5

COMUNICARE PRIN CULTURĂ ÎN MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

Comisar de poliţie Diana Zamfira PETRESCU Biroul Tradiţii şi Educaţie

Identificarea unui popor prin cultură impune nevoia

unei strategii de comunicare adecvată la fiecare situaţie în parte. În realitate, cultura şi comunicarea constituie un cuplu atipic. Astfel, orice fenomen cultural implică şi o componentă comunicaţională. Comunicarea prin cultură se manifestă atunci când factorul cultural este analizat prin prisma comunicării. În fapt, cultura există ca un dat social, ca o moştenire de generaţii, care poate fi la rândul ei transmisă, comunicată generaţiilor viitoare. Deci, comunicarea este suportul material iar adevăratul vector purtător de informaţie este însăşi fenomenul cultural.

Pe plan social, atât cultura cât şi comunicarea sunt fundamente ale vieţii moderne. Deşi au conţinut şi funcţii adesea contradictorii, cultura fiind asociată în special cu domenii specifice precum literatura, artele plastice, muzica, dansul ori arta spectacolului, fiecare formă de exprimare implică obligatoriu şi latura comunicaţională, noţiune ce se asociază în special cu mijloacele tehnice şi cu suportul logistic constituind ceea ce numim componenta tehnică a comunicării.

În sensul cel mai larg, activitatea de comunicare este rezultatul unui act de cunoaştere, respectiv al unui proces mental prin care luăm cunoştinţă de un fapt, de un obiect sau

1. TRADIŢII ŞI EDUCAŢIE

6

de o stare. Trecând de la simpla identificare (cunoaştere comună) la înţelegerea exactă şi completă a firii şi substanţei lucrurilor (cunoaşterea ştiinţifică), identificăm ştiinţa comunicării ca pe un sistem complet şi organizat constituit în scopul dobândirii de informaţii (cunoştinţe).

Pe un plan mai larg, cunoaşterea implică noţiunile de sens, mesaj şi semnificaţie. Aşadar, informaţia este caracterizată de două elemente: cantitatea informaţiei şi viteza de comunicare. Dacă în urmă cu câteva secole cartea, muzeele, colecţiile private şi arhivele aveau rolul de a aduna, culege şi eventual sistematiza informaţia, reprezentând „istoria scrisă a umanităţii”, astăzi o dată cu evoluţia sistemelor electronice de stocare şi transmitere a informaţiilor, limita cunoaşterii a depăşit cu mult orizontul individual.

Comunicarea se referă în prezent la modalităţi concrete de transmitere a informaţiei, fapt semnalat de sociologul Robert Escarpit, care definea comunicarea drept: „un proces tehnologic, o substanţă, o materie”1.

Putem aprecia faptul că tehnicile de informare au progresat din punct de vedere ştiinţific. Dacă multă vreme biblioteca, muzeul sau arhiva au funcţionat în paralel, oferind oamenilor de ştiinţă, publicului în general, suportul informaţional, problema care se pune astăzi se referă la circulaţia informaţiei.

Între biblioteconomie, muzeologie sau arhivistică regăsim numeroase similitudini de formă şi organizare cu ştiinţa informării2.

Acestea constau în linii generale în funcţionarea în formă organizată, constituirea pe colecţii, relaţia cu publicul.

Cultura subsumează orice devenire intelectuală, spirituală, axiologică, având o caracteristică eminamente

1 Escarpit, Robert, Theorie generale de l’information et de l’education, Paris, Hachette, 1990, p. 35 2 Marian Nencescu, Comunicarea prin cultură şi identitate organizaţională, Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2005, p. 14

7

umană, cum spunea Norman Goodman şi fiind compusă din partea materială (creaţii tangibile) şi din sistemul nematerial (semne şi simboluri, rituri şi tradiţii, valori şi norme, moravuri, limbă şi limbaj).

Cultura constituie tezaurul de valori materiale, morale şi specifice, ansamblul calităţilor fizice şi al facultăţilor intelectuale care determină comportamentul indivizilor şi caracterizează obiceiurile şi nevoile unui grup social.

Întrebarea de bază a celui căruia îi revine obligaţia promovării culturii este cum să armonizeze nevoile spirituale individuale cu acelea ale colectivului echipei instituţiei sau colectivităţii, în care îşi desfăşoară activitatea. Pentru educatori, categorie din care fac parte inclusiv responsabilii culturali, nevoia de a stabili reguli, în ultimă instanţă de a constitui tradiţii inclusiv prin derularea de activităţi culturale, este fundamentală. În fond, regulile constituie o problemă de identitate de grup, o colectivitate, aşa cum limba, cultura sau tradiţiile sunt baza convieţuirii în colectiv.

Lucrând cu grupul responsabilul cultural va constata că nivelul cultural este elementul care individualizează, acela care asigură unicitatea fiecărui individ. Nevoia de autodepăşire, accesul la un grup superior sau chiar prestigiul personal depind de nivelul cultural, individual. Acesta face ca procesul cultural să fie permanent. Omul se raportează sub aspect cultural, spiritual, intelectual la nivelul grupului social din care face parte, căutând permanent să şi-l depăşească. Progresul cultural se desfăşoară pe tot parcursul vieţii. Din acest motiv, în practica muncii culturale acţiunea şi efortul comunicatorului cultural nu se limitează la lucrul cu tinerii ci are în vedere, categorii largi de persoane diferenţiate în funcţie de vârstă, de pregătire şi chiar de aspiraţii sociale. Cultura se raportează la individ, dar se practică în colectivitate. Cultura este un proces viu, creativ, original şi imprevizibil, un proces comun tuturor fiinţelor umane, accesibil şi necesar unor largi categorii socio-profesionale, în raport cu care ne stabilim atât statutul nostru social, cât şi potenţialul performanţelor individuale.

8

Responsabilii cu activitatea din domeniul tradiţiilor se vor raporta obligatoriu, la cerinţele culturii de grup, vor căuta să stimuleze acele iniţiative, acţiuni, soluţii sau idei, care pot răspunde obligatoriu nevoilor percepţiei comune a ceea ce reprezintă cultura şi educaţia în general.

Relaţia sistem-individ este una de comunicare. Sistemul cultural specific structurii de tip organizaţional practicat în Ministerul Administraţiei şi Internelor asigură servicii culturale (acţiuni educative, ce intră în mentalul colectiv drept nevoi sociale - aniversări evocări, preocupări pentru ambientare, spectacole cultural-artistice), iar beneficiarul respectiv membrul colectivităţii îşi exersează şi îşi modifică astfel unele nevoi culturale, identificate sub formă de aspiraţii, aprecieri, sensibilităţi, abilităţi etc., pe care mecanismul cultural instituţionalizat i le pune la îndemână.

Nu există indivizi fără nevoi, aspiraţii sau abilităţi culturale şi nu există organizaţie (în cazul nostru Ministerul Administraţiei şi Internelor poate fi asociat unui sistem organizaţional) fără mecanisme menite să asigure într-un cadru instituţional nevoile culturale, individuale sau de grup. Astfel, educatorii culturali sunt vectori de cultură şi păstrători ai tradiţiilor de tip organizaţional. De asemenea, tot ei trebuie să faciliteze şi dacă se poate să impulsioneze şi descătuşeze accesul la cultură, care este un proces permanent, sensibil şi insuficient explorat, de barierele adesea artificiale ce stau în calea comunicării.

Sunt situaţii în care acţiunile responsabilului cultural rămân neobservate. Astfel, se organizează o aniversare, un spectacol, o întâlnire culturală de excepţie şi se constată faptul că beneficiarii respectiv colegii, superiorii, publicul până la urmă nu este suficient de „receptiv”. Mai mult, se participă de cele mai multe ori la acţiuni culturale la ordin în grup, fără a exista acel minim nivel de interes, de curiozitate sau de decenţă politicoasă faţă de organizator, de oaspete. De asemenea, este posibil ca unii colegi să „boicoteze” prin

9

absenţă demersul cultural. Ne întrebăm de unde vine acest interes scăzut, acest sindrom de ignorare a propriilor nevoi spirituale, ştiut fiind că nu există indivizi fără aspiraţii culturale. Oare oferta noastră culturală mai răspunde în întregime nevoilor de grup, sau în calea comunicării culturale stau bariere pe care noi le ignorăm, nu ştim să le înlăturăm sau nu avem puterea să le stimulăm?

La finalul lucrării pot fi analizate pe scurt, câteva dintre posibilele cauze care obturează comunicarea culturală de grup şi care pot fi identificate cu motivele lipsei de ecou a acţiunilor sau demersurilor pe linie culturală.

Nu ştim cum să ne promovăm iniţiativele. Un simplu afiş expus într-un loc public pe care să fie evidenţiate numele invitatului, ora de desfăşurare, tema şi eventual durata expunerii ar fi o condiţie minimă a succesului dar nu suficientă. Pentru ca o acţiune culturală să intre în conştiinţa publicului este nevoie de timp, de un minim efort organizatoric, de perseverenţă şi chiar de curaj. A promova anumite idei, atitudini sau evenimente culturale nu este un lucru simplu ci impune strategie, răbdare şi multă pasiune.

Promovarea iniţiativelor culturale se poate învăţa, eşecul se poate remedia, dar comunicarea rămâne cel mai constant reper, necesar şi fundamental în demersul nostru cultural.

Nu ştim să răspundem nevoilor beneficiarilor. Trebuie să oferim acele acţiuni culturale care sunt agreate, sunt cerute sau sunt gustate de beneficiari. A organiza un concert coral sau simfonic, a invita un om de cultură, dar specialist într-un domeniu greu accesibil, a propune orice altă activitate culturală ce nu răspunde aspiraţiilor colective, este o acţiune riscantă. În acest sens, este necesar un dialog cu beneficiarii, consultarea chiar stimularea provocarea uneia activităţi. Este bine să schimbăm gama de oferte, să surprindem cu iniţiative neaşteptate, să fim mereu în avangarda noului. Numai aşa putem să menţinem interesul

10

colectiv pentru actul cultural, să ne impunem atât statutul cât şi valoarea muncii noastre.

Eşuarea în stereotipii. Stereotipiile culturale, etichetele, modelele eşuate oferite pe post de noutăţi fac rău comunicării culturale şi sunt cei mai puternici duşmani ai noştri.

Nu ştim să ne simţim „acasă”. Când promovăm o acţiune culturală este bine să fixăm cadrul de desfăşurare. Acesta trebuie să fie potrivit cu tipul de activitate pe care urmează să o desfăşurăm. De asemenea, este bine să verificăm minuţios înainte atât sala cât şi scena unde sunt programate activităţile.

Delegarea omului „potrivit”. Comunicarea culturală depinde fundamental de persoana care mediază dialogul. Responsabilul cultural în calitate de gazdă are un rol fundamental atât de a-l face pe oaspete să se simtă în largul său să se exprime fără inhibiţii la nivelul potenţialului său intelectual sau artistic, dar şi pentru a stimula publicul, pentru a recepta mesajul cultural. Tonul neutru utilizat în dialogul cu sala, naturaleţea, politeţea, bunul-simţ creează cadrul propice comunicării.

11

MINISTERUL DE INTERNE – IMAGINEA DIN PRESĂ (1900–1910)

Profesor Constantin GHEORGHE

Un desen publicat în cotidianul „Ordinea” din 16 decembrie 1909 prezenta într-un careu şi o cruce următoarea inscripţie: „Jalnicii contribuabili vă roagă să asistaţi la înmormântarea Fondurilor Secrete decedate în ziua de 15 decembrie 1909 la ora 11 dimineaţa cu ocazia ocupării portofoliului Internelor de către d. M. Ferechide. Rugaţi-vă pentru ele“.

Iată cum presa, printr-o formulă jurnalistică aparte prezenta una din calităţile unui om politic care ajunsese în fruntea Ministerului de Interne.

În aceleaşi zile, cotidianul „Viitorul“, anunţa că „venirea d-lui Pherekyde în fruntea ministerului de interne” … „a fost primită nu numai în partidul liberal, dar şi în toate cercurile politice cu o vădită atenţie şi încredere“. Cred că numai prestigiul câştigat prin „tact şi distincţiune“, după cum apreciază acelaşi ziar, a făcut posibilă o aşa de frumoasă caracterizare: „este unul din cei mai distinşi parlamentari şi oameni de guvern ce-i avem astăzi în ţară. Colaborator, în mai multe formaţiuni ministeriale, al nemuritorului Ion Brătianu, d. Pherekyde s-a remarcat întotdeauna prin fermitatea vederilor sale şi prin vigilenţa ce o punea în apărarea şi afirmarea intereselor de stat“1.

Foarte interesantă este lectura presei române care se referă la personalităţile ce s-au aflat în fruntea Ministerului de Interne. Relatând despre noul cabinet conservator instalat la

1 „Viitorul“, 17 decembrie 1909

12

Bucureşti la sfârşitul anului 1904, cotidianul „La Roumanie” prelua numeroase aprecieri asupra oamenilor politici ai noului cabinet. „Journal des Débats” din 7 ianuarie 1905, scria, între altele, că ministrul de interne George Gr. Cantacuzino „C’est une des personalitès les plus marquantes de Roumanie et dont l’espris de justice et les sentiments élèves sont également appréciés à la Cour et dans le pays“. Despre aceeaşi personalitate, „Le Figaro” din 6 ianuarie 1905 remarca faptul că acest „le plus grand propriètaire de Roumanie” a ocupat în întreaga sa viaţă funcţii înalte şi a fost de multe ori ministru. „Espris calme, pondéré, il est respecté par tous les partis” – scria „Le Figaro“, iar ziarul „Vossische Zeitung” din 3 ianuarie 1905 afirma că G.Gr. Cantacuzino „est un homme politique calme, plein de tact, jouissant d’une autorité incontestable au sein de son parti ainsi que de l’amitie et de l’estime particulières de S.M. le Roi“. Un alt personaj care a ocupat fotoliul Internelor mai târziu, Take Ionescu, „c’est un des plus pluissants orateur roumains et un homme d’Etat de large envergure. Sa popularité est aussi grande dans le pays que dans son parti” („Le Figaro” din 6 ianuarie 1905). Generalul G. Manu „est un militaire de grande valeur et un administrateur de premier ordre” („Le Figaro“) şi „un esprit d’une intergrité parfaite; tous les partis le respectent et le souverain l’honore de son amitié et de sa confiance“, („Journal des Débats” din 7 ianuarie).

Vasile Lascăr, care a rămas în istoria Internelor drept „părintele poliţiei“, este descris astfel de cotidianul „Adevărul“: „Dintre toţi miniştrii, cel de interne are situaţia cea mai grea faţă cu partidul şi cu partizanii săi şi situaţia aceasta devine cu atât mai dificilă, cu cât ministrul e mai conştiincios, mai drept, mai ministru. D. Lascăr a fost aşa, d-sa a fost un excelent ministru de interne, dar tocmai de aceea n-a putut fi un bun politician“2.

2 „Adevărul“, 1/14 ianuarie 1905

13

Lui Eugen Stătescu i s-a ridicat în anul 1910 un monument „în sala paşilor pierduţi din Palatul de Justiţie“. Potrivit ziarului „Voinţa Naţională“3 monumentul „a ţinut să nemurească în marmură, în templu dreptăţii, figura măreaţă a neuitatului bărbat de stat, a oratorului şi juristconsultului neîntrecut prin elocinţa sa fermecătoare, prin gândirea sa adâncă, uimitoare“. Acelaşi ziar subliniază meritele celui „care a strălucit ca un luceafăr în viaţa României moderne, a bărbatului care şi-a închinat toată munca în folosul ţării şi al binelui obştesc, care a pus temelia magistraturii noastre şi al cărui prim gând a fost să asigure justiţiabililor şi în special ţărănimei, atât de lipsite de sprijin, patrimoniul sfânt al dreptăţii“. Monumentul, operă a sculptorului francez Ernest Dubois, era din marmură albă.

Relaţia unei instituţii cu presa nu trebuie privită doar dintr-o direcţie. Presa, în general, prin condiţia ei de a exista, trebuie să informeze proprii cititori cu evenimentele curente, iar dacă intervine şi poziţia de partid sau de proprietar atunci poate să publice opinii diferite.

Într-un articol din „Adevărul” semnat de Constantin Mille, cu titlul „De râsul şi batjocura lumei“4 cu referire la refuzul guvernului român de a permite socialistului Cristian Racovski de a pătrunde în ţară, celebrul ziarist respingea acuzaţia guvernanţilor potrivit căreia ziarul pe care îl conducea ar fi „răspândit ştiri alarmante şi că astfel a compromis ţara în străinătate“. Dimpotrivă, ca orice ziarist, prin chiar profesia sa se simţea obligat să semnaleze un fapt de presă. „În ziarele guvernului care era ţinut la curent – afirma C. Mille – n-a apărut nimic nici vineri seara, nici sâmbătă seara, nici duminica şi tocmai luni singura «L’independence roumaine» a strecurat o notiţă foarte scurtă şi enigmatică. La ministerul de interne acelaşi mutism. Şeful secţiei a III-a, d. Panaitescu se

3 „Voinţa Naţională“, 30 noiembrie 1910 4 „Adevărul“, din 30 octombrie 1909

14

îmbolnăvise, iar d. Smântănescu n-a reuşit să păcălească decât pe reporterii «Universului» arătându-le că nu s-a întâmplat nimic“.

Presa se străduia de asemenea, să prezinte structurile Ministerului în culorile sub care erau receptate de societatea românească. Cotidianul „Conservatorul” relata despre „Banchetul de la Boulevard“, desfăşurat în sala de marmură, „cu ocazia serbării patronului corpului de jandarmi rurali“. Cu acel prilej, scrie ziarul, „d. Mihail Rachtivan, secretar general al Ministerului de Interne, a adus laude corpului de jandarmi rurali, de modul cum îşi face datoria şi a băut pentru prosperarea acestui corp“. În context, s-a vorbit despre „foloasele pe care le-a adus jandarmeria“, cei prezenţi „manifestându-şi speranţa că şi în timp de război ea va şti să îşi facă datoria cu aceeaşi conştiinciozitate cu care şi-a făcut-o în timp de pace“5.

Şi nu era singura structură sau situaţie la care se referea presa6. Sub banalul titlu – „Instalarea şi constituirea noului Consiliu Comunal la Bucureşti” – cotidianul „Voinţa Naţională” exprima „bucuria şi mulţumirea” ministrului de interne Ion I. C. Brătianu, precum şi convingerea că această

5 „Conservatorul“, 11 noiembrie 1906 6 „Desigur că nu se poate încătuşa presa, cum nu putem tăia aripile păsărilor fără a le împiedica de a zbura; această idee însă nu este admisibilă decât în domeniul luptelor cu caracter curat politic. Omul militant politic nu se va influenţa niciodată în acţiunea lui de atacurile personale ce i se îndreptează, atacuri ce sunt simple manopere de a influenţa spiritul public, dar cărora oamenii serioşi nu le dau nici o importanţă. Din acest punct de vedere înţeleg prohibiţiunea arestului preventiv în materie de presă. De multe ori însă presa este un element constitutiv al crimelor şi delictelor îndreptate contra siguranţei publice. În împrejurările de faţă s-a văzut că prin presă s-au incitat părţi însemnate din populaţia rurală, la răzvrătiri şi nesupunere la acţiunea forţei publice. Nici în aceste cazuri arestul preventiv să nu fie posibil? Aş vrea să văd cine poate merge aşa departe cu admiraţia pentru libertatea presei. La noi se separă prea mult delictul de presă de delictul politic, aşa încât s-a lăsat arestul preventiv într-un – delict politic – şi s-a prohibit altul, deoarece îşi asigură execuţiunea unul printr-altul, trebuie admisă posibilitatea arestării preventive“ (Interviu cu d. C. G. Dissescu“, „Adevărul“, 21 martie/3 aprilie 1907)

15

structură administrativă pendinte de Interne „va răspunde desigur la greaua sarcină ce-i incumba şi care s-ar putea numi o sarcină de salubritate publică; consiliul va avea să se preocupe de igiena fizică şi morală a oraşului Bucureşti” – spunea demnitarul Internelor.

Desigur că, instituţia „Ordinii” avea, ca de altfel în toate timpurile, atribuţiunile sale exacte în societate, dar presa şi-a rezervat dreptul de a comenta procedeele folosite. Cotidianul „Dimineaţa“7 remarca faptul că pentru a pune capăt unor manifestaţii ale muncitorilor şi meseriaşilor, poliţia, ca instrument al Ministerului de Interne, a recurs la ceea ce numeşte ziarul a fi „o manoperă poliţienească“: „mai mulţi agenţi secreţi de pe lângă poliţia Capitalei au împărţit azi pe străzile oraşului următorul manifest. Îl reproducem în întregime pentru ca să se vadă la ce manopere au fost nevoiţi guvernanţii să recurgă, pentru a micşora succesul întrunirilor de protestare contra legei scelerate“; ziarul acuză autorii manifestului, care, pentru a ascunde provenienţa documentului „au contrafăcut limbajul muncitorilor“. Ziarul „Adevărul“, de asemenea, comentează acţiunile poliţiei, deci ale Ministerului de Interne, trăgând concluzia următoare: „Iată ce a ajuns libertatea şi dreptul de întrunire“. Măsurile luate de Poliţie – concentrarea unor forţe în cartierele muncitoreşti şi în fabrici, – sunt caracterizate ca fiind „caraghios de exagerate“, ele fiind o dovadă că „guvernul şi-a pierdut capul, alarmând opinia publică“. Ziarele acuză instituţiile de ordine care în situaţii de „manifestaţiuni” sau de „întruniri” chiar de partid, caută „să dovedească că mulţimea cetăţenilor care manifestau era compusă din oameni care erau lipsiţi de sentimentul ordinei“. („Conservatorul“)8

Nu cunosc o lege de organizare a ministerului sau a structurilor acestuia în care să fie precizate atribuţii politice.

7 „Dimineaţa“, 9 ianuarie 1910 8 „Conservatorul“, 30 aprilie 1910

16

Dimpotrivă. Atât doar că au fost mai tot timpul diferenţe între teorie şi practică, iar personalităţi de frunte ale respectivei instituţii încercau să fixeze în conştiinţa contemporanilor o imagine fără politică şi în slujba cetăţeanului.

Treptat, pentru că viaţa politică românească făcea ca Internele să constituie un instrument din ce în ce mai folosit în lupta pentru putere, a început să-şi facă loc precizări în legătură cu locul pe care trebuia să-l ocupe instituţia.

În dezbaterile parlamentare pentru Proiectul legii pentru organizarea jandarmeriei rurale din anul 1893, de pildă, deputatul N. Albu era de părere că „cei care se sperie de instituţiunea jandarmeriei au ca motiv principal că se vor înmulţi mijloacele de care se servesc guvernele în politică“.9 În „Regulamentul legii şi statutului jandarmeriei rurale“, din acelaşi an, se precizează în art. 311, că „este interzis ofiţerilor şi jandarmilor să colaboreze, sub orice formă, la diferite ziare, să se amestece în discuţii politice sau să ia parte la întruniri publice, cu caracter politic“. Într-un manual apărut în aceeaşi perioadă10, manual alcătuit sub forma unor întrebări şi răspunsuri, exista şi o întrebare formulată astfel: „71. Gendarmii pot face manifestaţiuni sau rapoarte politice? Răspuns: Nu, aceasta este cu desăvârşire oprit (Art. 66 din Regulamentul Gendarmeriei)“.

Societatea românească a încercat continuu să stopeze intervenţia politicului în administraţie, administraţie care era una din atribuţiile Ministerului de Interne: „Actuala administraţiune, însă, de la săvârşirea alegerei, a lăsat cu totul în părăsire interesele comunei – se preciza în raportul lui Lascăr Catargiu din 1 ianuarie 1895 adresat M. S. Regelui – căutând, pe lângă aceasta, a face instigaţiuni printre locuitori pentru a-şi asigura reuşita lor sau a protejaţilor lor la viitoarea alegere. Pentru a se pune capăt acestei stări de lucruri şi a se 9 Dezbaterile Adunării Deputaţilor, „Monitorul Oficial“, partea a III-a, din 4 februarie 1893, p. 332 10 E. Căplescu, „Manual de teorii pentru Gendarmerie“, Craiova, 1899

17

împiedica influenţa ce ar putea să exercite consilierii în funcţiune asupra alegătorilor, mai cu seamă că sub administraţiunea lor interesele comunei nu au avut decât să sufere“.11 Ministrul exprima, cu acest prilej, necesitatea dizolvării consiliului comunal din comuna Pipirigu, Neamţ12 prin aceea că „… în interesul de a se evita orice înrâurire din partea actualei autorităţi comunale la alegerea viitoare şi a se garanta libertatea alegătorilor pentru a alege în consiliu persoanele în care ar avea încredere …“.

Miniştri de interne asociau legalitatea cu morala, cu politica chiar şi în activitatea partidelor politice: „Când vorbim de fapte certate cu morala în partidele politice – declara Al. Marghiloman, ministru de interne, într-un discurs ţinut la întrunirea Partidului Conservator de la Iaşi – să nu socotiţi totdeauna că sunt fapte certate cu legalitatea, căci de multe ori un lucru e permis de legi, e tolerat de moravuri şi cu toate acestea e imoral şi duce partidele, duce ţara către ruină13 …

Iar G. Gr. Cantacuzino, fruntaş al aceluiaşi partid (Conservator – n.n.) remarca în cadrul unei întruniri: „Suntem convinşi că legile eterne şi imuabile ale moralei nu se pot călca nepedepsit în picioare şi că conştiinţa publică, mai puternică decât calculele egoiste ale indivizilor, spulberă visurile bolnăvicioase ale ambiţioşilor şi răstoarnă clădirile artificiale aşezate pe nisip” („Conservatorul“, 8/21 octombrie 1902; „La Roumanie“, 8/21 octombrie 1902).

Doar lupta politică făcea ca de cele mai multe ori subiectivismul să primeze în caracterizarea unor personalităţi sau a instituţiei Internelor. Nicolae Xenopol, de pildă, în discursul său din 6 decembrie 1909, rostit la întrunirea partidului conservator-democrat din sala „Dacia” din Bucureşti, critica, în general guvernarea liberală subliniind că, în opinia 11 Buletinul oficial al Ministrului de Interne, Bucureşti, Imprimeria Statului, Bucureşti, anul I, nr. 1, ianuarie 1895, p. 15 12 Ibidem, Raportul 706, 13 ianuarie 1895 13 „Epoca“, 1 (14) noiembrie 1901

18

sa, „în toate ministerele predomină numai arbitrariul“, iar „legile sunt călcate în picioare“. În finalul discursului, comparând situaţia politică a României cu cea a Franţei, unde „pe toate edificiile publice, ministere, parlament, prefecturi sunt scrise cu litere strălucitoare aceste cuvinte: libertate, egalitate şi fraternitate” se întreba: „Ştiţi ce ar trebui să se scrie pe ministerele noastre?” Răspunsul este categoric unul politic din opoziţie: „La ministerul de interne să se scrie, aici domneşte bunul plac“.

Sub titlul „Falsificatorii“, publicaţia „Jurnalul” din anul 1903 se întreba retoric: „Cui se datoreşte răsădirea acestei urâte buruieni care se cheamă parvenitismul în ogorul românesc? Milionarii răsăriţi ca ciupercile, ariviştii fără scrupul, cari n-au nimic sfânt afară de buzunarele lor” … „plaga funcţionarismului …“. Partidele se acuzau reciproc, răfuindu-se şi la instituţia de ordine, pentru că din dorinţa de „a-şi asigura imorale succese electorale“, au creat „clientele politice d’a pururea flămânde spre complecta conrupere a moravurilor noastre“14.

La 1903, pentru prima dată în istoria Internelor s-a încercat, prin Legea lui Vasile Lascăr, să se separe politica de instituţie: „Ofiţerii şi agenţii de poliţie nu pot ocupa alte funcţiuni publice sau particulare; nu pot face comerţ, nici exercita vreo altă profesiune; nu pot ţine moşii în arendă, nici lua în întreprindere lucrări de orice natură; nu pot servi sau gira afaceri ale altor persoane, nici face parte din consiliul de administraţie al vreunei societăţi comerciale, industriale sau financiare.” (art. 36) „Este cu totul oprit ofiţerilor şi agenţilor de poliţie ca, prin daruri, promisiuni, ameninţări, violenţe sau orice alte mijloace, să împiedice sau să încerce a împiedica pe vreun cetăţean de a-şi exercita în mod liber drepturile lui politice, precum: de a lua sau nu lua parte la o întrunire politică, de a lipi, distribui sau distruge afişe pentru asemenea

14 „Jurnalul“, Bucureşti 10 (23) iunie 1903

19

întruniri, de a vota sau nu vota anume candidaţi, de a distribui buletine de vot etc.

Asemenea le este oprit de a împărţi, de a lipi sau distruge ei înşişi afişe pentru întruniri politice; de a distribui buletine de vot; de a sta, dacă nu au fost legalmente ceruţi, înaintea localurilor de vot sau de întrunire, ori prin împrejurimi; cu un cuvânt de a face orice act cu caracter politic afară de exercitarea drepturilor de vot.

Orice abatere în această privinţă, din partea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie, constituie un delict de abuz de putere şi va fi pedepsit conform art. 147 din Codul penal (art. 37).“

În susţinerea acestor idei, demnitarul Vasile Lascăr sublinia necesitatea ca această instituţie a statului să fie ferită de fluctuaţiile politice existente înainte de 1903, când se amesteca direct în luptele politice sau când se credea că „ea este menită să facă alegeri, să pedepsească partizanii politici ai guvernului şi să persecute pe adversari şi dacă se va putea, să prindă din când în când câte un pungaş“. El declara categoric în Senatul României: „Să facem toate sacrificiile pentru a scoate poliţia din luptele politice oricât de mari ar fi ele; trebuie să facem ca poliţia să fie în adevăr pavăza ordinii şi a siguranţei statului. Este o adevărată crimă de a dezarma ţara şi de a compromite siguranţa şi ordinea publică, numai ca să avem un număr mai mare de voturi“. În context, el considera că „chestiunea poliţiei n-ar trebui să ne despartă în liberali şi conservatori; când e vorba de ordinea publică şi de siguranţă interioară a statului, deosebirile de partide politice ar trebui să dispară. Cred că nu mă înşel dacă voi afirma că poliţia se compune din oameni pe care partidele politice, neputând să-i căpătuiască astfel, îi bagă în serviciul poliţiei. Toţi aceşti agenţi poliţieneşti, cu oarecari excepţiuni, evident, constituie o clientelă politică, pe care partidul care vine la putere o azvârle afară, iar când cade partidul celălalt o pune la loc“.

Ministrul Vasile Lascăr releva, într-un discurs rostit în Adunarea Deputaţilor, necesitatea de a „studia legile

20

străine de poliţie …” Referindu-se la „poliţia franceză“, care este una din cele mai bune poliţii ce există în lume“, demnitarul român remarcă: „Ea s-a distins întotdeauna şi din punct de vedere politic. Istoria poliţiei este strâns legată de istoria politică a Franţei. Poliţia a dat sprijinul cel mai puternic la menţinerea diferitelor regime ce s-au succedat în Franţa. Şi-a făcut datoria. Noi nu avem trebuinţă de poliţie politică. Uneltiri împotriva formei de guvernământ nu există. La noi se schimbă guvernele, este adevărat, uneori cu zgomot, dar fără tulburări. Era schimbării formei de guvernământ s-a închis“.15

În susţinerea continuităţii în serviciu a unui poliţist, chiar dacă are vechime, V. Lascăr susţinea necesitatea trecerii unui „examen de capacitate“. El argumenta acest lucru amintind că „până acum agenţii poliţieneşti nu făceau poliţie, ci politică; ei nu se numeau după calităţile poliţieneşti ce aveau, ci după aptitudinile electorale şi protecţiunile politice ce aveau16.

Ministrul Lascăr se străduia să ridice poliţia „la nivelul cultural al ţării: trebuie să ajungă a inspira, tuturor fără deosebire, încrederea cea mai deplină. Pentru aceasta – accentua el într-o circulară către Prefecţi – poliţia trebuie să rămână a ţării, în serviciul unor interese de ordin superior; ea nu poate aparţine şi sta în serviciul partidelor politice“17.

Cu toate că prin legea lui Vasile Lascăr, poliţia trebuia scoasă în afara politicii, „bunul” obicei a rămas în anii care au urmat, dar cu un rol diminuat. De regulă, partidul de guvernământ folosea din plin acest procedeu în perioada alegerilor, iar atunci când nu funcţiona cum trebuie, trezea nemulţumirea oamenilor politici.

15 Dezbaterile Adunării Deputaţilor, „Monitorul Oficial“, partea a III-a, nr. 34/29 iunie 1903, p. 658 16 Constantin Gheorghe, Miniştri de Interne în Parlamentul României, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004, p. 160 17 Circulara nr. 19.129/18 iunie 1903 către Prefecţi, în „Buletinul oficial al Ministerului de Interne“, anul IX/6/iunie 1903, p. 219

21

C.G. Disescu, ziarist la „Conservatorul“, adresa ministrului V. Lascăr o scrisoare în care îi reproşa „abuzul de putere“, referindu-se la recomandarea făcută unui candidat în alegerile locale din Teleorman, recomandare semnată cu calitatea sa de „ministru de interne“, „adică tocmai acela care este însărcinat cu supravegherea luptelor electorale“. Acţiunea ministrului este considerată de ziarist ca fiind „călcarea datoriei lui, este apăsarea asupra conştiinţei alegătorului“, deci „are tot caracterul unei înrâuriri administrative electorale“18.

„Poliţia – spunea Al. Marghiloman într-un interviu publicat de ziarul „Epoca” din 27 martie 1909 – nu mai are nici un rol. Poliţia de azi mai ales, nici nu mai ştie dacă cutare alegător e liberal ori conservator“. El reamintea, cu acel prilej, un fapt din ultimele alegeri pentru Colegiul al II-lea, când „la o secţie de vot, poliţia a adus cu săniile ei 120 de alegători, crezându-i liberali. Ei bine, din aceştia nici 20 n-au votat pentru candidatul guvernului” – preciza Marghiloman, exprimându-şi dezamăgirea că „puterea administraţiei nu mai are rolul de mai înainte“. Acelaşi ziar, în numărul său din 27 ianuarie 1905, reproşa faptul că, la Dorohoi, „împărţirea buletinelor de vot a fost făcută de către jandarmi şi sergenţii de oraş“, iar în numărul său din 30 ianuarie aprecia, referindu-se la alegerile din acelaşi oraş, că „poliţia şi jandarmii joacă rolul cazacilor din Rusia“, („Alegerea delegaţilor în acel orăşel s-a efectuat sub baionetele a 40 de soldaţi“; „cu ocaziunea alegerii delegaţilor nici un alegător n-a scăpat nepercheziţionat de jandarmi şi agenţi“). Ziarul era contrariat că „s-a reclamat telegrafic Ministerului de Interne dar fără nici un rezultat“.

Pe acelaşi ton, cotidianul „Voinţa Naţională” din 9 februarie 1905 preciza că la Craiova, noua guvernare a făcut „din ofiţerii poliţiei agenţi electorali, iar oficiul de prefectură al poliţiei a fost transformat într-o oficină electorală“. „Acei din ofiţerii de poliţie care n-au primit să servească ca unelte … au 18 „Conservatorul“, 18/31 ianuarie 1904

22

demisionat, preferând să-şi câştige în mod cinstit existenţa lor“. Acest rol este considerat de ziar ca fiind „degradator“, sau „înjositoare misiune“, şi se afirma că ziarul este în posesia unor „dovezi puternice” potrivit cărora directorul prefecturii poliţiei „a făcut ingerinţe în alegeri“. Între procedeele folosite, potrivit unor declaraţii, figurau şi acelea că au fost „împiedicaţi de a veni la vot, sau le-a impus cu ameninţări, să voteze cu administraţia“.

Ideea este reluată în legile care priveau jandarmeria şi poliţia după realizarea Marii Unirii.

23

PLIMBARE PRIN BUCUREŞTI RECURS LA MEMORIE

Miliana ŞERBU Secţia Asistenţă Religioasă

Despre Bucureşti s-a scris şi spus mult. Istorici şi

scriitori avizaţi i-au povestit istoria, i-au descris arhitectura şi mai presus de orice i-au trăit viaţa iubindu-l sau urându-l, admirându-l sau dispreţuindu-l. asemenea unui personaj de roman, oraşul s-a însufleţit în viziunea fiecărui autor după pricepere şi percepere. Pe lângă aceasta, toate personalităţile trăitoare pe malurile dâmboviţene au surprins momente din viaţa tihnită sau zbuciumată a controversatului oraş. De la sintagma „Micul Paris” preluată mai ales în zilele noastre – ca atare până la critica acerbă, oraşul se zbate să-şi păstreze identitatea care-i conferă statutul de capitală europeană.

Din păcate, ultimii douăzeci de ani, care ar fi trebuit să însemne reconstrucţie şi restaurare după perioada comunistă, au fost un adevărat dezastru pentru dezvoltarea urbanistică, pentru păstrarea şi revigorarea valorilor patrimoniale care scăpaseră de buldozerele „epocii de aur“. Deşarte speranţe. Bucureştiul agonizează în acest moment, la 550 de ani de atestare documentară, sub povara incompetenţei şi indiferenţei primarilor, arhitecţilor şi dezvoltatorilor pentru care oraşul a fost şi este o sursă de venituri în folos personal şi atât. Sufocat de o populaţie eterogenă, majoritatea venită, după 1989, aici din alte zone ale ţării căutând resurse financiare, Bucureştiul suferă de lipsa acută de atitudine civică a celor care-l populează şi care, fie din inconştienţă, fie din absenţa unei culturi minime, nu realizează prăbuşirea estetică, funcţională şi socială. Un oraş care în momentul de faţă ar

24

trebui să concureze cu celelalte capitale europene este copleşit de mizerie, prost-gust şi nesimţire aşa cum mulţi dintre noi nu şi l-ar fi imaginat nici în cele mai negre previziuni. Ce n-a putut face două războaie şi aproape cinci zeci de ani de comunism s-a definitivat cu brio în aceşti douăzeci de ani de, aş spune au, un „capitalism sălbatic“, ci mai degrabă „postcomunism“, un postcomunism infinit mai nociv şi mai vicios decât comunismul care l-a generat.

Şi, ca să nu se trezească cineva să mă suspecteze de nostalgie comunistă, aş vrea să tranşez lucrurile din start. Nu am iubit niciodată comunismul dar nici nu m-am manifestat împotrivă. Am luat lucrurile ca atare şi m-am protejat cum am putut eu mai bine de propaganda mincinoasă a egalităţii, încercând să aflu cât mai mult prin lectură (citeam cu ardoare tot ce îmi cădea în mână), prin filme (nu scăpam niciun film nou - apărut pe marile ecrane), teatru, muzică, muzee sau galerii de artă. Şi dacă atunci strângeam din dinţi în faţa lipsurilor sau a restricţiilor de tot felul, un lucru mă ajuta să trec mai departe: era speranţa, sentimentul că până la urmă ceva se va schimba în bine. Astăzi, după douăzeci de ani de la căderea comunismului, cel mai mult îmi lipseşte acea speranţă că lucrurile mai pot merge spre bine vreodată, pentru că răul care s-a produs, cel puţin, mi se pare ireversibil.

M-am născut în Bucureşti în anul în care ocupaţia sovietică se retrăgea de pe teritoriul României. Strada pe care am văzut prima dată lumina zilei (şi unde locuiesc şi în prezent) poartă nume de dregător fiind înconjurată de alte câteva străzi cu nume de aceeaşi provenienţă: ispravnic, şoltuz, pârgar dar şi de alte câteva cu nume de sfinţi. Situată undeva la confluenţa dintre mahala şi stradă urbană avea câte ceva din amândouă. Păstra încă, atunci aerul boem al mahalalelor din Bucureştiul interbelic, cu case nu foarte mari dar plăcute la vedere, cu grădini îngrijite şi pline de flori, pomi fructiferi şi bolte de viţă-de-vie chiar şi acolo unde spaţiul era foarte mic. Trotuarele late erau străjuite de copaci înalţi în jurul

25

cărora erau plantate flori ocrotite de gărduleţe din lemn sau metal.

Un carosabil generos, pavat cu bolovani de râu încă din perioada interbelică, dar şi racordarea la reţeaua de apă curentă a oraşului, o poziţionau de drept acolo unde se află de fapt, la 6 km de kilometrul 0 al Capitalei.

Casa, construită de bunicul meu şi terminată în 1931 (anul şi iniţialele sunt trecute pe frontispiciu, aşa cum se obişnuia), era o casă de tip negustoresc, cu o arhitectură simplă, desfăşurată pe lungimea curţii şi cu mai multe intrări. Pe partea opusă erau bucătăriile de vară, magazii şi alte acareturi precum şi nelipsita grădină.

În mare, cam aşa se prezentau majoritatea clădirilor de pe strada noastră, doar pe ici-acolo mai vedeai câte o casă cu etaj. Din păcate, cele mai multe erau naţionalizate, prea puţine, printre care şi a noastră, scăpând de la această „binefacere” a comunismului. Se ajunsese la situaţia paradoxală în care proprietarii plăteau chirie la stat pentru propriile case. Bine, asta în cazul fericit în care nu fuseseră daţi afară cu totul.

Ceea ce îmi amintesc cu multă plăcere din perioada copilăriei este acea linişte a străzii, profundă şi senină în după-amiezile de vară încât se auzea bâzâitul bondarilor veniţi în număr mare la florile de tot felul. Înspre seară liniştea era spartă de gălăgia copiilor ieşiţi la joacă după obligatoriul somn de după-masă.

Şi acel inegalabil parfum al tuturor florilor, în diversele anotimpuri şi mai ales parfumul inegalabil al lunilor de primăvară marcate de liliac, iasomie şi caprifoi. Când sosea acest anotimp, noi copiii, porneam în adevărate excursii prin cartier să vedem prin grădini ce flori au mai înflorit şi făceam un fel de clasament al celor mai frumoase case şi grădini. Cred că de atunci mi-a rămas deprinderea de a privi casele atât cu ochii cât şi cu sufletul, de a le considera nu doar nişte

26

clădiri din cărămidă sau beton, ci adevărate fiinţe care pot da viaţă unui oraş la fel cum îl pot face să şi moară.

Ne plimbam mai ales pe acele străzi cu nume amintind de istorie: Dumitrache Banul, Maria Ghiculeasa, Ghica-Tei. Admiram fără rezerve casele de aici, locuinţe tip construite în perioada guvernării antonesciene pentru funcţionarii de stat. Cochete, cu un etaj şi scară interioară pe acestea le catalogau la categoria vile. Cam de fiecare dată excursia se termina în Parcul Circului unde obosiţi, ne aşezam pe băncile de lângă lac, de unde puteam admira frumuseţea nuferilor albi şi galbeni ce reprezentau una din atracţiile acestei oaze de verdeaţă.

Toamna aducea cu ea parfumul suav al strugurilor copţi, multitudinea de culori a frunzelor şi mai ales mirosul inegalabil al conservelor de legume pe care gospodinele le pregăteau afară, în curte, fierbându-le în tuciuri uriaşe aşezate pe pirostrii. Peste tot cartierul plutea un fum uşor de lemn ars, amestecat cu miros de vinete şi ardei copţi sau roşii fierte pentru bulionul de peste iarnă.

Zăpada era o binecuvântare pentru noi, copiii. Mai ales că atunci era din abundenţă. Strada era a noastră. Maşinile, şi aşa puţine, nu prea mai circulau de loc. În schimb săniile, derdeluşul şi oamenii de zăpadă erau la ei acasă. Strada, străjuită de copacii bătrâni încărcaţi de ninsoare, părea parte dintr-o poveste a cărei magie îmi este şi acum în memorie. De sărbători mergeam negreşit în Orăşelul Copiilor, amenajat în Parcul Herăstrău, intrarea din Şoseaua Nordului. Într-un cadru natural deosebit, orăşelul ne aştepta cu personaje din poveşti (Albă-ca-Zăpada, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Păcală etc.) şi mai ales cu acel brad uriaş împodobit care nu ştiu dacă era cel mai mare sau mai bogat împodobit din Europa, dar sigur era o încântare pentru ochii copiilor veniţi cu nerăbdare să-l privească.

Cumpărăturile de sărbători se făceau cu precădere în zona centrală. Ţin minte strada Lipscani, cu vitrine şi firme luminoase (vorbesc de anii ’60), împodobite de sărbătoare.

27

Stăteam minute în şir privind vitrina de la „Macul Roşu” cred, unde, păpuşi costumate în patinatoare se dădeau pe gheaţă pe un patinoar de jucărie.

Un furnicar de oameni intra şi ieşea din magazine cu pachete în braţe şi totul avea un aer de sărbătoare. Chiar dacă nu se sărbătorea oficial, Crăciunul îşi făcea simţită prezenţa în fiecare casă prin bradul împodobit, mirosul inegalabil al cozonacilor copţi şi al sarmalelor lăsate să fiarbă la foc mic.

Toţi copiii eram prezenţi la biserică în dimineaţa zilei de Crăciun, unii cu părinţii, alţii cu bunicii, şi numai după aceea veneam acasă şi mâncam din bunătăţile pregătite pentru sărbătoare. Chiar şi când eram la şcoală, în mod tacit, profesorii ne lăsau să mergem la biserică în ziua de Crăciun, mai ales că biserica era vis-à-vis de şcoala unde am învăţat. Colindatul în preajma Crăciunului şi a Anului Nou nu lipsea din agenda niciunui copil.

La fel şi la Sărbătoarea Paştelui. Nu ratam slujbele din Săptămâna Mare, mai ales că acolo mă întâlneam cu toţi colegii, iar în noaptea de Înviere, îmbrăcaţi în haine noi stăteam la slujbă până dimineaţa. În prima zi de Paşti, noi, copiii, mergeam în parc unde ciocneam ouă şi mâncam cozonac. Totul avea un aer patriarhal, cum nu mai găseşti astăzi nici măcar la ţară. Crescând, plimbările mele s-au extins şi în alte zone ale Bucureştiului. Îmi plăcea în mod deosebit, şi am rămas cu aceeaşi plăcere, să merg în piaţă unde mă fascina bogăţia de culori şi mirosuri a legumelor şi fructelor. Oborul, care pe atunci era o piaţă mare, bogată şi mai ales curată, era locul în care mergeam cel mai des, fiind cea mai apropiată piaţă de casă. Halele Obor, curate şi luminate, erau pline de magazine în care găseai cam toate cele necesare pentru casă. Am mai prins, în copilărie, şi Calea Moşilor înainte de sistematizare, între şoseaua Ştefan cel Mare şi bulevardul Republicii (astăzi Carol). Plină de magazine mici, cu miros uşor de mucegai şi cu vânzători care te îmbiau să intri să cumperi câte ceva, avea aerul acela vetust al unui

28

sfârşit de epocă. Modernizarea acesteia era cu siguranţă necesară pentru o mai bună circulaţie. Dar blocurile construite pe locul vechilor case, impersonale şi reci, mi-au provocat, mărturisesc, o strângere de inimă. Şi acela a fost doar începutul!

Cum mama mea era profesoară la o şcoală din zona Rosetti, mergeam adeseori pe acolo şi îmi plăcea să mă plimb pe străzile adiacente şi să admir casele frumoase şi impunătoare, cu o arhitectură deosebită. Străzile Italiană, Speranţei, Popa Rusu, Armenească aveau aerul şi eleganţa unei epoci trecute, cărora trecerea timpului nu le ştirbea nimic din frumuseţe.

Pasul următor a fost intrarea la liceu, care, fiind aşezat în centrul capitalei (este vorba de Liceul „Gheorghe Lazăr“) îmi oferea ocazia să fac zilnic o plimbare prin Bucureşti, ba chiar, în zilele cu mai puţine ore, să mă întorc acasă pe jos căci timpul nu alega aşa de repede ca astăzi.

Tot atunci am făcut cunoştinţă cu Ateneul Român, unde, datorită unui foarte bun profesor de muzică, mergeam în fiecare miercuri şi sâmbătă la concertele de muzică simfonică, nu ştiu dacă am pierdut vreunul. În 1976, când Sergiu Celebidachi a susţinut un concert în Bucureşti (nu ştiu dacă la Sala Radio sau la Ateneul Român), negăsind bilete cu locuri, am audiat, împreună cu o colegă întregul concert, stând în picioare. Şi nu am regretat nicio clipă.

