MANAGEMENTUL

EXPLOATATIILOR AGRICOLE

CURPINS

CAPITOLUL I Principiile de baza ale managementului

exploatatiei agricole

CAPITOLUL II Planificarea activitatilor, planificarea

productiei vegetale si tehnologii de cultivare a plantelor

CAPITOLUL III Planificarea activitatilor, planificarea

productiei si tehnologii de crestere a animalelor

CAPITOLUL IV Planificarea activitatilor si a productiei

in apicultura

CAPITOLUL I PRINCIPIILE DE BAZA ALA MANAGEMENTULUI

EXPLOATATIEI AGRICOLE

Managementul - definiie i activitate

Managementul:

reprezint ansamblul de cunotine (metode, tehnici, principii, etc.), care, aplicate,

sunt extrem de utile pentru funcionarea i performana oricrei uniti economice.

reprezint arta de a conduce, de a organiza i direciona diferitele sectoare ale unui

agent economic pentru ca acestea, luate mpreun, s conduc la obinerea

produselor finite sau a serviciilor pe care acel agent economic i le-a propus, i

implicit, pentru a fi eficient pe pia.

pune accent pe nsuirea de cunotine generale, economice i manageriale

(economia bazat pe cunotine), pentru a se putea gsi soluii unor probleme care

apar n condiiile complexe ale lumii actuale (interdependene economice,

ptrundere pe piee, concuren acerb etc.).

Managerul reprezint acea persoan care se afl n fruntea unei echipe ce trebuie s fac ca

un agent economic s funcioneze ntr-o economie de pia.

Conducerea managerial presupune att activiti de sintetizare i generalizare a experienei

de conducere, de cutare de formule i idei noi, ct i gsirea celor mai bune ci i metode

de conducere a agenilor economici.

Pentru a susine cele prezentate anterior vom aminti ceea ce spunea Fr. Taylor, considerat

unul dintre prinii managementului tiinific, i anume c acele cunotine exacte formeaz

tiina iar aplicarea lor, n practic, pentru atingerea anumitor scopuri, reprezint o art.

Pentru ca procesele de munc s fie executate cu eficien maxim este necesar, ca

activitile de conducere s se desfoare n condiii optime, aceasta implicnd i un proces

informaional adecvat. Procesele de munc se mpart n raport de coninutul lor i de

efectele produse n trei categorii, i anume:

Procese de execuie

Procesele de execuie, din cadrul unui agent economic, se concretizeaz prin apariia de

produse finite i servicii, datorate combinrii factorilor de producie pmnt i capital, asupra

crora acioneaz cel de al treilea, acesta fiind i cel fr de care nu se poate realiza

producia, i anume munca.

Procese manageriale (de conducere)

Spre deosebire de procesul de execuie, procesul de management este realizat de ctre

manager, adic acea persoan special mputernicit care cu ajutorul celor cinci funcii ale

managementului reuete s orienteze activitatea salariailor ctre ndeplinirea obiectivelor

propuse.

Procese informaionale

Procesul informaional este reprezentat de totalitatea datelor, a informaiilor, a fluxurilor

informaionale, a procedurilor, metodelor i tehnicilor de combinare a informaiei necesare

pentru a lua decizii favorabile agentului economic.

Procesul de management are un caracter ciclic. Acesta ncepe n momentul n care se

stabilesc obiectivele, continu cu trasarea sarcinilor ce revin celor angrenai n procesul de

execuie i se ncheie cu realizarea obiectivelor.

Funciile managementului

Dup cum am vzut anterior, n procesul de conducere, managerul se folosete de funciile

managementului.

Majoritatea celor ce au tratat acest domeniu al conducerii manageriale au stabilit c

managementul se bazeaz pe cinci funcii, i anume:

Funcia de previziune

n cadrul creia activitile de management sunt orientate n sensul aprecierii activitii

viitoare a agentului economic;

Previziunea cuprinde:

activitile care vizeaz orientarea dezvoltrii i funcionrii exploataiilor agricole pe

baza investigrii tendinelor de dezvoltare a fenomenelor, a posibilitilor de introducere

n producie a progresului tehnico-tiinific;

precizarea obiectivelor, a mijloacelor i msurilor ce trebuie luate pentru atingerea lor i

elaborarea strategiei i tacticii corespunztoare n vederea atingerii scopului stabilit.

Previziunea se materializeaz n:

prognoze tendine de dezvoltare n perspectiv, pe un orizont de minim 10 ani;

planuri comensureaz obiectivele dezvoltrii, mijloacele i msurile pentru dezvoltarea

lor;

programe se elaboreaz pentru perioade reduse de timp (campanie, decad, zi),

prezentnd un grad ridicat de detaliere i caracter pregnant operativ.

Planul este un instrument de conducere. Orice exploataie agricol i desfoar activitatea

pe baz de plan. Planificarea reprezint stabilirea i fundamentarea obiectivelor, a sarcinilor

de realizare a lor i a resurselor necesare pe o perioad corespunztoare planului pe o

perioad

corespunztoare planului (de perspectiv, anual, trimestrial, lunar).

Etapele planificrii:

contientizarea oportunitilor n lumina pieei, solicitrilor clienilor, oportunitilor

proprii, slbiciunilor proprii legate de nivelul tehnologic, de resursele proprii, de

dezvoltare etc;

stabilirea obiectivelor (nivelul profitului, a ratei profitabilitii, a veniturilor, a costurilor

minime, a termenelor, etc

stabilirea mediului intern i extern n care va fi aplicat planul;

compararea alternativelor n funcie de scopul urmrit;

alegerea alternativei optime;

formularea planurilor de sprijin: de aprovizionare cu materiale, asigurarea cu for de

munc, cu capital, etc.

Sistemul de planificare interioar din exploataiile agricole cuprinde pe nivelurile

organizatorice, urmtoarele forme de plan:

Planul de producie i bugetul de venituri i cheltuieli la nivelul exploataiei agricole

(regii autonome, societi comerciale, asociaii agricole, etc.);

Planuri de producie, venituri i cheltuieli ale fermelor vegetale, zootehnice,

specializate sau mixte, ale fermelor industriale etc.

Planul de producie al exploataiei agricole cuprinde toate rezultatele preconizate a se

obine pe ramuri de producie i categorii de activiti, precum i resursele materiale i

umane necesare ndeplinirii lor.

Dup intervalul de timp pentru care se elaboreaz planurile, sistemul de planificare intern

din cadrul exploataiei agricole cuprinde:

planul de organizare economic n perspectiv;

planurile anuale;

planurile operative sau curente.

Planurile de organizare economic n perspectiv se elaboreaz la nfiinarea unor exploataii

agricole sau atunci cnd se reorganizeaz cele existente.

Coninutul cadru al unui asemenea plan prevede:

descrierea condiiilor pedoclimatice;

precizarea gradului de favorabilitate a terenului pentru diferite culturi;

dotarea cu mijloace tehnico-materiale n concordan cu nevoile de perspectiv ale

exploataiei agricole;

estimarea fondurilor necesare i a rezultatelor economice previzibile;

Planurile anuale de producie ale exploataiilor agricole detaliaz anual, printr-un sistem de

indicatori adecvat, sarcinile din planurile de perspectiv ale exploataiilor agricole aducnd

corecii n cazul apariiei unor factori sau mprejurri noi (modificri neprevzute ale

volumului resurselor, ale cerinelor pieei interne, externe, etc.).

Planurile operative sau curente programeaz producia pe perioade mai scurte de timp

(trimestre, campanii, luni, decade, zile, etc.).

Activitatea de planificare presupune desfurarea urmtoarelor aciuni:

inventarierea mijloacelor de producie;

controlul suprafeelor de teren privind starea culturilor de toamn, a plantaiilor, a

suprafeelor pe care au fost efectuate arturi;

analizarea ndeplinirii planului din anul precedent pe exploataia agricol, pe

compartimentele operaionale i funcionale;

verificarea valabilitii normelor practicate, a sistemului de retribuire, a gradului de

asigurare cu for de munc, etc.

Funcia de organizare

n cadrul creia este cuprins ansamblul tuturor activitilor ce stabilesc procesele de

munc, gruparea lor pe compartimente.

Cuprinde ansamblul activitilor managementului prin care se realizeaz cadrul structural

adecvat profilului i sarcinilor exploataiilor agricole, precum i activitile ce asigur

desfurarea normal a proceselor de munc i de producie.

Aceste aspecte au n vedere:

structurarea exploataiei pe compartimente de producie operaionale i funcionale;

stabilirea componenei aparatului de management pe posturi i niveluri ierarhice;

aciunile privind asigurarea desfurrii n flux continuu a proceselor de producie i

de munc;

organizarea locurilor de munc;

precizarea modalitilor de respectare a fluxului de activiti, prin aplicarea corect a

tehnologiilor n termen optim i utilizrii ct mai depline a capacitii de lucru a

tractoarelor, mainilor, utilajelor i agregatelor din dotare.

Organizarea reprezint un proces de diviziune a muncii, de precizare a atribuiilor i sarcinilor

ce revin lucrtorilor n munc i management, precum i gruparea mijloacelor de munc i

atribuirea lor personalului dup anumite criterii n vederea ndeplinirii obiectivelor stabilite.

Spiritul de organizare se asociaz cu ordinea, cu observarea legturilor dintre lucrtori i

bunuri i cu stabilirea unor reguli de munc.

Obiectul organizrii l reprezint munca, producia i managementul unui obiectiv.

La nivel de exploataie agricol, organizarea presupune stabilirea activitilor, gruparea

acestora pe organisme, asigurarea i folosirea raional a resurselor materiale, umane i

financiare.

Organizarea presupune:

stabilirea i mbuntirea structurii organizatorice;

proiectarea unor fluxuri informaionale n funcie de densitatea, dispersia i

complexitatea sarcinilor;

stabilirea numrului minim de niveluri ierarhice;

stabilirea gradului optim de delegare a autoritii.

Funcia de coordonare

Are ca scop:

asigurarea fluxului i unitii de aciune;

armonizarea i sincronizarea activitilor din cadrul exploataiilor agricole i a

subdiviziunilor;

direcionarea unitar a eforturilor

corelarea activitii cadrelor situate la diferite niveluri ierarhice;

Importana i necesitatea funciunii de coordonare n managementul exploataiei agricole

depinde de:

existena unor subsisteme i compartimente operaionale i funcionale;

complexitatea activitilor ce au ca obiectiv obinerea mai multor produse agricole i

servicii;

natura procesului de producie;

Coordonarea are ca rol principal: meninerea, pstrarea i perfecionarea strii de ordonare

a sistemului exploataiei agricole i a legturilor dintre compartimentele sale.

