Capitolul I: Istoria, toponimia și poziționarea geografică a

orașului

1.1. Craiova în vremurile arhaice

Orașul Craiova este amplasat în nucleul Olteniei, în Valea Jiului, teritoriul ei fiind un

giuvaier pe coroana formată din Carpații, Dunăre și Olt, cu un relief armonios, bogat în floră,

faună și resurse minerale, plasat într-o zona de interferență carpato- danubiano- ponto-

balcanică.

Arheologic și istoric sunt documentate culturile pre-tracică, traco-getică, geto-dacică și

daco-romană bizantina. Încă din neolitic, 6000-2500 înaintea erei noastre, era în zona

Craiovei, una dintre cele mai vechi si strălucitoare civilizații din sud- estul Europei, cele din

Grecia si Anatolia putând fi comparate cu ea, fiind găsite dovezi ale preocupărilor artistice,

cum ar fi picturile pe ceramica.

Din perioada metalelor, anii 2500 – 2000 înaintea erei noastre, se păstrează obiecte

lucrate in aramă, iar din epoca bronzului s-au descoperit ceramică, unelte și arme, plus un

complex funerar la Ișalnița1.

Pe glia din prezent a orașului au fost găsite de-a lungul vremii dovezi ce atestă că omul

a locuit aici chiar din perioada neolitică. Din perioada supremației romanice s-au găsit

semnele campamentului ridicat aici- castrul roman, ca și cele ale valului numit "brazda lui

Novac"2.

Una dintre cele mai deosebite așezări geto-dacice de pe raza Craiovei s-a numit

Pelendava, iar înapoia cuceriri romane din 102 era noastră, a fost construit un castru alături de

care s-a dezvoltat o așezare civilă. Prima mărturie documentară a acestei așezări umane

datează din anul 225, iar aflările arheologice si numismatice dovedesc ca în Pelendava viața

era prospera.

Valahia Mică, Oltenia arhaică și românească dintru început, având ca inima Pelendava

(Cetatea pelenilor, a pielarilor)3 , și cetatea romana, răscolite de atatea ori de semințiile

nomadice, a renăscut asemenea păsării Phoenix, din propria-i cenușă, în Cetatea Craiovei.

Pe aici trecea drumul ce se îndrepta către vechea așezare păstorească, satul Ciobanul,

--azi Bechet pe Jiu, spre munte, se numea și Drumul oii. El se întretăia în dreptul Craiovei cu

1 Prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu, Civilizații preistorice și antice pe teritoriul României- Curs, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2014, pag. 33. 2 Virgil Vasilescu, Istoria românilor- pe înțelesul tuturor, Editura Fed Print, București, 2006, pag. 1223 Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, Istoria Romanilor din cele mai vechi timpuri pana astazi, Editura Albatros, pag 94.

șoseaua principală ce străbătea Oltenia de la apus pana la răsărit. La aceasta intersecție, la

Moflenii de astăzi, se afla vechea cetate daco-romană, pe malul de vest4

După anul 275, când Imperiul Roman renunță la Dacia Traiana, o destoinică parte din

Oltenia, inclusiv Craiova de acum, rămâne sub stăpânire efectivă până prin 422 – 447 când au

avut loc raidurile hunilor.

A doua epocă a fierului, circa 350 î.Hr. - 102 d.Hr., arată condiția care s-a definit și s-a

dezvoltat pe temeiul regional traco-getic, în chipurile ei clasice, cultura geto-dacică. Adâncile

schimbări din traiul economic, social, politic și cultural-spiritual, care au avut loc în astă

epocă, au dus, la începutul secolului I î.Hr., societatea geto-dacică, dincolo de marginile

societății gentilice așezând-o în vremea lui Burebista și Decebal alături de cele mai mari

puteri europene ale acelor vremuri. Vestigiile acestei etape au fost surprinse și de cercetările

arheologice de pe teritoriul Craiovei.

Odată cu organizarea statului dac, teritoriul Olteniei s-a inclus organic în sfera

acestuia. Funcția cetăților din vatra Craiovei, de la punctele Cărpiniș și Jidovii, se va schimba

pe măsură ce societatea va evolua spre forme statale. Cetăți de refugiu și apărare în timp de

război, locuite permanent de căpetenii și cete militare, fortificațiile de la Bucovăț au

constituit, după formarea statului dac, un complex cu caracter militar care controla şi nodul

rutier de aici.