Teatrele Nottara, Bulandra sau Naţional erau pe lista mea de priorităţi de câte ori apărea o piesă nouă şi, cu aceeaşi plăcere urmăream şi filmele ce intrau pe piaţă. Chiar dacă după spectacole mă întorceam uneori singură acasă, nu mi-a fost niciodată teamă, nu am păţit niciodată nimic. Exista, fără îndoială mult mai multă siguranţă, lumea era mai liniştită, mai decentă şi, chiar dacă nu era o viaţă de noapte ca în marile oraşe din lume, străzile Bucureştiului erau pline până târziu de oameni ieşiţi la plimbare.

29

Dar, din păcate, a venit cutremurul din 4 martie 1977 şi parcă, după aceea, nimic nu a mai fost la fel. Locuind la curte, nu am realizat pe moment, grozăvia situaţiei. Pe strada noastră, o singură casă a avut mai mult de suferit (i-a căzut un perete) dar fără să fie nimeni rănit. Şocul mare l-am simţit a doua zi când, pentru ca să ajung la liceu a trebuit să merg pe jos, căci prin zona centrului nu mai circula nimic. Atunci am avut parcă o senzaţie de sufocare văzând ruinele hâde ale unor clădiri care până ieri se înălţau pline de viaţă. Zi de zi, până au fost degajate complet, am trecut pe lângă aceste locuri, simţind adeseori mirosul fetid al corpurilor ce nu fuseseră încă scoase de sub dărâmături. Parcă a fost un semn. În câţiva ani va începe demolarea oraşului pentru a face loc Casei Poporului şi numeroaselor clădiri ce vor forma Centrul Civic.

Am putut să cunosc mai bine zona Uranus când, studentă fiind la Facultatea de Istorie-Filosofie am participat la săpături arheologice la „Curtea arsă” sub îndrumarea d-lui profesor Panait I. Panait. Tot atunci am vizitat pentru prima şi ultima oară Muzeul Arhivelor din incinta Mănăstirii Mihai Vodă.

În 1985, când m-am angajat la Arhivele Statului (Arhivele Naţionale astăzi) mănăstirea fusese rasă de pe suprafaţa pământului, iar biserica mutată în alt loc. la fel toate clădirile vechi din zona Uranus, clădiri ce aduceau aminte de trecutul unui oraş ciuntit acum în propria identitate.

Bucureştiul devenea din ce în ce mai trist. Sunt demolate nu doar clădiri de valoare, ci mai ales biserici. Am urmărit cu lacrimi în ochi şi în suflet cum a fost demolată, pas cu pas, în 1986, mănăstirea Văcăreşti, monument istoric. Pe atunci lucram la Direcţia Bucureşti a Arhivelor Statului, care îşi avea sediul în fostele birouri ale închisorii Văcăreşti, închisoare ce a funcţionat chiar în incinta mănăstirii. Îmi reamintesc cum, într-o zi, s-a anunţat vizita de lucru a lui Ceauşescu în zonă. În ultima vreme, din ce în ce mai mult aceste vizite se soldau cu demolări în zona respectivă. Sigur,

30

nu cred că lucrurile se puneau la cale atunci, ci, pe baza unor sugestii discutate anterior se făcea vizita în teren. L-am văzut pe Ceauşescu oprindu-se în dreptul mănăstirii şi discutând cu cei care-l însoţeau. Noi ne temeam că va fi demolată clădirea noastră şi, să muţi atâta arhivă în prag de iarnă, ar fi fost cumplit. Nicio clipă nu am putut să cred că va fi demolată mănăstirea până nu am văzut buldozerele apărând şi începându-şi infernala lucrare. Şi tăvălugul nu a mai putut fi oprit. S-a demolat mult şi fără să se ţină cont de nimic. Totul se petrecea ca într-un halucinant delir. Bucureştiul devenise un imens şantier. În locul caselor şi al bisericilor se înălţau blocurile epocii de aur. Totuşi, încă mai speram să se întâmple ceva care să oprească dezastrul. Şi a venit luna decembrie a anului 1989 aducând cu ea, credem noi eliberarea. Demolările s-au oprit, dar şi construcţiile. Ani de zile, blocuri neterminate au zăcut în Bucureşti sub nepăsarea autorităţilor. S-a furat din ele tot ce se putea fura. Vedeam cum, de pe şantierul aflat vis-à-vis de strada mea se căra cu roaba nisip, pietriş, calorifere, uşi, geamuri. Asta este libertatea noastră: iei ce vrei, de unde vrei, fără să plăteşti sau să dai socoteală. Multe lucruri s-au distrus doar pentru că aparţineau epocii comuniste, de parcă nu tot pe banii noştri erau făcute. În schimb, nimic din ce distrusese regimul ceauşist nu s-a reconstruit. Am crezut că se va face un soi de consens şi vom contribui, noi toţi, locuitori ai Capitalei să aducem oraşul cât mai aproape de ceea ce fusese odinioară, chiar dacă anumite lucruri erau ireparabile.

Din păcate, vocaţia distructivă a bucureştenilor s-a dovedit a fi mult mai trainică. Ceea ce începuse Ceauşescu şi acoliţii lui s-a continuat cu un entuziasm exacerbat în următorii douăzeci de ani. Ba, mai mult, a apărut mafia imobiliară şi mafia dezvoltatorilor. Tranzacţiile cu case şi terenuri în Bucureşti a adus în buzunarele unora, peste noapte averi inimaginabile. Case naţionalizate, legi făcute în bătaie de joc, acte false, procese interminabile, o întreagă industrie s-a creat pentru ca unii să se umple de bani. S-a construit atât de urât şi

31

haotic de parcă oraşul ar fi fost pregătit să candideze la titlul de cea mai urâtă capitală. Clădiri uriaşe, lipsite de orice stil, impersonale şi hidoase au fost înfipte în peisajul urbanistic, urâţindu-l grosolan. Ba, mai mult, acolo unde s-a construit au afectat, uneori până la dărâmare clădirile din jur. Nu s-a ţinut cont de nimic, n-a fost niciodată cerută cu adevărat părerea cetăţenilor sau dacă s-a cerut pe ici pe acolo, nu-a ţinut nimeni cont de ea. Totul s-a făcut în numele unui singur scop: interesul personal. Ştiam că, în ţările civilizate, primăriile solicită avizul cetăţenilor pentru orice intervenţie în structura urbană.

La noi nu există nici o formă reală şi legală prin care cetăţenii pot lua parte la decizii privind viaţa cetăţii. Plătim impozite şi din când în când votăm nişte primari care până la urmă fac tot ce vor iar noi rămânem la fel de neputincioşi ca şi pe vremea comunismului.

Se distrug spaţii verzi, clădirii de patrimoniu, monumentele sunt lăsate în paragină, muzeele de-abia au bani să-şi desfăşoare activitatea zilnică. În această vară s-a distrus părculeţul din faţa fostului sediu al Ministerului Administraţiei şi Internelor. Fusese reamenajat în urmă cu aproximativ şase sau şapte ani tot din banii noştri. Acum a fost desfiinţat: s-au tăiat fără nici o jenă toţi copacii (pini şi tei), la doi paşi de Primăria Capitalei, pentru a face loc unui monument care putea fi foarte bina amplasat pe un loc viran.

Am încercat, în naivitatea mea, să refac traseele plimbărilor prin Bucureşti. Am renunţat rapid. Nu mai aveam nici măcar pe unde să mă strecor de mulţimea maşinilor parcate peste tot şi apoi, ce să mai văd? Un oraş urât, plin de gunoaie, înecat în poluare şi în mirosuri pestilenţiale. Clădiri bolnave de cancerul indiferenţei stau să se prăbuşească în chiar zona centrală şi paradoxal, alături, apar cafenele sau restaurante cu pretenţii de unde poţi probabil, admira în tihnă dezastrul. Centrul istoric se zbate în mizerie sub privirile incompetente şi indiferente ale autorităţilor.

32

La cei 550 de ani de atestare documentară Bucureştiul este un oraş bolnav, aflat într-o comă din care nu cred că va ieşi. Şi este aniversat cu parade de costume de epocă şi spectacole. Nu circul ne lipseşte, se pare. Nu putem curăţa locul, dar ne putem distra şi în mizerie.

Şi pentru că autorităţile noastre au vocaţia intrării în Cartea Recordurilor propun următorul scenariu: la cei 550 de ani, că tot este bătrân şi aproape mort de bolnav, Bucureştiului să i se pregătească cea mai mare colivă din lume şi împreună cu cel mai mare sobor de preoţi să-i cântăm „Veşnica pomenire” că poate, cine ştie, în altă lume i-o fi mai bine.

33

ACTIVITĂŢI ŞI ACŢIUNI ALE LEGIUNII DE JANDARMI „TREI SCAUNE” ÎN

PERIOADA 1938–1940

General de brigadă Eugen POP Inspector şef al I.J.J. Braşov

Analiza perioadei interbelice şi a începutului celui de al

doilea război mondial, impune o diversitate de abordări în privinţa situaţiei României în general, asupra teritoriilor revendicate de către statele vecine revizioniste, în special.

URSS, Ungaria şi Bulgaria au considerat hotărârile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, adoptate în urmă cu 90 de ani, recunoscute prin tratatele de pace încheiate în anii 1919 şi 1920, ca irelevante, abuzive şi o mare nedreptate istorică.

Drept urmare, chiar începând cu anul 1919 cele trei state au acţionat pe diferite căi, în funcţie de resursele proprii şi sprijinitorii direcţi (Germania şi Italia în cazul Ungariei şi Bulgariei), pentru satisfacerea pretenţiilor teritoriale în detrimentul României, devenită o putere regională în urma constituirii sale în graniţele fireşti, în baza principiului naţionalităţilor, promovat la sfârşitul primei conflagraţii mondiale.

Acţiunile statelor revizioniste împotriva României, cu un obiectiv clar stabilit, s-au desfăşurat pe teritoriul propriu, în străinătate şi în România, cu o intensitate sporită în teritoriile pe care le revendicau, în acţiuni fiind angajată populaţia de naţionalitate rusă, ucrainiană, lipoveni, bulgari, maghiari şi secui, care locuiau compact s-au dispersat în Basarabia, Bucovina, Dobrogea şi Transilvania.

În acest scop toate cele trei state au organizat şi desfăşurat independent, o vastă activitate informativă,

34

contrainformativă, de propagandă generală şi specială, de organizare a structurilor teroriste, organizaţiilor subversive şi iredentiste secrete, mascate în organizaţii culturale, religioase, sportive sau de binefacere.

Asupra modului de organizare şi acţiune a acestora există o bogată literatură românească şi străină, realizată de către specialiştii şi cercetătorii în domeniu.

Demersul pe care îl întreprindem şi îl aducem în atenţie are în vedere activitatea Jandarmeriei Române, ca structură de ordine publică, în judeţul Trei Scaune, în perioada 1938.

Diversa şi complexa problematică a activităţii Legiunii de Jandarmi Trei Scaune în perioada menţionată, impune o abordare obiectivă, raţională, ştiinţifică, menită să aducă în atenţie evenimente, fapte şi acţiuni desfăşurate în sud-estul Transilvaniei, în curbura interioară a Carpaţilor, într-o perioadă zbuciumată, efervescentă şi încordată pentru secuii şi românii din acest areal, care în septembrie 1940 a fost cedat sub presiune externă Ungariei.

Primul aspect care se impune a fi subliniat este acela că ofiţerii, subofiţerii şi trupa din cadrul Legiunii de Jandarmi Trei Scaune şi-au desfăşurat activitatea şi au acţionat în conformitate cu cadrul normativ existent, cu prevederile ordinelor eşaloanelor superioare (regiment sau inspectorat de jandarmi, Corpul de Jandarmi sau Inspectoratul General al Jandarmeriei).

Atât Legea nr. 912 din 23 martie 1929 pentru organizarea Jandarmeriei rurale, cât şi Legea din 31 iunie 1939 pentru organizarea Jandarmeriei, prevedeau că această structură „este un corp militar instituit pentru a veghea pe teritoriul rural la siguranţa de stat la liniştea şi siguranţa publică, precum şi la executarea legilor şi regulamentelor, atât în timp de pace, cât şi în timp de război”.

Organizată pe sectoare, secţii şi posturi, Legiunea de Jandarmi Trei Scaune trebuia să-şi îndeplinească misiunea pe teritoriul unui judeţ cu o suprafaţă de 3.337 km2, în care se aflau

35

zone montane, deluroase şi de câmpie, o populaţie evaluată la 1 iulie 1937 la 143.801 locuitori, aşezaţi în două oraşe (Sf. Gheorghe şi Târgul Secuiesc) şi în cadrul a 107 sate grupate în: Plasa Baraolt – 11 sate, Plasa Covasna – 27 sate, Plasa Sf. Gheorghe – 21 sate şi Plasa Târgu Secuiesc – 29 sate.

În cea mai mare parte a localităţilor judeţului se aflau posturi, secţii şi sectoare de jandarmi, iar reşedinţa Legiunii se afla în oraşul Sfântu Gheorghe.

În localităţile de dislocare şi în zonele de responsabilitate, structurile jandarmeriei aveau ca atribuţii: preven9irea infracţiunilor; menţinerea şi restabilirea ordinii în caz de tulburări; paza ordinii publice şi siguranţa statului şi raportarea lor organelor în drept; cercetarea şi urmărirea tuturor infracţiunilor prevăzute de legile civile, militare şi ordonanţele autorităţilor locale; prinderea infractorilor, adunarea şi păstrarea probelor, întocmirea actelor şi înaintarea lor, împreună cu făptuitorii, autorităţilor în drept, potrivit legilor în vigoare; executarea mandatelor de aducere şi de arestare, a ordinelor intervenţiilor şi cererilor primite în scris de la autorităţile cu atribuţiuni de poliţie generală; asistenţa şi ajutorul, la cererea scrisă a celorlalte autorităţi recunoscute prin lege, sau organelor acestora, când sunt împiedicate în exerciţiul funcţiunii lor.

Scoatem în evidenţă atribuţiile Jandarmeriei pentru a convinge că, în pofida unor aprecieri nejustificate, făcute în necunoştinţă de cauză în legătură cu atribuţiile acestei structuri de ordine publică, jandarmeria rurală a acţionat în conformitate cu cadrul juridic existent.

Nu excludem existenţa şi manifestarea unor abuzurile din partea unor jandarmi, pe fondul unei insuficiente pregătiri sau stare de comportament, care, în cele mai multe situaţii au fost sancţionate de către şefii direcţi sau eşaloanele superioare.

Modul de îndeplinire a atribuţiilor de către structurile Jandarmeriei a fost specific zonelor geografice ale României,

36

unde manifestările legate de ordinea publică şi siguranţa de stat s-au desfăşurat în mod diferit.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, Jandarmeria rurală trebuia şi a pus un accent deosebit pe „adunarea informaţiunilor referitoare la ordinea publică şi siguranţa statului”, în condiţiile în care în perioada 1938-1940 s-au intensificat acţiunile ostile la adresa statului român, executate de către forţe din interior şi exterior.

Insuficienta pregătire a lucrătorilor jandarmeriei rurale pe linia culegerii informaţiilor şi identificarea agenţilor provocatori, în general bine disimulaţi, a impus crearea în cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei unui serviciu de informaţii, format din ofiţeri şi subofiţeri de jandarmi acoperiţi, care au reuşit să-şi creeze o reţea de informatori mai mult sau mai puţin eficientă.

La nivel teritorial s-au constituit sectoare informative care cuprindeau un număr diferit de judeţe.

Pentru spaţiul geografic care face obiectul analizei noastre, precizăm că la 15 februarie 1936 a fost constituit Sectorul informativ Braşov, care avea în responsabilitate judeţele Braşov, Ciuc, Trei Scaune, Făgăraş şi Sibiu.

Şi în acest caz subliniem că acţiunea structurilor informative ale Jandarmeriei s-au executat în baza unui cadru normativ, în care menţionăm: Instrucţiuni pentru funcţionarea din punct de vedere poliţienesc şi de colaborare a Sectoarelor Informative” şi „Instrucţiuni pentru funcţionarea din punct de vedere administrativ a Sectoarelor Informative de Jandarmi”, prin care s-au stabilit detalii privind activitatea ofiţerilor, deplasările personalului, deplasările personalului şi cazarea acestuia, bugetul sectoarelor ş.a.

Personalul care încadra Sectoarele informative, colabora cu structurile teritoriale ale Jandarmeriei care desfăşurau activităţi şi în această direcţie, legiunile, sectoarele, secţiile şi posturile de jandarmi.

37

În perioada 1938–1940 cele mai active sectoare informative au fost cele din Basarabia şi Transilvania, datorită prezenţei unor importante minorităţi etnice şi vecinătăţii URSS şi Ungariei, care promovau o politică revizionistă făţişă şi disimulată faţă de România, ceea ce a creat o situaţie foarte complexă.

În Transilvania în general, în judeţele cu populaţie maghiară majoritară sau cu pondere însemnată, structurile Jandarmeriei rurale, în unele perioade şi cele ale Jandarmeriei operative, au desfăşurat o intensă activitate cu privire la activitatea revizionistă şi iredentistă maghiară, planificată şi dirijată de la Budapesta, în cele mai multe cazuri pusă în aplicare cu interes şi conştiinciozitate de către liderii politici, intelectuali şi liderii religioşi ai bisericii reformate şi romano-catolice.

Constatarea generală a structurilor jandarmeriei din judeţele cu populaţie majoritar maghiară sau secuiască era că gradul de infracţionalitate era scăzut, astfel că nu existau probleme deosebite în privinţa măsurilor de ordine publică.

În schimb, activitatea revizionistă şi iredentistă se manifesta în intensitate crescândă din toamna anului 1938, ajungând la apogeu în vara anului 1940.

Din documentele identificate în fondurile arhivistice naţionale şi în cele ale unor direcţii judeţene ale Arhivelor Naţionale ale României, rezultă cu claritate complexa, dificila şi uneori, ineficienta muncă a structurilor jandarmeriei din judeţul Trei Scaune, din considerente şi cauze obiective şi subiective.

Ineficienţa muncii a fost mai mult sau mai puţin percepută la nivelul structurilor Jandarmeriei angajată în activităţi şi acţiuni de descoperire, identificare, raportare şi combatere pe căi legale a acţiunilor revizioniste şi iredentiste din zona lor de responsabilitate. La nivelul ţării s-a resimţit ineficienţa măsurilor la nivel politic şi al justiţiei în privinţa constatării acestui fenomen.

38

De altfel, analiştii evenimentelor din vara şi toamna anului 1940, când conducerea politică a ţării a cedat fără luptă importante teritorii româneşti statelor vecine revizioniste, remarcă lipsa de reacţie, în cel mai bun caz slaba reacţie a autorităţilor centrale şi locale, cu responsabilităţi în domeniul securităţii şi apărării naţionale.

În fond, s-ar putea spune că din punct de vedere al acţiunilor, structurile jandarmeriei din Transilvania în general, din judeţul Trei Scaune în special, puteau să se considere mulţumite de activitatea lor. Descoperise structuri şi persoane direct implicate în activitatea revizionistă şi iredentistă, coordonate pe o întreagă filieră de la Budapesta până la nivel de organizaţie şi chiar individ. Dovedise acţiunea lor în total dezacord cu legislaţia românească în privinţa siguranţei statului. Întocmise documentele probatorii asupra activităţii persoanelor fizice şi juridice de naţionalitate maghiară (secui în multe cazuri), îndreptate împotriva ordinii de drept a statului, care promovau ura, dispreţul şi contestau direct unitatea şi integritatea ţării.

În toată această perioadă, notele informative ale structurilor jandarmeriei, de la nivel post până la legiune de jandarmi, cuprindeau situaţii, fapte şi cazuri concrete de acţiuni ostile statului român, analize pertinente asupra consecinţelor pe termen scurt şi mediu pentru soarta României şi a românilor din Transilvania în general, din judeţele Ciuc şi Trei Scaune în special. Erau formulate propuneri concrete de adaptarea legislaţiei situaţiilor concrete, pentru a se oferii un cadru legal pentru acţiuni care se considerau eficiente în lupta cu revizioniştii şi iredentiştii maghiari şi secui. Erau solicitate fonduri pentru plata agenţilor informatori, care în cele mai multe situaţii nu se obţineau.

Se cereau noi forţe şi mijloace pentru a face faţă situaţiilor operative create, obţinându-se foarte puţin din cele solicitate.

În sfârşit, propunerile formulate pentru îmbunătăţirea situaţiei structurilor Jandarmeriei, pentru creşterea eficienţei

39

activităţii acesteia, au rămas, în cele mai multe cazuri, fără răspuns.

Aşa se face că în toamna anului 1940, când structurile Jandarmeriei s-au evacuat, la ordin, din teritoriul cedat fără luptă Ungariei, liderii acestora sau simplii executanţi ai misiunilor, constatau cu durere şi regret că munca lor a fost zadarnică. Astăzi, documentele scrise rămase în fondurile arhivistice sunt dovada muncii depuse de către aceste structuri de ordine publică, cât şi un instrument de lucru pentru cercetătorii şi analiştii perioadei 1938–1940 din istoria României.

În perioada 1938-1940 structurile Jandarmeriei din judeţul Trei Scaune, subordonate Legiunii de Jandarmi comandate de maiorul Radu Lazăr, au desfăşurat o intensă activitate informatică în legătură cu mişcarea revizionistă şi iredentistă maghiară desfăşurată în zona sa de responsabilitate.

Dovadă sunt numeroasele rapoarte şi note informative transmise legiunii sau întocmite de către maiorul Radu Lazăr şi transmise eşalonului superior.

În sinteză, din rapoartele şi notele informative transmise Inspectoratului Regional de Jandarmi „Bucegi” şi Regimentului 2 Jandarmi „Bucegi”, rezultă implicarea preoţilor reformaţi, notarilor comunali, unor intelectuali sau cetăţeni români de naţionalitate maghiară (secui) cu o stare materială corespun-zătoare în promovarea revizionismului şi iredentismului maghiar în rândul oamenilor simpli preocupaţi în principal de problemele vieţii cotidiene, dar sensibili la orice impuls exterior în această direcţie.

O notă informativă din 13 martie 1940 semnala că „În ziua de 2 martie 1940 în comuna Baraolt în localul de restaurant, într-o cameră dosnică, al numitului Czel Ioan, protopopul reformat Naghi Elek din Băţanii Mari a ţinut o adunare cu preoţii reformaţi din comunele Aita Mare, Aita Seacă, Aita Medie, Belin, Ormeniş, Micloşioara, Chepeţi, Telişoara, Biborţeni ş.a.

40

Întrunirea a durat de seara până noaptea la orele 1. La ceastă adunare fiecare preot a dat câte o dare de seamă scrisă, pe care le-a luat protopopul reformat Naghi Elek şi-a plecat cu ele la Bâtanii Mari – Trei Scaune. De aici, acele dări de seamă, printr-un om al său, au fost trimise la Cluj, de unde acesta s-a înapoiat în ziua de 5 martie 1940”.

De fapt activitatea protopopului reformat Nagy Elek este consemnată şi în alte documente emise de către structurile Jandarmeriei aparţinând Legiunii de Jandarmi Trei Scaune. Într-o altă notă se consemna că „Protopopul reformat Naghi Elek din Băţanii Mari vizitează la domiciliu pe toţi preoţii reformaţi din parohia sa, în special pe timpul nopţii, unde ia contact şi cu diferiţi alţi intelectuali unguri; la o săptămână două după aceste vizite, cu toţi se întrunesc apoi în Baraolt, unde ţi adunare şi petrec până noaptea târziu în localul Czel”.

Jandarmii din Legiunea Trei Scaune au reuşit să descopere şi să identifice o reţea de introducere frauduloasă a materialului de propagandă revizionistă şi iredentistă, a cărui punct era oficiul poştal Covasna, acţiune de amploare în urma căreia, în urma cercetării corespondenţei s-a ajuns la următoarele concluzii: Ungurii din România care pleacă în Ungaria trimit fotografii cu scop de propagandă iredentistă; cetăţenii români de naţionalitate maghiară, deşi au o stare materială bună în România, pleacă în Ungaria pentru a obţine cetăţenia maghiară şi a intra în serviciul statului maghiar; prin scrisorile trimise în ţară, aduc ofense naţiunii române, defăimând-o şi se face propagandă iredentistă maghiară cu privire la recuperarea Ardealului; s-au trimis acte din România de către diferiţi notari publici unor cetăţeni maghiari din Ungaria, fiind remarcat în acest sens notarul public Iamsc Gavril.

Prin metode specifice, structurile jandarmeriei au urmărit activitatea unor cetăţeni români de naţionalitate maghiară, ieşiţi fraudulos din ţară, care au fost preluaţi de către structurile militare din Budapesta, verificaţi şi apoi

41

introduşi în şcoli de spionaj sau pregătiţi pentru a executa acte de terorism în România.

Deosebit de interesantă a fost identificarea mutărilor în rândul personalului preoţi reformaţi sau romano-catolici, care au înlocuit pe cei în vârstă sau cu activitate necorespun-zătoare pe linia promovării şi susţinerii revizionismului şi iredentismului maghiar.

Perioada la care facem referire a fost marcată de o preocupare pentru procurarea de către maghiarii din judeţul Trei Scaune a unor importante cantităţi de armament şi muniţii.

În baza informaţiilor deţinute, pe bază de mandat, structuri ale Legiunii Trei Scaune au efectuat o percheziţie la locuinţa lui Peterfi Iuliu, din localitatea Aita Mare, în care s-au găsit patru arme de foc de tipuri şi modele diferite, muniţie pentru fiecare tip de armă, alice, maşină de încărcat tuburi, ş.a., care nu au putut fi justificate cu acte de provenienţă.

Totodată la domiciliul lui Peterfi Iuliu au fost găsite acte ale primăriei din Chepeţi, al cărei secretar era, în special ordonanţe de plată cu sume variind între 400 şi 3000 lei.

Remarcăm că Legiunea de Jandarmi Trei Scaune primea pe linie ierarhică anumite date despre persoane şi societăţi implicate în mişcarea revizionistă şi iredentistă maghiară, fiind solicitată să le urmărească, identifice şi să le cerceteze numai după realizarea unui probatoriu convingător.

Concentrările de rezervişti din primăvara şi toamna anului 1939, cât şi cele pentru diferite manevre militare, au fost marcate de acte de dezertare a unor militari de naţionalitate maghiară, cu întreg echipamentul şi armamentul din dotare.

Descoperind că parte din aceştia au fost pregătiţi în Ungaria şi trimişi în România în misiuni de spionaj sau pentru a comite acte de terorism, Marele Stat Major a ordonat Legiunii de Jandarmi Trei Scaune să execute o atentă supraveghere a acestora, iar cei descoperiţi că acţionează contrar intereselor statului român să fie reţinuţi, cercetaţi, iar dacă erau găsiţi vinovaţi să fie diferiţi Justiţiei Militare.

42

Din rapoartele Legiunii de Jandarmi Trei Scaune rezultă că în anul 1940 s-a produs o radicalizare a atitudinii ostile a populaţiei maghiare din acest judeţ, fiind semnalate situaţii concrete apărute în localităţile de pe raza secţiilor Catalina şi Covasna.

Atitudinea ostilă faţă de populaţia şi autorităţile române s-a intensificat după ce, aşa cum rezultă dintr-o notă informativă a Legiunii de Jandarmi Trei Scaune, din 20 martie 1940 „... centrala iredentistă din Ungaria a dat ordin capilor iredentişti maghiari din Transilvania, să comunice numele şi adresa funcţionarilor unguri din instituţiile româneşti care au depus jurământul de supunere şi credinţă faţă de Statul Român. Centrala iredentistă Maghiară din Ungaria, după ce va fi în posesia numelui şi adreselor acelor funcţionari, le va trimite acestora câte un avertisment, prin care le va pune în vedere că sunt trecuţi pe cartea neagră şi că în cazul unei eventuale ocupări a Ardealului, aceştia vor fi primii executaţi”.

Până la începutul lunii septembrie 1940, structurile Legiunii de Jandarmi Trei Scaune au monitorizat întreaga mişcare revizionistă şi iredentistă maghiară, a desfăşurat acţiuni de contracarare a manifestărilor ostile, a propagandei prin diferite mijloace în rândul etnicilor maghiari şi secui.

Totodată, a asigurat, în limita posibilităţilor, protecţia şi apărarea instituţiilor statului, protecţia românilor aflaţi în minoritate în majoritatea localităţilor judeţului. Cu siguranţă, prezenţa şi acţiunile Jandarmeriei în judeţul Trei Scaune a perturbat activitatea structurilor revizioniste şi iredentiste maghiare.

Multe acţiuni planificate la Budapesta sau în centrele din Transilvania, au eşuat sau nu au mai fost executate datorită temerilor faţă de reacţia structurilor Jandarmeriei, de departe cele mai active şi eficiente în contracararea acţiunilor ostile statului, autorităţilor locale şi populaţiei româneşti.

Probabil nu întâmplător, după evacuarea structurilor Jandarmeriei şi autorităţilor române din judeţul Trei Scaune, între

43

5-13 septembrie 1940, maghiarii au distrus monumentul jandarmilor din comuna Aita Mare, care fusese ridicat în anul 1927 în memoria plutonierului Tatu Ioan şi sergentului instructor Grideanu Ioan, ucişi prin împuşcare în timpul unei misiuni.

Evacuarea Legiunii de Jandarmi Trei Scaune la Braşov a fost o acţiune relativ simplă în concepţie şi execuţie, având în vedere distanţele mici de parcurs, infrastructura de comunicaţii bine dezvoltată, timpul suficient la dispoziţie pentru planificarea şi executarea acţiunilor.

Prin plecarea Legiunii de Jandarmi din judeţul Trei Scaune, populaţia românească din acest spaţiu geografic a rămas la discreţia noilor autorităţi maghiare, a părţii radicale a maghiarilor şi secuilor, fiind supusă unui adevărat calvar fizic şi psihic.

În special în lunile octombrie şi noiembrie 1940, jandarmii maghiari şi parte a populaţiei maghiare şi secuiască au maltratat şi bătut românii.

Nu ne propunem să analizăm cele întâmplate în judeţul Trei Scaune în perioada terorii horthyste, dar nu putem să nu arătăm că în lunile septembrie şi octombrie 1940, noile autorităţi instalate au comis sau au tolerat comiterea a: 24 omoruri; 69 schingiuiri individuale; schingiuri în masă la Belini şi Poiana Sărată; 258 bătăi; 381 arestări abuzive, în mare lor majoritate pe bază de acuzaţii nefondate juridic; 25 profanări; 11 devastări colective; 100 devastări individuale.

La Poiana Sărată şi Zăbala au fost efectuate bătăi în masă; au fost dărâmate biserici ortodoxe la Boroşneul Mare, Căpeni, Comandău şi Zagon; au fost devastate locuinţele locuite de români la Covasna (80 case), Lunca Ozunului, Valea Mare, Ozun, Zăbala şi Zagon.

Dacă acestor acţiuni ilegale, inumane, contrare celei mai elementare morale creştine, le adăugăm expulzările individuale şi în masă, avem o imagine apocaliptică asupra sorţii şi situaţiei românilor din judeţul Trei Scaune, lipsiţi de orice mijloc de apărare, rămaşi la cheremul abuzurilor şi

44

atrocităţilor comise în numele unui ideal cultivat a fi realizat prin ură şi violenţă.

Bibliografie:

Giurcă Ion, Anul 1940. Drama României Mari, Editura Protransilvania, Bucureşti, 2000;

Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar nr. 64/1939, f. 141;

Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Inspectoratele Regionale de Jandarmi, dosar nr. 364, f. 59;

Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar nr. 20/1940, f. 107;

Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar nr. 5/1939, f. 34 – 38.

45

FORŢA DE JANDARMERIE EUROPEANĂ, PREZENT ŞI PERSPECTIVĂ

Colonel Marian PETRE Locţiitor al comandantului – C.P.P.C.J.O.P. Ochiuri –

Jandarmeria Română

Uniunea Europeană este o comunitate de state independente reunite în jurul unor valori politice, economice, culturale şi sociale comune care îşi propune să promoveze progresul economic şi social, să afirme identitatea acesteia pe scena internaţională, dar şi extinderea zonei libertăţii, securităţii şi justiţiei.

Uniunea Europeană se clădeşte pe trei piloni importanţi: Politicile comunitare: uniune vamală, piaţă internă,

politica agrară comună, uniunea economică şi monetară, comunitatea energeticã etc.;

Politica Europeană de Securitate şi Apărare; Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Procesul de dezvoltare a dimensiunii de securitate şi apărare a Uniunii Europene a fost iniţiat în urma summitului franco-britanic de la Saint Malo (1998).

În iunie 1999, Consiliul European a pus bazele instituţionale ale Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA), prin adoptarea cadrului strategic cu ajutorul căruia Uniunea Europeană urma să îşi creeze propria componentă de securitate şi apărare.

Dezvoltată în cadrul celui de-al doilea pilon al Uniunii Europene, PESA contribuie în prezent la fundamentarea şi operaţionalizarea dimensiunii de securitate şi apărare a Uniunii Europene prin urmãtoarele elemente:

a) Agenţia Europeană de Apărare (European Defence Agency – EDA). EDA asigură pe termen lung

46

cadrul pentru o politică europeană coerentă în domeniul dezvoltării capacităţilor de apărare, cercetării şi armamentelor, în sensul unei abordări convergente a politicilor naţionale în domeniu;

b) Forţa de Reacţie Rapidă Europeană (European Rapid Reaction Force - ERRF);

c) Grupurile de luptă ale Uniunii Europene (European Union battle groups);

d) Forţa de Jandarmerie Europeană (European Gendarmerie Force - EGF);

e) Institutul Uniunii Europene pentru Studii de Securitate (European Union Institute for Security Studies - EUISS).

Forţa de Jandarmerie Europeană (FJE) s-a constituit la iniţiativa a cinci state membre ale Uniunii Europene – Franţa, Italia, Olanda, Portugalia şi Spania în scopul creşterii capacităţii de gestionare a situaţiilor de criză.

Un obiectiv important al acestei structuri multinaţionale îl constituie îndeplinirea misiunilor încredinţate, în primul rând, de către Uniunea Europeană prin dislocarea rapidă a unei forţe cu statut militar şi, în acelaşi timp, cu competenţe poliţieneşti complete, inclusiv criminalistică, judiciar etc.

În anumite situaţii FJE poate fi pusă la dispoziţia Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare Europeană şi Organizaţiei Tratatului Atalnticului de Nord (NATO).

Structurile componente ale FJE trebuie să răspundă necesităţii de acţiona foarte rapid în asigurarea securităţii mediului civil, uneori în paralel cu intervenţia militară asupra unor grupuri dotate cu armament şi mijloace specifice războiului.

Statul major permanent al FJE a fost stabilit în localitatea Vicenza, Italia, în cazarma „General Chinotto” şi este format din ofiţeri şi subofiţeri reprezentând cele cinci ţări componente.

47

Principala atribuţie a acestui organism important o reprezintă crearea unui sistem operaţional şi coerent în măsură să asigure o dislocare rapidă a unei forţei constituite la un moment dat în zona de apariţie a unei crize.

Emblema Forţei de Jandarmerie Europeană este de forma unui scut curbat în partea de jos cu următoarele elemente specifice:

– partea superioară este un rdeptunghi colorat în negru pe care este inscripţionat cuvântul „EUROGENDFOR” scris cu litere galbene;

–partea inferioară a emblemei are fundalul de culoare albastru pe care este gravată o sabie gri orientată către în sus

şi o grenadă explodând suprapusă pe sabie şi înconjurată de o coroană de lauri având culoarea gri.

Motto-ul FJE este „LEX PACIFERAT” (legea va aduce pacea) al cărui înţeles simbolizează principiul legăturii dintre impunerea prevederilor legii şi asigurarea unui mediu securizat, piatra de temelie a angajamentului acestei structuri în îndeplinirea scopurilor pentru

care a fost constituită. Ideea de înfiinţare a unei forţe de jandarmerie la nivel

european a fost inspirată nu numai din teoria generală a operaţiilor poliţieneşti din interiorul statelor sau din lecţiile învăţate pe plan naţional din desfăşurarea acţiunilor de aplicare a legii, de prevenire a dezordinii şi de menţinere a ordinii publice, ci şi din învăţămintele operaţiilor internaţionale militare şi civile de sprijinire a păcii cu care au astăzi în comun atât aspecte de conducere politică şi administrativă, cât şi multiple aspecte operaţionale. Astfel, în Declaraţia şefilor de poliţie din Uniunea Europeană, la sfârşitul Reuniunii asupra problemelor referitoare la rolul poliţiei în cadrul PESA, din 25 octombrie 2004, recunoscându-se rolul central al forţelor de poliţie în

48

operaţiile de management al crizelor internaţionale şi al creării, în 2001, a capacităţilor UE de gestionare civilă a crizelor, au fost apreciate evoluţiile progresive făcute în implementarea Planului de Acţiune pentru aspectele civile ale PESA, în special în domeniul dezvoltării conceptului de planificare, comandă şi control al capabilităţilor poliţieneşti, a concepţiei privind specificul misiunilor de poliţie, a orientărilor de instruire şi a criteriilor de selecţie a poliţiştilor pentru operaţii externe, a elaborării modelului de Acord privind Statutul Forţelor – SOFA (Status Of Force Agreement), dar şi a principiilor pentru utilizarea forţei – ROE (Rules of Engagement) în operaţiile Uniunii Europene de gestionare a crizelor. Cu prilejul aceleiaşi activităţi s-a insistat, de asemenea, pe contribuţia Colegiului European de Poliţie pentru instruirea integrată comună a ofiţerilor de poliţie, pe faptul că, în misiunile viitoare de poliţie, accentul trebuie să cadă pe depistarea şi interzicerea crimei organizate ca obstacol major în consolidarea legii şi ordinii în fostele zone de criză, recunoscându-se necesitatea creşterii contribuţiei statelor la capabilităţile civile, perfecţionarea colaborării cu ONU şi OSCE şi utilizarea lecţiilor învăţate. În acest context a fost salutată şi ideea înfiinţării Forţei de Jandarmerie Europeană – FJE.

De asemenea, crearea Forţei de Poliţie Europeană este rezultatul discuţiilor şi deciziilor luate de către statele membre UE în cadrul Tratatului de la Nisa semnat la 26 februarie 2001, a înţelegerii statelor membre UE semnate la Bruxelles la 17 noiembrie 2003 şi a Declaraţiei de intenţie a miniştrilor apărării celor cinci ţări europene, semnată în Noordwijk, Olanda la 17 septembrie 2004.

Forţa de Jandarmerie Europeană a luat fiinţă oficial în baza Tratatului încheiat la data de 18 octombrie 2007 în localitatea Velsen, Olanda şi la care au participat reprezentanţi ai Spaniei, Franţei, Italiei, Olandei şi Portugaliei.

În capitolul I al Tratatului se arată obiectul acestuia care constă în crearea Forţei de Poliţie Europeană (denumită

49

EUROGENDFOR sau FJE) care va deveni în scurt timp operaţională, cu o structură bine definită, robustă şi cu capacitate mare de dislocare, formată exclusiv din efective aparţinând forţelor de poliţie cu statut militar ale ţărilor semnatare.

Totodată, în acest capitol se stabilesc aspecte de ordin organizatoric, cum ar fi compunerea FJE:

– un stat major permanent, dispus la Vicenza, Italia, format din 15 ofiţeri şi 14 subofiţeri ( care poate fi întărit până la 50 de membri), reprezentanţi ai celor cinci ţări membre şi este coordonat de către comandantul FJE, iar documentele operative elaborate vor fi aprobate de CIMIN. Din efectivul acestei structuri se poate forma, la nevoie, statul major înaintat dispus în zona sau zonele de acţiune ale FJE, ori în locaţia de desfăşurare a exerciţiilor internaţionale;

– forţele FJE dislocate în zona de acţiune, constituite în Unităţi de Poliţie Integrate (IPU – Integrated Police Unit);

– CIMIN sau Înaltul Comitet Interministerial (acronimul francez Comite InterMInisteriel de haut Niveau sau în engleză High Level Interdepartamental Committee) este structura de luare a deciziilor în cadrul FJE şi care desemnează comandantul acestui organism, conform principiului rotaţiei.

Conform înţelegerilor formulate între Părţi, rotaţia la comanda FJE şi a celorlalte funcţii este stabilită până în anul 2015, astfel:

50

PERIOADA FRANŢA ITALIA PORTUGALIA OLANDA SPANIA

2005 - 2007

Comandant şi Asistent al şefului de stat major pentru logistică

Şef de stat major Ofiţer planificare stat major

Locţiitor al comandantului

Asistent şef de stat major pentru operaţii

2007 - 2009 Asistent şef de stat major pentru operaţii

Comandant şi Asistent al şefului de stat major pentru logistică

Şef de stat major Ofiţer planificare stat major

Locţiitor al comandantului

2009 - 2011 Locţiitor al comandantului

Asistent şef de stat major pentru operaţii

Comandant şi Asistent al şefului de stat major pentru logistică

Şef de stat major Ofiţer planificare stat major

2011 - 2013 Ofiţer planificare stat major

Locţiitor al comandantu-lui

Asistent şef de stat major pentru operaţii

Comandant şi Asistent al şefului de stat major pentru logistică

Şef de stat major

2013 - 2015 Şef de stat major

Ofiţer planificare stat major

Locţiitor al comandantului

Asistent şef de stat major pentru operaţii

Comandant şi Asistent al şefului de stat major pentru logistică

51

Statul major permanent (Permanent HQ) a fost constituit oficial la data de 23 ianuarie 2006 în localitatea

Vicenza, iar EUROGENDFOR a fost declarată operaţională la 20 iulie 2006. Conform concepţiei de întrebuinţare a forţelor sale, FJE a stabilit ca în termen de 30 de zile să poată acţiona în orice zonă de operaţii cu 800 de poliţişti, inclusiv statul major dislocat, iar capacitatea totală a acestei forţe să fie de 2300 poliţişti.

Primul comandant al EUROGENDFOR a fost

desemnat generalul de brigadă Gerard DEANAZ, din Jandarmeria Naţională Franceză în perioada 25.01.2005 – 26.06.2007.

Începând cu 26.06.2007 la comanda EUROGENDFOR a fost numit colonelul Giovanni TRUGLIO, din rândul Carabinierilor italieni care va conduce Forţa de Jandarmerie Europeană până în anul 2009.

La data de 22 noiembrie 2007 EUROGENDFOR a preluat oficial responsabilitatea Misiunii „ALTHEA” care se desfăşoară în Bosnia – Herţegovina, iar comandant al unităţii de poliţie integrată a fost numit colonelul Giovanni Pietro BARBANO. Dislocată în Sarajevo (BUTMIR Camp) unitatea are în compunerea sa, în afara subunităţilor aparţinând ţărilor FJE şi subunităţi din Ungaria, Turcia şi România (Poliţia militară).

Organigrama Forţei de Jandarmerie Europeană este stabilită de către CIMIN şi cuprinde ofiţeri şi subofiţeri din cadrul forţelor celor cinci ţări membre.

În Capitolul II al Tratatului se precizează misiunile, angajamentele şi modul de dislocare a unităţilor, precizându-se că Forţa de Jandarmerie Europeană poate să opereze în teatrul

52

de operaţiuni atât independent, cât şi în cooperare cu alte forţe, trebuie să acopere în tot spectrul misiunilor de poliţie, de la substituirea sau întărirea forţelor locale de ordine şi pe parcursul tuturor fazelor unei operaţiuni de management al crizei.

Disponibilitatea şi flexibilitatea specifice acestei structuri rezultă şi din faptul că poate fi pusă atât sub comandă militară, cât şi sub autoritate civilă.

Articolul 4 din acest capitol precizează misiunile pe care le poate îndeplini Forţa de Jandarmerie Europeană şi anume:

– îndeplinirea misiunilor de ordine şi siguranţă publică; – sprijinirea, îndrumarea şi monitorizarea poliţiei locale

în îndeplinirea sarcinilor zilnice, inclusiv în munca de investigare a criminalităţii;

– coordonarea supravegherii spaţiului public, a respectării regulilor de trafic, a misiunilor poliţiei de frontieră şi culegerea de informaţii necesare combaterii criminalităţii;

– desfăşurarea activităţii de investigare a criminalităţii, incluzând constatarea contravenţiilor, urmărirea contravenienţilor şi a infractorilor şi prezentarea acestora în faţa autorităţilor judiciare competente;

– protejarea cetăţenilor şi a proprietăţii acestora şi restabilirea ordinii publice în situaţia tulburării acesteia;

– pregătirea ofiţerilor locali de poliţie în conformitate cu standardele internaţionale;

– pregătirea instructorilor locali prin parcurgerea unor programe speciale de cooperare specifice.

În conformitate cu Tratatul de constituire EUROGENDFOR poate fi pusă la dispoziţia Uniunii Europene, a Naţiunilor Unite, a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare Europeană (OSCE), a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), precum şi a altor organizaţii internaţionale sau a unei coaliţii ad-hoc.

Pentru fiecare situaţie de angajare şi dislocare a forţelor, CIMIN decide de la caz la caz şi încredinţează un

53

mandat specific pentru fiecare misiune în parte, în conformitate cu înţelegerile dintre Părţi şi organizaţia care face solicitarea şi în conformitate cu Rezoluţiile Consiliului de Securitate, singurul competent să decidă folosirea forţei militare în cadrul misiunilor internaţionale.

Modul în care pot fi angajate efective aparţinând Forţei de Jandarmerie Europene se stabileşte de către Înalt Comitet Interministerial (C.I.M.I.N.) în funcţie de fiecare caz în parte, pe baza unui mandat specific. Tratatul mai precizează că în vederea pregătirii misiunilor la care participă forţe din mai multe state membre ale organismului, acestea pot staţiona pe teritoriul celorlalte ţări pentru a pregăti misiunile alocate.

Există şi posibilitatea ca forţele să staţioneze pe teritoriul unui stat care nu face parte din Forţa de Jandarmerie Europeană (F.J.E.) pe baza unui acord încheiat, respectându-se principiile tratatului. Acest aspect a generat puternice reacţii în Marea Britanie, unde organizaţia „Campania pentru o Britanie Independentă”, ce reuneşte eurosceptici de seamă din mai multe partide. Prin vocea purtătorului de cuvânt, parlamentarul conservator dr. Bob Spink, a interpelat în Camera Comunelor din parlamentul britanic, miniştrii de interne şi de externe, menţionând că este clară intenţia Forţei de Jandarmerie Europeană (F.J.E.) de a opera peste frontierele naţionale ale Uniunii şi care poate deveni o forţă de poliţie utlizată peste forţele de poliţie naţionale ale ţărilor membre.

Parlamentarul a cerut în mod expres celor doi miniştri britanici să dea asigurări categorice că Forţei de Jandarmerie Europene (F.J.E.) nu i se va permite să opereze pe teritoriul britanic. Ministrul de externe britanic a refuzat să dea o astfel de asigurare menţionând că pentru a opera într-o ţară membră a Uniunii Europene, aceasta trebuie să fie invitată de guvernul ţării respective.

Înaltul Comitet Interministerial (CIMIN) este constituit din reprezentanţii stabiliţi de fiecare dintre Părţi, care trebuie

54

să adopte în unanimitate deciziile şi regulile prevăzute de ghidul participării la misiuni a forţelor sub egida EUROGENDFOR.

Atribuţiile generale ale CIMIN sunt prevăzute în Capitolul III şi include următoarele:

– exercită controlul politic, dă orientarea strategică a EUROGENDFOR şi asigură coordonarea politică şi militară între Părţi şi statele contributoare cu forţe;

– numeşte comandantul FJE şi îi asigură cadrul necesar de acţiune prin directive obligatorii;

– aprobă atribuţiile şi structura Statului Major Permanent şi criteriile de rotaţie a funcţiilor importante în cadrul acestuia;

– evaluează capabilităţile şi îndeplinirea condiţiilor de accedere a unor state noi în cadrul FJE ca membru titular, cu statut de observator sau partener;

– monitorizează implementarea obiectivelor propuse în Tratatul de înfiinţare a FJE;

– discută şi aprobă obiectivele şi programul anual de pregătire propus de către comandantul FJE;

– decide participarea EUROGENDFOR în misiuni şi statele contributoare cu efective la acestea;

– elaborează cadrul necesar pentru acţiunile conduse de EUROGENDFOR sau la cererea Uniunii Europene, Naţiunilor Unite, OSCE, NATO sau a altor organizaţii internaţionale;

– defineşte structura specifică fiecărei misiuni pe baza consultărilor cu organizaţiile internaţionale solicitante şi desemnează comandantul forţelor din FJE şi responsabilităţile statului major permanent în stabilirea relaţiilor de subordonare şi transmitere a ordinelor;

– aprobă structura statului major al forţelor participante la misiuni;

– planifică şi asigură activităţile EUROGENDFOR în cazul dislocării în teatrul de operaţii;

55

– aprobă numirea preşedintelui biroului financiar şi decide criteriile de rotaţie a ocupării acestei funcţii.

