10 motive pentru care statele se prăbușesc/se destramă

de Daron Acemoglu și James A. Robinso

Unele țări eșuează în mod spectaculos, cu o prăbușire deplină a tuturor instituțiilor statului, ca în Afghanistan după retragerea sovietică și spânzurarea președintelui Mohammad Najibullah de un stâlp pentru iluminat sau în timpul deceniului de război civil din Sierra Leone, unde guvernul a încetat întru totul să mai existe.

Majoritatea țărilor care se prăbușesc, totuși, nu o fac zgomotos, ci cu un scâncet. Ele eșuează nu într-o explozie de război și violențe, ci fiind total incapabile de a profita de imensul potențial de creștere al societății, condamnându-și cetățenii la o viață în sărăcie. Acest tip de eșec lent, de uzură lasă multe țări din Africa sub-Sahariană, Asia și America Latină cu niveluri de trai cu mult, mult mai mici decât cele din Occident.

Tragic este faptul că acest eșec se datorează proiectării. Aceste state se prăbușesc din cauza a ceea ce numim instituții economice „extractive” care distrug inițiativele (motivația), descurajează inovația și secătuiesc talentul cetățenilor lor prin crearea unui teren de joc inegal și privându-i de oportunități. Aceste instituții nu funcționează din întâmplare ci intenționat. Ele sunt acolo pentru beneficiul (în avantajul) elitelor care câștigă mult din extracție –fie sub formă de minerale valoroase, muncă servilă sau monopoluri protejate– pe seama societății. Cu siguranță că aceste elite beneficiază, de asemenea, de pe urma unor instituții politice măsluite, mânuind puterea pentru a înclina sistemul în favoarea lor.

Dar statele construite pe exploatare eșuează inevitabil, atrăgând în jos întreg sistemul și aducând, adesea, multă suferință. În fiecare an, Indexul Statelor Eșuate marchează statisticile tragice ale eșecului statal. Iată ghidul nostru cu 10 modalități prin care se întamplă.

1

Lipsa dreptului de proprietate

Coreea de Nord

Instituțiile economice ale Coreei de Nord fac aproape imposibil ca populația să dețină proprietăți; statul deține totul, inclusiv majoritatea pământului și capitalului. Agricultura e organizată prin intermediul fermelor de colectivizare. Oamenii lucrează pentru Partidul Muncitoresc Coreean aflat la putere, nu pentru sine, ceea ce le distruge motivația de a reuși.

Coreea de Nord ar putea fi mult mai bogată. În 1998, o misiune O.N.U. a aflat că majoritatea tractoarelor, camioanelor și celorlalte utilaje agricole erau pur și simplu nefolosite sau nu erau

întreținute. Începând cu anii ‘1980, fermierilor li se permitea să dețină propriul lot de pământ și să vândă ceea ce cultivau. Dar nici acest fapt nu a creat multă inițiativă, având în vedere lipsa endemică de drepturi asupra proprietății din acest stat. În 2009, guvernul a introdus o monedă reevaluată și a permis oamenilor să schimbe numai între 100 000 și 150 000 de won din vechea monedă în cea nouă (echivalentul a aproape 35 – 40 de dolari la rata de schimb de pe piața neagră). Oamenii care au lucrat și au pus deoparte depozite din vechea monedă s-au trezit că nu mai au nicio valoare.

Coreea de Nord nu numai că nu a reușit să crească economic –în timp ce Coreea de Sud crescuse rapid– dar populația sa nu a reușit efectiv să înflorească/prospere. Prinși în acest ciclu mutilant, nord-coreenii nu sunt doar cu mult mai săraci decât sud-coreenii, ci și cu 3 inci (7,62 cm) mai scunzi decât vecinii lor de care au fost separați în ultimele (timp de) șase decenii.

2

Muncă forțată

Uzbekistan

Constrângerea e o metodă sigură de a eșua. Totuși, până recent, cel puțin în ceea ce privește istoria umană, majoritatea s-au bazat pe constrângerea muncitorilor –să ne gândim sclavie, șerbie și alte forme de muncă forțată. În fapt, lista de strategii pentru a-i determina pe oameni să facă ceea ce nu vor să facă este la fel de lungă precum cea a societăților care s-au bazat pe ele. Munca forțată este, de asemenea, responsabilă pentru lipsa de inovație și progres tehnologic în majoritatea acestor societăți, de la Roma Antică la Sudul Statelor Unite.