Aceast funciune aduce calm, siguran, precizie, fermitate i ncredere n forele proprii.

Coordonarea este influenat de condiiile mediului nconjurtor, aflat n continu

schimbare

Coordonarea se exercit n fiecare exploataie agricol corespunztor structurilor

organizatorice, capacitii de producie i naturii activitilor, a produselor obinute i a

serviciilor prestate.

Funciunea de coordonare este necesar la toate nivelurile organizatorice, ncepnd cu

verigile superioare, unde predomin sarcinile de management i pn la nivelul formaiilor

de munc sau a aciunilor muncitorului, unde predomin sarcinile de execuie.

Realizarea acestei funciuni are loc prin discuii, dezbateri i crearea unor grupe, echipe care

s sprijine managerul n exercitarea coordonrii.

Funcia de antrenare (motivare)

Managerii sunt n permanen preocupai de modul n care i pot motiva (influena) oamenii

s lucreze mai bine, plecndu-se de la ideea c un manager poate lua msuri care vor avea

un efect asupra cantitii i calitii performanelor angajailor.

Motivarea este un proces de stimulare personal i a altor persoane pentru atingerea unui

scop sau scopuri. Pentru a lucra bine, oamenii trebuie s fie puternic implicai n munca lor i

dornici s-i ating anumite scopuri: de la cele mai simple (cum ar fi dorina de a face rost de

bani sau de a ajunge mai repede acas), pn la cele mai complexe i utile organizaiei (a

realiza lucruri importante, a gsi metode noi eficiente, a face ceea ce le face plcere).

O alt definiie a motivrii conchide, c motivarea este modalitatea prin care se integreaz

satisfacerea necesitilor i intereselor individuale ale salariailor cu realizarea obiectivelor

ntreprinderii. Sau, conform afirmaiei lui Dwight Eisenhower: Motivarea este arta de a face

oamenii s fac ceea ce vrei tu, pentru c ei doresc s o fac.

Reieind din aceste definiii ale motivrii, ntlnite n literatura de specialitate i care exprim

coninutul i esena ei, se poate deduce importana funciei de motivare n activitatea unui

conductor. Rolul managerului este de a identifica i a preciza n ce mod atingerea

obiectivelor organizaiei asigur i satisfacerea propriilor nevoi ale angajailor, iar problema

principal n domeniul motivrii, care trebuie s fie rezolvat de conductor este: Cum s

antreneze ntreaga energie creatoare a subordonailor pentru a realiza cu maxim eficien

obiectivele organizaiei ?

Pentru a funciona i a fi viabile ntr-o lume competitiv, organizaiile trebuie s i motiveze

angajaii s fac urmtoarele lucruri:

1. S se alture organizaiei i s rmn n ea.

2. S ndeplineasc sarcinile pentru care au fost angajai.

3. S adopte un comportament creativ, spontan i inovativ.

Dac toate organizaiile dintr-un domeniu au tehnologii similare, beneficiaz de un avantaj

organizaia care rezolv cel mai bine problema motivrii. Dac angajaii de pe toate nivelele

sunt motivai s rmn n cadrul organizaiei, s i fac treaba la cel mai nalt nivel de

eficacitate posibil i s ncerce s fac lucrurile mai bine, organizaia respectiv este eficace

ntr-o mai mare msur dect cele n care performanele sunt sub standard i n care nimeni

nu ncearc s inoveze sau s gseasc modaliti de cretere a nivelului de performane.

Exist dou tipuri principale de strategii prin care un manager poate ncerca s influeneze

comportamentul subordonailor: influenarea direct (strategiile care reprezint

interaciunea direct dintre manageri i cei pe care doresc s i influeneze) i ajustrile

situaionale (acele strategii proiectate s modifice natura situaiei n care lucreaz o

persoan, plecndu-se de la ideea c situaiile modificate vor influena motivaiile interne).

Concepiile de motivaie sunt diferite. Mai des ntlnite sunt:

Concepia de motivaie raional-economic. Principalul ei reprezentant, F. Taylor,

considera c angajaii vor muncii mai mult dac vor obine salarii mari, iar

performana acestora ar fi limitat doar de oboseal.

Concepia social a motivaiei. Cercettorii din abordarea relaiilor umane au

demonstrat, c oamenii muncesc pentru a-i satisface o palet mai larg de nevoi,

importante fiind nevoile sociale i de recunoatere.

Concepia de auto-actualizare a motivaiei. S-a focalizat pe coninutul i semnificaia

sarcinilor, subliniind importana factorilor motivatori interni.

Concepia complexitii persoanei. Se bazeaz pe adaptarea managerilor la situaiile

particulare i la nevoile diferite ale angajailor.

Pentru conductor este important de contientizat, c motivarea eficient presupune

respectarea a 3 caracteristici de baz i anume. Motivarea trebuie:

s fie complex, n sensul utilizrii combinate att a stimulentelor materiale, ct i

morale;

s fie difereniat, adic s in cont de caracteristicile fiecrei persoane;

s fie gradual, adic s satisfac succesiv necesitile personalului.

Saal F. i Knight P. ofer pentru conductor mai multe posibiliti de aciuni pentru o

motivare eficient:

1. Motivarea trebuie s fie echilibrat de abilitatea angajatului. Astfel, nu este suficient ca o

persoan s fie bine motivat s fac un anumit lucru, dac nu posed cunotinele,

capacitile i experiena necesar n domeniu. Lipsa unui echilibru ntre motive i abiliti,

conduce de multe ori la eecul unor programe de motivare a conductorului.

2. Diferenele individuale existente la alegerea motivelor. Oamenii sunt motivai de lucruri

diferite. O modalitate de motivare poate fi eficient pentru unii angajai, dar ineficient

pentru alii. De aceea este nevoie de luat n consideraie diferenele individuale ale

persoanelor.

3. Motivaii directe i indirecte. Nu totdeauna este posibil de a evidenia foarte uor

motivaia angajatului. Uneori motivaiile persoanelor sunt legate de factori ascuni, greu de

depistat de conductor.

4. Natura dinamic a motivelor. Factorii care motiveaz oamenii se schimb, deoarece se

ivesc condiii noi, oamenii se maturizeaz ori regreseaz etc. Deci, modalitatea de motivare

trebuie s se bazeze pe o analiz profund i continu a angajailor.

5. Stereotipurile. Cercetrile evideniaz, c n organizaii exist diferite puncte de vedere

(stereotipuri) despre cum ar trebui motivai angajaii. Ele ns nu sunt suficiente pentru o

motivaie eficient a tuturor angajailor.

Funcia de control-evaluare

Are ca obiectiv verificarea modului de funcionare a sistemului, de promovare a aspectelor

pozitive i de nlturare a abaterilor atunci cnd este cazul.

Se caracterizeaz prin:

aciunile managementului ndreptate spre realizarea modului n care rezultatele

obinute corespund cu obiectivele stabilite;

sesizarea, depistarea i comensurarea eventualelor abateri, a factorilor i cauzelor care

le-au determinat;

stabilirea msurilor pentru remedierea deficienelor semnalate.

Fiecare manager este investit cu anumite drepturi de a controla activitatea

compartimentelor i a persoanelor din subordine.

Controlul este aciunea prin care se verific i se msoar realizrile cantitative i calitative

pentru a se vedea dac acestea corespund prognozelor stabilite, n scopul orientrii activitii

pentru ndeplinirea obiectivelor.

Controlul are rolul de a preveni posibilitatea apariiei i manifestrii unor deficiene i de a

stabili msurile concrete i operative, menite s ndrepte deficienele constatate.

Controlul trebuie s se caracterizeze prin:

corectitudine

principialitate

obiectivitate

Controlul se clasific dup urmtoarele criterii:

A. Dup momentul efecturii:

control preliminar: se face nainte de a ncepe activitatea previzional; cu ajutorul lui

se asigur c sunt condiii necesare pentru ndeplinirea aciunii;

controlul concomitent: vizeaz n principal, ceea ce se ntmpl n timpul desfurrii

aciunii; se axeaz pe operaiunile n curs, pentru a stabili dac procesul se desfoar

corect;

controlul posterior: se face dup ncheierea aciunii, asupra rezultatelor finale care s-

au obinut.

B. Dup poziia managerului fa de actul de control n procesul managerial:

control direct: se realizeaz prin contact nemijlocit ntre manageri i unul sau mai

muli subordonai sau colaboratori:

autocontrolul: se practic de fiecare angajat asupra activitii proprii, n timpul

desfurrii muncii sau dup ncheierea acesteia; are ca motivare satisfacia n

realizarea unei anumite activiti i a unor recompense morale sau materiale;

controlul de conformitate: se asigur aducerea fenomenelor la parametrii prestabilii;

previne apariia unor perturbaii i urmrete meninerea condiiilor care formeaz

desfurarea aciunii n conformitate cu obiectivele stabilite de manager;

C. Dup natura i obiectivele urmrite:

control tehnic: se execut asupra procesului de producie: are n vedere respectarea

tehnologiilor adoptate, a calitii lucrrilor, a epocilor optime, etc.

controlul economic: se refer la realizarea indicatorilor, aplicarea gestiunii

economice, organizarea produciei i a muncii, etc.;

controlul financiar: urmrete modul de ndeplinire a planului financiar, gospodrirea

raional a fondurilor materiale i bneti; semnalarea abaterilor de la disciplina

financiar, etc.; asigurarea echilibrului financiar ntre venituri i cheltuieli, urmrind s

influeneze favorabil ndeplinirea sarcinilor economice i s contribuie la creterea

eficienei tuturor activitilor agricole.

control vizual: se face prin supravegherea direct a realizrilor salariailor; se

efectueaz de ctre supraveghetor prin evaluarea lucrrilor;

Controlul se face dup un plan iniial, care se corecteaz pe parcurs;

Este necesar s se sigure publicitatea controlului, ale crui rezultate trebuie aduse la

cunotina managerului i a celui controlat.

Exploataia agricol Domeniu de exercitare al managementului

n viaa de zi cu zi i n economie i literatura de specialitate exist un numr mare de noiuni

diferite n ceea ce privete fermele: ferme de familie, ferm forestier, ferme rurale sau

ferme agroturistice. n funcie de tipul produciei sau serviciului exist de asemenea denumiri

mai specifice precum ferm de cretere a animalelor, ferm apicola etc.