Comandantul Forţei de Jandarmerie Europeană îndeplineşte următoarele atribuţii:

– conduce statul major permanent şi stabileşte regulamentele necesare pentru funcţionarea acestuia;

– aplică directivele primite de la CIMIN; – fiind în mod expres mandatat de Părţi prin

intermediul Înaltului Comitet Interministerial (C.I.M.I.N.) şi, în numele său, negociază şi încheie acorduri tehnice sau aranjamente necesare pentru buna funcţionare a Forţei de Jandarmerie Europeană (F.J.E.). şi pentru conducerea exerciţiilor sau operaţiilor desfăşurate pe teritoriul unui stat terţ;

– ia toate măsurile necesare, în concordanţă cu legislaţia Statului Gazdă, pentru a menţine ordinea şi securitatea în perimetrul instalaţiilor sale şi, dacă este necesar, în afara acestora, cu consimţământul anterior şi asistenţa autorităţilor Statului Gazdă;

– elaborează proiectul bugetului cu cheltuielile comune ale Forţei de Jandarmerie Europeană (F.J.E.) şi, după sfârşitul anului financiar, întocmeşte raportul final referitor la cheltuielile făcute de Forţa de Jandarmerie Europeană (F.J.E.). în anul respectiv;

– foloseşte cele mai eficiente metode de conducere a Forţei de Jandarmerie Europeană.

În Capitolul IV se fac referinţe la facilităţile acordate de către statul gazdă Statului Major Permanent al Forţei de Jandarmerie Europene (F.J.E.) pentru ca acesta să-şi poată îndeplini obligaţiile ce-i revin.

Modul în care sunt protejate informaţiile clasificate sau materialele aparţinând organizaţiei, precum şi felul în care se desfăşoară schimbul de informaţii clasificate sunt prevăzute în Capitolul V, care mai stipulează că baza acestei activităţi o constituie „acordurile de securitate specifice care vor fi negociate, semnate şi aprobate de Părţi”.

56

În Capitolul VI sunt precizate problemele referitoare la personalul Forţei de Jandarmerie Europene (F.J.E.) care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altui stat, precum şi aspecte legate de probleme legale şi de asistenţă medicală, portul uniformei şi al armamentului.

Privilegiile şi imunităţile personalului din Forţei de Jandarmerie Europene (F.J.E.) care desfăşoară activităţi pe teritoriul altui stat sunt prevăzute în capitolul VII, care include problematica taxelor şi impozitelor, cea a privilegiilor individuale ale personalului, cele referitoare la inviolabilitatea sediilor, clădirilor şi arhivelor, la imunitatea de la rechiziţie, unele aspecte ale structurii de comunicaţii.

Problemele referitoare la jurisdicţia infracţională şi jurisdicţia disciplinară stipulează la articolul 25 că: „autorităţile statului de origine vor avea dreptul de a exercita cu competenţă juridică în materie de infracţionalitate şi în materie disciplinară conferită de legea Statului de origine asupra personalului militar şi civil, când personalul civil este subiect al legislaţiei care guvernează toate sau doar o parte a forţelor de poliţie cu statut militar ale Statului de origine, din cauza activităţilor pe care le desfăşoară cu forţele respective”. Se poate observa din capitolele VII şi VIII ale Tratatului că personalul militar al Forţei de Jandarmerie Europeană (F.J.E.) are un statut asemănător cu cel al diplomaţiilor militari.

În Capitolul IX al Tratatului, se menţionează modalitatea de rezolvare a problemelor legate de distrugerea unor proprietăţi în procesul de pregătire şi executare a obligaţiilor ce revin Forţei, precizânu-se că fiecare Parte va renunţa la toate pretenţiile sale faţă de altă Parte pentru distrugerea oricărora dintre proprietăţile sale”.

Termenele referitoare la finanţări şi drepturi de proprietate sunt precizate în Capitolul X care prevede existenţa „unui Birou Financiar, compus dintr-un expert financiar desemnat de fiecare Parte”, obligaţiile acestuia precum şi modul în care se aprobă şi se finanţează cheltuielile

57

referitoare la activităţile Forţei de Jandarmerie Europene (F.J.E.). Cel mai important aspect este faptul că „veniturile sunt formate din contribuţiile Părţilor conform criteriilor stabilite de regulile financiare ale Forţei”.

Ultimul capitol, cel al dispoziţiilor finale stabileşte faptul că „Limbile oficiale vor fi cele ale Părţilor. O limbă de lucru comună poate fi folosită.” Acest aspect, arată că, în interiorul organizaţiei nu există un stat lider recunoscut care să-şi impună voinţa asupra celorlalte, acest lucru fiind în conformitate cu principiile Uniunii Europene.

Tot în acest ultim capitol, se precizează că eventualele controverse referitoare la aplicarea Tratatului se vor rezolva prin negociere, că Tratatul poate fi perfecţionat la propunerea unei părţi şi cu acordul celorlalte.

Trebuie menţionat modul în care este reglementată primirea de noi membri în EUROGENDFOR. Astfel, orice stat membru al Uniunii Europene care dispune de o forţă de poliţie cu statut militar se poate adresa Înaltului Comitet Interministerial (CIMIN) cu o cerere prin care îşi exprimă intenţia de a accede în FJE ca membru titular, cu statut de observator sau de partener.

Pentru a accede în FJE cu drepturi depline trebuie ca mai întâi Statul membru UE să dobândească statutul de observator. După obţinerea statutului de observator Statul solicitant are dreptul de a trimite un ofiţer de legătură în Statul Major Permanent de la Vicenza.

Statutul de partener poate fi dobândit de statele care sunt membre ale UE sau candidate pentru a intra în UE, dispun de o forţă cu statut militar care au cunoştinţe despre activitatea de poliţie şi se adresează în acest sens către CIMIN.

De asemenea, sunt stabilite modalităţile prin care un stat membru al Forţei de Jandarmerie Europene (F.J.E.) poate să se retragă din Tratat. Astfel. Statul care doreşte să se retragă poate să recurgă la această decizie în orice moment

58

prin înaintarea unei note scrise către statul depozitar. Retragerea din FJE îşi face efectul la 12 luni de la data primirii notei scrise sau la o dată ulterioară celor 12 luni şi prevăzută în notă de retragere.

În finalul Tratatului, se menţionează modalitatea de a intra în vigoare a acestuia şi faptul că depozitarul Tratatului este Guvernul Republicii Italiene.

Documentul se prezintă ca un instrument de lucru juridic care permite Părţilor, precum şi altor state care vor să acceadă în această organizaţie să-şi desfăşoare activitatea pe baze clare, legitime, fiind un important pas înainte pentru consolidarea Forţei de Jandarmerie Europene (F.J.E.).

Trebuie menţionat faptul că Forţa de Jandarmerie Europeană (F.J.E.) acoperă toate fazele unei operaţii de gestionare a unei crize:

– în faza iniţială poate fi dislocată în teatrul de operaţii, alături de o forţă de tip militar pentru a îndeplini misiuni specifice de poliţie. Gestionarea militară a crizei, atrage angajarea Forţei de Jandarmerie Europeană (F.J.E.) în spatele forţei militare (de tip forţe terestre) pentru a asigura misiuni de control al mulţimilor şi de poliţie judiciară;

– în faza de tranziţie poate îndeplini atribuţiile singură sau în cadrul unei forţe militare, facilitând coordonarea şi cooperarea cu unităţile de poliţie locale sau internaţionale. Faza de tranziţie este caracteristică unei crize de intensitate medie, ceea ce înseamnă că Forţa de Jandarmerie Europeană (F.J.E.) trebuie să asigure integral misiuni de menţinere şi restabilire a ordinii, precum şi misiuni de poliţie judiciară permiţând în acest fel dezangajarea forţei militare;

– în faza de dezangajare militară poate facilita tranziţia responsabilităţilor către o autoritate civilă sau un serviciu public şi, dacă este necesar, să participe la eforturile de cooperare. În faza teatrului de operaţiune stabilizat, Forţa de Jandarmerie Europeană (F.J.E.) este capabilă să-şi execute misiunile sub autoritate civilă, să se integreze forţei de ordine

59

internaţionale, să efectueze acţiuni de cooperare sau să fie dezangajată.

În prevenirea unei crize, această nouă forţă poate fi desfăşurată independent sau împreună cu o forţă militară.

În ceea ce priveşte instruirea personalului Înaltul Comitet Interministerial stabileşte standardele operaţionale ale unităţilor din Forţa de Jandarmerie Europeană (F.J.E.), atingerea nivelului acestora fiind o responsabilitate naţională, iar antrenamentele trebuie să ţină cont de obiectivele anuale propuse de Comandantul Forţei şi aprobate de Înaltul Comitet Interministerial.

Forţa de Jandarmerie Europeană (F.J.E.) organizează permanent exerciţii tactice cu caracter multinaţional pentru a permite atingerea nivelului interoperabilităţii necesare îndeplinirii misiunilor, după un program propus de comandantul FJE şi aprobat de un grup de lucru constituit în acest scop. Pentru anul 2008 sunt planificate şi se vor desfăşura două exerciţii tactice ale FJE, unul în Olanda şi celălalt în Portugalia.

Trebuie menţionat faptul că susţinerea materială şi financiară în misiunile internaţionale va fi asigurată de statele participante şi, dacă este posibil, de Uniunea Europeană, ONU, OSCE, NATO sau alte organizaţii internaţionale.

De regulă, structura unei forţe trimisă în teatrul de operaţii cuprinde:

– grupare operativă, compusă din structuri de jandarmerie mobilă sau din unităţi echivalente, specializate în misiuni de menţinere şi de restabilire a ordinii publice;

– structură de jandarmi specializată în misiuni de poliţie judiciară, de luptă împotriva criminalităţii, de culegere şi exploatare a informaţiilor, de protecţie a personalităţilor sau a martorilor, de control al mulţimilor, de luptă antiteroristă şi de intervenţii specializate, control al circulaţiei, specialişti în dezamorsarea dispozitivelor explozive;

– structură logistică în măsură să asigure susţinerea logistică a Forţei.

60

Unităţile Integrate de Poliţie (IPU) care pot îndeplini o misiune a Forţei de Jandarmerie Europeană (F.J.E.) sunt similare celor care se găsesc în catalogul capacităţilor definit la Helsinki şi la conferinţa de angajare a forţelor care a avut loc la Bruxelles în data de 19 noiembrie 2001. Naţiunile Unite folosesc pentru subunităţile de jandarmi sau poliţie aflate în teatrele de acţiune, denumirea de Unităţi Formate de Poliţie (FPU – Formed Police Units), aşa cum este cazul şi detaşamentului de jandarmi românesc aflat în misiune, în Kosovo. Subunităţile de jandarmi sau carabinieri care participă la misiuni sub egida NATO intră în compunerea şi se constituie în Unităţi Multinaţionale Specializate (MSU – Multinational Specialized Units) şi îndeplinesc atribuţii specifice de poliţie în teatrele de operaţii.

Se poate pune întrebarea: ce are în plus Forţa de Jandarmerie Europeană în comparaţie cu Forţa de Poliţie Europeană? Răspunsurile pot fi următoarele:

– capacitate de dislocare rapidă a efectivelor sale, circa 800 de jandarmi într-o perioadă de timp relativ scurtă, respectiv 30 de zile;

– existenţa statului major permanent asigură organizarea şi desfăşurarea rapidă a intervenţiei în zonele de acţiune desemnate;

– datorită folosirii formelor şi procedeelor de acţiune însuşite în cadrul exerciţiilor tactice comune desfăşurate (dispozitive de asigurare şi restabilire a ordinii publice, escortarea convoaielor, protecţia personalităţilor etc.) este asigurată o foarte bună interoperabilitate şi nu necesită o pregătire prealabilă a forţelor participante la o misiune internaţională înainte de îndeplinirea mandatului;

– este capabilă să gestioneze foarte bine executarea misiunilor de menţinere şi restabilire a ordinii publice şi să asigure în acelaşi timp demilitarizarea şi normalizarea situaţiei în zona de criză;

61

– poate oferi condiţii necesare dislocării altor forţe de poliţie care să participe la misiune în teatrul de operaţii;

– este competentă să îndeplinească toată gama de misiuni poliţieneşti, în ambele ipostaze, de substituire sau de sprijinire a forţelor locale de poliţie;

– constituie o forţă antrenată şi dotată corespunzător (armament, tehnică de luptă etc.) pentru îndeplinirea misiunilor specifice armatei într-un teatru de operaţii extern, pentru rezolvarea situaţiilor de criză;

– experienţa dobândită pe timpul participării la misiunile internaţionale, în componenţa forţelor de gestionare a situaţiilor de criză, în special când au acţionat ca unităţi specializate multinaţionale ( MSU – Multinational Specialized Units) sau ca unităţi de poliţie intergrate ( IPU – Integrated Police Units );

– îndeplinirea tuturor tipurilor de acţiune poliţieneşti în operaţiile de gestionare a situaţiilor de criză, în conformitate cu Declaraţia Petersberg, în mod deosebit în misiuni de substituire a poliţiei locale.

Se poate spune că înfiinţarea Forţei de Jandarmerie Europeană şi perspectiva acesteia în planul rezolvării conflictelor în diferite teatre de operaţii constituie pentru Jandarmeria Română, în eventualitatea accederii în FJE, o foarte bună oportunitate de întărire a prestigiului internaţional dobândit până în prezent prin participarea la misiunea din Kosovo, precum şi de creştere a competenţelor în materie judiciară necesare accederii în această selectă structură europeană.

62

STATUTUL „PREOŢILOR DE OŞTIRE” DIN EPOCA REGULAMENTARĂ PÂNĂ ÎN TIMPUL

DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Locotenent colonel drd. Ion Sorin STOIAN Biroul Protecţia Mediului şi Prevenirea Incendiilor –

Jandarmeria Română.

1. Repere istorico-legislative în evoluţia Bisericii Ortodoxe Române în epoca regulamentară: relaţia biserică-

societate, stat

Operă a colaborării dintre marii boieri şi autorităţile ruse de ocupaţie, inclusiv a guvernului de la Sankt Petersburg (care a dat Instrucţiunile şi a controlat textele) Regulamentele Organice ale Principatelor Române: Moldova şi Ţara Românească au avut caracterul unor Constituţii. Dar s-au numit Regulamente, pentru că nu erau în mod real Constituţii, ci mai degrabă coduri administrativ-instituţionale, stabilind normele de ordonare şi desfăşurare a principiilor de funcţionare şi a activităţilor instituţiilor economico-sociale şi politice ale celor două provincii. Unul din contemporanii epocii – Kuch, consul al Prusiei la Iaşi – le intitula „statute organice”, remarcând totodată că ele s-au bazat pe realităţile şi cerinţele istorice.1

Regulamentele Organice au adus reglementări şi precizări privind şi viaţa Bisericii Ortodoxe din Principate în baza noilor cerinţe de modernizare a societăţii civile, de ieşire

1 C.A. Küch, Moldawisch – Walachische Zustände în der Johren 1828 bis 1843, Leipzig, 1844 (Starea de lucruri din Moldova şi Valahia pe la anii 1828 până la 1843) (trad. de A.C. Cuza) în „Convorbiri literare”, XXV (1891), p. 29.

63

din mixtura politico-religioasă a Vechiului regim şi de trecere spre laicizare, după modelul Europei moderne civilizate.

Prevederile pentru organizarea bisericii au fost realizate în capitolul III, anexa A (art. 1-9) şi în capitolul IX, secţia III (art. 411-417) în Regulamentul Organic al Moldovei şi respectiv, în capitolul VIII din Regulamentul Organic al Valahiei.2

Regulamentele Organice nu au schimbat raporturile înalţilor prelaţi cu instituţiile statului, în ceea ce priveşte vechile avantaje şi privilegii. Ierarhi superiori erau însă acum, aleşi numai dintre clericii născuţi în Principate şi merituoşi.

Obişnuita Adunare Obştească, împreună cu boierii de treapta întâi, care nu făceau parte din Adunare alegeau mitropoliţii şi episcopii în fiecare principat. Ei erau apoi confirmaţi de către domnitori şi Patriarhia din Constantinopol.

Mitropoliţii se alegeau dintre episcopii „legiuiţi” anterior Regulamentului, în Moldova dintre cei de Roman şi Huşi, iar în Ţara Românească dintre cei de Buzău, Râmnic şi Argeş.3

Preoţii de rând erau hirotonisiţi numai cu aprobarea scrisă a domnitorilor, după ce Logofeţii bisericeşti (cu rang de ministru actual) întocmeau rapoarte în acest sens, cu aprecieri asupra meritelor candidaţilor, între care trebuia să fie neapărat necesară absolvirea Seminarului sau frecventarea lui.

Intervenţia domnitorilor – decizia lor – era hotărâtoare şi în cazul egumenilor şi stareţilor de mănăstiri.4

În ceea ce priveşte competenţele sociale, juridice şi politice ale clerului, Regulamentele Organice păstrau şi

2 Paul Negulescu şi George Alexianu, Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldovei, vol. I, Bucureşti, 1944, p. 305; Regulamentul Organic al Moldovei, ediţie îngrijită de Dumitru Vitcu, Gabriel Bădărău şi Corneliu Istrati, Editura Junimea, Iaşi, 2004, p. 95. 3 Regulamentul Organic al Moldovei (ed. D. Vitcu, G. Bădărău, C. Istrati, în formă abreviată ROM, cap. IX, art. 411 şi 412; Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldovei (ed. P. Negulescu şi G. Alexianu), abreviat ROVM, cap. VIII, art. 359-360, p. 388. 4 ROM, cap. III. Anexa A, art. 1 şi cap. IX, art. 415, p. 388; ROVM, cap. VIII, art. 363, p. 161.

64

consfinţeau vechile privilegii privind exprimarea drepturilor înalţilor ierarhi în principalele Adunări ale Principatelor precum şi acelea de a interveni cu autoritatea lor duhovnicească în procedurile solemne specifice alegerilor de domn şi validării membrilor Obşteştii Adunări. Istoricul Anastasie Iordache a concluzionat în legătură cu aceste prevederi că, în fapt Regulamentele au reprezentat „o operă care sugerează la fiecare moment imaginea preotului ca etern preşedinte” al unei instituţii de stat. De asemenea, prezenţa în Adunare a înalţilor prelaţi sporea autoritatea marii boierimi faţă de alte stări sociale reprezentate „minoritar”.5

Conform protocolului tradiţional de alegere şi consacrare a domnitorilor, biserica intervenea cu ritualurile ei. Astfel, înainte de votul în Adunarea Obştească, toţi membrii acesteia mergeau la biserică, unde în faţa Mitropolitului şi cu mâna pe Sfânta Evanghelie, depuneau jurământul că vor vota cinstit şi fără vreo influenţă anume. După votul din Adunare, domnitorii se deplasau la catedrala mitropolitană pentru a fi unşi cu Sfântul mir – în sensul legitimării – de către Mitropolit şi a rosti jurământul de credinţă faţă de ţară şi legile ei.6

În fiecare principat, mitropoliţii erau preşedinţii de drept ai Adunărilor Obşteşti, îl ajutau pe domn în judecăţi, aveau diverse misiuni diplomatice şi dreptul de a conduce principatul în cazul vacanţei scaunului domnesc.

La alegerile de deputaţi pe ţinut (în Moldova) şi pe judeţ (în Ţara Românească) pentru Adunarea Obştească Extraordinară, clericii – protopopii – supravegheau şi validau lista celor aleşi. Ei erau şi în comisiile de recensământ, ajutând la întocmirea cartografiilor populaţiei, mai mult ca probabil datorită ştiinţei lor de carte, prin Regulament fiind seminarizaţi

5 Anastasie Iordache, Principatele Române în epoca modernă, Editura Albatros, Bucureşti, vol. I, p. 233-234, 252. 6 ROM, cap. I, art. 29-47; ROVM, cap. I, art. 29-43, p. 57.

65

mai toţi preoţii.7 Temniţele de deţinuţi au fost scoase de sub autoritatea

mănăstirilor şi au devenit civile printr-un regulament special. Numai deţinuţii politici mai erau trimişi la mănăstiri.8

În ceea ce priveşte atribuţiile judecătoreşti ale preoţilor şi în genere relaţia lor cu instituţia Justiţiei, s-au introdus unele drepturi ale laicilor, dar s-au păstrat şi vechi privilegii. Astfel, s-a dispus ca orice cleric, ce ar fi încălcat vreo normă civilă sau ar fi produs tulburări, să fie judecat de Mitropolit în prezenţa Domnului sau de judecătoriile civile, unde era reprezentat de un avocat. Citarea preoţilor în faţa acestor instanţe se făcea însă doar la solicitarea autorităţilor bisericeşti.

Preoţii făceau parte ei înşişi din sistemul Judecătoriilor civile, ca reprezentanţi ai primei trepte „Judecătoria de împăciuire” locală din fiecare sat sau mahala. Pricinile se judecau de regulă Duminica, după slujbă, la casa preotului, ajutat de trei juraţi aleşi dintre fruntaşii obştii. Preotul, în caz de împăciuire, avea dreptul să întocmească un document oficial „un act de învoială” semnat de părţile în conflict. Competenţa lui era însă pentru litigii legate de valoarea mică a bunurilor reclamate.9

O altă atribuţie a preoţilor care li s-a recunoscut prin Regulamentele Organice a fost aceea administrativă, în plan local, însă pusă sub controlul autorităţii civile, laice.

Ca şi anterior actele şi registrele actelor de stare civilă – naştere, botez, logodnă, căsătorie, deces – erau ţinute de preoţi în parohiile locale. Controlul se făcea de către mitropoliţi, episcopi, dar şi de către Departamentul Treburilor din Lăuntru (al

7 ROM, cap. I, art. 48-49, 84, 85 ROVM, cap. I, art. 45-48, 69-70, p. 57; Sever Buzatu, Regulamentele Organice şi însemnătatea lor pentru dezvoltarea organizaţiei Bisericii Ortodoxe Române, în „Studii Teologice”, nr. 5-6, 1956, p. 370. 8 Anastasie Iordache, op. cit., vol. I, p. 240-241. 9 ROM, cap. VIII, art. 319, ROVM, cap. VIII, art. 363 şi cap. VII, art. 264; Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Editura Junimea (ed. îngrijită de Mihaela Paraschiv), Iaşi, 2001, p. 443.

66

Administraţiei şi Internelor de astăzi). Modul de întocmire şi păstrare a actelor civile se făcea în modul specificat în Regulamente. Cu o lună înainte de începerea anului, fiecare preot primea de la protopop câte trei condici în dublu exemplar, în care urmau să fie trecute numele celor născuţi, celor căsătoriţi şi decedaţi. La sfârşitul anului toate condicile erau duse la comisiile de control, erau închise şi primeau o tablă indicativă alfabetică. Din datele înscrise în condici se făceau alte trei condici regionale, unde erau trecuţi de asemenea cei născuţi, cei căsătoriţi şi cei decedaţi. Fiecare tom se numerota, se închidea şi primea o tablă alfabetică indicativă. După aceste tomuri regionale, ispravnicul trimitea o copie Departamentului sau Ministerului din Lăuntru. La fiecare două luni, preoţii mai înaintau episcopilor eparhioţi lista cu numele celor botezaţi. Preoţii erau aceia, care la cerere, eliberau certificate de botez, căsătorie sau deces, dar fără a percepe vreo taxă. Preoţii neglijenţi în păstrarea actelor erau pedepsiţi de către autorităţile bisericeşti. Însuşi mitropoliţii şi episcopii răspundeau de situaţia actelor civile. În caz de deces al unora dintre ei, succesorii preluau evidenţa condicilor, cu proces-verbal, în care se arăta starea acestora.10

Regulamentele Organice au contribuit la ridicarea nivelului de cultură al preoţilor, mulţi dintre ei având înainte cunoştinţe sumare. Nu s-a mai permis hirotonia preoţilor fără seminarii teologice. Întreţinerea şcolilor teologice a fost preluată de stat, alocându-se sume anume în acest scop: pentru cel de la Socola în Moldova – 60.000 lei, iar în Muntenia – 90.000 lei, pentru cel de la Bucureşti şi 60.000 lei pentru cel de la Craiova. Dacă până la vârsta de 25 ani absolvenţii de seminar (studiile începeau de la vârsta de 15 ani) nu erau hirotonisiţi din cauza slăbirii sentimentului religios, erau obligaţi să înapoieze Seminarului plata studiilor.11

10 ROM, cap. IV, art. 139, secţia III, litera B, Anexa „Despre acturile metricii pentru cei ce se nasc, căsătoresc şi mor”, p. 257. 11 ROM, cap. III, art. 74, alin. XIII; ROVM, cap. III, art. 65, alin. 2, p. 193.

67

Regulamentele Organice au introdus reglementări de favorizare a preoţilor în domeniul dărilor atât de către stat, cât şi către proprietarii de moşii mai lămurite şi mai concesive însă în Ţara Românească decât în Moldova. În Muntenia se prevedea o scutire absolută de dări a preoţilor şi diaconilor, cu excepţia celor caterisiţi. În Moldova însă, ei urmau să presteze clacă „zile de boieresc”, dare sau dijmă, plată pentru locul de casă obţinut de la boier, iar cei care aveau şi vii, prisăci sau oi dădeau dijmă din ele asemenea cu ceilalţi locuitori sau după înţelegerea cu proprietarul. Preoţii mai plăteau o taxă de 20 de lei către stat în două tranşe. Ei erau scutiţi doar de taxa de un galben anual pentru întreţinerea „Casei Şcoalelor Naţionale”.

Se observă în aceste măsuri intervenţia şi puterea marii boierimi, care nu a renunţat la privilegiile sale medievale.12

Preoţii erau obligaţi să săvârşească serviciile religioase fără plată de la enoriaşi şi să se mulţumească cu ceea ce primeau. Pentru actele de cununie se plătea suma de cinci lei pentru români şi un leu pentru ţigani.

Protopopii şi economii trebuiau, printr-un regulament special, să primească salariu.

Văduvele preoţilor primeau un an de zile ajutor financiar de la biserică şi scutire de bir şi boieresc pentru toată viaţa. Numai pentru „locul de hrană” trebuiau să se înţeleagă cu proprietarii de moşii.

Statul a intervenit pentru îmbunătăţirea stării materiale a preoţilor, dând legi prin care proprietarii au fost obligaţi să dea preoţilor terenul cuvenit, iar ţăranii să-l lucreze, lăsându-i pe clerici să-şi îndeplinească adevărata lor misiune pentru care au fost pregătiţi la Seminar. Deoarece din cauza muncii la pământ, unii clerici îşi părăsiseră cariera.13

S-au mai stabilit pensii şi ajutoare pentru maicile de la mănăstirile Văratic şi Agapia. Unele mănăstiri, care contribuiau

12 Loc. cit., Anexa A, art. 1, 9, 14, 67, p. 559. 13 ROM, cap. III, art. 7 şi 8; cap. IX, art. 414; ROVM, cap. VIII, art. 362.

68

cu produse la întreţinerea spitalelor, au fost scutite de dări. În Ţara Românească, Mitropolia, Episcopiile şi toate mănăstirile (închinate sau nu) contribuiau la cheltuielile pentru ajutorarea caselor de binefacere.

Regulamentul din Moldova a prevăzut pentru prima dată măsuri în construcţiile bisericeşti (religioase), în favoarea păstrării demnităţii lăcaşurilor religioase şi anume ca bisericile şi mănăstirile să nu fie înconjurate de imobile înalte, iar clădirile să fie la depărtare pentru a feri bisericile de incendiu.

Cimitirele au fost mutate în afara localităţilor şi înconjurate cu arbori pentru împrospătarea aerului.14

Încă înainte de stabilirea de măsuri prin Regulamentele Organice, unii reprezentanţi ai bisericii, de formaţie cărturari, s-au implicat în mişcarea de redeşteptare naţională în plan cultural şi social. În primul rând ei au avut în vedere înfiinţarea de şcoli, dezvoltarea învăţământului naţional. În perioada dintre 1828-1831 (în Moldova), numărul elevilor la Şcoala de la mănăstirea Trei Ierarhi (Iaşi) erau de 411 elevi în ciclul primar, 103 la gimnaziu. Tot acolo s-au ţinut şi cursuri de Drept, limbi străine şi muzică. În toamna anului 1832, urmând prevederile Regulamentului Organic s-au înfiinţat şcoli la Roman, Huşi, Galaţi, Bârlad, Botoşani, Focşani. Mitropolitul Veniamin Costachi, împreună cu ceilalţi epitropi ai şcolilor (clerici) şi cu Gheorghe Asachi s-au preocupat de deschiderea Academiei Mihăilene din Iaşi (iunie 1835). Veniamin s-a implicat şi în înfiinţarea primei şcoli publice pentru „fetele orăşenilor” (1 noiembrie 1834) în incinta mănăstirii Bărboi. La propunerea lui Gheorghe Asachi, mitropolitul a acceptat trimiterea a şapte tineri cu bursă în străinătate, pentru a fi formaţi ca profesori la Academia Mihăileană şi la şcoala de la Socola.15 14 ROM, cap. III, secţia II, art. 74; cap. III, secţia III, art. 79, cap. X, art. 416; ROVM, cap. III, secţia V, art. 123. 15 V.A. Urechia, Istoria Şcoalelor, vol. IV, Bucureşti, 1901, p. 121, 229, 267; ROM, cap. IX, secţia IV, p. 335; Gabriel Bădărău, Organizarea şi conţinutul învăţământului

69

În 1822, noul domn pământean Grigore D. Ghica al Ţării Româneşti a numit o nouă Eforie a şcolilor naţionale din care făcea parte şi episcopul Gherasim al Buzăului. Această instituţie a dat avânt dezvoltării învăţământului în limba română. În august 1831 Eforia a făcut demersuri şi a obţinut redeschiderea Colegiului Sf. Sava, a cărui clădire fusese rechiziţionată pe timpul războiului ruso-turc. În anii următori, pe lângă acest colegiu au fost înfiinţate şi alte unităţi de învăţământ (agricol, muzică, meserii).16

În timpul guvernării Principatelor române de către Pavel Kiseleff, s-a redeschis Şcoala Vasiliană de la Trei Ierarhi, din Iaşi. Între alte măsuri pozitive sau „virtuţi”, după cum le numeşte istoricul Dumitru Vitcu - s-a aflat şi aceea a recursului la preoţi pentru combaterea epidemiei de ciumă. Dacă uneori preoţii au fost consideraţi susţinătorii misticismului, Kiseleff i-a mobilizat tocmai pentru a combate fatalismul orb al oamenilor simpli, analfabeţi, şi pentru a-i ajuta pe medici să introducă vaccinul de prevenire şi combatere a flagelului.17

Istoricul Alexandru Zub a apreciat rolul clerului, ce a participat la programul de luminare a maselor şi de solidarizare în jurul unui program naţional, întemeiat pe ideea continuităţii istorice, promovarea istoriei şi limbii naţionale, dar şi a ştiinţelor moderne, astfel încât, a concluzionat el procesul secularizării spiritului public s-a produs în societatea românească fără sincope şi fără dramatism.18 public din Moldova între anii 1832 şi 1848, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol”, XVIII, Iaşi, 1981, p. 214-215; Istoria Românilor, vol. VII, t1 („Constituirea României moderne, 1821-1878”), coord. Dan Berindei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 335. 16 Nicolae Isar, Principatele Române în Epoca luminilor (1770-1830), Cultura, Spiritul critic, geneza ideii naţionale, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999; Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999, p. 61. 17 Dumitru Vitcu, Pavel D. Kiselev în Principatele Române (1829-1834). Virtuţile şi frustrările unui ocupant atipic, „Anuarul Institutului A.D. Xenopol”, tom XLII, Iaşi, 2005, p. 115-122; Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti, ediţia Mihaela Paraschiv, 2001, p. 513. 18 Alexandru Zub, În orizontul istoriei, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 27.

70

1. Biserica Ortodoxă Română şi programul societăţii civile de modernizare şi înfăptuire a unităţii statale (1848–1859)

Între participanţii la revoluţia de la 1848, din spaţiul

românesc, au fost şi clerici. În Moldova, clerici de toate rangurile de la cele înalte,

până la simpli slujitori la altare, au sprijinit mişcarea revoluţionară din martie 1848. Mitropolitul Meletie Lefter (Brandaburul) (13 februarie 1844 – 20 iunie 1848), deşi instalat la dorinţa domnitorului Moldovei, a semnat totuşi alături de ceilalţi protestatari, cunoscutul memoriu din 1848 adresat lui Mihail Sturdza, în care se denunţau abuzurile şi corupţia administraţiei acestuia.19

Şi Veniamin Roset, episcop al Romanului, s-a aflat şi el între protestatari. El a fost astfel destituit şi trimis la mănăstirea Soveja pe motivul că „a predis (a predicat – n.n.), că nu se poate ca poporul Moldoviei să mai sufere aceste tiranii, ci se va scula şi el contra tiranilor”. În locul său la 12 septembrie 1848, Mihail Sturdza l-a numit pe Chesarie Sinadon. 20

Arhimandritul Paisie din Târgu Ocna, deoarece a incitat pe ţărani la revoltă a fost arestat la domiciliu din ordinul domnitorului. În favoarea eliberării sale a intervenit un comandant rus, generalul Lüders.21

Preotul Gheorghe Bodescu din Bârlad a ţinut, după înăbuşirea mişcării revoluţionare, o cuvântare în cadrul celebrării unei mari sărbători religioase (Pogorârea Sfântului

19 Alexandru I. Ciurea, pr., Şirul mitropoliţilor Bisericii Ortodoxe din Moldova. Elemente esenţiale biografice şi bibliografice, în volumul „Hristos în Moldova”, Editura Trinitas, Iaşi, 2001, p. 386. 20 Anul 1848 în Principatele Române, vol. IV, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, Bucureşti, 1902, p. 359, 493. 21 Nicolae Corivan, Clerici ortodocşi din Moldova şi Muntenia care au luat parte la revoluţia din 1848, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 7-8, 1958, p. 624.

71

Duh – 30 mai 1848), în care denunţa situaţia locuitorilor Moldovei, îndemnând la „frăţie” şi „unire” pentru a se ridica să-şi recupereze „dreptăţile”. Drept urmare, preotul Bodescu a fost arestat şi trimis la închisoare.22

În Ţara Românească, unde revoluţia de la 1848 a fost mai bine pregătită şi a existat o activitate de propagandă revoluţionară în mase, între comisarii de propagandă şi participanţi au fost mulţi preoţi, ca reprezentanţi ai voinţei poporului şi susţinători ai unei noi ordini constituţionale. Ei aveau să fie şi combatanţi în cazuri speciale, de asemenea au făcut parte şi din garda naţională. Preoţii apăreau adesea în fruntea mulţimilor, în virtutea unui vechi obicei, pentru a le asigura mai mult respect şi ascultare din partea autorităţilor.

În această ordine de idei, preotul şi învăţătorul oltean Radu Şapcă din Celei a fost iniţiat în pregătirea revoluţiei muntene şi chemat printr-o scrisoare conspirativă: „Vino cu crucea şi Evanghelia să cununăm mireasa” (revoluţia – n.n.) de către căpitanul Pleşoianu pentru 9 iunie 1848 la Izlaz. În mijlocul unei mulţimi de ţărani şi a fruntaşilor revoluţionari – Tell, Pleşoianu, Racotă, Ştefan Golescu – Radu Şapcă a rostit o rugăciune de îmbărbătare şi a sfinţit steagurile revoluţionare. După citirea celebrei Proclamaţii, a fost ales un guvern provizoriu, în care figura şi preotul, ca reprezentant al bisericii. La 1 august 1848 preotul Radu Şapcă s-a aflat pe câmpul lui Traian, în tabăra militară organizată de Gheorghe Magheru. După înăbuşirea revoluţiei prin intervenţia armată turco-rusă în Principate, preotul a fost urmărit, arestat un timp (la 19 octombrie) şi ţinut la mănăstirea Văcăreşti 9 luni de exil, apoi a fost exilat la Muntele Athos (Grecia). Acolo a stat 7 ani; apoi a fost trimis la muncă forţată la Brusa în Turcia, suferind de foamete şi lipsit de adăpost. Abia în anul 1855, ca şi altor exilaţi, i s-a permis să revină în ţară.23 22 Ibidem, p. 625. 23 Anul 1848..., vol. I, p. 73, 490; Gherasim Piteşteanul, arhiezeu-vicar, Preotul Radu Şapcă, omul şi epoca sa, Râmnicul Vâlcea, 1978, p. 45-53, 66-70, 80-91;

72

Preotul Ambrozie de la Episcopia Buzăului s-a aflat la 19 iunie 1848 în Bucureşti în mulţimea condusă de Ana Ipătescu care a eliberat guvernul revoluţionar. În mod simbolic el a fost supranumit „popa Tun”, întrucât s-a aruncat pe un tun, în momentul în care soldaţii aprinseseră fitilul şi a încurajat lumea să intre în palat.

Între comisarii de propagandă trimişi în judeţele Ţării Româneşti, în scopul de a explica ţăranilor articolele din Proclamaţie şi a-i apropia cauzei revoluţiei s-au aflat şi ierodiaconii Chesarie la judeţul Slam – Râmnic (Râmnicu-Sărat), Partenie de la Argeş, Nichifor Iliescu de la Buzău, Atanasie de la Vâlcea, Veniamin de la Vlaşca, preotul Vârlean din Sinaia, judeţul Prahova.24

Alţi slujitori ai altarelor ar fi Zamfir din Călăraşi, protopopul Ioan din Focşani, alt protopop din Brăila, preoţi de rând din satul Cetatea, jud. Dolj, Dinu din satul Brebeni, jud. Mehedinţi, călugări de la mănăstirea Poiana de lângă Câmpina, despre care arhimandritul Ghenadie Petrescu afirma că „sunt gata a muri pentru patria lor şi a se face martiri” şi mulţi alţi clerici au fost partizani ai revoluţiei de la 1848 şi participanţi la ea. Preotul Nichifor a fost pe lista gărzii naţionale şi a purtat eşarfa ei tricoloră.

Unii preoţi i-au reprezentat pe ţărani în Comisia de împroprietărire precum Neagoe Benescu, jud. Slănic-Râmnic sau au pledat ca arhimandritul Iosafat Snagoveanu pentru dezrobirea ţiganilor. Mulţi clerici au fost pe lista candidaţilor pentru Adunarea Constituantă, aleasă de revoluţie.25 Dumitru Bălaşa, pr., Caracterul religios al Proclamaţiei de la Izlaz, „Mitropolia Olteniei” nr. 5-6, 1968, p. 374; Eustaţiu Cumpănaşu, Primele acte istorice ale Guvernului provizoriu de la Islaz, 9 iunie 1848, în „Mitropolia Olteniei” (MO), nr. 4-6/1978, p. 366-369; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p. 352; vezi şi anexa nr. 1, ilustraţia cu imaginea preotului Radu Şapcă, extrasă din colecţiile Muzeul Militar Bucureşti, cu nr. 38585. 24 Anul 1848..., vol. II, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, Bucureşti, 1902, p. 394. 25 Ibidem, II, p. 369; III (1902), p. 114, 201-203, 562-566.

73

Astfel, după înfrângerea revoluţiei, clerul român din ambele Principate a susţinut şi programul unionist, remarcându-se favorabil atât înainte de Unirea din 1859, cât şi în timpul evenimentelor imediat premergătoare, de după Războiul Crimeii.

Sofronie Miclescu, episcop de Huşi, a fost ales în februarie 1851 mitropolit al Moldovei. Deşi iniţial a ezitat să accepte ideea unităţii naţionale, de teama scăderii rolului Mitropoliei Moldovei, a avut în cele din urmă un rol important în înfăptuirea actului Unirii Principatelor Române, cu atât mai mult cu cât caimacamul Vogoride a căutat să-l atragă de partea separatiştilor. Acesta din urmă a provocat un conflict puternic cu clerul din Moldova, care era sprijinitor al programului unionist. În acest context, el a trimis o scrisoare mitropolitului Sofronie, prin care îi acuza pe preoţi că, în loc să se preocupe de îndatoririle bisericeşti, au umblat pe străzi cu cocarde tricolore, în timpul sosirii comisarilor europeni la Iaşi. Caimacanul l-a demis apoi pe Beldiman, ministrul Cultelor, pentru motivul că nu a luat măsuri împotriva acelor preoţi agitatori, sprijinitori ai ideii de Unire a Principatelor. Autorităţile au căutat apoi compromiterea şi demiterea lui Sofronie Miclescu, care prin natura funcţiei sale avea dreptul să conducă dezbaterile Divanului ad-hoc al Moldovei.26

Unii politicieni europeni au părut surprinşi de numărul mare de clerici implicaţi în evenimentele pregătitoare Unirii, aşa cum a fost francezul Talleyrand, comisar european venit în Principate pentru cercetarea opiniei publice româneşti. Dar trebuie readus aici în discuţie dreptul preoţilor, ştiutori de carte – de a controla listele electorale. Cunoscători, nu numai a cărţilor bisericeşti, ci şi a celor laice, ce propagau ideile libertăţi

26 Ibidem, II, p. 201-203; III, 1902, p. 108, 459; IV (1903), p. 555, 620, V (1904), p. 107, 294; Dan Berindei, Revoluţia de la 1848 în Ţările Române, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 50; Apostol Stan, Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească. Boieri şi ţărani, Editura Saeculum, Bucureşti, 1991, p. 242-244.

74

şi modernităţii, preoţii moldoveni au avut, cum a constatat Talleyrand, o „atitudine hotărâtă” în favoarea Unirii. Comisarul austriac, ce ar fi dorit să nu facă cunoscută această poziţie, fiind de partea partidei antiunioniste, a trebuit să o constate şi el, opinând că era „prima oară când clerul se declarase făţiş pentru Unire”, punând acest lucru pe seama influenţei Rusiei.27

În timpul primelor alegeri pentru Divanul ad-hoc din Moldova (anul 1857), în condiţiile în care unioniştii aveau cunoştinţă de intenţia antiunioniştilor de a împiedica desfăşurarea corectă şi de a falsifica listele electorale, preoţii, inclusiv Mitropolitul Sofronie Miclescu s-au abţinut de la vot sau s-au retras. Din cei 193 de preoţi (dintr-un total de 3263) nu au votat decât 17, urmând exemplul laicilor unionişti.

Funcţionarii cârmuirii au procedat de altfel la înscriere în buletine numai a numelor candidaţilor antiunionişti.

Dezgustat de farsa electorală pusă la cale de autorităţi, mitropolitul a refuzat în câteva rânduri să prezideze desfăşurarea alegerilor şi s-a retras pentru o vreme în afara Iaşiului. După ce alegerile falsificate au fost anulate, Sofronie a acceptat să prezideze noi alegeri. Astfel, el a deschis, la 4 octombrie 1857, Divanul ad-hoc al Moldovei în mijlocul însufleţirii obşteşti. În cuvântul de deschidere a lucrărilor Divanului, mitropolitul a subliniat elementele ce-i unesc pe români „aceleaşi simţăminte, aceeaşi dragoste şi aceeaşi sfântă credinţă”, rugându-se ca cerul să binecuvânteze ostenelile lor (se referea la unire” – n.n.). Mitropolitul a condus Divanul şi la 19 octombrie 1857, când s-a citit o moţiune a deputaţilor moldoveni, care cereau autonomie, unire, principe străin şi guvern reprezentativ. De asemenea a rostit cuvintele de binecuvântare înaintea şedinţei Adunării elective, care l-a

27 Gheorghe I. Moisescu, pr., Un veac de la unirea Ţărilor Române, „Mitropolia Olteniei” (MO), nr. 1-2, 1959, p. 9; Dumitru Vitcu, Unioniştii şi seratiştii în faţa confruntărilor decisive (1856-1857), în volumul Vârstele Unirii. De la conştiinţa etnică la unitatea naţională, sub îngrijirea lui Dumitru Ivănescu, Cătălin Turliuc şi Florin Cântec, Fundaţia Academică „A.D. Xenopol”, Iaşi, 2001, p. 98.

75

ales pe Alexandru Ioan Cuza, domnitor în Moldova.28 Nu putem să lăsăm de o parte activitatea desfăşurată

de clericii moldoveni în „Societatea Unirii” ale cărei baze s-au pus la Socola la 21 mai 1856, condusă apoi de un Comitet Central al Unirii în Moldova în care alături de fruntaşi ca Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu s-au aflat şi arhimandritul Neofit Scriban şi economul Ion Bobulescu. Neofit Scriban, a scris de altfel două lucrări filounioniste: Unirea sau neunirea Principatelor şi Jertfă pentru Unirea Principatelor.29 Familia Scriban din Moldova a rămas cunoscută pentru clericii pe care i-a dat, fraţii arhieriei şi profesori teologi Filaret şi Neofit (Nicolae) Scriban, nepotul Iuliu Scriban născut la Galaţi. Atât Filaret, cât şi Neofit au militat pentru Unirea Principatelor şi au fost deputaţi în Divanul Ad-hoc al Moldovei în 1857.30 Cei doi fraţi Scriban au fost consideraţi de către caimacanul Vogoride atât de periculoşi, încât a cerut mitropolitului Moldovei scoaterea lor de pe listele electorale pentru Divanul Ad-hoc. Filaret Scriban a fost apoi destituit de la conducerea Seminarului Socola.31

Arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, director al Seminarului din Huşi, a sprijinit, la rândul său, ideile unioniste şi a expus în public – într-o cuvântare din 1856, ţinută cu ocazia hramului episcopiei – „foloasele” Unirii, între care dezvoltarea economică a celor două principate şi emanciparea ţărănimii. El a fost membru în Divanul Ad-hoc în 1857 şi apoi

28 D.A. Sturdza, Acte şi documente, vol. IV, Bucureşti, 1889, p. 465-466; T.W. Riker, D. Litt Oxon, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale, 1856-1866 (ediţie îngrijită de Dan Jumară), Editura Alfa, Iaşi, 2000, p. 95-96. 29 T.W. Riker, op. cit., p. 121, 143; Acte şi documente, vol. V (1890), Bucureşti, 1890, p. 47, 157-162, 182; VII (1896), p. 34-35; VIII (1898), p. 342. 30 Acte şi documente, vol. III, Bucureşti, 1889, p. 1-7; Emilian Vasilescu, prof., Unirea Ţărilor Române, în „Glasul Bisericii”, nr. 1-2, 1959, p. 104-105. 31 Acte şi documente, vol. IV, Bucureşti, 1889, p. 681; Scarlat Porcescu, Preoţi ortodocşi din Moldova luptă pentru Unirea Ţărilor Române, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei” (MMS), nr. 1-2, 1959, p. 42-43 şi Episcopul Melchisedec, 80 de ani de la moartea sa, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,, nr. 5-6, 1972, p. 380-402.

76

în Senatul României în timpul domnitorului Al. I. Cuza şi a îndeplinit şi misiuni diplomatice în timpul principelui Carol.32

Vogoride a destituit el însuşi pe unii arhierei, fără a avea autoritate, sau i-a silit pe unii ierarhi să-i destituie pe protoierei şi preoţii de rând şi să-i ameninţe chiar cu scoaterea din localităţile unde slujeau şi cu umilirea lor în public „prin biciuire, arestare şi alungare din comunitate”.33

Mulţi preoţi unionişti s-au abţinut de la vot pe parcursul desfăşurării alegerilor din anul 1857. Presiunea lui Vogoride asupra clerului a fost atât de mare, încât ea a îmbrăcat şi forme mai subtile pe lângă ameninţări. Autorităţile antiunioniste din Moldova au încercat să-i cumpere pe preoţi cu bani (galbeni) şi ranguri. Cei mai mulţi preoţi au respins propunerile: „în sărăcie ne-am născut, în sărăcie trăim şi cu onoare dorim a muri… ca români şi moldoveni şi ca miniştri ai lui Hristos pe pământ, voim a rămâne credincioşi patriei şi chiriarhului de care suntem administraţi…”.34

În Divanul Ad-hoc nou ales, toţi reprezentanţii clerului din Moldova, cu excepţia vicarului, episcopul Nectarie Hermeziu, au votat pentru unirea Principatelor române. Iar în ziua de 5 ianuarie 1859, în Adunarea Electivă privind alegerea domnitorului Moldovei, mitropolitul Sofronie a votat în favoarea lui Al. I. Cuza.35

În Ţara Românească, mişcarea pentru unire din societatea munteană s-a desfăşurat sub auspicii mai favorabile, datorită cârmuirii caimacamului Alexandru D. Ghica şi prezenţei permanente a Comisiei europene pentru supravegherea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc. De aceea şi acţiunile unioniste ale clericilor munteni s-au desfăşurat în mai 32 Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 432-435; Acte şi documente, vol. III..., p. 612; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români..., p. 483. 33 Acte şi documente, vol. IV..., p. 397-398, 1007. 34 Ibidem, vol. V, Bucureşti, 1890, p. 158-159. 35 Ibidem, vol. VII, Bucureşti, 1896, p. 78-79; vol. VIII, Bucureşti, 1898, p. 343; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români..., p. 284.

