel Mare i-a

închinat biserica din Badăuţi, sfântul Eustatie, uşor de recunoscut după simbolul ţinut în mână

(cerbul), sfântul Mina, sfântul Dumitru, sfântul Artemie, prezent doar prin aureolă şi inscripţie şi

sfântul Mercurie. Sfinţii militari reprezentaţi sunt cei care de regulă sunt zugrăviţi în bisericile lui

Ştefan cel Mare. Prezenţa Sfintei Feţe în acest registru reprezintă “o promisiune de biruinţă

pentru că ea reînnoieşte întruparea Logosului; ea a fost trimisă de Dumnezeu credincioşilor, ca

odinioară Cuvântul întrupat”. Se ştie că icoana “nefăcută de mâna omenească” (achiropiitos) a

45

http//www.stefancelmare.ro;

jucat un rol important în războaiele cu perşii finalizate cu victoria împăratului Heraclius.

Imaginea lui Hristos “nefăcută de mâna omenească” a reprezentat în timpul acestor războaie ceea

ce fusese stindardul cu crucea constantină cu două secole mai devreme sub Constantin cel

Mare.46

Următoarea scenă, plasată în dreapta icoanei, deasupra cavalcadei sfintei Cruci

este “spovedania şi pocăinţa sfântului Ştefan cel Mare”. Îl vedem pe voievod

sub epitrahil, îngenuncheat, cu barbă şi plete de-acum albite, cu coroana pusă la

picioarele sfântului Daniil Sihastrul, duhovnicul voievodului. Între ei se află

masa altarului, cu Sfântul Potir. În munţii din dreapta, chilia sihasrului, pe cei

din stânga, crucea iar în fundal zidurile mânăstirii Putna. Prezenţa unui

medallion (imago clipeata) care-l înfăţişează pe Împăratul David cu cobza-n

mână ca în reprezentările din pictura murală moldovenească, cântându-şi

psalmii, face trimitere la pocăinţa voievodului Ştefan cel Mare. Fragmentul din inscripţia din

clipeus aparţine chiar Psalmului 50 – psalmul pocăinţei “stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi,

spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”. În acelaşi timp, se doreşte o apropiere nu

întâmplătoare între tipul special de sfinţenie a celor doi, David şi Ştefan cel Mare: amândoi cu

păcate lumeşti, amândoi ajunşi la pocăinţă, amândoi cu izbânzi duhovniceşti fără asemănare. Aş

spune că bisericile Sfântului Ştefan cel Mare sunt echivalentul duhovnicesc al psalmilor regelui

David.

Prin medalionul cu regele David trecem la scena “adormirea sfântului Ştefan cel

Mare”. Acesta este zugrăvit pe piatra propriului mormânt, decorată cu flori de

mac şi frunze de stejar. În dreapta compoziţiei este grupul ierarhilor şi călugărilor

iar în partea stângă, familia voievodului.

În mijlocul compoziţiei se află o fereastră gotică prin care se

observă tulpina arborelui a cărui coroană o vedem mai sus

deasupra zidurilor. Acesta creşte din trupul lui Ştefan şi are 10 flori, copii

voievoidului: Olena, Petru, Alexandru, Bogdan, Ilias, Maria, Bogdan-Vlad,

Ana, Ştefan, şi Petru Rares. Doar Rares, cel mai vrednic lăstar al sfântului

Ştefan cel Mare este “scris” şi cu imaginea trupească. El ţine în mână chivotul bisericii Dobrovaţ,

biserica ce iese cu acoperişul în registrul ctitoricesc, registrul chivotelor. Biserica Dobrovaţ este

cea care se alătură celor şapte chivote ce simbolizează ctitoriile lui Ştefan cel Mare. După cum se

ştie, biserica Dobrovaţ este ultima zidire a voievodului Ştefan, la moartea acestuia rămânând

neterminată. Ea a fost continuată de Bogdan cel Orb şi “îmbrăcată în icoană” de Petru Rareş.

Lumina ce vine de la mormântul lui Ştefan cel Mare aflat în biserica Putnei vegheat de serafimi a

ajuns cu secole în urmă şi în preajma fiului său, Petru, dovadă stându-i viaţa şi faptele ctitoriceşti,

şi ajunge acum în ultima scenă a icoanei, pătrunzând totodată şi în inimile românilor care-l iubesc

şi-l au drept fundamental reper naţional.47

46

http//www.stefancelmare.ro; 47

http//www.stefancelmare.ro;

● Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt reprezentat în pictura Bisericii

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul din judeţul Neamţ

Spre deosebire de icoana de la Mănăstirea Putna, reprezentarea Sfântului Ştefan cel Mare,

atât în fresca din interiorul bisericii Sf.Ioan Iacob cât şi în mozaicul din partea frontală de pe

exteriorul acesteia, este mai simplă în ceea ce priveşte detaliile iconografice.Pictura din această

biserică a fost realizată de celebrul pictor Vasile Buzuloi cu ucenicii

săi în anul 2003.

