XVIIAsa cum vederea uliului este mai ascutita decat la oricare specie, cum mirosul cainelui este de neegalat, ca si auzul felinelor, la fel si receptivitatea mea la diverse semnale din jur se marise surprinzator de mult. Nu era vorba de adancirea unui anume simt, ci de acele energii pozitive si negative pe care le percepi cand te afli intr-o incapere cu anumiti oameni, iar acestia, prin atitudinea lor nefatisa iti trezesc siguranta sau confuzie, confort sau teama. Poate ca acest “dar” se datora si atentiei mele crescute considerabil, la fiecare privire, gest sau rasuflare a celor cu care interactionam. Si chiar daca incercam sa ma temperez, incercand sa-mi induc indiferenta, energiile continuau sa se faca simtite in mintea mea agitata, soptindu-mi parca in ureche consecintele lor.Imi petreceam ca de obicei o parte din timp acasa la Vicky si ajunsesem sa cunosc bine pe acesti noi prieteni cu care, desi nu ma asemanam decat superficial, exista intre noi un fel de simpatie nedefinita. Astfel ma aflam in postura de a fi capabila sa descriu cu fidelitate relatiile dintre ei si caracterele ce-i defineau pe fiecare in parte. Mihai simtea permanent un soi de revolta fata de restul familiei, datorita sentimentului ca e cu mult intrecut in aptitudini de fratele cel mare si ca poate fi intrecut cu usurinta chiar si de sora. Aceste temeri il determinau sa actioneze de multe ori necugetat, atragandu-si sfaturile binevoitoare pe care le detesta. Liviu incerca sa-l ajute sa-si depaseasca complexele fara a deveni cicalitor, iar uneori supararea lui Mihai se preschimba in veselie, datorita acestor dovezi de prietenie. Tatal Virginiei era genul de persoana care ia totul in gluma, lucru care uneori dezmortea spiritele si aducea relaxare, alteori le inversuna si mai tare. Avea “darul” de a sesiza discutiile in contradictoriu si neintelegerile ivite, pentru a plasa o doza de umor chiar in mijlocul vapaii. Trebuie sa recunosc ca ma amuzau aceste reactii, poate mai mult decat pe oricine altcineva. Nu intelegeam de ce nici unul dintre copii nu-i mostenise felul de a fi mucalit. Sotia sa, doamna Flori, desi mult mai preocupata de probleme marunte din viata cotidiana, se lasa usor antrenata si amuzata de glumele lui.Daca e cineva care semana mai mult cu tatal sau, acela era Raul: o fire necomplicata, hazlie si sociabila. Ma intelegeam bine cu el, poate si datorita faptului ca nu ma deranja felul sau usor imprevizibil si destul de direct, nici nu aveam slabiciuni de care sa ma tem ca ar putea fi scoase la iveala si expuse intr-un mod neplacut. Prietenii lui Raul erau neciopliti uneori, dar el vedea in fiecare calitati pe care nimeni nu se obosea sa le caute. De exemplu cu George avea o relatie de prietenie cu multi ani in spate. Dar mie una acesta nu-mi explima incredere, desi facea tot posibilul sa se arate simpatic. Avea un aer de siguranta exagerata care, atunci cand te privea, te facea sa te-ntrebi daca ai cumva o pata pe haine de care nu ti-ai dat seama sau daca ai facut vreo gafa. Iubita lui, Carmen, desi extrem de simpatica cu toata lumea, pastra o anumita distanta fata de mine, pe care nu o intelegeam. Vicky nu-si schimbase cu nimic comportamentul de cand aparusem si eu in cercul lor. Dar Carmen facea diferente care uneori deveneau suparatoare, desi incercam sa nu le dau atentie. In general era binevoitoare fata de mine, astfel ca nimeni n-o putea acuza direct. Dar oricat as fi fost de indulgenta, uneori ma deranjau aluziile la prietenia mea cu Vicky care era atat de proaspata fata de a ei si la calitatea mea provizorie de invitat, pe care parca n-am fi impartasit-o. Cu atat mai mult cu cat toate invitatiile la diverse activitati veneau din partea Virginiei care incerca vizibil sa ne apropie.