77

multă libertate. Reamintim că, prin Regulamentul Organic, preoţii munteni aveau acelaşi statut ca şi cei moldoveni în sensul de a coordona recensămintele, listele de alegeri, precum şi de a fi aleşi în Adunările reprezentative, unde mitropolitul şi episcopii principali erau membri de drept, iar capul bisericii, avea şi funcţia de preşedinte al Adunării. Astfel că, nu trebuie să-i uimească pe contemporanii noştri, faptul că preoţii au avut un cuvânt de spus în legătură cu Unirea din 1859 şi au îndemnat populaţia din parohiile lor să sprijine înfrăţirea naţiei române.

„… Precum legea lui Dumnezeu ne leagă prin credinţa cu cerul, asemenea şi pământul naşterii sau patria ne leagă prin existenţa noastră şi de aplecarea de dragoste şi simpatie cu toate generaţiile cele mai înainte de noi”36, avea să scrie episcopul Filotei al Buzăului, într-o circulară trimisă protopopilor subalterni la începutul anului 1857, în care-i îndemna să facă rugăciuni pentru dobândirea Unirii.

Calinic Cernicanul (sau cel Sfânt), episcop de Râmnic, a fost de asemenea un susţinător convins al Unirii Principatelor. El a fost ales membru în Divanul Ad-hoc (1857) şi apoi în Adunarea Electivă (1859) a Ţării Româneşti.37

Arhimandritul Iosafat Snagoveanu, refugiat la Paris, după înfrângerea revoluţiei muntene de la 1848, a deschis acolo în 1853 o capelă pentru românii refugiaţi din ambele Principate. Încă înainte de alegerile pentru Divanul Ad-hoc i-a îndemnat pe preoţii din ţară să propovăduiască importanţa Unirii: „Ne trebuie o naţiune recunoscută de celelalte naţii prin autonomia ei, o patrie tare, prin unirea gemenilor ţări române.”38 36 Gheorghe Ionescu, Viaţa şi activitatea lui Filotei episcopul Buzăului, ediţia a II-a, Bucureşti, 1941, p. 139; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, p. 187. 37 Ene Branişte, aspecte şi momente din activitatea Sfântului Ierarh Calinic din Cernica, în „Glasul Bisericii” nr. 1-2/1969, p. 62-73; Ioan Ionescu, pr., Sfântul Ierarh Calinic Cernicanul, în volumul Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987, p. 520-542; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologic români..., p. 79. 38 Mircea Păcurariu, Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române faţă de actul Unirii Principatelor, „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2, 1967, p. 90-91.

78

Preşedinte al Adunării Elective muntene, care l-a proclamat pe Al. I. Cuza domn al Ţării Româneşti, a fost însă mitropolitul Nifon. Alţi trei episcopi munteni erau şi ei prezenţi în Adunare. La 29 ianuarie/10 februarie 1859, din delegaţia oficială munteană trimisă la Iaşi, pentru a-i prezenta lui Al. I. Cuza actul de alegere ca domn al Ţării Româneşti, făcea parte şi episcopul Climent al Argeşului.39

3. Biserica Ortodoxă Română în reformele instituţionale din timpul domnului Al. I. Cuza

În cadrul programului de reforme şi acţiunilor de

modernizare instituţională, pus în aplicare după alegerea domnitorului Al. I. Cuza a intrat şi Biserica. Schimbările în situaţia Bisericii s-au produs însă sub semnul aceleiaşi atitudini autoritare a domnului şi grabe de a implementa cât mai repede reformele de tip european, eliminând concomitent vestigiile vechiului regim regulamentar. Acestea erau reflectate în special în raporturile agrare (proprietari-ţărani) şi legăturile societăţii civile cu biserica. Al. I. Cuza dorea să-i împroprietărească pe ţărani şi să secularizeze societatea civilă. În mod paradoxal deşi clerul a jucat un rol important în susţinerea Unirii, „domnia lui Cuza Vodă s-a inaugurat în 1859 – după spusele cunoscutului istoric al bisericii ortodoxe, Simion Reli – prin acte arbitrare contra acesteia”.40

Se poate afirma că primul gest autoritar, la adresa Bisericii, al lui Al. I. Cuza a fost decretul din 22 iunie 1859 de numire ca locţiitor de episcop de Buzău a lui Dionisie Romano în locul decedatului Filotei. D. Romano a fost cu greu recunoscut şi hirotonit de Mitropolie abia în anul 1862. Cuza a

39 Acte şi documente, vol. VII (1896), p. 182, 201. 40 Simion Reli, Curs de Istoria Bisericii Române, Bucureşti [f.a.], vol. II, p. 423; Niculae Şerbănescu, Biserica Ortodoxă Română în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), „Glasul Bisericii” (GB), XL, nr. 1-2/1981, p. 157-166.

79

mai procedat asemănător şi în anii următori, în cazul unor vacanţe de posturi, între ierarhii Bisericii.41 Tot în vara anului 1859, guvernul moldovean, condus de Mihail Kogălniceanu, a format, cu aprobarea domnitorului, o comisie specială pentru cercetarea averilor mănăstirilor – atât închinate cât şi neînchinate – şi întocmirea unui inventar cu bunurile lor mobile şi imobile. Pe motiv de chivernisire necorespunzătoare, unele bunuri, între care multe domenii, au fost puse sub administraţia ministerului Cultelor, iar altele, între care şi ateliere tradiţionale meşteşugăreşti în care lucrau călugării (la mănăstirile Agapia, Neamţ, Secu, Văratic, Vorona) au fost desfiinţate. În august 1860, prin ordonanţă domnească, s-au desfiinţat chiar mănăstiri (Doljeşti şi Zagovia) împreună cu 31 de schituri şi transformate în biserici de mir. Călugării acestor mănăstiri au fost trimişi la alte lăcaşuri, iar clădirile au fost transformate în ospicii pentru invalizi şi cerşetori sau şcoli săteşti.

Confruntat cu o lipsă financiară, în octombrie 1860 în Moldova şi la 31 martie 1862 în Ţara Românească Al. I. Cuza a promulgat o lege ce instituia un impozit de 10% asupra proprietăţilor bisericeşti, inclusiv asupra Seminariilor şi aşezămintelor de binefacere. De asemenea, în 1862 Parlamentul şi domnitorul au hotărât ca veniturile mănăstirilor să intre direct în Vistieria Principatelor.42

În ceea ce priveşte învăţământul teologic, prin legi asemănătoare, în decembrie 1859 în Moldova şi în august 1860 în Ţara Românească, Seminariile au trecut sub

41 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 58, 153; Monitorul Oficial al Ţării Româneşti, nr. 72, 22 iunie 1859. 42 V. Palade, pr., Problemele de organizare şi administraţie bisericească în opera lui Mihail Kogălniceanu, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei” nr. 1-2, 1974, p. 39, 40; Sever-Mircea Catalan, Politica bisericească a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1860) (I), „Studii şi materiale de istorie Modernă”, vol. XV, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002, p. 93; Ioan M. Bujoreanu, Colecţiune de legiuirile României vechi şi noi, câte s-au promulgat până la finele anului 1870, Noua Tipografie a Laborutorilor României, Bucureşti, 1873, p. 1251; „Monitorul Oficial” nr. 252, 24 oct. 1860.

80

„administraţia şi privegherea” Ministerului Cultelor şi instrucţiunii Publice. Acest învăţământ ecleziastic avea să fie organizat în mod unitar prin legea din 1864 asupra învăţământului. Seminariile erau fondate şi întreţinute de stat, sub controlul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii.

În martie 1863 Al. I. Cuza a dispus, în sens pozitiv ţinerea slujbelor bisericeşti – inclusiv în mănăstirile închinate – în limba română, dar şi dreptul altor neamuri de a-şi păstra exprimarea proprie.43

Prin Codul civil din 1864 s-a adoptat principiul secularizării Dreptului. Căsătoria a devenit un act strict civil, având valabilitate în cazul în care era încheiată în faţa ofiţerului stării civile, fără a mai fi necesară şi binecuvântarea religioasă. Divorţurile, „despărţirile căsniceşti” au fost trecute de la instanţele religioase (dicasterii) la tribunalele civile.44

Două legi din 1864 au venit în ajutorul preoţilor: Legea rurală din 14/26 august 1864, legea comunală din 31 martie 1864. Legea rurală acorda un lot arabil bisericilor: 17 pogoane în Muntenia şi 8 fălci 1/2 în Moldova. Prin Legea comunală, primăriile plăteau salariile preoţilor.

În 1864 Al. I. Cuza a încercat să introducă calendarul gregorian, modern, pentru calcularea zilelor anului. Autoritatea Bisericii a fost împotrivă, la fel şi opinia publică românească, inclusiv oamenii politicii, văzând măsura adoptată după Occident, drept o acţiune de „catolicizare”. Abia la 1/ 14 octombrie 1924 avea să fie introdus în România calendarul gregorian.45

O reglementare deosebit de importantă în domeniul bisericesc a fost Legea privind secularizarea averilor 43 Monitorul Oficial, nr. 59, 21 martie 1863; Nicolae Dobrescu, Studii de Istoria Bisericii Române Contemporane, vol. I (1850-1895), Bucureşti, 1905, p. 99-102. 44 Ioan M. Bujoreanu, Collecţiune de legiuirile României vechi şi noi câte s’au promulgat până la finele anului 1870, Noua Typografie a Laboratorilor Români, Bucureşti, 1873, p. 884; Sever-Mircea Catalan, op. cit., p. 98. 45 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 117-118; Nicolae Şerbănescu, op. cit., p. 380; Sever-Mircea Catalan, Politica bisericească a domnitorului Al. I. Cuza, (II), „Studii şi materiale de Istorie Modernă”, XVI, 2003, p. 214.

81

domeniilor mănăstireşti. Prin ea, domnitorul Al. I. Cuza a căutat să readucă în patrimoniul ţării domeniile dăruite în timp de domnitorii români unor mănăstiri, ce au fost „închinate” „Sfintelor locuri” de la Muntele Athos. Donaţiile, după cum se ştie, fuseseră făcute în scopul sprijinirii Bisericii Ortodoxe în condiţiile persecuţiei sale de către suzeranii otomani şi în scopul unor acţiuni de binefacere în folosul popoarelor creştine subjugate de turci. Cu timpul, conducerea şi personalul acestor mănăstiri se grecizaseră, mănăstirile devenind stat în stat, mai ales prin puterea economică dobândită din veniturile domnilor români. Lupta împotriva lor începuse încă la sfârşitul secolului XVIII – prima jumătate a secolului XIX, fiind susţinută atât de clerul român, cât şi de unii reprezentanţi ai clasei boiereşti, angajaţi în apărarea drepturilor Principatelor române, precum şi de unii domnitori, încă înainte de anul 1848. După 1859, domnitorul Al. I. Cuza, împreună cu fruntaşi ai „partidelor” naţionale, între care M. Kogălniceanu, a urmărit, cu tenacitate redarea acestor domenii ţării, reprezentând un sfert din suprafaţa celor două Principate, concomitent cu scoaterea personalului grec călugăresc din mănăstirile închinate.46

Încă din 1859, apoi în anii următori până la mijlocul lunii decembrie 1863, când s-a dat o lege specială, s-a pornit – atât la nivelul de guvern, cât şi de Parlament – o mare ofensivă împotriva puterii economice a clerului grec. În iulie 1859 s-a declanşat ancheta verificării financiare de către statul român a

46 Pentru istoricul chestiunii mănăstirilor închinate a se vedea Ion Brezoianu, Mănăstirile zise închinate şi călugări străini, Bucureşti, 1861, Gheorghe I. Moisescu, Mănăstirile închinate din Ţara Românească în vremea păstoriei mitropolitului Grigorie Dascălul, „Biserica Ortodoxă Română”, LII, nr. 5-6/1934, p. 422-456; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 40, 43-44; Marian Popescu-Spineni, Procesul mănăstirilor închinate. Contribuţii la istoria socială românească, Bucureşti, 1936; Stan Apostol, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române, 1774-1856, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999, p. 57; Mariana Lazăr, Consideraţii privind statutul mănăstirilor din Ţara Românească închinate Sfintelor locuri (secolele XVIII-XIX), în vol. „Contribuţii privitoare la istoria relaţiilor dintre Ţările române şi bisericile răsăritene...”, p. 9-33.

82

veniturilor mănăstirilor închinate, măsură, extinsă în 1860 şi asupra celor „naţionale”. Din noiembrie 1862 veniturile provenite din arendarea moşiilor mănăstirilor închinate au început a fi vărsate în vistieria Statului. În pofida protestelor unor puteri europene, precum Turcia şi Rusia, dar şi a prevederilor Convenţiei de la Paris din 1858 (protocolul XIII cerea pentru rezolvarea litigiului statului român cu mănăstirile închinate convocarea unei comisii de arbitraj, compusă din reprezentanţii puterilor garante), la 13/25 decembrie 1863 Parlamentul român a votat proiectul de lege pentru secularizarea averilor mănăstireşti în atmosfera unei „însufleţiri de nedescris”. Legea a fost publicată a doua zi în „Monitorul Oficial”.47

Aşa cum domnul însuşi s-a exprimat, legea a fost „un act de înţelepciune şi de înaltă necesitate, o măsură de ordin public”. Puterile garante, după multe dezbateri au recunoscut, în principiu – mai ales datorită pledoariei Franţei –, actul secularizării. Despăgubirea oferită de statul român a fost considerată o insultă adusă ierarhilor greci şi în cele din urmă ea nu s-a mai plătit.48

Un nou decret al lui Al. I. Cuza – dat la sfârşitul anului 1864 – a fost considerat un amestec în treburile administrative interne ale Bisericii Ortodoxe Române şi a avut drept consecinţă adâncirea prăpăstiei deja deschisă în raporturile clerului cu statul. El atingea chiar normele interne de asigurare 47 „Monitorul Oficial”, nr. 249, 14 decembrie 1863, p. 1041 şi nr. 251, 17/29 decembrie, p. 1053; Ioan M. Bujoreanu, op. cit., p. 1796-1797; M. Popescu-Spineni, op. cit., p. 94; Gheorghe Platon, Istoria Modernă a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 193-194; Istoria Românilor, vol. VII; Sever-Mircea Catalan, op. cit. p. 96. 48 T.W. Riker, D. Litt. Oxon, Cum s-a înfăptuit România, Iaşi, 2000, p. 337-357; C.C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 267; Iulian Oncescu, România în politica orientală a Franţei (1866-1878), Editura Transversal, Târgovişte, 2007, p. 139-140; Marian Stroia, Românii în contextul politic european (1859-1866), Editura Semne, Bucureşti 2007, p. 90-116; Ion Stanciu, Iulian Oncescu, Istoria Modernă a Românilor, vol. I, Editura Macarie, Târgovişte, 2001, p. 272.

83

de personal şi funcţionare a mănăstirilor. „Decretul organic pentru regularea schemei monahale” promulgat de domnitor la 6 decembrie 1864 făcea reglementări în problema monahismului, de la intrarea în mănăstiri a femeilor şi bărbaţilor, până la aranjarea ţinutei şi „tunsurii monahale”. Pentru intrarea în „schimă”, în haina călugăriei, bărbatul trebuia să fie în vârstă de minim 60 de ani sau dacă era mai june să fie „invalid incurabil”; se făceau excepţii în cazul tinerilor care terminau învăţământul teologic superior, în vederea accederii la rangurile înalte ecleziastice. În cazul femeilor, se puteau călugări numai acelea în vârstă de minim 50 de ani şi nemăritate: excepţii se făceau în cazul femeilor invalide sau „fără mijloace de trai”, precum şi al celor trecute de 30 de ani care, din „simţ umanitar”, s-ar decide să lucreze în diverse instituţii de binefacere ale statului, inclusiv în şcoli şi spitale; de asemenea în cazul unor femei eliberate din penitenciar, la recomandarea Sinodului general. Întreţinerea călugărilor se făceau prin sume prevăzute anual în bugetul statului, iar economiile se vărsau la Stat. În urma aplicării acestei legi, multe mănăstiri au rămas aproape pustii, iar rolul lor în cultură s-a pierdut, întrucât în cadrul acestor lăcaşuri au trăit şi s-au format anterior mulţi cărturari români, din care şcoala românească şi-a extras mulţi pedagogi şi profesori, care au scris şi multe manuale, inclusiv în domeniul ştiinţelor exacte şi naturale. La rândul lor ei fuseseră bursieri ai Bisericii Ortodoxe Române în străinătate.49

În fapt, Al. I. Cuza a urmărit, credem noi, o reorganizare şi modernizare a Bisericii Ortodoxe Române, precum şi includerea acesteia în infrastructura instituţională modernă a societăţi civile româneşti, căutând să lichideze separatismele accentuate în decursul vremii între Biserică şi Statul român. Dar măsurile sale au încălcat totuşi normele de 49 Ioan M. Bujoreanu, Collecţiune de legiuirile României, câte s’au promulgat până la finele anului 1870, Noua Typografie a Laboratorilor Români, Bucureşti, 1873, p. 1795-1797; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii, vol. III, p. 118.

84

organizare autonomă internă ale Bisericii ca instituţie propriu-zisă, prin întocmirea de către stat a unor regulamente speciale şi imixtiunea frecventă în procedurile de numire a ierarhilor acesteia.

În contextul unificării tuturor instituţiilor Principatelor Unite, pentru o desăvârşită şi reală unire a acestora, domnitorul Al. I. Cuza a susţinut iniţierea unui proiect de lege referitor la Unirea şi reorganizarea Bisericii Române, care a fost elaborat de guvern şi pus în dezbatere publică în primele zile ale anului 1864.50

La 3 decembrie 1864, Al. I. Cuza a promulgat Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române. Acest decret a fost unul dintre cele mai importante acte, întrucât a declarat autocefalia Bisericii româneşti faţă de autoritatea ecleziastică din afară, Patriarhia de la Constantinopol: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, întru tot ceea ce priveşte organizarea şi disciplina” şi se păstrează însă unitatea dogmatică a religiei ortodoxe române cu Biserica mare a Răsăritului.” 51

Decretul organic a fost însoţit de un Regulament interior al Sinodului general al Bisericii Ortodoxe Române. Iar la 20 ianuarie 1865, Parlamentul român a votat Legea pentru numirea de mitropoliţi şi eparhioţi în România52, prin care aceştia erau numiţi de Domnitor, la propunerea ministrului Cultelor şi în urma deliberărilor din Consiliul de Miniştri. Ei erau

50 Nicolae Şerbănescu, 150 de ani de la naşterea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4/1970, p. 384. 51 Ioan M. Bujoreanu, op. cit., p. 1789-1792, 1795; Sever Mircea Catalan, op. cit., p. 99-101; Mircea Păcurariu, op. cit., p. 119-120. 52 Ioan M. Bujoreanu, op. cit., p. 1789; C. Drăguşin, Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate, în „Studii teologice”, nr. 1-2, 1957, p. 98; Mircea Păcurariu, Arhiereii Neofit şi Filaret Scriban în ,„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 1-2, 1959, p. 87-116; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii, vol. III, p. 123; D. Lascăr, econom, Viaţa şi activitatea arhiereului Neofit Scriban, Bucureşti, 1898; Sever Mircea Catalan, op. cit., p. 104.

85

justiţiabili pentru delicte spirituale în faţa Sinodului, iar pentru delicte civile în faţa Curţii de Casaţie. Această lege a dezlănţuit un puternic conflict între Statul român şi Biserica Ortodoxă, cunoscut în istoria bisericii drept „lupta pentru canonicitate”, continuat şi în vremea următorului domnitor, Carol de Hohenzollern, până în anul 1872. Opozanţii lui Al. I. Cuza au fost doi cunoscuţi ierarhi, luptători pentru unire şi reforme, dar şi pentru apărarea autonomiei bisericeşti, fraţii Neofit şi Filaret Scriban. Abia în decembrie 1872, după consultări reciproce şi pe linia păstrării unor libertăţi bisericeşti s-a realizat Legea Organică a Bisericii Ortodoxe Române, care a reglementat pe baze moderne relaţia dintre Biserică şi Stat şi a desfăşurării sale în limite normale.

4. Introducerea asistenţei religioase în armata română;

instituţia preoţilor de oştire (1834-1866)

În decursul timpului, până în epoca modernă, în societăţile diverselor popoare europene, autoritatea politică şi socială s-a împărţit între domnie/regalitate şi biserică (ecclesia).

În aria bisericii catolice, interferenţele atribuţionale au condus şi la o serie de frământări cu caracter religios, având drept rezultat apariţia unor secte şi rituri noi, la războaie de tip „cruciadă” între statele creştine şi necreştine, la imixiuni în reglementarea raporturilor politico-diplomatice între state. Apoi în epoca modernă Biserica şi Statul au rămas totuşi în relaţie de susţinere reciprocă, clerul continuând a fi un suport al comunităţilor şi un element din mentalul colectiv. În împrejurări „nenorocite”, adică la vreme de războaie, care au măcinat mereu spaţiul european, inclusiv în epoca modernă, competenţele spirituale şi sociale ale preoţilor au fost utilizate şi integrate în logistica armatelor şi campaniilor lor de front.

În spaţiul românesc, confruntat cu expansiunea statelor vecine şi succesive modificări de regim politico-

86

teritorial prin instalarea unor stăpâniri străine: cea otomană, austriacă (în Banat şi Transilvania, după 1775 în Bucovina), apoi acapararea Basarabiei de către Rusia (1812) şi accentuarea protecţiei ţariste, starea de război sau conflict a fost cvasipermanentă. Voievozii români înşişi: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul erau consideraţi „cavaleri ai credinţei”, „atleţi ai lui Hristos”. Oştile erau îmbărbătate de „preoţi cu crucea-n frunte”, iar cel mai adesea eroul militar şi sfântul se suprapuneau în mentalul popular. Sfinţii militari precum Sf. Gheorghe, Dumitru, Nestor, Procopie au fost adesea cei mai populari la români.53

În epoca modernă, după modelul marilor state europene (Austria şi Rusia), în armata pământeană, reînfiinţată în Principatele române după războiul ruso-turc din 1828-1829, şi reorganizată în conformitate cu modelele occidentale (francez, apoi german) în timpul domniilor lui Al. I. Cuza şi principelui Carol de Hohenzollern şi-a aflat în mod firesc locul instituţia preotului militar, zisă a „preotului oştirii” şi/sau a confesorului militar.

Astfel, tatăl cărturarului moldovean Gheorghe Asachi, preotul Lazăr Asachi (Isachievici, Asachievici călugărit sub numele Leon), a fost preot militar. Fost protopop al ţinutului Herţa, Lazăr Asachi a fost apoi preot militar în „corpul de arnăuţi moldoveni” din armata austriacă în timpul războiului ruso-turc dintre 1787-1791, preot la spitalul din Lvov (din 1793). V. Costache l-a înălţat la rangul de protopresbiter - mai mare peste toţi protoiereii – şi l-a desemnat să participe la lucrările duhovniceştii „Judecătorii” (dicasterii) a Mitropoliei din Iaşi.54

Mai târziu, în anul 1834 este amintit un „confesor al capelei” în Statul Major al dorobanţilor, iar la 1837 se vorbeşte despre pastoraţia unui „preot al oştirii, ieromonah Visarion”, pentru comandamentul superior, al oştirii muntene.

53 Alexandru I. Ciurea, pr., Drept-credinciosul voievod Ştefan cel Mare în evlavia poporului român, în volumul Sfinţi români şi apărători ai legii româneşti, Bucureşti, 1987, p. 577-597. 54 Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 25; Istoria Românilor, vol. VI..., p. 347.

87

Almanahul Curţii şi al Statului din Principatul Valahii pe anul 1838 cuprindea în capitolul XII, referiri la „logofeţia treburilor bisericeşti şi a instituţiei publice”, cu impact asupra armatei. Dar precizări distincte la „lucrarea preoţilor în cadrul oştirii” aveau să se facă în instrucţiunile date de şeful oştirii muntene, marele spătar N. Ghica, la 2 mai 1850. Acesta, făcând publică hotărârea de „a se orândui câte un preot pe lângă fiecare polc” de-al oştirii, pentru garnizoanele Bucureşti, Craiova şi Brăila, a rugat Sfânta Mitropolie „să caute pentru această trebuinţă trei preoţi, recomandabili prin cinstitele lor purtări în societate, prin desăvârşita cunoştinţă a profesiei lor şi prin ştiinţă trebuincioasă ca să insufle cinurilor ostăşeşti adevărul moral, care este temerea de Dumnezeu, supunerea la legi şi exacta împlinire a datoriilor lor”. 55 Aceşti preoţi urmau a fi încadraţi în structura militară… pe lângă staburile polcurilor”, inclusiv în caz de dislocare, primeau leafă (câte 250 de lei pe lună) şi erau subordonaţi şefilor militari, trebuind să împlinească „fără cârtire cererile comandirilor polcurilor”. 56

Venind în întâmpinarea cererii şefului oştirii, mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti a cerut, la 13 mai 1850, protopopilor celor două plăşi din Bucureşti, să se caute trei preoţi, cu calităţile menţionate şi care să se învoiască a servi în condiţiile date. După aproximativ cinci săptămâni, protopopii au nominalizat mitropolitului trei preoţi din Bucureşti: Radu, de la biserica „Sf. Nicolae Ştefan”, Ştefan de la Mănăstirea „Hanul Grecilor” şi Gheorghe, de la biserica „Şt. Ştefan”, de pe Podul de pământ (Calea Plevnei din Bucureşti – n.n.), care fiind „cu bune şi cinstite purtări în societate […] se învoiesc a servi ca

55 Ilie Manole, Consideraţii privind relaţia armată-biserică la români de-a lungul veacurilor în volumul „Preoţii şi oştirea la români (1830-1948), Bucureşti, 1998, p. 40-42; Arhiva Mitropoliei Ungro-Vlahiei, dos. Nr. 1628-1850, f. 8. 56 Gheorghe Vasilescu, Asistenţa religioasă în oastea Ţării Româneşti (1850-1859), în „Revista de Istorie Militară”, nr. 3-4/1996, p. 30 şi în volumul Armata şi biserica (coord. Ilie Manole), Colecţia „Revista de Istorie Militară”, Editura Fundaţiei Hans Seidel, Bucureşti, 1996, p. 129.

88

preoţi la polcurile oştirii cu leafă de 250 de lei pe lună”. 57 Aceşti trei preoţi au fost recomandaţi şefului oştirii la 22 iunie 1850, cu menţiunea: „I-am adus înaintea noastră şi le-am arătat scopul pentru care se cheamă în acele slujbe, povăţuindu-i şi sfătuindu-i să aibă purtări bune şi să slujească oriunde în dorinţa stăpânirii”. 58

La 10 iulie 1850, în baza raportului şefului oştirii, domnitorul muntean Barbu Ştirbei a emis un ofis de numire a celor recomandaţi ca preoţi la oştire, precizând şi angajarea a câte doi cântăreţi (ţârcovnici) ca ajutor pentru fiecare preot la cântare şi citire în vremea slujbei bisericeşti. Domnul a mai hotărât ca lefurile, înzestrarea cu cărţi şi odăjdii ale slujitorilor bisericeşti să fie discutate şi ordonate de către Departamentul Credinţei (al Cultelor), în înţelegere cu Sfânta Mitropolie. Drept urmare, lefurile şi înzestrările cu cele necesare slujbelor bisericeşti au fost plătite de biserică din veniturile eparhiilor şi ale mănăstirilor ţării, ce se depuneau anual la o casierie centrală, înfiinţată sub controlul statului pe lângă Departamentul Credinţei. Astfel, din bugetul Mitropoliei, în contul sumei de 7777 lei, parale 5, s-au cumpărat şase rânduri de odăjdii, câte două de fiecare preot, unul pentru utilizare curentă (zilnică) şi unul mai bun, trei rânduri de cărţi, vase sfinte şi alte obiecte pentru serviciul divin, care au fost date în grija Departamentului Lucrărilor Ostăşeşti (viitorul Minister de Război), iar pe lângă lefurile celor trei preoţi însumând circa 9000 lei pe an şi ale celor şase cântăreţi, cate 100 lei pe lună, în total 7200 lei anual. S-a mai stabilit ca intrarea acestor slujitori ecleziastici în slujba oştirii să se facă de la 1 octombrie 1850. Mitropolia a mai confecţionat la un argintar din Bucureşti trei cruci din argint pentru preoţii respectivi şi s-a îngrijit de zugrăvirea icoanelor Sfinţilor patroni ai celor trei polcuri: Sf. Ierarh Nicolae, Adormirea Maicii Domnului şi Sf. Mare Mucenic

57 Ibidem, p. 30-31. 58 Ibidem.

89

Gheorghe, pe care de asemenea le-a dat în primire Departamentului Lucrărilor Ostăşeşti. O altă icoană a Sfintei Muceniţe Varvara, cerută de compania pompierilor din Bucureşti, ocrotitoare a acestora, a fost de asemenea zugrăvită pe cheltuiala Mitropoliei. 59

La solicitarea şefului oştirii, mitropolitul Nifon a luat legătura cu Calinic, episcopul Râmnicului, şi cu episcopul Filotei al Buzăului, ca să le stabilească preoţilor celor trei polcuri şi câte o biserică de enorie în oraşele Craiova şi Brăila, unde, împreună cu preotul paroh, să slujească duminica şi în zilele de sărbătoare. Astfel, preotul polcului ostăşesc cu garnizoana în acel oraş îşi păstra şi dreptul slujbei în bisericile civile de enorie, putând însă aduce cu sine şi cinurile de jos ale trupei pentru a se închina alături de mirenii de acolo. 60

În oraşul Bucureşti a fost desemnată, în acest scop, mai întâi biserica „Sf. Ioan” de la Zlătari, schimbată la intervenţia comandantului polcului 2 cu biserica „Mihai Vodă”, iar mai apoi cu biserica „Sf. Gheorghe” de la Malmaison, aflată lângă cazarmă.

Tot în acelaşi an 1850 s-a hotărât şi prima individualizare a uniformei pentru preoţii de polc. Pe linia adoptării regulamentelor militare ruseşti în ceea ce privea uniforma, gradele şi comenzile oştirii de după 1830, Departamentul Lucrărilor Oştirii a propus ca şi îmbrăcămintea preoţilor să fie identică slujitorilor bisericeşti din armata rusă. 61 Interesant este însă faptul că mitropolitul Nifon – în plină presiune a Rusiei după Convenţia de la Balta Liman din 1849 privind Principatele Române – a respins această propunere, stabilind, la 19 octombrie 1850, ca pentru preoţii români de oştire „îmbrăcămintea trupului să le fie tot aceea a naţiunii noastre [...] fără câtuşi de puţină altă preschimbare, dar ca să li

59 Arhiva Mitropoliei Ungro-Vlahiei, dos. nr. 1628/1850, f. 103-112. 60 Ibidem, p. 34-35. 61 Ibidem, f. 43.

90

se dea un semn spre a se deosebi de ceilalţi şi a se cunoaşte că sunt preoţi ai oştirii, să-şi schimbe numai potcapurile, dându-li-se voie şi arhierească noastră blagoslovire, ca să-şi puie culioane (potcapuri) de postav civil, închis la culoare şi împrejur pe margine, cu o panglică neagră de două degete lată, slobozi fiind a le purta numai pe câtă vreme vor fi în slujba oştirii”. 62

La sfârşitul lui octombrie 1850, Mitropolia şi Departamentul Lucrărilor Obşteşti au intervenit, spre reglementarea pastoraţiei în armată, cu primele instrucţiuni privind Îndatoririle preoţilor de oştire, după care aveau să se călăuzească aceştia până în anul 1870, când s-a întocmit şi adoptat Regulamentul clerului din armata permanentă. Îndatoririle din octombrie 1850 au constituit prima reglementare oficială privind dreptul bisericii de a predica „morala creştină în oştirea românească”, detaliind totodată modul de organizare şi de desfăşurare a asistenţei religioase în polcurile oştirii. 63

Cele opt paragrafe din Îndatoriri stipulau următoarele: la fiecare regiment să fie rânduit câte un preot; polcul păstra icoana, considerată ocrotitoare, al cărui hram reprezenta ziua polcului, prăznuită de faţă cu comandantul, ştabul, ober-ofiţerii şi cinurile de jos cantonate în oraş; preotul de polc era ajutat de câte doi cântăreţi şi un paracliser, orânduiţi dintre ostaşii cu bună purtare şi cu ştiinţă de carte şi de cântare; fiecare preot de polc primea de la Departamentul Lucrărilor Ostăşeşti câte o condică (însoţită de formula Jurământului militar), în care erau trecute cinurile (numele şi porecla), luna, ziua şi anul în care au depus jurământul; preotul de polc se îngrijea şi de

62 Gheorghe Vasilescu, Asistenţa religioasă, în „Revista de Istorie Militară” (RIM), nr. 3-4/1996, p. 31-32. 63 Gheorghe Vasilescu a fost primul autor care le-a cercetat şi analizat, dându-le publicităţii în articolul citat mai sus. Ilie Manole le-a preluat de la el şi le-a utilizat mai pe larg în lucrarea Preoţii şi oştirea la români (1830-1948), adăugându-le în anexe; vezi la noi anexa nr. 2.

91

completarea „catastivelor de spovedanie”, acolo fiind trecuţi cei spovediţi şi grijiţi, precum şi pricina din care unii n-ar fi putut îndeplini această sfântă şi creştinească îndatorire în Postul cel Mare sau măcar în cel al Sfinţilor Apostoli sau al Sfintei Marii: în Postul cel Mare o treime din cinurile ostăşeşti cantonate lângă ştab participau la slujbe dimineaţa şi seara (de luni seara până joi seara): cei din caraule participau la slujbele bisericeşti vineri, sâmbătă şi duminica: în dimineaţa de miercuri, la spitale se oficia slujba de sfinţire a apei; îngroparea ostaşilor se făcea la marginea oraşului, într-un loc rânduit de stăpânirea locală, după cererea comandirului polcului.

Îndatoririle preoţilor de oştire se încheiau cu o recomandare făcută acestora în numele ţării, care poate fi echivalată cu un autentic cod deontologic ecleziastic: „Înalta stăpânire nădăjduieşte dar, ca fiecare păstor sufletesc se va sârgui a corespunde chemării sale, se va purta potrivit sfinţeniei cinului său, cinstit credincios stăpânirii legiuite, silitor, neinteresat (nepreocupat de interesele personale) şi cu dragoste către duhovniceştii săi fii, căci, fiind însuşi de model al creştineştii desăvârşiri, va face şi pe turma sa ca să respecte virtuţile plăcute lui Dumnezeu şi mult dorite oblăduirii şi patriei”. 64

Evoluţia asistenţei religioase în armată a marcat momente memorabile îndată după punerea în aplicare a acestor îndatoriri. În 1852, sistemul lăcaşurilor de cult din Ţara Românească s-a completat cu o capelă pentru Şcoala ostăşească din Bucureşti. Ea a fost înzestrată de Mitropolie cu cărţi, odăjdii şi vase sfinte. 65

Asistenţa religioasă în armată se efectua, de regulă, după cum am precizat mai sus, în bisericile de enorie. Puţine biserici de mir, aşa cum au fost „Sfântul Ioan” - Zlătari - şi „Sfântul Gheorghe” - Malmaison -, au avut şi calitatea concretă de biserici de cazarmă. 64 Gheorghe Vasilescu, op. cit., p. 32-33; Ilie Manole, op. cit., p. 41-42. 65 Gheorghe Vasilescu, op. cit., în vol. Armata şi Biserica, p. 135.

92

Preoţii de oştire aveau să fie aleşi dintre cei de enorie, cei mai demni şi neobosiţi, având şi capacitatea de a comunica nu numai cu ofiţerii, dar şi cu „cinurile de jos”: ostaşii de rând. Mulţi dintre preoţii de oştire asigurau şi un anume nivel de instruire şi educaţie a soldaţilor, sosiţi de multe ori în stare de analfabetism (în special cei din mediul rural). Astfel, preoţii respectivi (având deseori şi în enorie calitatea de învăţători în şcolile publice) constituiau un sprijin de necontestat pentru ofiţeri, dezvoltând şi la soldaţi capacităţile de învăţare pentru însuşirea regulamentelor şi exerciţiilor militare.

Aşadar, asistenţa religioasă a preoţilor de oştire s-a axat pe doi factori de acţiune: instructiv-educativ şi duhovnicesc. Aceşti factori aveau să fie viabili atât în vremea guvernării lui Al. I. Cuza, cât şi mai apoi, în timpul principelui (rege, după 1881) Carol I, până la primul război mondial şi chiar şi ulterior.

În timpul domniei lui Al. I. Cuza (1859–1866), care a menţinut asistenţa religioasă în armată, potrivit Îndatoririlor din 1850, au funcţionat ca preoţi de oştire: preotul Nicolae, la compania de pompieri, preotul Ioanichie, la Spitalul oştirii din Bucureşti, apoi preotul Stoian la polcul 3 Craiova, preotul Costache de la biserica „Lucaci” din Bucureşti; la Regimentul de cavalerie, preotul Vasile de la biserica „Sf. Ilie” Rahova; la Regimentul de artilerie, preotul Matache Protopopeseu; la Corpul Grănicerilor, cordonul Dunării, preotul Costache Mirodot la Regimentul 3 Moldova; preotul Nicodim Pop; la Regimentul 2 lăncieri laşi, protosinghelul Silvestru; la Regimentul Pompieri Iaşi, preotul Vasile la Batalionul 2 Vânători.66

Al. I. Cuza, s-a îngrijit de dezvoltarea armatei, crescând numărul polcurilor (care începând de la el s-au numit şi regimente), a sporit desigur în mod proporţional şi numărul 66 Mircea Păcurariu, Preoţi militari în armata română până la 1918, în vol. „Armata şi Biserica” (coord. Ilie Manole), Colecţia RIM, Fundaţia Hans Seidel, Bucureşti, 1998, p. 148.

93

preoţilor militari, plata lor regăsindu-se treptat şi în bugetul armatei.

Dintre preoţii de regiment, denumiţi în vremea lui Al. I. Cuza preoţi duhovnici ai ostaşilor şi confesori militari, s-au distins arhierei de seamă ai Bisericii Ortodoxe Române. Spre exemplu, preotul militar Iosif Bobulescu, confesor al Regimentului I de linie între anii 1860–1862 a devenit arhimandrit de scaun (vicar) la Mitropolia Moldovei (1878–1879) şi a fost ales ulterior, în Muntenia, episcop al Râmnicului – Noul Severin (1880-1886).67

67 Dicţionarul teologilor români, p. 54.

94

CONSIDERAŢII ASUPRA ATRIBUŢIILOR PRETORILOR MILITARI ÎN CAMPANIE

Locotenent-colonel Silviu MIRICĂ Şef Serviciu Operaţii şi Cooperare Interinstituţională –

I.G.J.R.

„O trupă însărcinată cu menţinerea ordinei în interior, nu trebuie să fie lipsită de onoarea de a ajuta mărirea patriei în afară. De pe câmpul de bătaie jandarmeria se va întoarce mai bună şi mai respectată.”

Napoleon BONAPARTE Istoriografia militară a tratat problematica jandarmeriei

operative succint şi disparat, în subsidiarul prezentării atribuţiilor acestei arme pe timp de pace. O restituire a detaliilor legate de participarea Jandarmeriei la confruntările militare din perioada modernă şi contemporană se impune nu numai pentru a completa o pagină glorioasă din evoluţia sa, dar mai ales pentru a înţelege complexitatea misiunilor executate de jandarmeria operativă.

Primul regulament al armatei române moderne care făcea referire la atribuţiile jandarmeriei în campanie a fost „Proiectul de regulament asupra serviciului în campanie pentru toate armele” din 1905, care, în capitolul 12, îi stabilea ca misiuni:

a. înlăturarea şi constatarea crimelor, delictelor şi contravenţiilor, urmărirea şi arestarea inculpaţilor; b. menţinerea ordinii şi poliţia în zona armatelor; c. supravegherea indivizilor străini care urmează armata;

95

d. rânduirea, poliţia şi condiţia trenurilor regimentare. În perioada respectivă, jandarmeria operativă consta

într-un detaşament de jandarmi călări şi pedeştri, ataşaţi pe lângă marile unităţi.

Pentru prima dată, armata română a întrebuinţat jandarmeria operativă în campania din 1913, însă numai experienţa primului război mondial a determinat sporirea efectivelor şi misiunilor ce îi erau încredinţate, reorganizarea armatei din iarna anilor 1916 – 1917 implicând şi modificări în organizarea şi atribuţiile acestei arme în campanie. Astfel, la sugestia misiunii militare franceze, pe lângă fiecare mare unitate s-a constituit o companie de poliţie şi a fost reorganizat serviciul pretoral.

Primele dispoziţii în legătură cu pretorul militar apar în Codul de justiţie militară din 1873, elaborat după modelul francez din 1857, modificat apoi în 1881, 1894 şi 1901. Până la 20 decembrie 1916, pretorii erau organe de judecată numai pentru teritoriul cucerit, în afara deci de graniţele naţionale. La această dată se adaugă Codului de Justiţie Militară, titlul II adiţional, „pentru timpul de mobilizare şi război”. În conformitate cu acesta, atribuţiile pretorului de poliţie judiciară şi jurisdicţională s-au extins şi pe teritoriul naţional. Acest cod de justiţie militară, modificat în 1927, împreună cu Codul Justiţiei Militare adoptat în 1937, au constituit sursa juridică pentru instituţia pretorului militar, alături de câteva regulamente militare, care au reglementat activitatea pretorului şi atribuţiile sale.

Din această ultimă categorie de acte normative fac parte „Regulamentul provizoriu asupra serviciului Jandarmeriei în campanie” din 27 octombrie 1928 şi „Regulamentul asupra serviciilor şi etapelor” din 29 iulie 1940 care, în art. 335-371, făcea referire la serviciul pretoral şi atribuţiile sale. Inexistenţa unui regulament care să aplice în detaliu dispoziţiile legale referitoare la justiţia pretorală, a fost sesizată de conducerea Inspectoratului General al

96

Jandarmeriei, care, într-un studiu publicat la începutul anului 1941, referitor la normele necesare Jandarmeriei, considera prioritară elaborarea a două acte normative de nivel intern care să reglementeze activitatea jandarmeriei în campanie: „J-10 Regulamentul pentru organizarea, întrebuinţarea şi funcţionarea serviciului de poliţie în campanie”, respectiv „J-10 a. Instrucţiuni pentru organizarea şi funcţionarea justiţiei pretorale în campanie”1.

Fundamentul juridic al acestei instituţii - pretorul militar – l-a constituit însă, aşa cum arătam mai sus, Codul Justiţiei Militare. Astfel, Codul din 1937, la Titlul III „Instanţe militare de mobilizare şi război”, preciza că funcţia de mare pretor militar este îndeplinită de către inspectorul general al Jandarmeriei, iar funcţiunile de pretori militari se îndeplinesc de către ofiţerii activi sau de rezerva din Jandarmerie, de preferinţă licenţiaţi în drept, precum şi de ofiţeri de rezervă care să aibă cel puţin gradul de căpitan şi să fi funcţionat ca magistraţi civili sau militari, cel puţin 5 ani, sau să fi exercitat efectiv profesiunea de avocat cel puţin 5 ani2. Conform aceluiaşi act normativ, în zona armatei funcţionau: un mare pretor militar şi un pretor militar pe lângă Marele Cartier General, precum şi unul sau mai mulţi pretori militari pe lângă Cartierele Armatelor, Corpurilor de Armata, Diviziilor şi „ori unde necesitatea va cere”. De asemenea, puteau funcţiona pretori militari în zona interioară, pe lângă marile unităţi operative, centrele de internare sau lagărele de prizonieri.

Marele pretor militar avea „direcţiunea, supravegherea şi controlul” asupra pretorilor militari din zona armatei şi din zona interioară, putând el însuşi instrumenta şi judeca în această calitate, oricând şi oriunde necesitatea o cerea, după o prealabilă înţelegere cu comandantul respectiv al marii unităţi.

1 Col. Zorzor Vasile, col Barbu Vasile, Norme necesare jandarmeriei, în Revista Jandarmeriei, anul XIX, numărul 1-2, Ianuarie-Februarie 1941 , pp. 22-28 2 Codul Justiţiei Militare, art. 58, 59, în Monitorul Oficial nr. 66 din 20.03.1937

97

Codul Justiţiei Militare stabilea faptul că pretorii militari aveau atribuţii de poliţie administrativă şi judiciară şi de instanţa de judecata, exercitând aceste atribuţii pe toată zona afectată marii unităţi pe lângă care funcţionau. Principala atribuţie a pretorilor stabilită prin regulamentele militare, era aceea de a îndruma şi controla executarea serviciului de jandarmerie, „pentru a asigura ordinea şi liniştea pe toată zona”3 marii unităţi pe lângă care funcţionau. Atribuţiile generale ale serviciului de jandarmerie executat sub conducerea pretorului, erau prevăzute în art. 2 din „Regulamentul provizoriu asupra serviciului jandarmeriei în campanie”, fiind în principal următoarele:

a) atribuţii cu caracter general de poliţie preventivă, judiciară şi administrativă în zona armatei;

b) atribuţii de contraspionaj, în scopul de a curăţa zona armatei de spioni inamici şi a garanta secretul operaţiilor;

c) atribuţii de contrapropagandă, destinată a asigura menţinerea spiritului naţional, patriotic şi războinic în rândul populaţiei şi al armatei;

d) atribuţii de contrasabotaj şi contraterorism menite a înlătura posibilitatea executării de către agenţii inamicului a actelor de sabotaj, atentatelor, distrugerilor, incendiilor şi exploziilor, în zona armatei;

e) atribuţii specifice serviciului închisorilor de la marile unităţi;

f) atribuţii specifice ca instanţă de judecată. Din studiul actelor normative care reglementau

activitatea serviciului pretoral şi de jandarmerie în campanie, atribuţiile pretorilor militari se pot sintetiza astfel:

operative, în calitate de ofiţeri de stat major;

3 Regulamentul provizoriu asupra serviciului Jandarmeriei în campanie, 1928, art. 15. al. 4

98

poliţieneşti, în calitate de ofiţeri de poliţie judiciară şi administrativă;

de instanţă de judecată, în calitate de judecători militari.

Sub raport operativ, în calitate de ofiţer de stat major, pretorul avea atribuţiile prevăzute în regulamentele care normau activitatea statelor majore, el fiind asimilat şefilor de servicii din comandamentele de mari unităţi. Rolul său în conceperea, pregătirea şi executarea operaţiei nu era prevăzut distinct în Regulamentul provizoriu asupra serviciului jandarmeriei în campanie sau în Regulamentul asupra serviciilor şi etapelor însă, în calitate de şef de serviciu, trebuia să cunoască în orice moment situaţia din zona de competenţă şi posibilităţile de acţiune ale structurilor subordonate, în funcţie de misiunea marii unităţi, astfel încât, după „judecarea situaţiei” , să elaboreze „planul de funcţionare al serviciului pretoral”. După aprobarea planului de către comandantul marii unităţi, acesta stătea la baza propunerilor pe care pretorul le făcea pentru ordinul de operaţii pentru servicii şi a întocmirii instrucţiunilor tehnice pe care transmitea serviciilor pretorale din subordine, acolo unde acestea funcţionau. În baza aceluiaşi document, pretorul emitea „ordinul de poliţie”, pentru unităţile de poliţie din subordine. Rezultă de aici necesitatea şi totodată obligaţia ofiţerilor jandarmi de a se pregăti în calitate de ofiţeri de stat major. Relevante pentru abordarea într-o concepţie unitară a necesarului de pregătire a acestora, sunt temele executate de ofiţerii aspiranţi la gradul de maior la examenul final din 1925, „partea profesională jandarme-rească” care cuprindeau cerinţe de rezolvare atât în calitate de ofiţeri de stat major, cât şi ca ofiţeri de poliţie şi ca magistraţi.4

Atribuţiile poliţieneşti ale pretorului militar, deşi limitate de Codul Justiţiei Militare la cele de poliţie judiciară şi administrativă, erau extinse de „Regulamentul provizoriu asupra serviciului Jandarmeriei în campanie”, care prevedea şi

4 Revista Jandarmeriei, anul III, numărul 12, Oradea, Decembrie 1925, pp.455-467

99

atribuţiile de poliţie informativă. Conform acestora, pretorii „pun la adăpost, prin măsurile luate, siguranţa şi liniştea publică, constituind acţiunea informativă”5, care consta în căutarea, interpretarea, exploatarea şi transmiterea informaţiilor, sens în care colaborau cu organele de informaţii ale marilor unităţi pe lângă care funcţionau (Biroul, respectiv Secţia II).