Sfântul Voievod este înfăţişat ca un bărbat cu statură

impunătoare. Faţa nu este reprezentată senină ca în icoanele de tipul

celei a canonizării, sau plină de candoarea tinereţii ca în tablourile

votive, ci trăsăturile sale sunt mai proeminente aici, nu ca semn al

îmbătrânirii, ci ca semn al suferinţelor şi al grijilor. Deşi , la prima

vedere, chipul sfântului dă impresia unui om aspru, din ochii lui, ca o oglindă a sufletului,

izvorăsc, totuşi, iubirea şi bunătatea.

Veşmântul îmbină în sine stilul bizantin cu elemente tradiţonale româneşti cu specific

moldovenesc (motive florale, spice de grâu, struguri). Veşmântul său nu mai apare ca cel al unui

împărat bizantin sau ca al unui domnitor, ci mai degrabă seamănă cu un felon preoţesc, ca un

preot slujitor la „Poarta creştinătăţii” şi ca un conducător spiritual al poporului.

Spre deosebire de sfinţii cuvioşi care au mâinile slăbănogite de post şi nevoinţă, mâinile

Sfântului Ştefan sunt înfăţişate puternice care s-au învrednicit a purta sceptrul atât de greu al

Moldovei.

Având în vedere că Biserica Sfântul Ioan Iacob se află în imedită apropiere a Mănăstirii

Neamţ, Sfântul Voievod, „mare ctitor de locaşuri sfinte”48

, ţine în mâna stângă mănăstirea lui de

suflet, „Neamţu”, pe care o închină Domnului. În mâna dreaptă, ţine sabia cu vârful în jos ca pe o

cruce, semn al biruinţei şi „armă asupra diavolului”.49

Icoana canonizării Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ

Primele icoane cu Sfântul Ioan Iacob s-au pictat chiar

înaintea canonizării acestuia, la scurtă vreme după descoperirea

moaştelor sale50

, însă prima icoană pictată după regulile erminiei

s-a pictat cu ocazia trecerii acestuia în rândul sfinţilor de către

Sinodul Bisericii Ortodoxe, în anul 1992.

În acestă icoană, Sfântul Ioan este reprezentat mai simplu

din punct de vedere artistic iar dacă icoana nu ne impresionează

prin frumuseţe chipl sfântului ne umple de încredere şi ne inspiră

prin fermitatea sa.

Trăsăturile chipului au forme uşor ascuţite, reliefând

discret oasele feţei care împreună cu mâinile slăbite şi plăpânde

sunt dovada unei vieţi trăite în post şi nevoinţe, o viaţă aspră şi

dură pentru el, având în vedere copilăria sa nefericită şi mai apoi

greutăţile din mănăstire precum şi boala care-i măcina trupul. În

ciuda acestui fapt, vedem împlnirea sufletească în ochii lui blânzi,

plini de dumnezeiescul dor.

Monah desăvârşit fiind şi mare duhovnic, este reprezentat în haina monahală cu

camilafcă, epitrahil, metanii şi cu Cartea cărţilor în mână.Pliurile veşmântului cad cascadă iar

prin mulţimea lor exprimă atenţia către absolut şi uitarea de sine, nevoinţa, lepădarea de lume.

De remarcat în această icoană este şi fondul realizat din foiţă aurită iar aurul strălucitor

este semn al belşugului divin cu care a fost înconjurat, chemat fiind la viaţa cea veşnică.

48

Troparul Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, glasul 1; 49

Stihira din slujba Sfântului Maslu, glasul 8 ; 50

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, op.cit, p. 148;

Sfântul Ioan Iacob în programul iconografic al bisericii Seminarului Teologic „Veniamin

Costachi” de la Mănăstirea Neamţ

O însemnată reprezentare a Sfântului Ioan Iacob, caracterizată de

nobleţea coloritului, eleganţa proporţiilor, calitatea compoziţiei, o

întâlnim chiar în biserica închinată acestuia, aflată la Seminarul

Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamţ.

Aici, imediat în dreapta de la intrarea în pronaos se află un spaţiu

mărginit de doi stâlpi cu o boltă mică deasupra, pregătit pentru racla cu

moaştele sfântului, care se află momentan la Ierusalim.

În această „absidă”, se află patru reprezentări ale Sfântului Ioan,

care imbogăţesc canonul iconografic tradiţional cu episoade noi,

nemaiîntâlnite la alte biserici româneşti.