La rândul lor, acestea făceau parte dintr-un sistem de fortificații, mai mult ori mai

puțin similare, începând cu cea de la Bâzdâna (Belcinu, județul Dolj) în sud și până la cea de

la Vârţu, județul Gorj, în nord. Aceste fortificații aveau și rostul de a împiedica accesul unor

eventuali dușmani, pe valea Jiului, spre zona montană de unde, peste Plaiul Vâlcanului, se

putea ajunge în Transilvania.

Acum un secol, la Mofleni mai existau încă zidării romane, care puteau fi văzute la

suprafață. În zona castrului au fost descoperite multe antichități romane. Cărămidă romană a

fost folosită la pardosirea bisericii Coşuna, la zidurile acesteia (și astăzi se văd în zidurile

bisericii cărămizi romane), la temeliile clopotniței, la chiliile mănăstirii și la pardosirea unor

construcții anexe ale mănăstirii, iar sub temeliile mănăstirii au fost folosite blocuri mari

paralelipipedice, de piatră cochiliferă, cioplite în manieră romană.

Printre antichitățile romane descoperite la Mofleni se numără și resturile unui mozaic

de cărămidă, ceramică, monede, o statuetă de bronz a zeiței Victoria, un vârf de lance din fier,

un unguentarium de sticlă și altele.

4 Revista Mitropolia Olteniei, Din istoria arhiepiscopiei Craiovei și a municipiului Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 1975, pag 17.

1.2. Craiova în Evul întunecat și mediu

La extremitatea veacului al V-lea, stăpânirea romano-bizantina revine în nordul

Dunării si va dura până la sfârșitul secolului al VI-lea. Monedele, ceramica de import,

descoperite pe raza Craiovei dovedesc existenta in acea vreme a schimburilor comerciale cu

lumea romano-bizantina.

Ponderea cea mai mare în economia secolelor IV-X de pe raza Craiovei o aveau

agricultura și creșterea vitelor. Alte ocupații ale locuitorilor acelor vremuri erau pescuitul și

meșteșugurile, cele din urmă păstrând un caracter predominant casnic, deși nu lipseau micile

ateliere de fierărie și olărie. Monedele și ceramica de import, descoperite pe raza Craiovei,

dovedesc că schimburile comerciale cu lumea romano-bizantină au continuat și în această

vreme.

Așezarea arhaică a Craiovei a fost fortificată. Baricadele cetățuii vor fi durat până

către sfârșitul veacului al XV-lea, mai exact în 1479 când au fost distruse de oștirile turcești și

ungureștii, odată cu acelea ale Strehaiei și ale altor forturi.

Ele împresurau paraclisul și așezământul domnesc în care, cu timpul s-a așezat marele

ban. Aici a rezidat Barbu I Craiovescu și in timpurile mai noi boierii mari din divanul cel mic

al Craiovei5

Craiova fiind așezata pe un drum comercial important ce lega orașele din Transilvania

de Vidin, comerțul intens din acea vreme este atestat si de numeroase tezaure monetare. Unul

dintre cele mai importante a fost descoperit lângă Craiova si cuprinde 450 monede de pe

vremea lui Mircea cel Bătrân si a fiului sau Mihai.

În ultimele decenii ale secolului al XV-lea, s-a înființat Marea Bănie de Craiova care,

in scurt timp a devenit a doua instituție politica importanta, după domnie. Mihai Viteazul, a

fost Mare Ban al Craiovei si, in acea perioada, orașul era important centru economic si

militar.

Din actul data de principele Bela al IV-lea Ioanitilor, la 2 iunie 1247, aflăm de

cnezatul lui Ioan. Acesta: „urma după Țara Severinului și se continua cu cnezatul lui Farcaș

ce mergea până la Olt. De aici trebuie sa înțelegem și teritoriul de o partea și de alta a Jiului

cu localitatea Craiovei”6.