Uzbekistanul contemporan este un exemplu perfect al modului în care arăta acest trecut tragic. Bumbacul este printre principalele exporturi ale Uzbekistanului. În septembrie, pe măsură ce capsulele de bumbac se coc, școlile se golesc de elevi, care sunt forțați să culeagă recolta. În loc să fie educatori, profesorii devin responsabili pentru recrutarea muncitorilor. Copiilor li se dau cote zilnice, între 20 și 60 de kg, în funcție de vârstă. Principalii beneficiari ai acestui sistem sunt președintele Islam Karimov și acoliții săi, care controlează producția și vânzarea bumbacului. Cei care pierd nu sunt doar cei 2,7 milioane de copii forțați să muncească în condiții aspre pe plantațiile de bumbac în loc să se ducă la școală, dar și societatea uzbecă în sens larg, care n-a reușit să scape de sărăcie. Venitul său pe cap de locuitor astăzi nu este departe de nivelul scăzut din momentul prăbușirii Uniunii Sovietice—cu excepția veniturilor familiei Karimov care, dominând exploatarea domestică de petrol și gaze, o duce destul de bine.

3

Un teren de joc inegal (înclinat)

Africa de Sud

În 1904, în Africa de Sud, industria miniera a creat un sistem de caste pentru slujbe. De atunci încolo, numai europenii puteau fi fierari, cărămidari, fabricanți de motoare cu aburi—efectiv orice meserie sau profesie calificată. Această „barieră colorată”, cum îi spuneau sud-africanii, a fost extinsă asupra întregii economii în 1926 și a durat până în anii ’1980, privându-i pe sud-africanii de culoare de a-și folosi aptitudinile și talentul. Ei au fost condamnați să muncească drept lucrători necalificați în mine și în agricultură— și cu venituri foarte mici, de asemenea, făcând-o foarte profitabilă pentru elitele care dețineau mine sau ferme. Normal că, sub apartheid, Africa de Sud a eșuat să îmbunătățească nivelul de trai a peste 80% din populația sa timp de aproape un secol. Timp de 15 ani înainte de prăbușirea apartheidului, economia Africii de Sud s-a micșorat. Începând cu 1994 și cu apariția statului democratic, aceasta a crescut considerabil.

4

Oamenii mari devin lacomi

Egipt

Când elitele controlează o economie, se folosesc adesea de puterea lor pentru a crea monopoluri și a bloca intrarea noilor indivizi și firme. Exact așa a funcționat a funcționat Egiptul în cele trei decenii sub Hosni Mubarak. Guvernul și armata dețineau arii întinse din economie—după unele estimări aproape 40%. Chiar și atunci când au „liberalizat”, au privatizat porțiuni mari din economie fix în mâinile prietenilor lui Mubarak și ai fiului său Gamal. Mari oameni de afaceri apropiați ai regimului, precum Ahmed Ezz (fier și oțel), familia Sawiris (multimedia, băuturi și telecomunicații), și Mohamed Nosseir (băuturi și telecomunicații) au primit atât protecție din partea statului precum și contracte guvernamentale și împrumuturi bancare mari fără a fi nevoiți să prezinte garanții.

Împreună, acești mari oameni de afaceri au fost denumiți „balenele”. Controlul lor asupra economiei le-a creat profituri fabuloase apropiaților regimului, dar au blocat, pentru marea masă a egiptenilor, oportunitățile de a ieși din sărăcie. Între timp, familia Mubarak a acumulat o mare avere estimată la aproape 70 de miliarde de dolari.

5

Elitele blochează noile tehnologii

Austria și Rusia

Noile tehnologii sunt foarte perturbatoare/un măr al discordiei. Ele dau la o parte vechile modele de afaceri și fac abilitățile și organizațiile existente să fie perimate/depășite. Ele redistribuie nu numai veniturile și averea, dar și puterea politică. Asta conferă elitelor o motivație puternică pentru a încerca să blocheze cursul progresului. Bună pentru ele dar nu pentru societate.