Relatia dintre Vicky si Liviu ramanea sub un mare semn de intrebare. Cand se intalneau observam in tacere cum se priveau cu acei ochi pe care doar indragostitii ii au unul pentru altul. Dar teama inerentei despartiri infrangea orice pornire, cel putin din partea ei. Liviu parea sa uite din ce in ce mai des ca orele petrecute alaturi de Vicky erau numarate, iar zilele in care va trebui sa-si reia locul pe bancile de la Oxford, in capatul opus al continentului, se apropiau galopant. Ii surprindeam uneori rezemati de gard, amandoi opriti din drum, tinandu-si mainile, dar aceste efuziuni erau de scurta durata. Asa cum el incerca neobosit toate apropierile, ea punea capat fortat fiecareia, cu o raceala ce contrasta cu chipul marcat de suferinta. Cat despre mine, continuam sa exersez chitara cu o pasiune de neeglat. Reusisem sa impresionez patroana barului, “Sefa”, asa cum ii zicea Vlad, o femeie de aproape treizeci si opt de ani, uscata si dependenta de fumat si de moda, dar simpatica in felul ei. Imi acordase onoarea de a canta in penultima sambata a lunii august acea melodie impreuna cu prietenul lui Raul, lucru care imi bucurase toata fiinta. Apoi, am exersat cu Vlad piesa si a iesit destul de bine. Era surprins de dexteritatea mea si imi prevedea un viitor luminos pe scena muzicii usoare.Intr-o seara, putin inainte de momentul in care aveam sa urc pe scena, Raul batu la usa Virginiei, cand eram amandoua in camera, impeuna cu Carmen si anunta:- Vlad, ne-a invitat maine in clubul “…” din oras. Tine un concert si cica are nu stiu ce invitati si ar dori sa fim acolo. Ce spuneti?- Vlad si ai lui? sari Carmen. Offf… iar va trebui sa asistam la un concert care e identic cu toate celelalte? Am retinut mesajul pieselor sale, e acelasi in fiecare melodie si nu s-a schimbat nimic de anul trecut. De ce trebuie sa fim noi spectatorii fideli din fiecare saptamana in care au ei concert?- Carmen, uiti ca n-am mai fost acolo de la inceputul lui iulie. Poate va fi frumos, cine stie? Eu unul n-as vrea sa-l dezamagesc, dar daca nu vreti sa mergeti nu insist… - Ce parere ai, Vicky, am intrebat, cu teama ca planurile mele nu ar merge asa cum doream.Vicky se uita la fiecare dintre noi, pe rand, cu indiferenta, dupa care spuse:- Eu as merge. Nu vad de ce sa nu petrecem o seara intr-un bar aglomerat, cu muzica zgomotoasa. - Mai ganditi-va, concluziona Raul, trebuie sa va parasesc acum.Si iesi cu aceeasi graba cu care venise.Dupa ce se inchise usa, Carmen continua sa-si exprime nemultumirea, intr-un mod care de data asta ma deranja si mai tare decat de obicei:- De cand trebuie sa facem noi ce spune Raul? Nu vreau intr-un bar plin de fum, vreau sa-mi petrec sambata facand o plimbare sanatoasa, in aer liber.- Mda, raspunse Vicky, dar nu se poate spune ca n-am stat in aer liber cat cuprinde. Si daca va fi mai special acest concert decat restul…- Pe naiba! Ce poate fi asa de special? Sunt sigura ca e doar un mod de a ne atrage in hruba aia. Cat despre muzica, marturisesc ca m-am saturat de ea. Baietii astia nu schimba nimic: aceleasi versuri, acelasi ritm. Totul e previzibil.- L-am cunoscut intamplator pe Vlad, am intrat eu in vorba hotarata. E un tip ambitios si, din cate stiu, doreste sa alterneze stilurile muzicale, dar colegii de trupa se adapteaza mai greu la schimbari. Daca n-as sti as zice ca maine seara vrea sa impresioneze cu ceva nou si de-asta ne-a invitat. Cred ca merita sa mergem sa ne convingem.