Articolul 117 din „Regulamentul provizoriu asupra serviciului jandarmeriei în campanie” preciza că pretorul militar îndeplinea atribuţiile de poliţie administrativă ale pretorului de plasă, poliţaiului şi comandantului de jandarmi. Atribuţiile de poliţie administrativă erau exercitate de pretor în zona interioară numai dacă autorităţile administrative încetaseră să mai funcţioneze, iar în zona armatei ele erau exercitate de pretor chiar dacă acestea îşi continuau activitatea. În teritoriul inamic, poliţia administrativă se executa sub autoritatea pretorului, până când comandamentele militare dădeau autorizare de funcţionare a autorităţilor locale.

Ca ofiţer de poliţie judiciară, pretorul trebuia să ia toate măsurile pentru descoperirea infracţiunilor şi a autorilor lor, conformându-se dispoziţiilor codului de procedură penală şi normelor înscrise în codul de justiţie militară, referitoare la poliţia judiciară militară, urmând ca cercetarea infracţiunilor constatate să finalizeze de către pretor, dacă erau de competenţa acestuia, sau de către procurorul militar al circumscripţiei respective, dacă excedau competenţei pretorului. Situaţia specială creată de starea de război determina o curiozitate juridică: pentru cazurile din competenţa sa, pretorul judeca chiar în baza actelor încheiate de el. Necesitatea unei jurisdicţii special afectate armatelor în război, determina ca Pretoratele să fie şi instituţii cu caracter represiv, care să judece în procedură de urgenţă. Astfel, pretorii erau şi judecători militari, formând împreună cu grefierii lor, tribunale

5 Lt. Emil Mihuleac, Pretorul şi judecata pretorală, în Revista Jandarmeriei, anul XXII, numărul 6-10, Iunie-Octomvrie 1944, p.46

100

militare de primă instanţă. Competenţa pretorilor ca instanţă judecătorească se manifesta în trei domenii: competenţa teritorială, competenţa asupra materiei şi competenţa asupra persoanelor.

Din punct de vedere teritorial, pretorii îşi exercitau atribuţiile de judecători în zona afectată marii unităţi pe lângă care funcţionau. Este de remarcat faptul că pretorii judecau şi pe infractorii se găseau pe teritoriul lor, dar care comiseseră infracţiunea în zonele de autoritate ale altor pretori. Când zona armatei cu cea interioară se suprapuneau şi autorităţile judiciare din zona interioară mai funcţionau, pretorul nu exercita autoritatea sa decât pentru măsurile sau faptele care garantau siguranţa armatei sau apărarea ţării şi ordinea publică, în legătură cu mişcările armatei, fapte publicate prin ordonanţe afişate, ale autorităţilor militare.6

Pretorii aveau competenţa de a judeca următoarele fapte7:

abateri la ordonanţele date de comandamentele militare, a căror pedepse nu treceau peste un an închisoare şi 10.000 lei amenda, sau una din ele;

infracţiunile prevăzute de toate legile penale, săvârşite în zona armatei şi pedepsite până la un an închisoare şi 10.000 lei amenda, sau una din ele;

contravenţiile poliţieneşti prevăzute de toate legile; cereri de daune, pană la suma de 10.000 lei, când acestea ar rezulta din vreuna din infracţiunile de mai sus.

pentru faptele de mai sus, erau supuşi jurisdicţiei pretorilor:

corespondenţii oricăror publicaţii periodice, furnizorii, fotografii şi orice altă persoana autorizată a urma armata;

6 Revista Jandarmeriei, anul III, numărul 11, Oradea, Octomvrie-Noemvrie 1925, p.363 7 Codul Justiţiei Militare, art. 103, în Monitorul Oficial nr. 66 din 20.03.1937

101

prizonierii de război grade inferioare; vagabonzii; internaţii civili; orice persoană aflată pe teritoriul de sub autoritatea pretorului, afară de militari, care comitea abateri de la ordonanţele militare sau contravenţii poliţieneşti. Din acest punct de vedere se remarcă faptul că pretorii militari nu aveau competenţa de a judeca nici o categorie de militari ai forţelor proprii, aceştia din urmă fiind pedepsiţi pentru abaterile sau infracţiunile săvârşite, fie pe cale disciplinară de şefii lor, fie cu pedepse pronunţate de către Curţile Marţiale, înaintea cărora erau trimişi prin ordinul comandanţilor competenţi, care puteau fi sesizaţi de către pretorul militar.

Pretorii, ca instanţă de judecată, judecau faptele din competenţa lor în urma reclamaţiei părţii vătămate; în urma cererii însoţită de acte din partea autorităţilor de la locul săvârşirii sau descoperirii faptului, ori a prinderii autorului, complicelui sau a tăinuitorului; în urma sesizării lor din oficiu sau în urma unui ordin de trimitere în judecata din partea autorităţilor militare pe lângă care ei funcţionau. Judecata se făcea în asistenţa grefierului. În caz de condamnare, se citeau textele de lege şi se arăta dacă s-au acordat sau nu circumstanţe atenuante, iar sentinţa se motiva sumar, semnându-se de pretor şi contrasemnându-se de grefier.

Este de remarcat că punerea în aplicare a prevederilor legilor şi regulamentelor militare referitoare la pretori ca instanţă judecătorească, pe timpul campaniilor armatei române în cel de-al doilea război mondial, a fost adaptată condiţiilor concrete în care acestea s-au desfăşurat, constatându-se în principal că ordonanţele date de comandamentele marilor unităţi au prevăzut pedepse superioare competenţei de judecată pretorală, pentru a degreva pretorii de acest gen de activitate şi a evita aglomerarea de justiţiabili în spatele

102

frontului şi că nu s-au judecat de către pretori decât foarte puţine cauze şi numai acolo unde marile unităţi au staţionat mai mult şi unde lipseau autorităţile locale de judecată, iar populaţia a putut săvârşi unele din infracţiunile date în competenţa de judecată a pretorilor.8

Succinta prezentare a atribuţiilor pretorilor militari în campanie, aşa cum erau ele reglementate în perioada interbelică, dovedeşte că, deşi Jandarmeria era o instituţie specializată de poliţie, ea era şi o „ramură a forţei armate”, armată căreia, în timp de război, trebuia să îi asigure libertatea de acţiune în vederea îndeplinirii scopului propus. La rândul lor, ofiţerii jandarmi erau obligaţi să posede atât cunoştinţele militare care să le permită judecarea unei situaţii şi interpretarea unui ordin în campanie, cât şi pe cele necesare unui abil poliţist şi distins magistrat.

Bibliografie:

Codul Justiţiei Militare, în Monitorul Oficial nr. 66 din 20.03.1937; Regulamentul provizoriu asupra serviciului Jandarmeriei în

campanie, 1928; Revista Jandarmeriei, anul III, numărul 11, Oradea, Octomvrie-

Noemvrie 1925; Revista Jandarmeriei, anul III, numărul 12, Oradea, Decembrie 1925; Revista Jandarmeriei, anul XIX, numărul 1-2, Ianuarie-Februarie

1941; Revista Jandarmeriei, anul XXII, numărul 6-10, Iunie-Octomvrie

1944.

8 Revista Jandarmeriei, anul XXII, numărul 6-10, Iunie-Octomvrie 1944 , p.58

103

CINSTIREA EROILOR JANDARMI – OBLIGAŢIE SACRĂ A CONTEMPORANEITĂŢII

Maior Carmen BĂRBULESCU Maior Mădălin REVNIC

Căpitan Marian COSTEA Centrul de Documentare şi Pedagogie – I.G.J.R.

Moto: „Toţi românii sunt datori să depună semnul

lor de amintire şi de recunoştinţă pe mormântul fiecăruia dintre eroii lor. Învingători sau martiri în luptele ce-au purtat, ei au cu toţii dreptul la recunoştinţa neamului întreg, pentru ca prin braţul lor şi mai mult încă prin puternica lor amintire împlântată în sufletul poporului, ei au lăsat un izvor de virtute, din care cu toţii au dreptul să se întărească pentru viitor.”

(A.D. Xenopol)

1. Introducere

În cadrul procesului istoric al formării şi dezvoltării societăţii româneşti, necesitatea existenţei unor forţe menite să supravegheze şi să acţioneze pentru menţinerea şi realizarea ordinii interne a constituit o preocupare de prim ordin a domnitorilor şi a păturilor conducătoare.

Jandarmii au apărut în Principatele Române odată cu renaşterea armatei moderne, după revoluţia lui Tudor Vladimirescu.

Domnitorul Grigore Alexandru Ghica i-a organizat ca Armă, înfiinţând primul regiment de jandarmi.

Alexandru loan Cuza a inclus acest corp în cadrul armatei permanente şi, astfel, Jandarmeria a devenit o Armă a oştirii române.

104

În timpul lui Carol I, la 1 septembrie 1893, Jandarmeria se constituia ca instituţie a statului, acreditată cu asigurarea securităţii şi ordinii publice, în special în mediul rural, acolo unde trăia şi muncea peste 75% din populaţia ţării.

Ca Armă a armatei române, Jandarmeria a fost o prezenţă activă în toate războaiele duse de aceasta, executând în principal poliţia frontului, asigurând ordinea şi securitatea în zona armatelor de operaţii şi înapoia lor.

Ei, „oamenii de arme”, au fost dintotdeauna în slujba cetăţeanului. În lupta pentru lege şi ţară, un război continuu, în care au fost mobilizaţi permanent, unii au căzut. Moartea în misiune îi ridică la statutul de eroi; pe ei trebuie să-i cinstim.

Monumentul a cărui piatră funerară se consacră astăzi, va aminti generaţiilor viitoare sacrificiul eroilor care au căzut pentru a apăra cinstea steagului românesc, nobila jertfă.

Păstrarea, conservarea şi restaurarea operelor de artă reprezentate de monumentele eroilor înseamnă nu numai un gest de recunoştinţă naţională ci şi o operă de educaţie pentru generaţia actuală şi cea viitoare.

Campaniile militare ale Armatei Române din anii primului război mondial au inspirat o serie de arhitecţi, sculptori şi pictori, în proiectarea şi realizarea unor opere, mărturie a pietăţii faţă de acei bravi eroi care au luptat pentru libertate şi unitate naţională.

Cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa pentru interesele României s-a manifestat prin crearea monumentelor simboluri, păstrarea, conservarea şi restaurarea operelor comemorative reprezentând însă, o datorie sacră a statului şi a fiecărui cetăţean român.

Rădăcinile tradiţiei româneşti de cinstire a memoriei eroilor, cu profunde valenţe morale, civice şi militare, se regăsesc în îndepărtata noastră origine istorică. Omagierea apărătorilor patriei, cei care şi-au sacrificat viaţa pentru Obştea şi Neamul Românesc, constituie o datorie sfântă a noastră. Familia, şcoala, armata şi biserica au insuflat în rândul copiilor,

105

tinerilor şi adulţilor, respectul pentru cei ce şi-au dat viaţa pentru Ţară şi Neam. Acestor instituţii fundamentale li s-a alăturat Jandarmeria, care a fost şi va rămâne o adevărată şcoală a eroismului, curajului, spiritului de sacrificiu şi educaţiei.

2. Contribuţia Jandarmeriei Române la eliberarea şi reîntregirea neamului, în Primul Război Mondial

Pe fundalul geopolitic determinat de începutul

secolului XX, dominat în est, centru şi sud – estul Europei de cele două tendinţe majore, competiţia marilor puteri ale epocii (Antanta şi Puterile Centrale) pentru întâietate politico-militară şi respectiv lupta popoarelor supuse dominaţiei străine în vederea deplinei emancipări naţionale, s-a desfăşurat faza decisivă şi lupta poporului nostru pentru înfăptuirea României Mari, obiectiv esenţial al emancipării naţionale şi modernizării de ansamblu a societăţii.

Alături de structurile de apărare naţională, Jandarmeria Română a avut o contribuţie notabilă.

Iniţial, la izbucnirea Primului Război Mondial, România a adoptat o atitudine de neutralitate, deoarece avea revendicări teritoriale justificate faţă de ambele tabere angajate în luptă (Antanta şi Puterile Centrale). Un alt motiv pentru alegerea poziţiei de neutralitate îl reprezenta necesitatea câştigării timpului necesar pentru adoptarea unor măsuri de pregătire a armatei, a teritoriului şi a populaţiei pentru război.

De aceea, anii 1914-1916 au fost consacraţi preparativelor militare şi diplomatice, impuse de angajarea în lupta armată pentru înfăptuirea Marii Uniri. În cele din urmă, perfectarea politică şi militară a intrării României în război, alături de puterile Antantei şi modalităţile de colaborare militară au fost consemnate în Tratatul de alianţă şi, respectiv Convenţia militară, semnate la Bucureşti la 4/17 august 1916.

106

Aceste acte, investite cu toate atributele reclamate de dreptul internaţional au putut fi încheiate la capătul unor îndelungate şi anevoioase tratative, desfăşurate între părţile implicate. Guvernul român a insistat în mod deosebit asupra a numeroase consiţii, înscrise, în final, în actele diplomatice încheiate: declanşarea operaţiilor militare doar împotriva Austro-Ungariei, pe frontul din Transilvania şi nu pe cel sudic, cum cereau aliaţii, contra Bulgariei; sprijinirea intrării în acţiune a României prin acţiuni ofensive pe frontul rusesc şi pe cel aliat occidental de la Salonic; stabilirea modalităţilor de colaborare militară, altfel încât să se asigure independenţa de acţiune a armatei române în cadrul acestui război de coaliţie şi să nu fie ştirbite în nici un fel atributele de suveranitate ale statului român; fixarea precisă a limitelor teritoriilor româneşti ocupate de Austro-Ungaria care trebuiau unite României; sprijinul pe care aliaţii trebuiau să-l acorde României în trupe şi material de război şi stabilirea precisă a cuantumului acestora.

Conform obligaţiilor asumate prin documentele diplomatice încheiate de puterile Antantei, România a început la 14/27 august 1916 acţiunile militare împotriva Austro-Ungariei. Planul de campanie, întocmit de comandamentul naţional suprem – Ipoteza „Z” – a luat în considerare declanşarea ofensivei eliberatoare în Transilvania şi adoptarea, iniţial, a defensivei la frontiera bulgară, pentru apărarea teritoriului contra unor atacuri dinspre sud. Celor trei armate române, destinate ofensivei în Transilvania - de Nord, 2 şi 1- li s-au fixat misiuni precise, conform unui grafic întocmit amănunţit şi dependent în realizarea întocmai a obligaţiilor asumate de către aliaţi.

Efectivele mobilizate de România s-au ridicat la 833.601 oameni, contându-se pe încă 420.870 oameni care puteau fi chemaţi sub arme la nevoie, total care reprezenta 16% din populaţia ţării sau 32% din cea bărbătească. Armata de operaţii însuma 365 batalioane infanterie, 104 escadroane

107

cavalerie şi 374 baterii de artilerie, majoritatea acestora fiind destinate frontului transilvan.

Între componentele sistemului naţional de apărare, care au fost angajate la război, s-a aflat şi Jandarmeria.

În perioada neutralităţii (1914-1916) efectivele Jandarmeriei au cunoscut o creştere semnificativă.

La 1 aprilie 1916 Jandarmeria, cuprindea următoarele efective de jandarmi: un general, trei colonei, trei locotenenţi colonei, 20 maiori, 17 căpitani, cinci locotenenţi, total 49 de ofiţeri; 36 plutonieri majori; 328 plutonieri; 2655 sergenţi majori; 3040 reangajaţi; 884 sergenţi; 344 brigadieri; 1368 caporali; 3176 trupa; 21 funcţionari civili, iar după decretarea mobilizării (14 august 1916) la circa 10.000 de jandarmi.

De asemenea, au fost sporite atribuţiile Jandarmeriei, prin noile măsuri adoptate în preajma intrării în război şi anume: la 4 martie 1916 au fost înfiinţate posturi speciale de jandarmi, pentru paza fabricilor din Bucureşti care produceau armament şi alte materiale destinate armatei; înfiinţarea punctelor speciale de pază şi control la toate trecătorile din Carpaţi, de la Vatra Dornei până la Turnu Severin; crearea unui detaşament de jandarmi pentru paza regiunilor militare a armatei române; instruirea tinerilor din asociaţiile „Cercetaşii României”, pentru activitatea de culegere de informaţii şi transportul corespondenţei secrete.

În conformitate cu prevederile planurilor de mobilizare la decretarea mobilizării generale, Jandarmeria rurală a fost împărţită în două părţi: activă care a făcut parte din armata operativă (aproximativ 30% din electivele Jandarmeriei rurale) şi partea sedentară (aproximativ 7500 de jandarmi).

Campania anului 1916. În noaptea de 14 spre 15 august 1916, s-a declanşat ofensiva armatei române în Transilvania care, în prima ei fază, a decurs conform planului. Curând, însă, evenimentele desfăşurate, dincolo de posibilitatea de control sau influenţare a României, aveau să-şi pună pecetea asupra desfăşurării războiului reîntregirii. Factorul

108

principal a fost neîndeplinirea de către aliaţi a obligaţiilor asumate faţă de România. Altfel, pe frontul de la Salonic, ofensiva proiectată a aliaţilor nu s-a declanşat, ceea ce a dat posibilitatea forţelor bulgare şi germane de la sud de Dunăre să înceapă agresiunea împotriva României. Deplasarea înceată pe frontul din Dobrogea a forţelor ruse stabilite prin convenţie şi-a pus amprenta negativă asupra stabilităţii acestuia. Acalmia instaurată pe celelalte fronturi de luptă europene – pe cel rus, francez şi italian – unde aliaţii n-au declanşat ofensivele promise pe fixarea forţelor adversarului, a permis acestuia să concentreze o însemnată cantitate de forţe şi mijloace (41 de divizii şi şase brigăzi de infanterie germane, austro-ungare, bulgare şi turceşti). România s-a văzut nevoită să poarte un război epuizant, pe două fronturi. Ofensiva din Transilvania a fost oprită pentru a întări frontul sudic, iar agresivitatea duşmanului, cu forţe mereu sporite, a determinat începutul replierii pe ambele teatre de operaţii.

Retragerea efectuată de armata română, atât pe frontul transilvan, cât şi pe cel sudic, a fort una metodică, în care s-a combinat strălucit apărarea cu riposta ofensivă. Operaţia de apărare a trecătorilor Carpaţilor sau bătălia ofensivă de la Neajlov – Argeş, de la sfârşitul lunii noiembrie 1916, sunt exemplare sub raportul concepţiei comandamentului român, de limitare a pătrunderii inamicului şi al vitejiei ostaşilor români.

La sfârşitul anului 1916, armata română, în cooperare cu cea rusă, a stabilizat frontul pe linia Carpaţilor Orientali – Cotul Vrancei – Galaţi – Dunărea Maritimă. Deşi sub presiunea copleşitoare a inamicului şi fără nici un sprijin din partea aliaţilor, armata română a fost nevoită să se retragă din părţile sudice ale ţării în Moldova, România nu a fost înfrântă.

În partea de est a ţării, unde s-a instalat guvernul şi parlamentul, a început o uriaşă acţiune de refacere şi consolidare a potenţialului militar, pregătindu-se în iarna aspră a anilor 1916-1917, stăruitor şi eroic, reluarea luptei eliberatoare.

109

De la decretarea operaţiunii de mobilizare şi până la încheierea campaniei militare din 1916, Jandarmeria rurală a avut o participare notabilă, atât în cadrul armatei operative, cât şi la partea sedentară. La decretarea mobilizării şeful Inspectoratului General al Jandarmeriei, col. Berlescu Ştefan, a devenit mare pretor al armatei române. Alţi 15 ofiţeri de jandarmi au fost numiţi pretori pe lângă marile unităţi militare, cu misiunea de a supraveghea personalul civil din armată pentru a nu deveni sursă de informare a inamicului şi, mai ales, pentru a asigura secretul planului de luptă. De asemenea, i-a revenit şi sarcina anchetării persoanelor suspecte de trădare şi spionaj. Pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice poliţiei militare, pretorilor li s-au pus la dispoziţie peste 1059 jandarmi.

Una din acţiunile importante puse în aplicare la intrarea României în război, de organele Jandarmeriei rurale, în cooperare cu cele ale poliţiei şi administraţiei a fost internarea străinilor supuşi statelor Puterilor Centrale, pentru că lăsarea lor în libertate constituia un grav pericol pentru siguranţa statului.

Atribuţiile Jandarmeriei rurale la decretarea mobilizării generale vizau punerea în aplicare a planurilor de mobilizare. Şeful postului de jandarmi, în calitatea de comandant al garnizoanei, era cel care anunţa decretarea mobilizării, înmâna ordinele de chemare şi cu sprijinul autorităţilor locale, după caz, conducea pe cei mobilizaţi până la locul de dislocare al unităţilor sau la cea mai apropiată gară. Tot prin posturile de jandarmi se efectuau rechiziţiile prevăzute în lucrările de mobilizare.

Referitor la participarea unităţilor şi subunităţilor de jandarmi în sprijinul acţiunilor armatei de operaţii, putem aminti că s-au executat următoarele misiuni: asigurarea serviciului pretoral; participarea posturilor de jandarmi din apropierea graniţei la realizarea dispozitivelor de luptă ale armatei; punerea la dispoziţia armatei a întregului sistem de cercetare

110

şi culegere de informaţii, precum şi a întregului sistem de circuite telefonice; în perioada iniţială a războiului, multe din reşedinţele posturilor de jandarmi au fost transformate în puncte de comandă pentru unităţile militare; paza şi apărarea punctelor de comandă; instalarea unor posturi de jandarmi în unele localităţi eliberate; participarea la acţiunile de luptă împreună cu unităţile din eşalonul întâi.

Din multitudinea faptelor de arme săvârşite de jandarmi pe timpul campaniei militare din 1916, vom prezenta câteva episoade semnificative:

Batalionul de jandarmi Bucureşti, aflat în subordinea Corpului 2 armată, a constituit detaşament cu 150 jandarmi, sub comanda locotenentului Vintilă Davidescu pentru executarea misiunilor de poliţie militară. Ulterior, în teritoriile eliberate din zona Sf. Gheorghe - Miercurea Ciuc, el a constituit împreună cu efective din Compania de jandarmi Prahova, posturi de jandarmi în mai multe localităţi. Semnificaţia organizării posturilor de jandarmi în localităţile eliberate este evidenţiată, la 17 august 1916, de maiorul Anastasie Şoiculescu, comandantul Companiei de jandarmi Prahova, în telegrama adresată Inspectoratului General al Jandarmeriei: „Astăzi, pentru prima oară şi pentru totdeauna Jandarmeria Română a înlocuit pe pământul Transilvaniei jandarmeria ungurească”.

Compania de jandarmi Ilfov comandată de maiorul Paul Zota a participat la executarea lucrărilor podului de la Flămânda, din septembrie 1916 şi la constituirea poliţiei militare, pe timpul bătăliei pentru Bucureşti, din noiembrie 1916. „pe timpul cât a funcţionat la Ilfov şi se construia podul pe Dunăre la Flămânda – releva generalul Popovici, în aprecierea de serviciu a maiorului Paul Zota – lui i se datorează graba cu care s-a putut termina, căci a pus toată activitatea, de se scoteau zilnic 2–3.000 căruţe, cu oameni necesari. De asemenea, în timpul luptelor de pe Argeş, a dat concursul trupelor pentru felurite nevoi urgente ce se simţeau

111

şi care erau de atribuţia sa. Pe timpul retragerii, după ce a înlesnit tuturor autorităţilor militare şi civile, plecarea lor a fost cel din urmă, care în ziua de 23 noiembrie, a părăsit Capitala”.

La 10 octombrie 1916, un detaşament de 400 jandarmi aflat sub comanda locotenentului Ioan Zamfirescu a luptat eroic în eşalonul întâi al „Regimentului 6 Mihai Viteazul”, în zona localităţii Băicoi. Pentru înaltul său spirit de eroism locotenentul Ioan Zamfirescu a fost decorat, prin Înalt Decret nr. 3131/1916 cu „Coroana României cu spadă în grad de cavaler”.

Un alt episod dramatic 1-a constituit rezistenţa eroică, opusă, împreună cu organele de poliţie şi locuitorii oraşului Tg. Jiu, pentru apărarea, la 14 octombrie 1916, a podului peste Jiu şi respingerea trupelor invadatoare. Încurajat de rezistenţa opusă cu succes la pasul de peste Jiu, un grup de jandarmi, care s-a retras în partea de nord a judeţului Vâlcea, a organizat în localitatea Horezu, cu sprijinul ţăranilor localnici, o eroică rezistenţă împotriva înaintării unei coloane inamice, care reuşise să se infiltreze prin munţi şi să se îndrepte spre Jiu.

Jandarmii Companiei Mehedinţi, alături de militarii Grupului Cerna, nu s-au putut retrage spre Moldova fiind încercuiţi de trupele inamice; înainte a fi făcuţi prizonieri, la 24 noiembrie 1916, ei au ascuns, în locuri sigure, documente şi alte materiale din dotare pentru a nu fi capturate de armata germană.

Dacă acestea au fost numai câteva exemple din multitudinea de misiuni realizate alături de armată, trebuie să evidenţiem, în acelaşi timp, modul exemplar de îndeplinire a misiunilor şi de partea sedentară a Jandarmeriei din spatele frontului.

Jandarmii din posturile de jandarmi şi subunităţile de jandarmi de la partea sedentară au îndeplinit următoarele misiuni: acordarea întregului sprijin organelor administraţiei de stat la strângerea şi depozitarea producţiei agricole din vara şi toamna anului 1916; participarea la efectuarea transporturilor

112

cu aprovizionarea trupelor; efectuarea rechiziţiilor pentru armată; participarea la menţinerea ordinii publice şi apărarea avutului cetăţenilor, îndeosebi al celor plecaţi pe front, împreună cu organele de poliţie; asigurarea siguranţei statului; supravegherea stării de spirit a populaţiei; urmărirea şi arestarea, împreună cu organele de poliţie, a infractorilor periculoşi, a agenţilor şi cadrelor serviciilor secrete ale inamicului; întreţinerea de comunicaţii, prin mobilizarea locuitorilor pentru lucrări; participarea la organizarea apărării antiaeriene şi la lichidarea urmărilor bombardamentelor aeriene; participarea la asigurarea pazei contra incendiilor, mai ales în zonele petroliere; prevenirea actelor de sabotaj din partea agenţilor inamicului.

În timpul retragerii armatei şi autorităţilor de stat către Moldova, jandarmii, alături de poliţişti şi militari, sub conducerea unor specialişti din serviciile secrete engleze, au efectuat distrugerea sondelor de ţiţei, a rafinăriilor şi a rezervoarelor de petrol, pentru a nu cădea în mâna inamicului; de asemenea, au fost scufundate în Dunăre cerealele depozitate în silozurile din porturi.

Din ordinul autorităţilor române, care s-au retras în Moldova, au rămas în teritoriile ocupate de inamic pentru continuarea activităţii, agenţii de poliţie, sergenţii de oraş şi o parte din jandarmii puşi sub ordinele poliţiei militare germane. Lipsa de loialitate a acestora faţă de organele poliţieneşti ale ocupantului au dus la arestarea a numeroşi poliţişti, comisari de siguranţă şi jandarmi, care au fost internaţi sau deportaţi în diverse localităţi din teritoriul ocupat şi supuşi unui regim de teroare. Spre exemplu, în ziua de 30 ianuarie 1917, au fost arestaţi jandarmii din Batalionul de jandarmi pedeştri, care executau serviciul de poliţie în Bucureşti, după ocuparea acestuia de către inamic.

Campania anului 1917. Ca urmare a unui exemplar efort material şi de voinţă, armata română se afla, în primăvara anului 1917, gata să reînceapă acţiunile militare ofensive

113

împotriva invadatorilor. Forţele române, grupate în două armate, cuprindeau 15 unităţi de infanterie (fiecare divizie fiind constituită din două brigăzi de infanterie, o brigadă de artilerie, un divizion de cavalerie, un batalion de pionieri, un detaşament de jandarmi pedeştri, un detaşament de jandarmi rurali, unităţi de marş, servicii şi servicii de etapă, primele zece mari unităţi aveau în compunere şi câte un regiment de vânători); două divizii de cavalerie (organizate pe două brigăzi); patru brigăzi independente; trei grupuri de aviaţie etc.

În iunie 1917, armata română avea în compunere 207 batalioane de infanterie, 110 escadroane de cavalerie şi 245 baterii de artilerie. Efectivele atinseseră 700.000 de oameni, dintre care 460.000 formau armata de operaţii.

Stabilindu-şi ca obiectiv scoaterea definitivă a României din război prin aplicarea unei înfrângeri totale armatei române, în vara anului 1917 comandantul suprem al coaliţiei Puterilor Centrale a decis declanşarea ofensivei.

Riposta epopeică a armatei române la ofensiva duşmană a înscris în analele istoriei militare naţionale biruinţele strălucite de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz (iulie - septembrie 1917), adevărate embleme ale victoriei în războiul de eliberare şi reîntregire naţională.

În ceea ce priveşte activitatea unităţilor şi subunităţilor de jandarmi rurali după retragerea în Moldova, activitatea acestora a fost adaptată la noile condiţii. Astfel, o parte a jandarmilor a fost repartizată pentru întărirea efectivelor Jandarmeriei în partea de sud a Moldovei, participând la asigurarea ordinii în mediul rural, la paza unor obiective economice şi militare, a liniilor de comunicaţie, precum şi la supravegherea executării lucrărilor genistice de apărare pe linia frontului.

În 1917, au fost restructurate toate detaşamentele de jandarmi. Din efectivele companiei de jandarmi Prahova s-a constituit Detaşamentul mobil de poliţie al Marelui Cartier General, care avea misiunea să realizeze paza demnitarilor,

114

contracararea acţiunilor de spionaj, îndreptate împotriva capacităţii de apărare a armatei, asigurarea poliţiei militare, etc. La 27 martie 1917, s-a constituit un detaşament din 160 jandarmi pentru salvarea Flotei militare române, blocată în Delta Dunării şi care prin participarea lui a contribuit la lichidarea primei republici comuniste, creată, creată în acea zonă de către revoluţionarii socialişti români, veniţi din Rusia.

Prin reorganizarea structurilor Jandarmeriei, se constituie câte o companie de poliţie (se introduce o terminologie nouă) pe lângă fiecare divizie de infanterie, având efective mixte (infanterie şi jandarmi) şi o secţie de mitraliere, iar comandant de companie este numit un căpitan de infanterie. Din efectivele companiei de poliţie divizionară era repartizat câte un pluton la fiecare regiment. La comandamentele de corp de armată şi brigadă se constituie câte un detaşament de jandarmi pedeştri şi un detaşament de jandarmi călări. Pentru, funcţionarea serviciilor de pretorat au fost repartizaţi la fiecare divizie câte un ofiţer superior şi doi ofiţeri inferiori de jandarmi.

În localităţile mari din Moldova, noduri de căi ferate, târguri, centre industriale şi în locurile unde erau concentrate trupe româno-ruse s-au constituit echipe mixte din poliţişti şi jandarmi, care supravegheau mişcările populaţiei, reţinând persoanele suspecte.

În acelaşi timp, subunităţile de jandarmi au participat la asigurarea pazei lagărelor de prizonieri.

În marile bătălii, desfăşurate la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, jandarmii s-au angajat în acţiunile militare desfăşurate de armata română. Iată câteva numeroasele mărturii de epocă referitoare la faptele lor deosebite de arme. La 20 iulie 1917, maiorul Paul Zota, în calitate de pretor al Diviziei 2-infanterie şi Corpului 2 armată, s-a distins in acţiunile de luptă desfăşurate de armata română. „În lupta pe frontul ocupat de divizie – nota generalul Vlădescu, comandantul Diviziei 2 infanterie – a luat măsuri potrivit situaţiei, organizând poliţia în spatele frontului

115

care funcţionează destul de bine. Corpul 1 armată i-a dat sarcina de a face şi poliţia drumului şi satului Păuneşti, ocupat de Cartier. Ofiţer distins şi cu foarte aptitudini în serviciul său”.

Locotenentul Mihai Ciraş a fost decorat prin înalt Decret nr. 677/1918 cu Ordinul „Coroana României cu spadă în grad de cavaler”, pentru curajul şi devotamentul de care a dat dovadă în serviciul de observator pentru focul artileriei, pe timpul luptelor desfăşurate la 17 iulie 1917 la Vf. Secuiului.

Pe bună dreptate, Eugen Lovinescu, în lucrarea „La marginea epopeii” consemna cu admiraţie şi preţuire „… jandarmii se găseau în toată zona frontului, îi găseai unde nu te aşteptai, apăreau ca nişte fantome desprinşi din umbra istoriei, pentru a-şi aduce şi ei liniştiţi dar siguri, prinosul jertfei şi iubirii de ţară”. Cuvinte emoţionante scria şi mama a trei tineri aflaţi pe front: „… jandarmii au avut şi ei stări de exaltare şi extaz patriotic, atât cei care se aflau în zona frontului, cât şi cei din spatele frontului, făcând eforturi susţinute de a sprijini frontul cu tot ce puteau ei. S-au încins şi ei în hora morţii, udând cu sângele lor pământul ţării”.

3. Cinstirea eroilor, arc peste timp între generaţii

Războiul pentru Întregirea Neamului (1916-1919), cu

sute de mii de morţi, care a dus la înfăptuirea României Mari, a îndoliat multe familii în vechiul Regat, Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Cadrilater. În mod firesc, pentru cei care s-au jertfit în războaie pentru ţară, a existat dorinţa urmaşilor de a le fi recunoscători, perpetuându-le astfel memoria, spre a fi un bun exemplu generaţiilor următoare.

Eroii ne amintesc de vremurile prin care au trecut Ţara şi Poporul. Ei ne-au lăsat un testament nescris în care, prin faptele lor, ne îndeamnă să păstrăm Glia pentru care s-au jertfit, neştirbită.

Cinstirea eroilor trecuţi în nefiinţă este o normă morală universală pentru fiecare societate. Sacrificiile lor sunt răsplătite

116

prin recunoaşterea de către istorie, dar şi prin eternizarea numelor lor în conştiinţa naţională, în memoria colectivă. În tradiţia Armatei Române, cultul eroilor a avut întotdeauna o semnificaţie aparte şi de aceea, astăzi, noua generaţie de jandarmi şi-a recuperat nu numai istoria, ci şi eroii săi.

Dintotdeauna, poporul român a dovedit un profund respect pentru păstrarea memoriei celor decedaţi, căci atât dacii cât şi romanii, strămoşii noştri, şi-au venerat, înaintaşii, ridicându-le, drept recunoştinţă eternă, stele funerare. La rândul său, creştinismul a sădit şi mai adânc în suflete românilor sentimentul responsabilităţii urmaşilor pentru înaintaşii lor, întărind recunoştinţa veşnică a acestora, prin cultul eroilor. Mărturie a acestor nobile sentimente, ale acestui adevărat cult, sunt numeroasele opere comemorative răspândite pe întreg teritoriul ţării - monumente, troiţe, plăci comemorative, cruci, cenotafe1 şi alte construcţii închinate memoriei eroilor neamului, menite să jaloneze calea grea, frământată şi totodată ascendentă a unui popor care, din cele mai vechi timpuri, a luptat pentru păstrarea fiinţei naţionale.

Jandarmeria Română şi-a cinstit şi îşi cinsteşte permanent eroii printr-o largă diversitate de manifestări, acţiunile de acest gen constituindu-se într-un mijloc important pentru dezvoltarea sentimentelor patriotice, demnităţii şi mândriei ostăşeşti, spiritului de sacrificiu, ataşamentului faţă de valorile militare perene şi solidarităţii. Cinstirea eroilor se înscrie în amplele acţiuni de cultivare a tradiţiilor militare ale Jandarmeriei Române, marcate de sărbătorirea într-un cadru solemn a zilelor cu mare semnificaţie în viaţa poporului nostru şi a armatei sale, aniversarea celor mai importante momente din istoria Armei, adoptarea de către unităţile de jandarmi a patronilor spirituali şi a denumirilor onorifice, cinstirea până la sacralizare a Drapelului de luptă, sărbătorirea momentelor

1 Monument funerar ridicat în memoria unei persoane decedate, ale cărei oseminte se găsesc în alt loc

117

importante din viaţa unităţilor, marcarea în cadru festiv a evenimentelor mai importante din viaţa şi activitatea corpului de cadre militare.

Respectul faţă de simbolurile statului şi armei capătă la jandarmi accente deosebite, ce se regăsesc pe accesoriile uniformelor, ele reprezentând cea mai convingătoare dovadă a faptului că purtătorul acestor înalte simboluri este un apărător al intereselor statului şi poporului român.

Atunci când se sărbătoresc Ziua Naţională a României, Ziua Independenţei de Stat a României, Ziua Eroilor, Ziua Jandarmeriei Române ori alte evenimente importante din viaţa unităţilor, se pregătesc şi se desfăşoară comemorări care constau în depuneri de jerbe în semn de pios omagiu pentru cei care au căzut la datorie, defilări ale gărzilor de onoare, vizite la muzee şi săli ale tradiţiilor unităţilor, simpozioane, mese rotunde, colocvii şi sesiuni de comunicări ştiinţifice, servicii religioase şi slujbe de pomenire a eroilor, apeluri solemne, ceremonii militare, de regulă în spaţii publice în prezenţa reprezentanţilor autorităţilor publice, prilej cu care se evidenţiază spiritul de eroism al jandarmilor şi se omagiază eroii fiecărei unităţi de jandarmi. Aceste ceremonii sunt, totodată, prilejuri de trăire intensă pentru toţi participanţii, ele dezvoltând şi întărind camaraderia, coeziunea fiecărei unităţi şi subunităţi, fiind, în acelaşi timp, un bun prilej ca Jandarmeria să-şi dovedească în faţa societăţii civile, hotărârea de a apăra integritatea teritorială, unitatea naţională, democraţia constituţională şi statul de drept.

Unităţile Jandarmeriei Române au adoptat patronii spirituali protectori din rândul personalităţilor istorice sau militare, personajelor legendare sau biblice cu semnificaţie simbolică, ale căror trăsături pozitive, fapte, atitudini, spiritualitate sau conotaţie simbolică se asociază cu specificul, tradiţiile, activitatea ori aspiraţiile structurilor militare ale Jandarmeriei. Astfel, în anul 2000, Jandarmeria Română şi-a stabilit ca patroni spirituali pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi

118

Gavriil. De ziua „patronului spiritual” se organizează reviste de front, ceremonii religioase, adunări festive, întreceri sportive, spectacole evocatoare, vizite la instituţii de cultură, mese festive, apeluri solemne, cu participarea cadrelor şi a familiilor acestora, autorităţilor locale, veteranilor de război, reprezentanţilor cultelor şi ai unor instituţii şi organizaţii de cultură sau obşteşti, precum şi publicului larg.

Tot în scopul cinstirii eroilor, după Revoluţia din Decembrie 1989, fiecare unitate de jandarmi a căutat şi identificat în zona sa de responsabilitate monumente sau morminte ale eroilor jandarmi, cărora le-a acordat respectul cuvenit, prin îngrijirea şi, la nevoie, refacerea lor, luarea în evidenţă şi organizarea de activităţi comemorative cu diferite ocazii la aceste aşezăminte istorice.

La aceste simboluri ale celui mai pur patriotism, în fiecare an, la Înălţarea Domnului, după datina străbună şi orânduirea Bisericii Ortodoxe Române, în aproape toate unităţile Jandarmeriei se organizează manifestări omagiale de cinstire a memoriei jandarmilor care au contribuit prin sacrificiul lor la existenţa valorilor naţionale ale poporului român contemporan.

Monumentele şi operele comemorative închinate eroilor jandarmi vin să întregească imaginea simbolică, pe care aceşti slujitori ai ordinii publice au creat-o şi menţinut-o mereu vie de-a lungul istoriei Armei, în momentele tragice ale unor confruntări directe cu inamicul pe câmpurile de luptă sau în condiţii de pace, în impresionantul efort permanent pentru îndeplinirea misiunilor specifice de menţinere a ordinii publice.

Ilustrative pentru aceasta, sunt cuvintele lui Petre Gârboviceanu: „Cultul trecutului e cea mai de seamă virtute unui popor. Acest trecut e al părinţilor, al moşilor şi strămoşilor noştri şi ni se lasă nouă ca o scumpă moştenire, ca şi cel mai preţios tezaur.”

De aceea, Arma „oamenilor de arme” are o bogată tradiţie militară, pe care viitorul nu are dreptul să o refuze, iar

119

fiecare jandarm are obligaţia să se implice direct în acţiunea de recuperare a tradiţiei, care constituie un element fundamental în dăinuirea Jandarmeriei Române.

Treptat, pe parcursul anilor, problema simbolurilor de cinstire a cunoscut o amplă şi radicală evoluţie. Astfel, Jandarmeria a reuşit ca, într-un timp scurt, să identifice 9162 cimitire şi 298270 morminte, din care identificate pe naţionalităţi 119165.

Pentru a-şi exprima gratitudinea, o serie de localităţi au integrat în forul public monumente menite să fie sinteza simbolică a cinstirii eroilor.

Realizate din fonduri publice sau subscripţii ale comunităţilor locale, operele comemorative de război, columne şi altare de veşnică recunoştinţă, sunt aşezăminte social-culturale, supuse regimului juridic stabilit prin lege. Repere simbolice ale momentelor de cumpănă din istoria naţională, ele se înalţă din adâncuri ca o flacără veşnică spre ceruri, ca o legătură sacră între trupurile martirilor din toate timpurile şi toate locurile, transformate în ţărână şi sufletele lor curate, ridicate la ceruri. Acestea probează fără tăgadă faptul că, adevărata glorie nu poate muri. Ele reamintesc astfel, din generaţie în generaţie, despre generoasele exemple de vitejie şi abnegaţie, ale datoriei împlinite, de faptul că nici un sacrificiu nu este prea mare când Ţara şi interesele ei sunt primejduite.

Prin ridicarea acestor simboluri, contemporaneitatea doreşte să perpetueze exemplul spiritului de sacrificiu al luptătorilor pentru cauza nobilă a integrităţii pământului strămoşesc al Patriei.

De la modestele cruci confecţionate din materiale uşor perisabile, plasate în timpul războiului, la monumentele de amploare care au solicitat comitetelor de iniţiativă lansări de concursuri, avizări, recepţii parţiale şi definitive, alegerea amplasamentelor, organizarea dezvelirii, întreţinerea şi organizarea de ziua Eroilor a manifestărilor la aceste

120

monumente, toate au presupus dăruire din partea celor care şi-au asumat o asemenea nobilă misiune.

Practic, pe plan naţional, s-a desfăşurat o competiţie, fiecare localitate, prin comitetele de iniţiativă, a dorit să-i onoreze pe cei căzuţi şi, totodată, să ilustreze în mod concludent, care le-au fost obiectivele majore. Astfel, pornind de la o iniţiativă a unei persoane sau a unui grup, comunităţile locale au ajuns la constituirea de comitete pentru ridicarea monumentelor, redactând tema concursului, apelul către cetăţenii localităţii, intervenţiile la factorii administrativi pentru aprobările cuvenite necesare, participând la strângerea fondurilor sub cele mai variate forme: liste de subscripţie, chete, loterii, spectacole, lansări de cărţi poştale cu imaginea viitorului monument, intervenţii la diferite instituţii şi întreprinderi pentru obţinerea de fonduri sau materiale, lansarea de insigne etc. Au fost create chiar fundaţii care au avut înscrise în programul lor de perspectivă realizarea de monumente ale cinstirii înaintaşilor. Monumentele istorice dedicate eroilor jandarmi căzuţi în Primul Război Mondial constituie o sinceră şi vibrantă pledoarie, pe temeiul realităţilor concrete istorice, trecute şi actuale, pentru cinstirea memoriei înaintaşilor prin monumente de for public – testamente şi carte de învăţătură generaţiilor prezente şi viitoare ale Neamului românesc.

De ce prezintă importanţă monumentele istorice din perioada Primului Război Mondial? Pentru că, nu toate monumentele istorice de for public ale Marii Uniri din anul 1918 – înălţate cu dragoste şi trudă de generaţia celor care au luptat cu arma în mână în Marele Război pentru Întregirea Neamului din anii 1916-1918 – mai există şi astăzi, o mare parte dintre acestea fiind ulterior distruse deliberat, după cel de-al doilea Război Mondial, pe criterii politice şi ideologice.

Astăzi, constatăm că multe monumente realizate anterior anului 1940, nu le mai avem. Lipsind total sau parţial, văduvite de componentele concepute de realizatori, ele erau

121

mesajul unei epoci către viitor. Acolo unde s-au păstrat machete, miniaturi, schiţe, planuri etc. se poate întreprinde o operă de restituire prin realizarea unor replici şi readucerea lor în forul public. Demnă de reţinut este şi evoluţia problematicii reconstituirii monumentelor de for public în ceea ce, prea des definim, mai puţin analitic, drept perioada de oprimare, totalitară, comunistă. Întreţinerea şi reconstituirea (refacerea) monumentelor de for public consacrate eroilor jandarmi se bucură de o atenţie deosebită, care a declanşat un spirit de largă şi intensă emulaţie în rândul tuturor jandarmilor.

De asemenea, în unităţile Jandarmeriei Române au fost realizate „Galerii ale Eroilor” pentru aducerea unui omagiu celor care şi-au dat viaţa pe câmpurile de luptă ale patriei. Acestea se regăsesc într-un spaţiu distinct, cuprinzând documentare cu numele şi fotografiile acestora, datele lor personale, subunitatea din care au făcut parte şi acţiunile la care au participat. Acolo unde a fost posibil, numele eroilor au fost înscrise pe plăci comemorative instalate la intrarea în unitate ori în apropierea Drapelului de luptă.

La sediul Inspectoratului General al Jandarmeriei, a fost constituit Muzeul Jandarmeriei Române, lăcaş de cult care ilustrează tradiţiile militare ale Armei, unde se regăsesc expuse diverse documente, obiecte, uniforme, arme, reprezentative pentru trecutul Jandarmeriei Române.

4. Monumente reprezentative, dedicate

eroilor jandarmi căzuţi în Primul Război Mondial

Monumentele, unele dintre ele constituite în veritabile ansambluri arhitectonice, ilustrează comemorativ faptele de vitejie, constituind pagini vii din zbuciumata noastră istorie. Trebuie să arătăm că suntem demni de ceea ce am primit şi, mai ales, că ştim cum să ne cinstim înaintaşii.

1. Monumentul eroilor din Oraşul Bereşti. În mijlocul acestui frumos şi liniştit orăşel al judeţului Galaţi, locuitorii şi

122

Comitetul Central al Societăţii Monumentelor Eroilor, au dezvelit într-un cadru festiv, la care au luat parte toată suflarea oraşului şi numeroşi delegaţi din partea Prefecturii judeţului Covurlui, în ziua de 9 septembrie 1923, adică la 5 ani de la încheierea Păcii de la Buftea, din 1918, un impunător monument, dedicat eroilor din Bereşti care au căzut la datorie în anii primei conflagraţii din 1916-1918. Acesta este compus dintr-o statuie de bronz şi un soclu mare din beton. Statuia are 1,70 metri şi reprezintă un soldat în uniforma epocii, iar postamentul, înalt de 2,60 metri, are două plăci din bronz, cu două frumoase basoreliefuri, cu scene de luptă din marile bătălii de la Mărăşti şi Mărăşeşti, precum şi numele a 100 eroi.

Opera de artă aparţine marelui artist plastic L. FRANCESCHINI, iar dedicaţia poate fi citită de cei care vizitează oraşul Bereşti: „OMAGIU CELOR CĂZUŢI PENTRU PATRIE”.

2. Monumentul eroilor din Comuna Brăhăşeşti. Numele celor 68 eroi din comuna BRĂHĂŞEŞTI, căzuţi la datorie în timpul primului război mondial, au fost cizelate în marmura albă, pe obeliscul înalt de 5,5 metri, împrejmuit cu un gard de fier forjat, care a fost înălţat în centrul comunei, în vara anului 1936, cu prilejul împlinirii a două decenii de la data intrării României în acest război, la 15 august 1916.