Noiunea de ferm se refer la o proprietate dintr-o ar care include terenul i toate

cldirile, care sunt construite n scopul produciei.

Fermele agricole reprezint unitatea de producie de baz n agricultur. Este compus din

terenul i alte elemente utilizate pentru producie precum cldiri, utilaje i unelte. Posed

for de munc proprie. Toate activitile i producia sunt administrate de ctre un fermier.

Ferma difer de alte uniti de producie deoarece terenul este cel mai important factor i de

asemenea produce anumite bunuri naturale, care sunt utilizate n producia fermier

ulterioar.

Ferma:

- se ocup cu producia vegetal sau animalier i uneori posed un fel de societate care

administreaz de asemenea producia alimentelor.

- poate fi o proprietate a fermierului, poate fi nchiriat, poate fi de asemenea o parte a unei

societi, cooperative sau asociaii.

- are dou sfere: prima este una tehnic i productiv i include procesarea unui tip de

produse pe cale natural pentru obinerea altora, a doua sfer este una economic i se

ocup cu procesul produciei stabilind o relaie ntre produse i preuri precum i o

participare financiar i valoric n cadrul produciei.

Ferma este un sistem:

complex

economic

programat, dac se elaboreaz un plan;

tehnico productiv;

n care eful fermei ia toate deciziile.

Procesul decizional n ferm

Definiiile utilizate n literatura economic de specialitate pentru noiunea de decizie sunt

numeroase i complexe, diferenierile rezultnd chiar din domeniile de aciune i situaiile

concrete la care acestea se refer. Decizia poate fi definit fcnd apel att la factori

obiectivi, ct i la o serie de factori i implicaii de natur subiectiv n faa crora se afl la

un moment dat fermierul care, de pe aceast poziie, este numit decident.

Deciziile trebuie s ndeplineasc anumite cerine, dintre care se pot meniona:

elaborarea lor s se fac pornind de la o baz real, obiectiv, sprijinit pe un suport

tiinific;

adoptarea lor s fie atribuit unor persoane competente, capabile s le duc la bun

sfrit;

oportunitatea, respectiv adoptarea lor n timp util;

coordonarea diferitelor decizii care se refer la unul i acelai sistem (ferma).

n funcie de criteriile mai sus enumerate, se poate vorbi despre o anumit tipologie a

procesului decizional, respectiv a deciziilor.

n ferma agricol de tip familial, asupra deciziei acioneaz un complex de factori, astfel c

decizia are dou laturi componente:

una exogen, care vizeaz aspecte legate de mediul extern al fermei;

a doua endogen, care concretizeaz aspectele interne ale activitii fermei.

Indiferent de tipul deciziei adoptate i de situaia la care aceasta face referire, orice proces

decizional presupune existena urmtoarelor elemente componente:

a) decidentul, fiind persoana sau grupul de persoane care adopt, n mod concret, decizia;

b) obiectivele urmrite prin procesul decizional;

c) ansamblul alternativelor - variantele posibile de aciune n vederea atingerii obiectivelor

propuse;

d) mulimea consecinelor alternativelor, cuprinznd un numr de consecine egal cu

numrul alternativelor (pentru situaiile certe) i, respectiv, un numr mai mare de

consecine pentru situaiile n care intervin riscul sau incertitudinea.

n acelai timp, analiznd procesul decizional, se poate spune c acesta cuprinde trei etape

principale, i anume:

Etapa pregtitoare este alctuit, n general, din urmtoarele faze:

a) diagnoza general a mediului n care ferma evolueaz i oportunitatea deciziei;

b) formularea cu claritate a scopului urmrit de ctre decident;

c) obinerea informaiilor necesare;

d) elaborarea variantelor decizionale.

Adoptarea propriu-zis a deciziei, care cuprinde:

a) analiza comparativ a variantelor decizionale;

b) adoptarea efectiv a deciziei.

Ultima etap o reprezint transpunerea n practic a deciziei.

Luarea deciziei este influenat de muli factori, existena informaiilor avnd un rol

important, ele venind i din mediul extern al fermei (schema de mai jos)

Planificarea activitilor din ferm:

Ne ajut la evitarea unor greeli costisitoare.

Ne permite utilizarea optim a tuturor resurselor de care dispunem.

Ne ajut la atingerea obiectivelor afacerii.

Ne ofer ncredere c afacerea este viabil i capabil s existe pe termen lung.

Ne ofer o modalitate de control a prii financiare a afacerii.

CAPITOLUL II - PLANIFICAREA ACTIVITATILOR, PLANIFICAREA

PRODUCTIEI VEGETALE SI TEHNOLOGII DE CULTIVARE A PLANTELOR

n exploatatiile agricole se utilizeaza factori de productie variati n vederea obtinerii unor

iesiri (n principal, produse agricole), iar pentru ntreprinzator profitul. n acelasi scop,

este necesara aplicarea de masuri de natura tehnica, organizatorica si economica.

Toate aceste elemente (factori, produse, componente ale tehnologiei, ale unor politici agrare

etc.) actioneaza n mod interconditionat, chiar se combina. Lund n considerare acest lucru

se poate trece la asamblarea lor ntr-o conceptie unitara, astfel nct factorii de productie

sa fie alocati si combinati la nivel optim, iar produsele sa se obtina n conditii de eficienta

economica convenabila.

Se ajunge, n acest fel, la sistemul de productie care corespunde, unor abordari economice,

fata de cele tehnice care opereaza cu sistemul de cultura a plantelor. Avnd un sistem de

cultura a plantelor, ntrebarile care se pun, si care ne conduc spre aspectele economice, sunt

de felul: ce sistem de productie vom adopta ? Ce si ct vom cultiva ? Ce factori de productie

se vor utiliza, n ce cantitate si ce cheltuieli vor genera? Care vor fi costurile unitare ale

fiecarui produs si rezultatele finale? Componentele sale vor fi alese si realizate, deci, n

strnsa legatura cu cheltuielile si cu efectele pe care le genereaza, urmarindu-se asigurarea

unui impact favorabil al fiecaruia asupra eficacitatii sistemului de productie practicat.

Sistemul de productie este reprezentat prin maniera n care ntreprinzatorul /

managerul combina produsele, factorii si diversele masuri de natura tehnica si

economica aflate la ndemna sa, astfel nct sa se practice o structura optima a

culturilor si sa se obtina rezultatele economice dorite.

n definitie este subnteles faptul ca produsele obtinute de la diferitele culturi, factorii de

productie si modul de gestionare a lor se afla n relatii strnse, ceea ce corespunde

conceptului de sistem, n general. Se observa ca sistemul de productie n cultura plantelor

are o serie de componente (subsisteme) care, prin influenta lor separata si, mai cu

seama, intercorelata determina natura acestuia (Schema 1).

Subsistemul structura optima a culturilor

SCHEMA 1

Elementele de la punctele (b)-(f) sunt considerate, n unele lucrari, componente ale

tehnologiei. La rndul sau, aceasta din urma este privita ca al doilea subsistem al sistemului

de productie n cultura plantelor, alaturi de structura optima a culturilor.

Indiferent de punctul de vedere pentru care se opteaza, remarcam faptul ca ele pot fi tratate

ca sisteme de sine statatoare, deoarece contin elemente structurale ntre care exista relatii

strnse. Astfel, de exemplu, subsistemul de fertilizare devine sistemul de fertilizare a

solului. Functionarea optima a sistemului de productie n cultura plantelor presupune

asigurarea si manifestarea n acelasi mod a fiecaruia dintre subsistemele sale.

Subsistemele avnd un rol bine determinat n mentinerea echilibrului sistemului, orice

dereglare n comportamentul lor sau al unuia dintre ele are repercusiuni asupra parametrilor

la care acesta trebuie sa functioneze si, implicit, n ceea ce priveste rezultatele de productie

si economice care se vor obtine, fiind vorba, de fapt, de finalitatea alegerii, organizarii si a

practicarii sale.

Dirijarea sistemului potrivit scopului urmarit, lucru ce poate fi regasit sub forma unei

ct mai bune corelatii ntre venituri si cheltuieli, presupune asigurarea factorilor de

productie artificiali si corectarea, pe aceasta baza, a celor naturali, nlaturndu -se

eventualele sale abateri de la parametrii prestabiliti (de exemplu: un anumit nivel al

productiei, calitate ridicata a produselor etc.).

Daca avem n vedere specificul productiei vegetale, imposibilitatea controlarii unor factori de

productie, eforturile financiare mari pentru ameliorarea influentei altora, avem masura

dificultatilor de a mentine sistemul, pe ntreaga durata a ciclului de productie, n limite

firesti, pentru a se obtine rezultatele scontate.

Acest lucru depinde att de aportul fiecarei exploatatii, dar, n situatia n care nu exista

capital suficient, acesta este redus, ct si de conditiile de ansamblu create pentru

agricultura: irigatii, ameliorari funciare, realizarea si a altor elemente de dezvoltare durabila

a acestei ramuri, producerea si oferirea unor factori de productie la preturi avantajoase,

ndrumarea tehnica etc.

Modalitatile de actiune pentru a asigura functionarea corespunzatoare a sistemului,

prezentate mai sus, solicita, desigur, alocari de capital. Sunt, nsa, masuri de

interventie pentru care efortul banesc este redus, ori inexistent, efectele lor fiind

semnificative.

Astfel, alegerea culturilor si a soiurilor, efectuarea la timp si de calitate a lucrarilor,

supravegherea atenta a evolutiei diferitelor sale componente si a sistemului, n

ansamblu, asigurarea densitatii optime a plantelor la hectar, aplicarea unor factori n

momentul cnd se resimte prezenta lor, nu solicita cheltuieli, dar au influenta pozitiva asupra

nivelului iesirilor din sistemul de productie.

Asemenea masuri tin, aproape n totalitate, de priceperea, aptitudinile, abandonarea

reticentelor fata de nou, de creativitatea si inventivitatea celor care gestioneaza

exploatatiile agricole. n ultima instanta, masurile mentionate, fie ca presupun eforturi

financiare, fie ca nu, se regasesc n calitatea managementului exercitat.