Reactiile celor doua fete la spusele mele au fost complet diferite. Carmen se incrunta si intreba numai:- Il cunosti pe Vlad?Iar Vicky zambi inviorata si spuse:- Super! Atunci chiar e o idee buna. Voi vorbi cu Mihaita sa vina si el.- Stai o clipa, o opri Carmen. Eu nu cred ca va fi ceva deosebit.- Oricum nu avem nimic de pierdut. Si Raul il cunoaste de mult pe baiatul acesta. Ii facem in primul rand lui o favoare.Si zicand acestea, Vicky se ridica de pe pat si iesi pe usa, strigandu-si fratele mai mic pentru a-i da noua veste.Simteam ca interventia mea fusese decisiva. Dar in acel moment, tensiunea din camera era mai intensa decat oricand. Prefacandu-se interesata de telefonul mobil, Carmen incerca sa-mi arate dezaprobarea indirect, prin gesturi smucite si priviri aprige. Apoi telefonul ii suna si raspunse.- Buna mama… Sunt bine, stateam cu Vicky in camera… Ne simtim bine.... Vom merge maine la o porcarie de concert, dar nu-ti face probleme, in general ne distram de minune…

Urmatoarea zi aduse pentru mine valuri de emotii. Trebuia sa ajung la bar pe la ora opt, sa am timp sa ma pregatesc pentru spectacol. Nu cunosteam locuitorii oraselului de munte si nu stiam ce reactii sau ce preferinte muzicale au. In plus, vroiam sa fiu sigura ca invitatii mei nu vor lipsi, ceea ce nu puteam sa prevad cu cea mai mare siguranta. Putea interveni in cursul acestei zile orice problema care sa-i retina si sa-mi anuleze drastic planurile. Din acest motiv, pana la pranz i-am dat lui Vicky vreo trei telefoane, sa ma asigur ca totul ramasese stabilit. Ma temeam ca puterea de convingere a lui Carmen va triumfa, daca va enumera toate argumentele ce dezaprobau programul pentru diseara. Am ajuns la bar mult mai devreme, simtind ca in curtea bunicii e mai putin aer decat in cladirea cu cateva ochiuri de geam a barului. Vlad ma intampina surprins:- E cam devreme, nu crezi? - Ba da, am inghitit in sec, dar nu mai puteam sta acasa nici o secunda.- Hai, linisteste-te, imi zise, luandu-ma dupa umeri. O sa fie bine. Vrei sa-mi cunosti prietenii?Intr-o camera cu aer inchis de langa sala de mese, se aflau toti membrii trupei – patru la numar. Erau imbracati in camasi cu carouri peste tricouri negre, pantaloni scurti si sepci. In incapere plutea un fum gros de tigari, iar pe jos serpuiau mai multe cabluri care faceau legatura intre cateva boxe mari, doua chitari electrice rezemate de perete si o orga.. M-am simtit destul de intimidata cand am facut cunostinta cu cei patru barbati, intre douazeci si cinci si treizeci de ani, vazandu-ma singura fata din grup. In plus, mi-a fost greu sa le retin numele, pentru ca fiecare se adresa celuilalt cu porecle. Lui Vlad ii ziceau “Aschie”.M-am asezat pe un scaunel fara spatar, gandindu-ma in continuare la ce avea sa urmeze diseara.- Fiti atenti, baieti, la bucata asta, spuse unul dintre cei patru, Catalin, un tip blond cu barba rara si spatele lat, dupa care facu o scurta demonstratie zgomotoasa la chitara electrica. - Nu-i rau, raspunse un altul, pe nume Marius dar nu m-am hotarat in care dintre cele doua piese s-ar potrivi mai bine. In cea despre razboi, sau cea despre baiatul violat?