Construcţia, care are forma unei structuri de piramidă, are în vârf un vultur cu aripile larg deschise şi este strădania meşterilor Constantin GRASU şi Ion CHIRVĂSUŢĂ, iar suportul financiar şi l-au adus cu multă bunăvoinţă toţi locuitorii comunei, împreună cu învăţătorii şcolii. La dezvelirea monumentului a fost oficiată o impunătoare slujbă religioasă, iar primarul comunei a omagiat spiritul de jertfă şi eroismul celor 68 de fii ai Comunei.

3. Monumentul eroilor din Satul Ciureştii Vechi, Comuna Bălăşeşti. Numele celor 63 eroi din timpul primului război mondial din Satul Ciureştii Vechi, au fost înscrise pe „Monumentul Eroilor”, înalt de 3,40 metri, de forma unui

123

obelisc cu un vultur în vârf, iar pe frontispiciu, deasupra numelor eroilor, a fost fixată o placă metalică cu un basorelief compus dintr-o cunună de lauri şi o cruce. La baza obeliscului sunt numele locuitorilor satului care au avut iniţiativa şi s-au străduit pentru înălţarea monumentului, al cărui mesaj dăinuie de câteva decenii.

4. Monumentul eroilor din Satul Cotoroaia, Comuna Cerţeşti. Locuitorii acestui sat au avut iniţiativa de a înălţa în anul 1921 „Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial” care este forma unui obelisc înalt de 2,53 metri, cu o cruce în vârf, iar pe frontispiciul acestuia au fost dăltuite pentru posteritate numele a 23 eroi, care în urmă cu 8 decenii şi jumătate şi-au îndreptat paşii către porţile cazărmilor Regimentelor 11 Dorobanţi „SIRET” din Galaţi, 12 Dorobanţi „DIMITRIE CANTEMIR” din Bârlad şi 24 Dorobanţi din Tecuci, luptând cu devotament şi spirit de sacrificiu pentru apărarea meleagurilor patriei noastre, invadate de armatele Puterilor Centrale.

Numele celor 23 eroi din satul COTOROAIA pot fi întâlnite în registrele istorice ale celor 3 regimente de dorobanţi, care au luptat sub comanda generalului de divizie Neculai ARGHIRESCU, comandantul Diviziei 6 Infanterie, la Oituz, dar ele vor rămâne înscrise pentru veşnicie în piatra dură a însemnului memorial înălţat în anul 1921, de bunicii şi străbunicii locuitorilor din Cotoroaia.

5. Monumentele eroilor din Comuna Independenţa. Monumentul este cunoscut sub numele de „Monumentul Jandarmilor”, şi este realizat în memoria celor 2 eroi ai Jandarmeriei rurale, înalt de peste 4 metri, de formă prismatică, cu un postament în trepte, iar în vârf un vultur cu aripile deschise. Pe frontispiciu se află un basorelief, care reprezintă o cunună cu lauri, precum şi numele eroilor cu următoarea inscripţie: „În amintirea eroilor jandarmi căzuţi în timpul serviciului 1916-1921”; cei doi eroi sunt plutonierul Gheorghe SOTROCAN, contingentul 1911, răpus în ziua de 7

124

februarie 1917 şi sergentul Radu MITITELU, contingentul 1920, răpus la 12 august 1922. Monumentul a fost ridicat în vara anului 1922, cu prilejul aniversării, în august, a jumătate de deceniu de la victoria trupelor române la Mărăşeşti, cu cheltuielile Legiunii de jandarmi COVURLUI şi construit de firma „NIFORTIS” din Galaţi.

6. Monumentul eroilor din Comuna Lieşti. Pentru cei 68 eroi ai comunei, care au luptat şi s-au jertfit în anii primei mari conflagraţii mondiale, a fost construit un simbolic monument din beton, înalt de 3 metri, împrejmuit cu un gard format din stâlpi de beton şi pânză metalică.

Deasupra monumentului se găseşte o cruce mare din piatră, iar pe frontispiciu a fost montată o placă de marmură albă, pe care au fost inscripţionate numele şi gradul eroilor şi următoarea dedicaţie omagială: „ÎN AMINTIREA OSTAŞILOR MORŢI ÎN RĂZBOIUL 1916-1918. VOI V-AŢI DAT VIAŢA PENTRU ŢARĂ ŞI NEAM”.

7. Monumentul eroilor din Comuna Nămoloasa. În Nămoloasa, comună a cărei denumire a fost scrisă în lucrările de istorie militară cu litere mari, încă de sfârşitul secolului al XIX-lea, când, din raţiuni militare strategice, a început construirea liniei fortificate „F-N-G”, adică Focşani - Nămoloasa – Galaţi, iar în peisajul natural al împrejurimilor au început să apară un număr apreciabil de cazemate şi lăcaşe de tragere din beton, bine camuflate şi dotate cu armament, s-a înălţat, după terminarea Primului Război Mondial, un impunător monument dedicat celor 24 de eroi ai comunei, care au căzut la datorie în această conflagraţie. Pe un postament din beton înalt de 1,30 metri, împrejmuit cu un gard din metal, a fost construit un piedestal paralelipipedic, pe care au fost înscrise numele eroilor şi aşezată o statuie înaltă de peste 2 metri care reprezintă un soldat cu arma în mâna dreaptă. Pe faţada principală a piedestalului este montată o placă de marmură albă, dreptunghiulară, pe care stă scris: „EROII COMUNEI NĂMOLOASA, MORŢI ÎN RĂZBOIUL DIN ANII

125

1916-1918”, iar pe faţa principală a postamentului a fost fixată o placă de marmură albă cu următoarea inscripţie: „SLAVĂ EROILOR NEAMULUI”.

8. Monumentul eroilor din comuna Suharău din Judeţul Botoşani – o cruce aşezată pe un postament în trei trepte, totul din marmură albă – a fost realizat de un meşter popular în anul 1923. A fost renovat - potrivit inscripţiei - prin grija Col. Costică CHIŢAC şi Jandarmeriei Botoşani şi a consilierului judeţean Mircea CALISTRU, în anul 2001.

Monumentul evocă jertfa eroilor jandarmi căzuţi în luptele purtate pentru eliberarea de sub dominaţie străină, pentru păstrarea fiinţei naţionale şi neatârnare.

Sub inscripţia „BRAVILOR OSTAŞI, PATRIA RECUNOSCĂTOARE”, sunt enumerate numele eroilor locali căzuţi în războiul balcanic (1913), Războiul pentru Reîntregire Naţională şi în cea de-a doua conflagraţie mondială.

9. Monumentul eroilor jandarmi buzoieni a fost construit în anul 2000, în curtea Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Buzău. Pe placa din marmură albă prinsă pe postament se află inscripţia: Eroilor jandarmi buzoieni: Plt. maj. PASCU Gheorghe, 1918, Plt. maj. VLASE Petre, 1918, Serg. PREDA Chiriţă, 1918 (cei trei subofiţeri au făcut parte din Compania de Jandarmi Buzău, unitate care, în timpul luptelor desfăşurate la Curbura Carpaţilor, a facilitat, prin propriul sistem de informaţii, o bună cunoaştere a zonei, deplasarea trupelor române, replierea şi retragerea acestora pe drumuri sigure, evitându-se încercuirea lor de trupele germane; la 26 noiembrie 1916, în momentul în care trupele germane se aflau la 15 km de oraşul Buzău, compania de jandarmi s-a retras spre Moldova, cei trei subofiţeri fiind luaţi prizonieri).

10. Monumentul eroilor Vasile STROIA şi loan MOLDOVAN. Pe un „zid” din marmură, cu dimensiunile 4,00 x 2,50 m, sunt prinse o cruce, o formă paralelipipedică albă din marmură împodobită cu însemnele Jandarmeriei, o ramură de laur şi două coloane ce imită pridvorul caselor româneşti. La

126

baza monumentului se află un basorelief din bronz reprezentând doi soldaţi căzuţi la pământ. Pe „zid” se află inscripţia: „AICI AU CĂZUT LA 2 FEBRUARIE 1919 JANDARMII VASILE STROIA ŞI IOAN MOLDOVAN FĂCÂNDU-ŞI DATORIA FAŢĂ DE NEAM ŞI ŢARĂ”, iar pe placa de marmură albă – „EROILOR JANDARMI 1919”. Monumentele reamintesc de uciderea jandarmilor Vasile STROIA şi loan MOLDOVAN, în localitatea Viişoara, de către elemente ostile Actului Unirii Transilvaniei cu România, în timp ce distribuiau ordinele de mobilizare ale Armatei Române. Evenimentul s-a petrecut după realizarea Marii Uniri (1 decembrie 1918), în momentul în care se producea atacul ungar asupra României.

Concluzii

Cinstirea eroilor trecuţi în nefiinţă este o normă morală universală pentru fiecare societate. Sacrificiile lor sunt răsplătite prin recunoaşterea de către istorie, dar şi prin eternizarea numelor lor în conştiinţa naţională, în memoria colectivă. În tradiţia Jandarmeriei Române, cultul eroilor a avut întotdeauna o semnificaţie aparte şi de aceea, astăzi, noua generaţie de jandarmi şi-a recuperat nu numai istoria, ci şi eroii săi.

Respectul faţă de simbolurile statului şi armei capătă la jandarmi accente deosebite, ce se regăsesc pe accesoriile uniformelor, ele reprezentând cea mai convingătoare dovadă a faptului că purtătorul acestor înalte simboluri este un apărător al intereselor statului şi poporului român.

Monumentele şi operele comemorative închinate eroilor jandarmi vin să întregească imaginea simbolică, pe care aceşti slujitori ai ordinii publice au creat-o şi menţinut-o mereu vie de-a lungul istoriei Armei, în momentele tragice ale unor confruntări directe cu inamicul pe câmpurile de luptă sau în condiţii de pace, în impresionantul efort permanent pentru îndeplinirea misiunilor specifice de menţinere a ordinii publice.

127

În prezent, urmaşii acelor eroi care şi-au dat viaţa pentru Ţară şi Neam au amenajat în anul 2000, la sediul Inspectoratului General al Jandarmeriei, Muzeul Jandarmeriei Române, lăcaş de cult care ilustrează simbolic tradiţiile militare ale Armei şi care cuprinde plăcile de marmură cu numele eroilor Armei depistaţi până în prezent. La multe dintre unităţile Jandarmeriei Române s-au amenajat săli ale tradiţiilor unde au fost expuse tot simbolic documente, obiecte, uniforme, arme etc. ce ilustrează tradiţiile unităţii, „Galeria comandanţilor” unde au fost expuse numele şi fotografiile comandanţilor de la înfiinţarea unităţii şi până în prezent.

Astfel putem aprecia că Arma „oamenilor de arme” are o bogată tradiţie militară şi reprezintă un tezaur de înţelepciune şi voinţă pe care viitorul nu are dreptul să-l refuze, iar fiecare jandarm are obligaţia să se implice în mod sincer în acţiunea de recuperare a tradiţiei, care este un element fundamental în dăinuirea Jandarmeriei Române.

Bibliografie:

Onoare, Jertfă, Credinţă – colectiv de autori: Gl. mr. dr. Costică Silion, Gl. bg. dr. Ion Crînguş, Bucureşti, 2007;

Omagiu eroilor gălăţeni 1877-1878; 1916-1918; 1941-1945 – lucrare elaborată sub egida Asociaţiei Veteranilor de război din M.A.I., Gl. mr. dr. Costică Silion, Editura Luceafărul, 2006;

Am fost acolo unde trebuia să fim – album al monumentelor Internelor – autor: Constantin Gheorghe, Editura MAI, 2003;

Istoria Jandarmeriei Române (1850–2000) – Gl. mr. (r) Ioan P. Suciu, Gl.bg. (r) Mihalache Vasile, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000;

Jandarmeria Română din Banat – Col. Constantin Rădoi, Col. Dan Boacă, Lt.col. Paul Ciobănaşu, Editura TIMPOLIS, Timişoara, 2000;

Monumentele Marii Uniri – Virgiliu Z. Teodorescu, Editura M.I., 2000;

Jandarmeria ardeleană - Tradiţie şi contemporaneitate – Colectiv de autori, Editura Dacia - Cluj-Napoca, 1999;

128

Jandarmii în războaiele Armatei Române – Bătălia pentru stăpânirea capitalei şi curăţirea teritoriului naţional de trupele germane (august – septembrie 1944) – Gl. mr. (r) Ioan P. Suciu, Mr. Lazăr Chiriac, Editura TEMPUS, Bucureşti, 1994;

Jandarmeria Română – tradiţii şi perspective, Bunoaica Ion, Editura SEMNE 94;

Pagini dintr-o istorie nescrisă 1850 – 1949 – Gl. mr. (r) Mihalache Vasile, Colonel (r) Ioan P. Suciu, Editura MI, 1993;

Istoria românilor în date şi evenimente - selecţie şi prezentare de Lucia Bălan, Colecţia Memorator, Editura Motiv, Cluj-Napoca 1987;

Momente din Istoria Ministerului de Interne. Vol. I (1821-1944) Prof. col. (r) Bobocescu Vasile;

Istoria militară a poporului român vol. IV-V, Editura Militară - Bucureşti 1987;

Oastea română de-a lungul veacurilor - Col. Gh. Romanescu - Editura Militară, 1976.

129

PUTEREA DISCREŢIONARĂ ADMINISTRATIVĂ ŞI MILITARĂ ÎN SECOLUL XXI

Maior Dan GIURCĂ

Şef Serviciu Centru Operaţional – I.J.J. SIBIU

,,Este esenţial ca în orice lege, cuvintele să trezească la toţi oamenii aceleaşi idei.”

MONTESQUIEU

Pornind de la relaţia legalitate – oportunitate, doctrina franceză recunoaşte administraţiei un drept de apreciere, în cadrul căreia poate, în limitele legii, să exercite o anumită acţiune, iar prin Doctrina germană prin putere discreţionară are în vedere o anumită marjă de libertate de care dispune administraţia publică şi care îi îngăduie să aleagă, dintre mai multe variante, pe cea optimă.

O analiză succintă a libertăţii de decizie a administraţiei în statele membre ale Uniunii Europene are ca rezultat concluzionarea faptului că puterea discreţionară nu este doar o problemă de practică administrativă, ci că ea atinge fondul chestiunii de principiu privind raporturile între puterile statului.

În doctrina românească interbelică, puterea discreţionară apare ca o libertate de acţiune a administraţiei cu ocazia executării legilor şi a Constituţiei. Ea se prezintă ca un element inerent de executare a normelor prin norme. În doctrina românească actuală se consideră că limitele puterii discreţionare sunt marcate întotdeauna de norme prohibitive.

130

Autorităţile publice dispun de regulă, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, de o anumită marjă de libertate, de o posibilitate de apreciere, ceea ce a fost identificată sub denumirea de putere discreţionară.

De fapt, fondul noţiunii constă în „marja de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi astfel ca în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limitele competenţei sale”.

Tot ceea ce interesează în fapt, este sfera ei de întindere. Activitatea organelor administrative oscilează conform doctrinei româneşti, între un minimum şi un maximum. Ea porneşte de la libertatea absolută – crearea dreptului şi se opreşte la îndatorirea de a se conforma legii. Între aceste limite autoritatea administrativă are libertatea să decidă. Aceasta este chiar interpretarea sferei de întindere a puterii discreţionare a administraţiei.

Este esenţial ca în orice lege, cuvintele „să trezească la toţi oamenii aceleaşi idei”, remarca Montesqieu în „Spiritul legilor”. Aceasta deoarece „arbitrariul puterii nu poate fi înlăturat decât atunci când cel care deţine puterea o foloseşte pe baza legilor cu un înţeles bine determinat. Legea trebuie să aibă un înţeles neîndoielnic pentru toata lumea şi pentru ca fiecare individ să poată şti dinainte de a săvârşi un anumit act / care sunt consecinţele acestuia”.

Cert este că lipsa de claritate şi de conciziune, ambiguitatea şi chiar obscuritatea normelor conţinute de legi accentuează riscul depăşirii limitelor puterii discreţionare de către administraţie.

Normele lipsite de claritate, imprecise, cu formulări exhaustive şi greoaie, cu termeni preţioşi şi ermetici atrag interpretări diferite. Dacă la aceasta adăugăm şi o realitate certă/ tendinţa permanentă de a le modifica, avem fără îndoială conturată imaginea unei foarte largi puteri discreţionare, de care dispun autorităţile chemate să le aplice.

131

Puterea discreţionară a administraţiei nu poate fi determinată decât în raport direct cu celelalte autorităţi publice, în fapt, cu activitatea acestora – care, la randul lor, dispun în egală măsură de o anumită marjă de libertate în exercitarea atribuţiunilor cu care sunt investite.

O remarcă pertinentă poate fi întâlnită în doctrina interbelică, ea menţinându-şi însă, pe deplin actualitatea – ,,organele administrative cărora legea le-a încredinţat cea mai largă libertate de apreciere se află plasate în vârful administraţiei şi nu se subordonează unor şefi ierarhici”. Cu alte cuvinte, cu cât se urcă în ierarhia autorităţilor, cu atât atribuţiile devin mai vagi, mai imprecise, mai generale şi implicit, mai dificil de controlat.

Peste tot în lume puterea discreţionară se dovedeşte perfect legitimă în realizarea binelui comun sau interesului public. Interesul colectiv impune cetăţenilor să accepte să se supună puterii guvernanţilor. Interesul general reprezintă în egală măsură un atribut al puterii de stat, acesta fiind singurul capabil să definească un interes colectiv. La baza interesului general se află necesităţi sociale cărora sistemul nu face decât să le răspundă prin decizii şi acţiuni.

Dintr-o altă perspectivă, pentru a evita capcana autoritarismului, noţiunea de interes general a fost reţinută ca principiu al limitării puterii.

Administraţia dispune de mijloace de acţiune care îi permit să asigure prioritate interesului general în raport cu interesele particulare, individuale. Cu alte cuvinte, scopul vizând interesul public este întotdeauna un element al legalităţii, iar mijloacele utilizate sunt legate adesea de oportunitate. Aceasta presupune o consacrare ,,legislativă” a „limitelor” acţiunii administraţiei. Dacă administraţia trebuie să acţioneze întotdeauna în limitele legalităţii, în vederea satisfacerii interesului public, puterea discreţionară de care ea dispune pentru a ajunge la scopul propus urmează firesc sa se încadreze în aceste limite. Acţiunile administraţiei trebuie să se

132

caracterizeze printr-un echilibru între necesitatea de a se adapta continuu circumstanţelor particulare şi schimbărilor pe care le impune realitatea de zi cu zi, imposibil de anticipat prin norma juridică şi riscul ca o libertate prea mare să nu poată oferi celor administraţi posibilitatea prea mare de a tinde spre arbitrar.

În plus, autoritatea administrativă, atunci când dispune de putere discreţionară, deci de posibilitatea de a alege între două sau mai multe decizii, toate în egală măsură conforme legalităţii, are cel puţin o obligaţie, pe lângă cea firească de a urmări satisfacerea interesului public, şi anume obligaţia de a se plasa în cele mai bune condiţii pentru a face o sănătoasă apreciere a oportunităţii deciziei sale.

În măsura în care administraţia dispune de puteri care îi permit să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, cum ar fi de exemplu ,,circumstantele excepţionale”, ea nu trebuie să uzeze de acestea decât în limitele necesare – atingerile aduse acestor drepturi şi libertăţi devin ilegale atunci când sunt zadarnice sau excesive în raport cu finalitatea acţiunii administrative. Este deci indispensabil a se stabili un raport de echilibru între situaţie, finalitate şi decizie, urmând ca acestui ansamblu să i se aplice principiul proporţionalităţii.

Pot exista situaţii când funcţionarii publici pot acţiona cu exces de putere, însă nu neapărat încălcând norme prohibitive, ci pur şi simplu nesocotind principii fundamentale ale dreptului public, dispoziţii constituţionale sau atribuind o interpretare proprie sau ,,comandată” unor concepte nedeterminate, de genul „urgenţă” sau „situaţie excepţională”. Este mai mult decât evident că în multe din aceste cazuri, marja de apreciere a fost depăşită, executivul acţionând, fără îndoială, cu exces de putere, ce ar trebui într-o formă sau alta, sancţionat.

În practică, problema care se ridică este în definitiv de a constata dacă principiul proporţionalităţii este lăsat la aprecierea suverană a administraţiei, sau dacă trebuie controlat şi în ce măsură.

133

Cu alte cuvinte, proporţionalitatea este doar o regulă de morală administrativă sau ea are caracterul unei obligaţii căreia îi corespunde o sancţiune ?

Funcţionarea oricărei societăţi democratice a presupus dintotdeauna ca premisă esenţială în realizarea statului de drept, necesitatea creării acelui sistem instituţionalizat de control capabil să „cenzureze” activitatea autorităţilor publice de orice nivel. Adică, existenţa şi manifestarea statului implică un anumit „statut al puterii” limitat în măsura posibilului, pentru a o împiedica să devină o prerogativă la discreţia celor care o exercită.

Prin urmare, dacă puterea a fost instituţionalizată prin drept, firesc este ca acesta să-i fundamenteze şi exerciţiul, iar acest lucru este posibil în primul rând prin Constituţie.

Iată de ce, în elaborarea oricărei constituţii democratice, principala dificultate legată de organizarea conducerii statale respective, a reprezentat-o răspunsul la întrebarea „cum să dai guvernului destulă putere, fără să-i dai prea multă?”

Această problemă, a necesităţii limitării puterii guvernanţilor apare mai mult decât evident, dat fiind faptul că riscul de a abuza de putere aparţine doar celor care o deţin.

În definitiv, excesul de putere ca fenomen negativ nu poate exista dacă cei care deţin funcţii sau demnităţi publice nu exercită atributele şi prerogativele cu exces de putere, adică dincolo de puterea în sens de autoritate conferită de lege.

Problema excesului de putere se complică dacă avem în vedere împrejurarea că legea, prin natura lucrurilor nu poate determina în mod absolut toate ipotezele în care trebuie să acţioneze administraţia, lăsând acesteia posibilitatea de apreciere, adică o putere discreţionară. De aici, o problemă cardinală a statului de drept – unde se termină puterea discreţionară şi unde începe abuzul de putere… unde se termină comportamentul legal al administraţiei, concretizat prin

134

dreptul acesteia de apreciere şi unde începe încălcarea unui drept subiectiv cu interes legitim al cetăţeanului?

Principiul de bază în funcţionarea oricărei societăţi democratice constă în găsirea ,,căilor procedurale cele mai eficiente pentru a face organele statului care direct sau indirect dispun de forţa de constrângere, în scopul de a-i face pe cetăţeni să se conformeze legilor, să fie puse la rândul lor, în situaţia de a trebui să le respecte”. Iar aceste căi procedurale, instituite cel mai adesea chiar prin edificiul constituţional s-au concretizat într-o serie de structuri organizatorice, veritabile organisme, cu atribuţii de control al activităţii celor investiţi cu prerogative de putere publică. Cu alte cuvinte, fiecăreia dintre autorităţile publice constituite în vederea exercitării uneia din funcţiile statului trebuie să-i corespundă cel puţin o formă de control.

Într-o societate democratică, este necesar ca această posibilitate de control să fie totală şi să aibă în vedere orice formă de activitate, a oricărei autorităţi investite cu prerogative de putere publică. Cu cât formele de control al exerciţiului puterii publice sunt mai bine gândite şi puse la punct, cu atât riscul ca administraţia să acţioneze cu exces de putere este mai redus. Orice excepţie de la acest principiu nu ar putea fi acceptată.

Controlul administrativ se întemeiază pe normele constituţionale şi legale referitoare la administraţia publică. Acesta este denumit astfel, deoarece este exercitat în cadrul administraţiei publice de către administraţia publică. Controlul administrativ asupra actelor administraţiei publice locale are un dublu aspect. În primul rând este vorba de controlul administrativ care se realizează de către Guvern, direct sau prin intermediul aparatului său şi a reprezentantului său în teritoriu, prefectul. O astfel de modalitate de control vizează în exclusivitate legalitatea actelor administraţiei publice locale emise în domeniile asupra cărora acestea îşi exercită competenţele sale depline si exclusive. În al doilea rând este

135

vorba de controlul specializat realizat de aparatul propriu al Guvernului, organele administraţiei publice centrale de specialitate, alte autorităţi administrative, care acţionează inclusiv prin intermediul serviciilor desconcentrate din unităţile administrativ-teritoriale potrivit competenţelor ce revin acestora în condiţiile legii. Controlul administrativ specializat urmăreşte realizarea controlului de legalitate, dar şi a controlului de oportunitate.

Controlul de oportunitate se admite doar asupra domeniilor delegate de stat unităţilor administraţiei publice locale. Astfel, controlul administrativ include în sine controlul legalităţii şi controlul oportunităţii actelor administraţiei publice locale.

Conţinutul şi finalitatea administrativă a activităţii de control administrativ cu implicaţii largi şi profunde asupra întregului complex de relaţii social-administrative, trebuie să-şi găsească pe planul dreptului administrativ, rezolvări utile cu efect binefăcător în sistemul administrativ.

Având în vedere sfera largă a implicaţiilor de ordin practic, considerăm că instituţia controlului administrativ, ca mijloc de extirpare a răului, este necesară în legislaţia unei ţări şi, mai ales, în sfera administraţiei publice finalitatea ei merită urmărită cu mai mult interes.

Recunoscând drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, societăţile civilizate contemporane se obligă să ia măsurile legislative, executive şi juridice de natură să asigure garantarea efectivă a acestora, cu credinţa că astfel se constituie baza însăşi a justiţiei şi a păcii în regimurile politice cu adevărat democratice ale statului de drept.

Tot atât de adevărat este însă că, dată fiind natura imperfectă a omului, dar şi a comunităţilor sociale, există întotdeauna posibilitatea ca drepturile şi libertăţile ce decurg din demnitatea inerentă oricărei fiinţe umane să fie încălcate, uneori chiar de către autorităţi publice, acţionând în exerciţiul funcţiilor lor oficiale. Acesta este motivul pentru care atât

136

instrumentele juridice internaţionale, cât şi cele naţionale au prevăzut expres ca orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi au fost violate să dispună de posibilitatea unei plângeri efective şi au garantat că autoritatea competentă, judiciară, administrativ-jurisdicţională sau orice altă autoritate competentă potrivit legislaţiei interne să decidă asupra drepturilor petiţionarilor şi să ofere posibilităţile legale de recurs jurisdicţional. Aceasta este baza organizării şi funcţionării contenciosului administrativ ca activitate de soluţionare de către anumite instanţe a litigiilor care au ca obiect vătămarea de către autorităţile publice prin acte administrative a drepturilor sau intereselor legitime ale oricărei persoane. De fapt, în zilele noastre, dacă dreptul n-a fost recunoscut, actul respectiv n-a fost anulat, iar paguba n-a fost reparată, contenciosul administrativ naţional se prelungeşte într-un contencios administrativ internaţional, deoarece persoanele fizice, organizaţiile neguvernamentale şi orice grup de particulari care se pretind victima unei violări de către propriul stat naţional a drepturilor recunoscute în Convenţia europeană de la Roma din 1950 au posibilitatea de a se adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru înfăptuirea deplină şi efectivă a justiţiei. În acest sens, într-o speţă din anul 1998, instanţa de la Strasbourg a statuat totuşi că dreptul la un recurs efectiv statuat în art.13 al Convenţiei nu ar putea fi interpretat ca reclamand un recurs intern pentru orice doleanţă, oricât de nejustificată ar fi, pe care o poate prezenta un individ în baza Convenţiei, ci trebuie să fie vorba de o reclamaţie care poate fi susţinută conform prevederilor acesteia; deşi nu este determinantă, decizia asupra admisibilităţii reclamaţiilor prezentate în baza clauzelor normative ale Convenţiei furnizează indicaţii utile asupra posibilităţii de apărare a celorlalte drepturi ale omului.

De altfel, dreptul la recurs în faţa unei instanţe judiciare ne apare faţă de drepturile si libertăţile specifice încălcate, atât în dreptul naţional, cât şi în cel internaţional ca o

137

adevărată „supapă de siguranţă”, o garanţie în plus că autorităţile publice statale vor respecta cetăţenii prin îndeplinirea obligaţiei ce le revine de a asigura înfăptuirea deplină a personalităţii umane. Acest lucru este valabil şi în cazul militarilor, cu precizarea că primii chemaţi să asigure drepturile lor sunt comandanţii militari, iar subordonaţii au obligaţia, la rândul lor, să solicite sprijinul comandanţilor pentru rezolvarea problemelor personale, având dreptul de a face raport în legătură cu acţiunile unor comandanţi sau cu dispoziţiile pe care le consideră nedrepte.

Capitolul VIII din Regulamentul de ordine interioară in unitate, din anul 2000, dedicat chiar rapoartelor personale ale militarilor, precizează condiţiile prezentării rapoartelor şi îndatoririle comandanţilor în acest domeniu, raportul fiind înaintat eşaloanelor superioare când nu este de competenţa comandantului nemijlocit, iar militarii care nu au primit răspuns la raportul lor în termen de 30 de zile de la data prezentării au dreptul de a raporta verbal sau în scris comandantului imediat superior celui căruia i-au adresat raportul. Evident că, la fel ca orice cetăţeni, militarii se pot adresa în apărarea drepturilor lor şi altor autorităţi publice, fără ca legea să condiţioneze acest drept de reglementările militare referitoare la rapoartele personale. Mai mult decât atât, Legea Avocatului Poporului menţionează expres că autorităţile publice sunt obligate să comunice sau să pună la dispoziţia acestei instituţii (în cadrul căreia o direcţie se ocupă chiar de persoanele ale căror libertăţi sunt restrânse, precum militarii) informaţiile şi documentele pe care le deţin în legătură cu cererile adresate avocatului poporului, iar comandanţii unităţilor militare au, în plus, obligaţia de a permite, fără nici o restricţie, persoanelor care îşi satisfac serviciul militar, să se adreseze în orice mod avocatului poporului cu privire la lezarea drepturilor şi libertăţilor lor, cu excepţia restrângerilor legale. Nimic în legislaţia militară nu împiedică militarii să se adreseze, de asemenea, organizaţiilor neguvernamentale în promovarea propriilor lor drepturi.

138

Bineînţeles că în cazul în care situaţia încălcării drepturilor respective nu se rezolvă prin demersurile iniţiate la comandanţi, la alte autorităţi publice sau la organizaţii neguvernamentale, militarilor li se deschide calea instituţională a dreptului la recurs în contenciosul administrativ. Modificarea în anul 2003 a dispoziţiilor art. 52 al Constituţiei a adăugat că este îndreptăţită la reparaţie şi persoana vătămată într-un „interes legitim”, nu doar într-un drept, ca în reglementarea iniţială din 1991, urmărindu-se astfel o corelare mai bună cu art. 21 care reglementează accesul liber la justiţie, jurisdicţiile administrative fiind facultative si gratuite, având rolul de a descongestiona instanţele judecătoreşti, astfel încât intervenţia lor se justifică numai dacă litigiul poate fi incontestabil soluţionat pe această cale fără prelungirea rezolvării cauzei privind dreptul invocat; iar prin noul text , în art. 126 se revine la soluţia tradiţională a Constituţiei din 1923 în ceea ce priveşte contenciosul administrativ, ca „paznic” judiciar al cetăţeanului în faţa comportamentului abuziv al autorităţilor, existând în acest domeniu doar două excepţii şi anume actele care privesc raporturile cu Parlamentul (denumite în 1923 „acte de guvernământ”), precum şi actele de comandament cu caracter militar.

Pe baza acestor modificări constituţionale, în anul 2004 s-a abrogat Legea nr.29/1990 şi s-a adoptat noua Lege nr.554 a contenciosului administrativ, într-o nouă filozofie juridică, fapt cu implicaţii şi în apărarea drepturilor militarilor prin recursul la instanţele judiciare, definindu-se cu claritate noţiunea de act de comandament cu caracter militar ca fiind actul administrativ referitor la problemele strict militare ale activităţii în cadrul forţelor armate, specifice organizării militare, care presupune dreptul comandanţilor de a da ordine subordonaţilor în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război, sau, după caz, la îndeplinirea serviciului militar; în expunerea de motive a legii ca şi în textul iniţial se menţiona că sunt asimilate actelor de comandament

139

cu caracter militar actele administrative emise în timp de război, a stării de asediu sau a celei de urgenţă, precum şi cele care privesc apărarea, securitatea naţională, participarea României la acţiuni de menţinere a securităţii internaţionale si la apărarea colectivă, în sisteme de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau restabilire a păcii. Această extindere a noţiunii de acte de comandament cu caracter militar, dincolo de elementele care tradiţional au fost incluse în sfera acestei noţiuni, a fost criticată pe timpul dezbaterii publice a proiectului de lege pentru că, dacă s-ar admite teza că toate actele administrative emise în timp de război sunt exceptate de la controlul judiciar, ar însemna să se consacre o regulă potrivit căreia, în asemenea împrejurări excepţionale, organele administraţiei publice ar fi plasate deasupra legilor şi ar deveni libere sa încalce, fără nici o restricţie, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor; de asemenea, definiţia iniţială a actelor de comandament cu caracter militar a fost considerată profund criticabilă, deoarece, combinată cu excepţiile prevăzute în art. 5, ar fi condus la concluzia că la fel ca în timpul dictaturii comuniste nu pot fi atacate în condiţiile legii contenciosului administrativ toate actele administrative, fără nici o distincţie, privitoare la apărarea şi securitatea naţională, participarea României la acţiuni de menţinere a securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă, în sisteme de alianţă militară, precum şi în acţiuni de menţinere sau restabilire a păcii. Criticile respective au argumentat, pe bună dreptate, că este limpede însă că, dacă se vrea să se rămână în limitele statului de drept, asemenea acţiuni nu vor putea fi sustrase de la controlul jurisdicţional prevăzut de legea contenciosului administrativ, decât dacă aplicarea lor imediată se impune pentru evitarea unor pericole ce ar ameninţa existenţa şi buna funcţionare a statului. În urma acestor clarificări s-a aprobat textul final al legii, indicându-se astfel sfera noţiunii de act de comandament cu caracter militar în cadrul actelor administrative exceptate de la controlul judiciar

140

al respectării drepturilor omului şi precizându-se, astfel, limitele puterilor discreţionare ale autorităţilor militare.

Puterea discreţionară a autorităţilor administrative (din care face parte şi armata) şi judecătoreşti este definită, în sens juridic, ca fiind facultatea pe care le-o dă legea de a alege, după aprecierea lor, între mai multe soluţii posibile, aplicabile într-un caz concret de soluţionat. Acest lucru este valabil şi pentru activitatea autorităţilor militare, care, ca autorităţi administrative, dispun de o anume putere discreţionară în realizarea atribuţiilor lor, ceea ce nu înseamnă că ar putea încălca drepturile omului. De altfel, dacă autorităţile militare sunt abilitate să îndeplinească serviciul public al apărării naţionale, invocarea unor teorii pentru a justifica puterea discreţionară (teoria circumstanţelor excepţionale – războiul reprezentând prin excelenţă o astfel de situaţie – teoria actelor de guvernământ – actele de comandament militar fiind şi ele acte de guvernământ – teoria puterilor de război, teoria mobilului politic – războiul fiind o continuare a politicii cu alte mijloace – teoria legalităţii sau a necesităţii ori a forţei majore – activitatea militară fiind întotdeauna circumscrisă necesităţii imperative sau forţei majore – ş.a.) apare ca perfect legitimată în împrejurările deosebite în care acţionează autorităţile militare ca deţinătoare ale mijloacelor violenţei armate ale statului, în scopul îndeplinirii misiunii nobile de apărare a societăţii de agresiuni externe. Multe regulamente militare conţin prevederi generale care evocă puterea discreţionară a autorităţilor militare, de genul „luarea tuturor măsurilor necesare” pentru îndeplinirea misiunilor sau pentru asigurarea ordinii şi disciplinei; astfel de prevederi induc în mintea militarilor o impresie greşită că ar putea chiar să încalce legea care le reglementează activitatea, fapt pentru care astfel de prevederi generale ar trebui să sublinieze că se cer luate toate măsurile necesare prevăzute de lege. Căci puterea discreţionară pe care chiar legea o conferă unor autorităţi administrative nu trebuie să cadă în capcana excesului de

141

putere, deoarece în societăţile democratice bazate pe statul de drept este consacrat dreptul cetăţenilor de a cere socoteala oricărui agent public de administrarea sa, iar în Uniunea Europeană este expres prevăzut dreptul la o bună administrare; aşa s-a născut contenciosul administrativ şi pe această bază este reglementată infracţiunea abuzului de putere, instituţii aplicabile şi forţelor armate, militarii având dreptul şi ei la o bună administrare a drepturilor şi libertăţilor recunoscute.

Cu alte cuvinte, puterea discreţionară a autorităţilor militare este întotdeauna determinată legal, iar militarii ca agenţi statali, obligaţi să respecte legile, n-ar trebui să ajungă să încalce drepturile fundamentale ale omului nici măcar pe timpul conflictelor armate. Aceasta înseamnă că scopul nobil al apărării naţionale nu va scuza niciodată mijloacele ilegale folosite, iar excesul de putere trebuie evitat de către comandanţi inclusiv faţă de proprii subordonaţi. Încă în 1689, John Locke, încercând să demonstreze că până şi puterea absolută, acolo unde este necesară, nu este arbitrară, ci este constrânsă la acele scopuri care au cerut ca în anumite cazuri să fie absolută, s-a referit la practica obişnuită a disciplinei militare; conservarea armatei, şi prin aceasta a întregii comunităţi, arată Locke, necesită o supunere absolută faţă de ordinele fiecărui ofiţer, iar a nu te supune sau a contesta cele mai primejdioase si mai lipsite de raţiune ordine înseamnă chiar moartea. Totuşi, vedem că nici sergentul, care ar putea ordona unui soldat să mărşăluiască până în gura unui tun nu îi poate ordona acestuia să îi dea fie şi un penny din banii săi; nici generalul, care îl poate condamna la moarte pentru că nu a executat ordinele cele mai disperate, nu poate totuşi să dispună de bunurile aceluia căruia îi poate comanda orice. Căci o asemenea ascultare oarbă – conchide Locke – este necesară scopului pentru care comandantul are puterea sa, adică necesară conservării celorlalţi, în timp ce a dispune de bunurile soldatului nu are nimic de a face cu scopul propus şi

142

dreptul acestuia trebuie să fie respectat. Mutatis mutandis, toate drepturile şi libertăţile recunoscute de legislaţia internă şi internaţională pentru militari se află în aceeaşi situaţie ca dreptul de proprietate.

În legătură cu calificarea actelor de comandament militar ca fiind acte administrative şi cu faptul ca nu orice act al autorităţii militare este de comandament militar, ci există şi acte militare administrative ce pot fi cenzurate de instrumentele judiciare. Trebuie precizat că dreptul de a aprecia caracterul actelor autorităţilor militare revine, pe baza definiţiei date de lege, chiar instanţei de contencios administrativ sesizate care pot fi tribunalele administrative fiscale (pentru actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi taxe, impozite, contribuţii şi datorii vamale de până la 5 miliarde lei) sau secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel (pentru actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii şi datorii vamale mai mari de 5 miliarde lei); recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de secţia de contencios de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Chiar dacă legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicţională, iar partea nu a optat pentru aceasta, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, plângerea putându-se adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există. Nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă

143

adresată autorităţii publice emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în 30 de zile de la înregistrarea cererii, persoana respectivă poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale; se poate adresa instanţei şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.

Având în vedere că în ceea ce priveşte autorităţile militare cu personalitate juridică, instanţa competentă în fond este secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţilor de apel, iar recursul se judecă la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni (termen de prescripţie) de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, la data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii sau, pentru motive temeinice, în cazul actelor administrative unilaterale, în maximum 1 an (termen de decădere) de la data emiterii actului. Reclamantul va anexa la acţiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale, iar în situaţia când nu a primit nici un răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul şi data înregistrării la autoritatea publică, precum şi orice înscris care face dovada îndeplinirii plângerii prealabile. La primirea cererii, instanţa va dispune citarea părţilor şi va putea cere autorităţii al cărei act este atacat să îi comunice de urgenţă acel act împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei, în caz contrar conducătorul acesteia fiind obligat să plătească statului cu titlu de amendă

144

judiciară 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată. În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, persoana vătămată poate cere instanţei să dispună şi suspendarea executării actului administrativ atacat până la pronunţarea instanţei de fond. Legea prevede, de asemenea, ca cererile în justiţie pentru încălcarea drepturilor şi intereselor legitime pot fi formulate şi personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere, iar dacă acţiunea se admite persoana respectivă va putea fi obligată la plata despăgubirilor solidar cu autoritatea publică respectivă; se menţionează şi faptul că persoana acţionată astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin scris să elibereze sau să nu elibereze actul. Hotărârile pronunţate în prima instanţă pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile de la pronunţare sau de la comunicare, iar sentinţele definitive şi irevocabile prin care s-au admis acţiunile în apărarea drepturilor subiective ori a intereselor legitime constituie titluri executorii, conducătorul autorităţii publice putându-se îndrepta cu acţiune împotriva celor vinovaţi de neexecutarea hotărârii.

Cunoaşterea acestor aspecte procedurale ale contenciosului administrativ este cu atât mai necesară cu cât militarii conştientizează din ce în ce mai bine drepturile şi libertăţile de care dispun şi atunci sunt tot mai interesaţi de apărarea lor eficace.

145

ADERAREA ROMÂNIEI LA FORŢA DE JANDARMERIE EUROPEANĂ

Căpitan Cosmin STAN

Ofiţer specialist – Serviciul Cooperare Internaţională şi Afaceri Europene – I.G.J.R.

1. Ce este Forţa de Jandarmerie Europeană (FJE)?

Forţa de Jandarmerie Europeană (EUROGENDFOR sau FJE), este o iniţiativă constituită prin voinţa comună a cinci state membre ale U.E., (Franţa, Italia, Spania, Olanda şi Portugalia), dispunând de forţe capabile să execute misiuni de securitate publică şi de poliţie judiciară. Această capacitate, dotată cu statut militar, este concepută astfel încât să poată fi pusă la dispoziţie pentru situaţiile cele mai dificile şi în vederea unei desfăşurări rapide şi robuste pentru garantarea securităţii şi ordinii publice atât sub comandă civilă cât şi sub comandă militară.

La acest moment, FJE se prezintă ca o Forţă operaţională (având deja experienţa participării cu succes la Misiunea ALTHEA militară a U.E. Bosnia), interoperabilă în plan intern (forţele naţionale reprezentante au deja o doctrină şi o experienţă comună în urma participării la FIEP şi Forţa de Poliţie Europeană-FPE) şi extern (calitatea specială de poliţie cu statut militar permite o excelentă coordonare şi integrare atât în componentele civile cât şi în componentele militare ale misiunilor internaţionale gestionate de diferitele entităţi relevante) prestructurată (dispunând de un Comandament Permanent în Italia, la Vicenza, de comandamente proiectabile în teatrele de operaţii şi de un catalog de capabilităţi prin care statele membre sunt deja angajate cu forţe şi tehnică în aşteptare), robustă (dispune de unităţi integrate de poliţie – IPU ), dotată cu capacităţi de reacţie rapidă (dislocarea unei forţe de 800

146

militari în 30 de zile) şi modulară (capabilă de a-şi asuma toate sarcinile de poliţie prin dispunerea de elemente specializate). Toate aceste caracteristici o recomandă ca pe un instrument ideal de facilitare a implementării unor metodele şi mijloacele de securitate eficiente, special create pentru atenuarea tranziţiei de la latura militară la cea civilă a operaţiunii (security gap).

2. Relaţia FJE cu Uniunea Europeană

Destinaţia acestui instrument a fost aceea de a contribui la dotarea Europei cu o capacitate unică, integrată şi solidă, în măsură să desfăşoare toate misiunile de poliţie cu ocazia operaţiunilor europene de gestionare a crizelor, acordându-se o atenţie specială pentru misiunile de preluare a atribuţiilor poliţiei locale (substituţie sau întărire).

Forţa poate asigura o prezenţă eficientă în operaţiunile de pace şi în misiunile europene de gestionare a crizelor, atât individual cât şi în cooperare cu celelalte structuri implicate (componenta militară şi poliţia locală), fiind capabilă să asigure managementul procesului revitalizare a mecanismelor locale de securitate şi siguranţă publică a căror funcţionare este crucială pentru reducerea intervalului extrem de delicat al tranziţiei de la faza preponderent militară la cea civilă şi pentru protecţia fizică a personalului internaţional.

Orientarea preponderent europeană a FJE nu exclude însă întrebuinţarea Forţei pentru iniţiativele altor actori de pe scena internaţională de securitate (OSCE, ONU, N.A.T.O., coaliţii) sau independent, cu acordul statelor membre.

3. Obiectivele FJE

Principalele obiective ale Forţei, stabilite prin Declaraţia de intenţie de la Noordwijk – Olanda, semnată la 17 septembrie 2004, sunt următoarele:

– să contribuie la dezvoltarea Politicii Europene de Securitate şi de Apărare (PESA) prin misiuni de substituire

147

şi/sau întărire a forţelor locale de poliţie, inclusiv misiuni complete de poliţie judiciară;

– să contribuie prin punerea la dispoziţia U.E. a unei forţe operaţionale în scopul de a conduce toate misiunile de poliţie în timpul operaţiilor de gestionare a crizelor (misiuni de tip Petersberg), cu o atenţie deosebită acordată misiunilor de substituire;

– să asigure o primă structură multinaţională pentru operaţiunile Uniunii Europene;

– să participe în domeniul gestionării civile a crizelor, la iniţiativele organizaţiilor internaţionale.

În conformitate cu mandatul fiecărei operaţii, FJE este în măsură să intervină pe un spectru larg de misiuni, precum:

– asigurare, menţinere şi restabilire a ordinii publice; – monitorizarea şi consilierea poliţiei locale, inclusiv în

activitatea judiciară; – controlului traficului ilicit, poliţie de frontieră şi

cercetare generală; – investigaţie judiciară, acoperind sfera depistării

actelor de delicvenţă, urmărirea şi infractorilor şi transferul lor sub autorităţile judiciare competente;

– protecţia populaţiei şi a bunurilor; – pregătirea la standarde internaţionale a ofiţerilor

poliţiei locale; – pregătirea instructorilor, în special în cadrul

programelor de cooperare; – operaţiuni de monitorizare şi observare; – operaţiuni umanitare. – FJE este susceptibilă să intervină în toate cele trei

nivele de intensitate a crizei: a) Gestionarea militară a crizei, atrage angajarea

FJE în spatele forţei militare (de tip forţe terestre) pentru a asigura misiuni de restabilire şi menţinere a ordinii publice şi de poliţie judiciară (termen folosit în sens global, însemnând

148

aşadar cercetare-documentare, protecţia persoanelor şi a bunurilor, anchetele etc.).

b) Faza de tranziţie, criză de intensitate medie, ceea ce înseamnă că FJE trebuie să asigure integral misiuni de menţinere şi restabilire a ordinii, precum şi misiuni de poliţie judiciară permiţând în acest fel dezangajarea forţei militare. Această fază poate corespunde în egală măsură, angajamentului FJE fără desfăşurare militară prealabilă.

c) În faza teatrului de operaţiune stabilizat, FJE este capabilă să-şi execute misiunile sub autoritate civilă, să se integreze forţei de ordine internaţionale, să efectueze acţiuni de cooperare sau să fie dezangajată.

Totodată, FJE ar putea fi angajată preventiv. În absenţa unei forţe militare desfăşurată în prealabil, FJE ar putea fi utilizată în cazuri foarte bine identificate.

4. Procesul de decizie şi conducere

Comitetul Interministerial de Rang Înalt (CIMIN),

organismul politic care ia hotărârile generale de natură politică, elaborează directivele şi stabileşte liniile de orientare, este alcătuit din reprezentanţii ministerelor responsabile din fiecare stat membru (ministerele de externe, interne şi/sau apărare). Acesta asigură coordonarea politico-militară, numeşte Comandantul FJE şi îi transmite directivele, numeşte comandantul fiecărei Operaţiuni FJE în parte şi stabileşte condiţiile de întrebuinţare a Forţei.

FJE are la dispoziţie un Comandament Permanent (PHQ) localizat la Vicenza (Italia), care a devenit operaţional în anul 2005. PHQ este condus de către comandantul FJE şi este constituit dintr-un nucleu multinaţional care poate fi întărit, în funcţie de situaţie, cu acordul Statelor participante. Acesta are ca atribuţie principală planificarea operaţională şi contribuie cu recomandări, la cererea CIMIN, în procesul de decizie strategică. De asemenea, PHQ are ca sarcini observarea şi

149

documentarea asupra teatrelor potenţiale de intervenţie, planificarea operaţiilor FJE, definirea nevoilor operaţionale ale Forţei, pregătirea planificării de urgenţă, planificarea şi conducerea exerciţiilor comune, evaluarea activităţilor şi fructificarea lecţiilor învăţate, pregătirea şi actualizarea sistemului de sprijin logistic, consilierea statelor părţi în vederea perfecţionării interoperabilităţii între unităţi şi alte forţe, desfăşurarea activităţii comandamentelor proiectabile de misiune, desfăşurarea activităţii de stat major în sprijinul Comandantului FJE.