Factorii care influenteaza alegerea sistemului de productie n cultura plantelor

Decizia de alegere a unui sistem de productie este influentata de o multitudine de

factori de natura diferita. Sistemul poate sa apara, n aceste conditii, ca o rezultanta a

influentei complexe si, uneori, contradictorii a diferitilor factori. Marea varietate a factorilor

de care depinde alegerea sistemului de productie n cultura plantelor este determinata si de

faptul ca productia vegetala se amplaseaza n diferite zone sau microzone natural-

economice caracterizate, desigur, prin conditii specifice.

Acestora li se adauga cererea pietei, pregatirea fortei de munca, componentele politicii

agrare, priceperea ntreprinzatorului / managerului n gestionarea unui produs sau a altuia si

alti factori. Pentru ca sistemul sa raspunda cerintelor diferitilor factori este necesar ca

acestia sa fie cunoscuti, recurgndu-se la metode de studiu adecvate domeniului din care ei

fac parte. O prezentare sintetica a factorilor de influenta conduce la urmatoarea grupare a

lor n: a) factori naturali; b) factori economici si organizatorici; c) factori sociali .

Factorii naturali sunt reprezentati, n principal, de sol si de clima. Solul, prin gradul sau de

favorabilitate pentru diferite ramuri vegetale si culturi, contribuie la alegerea

structurii culturilor care este, asa dupa cum s-a aratat, subsistemul de baza al sistemului de

productie din cultura plantelor. Clima are o actiune similara prin intermediul temperaturii

si al precipitatiilor. Factorii naturali variaza n spatiu si n timp. Primul aspect are influenta n

ceea ce priveste alegerea sistemului, iar cel de al doilea vizeaza functionarea lui n limite

admisibile si, n general, ridica problema mentinerii echilibrului acestuia, realizarea

ultimului aspect necesita, cnd intervin actiuni perturbatoare, alocari de diferiti factori

cu efecte contracaratoare, adica efectuarea de investitii sau de cheltuieli suplimentare,

ceea ce va influenta costurile la care se vor obtine produsele si, n final, rezultatele

financiare.

Sistemul de productie pentru care se opteaza trebuie sa asigure, prin structura culturilor,

dar si a altor componente ale sale, punerea n valoare a factorilor naturali, urmarindu-

se sporirea productiei diferitelor culturi, potrivit necesitatilor manifestate fata de acesteia,

iar prin corectarea influentei lor negative sa se evite variatiile mari ale acesteia de la un an

la altul, n caz contrar oferta putndu-se ndeparta mult fata de cerere.

n ceea ce priveste factorii economici, este de remarcat influenta preturilor produselor si ale

factorilor de productie potential utilizabili, a politicii agrare, a prghiilor financiare si, n

special, a pietei. n ceea ce priveste piata, sistemul ales trebuie sa tina seama de evolutia

cererii fata de un produs sau altul, fiind posibila renuntarea la unele dintre ele si

recurgerea la introducerea altora, putndu-se merge, unde specificul culturilor permite

acest lucru, pna la dezagregarea sa si adoptarea altuia care corespunde noilor conditii

aparute.

Avnd n vedere subsistemul structura optima a culturilor, sistemul de productie

are legatura strnsa cu profilul si cu specializarea exploatatiilor respective, acestea

fiind apreciate ca elemente de ordin organizatoric. Influenta profilului si a specializarii se

regaseste n ceea ce priveste tocmai alegerea unei structuri optime a culturilor. Or, profilul

si specializarea au la baza un demers logic, pornind de la diferite conditii, acestea

influentnd, inclusiv, culturile care vor fi practicate.

Factorii sociali mbraca forma traditiei, a experientei sau a nclinatiei ntreprinzatorului,

acestia fiind priviti n contextul influentei celorlalti factori. Se porneste de la ideea ca

experienta se dobndeste, iar nclinatiile ntreprinzatorului resimt influenta cererii fata de

diferite produse.

Raspunsurile oferite exigentelor diferitilor factori se constituie ntr-o premisa de baza

pentru rezultatele obtinute n urma alegerii si a practicarii unui anumit sistem de productie.

Tipuri de sisteme de productie

Sub influenta factorilor de influenta amintiti si a modului n care se asigura si combina

elementele sistemului de productie n cultura plantelor, acesta poate fi regasit sub

diferite tipuri, criteriile fiind sintetizate astfel:

a) Dupa nivelul de alocare a factorilor de productie si, n general, a investitiilor se deosebesc:

a1 Sistemul intensiv (n unele situatii chiar superintensiv) care se bazeaza pe concentrarea

factorilor si, deci, de capital, pe unitatea de suprafata cultivata. Consecinta imediata a

practicarii unui sistem intensiv este problema alocarii optime a factorilor de productie, astfel

nct sa se obtina profitul cel mai mare. Alaturi de capital n cazul unor ramuri (legu

micultura, pomicultura, viticultura) este vorba si de un consum mare de munca,

necesitnd o forta de munca numeroasa.

Acestui sistem, bazat pe investitii substantiale, regasite n cheltuieli de productie la hectar,

ele nregistrnd un nivel ridicat, pe utilizarea substantelor chimice, pentru fertilizarea si

combaterea bolilor si a daunatorilor, si o altor mari consumuri intermediare, i se

contrapune, mai mult n teorie, dar si, ntr-o anumita masura, si n practica, sistemul care

recurge la o agricultura ecologica.

Un sistem de productie din care rezulta produse ecologice se caracterizeaza prin limitarea

sau, chiar, renuntarea la utilizarea substantelor chimice, elementele nutritive fiind asigurate

prin mijloace conventionale. Fertilizarea se face cu ngrasaminte organice sub forma

gunoiului de grajd, a compostului, a ngrasamintelor verzi etc.

n legatura cu acest sistem exista discutii referitoare la viabilitatea sa pe suprafete mari. Mai

mult, productiile la hectar fiind mai mici dect n cazul sistemului intensiv, apare problema

nivelului preturilor la care se vnd produsele ecologice.

a2 Sistemul semiintensiv caracterizat printr-o alocare semnificativa de capital, fara a se

atinge nivelul existent n cazul celui intensiv. Practicarea lui reprezinta o etapa intermediara

n trecerea spre o agricultura intensiva, eforturile investitionale fiind n crestere.

a3 Sistemul extensiv caruia i este specific faptul ca productia totala obtinuta este, n

primul rnd, efectul suprafetei cultivate. Capitalul investit este redus, iar productia la hectar

este relativ mica . Intervine si un consum ridicat de munca manuala. Investitiile fiind reduse,

ameliorarea muncii este insesizabila.

b) Dupa numarul de culturi se diferentiaza:

b1 Sistemul bazat pe monocultura , care se organizeaza n domeniul unor ramuri

(viticultura, pomicultura) ce prezinta anumite caracteristici: durata mare de exploatare a

plantatiilor, folosirea eficienta a unor categorii de teren improprii altor culturi etc. Prin

mbinarea speciilor si a soiurilor se asigura o prelungire a perioadei de folosire a fortei de

munca. n cazul existentei unor alocari de factori si, n general, al aplicarii unor tehnologii

moderne se obtin productii ridicate, monocultura n cazul ramurilor amintite nu are nimic

comun cu cea, eventual, ntlnita, n situatia, de exemplu, a cerealelor.

b1 Sistemul bazat pe policultura, acesta fiind mai raspndit dect precedentul,

ntlnindu-se n special, n cultura mare si n legumicultura. Este cerut de conditii diferite, rol

preponderent avnd organizarea asolamentului si a rotatiei culturilor, dar intervin si

alti factori care influenteaza diversificarea structurii acestora, ca parte a sistemului

de productie n cultura plantelor. Adoptarea unui asemenea sistem tine si de atitudinea fata

de asolament si, n mod implicit, de masura n care se asigura, pe cale artificiala sporirea

cantitatii de substante fertilizante din sol (administrarea de ngrasaminte chimice si, mai ales,

naturale).

n cazul n care se opteaza pentru mai multe culturi este necesar sa se realizeze, potrivit

unor cerinte variate, o proportionare optima a lor (structura optima a culturilor)

C. Dupa modul de asigurare si de actionare a unor factori de productie pot fi identificate :

C1. Sisteme de productie practicate n cmp deschis, ele fiind supuse influentei directe a

unor factori naturali de productie (precipitatii, temperatura etc.). Sunt cele mai raspndite.

Pot fi ntlnite si n varianta irigata, apa asigurndu -se, deci, pe cale artificiala. Este

necesara corectarea, prin masuri adecvate, a influentei negative a unor factori naturali

(seceta, fertilitate naturala scazuta, aciditate ridicata a solului etc.).

C2. Sisteme de productie dezvoltate n mediul artificial, adica prin asigurarea factorilor de

productie si dirijarea lor sub un control riguros. Este cazul sistemelor de productie practicate

n serele de tip industrial. Este cunoscut rolul lor n ceea ce priveste asigurarea

legumelor n extrasezon, apar, nsa, factori limitativi ai dezvoltarii cum ar fi: consumul de

energie si asigurarea avantajului competitiv n raport cu legumele importate din alte tari.

Structura optima a culturilor

Structura culturilor, n calitate de subsistem baza al sistemului de productie n cultura

plantelor, este redata prin felul acestora si prin ponderea fiecaruia n suprafata cultivata. Ca

si sistemul n ansamblul sau , structura culturilor , care are un rol foarte important n modul

de manifestare a acestuia si n ceea ce priveste rezultatele pe care le genereaza, este

influentata de factori naturali, economici, tehnici si tehnologici etc.

Tinnd seama de acest rol este necesar sa se aleaga si sa se proportioneze optim diferitele

culturi care intra n structura si, implicit, n sistemul de productie. O structura optima a

culturilor trebuie sa satisfaca n relatie de simultaneitate mai multe cerinte: sa ofere

produse care, sub aspect cantitativ si calitativ, sa raspunda cererii, sa puna n valoare si

sa protejeze conditiile na turale si alti factori de productie, sa permita organizarea

asolamentului si a rotatiei si sa asigure un profit maxim posibil pentru ntreprinzator.

Ca urmare, optiunea pentru o structura sau alta a culturilor este un proces complex, care

se cere a fi fundamentat lund n considerare cunostinte att din domeniul tehnic, ct si

din cel economic si metode adecvate.

n alegerea unei structuri optime a culturilor se porneste de la conditiile de sol si clima care

caracterizeaza unitatea agricola, urmarindu-se pe de o parte, punerea lor n valoare, iar pe

de alta parte satisfacerea cerintelor plantelor fata de acesti factori, ceea ce influenteaza

nivelul productiei obtinute. Se apreciaza, pe buna dreptate, ca aceste conditii se manifesta

ca restrictii majore, care limiteaza de o maniera aproape definitiva alegerea structurii.