Gândiți-va la ce s-a întâmplat în secolul al XIX-lea, în timp ce căile ferate se întindeau pe parcursul Marii Britanii și Statelor Unite. Când o propunere de a construi o cale ferată a fost adusă în fața lui Francisc I, împăratul Austriei, el era încă bântuit de fantoma Revoluției Franceze din 1789 și a răspuns: „Nu, nu vreau să am nimic de a face cu asta, nu cumva să vină revoluția în țară”. Același lucru s-a întâmplat în Rusia până în anii ’1860. Cu noile tehnologii blocate, regimul țarist era în siguranță, cel puțin pentru o vreme. Pe măsură ce Marea Britanie și Statele Unite se dezvoltau rapid, Austria și Rusia nu reușeau să o facă. Căile ferate dezvăluie povestea: în anii ‘1840, mica insulă Britanică trecea printr-o febră a căilor ferate, în care peste 6000 de mile (9 500 de km) de șină au fost construite, în timp ce o singură cale ferată străbătea Rusia continentală. Chiar și această linie nu a fost construită pentru beneficiul poporului rus, ducând până la o distanță de 17 mile (27 de km) de Sankt Petersburg, până la reședințele țarului din Țarskoe Selo și Pavlovsk.

6

Fără autorități care să impună legea (fără lege și ordine)

Somalia

Un stat centralizat în mod eficient e imperios necesar pentru o economie de succes. Fără acesta nu există nicio speranță de a asigura ordinea, o legislație eficientă, mecanisme pentru rezolvarea disputelor sau bunuri publice.

Însă, o mare parte din lume se află, astăzi, dominată de societăți non-statale. Cu toate că state precum Somalia și noul stat Sudanul de Sud au guverne recunoscute internațional, ele exercită o putere neglijabilă în exteriorul capitalelor lor și poate nici măcar acolo. Ambele state au fost construite peste societăți care nu au clădit niciodată state pe tot parcursul istoriei, ci au fost structurate pe clanuri în care deciziile erau luate prin consens între bărbații adulți. Niciun clan

nu a fost capabil să se impună sau să creeze un set de legi recunoscute la nivel național. Nu au existat funcții politice, administratori, taxe, bugete guvernamentale, poliție, avocați—cu alte cuvinte nu a existat un guvern/autorități.

Situația a continuat în perioada colonială a Somaliei, când britanicii n-au fost în stare să colecteze nici măcar censul, principiul fiscal de bază pentru coloniile lor africane. De la independența din 1960, au fost făcute încercări de a crea un stat centralizat eficient precum în timpul dictaturii lui Mohamed Siad Barre. După mai mult de cinci decenii, putem afirma cu certitudine că au eșuat. Să-i spunem regula Somaliei: Fără un stat centralizat nu poate exista lege și ordine, fără lege și ordine nu poate exista o economie viabilă, fără o economie viabilă o țară este condamnată la eșec.

7

Un guvern central slab

Columbia nu e Somalia. Însă la fel, guvernul său central nu e capabil sau nu e dispus să exercite controlul asupra a mai mult de jumătate din țară, dominată de gherille de stânga—îndeosebi FARC, și, din ce în ce mai mult, de grupări paramilitare de dreapta. Chiar dacă lorzii (liderii/capii) drogurilor sunt pe fugă, absența statului din majoritatea teritoriului duce nu numai la o lipsă a serviciilor publice precum drumuri și asistență sanitară, dar și la absența unor drepturi de proprietate clar definite și instituționalizate.

Mii de columbieni din mediul rural au doar titluri de proprietate informale sau fără nicio validitate legală. Deși asta nu-i oprește pe oameni să vândă și să cumpere pământ, le subminează inițiativa de a investi—și nesiguranța duce adesea la violență. Spre exemplu, pe parcursul anilor ‘1990 și începutul anilor ‘2000, în jur de 5 milioane de hectare de pământ au fost expropriate în Columbia, în general cu pistolul la tâmplă. Situația a devenit atât de critică în 1997, încât guvernul central a permis autorităților locale să interzică tranzacțiile cu terenuri din mediul rural. Rezultatul? Multe regiuni din Columbia nu participă la tranzacții economice, stagnând în sărăcie, ca să nu mai zicem de faptul că reprezintă pepiniere pentru insurgenții înarmați și forțele paramilitare, atât de stânga cât și de dreapta.