Din martie 2005, FJE participă cu succes sub egida U.E. la prima sa operaţiune internaţională – Misiunea militară a Uniunii Europene din Bosnia – ALTHEA.

De asemenea, până în prezent FJE a reuşit desfăşurarea a trei exerciţii de stat major, care au testat, evaluat şi dovedit capacitatea sa de a planifica, organiza şi conduce o operaţiune individuală de gestionare civilă a crizelor sub egida Uniunii Europene.

De altfel, observăm că în operaţiunile europene şi internaţionale, la fel ca şi în interiorul statelor, atribuţiile structurilor de tip jandarmerie (forţă de poliţie cu statut militar), prin intermediul FJE, se departajează de cele ale structurilor de poliţiei civile şi cele ale Poliţiei Militare, devenind complementare şi mai specializate, profilând avantajele unui potenţial încă neexploatat îndeajuns şi o contribuţie esenţială la procesul de gestionare civilă a crizelor, în care este România deja implicată.

5. Procesul de afiliere a Jandarmeriei Române la Forţa de Jandarmerie Europeană

Primele contacte. Prin participarea unui ofiţer jandarm român, în calitate de observator, la primul exerciţiu de Stat Major al FJE desfăşurat în luna iunie 2005 la Saint-Astier (Franţa), Jandarmeria Română şi-a manifestat interesul pentru această nouă Forţă, cu atât mai mult cu cât ea participă deja la

150

exerciţiile anuale ale Forţei de Poliţie Europene cu o subunitate (pluton) şi cu ofiţeri de stat major.

Procedura internă de aprobare. La 25.03.2006, CSAT a aprobat memorandumul nr. 42161 din 26.01.2006 vizând iniţierea demersurilor pentru obţinerea statutului de observator al României pe lângă FJE.

Prima etapă. La data de 18.04.2006, sub semnătura ministrului de externe şi cel al administraţiei şi internelor din România, s-au trimis omologilor lor din Guvernul spaniol (care la acea vreme asigura preşedinţia Comitetului Interministerial de Rang Înalt – CIMIN) scrisorile oficiale prin intermediul cărora ţara noastră a solicitat oficial acordarea statutului de membru observator în cadrul FJE.

La data de 26.04.2006, Inspectorul general al Jandarmeriei Române a transmis omologilor săi din cadrul FJE, o informare privind demersurile oficiale efectuate de către autorităţile române, solicitând acestora sprijinul în vederea acordării statutului de membru observator în cadrul FJE, pentru Jandarmeria Română. Toate cele cinci forţe membre şi-au manifestat sprijinul pentru candidatura României, reprezentată de Jandarmeria Română, la FJE.

Etapa a II-a. La data de 28.11.2006, la invitaţia Preşedinţiei Spaniole a CIMIN, inspectorul general al Jandarmeriei Române a participat la reuniunea desfăşurată la Madrid, ocazie cu care a susţinut o prezentare a organizării, misiunilor şi capabilităţilor instituţiei noastre.

Etapa a III-a. În perioada 26-29 martie 2007 o comisie de evaluare din partea FJE, a efectuat, o vizită la Jandarmeria Română, pentru aprofundarea documentării cu privire la misiunile, organizarea şi dotarea Jandarmeriei Române, precum şi cu privire la posibilitatea angajării instituţiei noastre în misiuni internaţionale de gestiune a crizelor civile în cadrul FJE.

În raportul întocmit la încheierea vizitei la Jandarmeria Română, comisia de evaluare a recomandat primirea

151

României ca membru cu drepturi depline în FJE, în cazul în care ţara noastră îşi va manifesta formal intenţia de a obţine acest statut.

Din cauza elementului de noutate dat de faptul că România a devenit stat membru U.E. şi în lipsa oricărui precedent, FJE nu a putut pune la dispoziţie, în anul 2007, documentaţia necesară cunoaşterii obligaţiilor care urmează să revină României în calitate de membru, ceea ce, în contextul necunoaşterii acestora, a dus la imposibilitatea efectuării demersurilor oficiale pentru obţinerea respectivului statut.

Cu prilejul Reuniunii CIMIN din 19 iulie 2007, statele membre nu au fost în măsură să ia o decizie finală cu privire la acordarea pentru statele candidate (România şi Turcia) a statutului de membru observator pe lângă FJE, această situaţie intervenind în urma unei diferenţe de vederi în ceea ce priveşte poziţia României în raport cu cea a Turciei (din motive politice, pentru a Franţa a susţinut că România, în calitate de stat membru U.E. ar trebui tratată după criterii diferite, în timp ce poziţia Italiei a avut în vedere cuplarea celor două state în baza similarităţii solicitării statutului de observator), ca şi asupra unor prevederi conexe din proiectul Tratatului FJE urmând ca o decizie să fie luată ulterior de către CIMIN.

În data de 18 octombrie 2007, în Olanda, la Velsen, a fost semnat Tratatul FJE, acesta constituind baza legală pentru admiterea de noi membri.

În plan intern, pentru a facilita soluţionarea acestui impas de natură politică şi în vederea decuplării de Turcia pe baza diferenţei de statut european, ministrul afacerilor externe împreună cu ministrul internelor şi reformei administrative au efectuat demersurile de promovare a unui memorandum comun către CSAT, referitor la obţinerea de către România a statutului de membru la Forţa de Jandarmerie Europeană (FJE), demers aprobat prin Hotărârea nr. 46 din 08.04.2008.

152

Conform acestui memorandum, o scrisoare comună la nivel de ministru MAE-MIRA prin care România a solicitat obţinerea în mod direct a statutului de membru cu drepturi depline în cadrul FJE, a fost transmisă preşedinţiei portugheze în exerciţiu a CIMIN.

Într-o scrisoare oficială Preşedintele în exerciţiu al CIMIN a comunicat părţii române că României îi va fi atribuit oficial statutul de Membru FJE în cadrul Reuniunii CIMIN din Portugalia (17 decembrie 2008) şi a invitat Jandarmeria Română să participe în calitate de Forţă membră la Exerciţiul FJE de stat major EGEX 08, desfăşurat cu succes în perioada septembrie-decembrie 2008 în Italia şi Portugalia.

Stadiul actual. În cadrul reuniunii CIMIN desfăşurate la Coimbra, în Portugalia, la 17 decembrie 2008, Inspectorul General al Jandarmeriei Române, a semnat, conform mandatului încredinţat, o Declaraţie cu caracter unilateral, prin care România a subscris documentelor şi aquis-ului FJE, devenind în mod formal stat Membru FJE. În acest context, Instituţia naţională reprezentativă este Jandarmeria Română.

Următoarea etapă. Procesul de afiliere trebuie să continue în perioada imediat următoare prin iniţierea demersurilor de completare a cadrului legal intern necesar aderării ţării noastre la Tratatul FJE şi să se finalizeze prin depunerea unui Instrument de Aderare la depozitarul Tratatului (Italia), după ratificarea acestui document de către toate statele membre fondatoare (până în prezent numai Portugalia şi Spania au finalizat procedurile de ratificare). Astfel se impune promovarea şi adoptarea unei legi de aderare a României la Tratatul privind crearea Forţei de Jandarmerie Europeană, care să cuprindă şi elementele necesare pentru asigurarea finanţării participării Jandarmeriei Române la activităţile, structurile, misiunile şi bugetul FJE.

De asemenea, atribuirea statutului de membru implică asumarea de către România a drepturilor şi obligaţiilor corespondente şi în special semnarea, îndată ce va fi posibil a

153

„Acordului Tehnic pe Probleme Financiare privind Forţa de Jandarmerie Europeană” şi „Acordului Tehnic pe Probleme Financiare privind Participarea la Operaţiunile Forţei de Jandarmerie Europeană”.

Perspective privind evoluţia viitoare. Având în vedere că FJE desfăşoară în prezent o singură operaţiune internaţională, respectiv Misiunea Althea din Bosnia-Herzegovina, odată cu obţinerea statutului de membru de către România, conform principiului prestaţiei echivalente şi sub rezerva concordanţei cu deciziile viitoare ale Uniunii Europene cu privire la eventuala redimensionare a acestei misiuni, Jandarmeria Română trebuie să contribuie la acest efort alături de celelalte forţe naţionale reprezentante, care participă cu un IPU (un pluton + o echipă specializată).

Într-un mod atipic, România a fost şi este încă reprezentată în cadrul misiunii Althea printr-un pluton de poliţie militară, sens în care reprezentanţii statelor membre au solicitat verbal, în cadrul Reuniunilor CIMIN şi ale Grupului de Lucru, modificarea conţinutului acestei participări prin utilizarea în misiune a forţelor de jandarmerie, situaţie firească nu numai prin prisma identificării Jandarmeriei Române ca instituţie reprezentantă a României în cadrul FJE, dar mai ales din cea a calităţii de forţă de poliţie cu statut militar, capabilă să îndeplinească întreaga gamă de misiuni ale FJE, perfect compatibilă cu instituţiile similare ale Forţei.

În acest context, se impune precizarea că pentru a veni în întâmpinarea situaţiei redimensionării misiunii militare europene din Bosnia, CIMIN a iniţiat deja un proces de identificare a unui nou teatru de operaţii care să se potrivească profilului FJE şi în care să activeze sub egida unei misiuni europene, sens în care la acest moment Preşedinţia Franceză evaluează şi posibilitatea participării la misiunea EULEX Kosovo (întrucât Italia, Franţa şi România sunt deja prezente cu forţe în teren).

154

6. Obligaţiile ce revin României ca urmare a obţinerii statutului de membru al Forţei de Jandarmerie Europeană

6.1. Obligaţii financiare. Participarea cu o cotă parte la bugetul Forţei, care este propus anual de Comandamentul Forţei şi aprobat de CIMIN:

a) Cheltuieli legate de participarea cu personal la Comandamentul Permanent al FJE (PHQ) de la Vicenza (pentru anul 2009, conform schemei de rotaţie a posturilor, României urmează să participe la PHQ cu 2 ofiţeri şi 2 subofiţeri de stat major):Costuri directe de participare (intră în cota parte la Bugetul Forţei) şi Cheltuieli naţionale de personal.

b) Costuri naţionale privind participarea forţelor proprii la operaţiunile FJE reprezentând suportarea integrală a cheltuielilor de dotare (echipament, armament şi muniţie, tehnică), auto-susţinere (cazare, hrănire, suport logistic), transport şi personal (salarii, diurne, asigurări).

c) Susţinerea integrală a cheltuielilor legate de participarea cu personal la activităţile FJE :

– reuniunile Comisiei Financiare (6 activităţi dintre care una în România);

– reuniunile Grupului de lucru (12 activităţi); – reuniunile CIMIN (3 activităţi); – participarea cu specialişti şi forţe la Exerciţiile EGEX

organizate anual de FJE; – reuniunile ad-hoc ale Comisiilor de specialişti (pe

probleme punctuale). 6.2. Obligaţia de participare cu reprezentanţi: a) Participarea cu personal în cadrul Comandamentului

Permanent de la Vicenza, conform algoritmului propus de Comanda Forţei în coordonare cu Forţele naţionale reprezentante ale statelor părţi şi aprobat de către CIMIN (pentru anul 2009, conform schemei de rotaţie a posturilor, României urmează a participa la PHQ cu 2 ofiţeri şi 2 subofiţeri de stat major).

155

b) Participarea cu personal la activităţile FJE (conf. Statutului de Membru, Observator şi Partener al FJE): întrunirile Comitetului Interministerial de Rang Înalt (CIMIN); întrunirile Grupurilor de lucru ale FJE; întrunirile Comisiei Financiare a FJE; reuniunile ad-hoc ale grupurilor specializate; exerciţiile FJE (organizate pe baze anuale).

c) Obligaţia de participare cu forţe: obligaţia de pune la dispoziţia FJE, cu titlu permanent, o structură operaţională de tip jandarmerie, de nivel minim pluton, încadrată şi dotată conform standardelor europene; obligaţia de participare cu unităţi integrate (IPU-Integrated Police Unit) sau constituite (FPU-Formed Police Unit) de jandarmerie, la operaţiunile, exerciţiile şi aplicaţiile organizate de FJE în urma deciziilor CIMIN.

7. Importanţa aderării României la FJE

Strategia Uniunii Europene prevede că prima linie de apărare a Uniunii va fi întotdeauna în afara frontierelor sale. În acest context, ameninţările externe la adresa securităţii U.E. se constituie în directe şi indirecte. Prin caracteristicile sale de poliţie cu statut militar, Forţa de Jandarmerie Europeană răspunde atât ameninţărilor directe (agresiuni armate) cât şi celor indirecte (conflicte sau crize în apropierea frontierelor U.E., ce prejudiciază interesele militare, politice sau economice ale acesteia, având efecte extrem de negative asupra dezvoltării durabile şi perspectivelor europene ale acestor teritorii), putând fi angajată deopotrivă în acţiuni militare sau în operaţiuni de stabilizare, în toate fazele de evoluţie ale acestora.

În cadrul definitivării procesului de integrare europeană şi de creare a unui capital de vizibilitate, imagine şi credibilitate, aderarea României la FJE şi participarea la Operaţiunile Forţei sunt un mijloc de a servi intereselor europene şi celor naţionale, ţara noastră consolidându-şi

156

statutul de exportator de securitate şi stabilitate atât în cadrul Uniunii Europene cât şi în raport cu celelalte entităţi internaţionale cu activitate în acest domeniu (ONU, OSCE, N.A.T.O., coaliţii etc.) şi comunitatea internaţională.

Politica europeană de vecinătate are ca raţiune crearea condiţiilor necesare pentru ca entităţile statale vecine U.E. să se poată dezvolta de o manieră democratică, într-un mod favorabil funcţionării statului de drept şi economiei de piaţă şi să constituie un mediu economic şi de securitate benefic dezvoltării U.E., context în care realizarea măsurilor de sprijin, în special cele cu caracter militar şi cele privind gestionarea civilă a crizelor, precum operaţiunile de poliţie, impun utilizarea unor instrumente specializate în aplicarea mandatelor misiunilor europene. În acest sens, dobândirea de către România a calităţii de membru al Forţei de Jandarmerie Europeană reprezintă participarea la singura entitate poliţienească operaţională constituită în spaţiul european, specializată în gestionarea din perspectivă poliţienească a situaţiilor internaţionale de criză, capabilă de dislocare rapidă, în măsură să desfăşoare operaţiuni independent ori sub comandă civilă sau militară (în misiuni diferite şi simultane), precum şi să îndeplinească întregul spectru al misiunilor de poliţie.

În plan european, prin intermediul FJE, România obţine posibilitatea de a deschide noi canale pentru susţinerea la Bruxelles a punctelor de vedere naţionale cu privire la necesitatea sau anvergura implicării U.E. în stabilizarea şi dezvoltarea spaţiului balcanic, ca şi din perspectiva unor posibile intervenţii viitoare pentru soluţionarea conflictelor îngheţate şi active din Bazinul Mării Negre, spaţii de interes major pentru politica regională a ţării noastre.

Dublul avantaj pe care FJE îl oferă Uniunii Europene prin crearea unei structuri de poliţie cu statut militar în măsură să îndeplinească misiuni specifice în beneficiul componentelor poliţieneşti ale operaţiunilor de gestionare a crizelor, dar şi a

157

componentelor militare, se aplică şi în situaţiile în care autorităţile europene optează pentru dislocarea de misiuni militare proprii, care să ofere atât Uniunii însăşi cât şi comunităţii internaţionale, instrumentele necesare rezolvării independente a unor situaţii de criză majoră.

Importanţa acestui aspect rezidă în reducerea posibilităţilor de apariţie a unor situaţii inacceptabile pentru U.E., în calitatea sa de actor major, independent şi influent pe scena mondială de securitate, de tipul Precedentului Kosovo 1991, în care Uniunea Europeană s-a aflat în incapacitatea de a acţiona militar pentru soluţionarea crizei umanitare din Kosovo, în contextul în care S.U.A. a blocat intervenţia iniţială a N.A.T.O. în acest teritoriu.

Prin utilizarea capacităţii de reacţie rapidă şi a adaptabilităţii Forţei de Jandarmerie Europeană, ce constituie un instrument extrem de util şi flexibil, în acest tip de situaţii, capabilităţile militare şi poliţieneşti ale U.E. pot fi deopotrivă completate, cu atât mai mult cu cât alternativele operaţionale oferite de Forţă sunt multiple, moderne, disponibile imediat şi de o calitate superioară.

În acest context, România devine unul dintre puţinele state membre în măsură să participe concomitent la iniţiativele militare europene şi la cele ale N.A.T.O., care reuşeşte să evite duplicarea eforturilor naţionale, această susţinere directă a eforturilor Uniunii Europene oferind ţării noastre o poziţie favorabilă în construcţia capabilităţilor militare necesare unui nivel minim de independenţă în desfăşurarea de intervenţii rapide pentru menţinerea securităţii internaţionale, ceea ce reprezintă.

Un element de o importanţă majoră în enumerarea avantajelor participării României la FJE este aportul pe care statutul militar al Forţei îl aduce complementarităţii dintre eforturile U.E. – N.A.T.O. în contextul participării cu forţe în cadrul aceloraşi teatre de operaţii.

Statutul şi organizarea militară a forţelor de tip jandarmerie, ca şi caracterul lor fundamental de forţe

158

poliţieneşti, constituie o valoare adăugată în prevenirea reactivării unor precedente de tipul evenimentelor desfăşurate în Kosovo, în martie 2004 (în care diferenţele dintre natura misiunilor civile şi cele militare ale ONU şi N.A.T.O., respectiv UNMIK şi KFOR, au provocat probleme de comunicare, legătură şi relaţionare, ce au afectat derularea procesului de reconstrucţie a statului de drept şi dezvoltare post conflict în teritoriul gestionat).

În acest sens, operaţiunile europene şi internaţionale moderne prezintă o organizare complexă, care necesită nuclee de legătură şi comunicare între entităţile civile şi militare, raţiune pentru care România este pe deplin interesată să fie parte activă în cadrul unicului instrument operativ (FJE) pe care dubla afinitate (forţă de poliţie cu statut militar) şi capabilităţile organizaţionale (posibilitatea de a disloca Comandamente Proiectabile în teatrele de operaţii) îl recomandă pentru a gestiona acest de segment de activitate.

Forţa de Jandarmerie Europeană răspunde pe deplin, nu numai conceptual ci şi operaţional necesităţilor ridicate la nivelul Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA), care s-a concentrat până în prezent pe identificarea / crearea unor instrumente care să fie utilizate în misiunile europene de gestionare civilă sau militară a situaţiilor de criză.

În cadrul acestui efort, începând cu septembrie 2005, Forţa de Jandarmerie Europeană îndeplineşte misiuni de natură militară în Bosnia şi Herzegovina, sub egida Operaţiunii Militare ALTHEA a U.E., care a constituit un mediu excelent pentru demonstrarea în premieră a capacităţii de adaptare şi reacţie a Forţei, succesul misiunii fiind pus în evidenţă în mod oficial prin documentele emise în 2008 şi 2009 de autorităţile europene relevante (Rapoartele PESA întocmite de DGE VIII şi DGE IX).

În contextul în care participarea la PESA constituie o prioritate pentru consolidarea integrării României în Uniunea

159

Europeană şi având în vedere că aceasta acoperă deopotrivă aspecte cu caracter civil şi militar, implicarea Jandarmeriei Române la nivelul singurului instrument actual ce poate satisface o gamă atât de diversificată dintre solicitările operaţionale a PESA reprezintă o oportunitate şi o modalitate de promovare a interesului naţional.

Bibliografie selectivă:

Documente Oficiale FJE: Tratatul între Regatul Spaniei, Republica Franceză, Republica

Italiană, Regatul Olandei şi Republica Portugheză, stabilind Forţa de Jandarmerie Europeană, EUROGENDFOR, adoptat la Velsen, în Olanda, la 18.10 2007;

Declaraţia de intenţie semnată la 17 septembrie 2004, la Noordwijk, Olanda, asupra instituirii EUROGENDFOR.

Doctrină:

Concepţia Operaţională a FJE; Statutul de membru FJE, Partener FJE şi Observator FJE; Comandamentele proiectabile ale EUROGENDFOR în teatrele de

operaţii; Concepţia de utilizare a Unităţilor Integrate de Poliţie (IPU).

Acte normative interne:

Hotărârea CSAT nr. 46 din 08.04.2008 privind aprobarea demersurilor pentru obţinerea de către România a statutului de membru la Forţa de Jandarmerie Europeană (FJE);

Scrisoarea comună la nivel de ministru MAE-MIRA, prin care România a solicitat la 13.05.2008, obţinerea în mod direct a statutului de membru cu drepturi depline în cadrul FJE

Raportul Comisiei de Evaluare a Situaţiei către CIMIN asupra vizitei efectuate la Jandarmeria Română

Scrisoarea preşedinţiei Portugheze a CIMIN din 11 august 2008 către ministrul român al afacerilor externe şi cel al internelor şi reformei administrative, cu privire la acordarea pentru România a statutului de Membru FJE;

Declaraţia unilaterală prin care România subscrie termenilor Declaraţiei de Intenţie care stă la baza creării Forţei de Jandarmerie Europeană, ca şi aquis-ului FJE.

160

JANDARMII ŞI REFUGIAŢII POLONEZI (1939–1940)

Colonel (r.) prof. univ. dr. Costică POPA Colonel dr. Lazăr CHIRIAC

Colectiv – Unitatea Specială de 30 Jandarmi Bucureşti

La 1 septembrie 1939, ora 0445, puternice forţe germane sprijinite de peste 1.500 avioane, invadează Polonia pe toată lungimea frontierei de 1.600 km, declanşând astfel, cel de-al Doilea Război Mondial.

Pe data de 12 septembrie 1939, ministrul de externe al Germaniei cere guvernului român, prin Legaţia de la Bucureşti, să nu acorde azil oficialităţilor civile şi militare poloneze, să se opună cu forţa armelor oricărei treceri peste frontierele sale a vreunui organism polonez, să dezarmeze şi să interneze imediat formaţiunile poloneze care au trecut frontiera şi să împiedice orice tranzit de materiale de război spre Polonia.

În ziua de 17 septembrie 1939, Varşovia este asediată din nord, vest şi sud de A3, 4, 8,10 germane şi de Armata Roşie, intrată în război, la 15 septembrie.

În urma înfrângerilor suferite, preşedintele Poloniei, Ignac Moscicki, guvernul şi comandamentul armatei, în frunte cu mareşalul Rydz-Smigly şi familiile lor, se refugiază în România.

Frontiera rămâne deschisă pentru toţi refugiaţii polonezi, fără nici o formalitate.

Ca ţară neutră, România, în baza prevederilor art. 11-14 ale Convenţiei de la Haga, referitoare la refugiaţii armatelor beligerante pe teritoriul ţărilor neutre, a înţeles – şi a început pregătirea pentru acordarea azilului necesar refugiaţilor polonezi. Iată ce se prevedea în această Convenţie:

„Art. 11. Puterea noastră care primeşte pe teritoriul ei trupe aparţinând armatelor beligerante, le va interna pe cât

161

este posibil departe de teatrul războiului. Ea va putea să le păzească în câmpuri şi chiar să le închidă în fortăreţe sau locuri pentru acest scop. Ea va decide dacă ofiţerii pot fi lăsaţi liberi, luându-şi angajamentul pe cuvânt, de a nu părăsi teritoriu! neutru fără autorizaţie.

Art. 12. În lipsa unei convenţii speciale, puterea neutră va procura internaţilor materiale, îmbrăcăminte şi ajutoarele impuse de omenie. La încheierea păcii se va face bonificarea cheltuielilor ocazionate de internare.

Art. 13. Puterea neutră care primeşte prizonieri de război evadaţi, îi va lăsa în libertate. Dacă tolerează ca aceştia să rămână pe teritoriu! ei, le poate desemna un loc de rezidenţă. Aceeaşi dispoziţie este aplicabilă prizonierilor de război aduşi de trupele refugiate pe teritoriul puterii neutre,

Art. 14. Puterea neutră va putea autoriza trecerea pe teritoriul ei a răniţilor sau bolnavilor aparţinând armatelor beligerante, sub rezerva ca trenurile care îi transportă, să nu transporte nici materiale de război şi nici persoane. În asemenea caz, puterea neutră este ţinută să ia măsuri de siguranţă şi de control necesare în acest scop.

Răniţii sau bolnavii aduşi în asemenea condiţii pe teritoriul neutru de unul din beligeranţi şi care ar aparţine părţii adverse, vor trebui supravegheaţi de puterea neutră, astfel încât, ei să nu mai poată lua din nou parte la operaţiunile de război.

Această putere (neutră) va avea aceleaşi îndatoriri faţă de răniţii sau bolnavii celeilalte armate care vor fi încredinţaţi”.

În această idee, Guvernul român dă un comunicat pentru internarea refugiaţilor poloni, militari şi civili, în care se menţionează:

„Faţă de evenimentele desfăşurate Ia frontiera din Bucovina, Guvernul a luat cele mai întinse măsuri pentru a veghea la respectarea strictă a regulilor neutralităţii noastre.

1. În acest spirit se va acorda copiilor şi răniţilor ce eventual ar veni în ţară, azilul impus de sentimente de umanitate.

162

Orice trupe sau formaţiuni militare străine care ar trece frontiera, vor fi dezarmate, fixându-li-se anume regiuni de locuit până la sfârşitul ostilităţilor.

Persoanele care au deţinut situaţiuni politice vor fi îndatorate a domicilia în localităţi anume indicate abţinându-se de la orice activitate de ordin politic.

Intrarea în ţară a particularilor, îndeosebi a celor din regiunile galiţiene, este riguros interzisă.

Forţele necesare aplicării acestor măsuri sunt puse la dispoziţia domnului subsecretar de stat la interne, general Gabriel Marinescu, care va veghea personal la faţa locului”. Din ultimul alineat rezultă că această complexă activitate revine M.I. care se ocupă de transferul, cartiruirea, paza şi siguranţa taberelor de internare şi va fi asigurată de organele locale, prefecturi, Jandarmerie, Poliţie etc.

Pentru a pune în aplicare Convenţia de la Haga, M.Ap.N. a emis 2 instrucţiuni, una la 28 septembrie 1939 şi cealaltă la 1 decembrie 1939, în completare la prima instrucţiune.

Iată câteva precizări, pe scurt, din aceste instrucţiuni referitoare la refugiaţii militari:

„1. Militarii (ofiţeri şi trupă) care au făcut parte din armata polonă, fie ca ofiţeri activi şi trupă sub arme, fie ca ofiţeri de rezervă şi trupă mobilizată, nu sunt consideraţi prizonieri de război, ci refugiaţi pe teritoriul nostru ai unei armate beligerante. Ei se găsesc sub regimul prevăzut al Convenţiei de la Haga (art. 11) care dă dreptul statului care primeşte pe teritoriul său asemenea trupe:

– să le interneze departe de teatrul de operaţiuni; – să le păzească în câmpuri de internare; – să le închidă în fortăreţe sau locuri pentru acest

scop; – să lase liberi, pe cuvânt de onoare, pe ofiţeri, dacă

aceştia se angajează a nu părăsi teritoriul, fără autorizare. Potrivit acestei situaţii, militarii poloni vor fi trataţi cu

toată omenia, căutându-se de către toţi, ca să li se uşureze cât

163

mai mult posibil, atât starea materială, cât şi starea morală în care se află.

Corespunzător acestui tratament, aplicat de autorităţile noastre militare, militarii poloni internaţi (ofiţeri şi trupă) au obligaţia expresă de a păstra faţă de autorităţile noastre, o sub ordonare absolută. Sub nici un cuvânt, pretext sau explicaţie de ordin psihologic, nu se poate admite şi nu se vor tolera acte sau atitudini menite să zdruncine sau să micşoreze autoritatea noastră de stat”. Regimul de internare pentru refugiaţii militari polonezi adoptat de autorităţile române era:

– regim de internare pe cuvânt de onoare; – regim de internare păzită; – regim de internare în fortăreaţă sub stare de arest

sever. Statul român a încercat pe cât posibil să respecte

convenţiile internaţionale, dar nu acelaşi lucru l-au făcut şi refugiaţii. În acest sens în Instrucţiunile M.Ap.N. nr. 9460 din 28 septembrie 1939 se prevedea:

„Statul român, din sentiment de umanitate, dând azil refugiaţilor militari poloni, autorităţile române, militare şi civile, vor recomanda populaţiei să dea după puterea fiecăruia găzduirea cerută de autorităţi pentru aceşti refugiaţi.

Autorităţile se vor feri să manifeste sub orice formă faţă de refugiaţi, individual sau colectiv, alte sentimente decât acelea impuse de situaţia de stat neutru pe care o are România în conflictul actual”.

Pentru soluţionarea tuturor problemelor privind regimul polonezilor în România, s-a creat un Comisariat General pentru Evidenţa şi Asistenţa Refugiaţilor Poloni din România.

Ministerul de interne, prin Ordinul circular nr. 10/1939 comunica:

„1. Se admite intrarea în ţară a populaţiei civile, cu controlul actelor şi a U.M. care vor fi dezarmate la frontieră.

2. Se iau măsuri de control sanitar, de cazare şi hrănire a refugiaţilor.

164

3. Trierea, dezarmarea şi canalizarea refugiaţilor se dau în seama jandarmilor şi a autorităţilor poliţieneşti.

4. Transportul, cazarea şi hrănirea refugiaţilor se vor da în seama autorităţilor administrative (prefecţi şi primari).

5. Zona de primire, dezarmare, triere şi deparazitare, se fixează între:

a) frontiera de nord a ţării, de la Valea – Vişeului până la Sculeni;

b) o linie de fund marcată de câmpurile Sculeni, Orhei, Călăraşi, Saşi, Tg. Frumos, Paşcani, Tg. Neamţ, Broşteni, Vatra Dornei, lacobeni, Cârlibaba, Borşa, Valea-Vişeului, ţoale inclusiv.”

În acelaşi timp, M. St. M. a dat ordin (nr. 11979/17

septembrie 1939) comandamentelor 3 şi 5 teritoriale, în care le precizează:

„Pentru asigurarea măsurilor de ordine şi poliţie, comandanţii zonelor de internare vor executa următoarele:

1. Vor lua contact cu organele Jandarmeriei, Poliţiei şi administraţiei din zonele respective pentru cazarea refugiaţilor militari poloni pe care-i primeşte de la Comandamentul zonei de triere Cernăuţi.

2. Legiunile de jandarmi pe teritoriul cărora intră zonele de internare vor detaşa câte un căpitan activ la comandamentul zonei. Prin intermediul acestora, ofiţerii comandamentului zonei vor transmite ordine tuturor subunităţilor de jandarmi din zona respectivă. Aceşti căpitani vor asigura controlul tehnic al formaţiunilor de jandarmi din zonă; lor le revine întreaga răspundere pentru modul cum formaţiunile de jandarmi se vor achita de însărcinările primite”.

Prima evacuare a refugiaţilor polonezi s-a făcut în Moldova, o variantă mai puţin inspirată a organizatorilor în stabilirea zonelor de internare.

Conform ordinului menţionat mai sus şi transmis comandamentelor 3 şi 5 teritoriale, se dispunea:

165

a) zona de internare Focşani, cu postul de comandă la Focşani în localul D. 6I. includea localităţile regiunii limitate de: Câmpurile, Măraşeşti, Panciu, Odobeşti, Nereju, toate inclusiv;

b) zona de internare Bârlad, cu postul de comandă în cazarma B. 12 I. includea localităţile din interiorul regiunii limitate de: Burdusaci, N-V Bârlad, Comeşti, Munteni, Nicoreşti, Negreşti, toate inclusiv.

Se comunica şi organizarea fiecărei zone de internare compusă dintr-un comandant, colonel sau lt. colonel în rezervă, 2 ofiţeri subalterni în rezervă, 1 ofiţer de administraţie, 5 medici de rezervă, 3 grade inferioare, secretari, curieri, ordonanţe etc.

Zonele au fost împărţite în subzone, fiecare subzonă cuprindea 2-3 sate.

Nu prezentăm în detaliu activitatea din aceste subzone, deoarece prin ordinul general nr. 108 din 26 septembrie 1939 se dispunea evacuarea refugiaţilor poloni, ofiţeri şi trupă, în Oltenia şi Muntenia, rămânând doar o foarte mică parte în nordul Dobrogei. Se mai făcea cunoscut că pe timpul transferării către zonele din Moldova, mulţi refugiaţi militari părăsesc trenurile de evacuare şi rămân fără nici un rost prin diferite oraşe şi sate. Să se ia măsuri ca la următoarele evacuări, aceste situaţii să fie evitate. Militarii care vor fi găsiţi în asemenea situaţii vor fi reţinuţi şi duşi în unităţi militare, raportându-se de existenţa lor. Se mai precizează că din acest moment militarilor polonezi nu li se mai îngăduie a circula în automobile proprietatea statului polonez, decât dacă posedă legitimaţie specială. De fapt, mai târziu, statul român a fost obligat să interzică circulaţia maşinilor cu număr polonez şi chiar să creeze zone de parcare a acestor maşini.

Când începe de fapt luarea măsurilor practice de internare a polonezilor în România?

Statul român nu s-a aşteptat la un asemenea eveniment şi nici nu a avut o convenţie încheiată vreodată cu statul polonez în acest sens. Autorităţile militare,

166

administrative, de ordine, nu erau pregătite pentru asemenea misiuni. Din acest motiv, s-au comis şi unele greşeli, cea mai deosebită fiind stabilirea zonelor de internare în Moldova, aproape de graniţa cu Polonia, fiind apoi evacuaţi în Oltenia şi Muntenia, fapt ce a determinat ca pe timpul transferului mulţi polonezi să părăsească trenurile şi să fugă. Jandarmii care însoţeau aceste trenuri nu puteau lua nici o măsură de constrângere, deoarece polonezii nu erau prizonieri, ci erau liberi, dar trebuiau să respecte legile statului român şi angajamentele luate faţă de acesta.

Din documentele studiate rezultă că ordinul M.St.M. nr. 4919 din 14 septembrie 1939 prin care se adresează dl. gl. Marinescu, se referă la un ordin dat anterior: „Ca urmare a ordinului nr. 1/ 09 septembrie 1939, cu onoare vă facem cunoscut că după terminarea operaţiunilor de identificare, triere, deparazitare etc., în zona limitată la sud de linia Vatra Dornei, Neamţ, Paşcani, Iaşi, Orhei, Sculeni, personalul care eventual se va refugia în România se va evacua în zonele precizate anterior”. Din acest ordin rezultă că pătrunderea polonezilor în România a început în jurul datei de 9 septembrie 1939.

Prin acest ordin se mai comunica: „... transferurile către aceste zone urmează să se facă prin grija organelor Jandarmeriei. Cererile de transport se vor adresa la organele M.St.M. de pe lângă Inspecţia de mişcare C.F.R. nr. 8 Cernăuţi”.

M. St. M. a înştiinţat Corpul de jandarmi pentru a lua măsurile de pază, igienă şi cazare, în aceste zone. În ceea ce priveşte evacuarea materialelor şi cailor aparţinând armatei poloneze, operaţia se va executa prin grija D.8 I şi D.2.Cv.

Pentru rezolvarea acestei noi misiuni, pentru care Jandarmeria nu a fost pregătită, s-a trecut de îndată la mobilizarea efectivelor a 4 centre de instrucţie (3, 4, 5, 9), fiecare centru organizând câte un batalion format din 5 companii, din care, una de mitraliere.

167

Regimentul de jandarmi pedeştri a organizat şi el 6 companii şi 2 plutoane de mitraliere, pe care le-a deplasat în zonă, realizând cordoane şi baraje pe anumite aliniamente:

– o companie în zona Crisciatic, Ocna, Gramoeşti, Zostavana;

– o companie în zona Roscov, Ruxin, Chişcăuţi; – o companie la Storojineţ în rezerva B .4 J.; – o companie la Rădăuţi în rezerva B.5 J.; – Cp. 5,6 J. la Cernăuţi în rezerva generală; – B. 4 J. la vest de zona Ciucov, Dubăeşti, Lipoveni,

Putila; – B. 5 J. la S-V zona Cârlibaba, Câmpulung, Gura-

Humorului, Vatra-Dornei; – B. 9 J. la sud, în zona Broşteni, Fălticeni, Hârlău,

Paşcani, Tg. Neamţ; – B. 3 J. la S-E, în zona Broşteni, Bălţi, Floreşti, Ungheni,

Iaşi. Totalul efectivelor celor 26 companii de jandarmi, din

care, 4 companii şi 2 plutoane mitraliere, se cifra la aproape 6.000 de oameni.

Conform ordinului M. St. M. nr. 11524/17 oct. 1939 şi ordinului Comandantului Corpului de Jandarmi nr. 9259 din 14 sept. 1939, au fost concentrate cu efective de război, 7 batalioane (23,4,6,7,8,9.) şi Legiunea jandarmi mobilă nr. 7 Constanţa.

Pentru interzicerea trecerii refugiaţilor polonezi din Moldova în Muntenia şi Transilvania, Comandantul Corpului de Jandarmi prin ordinul nr. 811/1939, dispune telefonic ca R. 3 J. Dunărea şi R. 4 J. Prut, să realizeze un baraj cu jandarmii posturilor respective, pe linia de fund a judeţelor Putna, Bacău, Tecuci şi Covurlui. Pentru întărirea pazei pe linia judeţelor Putna şi Bacău, s-a pus la dispoziţie R. 3 J. şi Legiunea de jandarmi voluntari Focşani.

La 23 septembrie 1939. zonele de internare stabilite pentru refugiaţii polonezi se desfiinţează, iar aceştia sunt transferaţi în Olltenia şi Muntenia, înfiinţându-se 20 de tabere sau Lagăre de internare, după cum urmează:

168

Nr. crt. JUDEŢUL LOCALITATEA Generali Of. sup. Of. inf. Subof. Trupă Funcţ.

civili TOTAL

1. Prahova Slănic Prahova 1 2 1 1 52. Severin B. Herculane 23 10 26 8 26 16 1093. Vâlcea Călimăneşti 618 14 32 6664. Vâlcea Drăgăşani 23 583 65 19 177 5105. Romanaţi Balş 224 20 78 3226. Romanaţi Corabia 341 38 177 5567. Vâlcea Ocnele Mari 302 8 12 3228. Teleorman Roşiorii de Vede 378 8 18 42 4449. Vâlcea Govora 23 380 55 14 63 63310. Muscel Dragoslavele 1 3 7 1111. Mehedinţi Tr. Severin 5 41 116 664 12 82812. Dolj Craiova 5 42 53 1176 129613. Doi] Calafat 82 114 1170 185 155114. Vâlcea Rm. Vâlcea 2 27 80 526 63515 Romanaţi Caracal 15 111 112 1007 95 134016. Olt Slatina 3 82 162 1110 5 136217. Argeş Piteşti 8 53 14 1045 118018. Rm. Sărat Rm. Sărat 15 24 612 45119. Mehedinţi Strehaia 257 25720. Tulcea 99 703 537 3083 153 4575TOTAL 25 793 3146 1359 10531 1299 17153

169

Dintre aceste localităţi s-au dat în paza şi administrarea Jandarmeriei taberele de internare (cantonamentele): Călimăneşti, Balş, Ocnele Mari, Govora, Drăgăşani, Corabia, Costeşti, Urziceni şi Slobozia.

Pentru conducerea şi administrarea cantonamentelor de internare au fost concentraţi ofiţeri de rezervă:

– pentru Călimăneşti – col. Moldoveanu Constantin şi cpt. Prisăceanu Paul;

– pentru Drăgăşani – cpt. Olteanu Dumitru şi slt. Mircea Carol;

– pentru Roşiorii de Vede – cpt. lancu Anghelescu şi lt. Alexandra lonescu;

– pentru Balş – mr. Niţă Marian şi lt. Nicolae Gheorghiu;

– pentru Corabia – Dumitrescu Petre şi slt. N. Belu; – pentru Govora şi Ocnele Mari – cpt. Aristide

Gălăţeanu şi cpt. Stavaraşcu Marin; – pentru Strehaia – mr. Lazăr Mihăilescu, lt. Ion

Popescu şi col. Ivaşcu Lucian; – pentru Urziceni – cpt. Creaţă Petre şi slt. Pascovici

Eustafie. La dispoziţia fiecărui comandant s-a dat şi un număr

de 10-15 jandarmi. Pentru poliţia Băilor Herculane s-a înfiinţat un post de

jandarmi format din 2 subofiţeri şi 13 jandarmi în termen, puşi la dispoziţia Comandamentului militar al M.Ap.N.

Pentru internarea generalului Stakievitz, fost şef al statului major polon, s-a stabilit un loc la Slănic Prahova, având ca însoţitori 2 ofiţeri, un caporal şi un şofer. Aceştia au fost daţi în supravegherea Legiunii de Jandarmi Prahova.

Pe data de 5 octombrie 1939 jandarmii din centrele 4 şi 5 din zona de triere, se înapoiază în garnizoane. La comanda taberelor de internare, în locul ofiţerilor cu grade inferioare de la Piteşti, Câmpulung, Craiova, Rm. Vâlcea, Tr. Severin, Calafat, Caracal, Rm. Sărat s-au numit ofiţeri de jandarmi cu grade superioare, de colonel sau locotenent-colonel.

170

Pe tot timpul internării refugiaţilor polonezi, la Făgăraş a funcţionat o tabără de internare cu regim special pentru ostaşii polonezi înrăiţi, recalcitranţi, cu alte cuvinte, periculoşi. Din cauza acestor înrăiţi, mulţi jandarmi, au avut de suferit, fiind judecaţi sau chiar condamnaţi. Aici a existat o gardă formată din 40 de jandarmi comandată de căpitan (r.) Mihail Z. Ioan, ajutat de 4 subofiţeri.

În cursul anului 1940, numărul taberelor militare s-a redus la patru, astfel:

– Tabăra de la Tg. Jiu cu 581 ofiţeri, 2.885 trupă şi 238 civili;

– Tabăra de la Dragoslavele cu 1 general, 2 ostaşi şi 217 civili;

– Tabăra de la Târgovişte cu 17 generali, 594 ofiţeri şi 109 trupă;

– Tabăra de la Comişani cu 167 ofiţeri şi 2632 trupă. În total, la 1 iunie 1940, se mai găseau în România în

taberele de internare 7.350 generali, ofiţeri, trupă şi civili care au lucrat în unităţile militare.

În ceea ce priveşte civilii polonezi refugiaţi, pe ei îi găsim menţionaţi în peste 80 de oraşe ale ţării.

Pentru întreţinerea refugiaţilor militari polonezi, statul român cheltuia:

– pentru generali: 150 lei pentru hrană şi 150 lei pentru întreţinere, în total 300 lei/zi;

– pentru ofiţeri superiori: 120 lei pentru hrană şi 150 lei pentru întreţinere, în total 270 lei/zi;

– pentru ofiţeri inferiori: 100 lei pentru hrană şi 100 lei pentru întreţinere, în total 200 lei/zi;

– pentru ajutorii de sublocotenenţi, elevi t.r.: 40 lei pentru hrană şi 40 lei pentru întreţinere, în total 80 lei/zi;

– trupa avea aceleaşi drepturi de hrană ca şi ostaşii români.

Din documentele de arhivă studiate rezultă următoarele: În toamna anului 1339 s-au refugiat peste 40.000 de

polonezi, civili şi militari. Ei au fost întreţinuţi de guvernul

171

român în contul aurului depus de Banca Poloniei la B.N.R. şi a materialelor preluate de la trupele poloneze.

La 31 martie 1942 au mai rămas un număr de 2.973 refugiaţi pentru întreţinerea cărora statul român a cheltuit 6.560.000 lei, în plus, fără nici o acoperire.

Până la rezolvarea situaţiei lor, pentru care statul nostru a cerut să fie repatriaţi Poloniei, Ministrul de Finanţe roagă să se asigure acestora dreptul la muncă şi din venitul obţinut să se acorde statului 30% pentru rambursarea cheltuielilor iar cei care nu pot munci, să fie întreţinuţi mai departe de stat.

Până la 2 iulie 1942, Ministerul de Finanţe a plătit pentru întreţinerea refugiaţilor polonezi 1.148.360.000 lei. Guvernul român a dispus ca o garanţie a acestei plăţi aurul depus de Banca Polonă la B.N.R. şi materialul de război adus – garanţii evaluate la 1.141.800.000 lei, rezultând suma de 6.560.000 lei cheltuiţi în plus din bugetul României.

Aceste garanţii fiind depăşite cu suma de 6.560.000 lei însemna că statul român nu îşi putea recupera banii integral. De aceea, întreţinerea pe mai departe a refugiaţilor polonezi în România a comportat sacrificii foarte grele în condiţiile de atunci.

*

* *

Referitor la modul de primire a refugiaţilor polonezi de către poporul român, în lucrarea; „România şi Războiul mondial din anii 1939-1945”, se arată:

„Prin conduita sa, România, consemna cunoscutul istoric polonez Henryk Batowsky, a adus un enorm serviciu Poloniei. Toţi refugiaţii polonezi au fost întâmpinaţi potrivit tradiţiilor ospitalităţii româneşti şi în cursul evenimentelor şi după aceea, reprezentanţii lor au exprimat adesea oficialităţilor române mulţumiri sincere pentru primirea deosebită ce le fusese rezervată”.

172

Evidenţiind acest lucru, la 15 martie 1940, Titus Czerkowski, reprezentantul minorităţii polone din România, a semnalat un fapt deosebit de semnificativ şi anume că, având posibilitatea să vorbească, ca membru, bucurându-se de toate drepturile în Senatul României, era în acel moment „unicul parlamentar de origine etnică polonă din întreaga Europă”.

Prin modul de comportare al jandarmilor, atitudinea lor faţă de refugiaţi, la terminarea acestor misiuni, presa vremii consemna: „Executarea acestor misiuni speciale a fost pozitiv prezentată de forurile superioare, aceste misiuni s-au executat cu cinste, conştiinciozitate şi ataşament, cu multă omenie faţă de cei care au fost obligaţi să-şi părăsească patria, să vină la noi, la sufletul bun al românilor, unde au fost primiţi şi trataţi cu căldură şi omenie.”

Experienţa câştigată de Jandarmerie în organizarea pazei şi administrarea lagărelor de internare, va fi folosită în viitor cu succes pentru o altă misiune, şi anume organizarea serviciului poliţienesc al lagărelor de prizonieri, înfiinţate în timpul războiului, atât în afara ţării, cât şi în interiorul ei.

173

ÎNVĂŢAREA AUTODIRIJATĂ – CONDIŢIE A INSTRUIRII LA ADULŢI

Maior Leontin GOICEANU, Şeful catedrei învăţământ – C.P.P.C.J. BUMBEŞTI – JIU

Termenul de „educaţia adulţilor” este de dată relativ

recentă, deşi din punct de vedere istoric, încă din 1919, în Marea Britanie se înfiinţează Comitetul pentru Educaţia Adulţilor. Într-un fel, Astra, ca asociaţie pentru cultura poporului roman, înfiinţată cu mult înainte, poate fi considerată o instituţie pentru educaţia adulţilor. În limbajul curent al ştiinţelor educaţiei acest termen a intrat mai ales după 1960, când se amplifică mult instituţiile de profil, precum şi cercetările despre o astfel de problematică. Se vorbeşte tot mai des despre învăţământul pentru adulţi, despre perfecţionare, reciclare şi chiar despre universităţi pentru vârsta a treia. Treptat, conceptul de „educaţia adulţilor” cunoaşte modificări majore pe care le parcurge şi în prezent.

Secole de-a rândul a stăruit credinţa că educaţia omului este cea care se realizează în prima perioadă a vieţii omului, adică în copilărie. De altfel se consideră ca ar exista trei mari secvenţe ale vieţii omului: copilăria, caracterizată prin activitatea de educaţie; maturitatea, când predomină munca; bătrâneţea, ce se vede a fi o pregătire pentru părăsirea acestei lumi. Treptat, munca industrială schimbă puternic întregul conţinut al vieţii omului, educaţia fiind nevoită să se prelungească peste vârsta copilăriei. Chiar dezvoltarea puternică a învăţământului universitar la sfârşitul secolului trecut şi începutului secolului al XX-lea, arata ca era necesară continuarea instruirii şi educaţiei în perioada adultă.