Cu rol restrictiv intervine si piata produselor respective. Conditiilor naturale si pietei li se

adauga cu o anumita influenta: suprafata detinuta, capitalul, resursele de forta de m unca

etc.

Concluzii mai mult sau mai putin utile pentru a alege noua structura se desprind din analiza

rezultatelor generate de ceea ce s-a cultivat n perioada precedenta. Utilitatea lor se

regaseste n masura n care se vor mentine conditiile care le -au generat, cum ar fi, de

exemplu, nivelul preturilor factorilor de productie si al celor de vnzare ale produselor.

Structura optima a culturilor urmeaza sa asigure, asa dupa cum s-a aratat, un profit maxim

pentru ntreprinzator. Acest lucru presupune stabilirea profitului posibil de obtinut de

la fiecare cultura, care va intra n structura, proces relativ dificil, mai cu seama datorita, s-

ar putea spune, imposibilitatii cunoasterii preturilor de vnzare ale produselor, care vor

opera n perioada pentru care se alege structura. n demersul de optimizare a structurii

culturilor va trebui sa se raspunda, deci, la ntrebari de felul: Ce sa se cultive? Ct din fiecare

cultura ? Cu ce cheltuieli si ce profit se va obtine ?

Tinnd seama de aceste ntrebari si de faptul ca exista mai multe posibilitati de combinare

a culturilor, fundamentarea deciziei referitoare la noua structura a culturilor presupune

recurgerea la diferite metode, cum ar fi: metoda variantelor, metoda planning si metoda

programarii liniare.

Metoda variantelor consta n elaborarea (construirea) mai multor variante de structura

prin modificarea ponderei detinute de diferitele culturi si/sau prin excluderea unora dintre

ele si introducerea altora. Aceste modificari se fac pe baza unor rationamente, lund

permanent n considerare criteriul de optimizat si diferitele cerinte de ordin natural,

tehnic, tehnologic etc. Pentru fiecare varianta se calculeaza rezultatele de productie si

economice pe care le genereaza, atentia fiind ndreptata spre profitul posibil de obtinut si se

urmareste ncadrarea n resursele utilizabile. Se alege varianta cea mai convenabila.

Metoda planning este mai riguroasa dect precedenta si are ca premisa inventarierea

culturilor posibile de practicat, evidentiindu-se profitul scontat, si a factorilor de productie

disponibili care pot sa devina, la un moment dat, limitativi. Metoda, asa cum este ea

prezentata n literatura de specialitate, asigura ierarhizarea culturilor n functie de

eficienta lor economica (profitul pe unitatea tehnica de productie, adica hectarul) acordnd

prioritate n structura acelora dintre ele care asigura profitul cel mai mare si se cauta, apoi,

sporirea acestuia prin substituiri ntre culturi. Totodata, metoda are cteva idei de baza:

ponderea pe care o poate lua o cultura este limitata de factorul cel mai rar sau de

restrictia cea mai severa; n structura trebuie introdusa cu prioritate cultura care

valorifica cel mai bine factorul cel mai limitativ; cnd cultura cea mai importanta a fost

crescuta pna la dimensiunea maxima permisa prin restrictii, trebuie sa se procedeze la fel

pentru cea de interes imediat urmator; cnd un factor se epuizeaza, el devine, la rndul sau,

limitativ si determina o noua ordine de clasament a culturilor.

Metoda programarii liniare permite, prin utilizarea unui model matematic corespunzator,

obtinerea, din multitudinea de solutii posibile, a celei optime. Functia obiectiv a modelului o

va constitui maximizarea profitului, iar variabilele vor reprezenta diferitele culturi posibile de

practicat n conditiile existente si potrivit diferitelor cerinte amintite mai nainte.

Alaturi de structura culturilor trebuie sa se abordeze si structura soiurilor, cu referire

speciala la alegerea acestora si a hibrizilor. Diferentierea pe teritorii, uneori chiar la

nivelul exploatatiei, a conditiilor de sol si clima reclama alegerea soiurilor care se

preteaza la modul lor de manifestare. Din acest punct de vedere, mai cu seama n cazul

exploatatiilor familiale, procesul de ndrumare poate actiona , cel putin, pe doua directii:

o utilizarea, n aceste exploatatii, a samntei de calitate, obtinuta si atestata potrivit

prevederilor legale n vigoare;

o alegerea celor mai potrivite soiuri pentru conditiile naturale n care se desfasoara

activitatea.

Optiunile exploatatiilor, n sensul celor de mai sus, conduc spre obtinerea unor

productii mult mai mari dect atunci cnd se foloseste samnta din productie proprie

destinata consumului. Este adevarat ca apare problema resurselor financiare necesare

achizitionarii samntei, dar, pe ansamblu, se poate aprecia ca influenta, prin intermediul

productiei obtinute, asupra rezultatelor, este pozitiva. Acelasi consum de munca se

materializeaza ntr-o productie mai mare, ceea ce conduce la costuri unitare mai mici si

profit mai mare.

Aspectelor privitoare la practicarea unei structuri optime a culturilor li se asociaza si cele

care se refera la asigurarea densitatii optime a plantelor la hectar pornind de la

recomandarile stiintifice. Din respectarea acestei cerinte decurg o serie de avantaje pentru

producatori, cum ar fi:

- se pun mai bine n valoare posibilitatile naturale ale exploatatiei si diversi factori de

productie administrati prin tehnologie;

- productia la hectar, principala si secundara, va fi mai mare;

- se creeaza premise pentru a obtine produsele la un cost unitar mai mic dect n

situatia n care densitatea este sub cea considerata optima pentru conditiile ecologice date,

explicatia putnd fi gasita n modul n care se comporta diferitele cheltuieli n raport cu

numarul de plante la hectar.

Unele cheltuieli au caracter (relativ) fix, indiferent de numarul de plante, cum ar fi cele

pentru: arat, pregatirea patului germinativ, prasilele mecanice etc. Aceste cheltuieli, oricum

se fac, fie ca numarul de plante este mai mic (productie scazuta), fie ca este mai mare

(productie ridicata). Alte cheltuieli sporesc, nsa, pe masura ce avem mai multe plante la

unitatea de suprafata (cheltuieli cu ngrasamintele, cu recoltatul etc.).

Sistemul de fertilizare a solului

Sistemul de fertilizare a solului reprezinta un ansamblu de elemente referitoare la

alocarea diverselor resurse care contribuie la mbunatatirea fertilitatii acestuia

(ngrasaminte chimice, naturale, amendamente), ca si la mijloacele tehnice si metodele

utilizate n acest scop.

Este recunoscut rolul pe care l au ngrasamintele chimice, alaturi de alti factori (irigatii,

soiuri, hibrizi, combaterea bolilor si a daunatorilor etc.) n ceea ce priveste sporirea

randamentelor la hectar la fiecare cultura. Se apreciaza ca numai ngrasamintele aduc un

spor de productie de 30%-50%. Este necesar, ca urmare, sa se realizeze si sa se mareasca

aceasta contributie, printr-o alocare rationala a lor att din punct de vedere cantitativ

(dozele administrate), ct si al modalitatilor de aplicare. n plus, trebuie avut n vedere, n

permanenta, ca pentru obtinerea si aplicarea ngrasamintelor se nregistreaza consumuri

nsemnate de energie si, n final, cheltuieli ridicate (preturile ngrasamintelor au

crescut, aproape, continuu).

Acestui ultim aspect i se asociaza, n mod implicit, ponderea la care pot sa ajunga

ngrasamintele n structura cheltuielilor de productie care caracterizeaza un sistem de

productie intensiv. Efectele lor trebuie sa se concretizeze n sporirea de productie, care

sa permita recuperarea cheltuielilor suplimentare efectuate, corelate cu profitul ce se poate

obtine. Numai sporul de productie nregistrat la o cultura sau alta nu este suficient

deoarece nu se arata cheltuielile suplimentare care l-au generat.

Exista o variatie a sistemului de fertilizare n spatiu, datorita faptului ca exploatatiile

agricole detin terenuri cu fertilitate naturala diferita, iar conditiile de clima si structura

culturilor cunosc o diferentiere zonala. Variatiei n spatiu a sistemului de fertilizare i se

asociaza cea n timp, determinata de schimbarea nivelului de fertilitate economica a

solului, de aparitia unor noi sortimente de ngrasaminte sau de reconsiderarea structurii

culturilor sub influenta cererii manifestate pe piata produselor agricole.

Aceste aspecte impun cercetarea continua a conditiilor n care se aplica sistemul de

fertilizare. Se fac studii agrochimice si pedologice pentru a se cunoaste continutul solului n

substante fertilizate. Raportnd cerintele plantelor la aceste disponibilitati oferite de sol se

trece, apoi, la solutionarea problemelor referitoare la administrarea ngrasamintelor chimice

(alocare, combinare, interrelatia cu alte componente ale sistemului de productie practicat,

etc.). Fiind vorba, n ultima instanta de alocarea unui factor de productie intereseaza,

desigur, nivelul optim de realizare a acestui proces, ceea ce presupune recurgerea la

functiunile de productie de cost si de profit.

Se urmareste corelatia care se stabileste ntre dozele de ngrasaminte si productia

obtinuta, pornind de la ideea ca aceasta evolueaza diferit n raport cu diversele niveluri de

alocare a factorului. Prin luarea n considerare a pretului produsului si al

ngrasamintelor (trecndu-se la functiile economice) se urmareste obtinerea celui mai mare

profit, acesta fiind obiectivul oricarui ntreprinzator sau manager.

Dozele de ngrasaminte aplicate sunt privite si prin prisma eficientei energetice. Recurgerea

la ngrasaminte chimice presupune consum ridicat de energie pentru producerea lor, dar si

pentru a le administra diverselor culturi. Se iau n considerare, n acest sens, consumul de

energie (ngrasamintele transformndu - se n energie) care se compara cu energia

rezultata n urma obtinerii sporului de productie.

Aprecierea eficientei energetice a aplicarii ngrasamintelor chimice se poate face utiliznd o

serie de indicatori, cum sunt: sporul de energie la hectar (SE /ha), bilantul energetic la hectar

(BE/ha) si randamentul energetic (RE).