8

Servicii publice proaste

Peru

Calca și Acomayo sunt două provincii învecinate din Peru. Ambele provincii sunt situate la altitudini mari și sunt locuite de descendenții Incașilor, vorbitori de Quechua. Ambele plantează aceleași culturi, dar Acomayo e mult mai săracă, locuitorii săi consumând, în medie, cu o treime mai puțin decât cei din Calca. Oamenii știu asta. În Acomayo locuitorii îi întreabă pe călătorii străini: „Nu știți că oamenii aici sunt mai săraci decât cei de acolo din Calca? De ce ați vrea vrodată să veniți aici?”.

Într-adevăr, e mult mai greu să ajungi în Acomayo din capitala regională Cuzco, vechea capitală a Imperiului Incaș, decât să ajungi în Calca. Drumul către Calca e pavat, pe când cel către Acomayo este în paragină. Pentru a merge dincolo de Acomayo ai nevoie de un cal sau un catâr— nu pentru că există diferențe topografice, ci pentru că nu există drumuri pavate. În Calca, își vând porumbul și fasolea în piață pentru bani, pe când în Acomayo cultivă aceleași plante pentru subzistență. Oamenii din Acomayo sunt cu o treime mai săraci decât cei din Calca. Infrastructura contează.

9

Exploatarea politică

Bolivia

Bolivia are o lungă istorie de instituții exploatative ce datează din vremurile spaniole—o istorie care a frământat resentimente. În 1952, bolivienii s-au ridicat în masă împotriva elitei tradiționale de proprietari de pământ și de mine. Liderii revoluției au fost în majoritate orășeni excluși de la putere și de la protecție sub regimul precedent. După ce au preluat puterea, revoluționarii au expropriat majoritatea pământului și a minelor și au creat Mișcarea Naționalistă Revoluționară (MNR). Inegalitățile s-au redus considerabil, la început ca rezultat al confiscărilor funciare, precum și a reformelor educației ale MNR. Însă, MNR a instaurat un partid-stat și a retras treptat drepturile politice pe care le extinsese în 1952. Către 1960, inegalitatea era chiar mai ridicată decât înainte de revoluție.

Pentru marea masă a bolivienilor din mediul rural, o elită a fost înlocuită de alta, sub ceea ce sociologul german Robert Michels numea „legea de fier a oligarhiei”. Populația rurală avea în continuare drepturi de proprietate incerte și trebuia, în continuare, să-și vândă voturile pentru

acces la pământ, împrumuturi sau locuri de muncă. Principala diferență era, însă, că aceste servicii le prestau acum nu pentru elita tradițională, ci pentru MNR.

10

Lupte pentru pradă

Sierra Leone

Exploatarea intensă provoacă instabilitate și eșec pentru că, în confirmitate cu legea de fier a oligarhiei, crează motivație pentru alții să depună elitele existente și să le preia locul.

Este exact ceea ce s-a întâmplat în Sierra Leone. Siaka Stevens și partidul său, Congresul Tuturor Oamenilor (APC), a condus țara între 1967 și 1985 ca fief personal. Puține s-au schimbat atunci când Stevens a coborât de la putere, lăsând frâiele protejatului său Joseph Momoh, care a continuat doar să jefuiască. Problema este că acest fel de exploatare crează profunde nemulțumiri și invită la contestarea puterii de către cei care aspiră la putere, în speranța de a pune mâna pe pradă. În martie 1991, Frontul Revoluționar Unit al lui Foday Sankoh, cu sprijinul și foarte probabil sub conducerea dictatorului liberian Charles Taylor, a trecut granița în Sierra Leone, împingând țara într-un război civil sângeros timp de un deceniu. Sankoh și Taylor erau interesați doar de un singur lucru: puterea, pe care să o poată folosi, între altele, pentru a fura diamante, și o puteau face mulțumită lui Stevens și a regimului politic instaurat de APC. Țara s-a scufundat rapid în haos, războiul civil luând viața a peste 1% din populație, mutilând mulți alții. Statul și instituțiile din Sierra Leone s-au prăbușit total. Veniturile guvernului au ajuns de la 15% din PIB aproape de zero în 1991. Statul, cu alte cuvinte, nu a eșuat, ci mai degrabă a dispărut complet.

Daron Acemoglu și James A. Robinson sunt co-autori ai „De ce națiunile eșuează: Originile Puterii, Prosperității și Sărăciei”.