În prima dintre ele, Sfântul Ioan este zugrăvit în picioare,

binecuvânt şi fiind îmbrăcat în marea schimă.

A doua reprezentare este constiutită de scena închinării

credincioşilor la moaştele Sfântului Ioan, scenă ce sporeşte efectul de

măreţie al „micii abside”. Aceasta este impresionantă şi insuflă evlavia

din ochii credicioşilor de atunci în sufletele credincioşilor de azi. Pentru a scoate în evidenţă

contemporaneitatea sfântului, în pictură apar şi elemente de vestimentaţie modernă.

Ultimile două reprezentări redau cu riguroasă minuţiozitate scene din activitatea

monahală a Sfântului Ioan în calitatea sa de duhovnic , învăţător şi infirmier.

Alte reprezentări iconografice a Sfântului Ioan Iacob

Sfântul Ioan cel Nou în pictura Bisericii Sfântul Gheorghe din Suceava

Relativ recent descoperită şi nepublicată cu aparatul critic necesar, o altă ilustrare a vieţii

sfântului martir - se pare cea mai veche din pictura murală - se află pe faţada de sud a Bisericii Sf.

Gheorghe de la Suceava - în cadrul unui ansamblu mural atribuit, verosimil anului 153451

.

Deşi sunt mai târziu decât pictura originară, unele

fresce din naosul bisericii Sf. Gheorghe se circumscriu acelei

arii de interes major ca şi alte compoziţii. Între ele trebuie

amintită scena Aducerii moaştelor Sf. Ioan cel Nou la

Suceava, pictată odată cu scena de deasupra ei Sf. Ioan

Botezătorul în pustie, pe pilastrul de sud-est al naosului, peste

fresca originală.

Identificat abia în ultima vreme de istoricul Sorin Ulea

prin lectura completă a numelui voievodului portretizat,52

această frescă, împreună cu celelalte două din vecinătatea ei şi

cu cea a Ofrandei baldachinului, din nişa alăturată, a fost pusă

în legătură cu evoluţia cultului Sf. Ioan cel Nou ca ocrotitor al

Moldovei.53

Pe peretele de sud al pridvorului, în două registre - întrerupte prin fereastra gotică a

pridvorului- este redată viaţa Sf. Ioan cel Nou. Fiecare registru cuprinde câte cinci tablouri, iar

ultimele două sunt pictate în dreapta uşii de intrare.

Sfântul Ioan cel Nou în pictura Mănăstirii Voroneţ

În pictura de pe faţada sudică a bisericii Voroneţ, zugravul a pus accentul tocmai pe

individualizarea fizico-morală şi etnică a celor care îl schingiuiesc pe sfânt, iar aducerii moaştelor

lui în Cetatea Sucevei i se rezervă spaţiul cel mai întins din întreaga ilustrare a temei. Teodora

Voinescu aprecia, pe bună dreptate, că această scenă a apărut numai după ce Sf. Ioan cel Nou de

la Suceava începuse a fi considerat ca sfânt ocrotitor, patron al Moldovei, fapt ce s-a petrecut la

cumpăna secolelor al XV-XVI-Iea, când imaginea Sfântului pătrunde în iconografia religioasă a

Moldovei.

51

Afectate la o dată necunoscută de un incendiu care s-a produs pe latura de sud a incintei mănăstireşti, imaginile cu

viaţa Sf. Ioan cel Nou de pe faţada de sud a Bisericii Sf. Gheorghe din Suceava, au fost ulterior acoperite cu var şi au

rămas necunoscute. Descoperirea şi restaurarea lor s-a săvârşit în anii 1983-1984 prin râvna regretatei restauratoare

Tatiana Pogonat, şi prin colaborarea pictorului restaurator Oliviu Boldura. 52

Teodora Voinescu, Portretele lui Ştefan cel Mare În arta epocii sale, în Cultura Moldovenească, p. 475, n. 1; 53

Sorin Ulea, Datarea frescelor bisericilor şi mănăstirilor moldave.. , p. 216, n. 45, şi 221.

Sfântul Ioan cel Nou în pictura Mănăstirii Arbore

O primă astfel de reprezentare a Sf. Ioan cel Nou de la Suceava apare încă în primul

deceniu al secolului al XVI-lea, la Arbore54

, în Rugăciunea de pe faţada de sud. Argumentul că

această reprezentare a Sf. Ioan cel Nou din pictura de la Arbure se numără printre primele într-o

suită de sfinţi figurată în Moldova îl constituie locul ultim din partea stângă a Rugăciunii pe care i

l-au acordat zugravii.