- Mai, de ce nu m-ascultati? interveni al treilea membru, cel mai in varsta dintre ei, cu plete negre si chipul aspru, mai schimbati subiectele la cantecele astea, ca s-a plictisit lumea de noi. O sa ajungem sa cantam la strigoi daca o tinem tot asa. Ma gandeam la ceva mai optimist, cum ar fi… intoarcerea din armata si reintalnirea cu iubita…- Ha, ha, auzii o voce subtire, a ultimului coleg de trupa, unul slab cu parul facut tepi, care statea relaxat pe un fotoliu vechi si prafuit. Incepem iar. Eu ma uit pe ceas si o sa va spun exact cat dureaza subiectul “Haideti sa schimbam ceva in stilul nostru invechit”. Si daca vreti compar durata cu cea precedenta; facem si un grafic…- Mai termina, Ciuf, zise Vlad usor iritat aprinzandu-si o tigara. De fapt, terminati o data cu prostiile, nu credeti ca ar fi mai intelept sa taceti?- O-ho, ce ai sefule? Te-a suparat fata?- Nu.- N-ai chef sa canti cu ea diseara? Apoi catre mine:- Nu-ti face griji, daca el nu vrea sa te ajute, ma ofer eu.Mi-am intors capul de la “Ciuf” care-si ridicase spatele de pe fotoliu si-mi facuse cu ochiul cu o indrazneala suparatoare.Discutiile si glumele continuara mai mult timp, dar eu n-am mai rezistat in camera aceea. M-am dus la bar si am comandat ceva de baut. Aveam mintea plina si inima imi batea galopant. Cand ma asezam pe scaun parca stateam pe carbuni incinsi, iar daca stateam in picioare parca talpile ma ardeau in pantofi. M-am dus la toaleta si m-am machiat, mi-am periat parul si m-am dat cu putin parfum. Mi-am verificat inca o data tinuta: cea mai buna pereche de blugi, camasa roz din satin pe care mi-o cumparasem de curand, pantofi negri cu toc si la gat lantul cu cruciulita care imi purtase intotdeauna noroc. Totul era perfect, mai putin starea mea de spirit, extrem de tensionata. Cand am iesit din baie, l-am gasit pe Vlad langa usa.- Calmeaza-te, imi porunci el, ca si cand as fi facut un lucru urat care trebuia oprit de urgenta.Cred ca privirea mea sticloasa spunea mai multe decat cuvintele puteau s-o faca. - Daca te lasi stapanita de temeri o sa iasa o varza, continua el la fel de calm.- Stiu, dar nu pot sa-mi opresc emotiile. N-am mai cantat in public de foarte mult timp si s-a intamplat o singura data. Iar atunci era totul mult mai simplu…- Uite, ia asta, imi intinse o folie cu niste calmante, din buzunarul camasii, pe care i le-am smuls din mana in urmatoarea clipa. Am scos o pastila cu degetele tremurande si am inghitit-o. - Ai mancat ceva astazi?Am dat din cap in semn de nu.Atunci el iesi din bar si se intoarse intr-un sfert de ora cu doua cornuri proaspete. Am mancat incet unul dintre ele, fara a-i simti gustul. In curand barul se umplu de oameni. Momentul meu se apropia cu repeziciune, iar angoasa imi crestea, oricat de greu ar parea de imaginat. Pe la ora noua, nu mai era nici o masa libera, dar grupul lui Raul inca nu sosise, ceea ce m-a adus intr-o criza din care Vlad a trebuit sa ma scoata cu un apel catre prietenul sau. Dupa ce mi-a confirmat ca aveau sa soseasca in patruzeci de minute m-am linistit. Vicky ma sunase de cateva ori, intrebandu-se unde sunt, dar nu auzisem, datorita zgomotului asurzitor din sala. I-am scris un mesaj prin care-i spuneam ca sunt deja la bar.