Discuțiile privitoare la prima atestare documentara a orașului sunt foarte ample și

pentru moment nu s-a ajuns la un consens. In documentele interne, cea mai veche mențiune 5 Revista Mitropolia Olteniei, Din istoria arhiepiscopiei Craiovei și a municipiului Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 1975, pag 216 Idem, pag 19.

despre Craiova datează prin deducție, din 1455 (1475)7. Este vorba de arhicunoscuta piatra

aflata la Mânăstirea Dealul și așezata de boierii Craiovesti pe mormântul binefăcătorului lor,

Vladislav voievod: „A raposat Io Vladislav voievod, in anul 6963 (=1455) luna august 22 zile.

și a facut aceasta piatra in zilele lui Neagoie Voievod. A facut-o Barbul ban, Pirvul dvornic și

fratii lor, fiii lu Neagoe din Craiova, caci Vladislav voievod i-a ridicat vlasteli”8.

1.3. Craiova în preajma pașoptismului

Craiova evoluează în primele decenii ale secolului al XVII-lea și cu înnoiri de ordin

edilitar. Se construiesc prin munca meșteșugarilor poduri de bârne pe ulițele orașului, canale

pentru alimentarea cu apă, se repară și se înființează noi fântâni pe arterele principale

(Fântâna Popova, construită la începutul secolului al XVII-lea, refăcută de Matei Basarab în

1651). Se iau măsuri pentru instalarea unui orologiu public în „turnul de la biserica cea mare”.

O reacție generală a locuitorilor a fost determinată de măsura domnitorului Caragea,

care în 1781 a donat „moșia” orașului marilor boieri locali. Încadrarea orașului, considerat pe

temeiuri istorice și juridice „slobod”, în ansamblul unor structuri feudale perimate înseamnă o

diminuare a rolului și poziției orășenilor în viața economică. Ca urmare a rezistenței active,

noul domn C.A. Moruzi a anulat în 1783 dania anterioară.

O contribuție importanta a avut Craiova si in Revoluția din 1821 condusa de Tudor

Vladimirescu, care a i-a acordat un loc prioritar ca centru economic si strategic deosebit. In

izvoarele vremii, Craiova era frecvent denumita “Capitala micii Romanii”.

Si in 1848 Craiova a fost unul dintre centrele revoluției, fiind aleasa drept locul de

întrunire a guvernului provizoriu, înainte ca acesta sa ajungă la București, iar in 1857 a jucat

un rol hotărâtor in alegerile pentru Adunările ad-hoc ce au dus la Unirea Principatelor

Romane din 24 Ianuarie 1859 prin alegerea si in Tara Românească a domnitorului Alexandru

Ioan Cuza.

Intelectualitatea Craiovei s-a situat ferm în rândurile prime ale înnoirilor, atât în viața

urbei cât și a țării. Un rol deosebit de important în pregătirea și desfășurarea revoluției avea

să-l aibă corpul profesoral de la Școala Centrală din Craiova, în frunte cu Ioan Maiorescu. Un

fost elev al școlii, viitor pașoptist, Nică B. Locusteanu, amintea despre „neuitații” profesori ai

săi ca fiind oameni cu o vastă cultură și mari patrioți.

7 http://museum.ici.ro/oltenia/dolj/romanian/istoria_orașului_craiova.htm. Accesat pe data de 09.08.2015 la ora 15:278 Revista Mitropolia Olteniei, Din istoria arhiepiscopiei Craiovei și a municipiului Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 1975, pag 22.

Pe lângă predarea cunoștințelor teoretice bogate, acești minunați oameni se ocupau cu

toată grija de educația tinerilor vlăstare, cărora li se insufla „iubirea de neam și jertfirea pentru

pământul strămoșesc”. Datorită străduințelor slujitorilor școlii, Craiova a cunoscut o viață

spirituală deosebită, menită să constituie, în prag de ev nou, promovarea ideilor de dreptate

socială, de independență și unitate națională, pentru care acest pământ românesc avea o

străveche tradiție.

În 1795, o epidemie de pestilență a secerat sute de vieți omenești, iar în 1796 focul

pustiește multe cartiere. Pagube serioase au fost aduse orașului de către cetele turcești din

Vidin, care au ocupat Craiova in 1806.

De reputația orașului se lipesc dese acte de amplă rezonanță în conștiința poporului

nostru. Pana în 1817, când potera a reușit sa-l prindă și sa-l arunce in ocna de la Telega,

vestitul haiduc Iancu Jianu bagase groaza in cei bogați.