Criteriului economic si celui energetic care opereaza n aplicarea ngrasamintelor chimice

i se adauga, din ce n ce mai mult, cel ecologic. Rezultatele economice nu pot si nu trebuie

privite separat de efectele nedorite n ceea ce priveste poluarea solului, a apelor de

suprafata sau a celor freatice prin administrarea ngrasamintelor chimice. Este

necesara aplicarea lor tinnd seama de recomandarile specialistilor (cantitate,

moment etc.), ca si asigurarea ndrumarii gospodariilor individuale. Utilizarea

ngrasamintelor n mod eficient depinde si de

modul n care se realizeaza celelalte componente ale sistemului tehnologic: irigatii,

lucrarile solului, soiurile utilizate sau densitatea plantelor (absorbtia de catre plante a

ntregii cantitati de ngrasaminte administrate).

Consecinte pozitive pentru eficienta utilizarii ngrasamintelor au si alte elemente, cum ar fi:

epoca de aplicare, modul de administrare, masinile utilizate, conditiile de mediu din

momentul administrarii, repartizarea lor, cnd sunt n cantitati insuficiente spre acele culturi

care dau sporul cel mai mare de productie etc.

Criteriul ecologic, dar si rolul deosebit pe care l au n fertilizarea solului impun o

reconsiderare a atitudinii fata de ngrasamintele naturale. Efectelor fertilizante ale

substantelor organice li se adauga caracterul lor antipoluant, ceea ce nu este de neglijat,

daca avem n vedere preocuparile tot mai intense pentru ca omul sa traiasca si sa actioneze

ntr-un mediu sanatos si sa consume produse ecologice.

Sistemul de irigare a culturilor

Obtinerea unor sporuri de productie si, mai cu seama, mentinerea la un nivel ridicat a

randamentului la hectar (avnd n vedere influenta pozitiva cumulata a celorlalti factori

de productie), presupun, cnd se resimte nevoia, recurgerea la irigarea culturilor

componente ale sistemului de productie. Se apreciaza ca n absenta apei, potentialul

productiv al pamntului se reduce la mai mult de jumatate.

Sistemul de irigare cuprinde apa, ca factor de productie, si ansamblul de mijloace tehnice si

de metode cu care se efectueaza irigarea culturilor.

Aplicarea sistemului de irigare necesita eforturi, initiale, de investitii si cheltuieli de

distribuire a apei ridicate. Consecinta fireasca a unei asemenea stari de lucruri este ca

fiecare unitate, care iriga diverse culturi, trebuie sa asigure rationalitatea acestui proces

pentru a mari efectele economice obtinute. Concomitent, un asemenea mod de asigurare a

apei pe cale artificiala contribuie la prevenirea unor efecte negative ale irigatiilor, cum ar fi:

nmlastinire, saraturare etc. Fiind vorba, si n cazul acestui sistem, tot de alocarea unui factor

de productie apare aceeasi problema a nivelului pna la care se poate merge cu acest

proces. Si apa este un factor costisitor, marimea cheltuielilor pentru asigurarea ei depin

znd de tipul constructiv al sistemului ,de metoda de irigare si de diferenta de nivel dintre

sursa de apa si terenul pe care se aplica irigatiile. Daca ceea ce se obtine (sporul de

productie) nu se coreleaza cu cheltuielile suplimentare efectuate, creste costul marginal

si cel total pe unitatea de produs, ceea ce scade profitabilitatea produselor obtinute n

conditii de irigare.

Doza optima economica n cazul factorului apa se obtine cu ajutorul unei functii

monofactoriale care, de regula, este de tip parabola, existnd un punct (cel de maxim

tehnic) dincolo de care administrarea apei nu numai ca nu permite obtinerea de spor de

productie, ci duce chiar la diminuarea acesteia. Pentru aflarea dozei optime economice

intervin, dupa cum se stie functia de c ost si cea de profit.

n ceea ce priveste amplificarea rezultatelor prin utilizarea irigatiilor, un rol important

revine structurii culturilor ce se practica pe terenurile irigate. Realizarea unui asemenea

obiectiv (cresterea rezultatelor de productie si economice) presupune ca n structura sa

prepondereze acele culturi care asigura sporul de productie si de profit cel mai mare.

Este cunoscut, de altfel, faptul ca reactia (sporul de productie si de energie) culturilor la

irigare este diferita. Potrivit rezultatelor practice si ale cercetarii stiintifice sporurile

de productie cele mai mari se obtin la: legume, porumb, lucerna, sfecla de zahar etc.

n aplicarea irigatiilor, avnd n vedere consumul de energie pe care l presupune, sunt

necesare modalitati de actiune pentru rationalizarea acestora. Potrivit unor studii,

amenajarea unui hectar pentru irigatii solicita un consum de energie de 18.000 kwh,

caruia i se adauga energia necesara pentru aplicarea udarilor. Sunt necesare deci masuri

pentru reducerea consumurilor energetice att n faza de executie, ct si n cea de

exploatare. n plus, n ultima faza, tinnd seama de faptul ca energia pentru amenajare este

nmagazinata, apare problema modului n care este utilizata suprafata pe care se pot

aplica irigatii.

Obtinerea efectelor dorite n urma aplicarii irigatiilor este conditionata de tehnologia de

productie aplicata culturilor, de masura n care sunt asigurati si ceilalti factori de

productie. n interactiune cu apa acestia se pot potenta reciproc. Fenomenul este ilustrat

prin asocierea apei cu aplicarea ngrasamintelor chimice, efectele fiind mai mari, cnd se

asigura combinarea lor, dect atunci cnd se utilizeaza separat. Porumbul irigat caruia i se

aplica ngrasaminte chimice are un bilant energetic de doua ori mai mare dect n situatia

de neirigare. Mai mult, irigatiile aplicate singure, dau un spor de productie si de energie

mai redus dect acelasi mod de administrare a ngrasamintelor.

Sisteme de lucrari ale solului si de ntretinere culturilor

Practicarea diferitelor culturi solicita efectuarea unor lucrari de baza ale solului (aratura,

pat germinativ etc.) menite sa creeze starea de confort necesara plantelor , astfel nct ele

sa poata valorifica potentialul productiv al solului si, n acelasi timp, sa creasca si sa se

dezvolte. Sunt lucrari costisitoare (se apreciaza ca le revine 50% din consumul de energie

necesar pentru aplicarea unei tehnologii). Aportul lor la obtinerea productiei si la eficienta

acesteia va fi mai mare daca se vor respecta recomandarile stiintifice privind: adncimea,

alternanta acesteia de la un an la altul, mijloacelor de efectuare etc. Concomitent se

urmareste si economisirea de energie.

Legatura lor cu nivelul productiei obtinute este recunoscuta, dar din punct de

vedere economic trebuie sa se compare permanent eforturile, inclusiv cele suplimentare,

de exemplu, cnd creste adncimea araturii, cu efectele (sporul de productie), ceea ce poate

constitui o modalitate de rationalizare a cheltuielilor de productie.

n calitate de componente ale tehnologiei aceste lucrari alcatuiesc ceea ce este cunoscut

sub denumirea de sistem de reglare al acesteia.

Desi necesare, lucrarile solului nu sunt, totusi, suficiente pentru a obtine recolta. n timpul

ciclului de vegetatie plantele sunt expuse unor riscuri legate de aparitia unor boli si atacul

diversilor daunatori, carora li se adauga prezenta buruienilor. Este necesar sa se

intervina cu lucrari de ntretinere care sa favorizeze dezvoltarea fireasca a plantelor si sa se

obtina recolta, ca scop initial al activitatii exploatatiei agricole. Aceste lucrari au un impact

puternic asupra nivelului productiei la hectar si a calitatii acesteia. Cei ce nu le executa

sau le efectueaza necorespunzator si asuma riscuri foarte mari, care merg pna la

compromiterea totala a productiei .

Lucrarile de ntretinere sunt numeroase, varietatea lor fiind determinata de specificul

culturilor si de situatiile care apar (atacuri de boli si daunatori, grad ridicat de

mburuienare etc.). Ca orice lucrari si cele de ntretinere, alaturi de efectele asupra

productiei, genereaza si cheltuieli. De aceea, sunt necesare decizii privitoare la numarul,

felul si modul de executare. Intereseaza, de asemenea , substantele si mijloacele utilizate , ca

si dozele aplicate, cu consecinte directe asupra efectelor ob tinute, dar si n ceea ce

priveste cheltuielile. Lucrurile presupun, ca urmare, o mbinare a aspectelor tehnice cu

cele economice, alegndu-se varianta tehnologica cea mai convenabila din punct de

vedere economic si ecologic (a se vedea efectul poluant al substantelor chimice utilizate).

De altfel, unele lucrari, cum ar fi, de exemplu, combaterea buruienilor se pot executa

manual, manual si/sau mecanic, si pe cale chimica. Aceste modalitati genereaza consumuri

de energie, de munca manuala si, n general, cheltuieli diferite. Urmeaza sa se compare

ntre ele, prin prisma elementelor amintite.

Combaterea chimica este mai usor de realizat, fara a presupune forta de munca

numeroasa, dar nu trebuie scapat din vedere efectul sau poluant asupra produselor, a

solului, a apei etc. Comparnd prin prisma consumurilor energetice si al efectului

antipoluant combaterea manuala sau/si mecanica apare mai avantajosa. Intervin, nsa,

probleme legate de asigurarea fortei de munca, de conditiile dificile, cnd este vorba de

lucrari manuale, n care aceasta lucreaza, de eforturile fizice pe care trebuie sa le depuna.

Combaterea integrata (prin metode chimice, biologice si agrotehnice) apare, deci, ca foarte

utila. n acest sens, exista preocupari stiintifice pentru extinderea combaterii biologice a

unor daunatori, recurgndu-se la dusmani naturali ai acestora. O asemenea modalitate ar

reduce, n totalitate efectele, poluante generate de utilizarea substantelor chimice.

Aceste lucrari, indiferent de modul n care se executa formeaza sistemul de prevenire a

abaterilor, probabilitatea de aparitie a acestora fiind destul de ridicata n cazul plantelor. Din

punct de vedere al luptei mpotriva bolilor si a daunatorilor exploatatia agricola se afla n

fata unei optiuni dificile. Utilizarea substantelor chimice pentru a se putea obtine produsele,

asumndu -si riscul unei eventuale poluari (mai cu seama daca ele nu sunt administrate

sub un control riguros), sau sa renunte la aceste substante, ceea ce va avea consecintele

cunoscute pentru productie. Activitatea practica arata predominanta primei variante, dar

riscul ecologic este de luat n seama. Ar fi necesar un echilibru ntre ceea ce se obtine din

punct de vedere economic si ceea ce se ntmpla cu aspectele de poluare a mediului, a

produselor etc., sau, altfel spus, avem de a face cu un alt domeniu n care trebuie sa se tina

seama att de criteriul economic, ct si de cel ecologic.