Formatia rock a lui Vlad urma sa cante cateva melodii, dupa care el imi va anunta numele. Baietii isi reglau instrumentele, iar oamenii asteptau concertul ce avea sa culmineze cu aparitia mea. Tineam strans manerul chitarii, incercand parca sa scap de stres prin intermediul ei. Inainte sa intre in scena, Vlad imi ura inca o data succes si imi ordona sa las la o parte emotiile, ceea ce nu stiam cum as putea face. Formatia se dezlantui. Vocea lui Vlad rasuna in microfon, supla si nealterata, iar restul baietilor isi concentrau fiecare miscare pe instrumentele lor. Catalin si cel in varsta cantau la chitari, Marius la orga si Ciuf la tobe. La sfarsitul celei de-a doua melodii, pe usa barului intra grupul pe care-l asteptam cu sufletul la gura: Raul cu cei trei amici, Carmen, Mihai, Liviu, Vicky… Am lasat chitara in jurul careia imi inclestasem mainile cu atata putere pana atunci si am alergat in intampinarea ei. Sau mai bine zis incercam sa ma strecor in graba prin multimea adunata in sala. Cei opt luara loc la o masa care paruse sa fie rezervata. Carmen parea un munte de nervi iar George, langa ea, parca incerca sa o tempereze Cand m-a vazut, Vicky mi-a zambit bucuroasa si m-a invitat la masa. Am vrut s-o trag de-o parte si sa-i spun motivul pentru care imi dorisem prezenta ei, dar Vlad a anuntat o mica pauza si m-a chemat. Cand am ajuns in dreptul sau mi-a vorbit la ureche, incercand sa acopere fundalul sonor de voci:- Tine minte tot ce am vorbit si va fi bine. In cinci minute intri. Unde ti-e chitara?M-am dus si mi-am luat instrumentul pe care il uitasem la baza scenei. Nu cred ca pot descrie cum tremura carnea pe mine si cum aproape mi se impaienjenise privirea. Vedeam cum baietii se retrageau de pe scena cu tot cu instrumente, lasand doua microfoane in suporturi si un scaun inalt ca cele de la bar. M-am bucurat ca aveam sa stau pe scaun, altfel probabil picioarele m-ar fi tradat in acest moment crucial. Secundele se scurgeau in mine, precum niste picaturi de acid, arzandu-mi toate simturile. Vlad era in fata microfonului.- Stiu ca nu va asteptati ca dupa atata timp sa avem o schimbare de program (rasete) dar intamplator am cunoscut pe cineva foarte talentat, care interpreteaza cu usurinta orice melodie la chitara… Se numeste Maria, are douazeci de ani si a studiat timp de cinci ani acest instrument, in orasul S, in care s-a nascut si a copilarit. Iar in seara aceasta, am onoarea sa cant impreuna cu ea o celebra balada (spuse numele baladei) – o cunoasteti cu totii. Asadar, pentru prima data la noi pe scena, va rog s-o primiti pe Maria!Am auzit aplauze si am urcat treptele scenei. Mi-am luat locul pe scaun. Exersasem zile intregi si puteam canta cu ochii inchisi. De ce m-as fi temut? In locul fricii ma invalui o caldura placuta pe cand am dat drumul primelor acorduri. Iar Vlad dadu la randul sau drumul vocii cu putere, dar nu se auzea atat de tare precum chitara mea. Avea o voce mai subtire decat a solistului original, dar melodioasa si cu mult potential.O cautam din priviri pe Vicky, dar nici un cap balai nu se distingea in multimea de priviri curioase care ma atinteau. Ii vazusem pe toti cei cunoscuti, stapaniti de uimire. Raul ma privea cu gura cascata, Carmen asemenea. Pe langa melodia care rasuna intr-o armonie deplina, mintea mea era inundata de alte ganduri, ce nu aveau legatura cu emotiile pe care le resimtisem in urma cu doua minute. Unde era Vicky? De ce nu era la masa cu ceilalti? Ochii imi fugeau prin bar in cautarea ei, iar dezamagirea ma acapara treptat, desi prestatia noastra era excelenta. Degetele imi alergau pe manerul chitarii, coardele vibrau placut sub priceperea atingerilor mele.

Lumea parea incantata. Piesa se termina, iar mana mea trecu pentru ultima data sonor peste corzi.In urmatoarele clipe s-au intamplat mai multe lucruri care au dus la o continuare neasteptata a spectacolului. Vicky aparu undeva la capatul barului. Am vazut-o imediat si am citit pe chipul ei dezamagire ca pierduse numarul meu. Si tot in acea secunda, memoria mi-a fost strabatuta de un curent puternic, ce a adus cu sine amintirea unui cantec uitat intr-o tabara din Franta¹. Acela pe care incercasem din rasputeri sa mi-l amintesc fara succes. Vlad coborase de pe scena iar eu inca nu o facusem si citeam in ochii lui nedumerire. Fara sa stiu de unde mi-a venit inspiratia, am inceput sa cant notele acelei melodii pierdute. Apoi vocea a intrat in actiune, neexersata nici ea.Dar nu mai conta lipsa exercitiului. In cateva secunde, intreaga mea fiinta canta cu pasiune si incredere, incurajata de prezenta lui Vicky. Ritmul suav si versurile incarcate de romantism unisera mai multe cupuri care acum dansau impreuna. Cand am ajuns la partea instrumentala, cineva din spate – probabil un membru al formatiei – a adaugat acorduri de chitara electrica la melodia mea, semn ca nu eram singura care o cunostea.Iar langa Vicky aparu Liviu, nu stiu de unde, fiindca nici pe el nu-l mai vazusem de mult. O lua de mana iar ea, pentru prima data dupa mult timp, nu se mai impotrivi. Pareau sa-si sopteasca ceva unul altuia, iar eu eram tot mai insufletita… Imi aminteam perfect fiecare combinatie de corzi iar stilul meu era impecabil, ca si vocea pe care nu ma bazasem niciodata prea mult.Liviu isi ingropa fata in parul Virginiei iar bratul lui o inconjura cu caldura. Ea raspunse gesturilor tandre, intr-un dans lent, in care palmele le ramasera impreunate. Iar atunci am stiut ca muzica mea si-a atins scopul.