Sfântul Ioan cel Nou în pictura Mănăstirii Suceviţa

Viaţa Sf. Ioan cel Nou apare pictată şi la Mănăstirea Suceviţa, considerată pe drept cuvânt

testamentul artei moldoveneşti din secolul al XVI-lea.

P. Henry trece prea repede peste legenda Sf. Ioan cel Nou, fapt cu atât mai surprinzător cu

cât este vorba despre una dintre cele mai originale realizări iconografice din Moldova. Notabil

este şi faptul că la Suceviţa ca şi la Voroneţ, episodul aducerii moaştelor la Suceava şi

întâmpinarea lor de către Alexandru cel Bun şi curtea sa este tratat cu multă grijă, la proporţii

ample. Ştiind că acest episod co¬respunde unui fapt istoric

real, redarea lui în pictura murală echivalează cu primele

compoziţii istorice cu valoare documentară din pictura

noastră veche.55

Analizând cu atenţie modul în care au Jost

redactate ilustrările vieţii şi martiriului Sf. Ioan cel Nou, iese

în evidenţă faptul că iconografii au pus un accent aparte pe

răutatea necredincioşilor, dar şi că nu au uitat trădarea

genovezului.

54

L Caproşu, Biserica Arbore, Bucureşti, 1967. şi Ion I. Solcanu, Datarea ansamblului de pictură de la biserica

Arbore, în A.I.A.I., 1975, p. 35-55. 55

Wladislaw Podlacha, Grigore Nandriş, Umanismul picturii murale postbizantine, Bucureşti, 1985, voI. 2, p. 82-86;

Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş

S-a nascut pe la începutul veacului al XIII-lea în oraşul Tarnovo, care

pe atunci era capitala “Imperiului romano-bulgar” întemeiat şi condus o vreme

de fraţii Petru si Asan, romani de neam. I s-a dat din botez numele “Filofteia”,

care in greceste inseamna “iubitoarea de Dumnezeu”. Fiind copilă înca,

Dumnezeu a chemat la Sine pe vrednica sa mamă, rămânând astfel orfană.

După o vreme tatăl ei s-a recăsătorit, luându-şi o femeie cu o viată cu

totul diferită de cea a primei sale soţii. Era firesc atunci ca această femeie să n-

o iubească pe Filofteia, obişnuită cu rugăciunea, cu postul şi cu mila faţă de

aproapele.

Între altele, de multe ori când ducea mâncare tatălui ei la câmp, o parte

din ea o dădea unor oameni săraci. Într-una din zile, pe cand avea 12 ani,

acesta a urmarit-o ca să vadă ce face cu mâncarea pe care trebuia sâ i-o aducă

la câmp. Încredinţându-se că o dădea celor lipsiţi, s-a înfuriat atât de tare, încât

a scos securea pe care o purta la brâu şi a aruncat-o asupra fetei. A ranit-o grav

la un picior, încat după puţina vreme şi-a dat sufletul în mâna Ziditorului a

toată făptura.

Nevrednicul tată, însppimântat de uciderea propriei sale copile, a

încercat să-i ridice trupul spre a-l înmormânta. Dar Dumnezeu a îngreuiat în

aşa fel cinstitul ei trup, încât nici tatăl ucigaş, nici alţi oameni n-au putut să-l

ridice. Îngrozit, a alergat la arhiepiscopul cetăţii Târnovo, istorisindu-i toate cele întâmplate.

Acesta, împreuna cu mai marii cetăţii, cu preoţi, călugări şi mulţime de credincioşi, s-au îndreptat

spre locul în care se afla trupul neînsufleţit al tinerei Filofteia.

Pomenirea ei cu laudă se face în fiecare an în ziua de 7 decembrie. Moaştele ei au stat

secole în şir în biserica domnească din Curtea de Argeş.

Sf. Mc. Filofteia este reprezentată în sistemul iconografic al mai multor biserici şi

mănăstiri din România dar şi în alte biserici ortodoxe din afara ţării.

Deşi era doar o copilă, imaginea ei inspiră senzaţia de ocrotire, de iubire maternă; umple

de fermitate şi de încredere.

Este pictată cu acelaşi surâs discret al blândeţii cu care mângâia pe săraci când le dădea să

mănânce din coşul cu merinde al tatălui său.

Privirea sa este blândă şi pătrunzătoare iar ochii ei sunt uşor îndreptaţi în sus, spre Infinit.

În coş, poartă securea, obiectul martiriului, care a rănit-o de moarte dar care a trecut-o în

iubirea lui Dumnezeu.

Un aspect mai deosebit al felului în care este pictată este acela că ea poartă costumul

tradiţional popular cu toate accesoriile sale, fiind astfel, reprezenativă pentru poporul român.