Sistemul lucrarilor de recoltare si de transport al produselor agricole vegetale

Acest sistem cuprinde metodele, tehnicile, operatiile si mijloacele tehnice cu ajutorul carora

se nfaptuiesc recoltarea, si, respectiv, transportul produselor agricole vegetale. Prin

amplasarea sa n tehnologia culturii, recoltarea marcheaza ncheierea procesului de

productie desfasurat pentru obtinerea produselor. Se culeg roadele din punctul de

vedere al productiei, acestea constituind, mai departe, premisa obtinerii celor

economice, generate de eforturile depuse de-a lungul lantului tehnologic, format din

nenumarate verigi (lucrari). Recoltarea si transportul, daca sunt efectuate corespunzator

(momentul ales, metodele si mijloacele utilizate, inclusiv cele pentru transportul

produselor), pot sa contribuie la mentinerea cantitatii si calitatii productie i rezultate n

urma aplicarii lucrarilor anterioare sau, dimpotriva, sa diminueze efectele previzibile prin

prisma unuia sau a ambelor aspecte mentionate mai nainte.

Structura exploatatiilor si, de aici, tehnologia practicata si pun amprenta asupra

modalitatilor de recoltare, tinnd seama de specificul produselor, de nivelul nzestrarii

tehnice etc. Oricum, aceste modalitati au consecinte economice n ceea ce priveste nivelul

cheltuielilor pe care le genereaza, calitatea produselor si, prin aceasta, nivelul preturilor de

vnzare obtinute.

Ulterior recoltarii, produsele sunt sau ar trebui sa fie injectate pe diferite filiere.

Partial, astfel de procese au loc, mai cu seama din partea societatilor comerciale

agricole, al societatilor agricole etc. Gospodariile familiale recurg, adesea, la stocarea

produselor, n cazul cerealelor, pentru nevoi proprii, sau le desfac direct pe piata, daca avem

n vedere legumele, fructele etc.

S-a recurs la o tratare separata a subsistemelor, ncercndu- se formularea de solutii pentru

asigurarea lor optima. Este un lucru bun, dar nu suficient. De aceea, ele trebuie privite n

interrelatie. Disproportia dintre subsisteme, n sensul manifestarii unuia sau a alteia dintre

ele la un nivel sub cel optim, nu este dorita, consecintele fiind usor de dedus. Nivelurile

optime ale subsistemelor (este vorba, n fiecare caz de un optim partial), trebuie sa

conduca la un optim global.

CAPITOLUL III - PLANIFICAREA ACTIVITATILOR, PLANIFICAREA PRODUCTIEI SI

TEHNOLOGII DE CRESTERE A ANIMALELOR

Cresterea animalelor constituie, alaturi de cultivarea plantelor, a doua componenta a

activitatii din agricultura. Rolul sau este important, iar nivelul de dezvoltare atins este o

trasatura a unei agriculturi moderne, apta sa satisfaca cerintele de produse animaliere ale

diferitelor categorii de consumatori. Agricultura tarilor dezvoltate se caracterizeaza printr-o

pondere nsemnata a productiei obtinute din cresterea animalelor, schimbndu-se n

favoarea sa raportul n care se afla cu productia vegetala.

Ameliorarea consumului populatiei, cresterea disponibilitatilor de proteina de origine

animala si a ponderii acesteia n consum sunt nemijlocit legate de dezvoltarea

zootehniei. n tara noastra exista conditii pentru sporirea efectivelor de animale,

pentru cresterea potentialului lor productiv, prin activitati de selectie si ameliora re a

raselor, si pentru asezarea acestei ramuri pe principii tehnologice recomandate de stiinta

agricola.

Resursele care privesc acest domeniu ale agriculturii apartin, n urma noii structuri a

proprietatii, unor categorii diferite de ntreprinzatori: exploatatii familiale, societati

comerciale agricole de diferite feluri, societati agricole etc. Procesul de creare a noilor

structuri agrare a fost nsotit de diminuarea efectivelor de animale, de lichidare a unor

unitati care functionau nainte de 1990, preponderente n numarul total de animale din

diferite specii fiind, acum, exploatatii familiale .

n aceste conditii, devine necesara, pentru a mbunatati rezultatele de productie si

economice, articularea diferitelor elemente care intervin, n vederea c rearii unor

sisteme de productie corespunzatoare si ncadrarea lor n economia diferitelor

exploatatii. Structura exploatatiilor din agricultura (tipuri, amplasare etc.) si elementele

din mediul economic ne ofera imaginea multitudinii de factori care influenteaza alegerea,

organizarea si functionarea unui sistem de productie. Oricum, el reprezinta o combinare

convenabila dintre factori si produse de origine animala, care sa se regaseasca benefic n

rezultatele de productie si economico-financiare obtinute.

Sistemele de productie si efectivele pe care le detin exploatatiile agricole n noile conditii

sunt desigur, diferite, ncepnd cu cresterea animalelor n exploatatii familiale, recurgndu -

se la sistemul traditional, denumit, uneori, si sistem casnic, cu toate ca, asa cum se va

vedea, cel putin potrivit unor pareri, pentru aceste exploatatii toate activitatile desfasurate

(vegetale, de crestere a animalelor etc.) sunt cuprinse ntr-un singur sistem, trecnd prin

sistemele traditionale modern izate si ajungndu-se la cele industriale (reconsiderate, n

ultimul timp, n anumite privinte). n exploatatiile familiale, pe cunoscutul principiu al

diversificarii activitatii, se cresc numeroase specii, dar numarul de animale din fiecare este

redus. Pe de o parte, se urmareste satisfacerea unor nevoi proprii, inclusiv n ceea ce priveste

forta de tractiune, iar pe de alta parte exista surse de furajare variate. Se folosesc, pentru

furajare, produse secundare din cultura plantelor, cunoscute, nsa, prin valoarea lor nutritiva

scazuta. Lucrurile merg, n foarte multe cazuri, la voia ntmplarii, nu se urmaresc rezultatele

(sporul zilnic n greutate vie sau pe o anumita perioada, costul kilogramului de spor,

eficienta economica), n general, nu se aplic a elemente de ordin economic, ceea ce poate

conduce la o risipa de furaje, de munca etc.

Este vorba de un sistem de crestere n care predomina, n ceea ce priveste ntretinerea,

furajarea, reproductia si sanatatea animalelor, elemente traditionale practicate de-a lungul

timpului. Renvierea unor lucruri de mult disparute n alte tari este atributul esential al

acestui tip de crestere a animalelor. Locul detinut de gospodariile individuale, n ceea ce

priveste efectivele totale de animale crescute, impune masuri de mbunatatire a activitatii lor

si, n general, de creare a unor ferme familiale crescatoare de animale, care sa livreze

produse si animale vii, n mod constant, catre diferiti integratori.

Acestui sistem i se poate adauga cresterea animalelor pentru agrement de catre persoane

care nu sunt producatori agricoli, n ntelesul strict al acestei categorii de ntreprinzatori.

Desigur ca livrarile sporadice de produse animale si animale vii, cum se ntmpla, acum, n

cazul multor exploatatii familiale, nu pot contribui la crearea filierelor agroalimentare. Sunt

necesare sporirile de efective, concentrari de capitaluri pentru modernizarea sistemului de

crestere, mbunatatirea furajarii si a conditiilor sanitar- veterinare.

Sistemul traditional, caru ia i s-au adaugat elemente de modernizare, se caracterizeaza

prin:

investitii reduse;

cresterea unui numar nu prea mare de animale;

dotarea materiala nu se ridica la un nivel deosebit;

procesele de munca sunt putin mecanizate.

Sub aceasta forma el poate prezenta interes pentru exploatatiile familiale, ca o

treapta spre cresterea moderna a animalelor (daca nu cumva ntreprinzatorii n domeniu,

nu vor trece direct la sisteme avansate, practicate n tari cu agricultura dezvoltata).

Cresterea animalelor n tara noastra a cunoscut n ultimii 30-40 de ani, aplicarea

tehnologiilor de tip industrial, n special, la porcine, la pasari, dar si la alte specii si categorii

de animale. Aceste tehnologii prezinta o serie de caracteristici:

concentrarea unor efective mari de animale n ferme si n unitati;

organizarea productiei si a reproductiei n flux;

investitii mari;

mecanizarea si chiar automatizarea unor procese de munca;

cresterea calificarii fortei de munca;

productivitate a muncii ridicata, comparabila, ca nivel, cu cea din industrie (de altfel,

sistemul si trage denumirea din faptul ca prezinta trasaturi ale productiei industriale:

continuitatea proceselor de munca, a obtinerii si a livrarii produselor etc.);

desfasurarea unor activitati de cercetare;

organizarea distincta a diferitelor faze ale ciclului de productie;

efectuarea de ncrucisari industriale;

asigurarea alimentatiei animalelor pe baza de furaje combinate;

n ansamblul sau este un sistem intensiv.

Mai cu seama, sistemul industrial poate fi: n flux continuu si cu circuit nchis si n flux

continuu si cu circuit deschis. n cazul circuitului nchis, ferma, societate etc. se ocupa de

toate fazele ciclului de productie, ncepnd cu monta si gestatia, pna la obtinerea

produsului finit. Acest mod de organizare a activitatii prezinta avantajul ca stadiile ciclului

de productie se afla sub aceeasi coordonare si responsabilitate, existnd interes si preocupari

pentru a se realiza corespunzator, rezultatele obtinute, n stadiul final, fiind

influentate si de ceea ce se ntmpla n cele precedente.

Sistemul n flux continuu si cu circuit deschis presupune o fragmentare a fluxului

tehnologic, fermele ocupndu-se fiecare de unul din stadii. Exista deci o anumita

specializare, ea genernd unele avantaje. Calitatea activitatii, dirijarea diferitelor procese se

realizeaza mai bine ca urmare a specializarii si pot constitui elemente favorizante ale

cooperarii. Nu trebuie uitat nsa ca n cazul unui complex, de exemplu, de ngrasare a

porcinelor, stadiul final va prelua materialul biologic al carui nivelul calitativ si potentialul

productiv vor depinde de ceea ce au facut fermele aflate n amonte.