In 1821, craiovenii s-au ridicat intra-un glas la chemarea lui Tudor Vladimirescu. In

1848, in zilele revoluției, la Craiova a apărut ziarul "Naționalul".

Mânăstirea Bucovățului, cunoscuta și sub numele de Cosuna. Pisania arata ca biserica

a fost clădită in anul 1572, de Stefan biv vel Clucer și fiul acestuia Pârvu Clucerul, in timpul

domniei lui Alexandru II Mircea (1568-1577). In 1656, Paul de Alep o considera "un mare

edificiu din piatra zugrăvită frumos in toate părțile". Biserica – pustiita in 1781, cu clopotniță

dărâmată de apele Jiului in 1834, părăsită de călugări in 1848 – a servit ca biserica de mir

pana in 1896. In 1929 a fost restaurata de Comisia monumentelor istorice.

La 16 aprilie 1877 era alcătuită comisia de aprovizionare, sub conducerea lui Petre

Opran din Craiova, care a organizat strângerea de alimente și ofrande din oraș și din tot

județul. Țăranii ofereau mai ales grâu, porumb, săpun, pânză, îmbrăcăminte. S-au înființat

depozite pentru hrana și furajul armatei la Craiova, Radovan, Galicea, Poiana și Băilești.

Orașul Craiova a dat eroica sa contribuție de sânge pentru sfârșitul glorios al

războiului pentru independentă țării. La 18 februarie 1878, generalul Cerchez, în fruntea

unității sale militare, intra în Craiova. Divizia I care se întorcea de pe front a fost primită cu

mult entuziasm de locuitorii orașului. În documentele vremii se sublinia: „Orașul a fost

iluminat. Prin localitățile unde trecea, populația a manifestat mare bucurie. Ostașii scandau:

Grivița!”

România își câștiga independența. Se împlineau, astfel, cuvintele lui Nicolae Bălcescu:

„Vrem să fim o nație, una, puternică și liberă prin dreptul și datoria noastră, pentru binele

nostru și al celorlalte nații, căci voim fericirea noastră și avem o misie de îndeplinit”.

Craiova se găsea, în ajunul Primului Război Mondial, în poziția unui oraș cu peste

50.000 de locuitori, cu o intensă activitate comercială, cu o industrie în formare şi o

remarcabilă viață culturală. Craiova se consolida ca oraș principal al Olteniei într-o mare zonă

agrară, în mijlocul unei puzderii de sate aflate în lanțurile resturilor feudale.

Între orașul care purta mereu mai pronunțat pecetea capitalismului și satul rămas în

urmă, cu fiecare an se crease o prăpastie ale cărei implicații sociale le adusese pentru scurt

timp la suprafață 1907 și aveau să le readucă evenimentele de după război, când clasa

muncitoare și organizațiile sale radicalizate vor aborda într-un chip nou problema agrară.

Intelectualitatea Craiovei, în cea mai mare parte ancorată în comandamentele reale

politice și sociale ale vremii, înțelegea că chestiunile poporului nu pot rămâne la discreția unei

boierimi retrograde și nici a unei administrații precare. În fata țării se aflau probleme mari pe

care oamenii de cultură ai Craiovei le-au înțeles și au contribuit la împlinirea lor.

Desăvârșirea unității naționale a poporului român, acest deziderat patriotic de autentic

democratism, anima în modul cel mai viu numeroși profesori, învățători care educau în acest

chip miile de elevi ai orașului, animau pe medicii și inginerii urbei nemaivorbind de poeții,

gazetarii și scriitorii prezenți cu condeiul tot timpul, pentru a susține marea cauză națională a

românilor.

Izbucnirea Primului Război Mondial sub impulsul intereselor marilor state

imperialiste a fost receptată în mod diferit de populație Craiovei. Marea majoritate condamna

deschis războiul ca aducător de mizerie și sărăcie. România, tara mică, prinsă în cleștele

fronturilor marilor puteri - Austro-Ungaria și Rusia țaristă - rămăsese singură în neutralitatea

sa și era amenințată de ambele tabere că va fi ocupată dacă nu intră în război, deoarece

împiedică desfășurarea operațiilor militare de anvergură chiar la mijlocul frontului de răsărit.