Am coborat de pe scena insotita de aplauze, cu senzatia ca plutesc. Teama se evaporase de mult, dar tot trupul precum si mintea imi erau amortite. Mai multe persoane ma inconjurara, iar in urechi imi rasunara felicitari si intrebari. Desi cunosteam fiecare chip, n-as fi putut spune cui apartinea. Totul se invartea cu mine si abia puteam sa ma tin pe picioare. Am simtit ca ma patrunde pana la oase o foame puternica si i-am spus lui Vlad care era langa mine:- Mi-e foame, imi aduci te rog ceva…?Cel de-al doilea corn imi fusese pus in fata si de data asta l-am mancat cu pofta si cu imbucaturi mari.Erau multi care venisera sa ma felicite pentru curajul de a canta ceva ce nu fusese in program si care pana la urma impresionase in mod placut. Pana si Carmen isi manifesta entuziasmul si pe deasupra isi ceru scuze pentru atitudinea nepotrivita de ieri. Dar Vicky lipsea dintre ei. Poate avea nevoie de un timp singura, impreuna cu Liviu. Era ora zece trecut de jumatate, iar pe scena urcase din nou trupa lui Vlad. Mi-am zis ca trebuia sa-i inapoiez chitara cu multumirile de rigoare. Era acolo unde o lasasem: langa scena, pe un scaun. Am luat-o si am gasit intre corzi un biletel roz. L-am despaturit si am citit:

“Iti multumesc pentru tot. Ai facut loc in inima mea mica. Vicky”

Ultima saptamana a fost deosebit de frumoasa. Vicky si Liviu au ramas impreuna si nu s-au mai ascuns. Desi prietena mea se dedicase trup si suflet iubirii pentru el, nici pe mine

nu ma uitase. Am fost invitata la vila in fiecare zi care mai ramasese din vacanta, iar aceste vizite imi faceau mare placere. Nu exista zi in care sa nu fiu amuzata de fratele mai mare sau de tatal lor. Ajunsesem sa ma inteleg bine cu Mihai si chiar cu Carmen.Vicky facea sa ma simt ca un invitat de onoare, prin bunavointa si atentia acordate. Iar chipul ii stralucea permanent datorita sentimentelor deosebite care o stapaneau si a prezentei permanente a lui Liviu langa ea. Dar, dupa cum spuneam, totul a tinut o saptamana, mai putin decat multe minuni. Dupa care ne-am despartit fara sa ne mai vedem. Venirea toamnei a cascat o prapastie neasteptata intre noi. Fiecare a fost absorbit de servici sau studiu, iar prietenia care ne unise a ramas pierduta undeva pe fundul unui sertar cu vechituri. Nu stiam daca relatia ei cu Liviu a supravietuit distantei. Mi-as fi dorit sa fie asa, dar tare ma temeam sa nu fi fost data la o parte cu aceeasi usurinta cu care imprejurarile ma dadusera si pe mine.Dar acea seara de glorie pentru mine, mi-a ramas vie in amintire, mult timp de-atunci inainte. Cantecul meu fusese cel care-i apropiase, asa cum sperasem. Chitara fusese arma mea principala, asa cum pentru Carmen erau cuvintele bine alese, pentru Mihai razvratirea, pentru Raul umorul si pentru Vicky urcatul neobosit catre cele mai inalte culmi…………………………………………………………………………………………………