Se poate deduce ca ambele sisteme au att avantaje, ct si dezavantaje. Se apreciaza

ca este bine sa se recurga la un circuit nchis, asigurndu-se o coordonare unitara, desi

activitatea este mai greu de cuprins n procesul managerial.

Caracterul de sistem nchis sau deschis este regasit si n cazul sistemului traditional

modernizat de crestere a animalelor, materialul biologic asigurndu-se, dupa caz, din unitate

sau din afara ei ( lipsind nsa continuitatea fluxului).

Sistemul de crestere a animalelor are, la rndul sau, diferite componente (subsisteme),

purtnd specificul domeniului, ntre ele existnd relatii si determinnd, prin modul n care

se satisfac cerintele lor (ale subsistemelor), rezultate finale:

a) structura efectivelor de animale;

b) asigurarea conditiilor de adapostire a animalelor, de adapare si de administrare a

furajelor, ceea ce se regaseste sub denumirea de sistem de ntretinere a animalelor;

c) organizarea reproductiei si a selectiei animalelor;

d) stabilirea dimensiunii efectivelor

e) alegerea celui mai potrivit sistem de alimentatie;

Structura efectivului de animale

Un sistem de productie n cresterea animalelor presupune, desigur, existenta acestora n

ceea ce priveste speciile, rasele, categoriile n functie de profilul si specializarea exploatatiei.

Problema se pune n mod diferentiat n functie de orientarea activita tii: daca se cresc

mai multe specii, ori o singura specie sau numai o categorie de animale. La fel, intervine si

un alt aspect referitor la faptul daca nlocuirea efectivului matca se face din propria

exploatatie (existnd preocupari pentru cresterea si selectia tineretului de reproductie) sau

se recurge la cumparari de animale. Este evident ca, aici, apar probleme economice, ceea ce

presupune compararea cheltuielilor facute pentru ntretinerea tineretului de nlocuire n

propria exploatatie cu pretul platit pentru a -l cumpara din afara. n plus, este de

presupus ca

exploatatiile specializate n obtinerea si cresterea materialului de reproductie pot asigura

acest lucru n conditii mai bune.

Structura efectivului va fi reprezentata de ponderea pe care fiecare specie (cnd se cresc

mai multe) o detine n totalul acestuia, exprimat n U.V.M. n cazul unei specii structura

este redata de ponderea fiecarei categorii n efectivul total (de exemplu taurine:

ponderea vacilor de lapte, a tineretului femel de 0-3 luni, 3 -6 luni, 6-12 luni etc.)

Structura are influenta asupra unor laturi ale sistemului de productie:

reproductia efectivului, asigurata de existenta efectivului matca;

obtinerea produsilor si a produselor, aspect legat de cel de mai sus;

costul si eficienta produselor;

modul n care este folosit spatiul de cazare, consumul de furaje etc.

Elementele asupra carora exercita influenta structura efectivului sunt de prima importanta

pentru activitatea unei exploatatii crescatoare de animale, de aceea trebuie sa fie tratata cu

maximum de atentie, asigurndu -i fundamentarea necesara.

Decizia privind orientarea catre o specie sau alta, ori catre o categorie de animale este

influentata de factori de natura diversa: zona naturala, care, prin resursele furajere pe care

le ofera, conduce catre un anumit sistem de alimentatie; cererea fata de diferite produse

animale; relatiile cu integratorii care opereaza pe filierele pe produse; preturile diferitelor

produse ; politica de stimulare a obtinerii unui anumit produs; apropierea fata de centrele de

consum, n cazul desfacerii directe a unor produse; nclinatiile producatorului; folosirea unor

competente distinctive care conduc la un avantaj comparativ; randamentul animalelor;

sporul de crestere n greutate, n general potentialul la productiv.

Este vorba de un complex de factori , a caror actiune nu, totdeauna, este usor de surprins,

si, care se modifica, dar structura nu poate cunoaste o rapiditate a schimbarilor, avnd n

vedere specificul cresterii animalelor (perioada de intrare n productie). Devine necesara o

anumita stabilitate a unor factori sau, cel putin, posibilitatea identificarii evolutiei lor, ceea ce

are legatura cu trasaturile mediului economic, n ansamblul sau, n care evolueaza

agricultura, n general, si cresterea animalelor, n special.

n ideea ca nu se merge pe o specializare ngusta, ci exista o anumita structura, intereseaza

ponderea diferitelor categorii de animale si, mai cu seama, a efectivului matca.

De efectivul matca, de marimea si, desigur, de potentialul lui productiv depind: obtinerea

produsilor si a produselor si reproductia, fie ea simpla, fie largita, a efectivului total. Privind

aceasta problema n cazul diferitelor specii, la acelasi efectiv ponderea celui matca va fi

diferita, determinata de particularitatile fiecaruia, n ceea ce priveste: prolificitatea,

durata gestatiei, vrsta la care se monteaza tineretul femel. Deciziile referitoare la

ponderea efectivului matca se vor lua n relatie cu acesti factori, cu specializarea si cu

marimea efectivului total, ultimul aspect avnd legatura directa cu dimensiunea exploatatiei

crescatoare de animale.

n functie de modul n care se asigura nlocuirea animalelor iesite din efectiv, se

poate recurge la ponderi diferite ale efectivului matca. Lucrurile vor avea un mod mai clar

de derulare pe masura ce se vor "aseza" diferitele sisteme de productie, se va realiza o

specializare a

exploatatiilor, va exista interes mai mare pentru utilizarea animalelor de rasa, inclusiv n

exploatatiile familiale, si vor aparea unitati care sa produca material biologic valoros,

rol, n acest sens, putnd sa aiba si societatile comerciale agricole pe actiuni,

contribuind la inducerea progresului tehnic n agricultura.

Implicatiile pe care structura le are asupra economiei unitatilor crescatoare de animale

presupune recurgerea la asigurarea optimizarii ei, realizarea unor proportii

corespunzatoare ntre categoriile de animale, astfel nct sa fie satisfacute cerintele de

productie si de reproductie, nlocuirea animalelor iesite din efectiv, rationalizarea

cheltuielilor de productie etc.

Sistemul de ntretinere

Incluznd efective de animale, sistemul de productie presupune si crearea conditiilor, care sa

le apere de intemperii, carora li se adauga aspectele legate de modul n care se

administreaza furajele si se asigura adapatul etc. Se ajunge, n acest fel, la sistemul de

ntretinere a animalelor, care cuprinde elemente de genul celor amintite.

Conditiile de clima specifice tarii noastre, ca si recurgerea la anumite tehnologii de

crestere, n special la cele de tip industrial, au condus la practicarea a trei sisteme de

ntretinere: n stabulatie, la pasune si mixt.

Fiecare dintre acestea se caracterizeaza, desigur, printr-un anume continut si, ceea ce este si

mai important, genereaza rezultate de productie si economico-financiare deosebite. Mai

mult, practicarea unui sistem sau a altuia presupune efort investitional diferit, regasit, apoi,

prin intermediul amortizarii, n nivelul cheltuielilor de productie si al costului unitar

al produselor. Si aici, avem de optat ntre mai multe variante, alegnd pe cea mai

convenabila, urmarind sa se actioneze, n continuare, pentru a-i pune n valoare avantajele

pe care le ofera si sa se intervina pentru a-i nlatura eventualele inconveniente, astfel nct

sa se raspunda ct mai bine att cerintelor tehnice, ct si celor economice.

Sistemul de ntretinere n stabulatie presupune mentinerea animalelor, tot timpul anului,

n adaposturi (grajduri) si asigurarea furajarii si a adaparii n aceste spatii. Se asigura, ca

urmare, dirijarea unitara a desfasurarii diferitelor proceselor de munca, se creeaza conditii,

datorita investitiilor efectuate, pentru a se introduce mecanizarea si chiar automatizarea

unor lucrari, se mareste gradul de concentrare a efectivelor aflate n exploatare sau pentru

crestere si ngrasare, ceea ce se constituie, desigur, n avantaje ale acestui sistem.

Din pacate, sistemul prezinta si anumite dezavantaje:

sensibilitate marita a animalelor n ceea ce priveste starea de sanatate, o anumita

reducere a fecunditatii si a prolificitatii acestora, un risc ridicat de aparitie a unor epizootii,

ceea ce presupune cresterea cheltuielilor pentru a fi prevenite.

Aceste dezavantaje, coroborate cu marimea investitiilor solicitate pot aduce n discutie

eficienta acestui sistem, mult utilizat n cazul tehnologiilor de crestere industriala a

diferitelor specii de animale. Oricum, el s-a utilizat si se foloseste si acum, fiind nt lnit chiar

si n sistemul gospodaresc, n cazul cresterii vacilor de lapte, a tineretului taurin la ngrasat

etc.

Daca avem n vedere taurinele, stabulatia poate fi, n functie de gradul de libertate de

miscare a animalelor, fixa si libera (n ultima situatie animalele au posibilitatea de miscare

n grajd sau n padocul existent n fata acestuia).

Sistemul de ntretinere pe pasune presupune ca animalele sa fie crescute (speciile si

categoriile, care se preteaza ) pe pasune pna la livrare, sau sa fie mentinute, n aceste

conditii, tot timpul anului. Aceasta forma, asa zisa clasica de ntretinere pe pasune, nu poate

fi ntlnita la noi din cauza specificului climei. Tarile care o utilizeaza au avantajul existentei

unor pasuni bogate si al unei clime blnde.

Sistemul de ntretinere mixt, asa cum i spune si denumirea, mbina, n anumite

proportii, elementele ale precedentelor: mentinerea animalelor pe pasune n sezoanele

cnd conditiile de clima si, implicit, de asigurare a masei verzi permit acest lucru, si n

stabulatie, n perioadele reci ale anului.

ntretinerea pe pasune prezinta avantajul utilizarii, n hrana animalelor, a unor furaje mai

ieftine, costul masei verzi de pe pasune fiind mult mai redus dect al celei cultivate sau al

altor furaje. Efectele n ceea ce priveste productia obtinuta depind de bogatia pasunii, de

compozitia sa floristica etc. n plus, dispar unele dezavantaje ale ntretinerii n stabulatie,

animalele fiind mai fortificate sub influenta favorabila a unor conditii de mediu,

prolificitatea si fecunditatea sunt mai ridicate. Sistemul este specific un