Se spera, în același timp, că armata română va înclina cumpăna în favoarea taberei în

care va intra. După doi ani de neutralitate, la presiunile ultimative ale marilor puteri. România

a intrat în război de partea Antantei în speranța împlinirii idealurilor de unitate națională. În

anii neutralității, Craiova a devenit un puternic centru militar, aici fiind cartierul general al

Armatei I-a. Armata I-a din Craiova, în august 1916, când România a intrat în război

împotriva Puterilor Centrale, avea un efectiv de 134.400 de oameni.

Perioada celor două decenii interbelice a fost și pentru Craiova o etapă importantă în

dezvoltarea economica-socială și edilitară. Centru administrativ al unuia din cele mai

însemnate județe ale țării, situat într-o zonă eminamente agrară, Craiova s-a dezvoltat într-un

ritm lent și unilateral. Orașul înainta cu pași prea mici pe calea industrializării capitaliste, în

raport cu alte localități urbane ale țării.

Marii moșieri din Oltenia, depozitarii unor însemnate capitaluri provenite din

despăgubirile de la împroprietărirea țăranilor, își vor investi fondurile în bănci și instituții

comerciale, în acțiuni neproductive. Numărul celor care s-au apropiat de industrie a fost

extrem de mic. Dezvoltarea postbelică a orașului nu a cuprins toate ramurile economiei, a fost

stânjenită de menținerea resturilor feudale în agricultură, de îngustimea pieței, formată în

proporție de 87% din țărani cu un nivel de trai extrem de scăzut, de „lipsa” capitalului,

materiilor prime, de insuficiența mijloacelor de transport etc.

Datele recensământului din 1930, care înregistrează 1.240 de întreprinderi industriale

cu 5.530 de lucrători., ilustrează concludent extensia redusă a dezvoltării economice a

Craiovei. Cele peste o mie de întreprinderi erau, în imensa lor majoritate, ateliere

meșteșugărești, care au dat, o bună vreme, trăsătura „industriei” orașului. Caracteristic pentru

evoluția unilaterală a industriei orașului a fost creșterea preponderentă a ramurii alimentare și

ușoare, slaba înzestrare tehnică și fărâmițarea deosebită în puzderia de mici ateliere.

Majoritatea întreprinderilor erau dotate cu utilaj vechi, dispuneau de o putere mecanică

modestă și spatii necorespunzătoare. Procesul de trecere la producția de fabrică se realizează

greoi, fabricile capitaliste propriu-zise continuând să joace un rol redus în ansamblul

ramurilor industriale. Specific pentru economia orașului, lipsită de marea producție de fabrică,

era ponderea însemnată pe care o ocupa munca la domiciliu, procentul acestor producții fiind,

în jurul anului 1930, cu 48,2% mai mare ca cel al lucrărilor din fabrici. Caracterul rudimentar

al producției privea și aceste ramuri industriale dominante, producătoare de bunuri de

consum.

Urmare directă a ritmului lent de dezvoltare a industriei este faptul că procesul de

concentrare și centralizare a capitalului nu înregistrează intensitatea cunoscută în alte orășel

ale țării.

1.4. Toponimia

Toponimia numelui orașului este una simplă, după cum vom vedea. Craiuva–

Craiuova sau Craiova Veche. Pășind în linie cu filetul evolutiv al Craiovei, ne dăm seama că

această așezare posedă o patină a timpului deosebit de accentuată.

Acest toponim se pronunța, pana in secolul al XIX-lea Craiuva sau Craiuova. Ea avea

un centru comercial ce cuprindea actuala Piața Veche și locul pe care Constantin

Brâncoveanul și Ioan Arhimandritul ridicaseră Hanul Mânăstirii Horezu.

Partea de sud a acestui centru era străjuită de zidurile ce înconjurau Biserica

Domneasca „Sfântul Dumitru” și Casa Băniei9

Am prezentat aici mai multe citate din diferiți autori vechi și noi , pentru a ilustra și a dovedi

grandoarea și importanta celui mai vechi oraș din Oltenia: Craiuva , adică Craiova.

9 Revista Mitropolia Olteniei, Din istoria arhiepiscopiei Craiovei și a municipiului Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 1975, pag 17