174

Definirea educaţiei azi îmbracă o diversitate de forme: „transformare a conştiinţei psihologice a individului”1; „a finaliza şi promova schimbări în organizarea comportamentală a omului”2; „a schimba sensul experienţei umane”3; „modificarea valorii pozitive în comportarea raţională umana”4; „proces de asimilare şi practicare a informaţiilor, valorilor şi acţiunilor specifice omului”5. În fapt, educaţia este construcţia şi reconstrucţia continuă a unui model interior de cunoaştere, apreciere şi acţiune în raport cu lumea în care trăim. Ea este totodată un proces de umanizare prin care indivizii dobândesc noi calităţi umane cu ajutorul cărora pot stabili un echilibru relativ stabil cu mediul social, cultural, profesional, natural etc.

Cauzele educaţiei adulţilor derivă din marile dezechilibre ce s-au produs în a doua jumătate a secolului al XX-lea, mai ales între om şi lume. Introducând schimbarea ca mijloc de adaptare, omul se vede nevoit să se schimbe şi el. Astfel între ceea ce gândeşte, apreciază şi face practic şi rezultatele acestora se instituie grave dereglări, grave conflicte. Depăşirea nu se poate face decât modificându-se propria cunoaştere, sistemul judecaţilor de apreciere şi capacităţile de acţiune.

Dificultatea conceptului educaţiei adulţilor deriva atât din ruptura epistemologică produsă în zilele noastre, cât şi din relativ slaba cunoaştere a adultului şi am spune chiar a copilului şi tânărului. Adesea, întemeierea educaţiei s-a făcut doar pe bazele fiziologiei, anatomiei şi psihologiei şi nu pe cele ale antropologiei. Teoria educaţiei, se pare că nu a încorporat în sine încă ideea că în fiecare individ există o istorie a speciei.

În sens larg, educaţia este forma de adaptare esenţială a omului la lume şi a lumii la om. Adaptarea se face 1 J. Piaget; 2 P. A. Osterrieth; 3 A. Quellet; 4 I. Cerghit; 5 N. Vintanu;

175

însă printr-un model interior tridimensional de cunoaştere, de apreciere, de acţiune. Întreaga noastră activitate de la naştere până la 18-20 de ani constă în construcţia unui astfel de model interior al lumii, cu ajutorul căruia gândim, acţionăm, apreciem. Cum acest model este al unui timp dat, schimbarea cunoaşterii, a valorilor şi a modurilor de acţiune din jur ne obligă la revizuire lui aproximativ din 15 în 15 ani. Educaţia adulţilor ar consta tocmai în acele schimbări majore din modelul interior al lumii noastre, sub presiunea evoluţiei evenimentelor din afara şi din lăuntrul nostru.

Educaţia adulţilor. Specific adulţilor, ceea ce conţine chiar definiţia lor, este angajarea variată intr-o multitudine de roluri în muncă, familie, activităţi politice sau obşteşti. Contrar părerilor de până acum, s-a constatat că această angajare în multiple roluri sociale nu facilitează schimbarea, ci duce la o inerţie în raport cu schimbarea. Adultul deci, nu acceptă uşor schimbarea, deoarece aceasta implică modificarea structurală a întregului model explicativ, valoric şi acţional. Ca atare, să nu ne închipuim că schimbarea, modificarea unei asimilări culturale anterioare, o putem realiza facil şi rapid. Schimbarea este posibilă numai plecând de la câmpul de aplicaţie al cunoaşterii, aprecierii şi acţiunii de la ceea ce e util şi accesibil.

Deosebit de importantă este luarea în considerare a caracterului de participare în înţelegerea educaţiei adulţilor. Adică nu o educaţie ce se face unor mase caracterizate prin absenţa totală a acesteia, ci una care se naşte prin participarea maselor de indivizi, aflate pe diferite trepte de dezvoltare socială, profesională etc. operând cu anumite simboluri şi semnificaţii culturale. Accepţia de mai sus reliefează un înţeles mai profund al însuşi actului de educaţie, sensul major al acestuia constând în expansiunea mediului uman valoros, a activităţii umane valoroase în raport cu omul. Există aici una din paradigmele fundamentale ale epocii noastre: nevoia de mediu uman, de activitate valoroasă se poate realiza numai prin crearea şi receptarea noii civilizaţii la

176

nivelul maselor; dar ceea ce ne cere practica, munca, viaţa cotidiană, nu este înţeles deodată, spontan, în mod clar şi distinct, însăşi înţelegerea fiind şi având sensuri multiple; convergenţa înţelegerilor este dată de progresul de învăţare, de nivelul de rezolvare şi contradicţiei dintre ceea ce ne cere practica şi nivelul aptitudinilor noastre de înţelegere şi participare la creaţie şi receptarea civilizaţiei noi. De aici, imperativul major al epocii noastre: să învăţam, să gândim, să simţim şi să lucram într-un mod nou, creator.

Dificultăţile teoretice şi practice sunt mari. De obicei este mult mai facil să gândeşti o realitate nouă cu instrumentele vechi. Dar nu şi productiv. Faptul reiese şi din încercarea de a se gândi procesul de învăţare la adulţi prin instrumentele utilizate în cazul copilului. Este adevărat că atât copilul cât şi adultul au o caracteristică fundamentală comună – învăţarea. Dar diferenţierile şi deosebirile sunt esenţiale: la primul, procesul de învăţare este similar cu acumularea şi structurarea; la cel de-al doilea, învăţarea e adâncire, restructurare, creaţie.

Noul principiu al educaţiei şcolare – învăţ azi, produc azi – care înlocuieşte pe cel vechi – învăţ azi, produc în viitor – tinde să se apropie de cel al educaţiei adulţilor, dar diferenţele rămân de ordinul esenţial, al statutului şi rolului celor care învaţă. În acest context este necesar a fi subliniat doar principiul diferit ce stă la baza organizării şi funcţionării educaţiei adulţilor în raport cu cel al copiilor. Pentru adulţi noţiunea de educator nu are în mod hotărâtor accepţia de o persoană anume ca în cazul copiilor, când un educator (învăţător, profesor etc.) face educaţie. La un adult, educatorul semnifică în primul rând activitatea de muncă pe care o desfăşoară, deopotrivă cu grupul uman, cu colectivul din care face parte (profesional, de prieteni, familie etc.)

Învăţarea, în cadrul educaţiei adulţilor, este participare. Pasivitatea, metodele şcolăreşti nu pot da rezultate tocmai datorită condiţiilor modificate în care se produce învăţarea.

177

Pentru înţelegerea mai amplă a ceea ce poate face şi ceea ce nu poate face educaţia adulţilor, consider necesar să ne oprim asupra câtorva caracteristici esenţiale ale acestora. Etimologic cuvântul „adult” (adultus) vine de la participiul trecut al lui „adolesco” (ceea ce s-a întărit, dezvoltat, a crescut). Adult semnifică deci ceea ce a crescut, este format, adică sinonim cu matur. Sub raport socio-psihologic stadiul de adult cuprinde simultan maturizarea dezvoltării fizice, intelectuale, morale, sociale, emoţionale şi afective. Maturizarea însă, la rândul ei, presupune acceptarea unui nivel satisfăcător în dezvoltarea unei aptitudini. Spre exemplu, în societatea românească rurală (tradiţională), pentru o tânără se considera satisfăcător nivelul de dezvoltare de 16 ani, dată la care se încheiau numeroase căsătorii.

Maturizarea cere ea însăşi o raportare la ceva – la nivelul cerinţelor muncii şi vieţii. Munca şi viaţa sunt, deci, termenul de referinţă în raport cu care măsurăm educaţia, stadiul de adult sau maturizare. Munca şi viaţa noastră fiind sisteme deschise, din perspectiva socială şi chiar individual, înseamnă că nu rămâne decât o învăţare, o educare şi deci motivare într-un proces de adecvare permanentă.

Într-un context mai larg, efortul educaţiei, al învăţării la adult, corelat cu celelalte eforturi ale sale, vizează construirea de către acesta a drumului propriu în viaţă, găsirea fericirii în activitatea pe care o desfăşoară. Dintr-o astfel de perspectivă, judecata de cunoaştere şi apreciere, sentimentele şi voinţa de acţiune socială joacă un rol important, deoarece asigură atât însuşirea noilor cunoştinţe despre munca şi viaţa, modelul nou de funcţionare a relaţiilor umane şi totodată, interiorizarea a ceea ce este de preţ în relaţiile dintre om-natura şi societate, în muncă, în viaţa cotidiană.

Un rol important în educaţia adulţilor îl joacă, de asemenea, ataşamentul la mijloacele instituţionale de participare culturală relevând apartenenţa la comunitatea dată şi perceperea conflictului dintre valorile grupului şi opusul acestora.

178

Educaţia adulţilor se identifică şi cu efortul de socializare, de dezvoltare a unei lumi culturale, plecând de la experienţele specifice în situaţii date. Ea reprezintă şi un mod de comunicare cu membrii grupului căruia îi aparţin. Ca atare, regulile formale şi neformale ce guvernează aceste relaţii ale grupului vor duce la dezvoltări diferite în funcţie de coeziunea, organizarea şi orientarea grupului. Prin regulile de organizare a acestuia, adultul dobândeşte determinarea noilor opţiuni. Familia, în acest context, este chemată să îndeplinească o funcţie de modelator, atât în conturarea noilor atitudini, cât şi a criteriilor de opţiune, de însuşire practică a noului discurs profesional, social şi cultural. Din acest punct de vedere, orice strategie a educaţiei adulţilor se cere să includă în punctele ei de plecare şi de acţiune un astfel de deziderat.

Dacă experienţa adultului exercită o influenţă puternică asupra limbajului înţelegerii, a atitudinii, aceasta nu poate fi transferată aidoma atunci când e vorba de relaţiile sale sociale. Adultul, prin experienţa sa cu alţi membri ai societăţii, cu alte colectivităţi sociale, dobândeşte o viziune pluralistă despre muncă şi viaţă, un sprijin în distanţarea de atitudinile sale anterioare. Experienţa altor moduri de relaţii sociale-umane va contribui în felul acesta la însuşirea valorilor noi din societate, configurând mai profund, mai puternic, rolul experienţei culturale cu care el intră în legătură în viaţa de zi cu zi.

Astfel de constatare ridică problema identificării acelor situaţii educative care oferă necesitatea şi certitudinea, învăţarea adulţilor însăşi putându-se desfăşura ca un proces controlat şi nu spontan, supus întâmplării. Din această perspectivă, determinarea relaţiilor existente între reprezentările dobândite şi noile modele de acţiune socială relevă pregnant întrepătrunderea reciprocă a lor, găsindu-şi unitatea internă.

Observaţiile făcute sunt menite să sublinieze faptul că dimensiunea ştiinţifică, informaţională, singură nu este

179

suficientă pentru o dezvoltare a reprezentărilor culturale şi acceptarea sau refuzul unui anumit sistem de valori sociale. Acesta depinde şi de factori de mediu social, de dezvoltare bio-psihologică, de gradul de elevaţie al relaţiilor sociale din colectivităţile în care adultul întră în legătură sau în care este integrat.

Ori din ce punct am analiza educaţia adulţilor, ea se raportează mereu la capacităţile de învăţare ale acestora. De aici şi unul din preceptele fundamentale ale educaţiei permanente: a învăţa să fii capabil să înveţi; să-ţi dezvolţi la maximum aceste posibilităţi.

Aptitudinile globale joacă un rol esenţial în învăţare. Cercetările reliefează însă o dependenţă certă a lor la nivelul anterior de instruire, studiile universitare asigurând o cotă mai înaltă de activare în acest sens.

Cercetările contemporane de psihologie infirmă ideea că intrarea în vârsta adultă ar duce la stagnarea şi învechirea capacitaţilor de instruire şi educare. Dimpotrivă, investigaţiile atestă chiar prezenţa unei legităţi în dezvoltare, ce poate fi astfel formulată: învăţarea continuă duce la dezvoltarea continuă până la vârstă înaintată. Aceasta subliniază că rolul esenţial în educaţia adulţilor îl au capacităţile de învăţare realizate anterior, tipul şi motivele învăţării şi nu vârsta ca atare. Abia după 70-75 de ani vârsta începe să-şi pună o pecete hotărâtoare. Dar şi aici sunt mari varietăţi de la un individ la altul.

În educaţia adulţilor sunt diferite metode, dintre care vom enumera mai jos o parte din ele:

metoda expozitiva: expunerea, conferinţa de popularizare, cursul magistral.

metoda interogativa: Dezbaterea, simpozionul, colocviul, interviul, masa rotunda.

metode practice-demonstrative: metoda formarii industriale, metoda Carrard, metoda proiectelor, metoda lucrului în grup, metoda schimbului de experienţă.

180

Dicţionarele de pedagogie dau, de regulă, următorul înţeles metodei expozitive: modalitate de prezentare orală a unei teme într-o organizare logică, caracterizată prin densitatea ideilor şi prezentarea fluentă şi pregnantă a acestora. După cum relevă chiar termenul prin metoda expozitivă se urmăreşte furnizarea de idei necunoscute, de modele explicative, de legi sau fapte de cunoaştere care nu pot fi descoperite şi însuşite, de regulă, pe baza experienţei intelectuale personale.

Metoda expozitivă se prezintă sub mai multe forme pe care le îmbracă una şi aceeaşi situaţie de educaţie. Analiza diferitelor moduri concrete prin care se asigură transmiterea orală a informaţiei sau se însuşesc diferitele cunoştinţe, priceperi şi deprinderi în cadrul activităţilor cu adulţii ne-a dus la constituirea unei structuri logico-psihologice a aceste metode.

Ea se înfăţişează cel mai adesea sub forma expunerii sau prelegerii cu ajutorul cărora o persoana A (specialist, bun cunoscător al unui domeniu, posesorul unei experienţe valoroase într-un domeniu dat etc.) transmite unui auditoriu B, interesat de conţinutul ideilor pe care emiţătorul le înfăţişează.

Metoda interogativă nu se întâlneşte într-o formă pură, la fel ca şi metoda expozitivă. Numele ei derivă din faptul că structura esenţială a situaţiei educative constă în întrebarea-răspuns. Sau altfel spus, într-o activitate desfăşurată cu ajutorul unei modalităţi unde putem distinge o parte, problematica, şi o parte, rezolvarea acestei probleme. Vechimea metodei este certă, întâlnindu-se în mai toate dezbaterile pe care gânditorii greci (Socrate, Platon etc.) le purtau în cercurile intelectuale ale vremii.

În contextul modernizării activităţilor de educaţie cu adulţii, metodele practice demonstrative capătă o importanţă deosebită, datorită utilizării principiilor euristicii, ale descoperirii unor idei, semnificaţii sau deprinderi de interes major. Participarea activă constituie filonul principal al acestora, ceea

181

ce explică atât extensia puternică pe care au cunoscut-o în ultimii ani, cum remarcă lucrările de specialitate, cât şi dorinţa organizatorilor de a cunoaşte şi utiliza cu preponderenţă astfel de metode.

Educaţia adulţilor este, în conţinutul său, dezvoltarea prin activitate, prin acţiune, prin experimentare, unde exerciţiul ocupă un loc de seamă. De aici şi ideea – să înveţi prin a face – prezentă în lucrările moderne privind dezvoltarea adulţilor. În acest context cunoştinţele, priceperile, deprinderile noi sunt, în bună măsură, rezultatul producţiei subiectului educaţiei (adultului) şi nu simple înregistrări ale unor evenimente exterioare lui. Aici este prezentă operaţia de substituţie foarte importantă în raport cu metoda expozitivă, spre exemplu. Astfel, expresia se substituie impresiei, producţia recepţiei, exteriorizarea ideaţiei şi invenţia înţelegerii. Impresia, recepţia, ideaţia şi înţelegerea sunt şi ele prezente, dar sunt depăşite şi deci asimilate producţiei şi inovaţiei, expresiei şi exteriorizării.

Învăţarea autodirijată. Învăţarea autodirijată este un

concept al psihopedagogiei, care a fost din ce în ce mai agreat (şi cercetat) în ultimii ani. El desemnează un proces extrem de complex pe care nu-l putem eluda în educaţia adulţilor.

Învăţarea autodirijată6 este procesul în/prin care individul:7 are iniţiativa învăţării; stabileşte propriile nevoi de învăţare (cu sau fără ajutorul altora); îşi formulează scopurile, obiectivele; identifică resursele umane şi materiale necesare învăţării; alege şi aplică strategii potrivite/adecvate de învăţare; evaluează propriile rezultate.

Autodirijarea (bazată, de fapt, pe autoorganizare) se exprimă cel mai bine în „gradele de libertate” în raport cu învăţarea; acestea se manifestă în8: deciziile referitoare la

6 self-directed learning, autoformation, selbstgesteuertes Lernen; 7 S. Siebert, 2001; ap. M. Knowles; 8 Gnahs, 1998;

182

proiectele de învăţare; priorităţile în domeniul nevoilor şi al interesului de a învăţa; justificarea obiectivelor învăţării; utilizarea publicaţiilor şi a altor materiale ajutătoare; alegerea unor stiluri şi strategii de învăţare; evaluarea rezultatelor învăţării.

Autodirijarea şi autodeterminarea se manifestă, de fapt, gradual (ele există ca variante ale autonomiei).

Învăţarea autodirijată este strict orientată spre cel care învaţă; acesta o face din proprie iniţiativă; timpul dedicat învăţării este flexibil iar spaţiile sunt variabile; este foarte importantă autonomia în stabilizarea scopurilor învăţării; conţinuturile tematice sunt, de regulă, liber alese (decizia aparţine celui care învaţă); rezultatele învăţării se stabilesc prin autocontrol. Deci, elementul esenţial este responsabilitatea.

Alte caracteristici ale învăţării autodirijate (cu implicaţii mai ales pedagogice) merită reţinute:

– fenomenul are tradiţie; termenul nu este nou, dar atenţia care i se acordă e din ce în ce mai mare;

– învăţarea autodirijată nu este mai eficientă decât cea îndrumată;

– numai cel care participă continuu la o instruire alternativă instituţionalizată dispune, implicit şi de competenţe efective de autoinstruire;

– obiectivele instruirii – foarte diverse – se pot atinge în ambele maniere (unele prin autoinstruire, mai eficient decât prin instruire asistată/dirijată, şi invers);

– nu trebuie exagerat rolul tehnologiilor de informare (al computerului mai ales) în învăţarea autodirijată; el nu este un element suplinitor, ci un element complementar;

– creşterea propriei răspunderi în procesul de învăţare nu diminuează răspunderea oficială în educaţie, şi nici nu o anulează (alternativ, trebuie să se dezvolte oferte educaţionale instituţionalizate, pertinente şi atractive).

Din punct de vedere psihologic, teoria sistemică şi constructivistă a autoorganizării oferă cadrul conceptual pentru

183

noţiunile didactice: autodirijare, autoiniţiere, autoorganizare (formelor de învăţare proprie) şi autoevaluare. Autoorganizarea se referă la procesele neurobiologice, emergenţa cunoaşterii, la „proiectele variate de învăţare ale adulţilor“9, dar şi la grupul/grupa de seminar, la organizarea şcolii10.

Această teorie oferă argumente pentru o instruire care permite autoorganizării individuale şi de grup o desfăşurare cât mai amplă.

Analizând procesul de învăţare din perspectiva acestei teorii s-a ajuns la următoarele concluzii11:

– autoorganizarea este absolut necesară dacă şi numai dacă sunt schimbate „condiţiile de mediu“;

– procesele de autoorganizare sunt „reglabile” (de exemplu, prin organizarea mediului de învăţare);

– învăţarea devine o „nouă şi activă organizare a sistemului“;

– teoria poate sprijini procesele de autoorganizare; – noile structuri apar cel mai uşor acolo unde sunt

înlesnite cât mai multe grade de libertate (haos) şi o anumită instabilitate.

Învăţarea autodirijată (constructivist abordată) se bazează pe autoreferinţă (individul se raportează totdeauna şi în primul rând la sine, procesează orice informaţie nouă prin prisma propriei experienţe) şi construcţie (învăţarea este emergentă; se construiesc permanent cunoştinţe şi operaţii noi).

Ajungem astfel la ceea ce, destul de ambiguu încă, este numit „sine” (nucleul de subiectivitate absolută, propriul model şi construct, cel care reglementează interacţiunile individului cu lumea); este un autoconcept şi este o realizare reflexivă. Cu cât „sinele” face mai multe experienţe cu el însuşi, cu atât procesele de învăţare sunt mai eficiente.

9 A. Tough, 1971; 10 H. Siebert, 2001; 11 J. Kriz (1996);

184

Psihopedagogic, implicaţia este: atunci când veţi crea condiţii pentru autocunoaştere, individul îşi va descoperi propriile posibilităţi/capacităţi de învăţare, dar şi preferinţele, necesităţile de învăţare.

Învăţarea autodirijată este o învăţare autoresponsabilă; adulţii (dar şi adolescenţii) învaţă să ia hotărâri şi să răspundă pentru ele.

Pedagogia contemporană (andragogia mai ales) răstoarnă astfel un mit – al impunerii obiectivelor în învăţare; se credea, până nu demult, că oamenii pot fi influenţaţi astfel încât ei să-şi schimbe atitudinile12. Această concepţie nu mai este aplicabilă astăzi. De fapt, oamenii se schimbă numai dacă ei înşişi vor/îşi propun/acceptă aceasta. Pentru pedagogie, implicaţia este radicală: intenţiile normative (chiar paternaliste) de educare trebuie abandonate.

Învăţarea autodirijată (abordată din perspectiva teoriei sistemice şi constructiviste) se bazează pe mai multe teze13:

Conceptul învăţării autodirijate este diferit de cel al pedagogiei normative. Cum tocmai am arătat anterior: adultul este responsabil în actul învăţării, el se implică decizional şi responsabil. Educatorul/instructorul trebuie să organizeze cadrul de instruire, astfel încât această responsabilitate (presupusă de libertate, în fond) să fie dezvoltată.

Învăţarea autodirijată pune accentul pe însuşirea, nu pe transmiterea cunoştinţelor Puţini educatori şi puţini pedagogi ies din perimetrul obiectivelor impuse; actul didactic se desfăşoară mai mult într-o realitate presupusă: presupunem cum „gândesc” cursanţii, presupunem că anumite obiective le sunt cele mai indicate, presupunem că unele/altele dintre informaţii sunt cele mai utile ş.a.m.d. Aceasta este „perspectiva de transmitere” a cunoştinţelor. Dacă schimbăm referenţialul, trebuie să ne centrăm pe cel care învaţă, pe 12 Lenzen, 1999; 13 H. Siebert, 2001;

185

interesele lui şi – mai ales – pe nevoile şi posibilităţile lui de învăţare. Aceasta este „perspectiva însuşirii” cunoştinţelor. Ea se fundamentează – în primul rând – pe psihologia învăţării, nu pe pedagogia normativă.

„A instrui” devine echivalent cu „a sprijini“, „a asista” cursantul să-şi însuşească structuri/reţele de cunoştinţe esenţiale. Pluralismul şi autonomia în însuşirea cunoştinţelor sunt elementele centrale ale pedagogiei constructiviste.

Învăţarea autodirijată suportă o determinare biografică. Ea se produce în cadrul unor structuri cognitive determinate şi al unor reţele neuronale. Adică, învăţăm (după) cum am fost învăţaţi să o facem. Informaţia nouă trebuie să fie conectabilă (să permită conexiuni) – altfel nu e înţeleasă; pentru fiecare informaţie nouă creierul caută (prin autoorganizare) locuri de stocare (de aceea, mai multe persoane înţeleg diferit aceeaşi informaţie). Unii cursanţi înţeleg mai repede şi stochează mai fidel; alţii, nu.

În urma unui test cu privire la stilurile de învăţare autodirijată14 au fost determinate şase stiluri fundamentale:

a) orientat spre sarcini/teme concrete; b) planificare în comun; c) cu cercetare spre/pe subiect; d) centrat spre tematică; e) centrat spre activitatea propriu-zisă de învăţare; f) stimulativ emoţional15. Pe baza studiilor, autorii ajung la concluzia că

dezvoltarea competenţelor este identică cu capacitatea de autoorganizare; competenţele „personale” şi „sociale” sunt cele esenţiale pentru un individ.

Dacă autodirijarea învăţării este, deci, marcată de experienţele anterioare înseamnă că instruirea nu le poate eluda. Ţine de „autocompetenţa” instructorului să se asigure

14 LIFO – Life-orientation, Alkins şi Katcher; 1989; 15 Erpenbeck şi Heyse, 1999;

186

de „biograficitatea gândirii, învăţării şi uitării” proprie fiecărui cursant.

Învăţarea autodirijată este o activitate bazată pe autoresponsabilizare. Indivizii sunt autonomi şi, implicit, răspunzători în ceea ce priveşte învăţarea. Cum autonomia e relativă şi responsabilizarea este. Autorăspunderea (autores-ponsabilizarea) se raportează la propriul sine, nu la condiţiile de socializare ale individului; deci, individul se raportează la şansele şi barierele din domeniul învăţării (iar acestea ţin de biografia personală).

Teoria constructivismului, fundamentată neurobiologic, atrage atenţia asupra autocreării, autoreferinţei şi autodeterminării percepţiei şi cunoaşterii16.

Succint: reţelele neuronale se cristalizează în biografia fiecăruia şi – sub impactul vieţii – creează cadrul pentru ceea ce auzim, înţelegem, recunoaştem etc.

Fiecare construieşte, pentru sine, sensul şi însemnă-tatea. Capacităţile cognitive ale fiecărui om se împletesc cu biografia lui17.

Învăţarea poate fi explicată astfel: învăţăm cum am „învăţat” (anterior) s-o facem, cum considerăm că este corect, învăţăm ceea ce „se potriveşte” cu sistemul nostru psihic; construim sensuri (în mod individual, autoreferenţial şi în conformitate cu structura psihică personală). Rezultă, evident: ceea ce spune şi crede profesorul/instructorul nu este identic cu ceea ce aude şi înţelege cursantul. Fiecare are propriul sistem „autocreativ“.

Deci, instruirea nu este similară cu învăţarea. W. Mader numeşte acest fenomen „unitatea distrusă

între instruire şi învăţare“. Şi atunci ce mai rămâne din didactică? Mader rezumă în felul următor:

– profesorul/instructorul pune/avansează problema (el nu instruieşte, ci doar creează un context incitant);

16 H. Siebert, 1999; 17 F. Varela, 1990;

187

– cursantul percepe problema; în mintea lui se produce o „confruntare” (după regulile autoreferenţiale şi dinamicile autocreative);

– profesorul/instructorul creează un alt context incitant; – cursanţii rezolvă alte probleme. Învăţarea autodirijată necesită contexte sociale. Deşi

se accentuează individualizarea şi unicitatea biografică a gândirii (învăţării), nu putem ignora faptul că inteligenţa fiecăruia e un construct social. Învăţarea autodirijată are evidente conotaţii sociale; foarte rar e un act izolat; ea depinde de trăiri contextuale şi consensuale în aceeaşi măsură în care depinde de experienţele singulare (care diferenţiază). Învăţarea autodirijată şi cea socială nu sunt în contradicţie (există, de altfel, şi un curent numit „constructivism social“, care susţine predilect aceste idei).

Pentru pedagogie, pentru instructor, acest aspect are valoare la nivelul metodologic: trebuie considerate experienţele individuale şi sociale ale celui care învaţă, sunt construite contexte „socio-pedagogice” atunci când sunt proiectate actele de învăţare.

Autodirijarea învăţării nu se referă numai la metodele învăţării, ci şi la tematica ei. Se vorbeşte (în domeniu) de „teme generative“18 care ating propria identitate şi lumea în care trăieşte fiecare. Temele generative sunt teme autopropuse (pentru că sunt propriu interesante); de aceea problema motivării pentru învăţare nici nu se mai pune. Temele generative sunt încorporate în biografia individului. Pentru pedagog, concluzia este clară: trebuie descoperite aceste teme şi, mai ales, cum „apar“, cum emerg ele.

Învăţarea autodirijată presupune dezvoltarea autoreferenţială a unor teme suplimentare, în oferta programului de instruire. Perspectiva „însuşirii cunoştinţelor” corespunde didacticii construcţiei; temele învăţării „sunt 18 P. Freire;

188

constructe ale căror însemnătate şi relevanţă nu le sunt imanente, ci urmează a fi descifrate de către participanţii la procesul învăţării“19.

Autodirijarea este un proces cognitiv şi emoţional. Universul psihic este marcat de emoţie; autodirijarea (implicit şi învăţarea autodirijată) se derulează pe un fond emoţional. În plen, este pluridimensională (permite mai multe perspective). Învăţarea autodirijată este reflexivă (şi implicit, emoţională) deci, conştientă de efemeritate şi eroare. Dar, acest aspect conduce spre relativitatea constructivă.

Pentru instructor/formator este important că un context emoţional optim (conceput pentru a stimula) favorizează procesul de învăţare.

În fond, învăţarea autodirijată se fundamentează pe încrederea în sine (variabilă cu pregnant accent emoţional), pe optimism şi, deopotrivă, pe curiozitate (interes faţă de lume). Plăcerea de a învăţa şi trăirea satisfacţiei asociate sunt esenţiale.

Competenţa de a autoînvăţa (care se formează prin autoinstruire) include factori cognitivi, metacognitivi şi emoţionali. Se vorbeşte (şi se scrie) tot mai mult (în domeniu) despre metaemoţii (sentimentele pe care le aveau în legătură cu sentimentele ocazionate de învăţare/ învăţarea autodirijată); este extrem de apreciată expresia „automanagement emoţional“.

Învăţarea autodirijată produce rezultate dacă individul conştientizează şi evaluează emoţiile care îl însoţesc; ea presupune capacitatea de entuziasmare şi, mai ales, de automotivare (dorinţa şi voinţa de a învăţa „singur“, nu obligaţia de a te instrui).

Specialiştii recomandă asimilarea şi exersarea unor strategii specifice de autoinstruire/învăţare autodirijată; acestea presupun personalizarea (ajustarea personală,

19 H. Siebert, 2001, p. 671;

189

adaptarea la sine şi mediu, contextual) strategiilor de (auto)învăţare; faptul implică raţionalitate, dar şi emoţie pozitivă.

Învăţarea este un proces influenţat de un complex de factori: experienţa personală (în ansamblu, cea legată de învăţare, mai ales); succesele şi insuccesele (mai ales în învăţare), caracteristici personale (factorii subiectivi, de personalitate – în totalitate), elemente de mediu (social, profesional, cultural etc.) şi alţi factori obiectivi.

Este de subliniat că factorii obiectivi sunt „filtraţi” subiectiv. În fond, este importantă maniera de percepere a acestora; ei sunt relevanţi doar subiectiv.

Este dificil să formulăm generalităţi cu privire la influenţa acestor factori asupra actelor de autoinstruire dirijată. De aceea îi vom sistematiza doar. Fiecare instructor/formator poate redacta fişe de observare a influenţei acestora asupra procesului de învăţare şi fiecare cursant poate fi consiliat să-şi monitorizeze învăţarea prin prisma influenţei diferiţilor factori.

Oricum, nu sunt indicate abordările simplist-empirice (în aceeaşi măsură în care speculaţiile general-teoretice sunt considerate foarte riscante). Observaţia este cu atât mai justificată, cu cât ne referim aici, la autoînvăţare/învăţare autodirijată/autoinstruire (deci personalizare).

Factori determinanţi ai învăţării autodirijate 20.

Experimentele au demonstrat21 că pot să înveţe autodirijat numai cei care au deprins deja învăţarea autodirijată. În plus, s-a constatat că autodidactul are următoarele caracteristici: flexibilitate (atitudinală), autoreflexivitate, curiozitate şi francheţe (atitudine deschisă, sinceră şi fermă), este logic şi analitic, este responsabil şi conştient de propria valoare, are o anumită rezistenţă, are o imagine pozitivă despre sine, 20 preluat după H. Siebert, 2001; 21 J. Reischmann, 1999;

190

dispune de strategii şi metode de învăţare, îşi evaluează autoinstruirea.

Autodidactul are capacitate individuală de a-şi organiza propria instruire şi o atitudine corespunzătoare22. Subliniem că nimeni nu poate fi autodidact în orice domeniu. Competenţa de autoinstruire se specializează, ea evoluează în legătură cu practicile/activităţile individului într-un domeniu23.

S-a formulat chiar un „model al componentelor” autoinstruirii24. El dezvoltă o serie de competenţe motivaţionale (care ţin de „a dori” şi „a vrea“) şi competenţe cognitive (care ţin de „a putea” şi „a şti“) implicate în autoinstruire/învăţare autodirijată. Modelul se structurează pe ideea legăturii esenţiale dintre emoţii şi cunoaştere.

Criteriul eficienţei, criteriul după care, în fond, se apreciază reuşita actului de autoinstruire, este convingerea potrivit căreia o persoană este capabilă să rezolve singură o problemă sau o sarcină; această convingere presupune autoatribuirea (ea este facilitată prin evaluare autocritică a succeselor şi insucceselor înregistrate, în trecut, în instruire).

Dintre factorii cognitivi cei mai importanţi remarcăm: cunoştinţele acumulate anterior, metacunoştinţele cu privire la propriile „puncte” slabe/forte, stilurile de învăţare şi mecanismele memoriei. Competenţa de a învăţa singur, de a te instrui singur include şi: capacitatea de a evalua pretenţiile legate de învăţare, dificultăţile şi profunzimea unor sarcini specifice domeniului. Strategiile de control (controlului) se referă mai ales la procedeele de autoevaluare. O persoană trebuie să fie capabilă să deosebească sarcinile rezolvate de cele nerezolvate, să fie conştientă de propriile limite şi posibilităţi cognitive. În sfera evaluării este inclusă şi

22 J. Reischmann, 1997; 23 G. A. Straka, 2000; 24 Friedrich şi Mandl, 1997;

191

aprecierea „resurselor sociale” (a sfaturilor de familie, prieteni, cunoscuţi).

Primul pas spre trainingul strategiei de învăţare vizează familiarizarea directă a celui care învaţă/cursantului cu elementele (competenţele) cognitive şi motivaţionale. Al doilea pas presupune „încurajarea indirectă“, adică elaborarea unui mediu de instruire care să ofere posibilităţi de autoinstruire25.

Pentru instructor/educator sunt esenţiale practic şi următoarele observaţii:

– trebuie descoperit care contexte contribuie la motivarea şi satisfacţia cursanţilor în autoinstruire;

– este necesar să se afle dacă autoinstruirea este percepută de cursanţi ca fiind „mai plină de succes” decât învăţarea dirijată;

– se pot cerceta temele şi tipurile de învăţare pentru a descoperi care sunt favorizate în mod deosebit de autoinstruire;

– este recomandabil să se studieze dacă şi cum se promovează la cursuri şi seminarii competenţa de autoinstruire;

– formele de învăţare autodirijată orientate preponderent spre acţiuni practice întăresc/susţin motivaţia mai mult decât variantele sistematice ale instruirii directe; o învăţare care pune accentul pe concret, aplicată în contexte multiple, favorizează mai mult formarea competenţelor necesare rezolvării cerinţelor tot mai directe şi inedite;

– se recomandă combinarea în învăţare a etapelor autodirijate cu cele îndrumate, precum şi alternarea cerinţelor/solicitărilor în instruire (pentru a evita suprasolici-tările, demotivarea etc.).

Toate cercetările recente în domeniul pedagogiei autoinstruirii duc la rezultate/concluzii care susţin ideea necesităţii transformării fundamentale a culturii instructive

25 Friedrich, Mandl, 1997;

192

tradiţionale, astfel încât cei care învaţă să poată „exersa” deja în procesul de învăţare „iniţiativa proprie” şi „activitatea autodirijată” – calităţi cerute, în fond, de oricare dintre viitoarele locuri de muncă.

Adăugăm acestor observaţii câteva concluzii importante în practica (auto)instruirii adulţilor:26

– potenţialul de învăţare în lumea contemporană a crescut considerabil; „a cunoaşte” devine frecvent cotidian;

– nivelul de pregătire şcolară a crescut continuu şi durata de şcolarizare s-a extins tot mai mult;

– piaţa produselor necesare învăţării s-a diversificat; ofertele au devenit mai numeroase şi mai atractive;

– tot mai mulţi adulţi (mai ales femei) se angajează în activităţi civice; se realizează astfel un „mediu mixt“, propice învăţării intensive;

– încrederea în instanţele ce reprezintă autoritatea a scăzut; autoritatea „şcolii” a scăzut27;

– este necesară o atitudine „constructivistă” în viaţa cotidiană; un scepticism şi o realizare dublate de acceptarea perspectivelor multiple sunt tot mai frecvent invocate;

– mass-media influenţează tot mai mult comporta-mentele indivizilor, stilul de a raţiona şi manierele de a percepe realitatea;

– capacitatea de a utiliza textele scrise a scăzut, de aceea a crescut numărul analfabeţilor funcţionali;

– adulţii sunt tot mai puţin dispuşi să înveţe ceea ce li se impune; ei decid singuri ce vor să înveţe;

– exigenţele şi finalităţile domeniului învăţării trebuie să fie realizabile pentru ca adulţii să le accepte;

– pentru a rezolva sarcini profesionale şi cotidiene nu este nevoie numai de cunoştinţele ştiinţifice, ci şi de competenţele numite „minore” („o minte sănătoasă“, „fler“,

26 Gnahs, 2000; 27 Nolda, 1996;

193

„intuiţie“, „calm“, „răbdare“, cunoaştere implicită bazată pe experienţă, „inteligenţă emoţională“);

– au crescut empatia şi sensibilitatea în relaţiile interumane, iar cunoaşterea psihologică a vieţii cotidiene s-a răspândit tot mai mult;

– au scăzut răbdarea şi perseverenţa (de aceea seminariile de lungă durată sunt tot mai puţin frecventate de adulţi).

În concluzie, învăţarea autodirijată (autoinstruirea) implică (următoarele competenţe):

– de a şti unde poţi găsi cunoştinţele necesare; – de a şti ce cunoştinţe îţi trebuie pentru a rezolva

anumite probleme; – de a putea distinge ceea ce este important, de ceea

ce este mai puţin important; – de a putea distinge formele cunoaşterii

(empirică/teoretică, bazată pe experienţă/pe revelaţie); – de a şti cum s-a născut, cum a apărut o anumită

cunoaştere; – de a realiza conexiunile necesare şi de a considera

diferenţele; – de a putea recunoaşte limitele cognoscibilului. Prin urmare, formarea competenţelor necesare

autoinstruirii devine prioritară pentru şcoală; exersarea lor în învăţarea adulţilor este inevitabilă. Ştiinţa rezolvării problemelor va fi considerată tot mai importantă în viitor28.

Disponibilitatea aproape universală a oricăror cunoştinţe (ca urmare a mediatizărilor) duce la o maximă diversificare a locurilor de învăţare.

Autoresponsabilizarea individului capătă o dimensiune din ce în ce mai importantă în sistemul de instruire.

Principiul învăţării/educaţiei permanente s-a impus pe toate nivelurile calificării profesionale.

28 Raport Delphi, 1998;

194

În ceea ce priveşte competenţele, experţii conclu-zionează că se valorizează tot mai mult acelea care asigură „tehnica şi metodica învăţării“. Competenţele psihosociale devin din ce în ce mai importante.

În viitor, formatorii/instructorii trebuie să-şi dove-dească29 în special competenţa în domeniul consilierii. Ei devin moderatori ai învăţării în grup.

Învăţarea prin proiectare axată pe probleme concrete câştigă tot mai mult teren. Moderatorilor le revine sarcina de a încuraja fenomenul de „mentoring” în interiorul grupurilor.

Tot mai relevante devin „procesele individuale şi flexibile de învăţare, în care se pune accent mai ales pe însuşirea cunoştinţelor aflate în permanentă schimbare, pe experimentare directă, pe îmbogăţire şi verificare. Ne aşteptăm la o dinamizare a învăţării care circumscrie diferitelor etape ale vieţii şi întreaga experienţă a omului“30.

Învăţarea adulţilor versus învăţarea copiilor Cercetătorii au studiat diferenţele modului în care

oamenii învaţă începând cu anii 1920. Deşi adulţii şi copii împart anumite similitudini, ei diferă

în preferinţele de a învăţa, necesităţile şi răspunsul la diverse elemente ale procesului de învăţare. Astfel:

– adulţii doresc să ştie beneficiul a ceea ce învaţă. Ei cer adesea şi doresc să li se spună care sunt valoarea adăugată şi rezultatele proprii înainte de a li se prezenta concepte şi idei. Ei doresc să vadă cum se regăseşte ceea ce învaţă în lumea reală. Pe de altă parte, copii pot accepta „o să-mi trebuiască odată” ca motiv în a asculta;

– adulţii se aşteaptă să participe la învăţare. Adesea, ei pot lega cunoştinţele anterioare şi experienţa de conţinutul programului şi cu referire la ceea ce deja ştiu. În timp ce copii

29 H. Siebert, 2001; 30 Raport final Delphi, 1998, p. 13;

195

au experienţă de viaţă limitată, ei depind mai mult de cunoştinţele şi îndrumarea profesorilor;

– adulţii sunt motivaţi de nevoi intrinsece sau dorinţe. În general, cursanţii adulţi participă la programe de instruire deoarece ei voi sau au nevoie de conţinut informaţional pentru a-şi exercita meseria sau a se dezvolta personal. Copiii urmăresc deoarece ei sunt îndrumaţi de alţii;

– instruirea adulţilor este în mod normal bazată pe competenţă. În general, programele de instruire ajută adulţii să-şi exercite mai bine meseria. Învăţarea copiilor tinde să fie de scurtă durată, cu un câştig imediat, orientată pe trecerea unui test;

– mediile de instruire a adulţilor sunt variate. Depinzând de program, conţinut, activităţi planificate şi instructor, configuraţia sălii adesea diferă. Mediile de instruire ale copiilor tind să fie rânduri de birouri cu faţa la profesor care lecturează, cu mici diferenţe.

A fi efectiv instructor implică înţelegerea a cum învaţă

adulţii mai bine. Comparaţi cu copii sau adolescenţii, adulţii au nevoi speciale şi cereri ca şi cursanţi. În ciuda adevărului aparent, învăţarea adulţilor este un domeniu relativ nou de studiu. Domeniul învăţării adulţilor a fost abordat pentru prima dată de Malcom Knowles. El a identificat următoarele caracteristici:

Adulţii sunt independenţi şi motivaţi. Ei nu au nevoie să fie îndrumaţi. Profesorii lor trebuie să implice în mod activ participanţii adulţi în procesul de învăţare şi să fie facilitatori pentru ei. În mod specific, ei trebuie să înţeleagă ce anume aşteaptă cursanţii şi să-i lase să lucreze la proiecte care reflectă interesul lor. Ar trebui să permită participanţilor să-şi asume responsabilităţi de prezentare şi conducere a grupului. Trebuie să fie siguri că acţionează ca facilitatori, orientând participanţii către propriile cunoştinţe decât să le furnizeze argumente. În final, ei trebuie să arate participanţilor

196

modul în care cursul îi ajută să-şi atingă obiectivele (ex.: Fişa obiectivelor personale).

Adulţii au acumulat o bază de cunoştinţe şi experienţe de viaţă în care sunt incluse activităţi legate de muncă, responsabilităţi familiale şi şcolarizarea anterioară. Eu au nevoie să lege învăţarea de această bază de cunoştinţe/experienţe. Pentru a-i ajuta în acest sens formatorii trebuie să « extragă » din experienţa şi cunoştinţele participanţilor pe cele relevante pentru tema propusă. Ei trebuie să relaţioneze teoriile şi conceptele cu participanţii şi să recunoască valoarea experienţei acestora pentru învăţare.

Adulţii sunt orientaţi către scop. Când se înscriu la un curs ei ştiu ce obiective vor să atingă. Prin urmare ei apreciază un program de instruire care e bine organizat şi are elemente clar definite. Formatorii trebuie să le arate participanţilor cum îi va ajuta acest curs pentru atingerea obiectivelor proprii. Clarificarea scopurilor şi obiectivelor trebuie făcută încă de la începutul cursului.

Adulţii caută relevanţa. Eu trebuie să vadă motivul pentru care trebuie să înveţe ceva. Ceea ce învaţă trebuie să fie aplicabil la serviciu sau în alte sarcini şi responsabilităţi şi să aibă valoare pentru ei. Prin urmare, formatorii trebuie să identifice obiectivele participanţilor adulţi înainte de începerea cursului. Aceasta înseamnă că teoriile şi conceptele trebuie legate de ceva familiar participanţilor. Această necesitate poate fi îndeplinită lăsând participanţii să aleagă proiecte care reflectă propriile lor interese.

Adulţii sunt practice concentrându-se pe acele aspecte ale unei lecţii care le sunt cele mai folositoare la locul lor de muncă. Ei pot să nu fie interesaşi de cunoştinţe doar de dragul cunoştinţelor. Formatorii trebuie să le comunice în mod explicit participanţilor cum le va folosi această lecţie la locul lor de muncă.

Ca toţi care învaţă, adulţii au nevoie de respect. Formatorii trebuie să aprecieze abundenţa de experienţe pe

197

care o aduc participanţii adulţi în clasă. Aceştia trebuie trataţi ca egali în experienţe şi cunoştinţe şi trebuie să li se permită să-şi exprime opiniile în mod liber în clasă.

Citându-l pe Robert W. Lucas, vrem să vă propunem cele şapte principii pentru pregătire/instruirea adulţilor ce rezultă în mod direct din acele diferenţe dintre pregătirea adulţilor şi cea a copiilor (la care adăugăm un principiu elaborat de noi).

Concluzii

Se ştie că educaţia constituie, în cea mai mare parte, un demers intenţionat, orientat în chip conştient către concretizarea unor finalităţi bine precizate. Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale ne atenţionează asupra faptului că este bine să pornim de la datele persoanei de educat, de la natura sa interioară şi să nu forţăm nepermis de mult peste limitele pe care le îngăduie vârsta şi caracteristicile individuale. Firea omenească îşi are un mers firesc care trebuie cunoscut şi respectat. Acest principiu îşi găseşte fundamentarea psihologică în relaţia care se instituie între învăţare şi dezvoltare.

Bibliografie:

Allport, G., Structura şi dezvoltarea personalităţii, trad., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991;

Cerghit, I., Neacşu, I., Negreţ-Dobridor, I., Pânişoară, I. O., Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iaşi, 2001;

Creţu, C., Psihopedagogia succesului, Editura Polirom, Iaşi, 1997; Cristea, S., Dicţionar de pedagogie, Editura Litera-Litera

Intenaţional, 2001; Cucoş C., Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996; Delors, J., (coord.), Comoara lăuntrică. Raportul UNESCO al

Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în sec. XXI, trad., Editura Polirom, Iaşi, 2000;

198

Herzog, M., Learning and Education; http://www.1educat.ro/resurse/ise/mediul_rural.html – 32; http://www-user.uni-bremen.de/v/las/mitarbeito/staka; Le Meur, G., Les nouveaux autodidactes. Neo-autodidaxie et

formation, Quebec, PUL; Löwe, H., Introducere în psihologia învăţării la adulţi, trad. Ţopa, L.,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978; Niculescu, R. M., Formarea formatorilor, Editura ALL, Bucureşti,

2000; Siebert, H., Selbsgesteuertes Lernen und Lernberatung,

Luchterland Verlag Neuwied, Kriflel, 2001; Straka, A. G., European Views of Self-Directed Learning-Historical.

Conceptional. Empirical. Practical. Vocational; Şchiopu, U. (coord.), Dicţionar enciclopedic de psihologie, Editura

Babel, Bucureşti, 1997; Şchiopu, U., Verza, E., Psihologia vârstelor (Ciclurile Vieţii), Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982; Trembley, A. N., L’autoformation. Pour apprendre autrement,

Montréal, PUM, 2003; Vinţanu N. „Educaţia adulţilor”, E.D.P. R.A. Bucureşti, 1998.

199

PROGRAMAREA NEURO-LINGVISTICĂ

Maior Iulian MUNTEANU Comandant Detaşament – I.J.J. NEAMŢ

„Există două lucruri care îi motivează

pe oameni să urce spre succes: inspiraţia şi disperarea”.

Tony ROBBINS

1. Situaţia de criză a comunicării manageriale în structura relaţiei şef – subordonat şi NLP

Comunicarea înseamnă totul în management, atâta

vreme cât de calitatea comunicării depinde înţelegerea problemelor cu care se confruntă orice angajat, de la manager până la funcţionarul de pe cel mai jos nivel ierarhic. Durabilitatea relaţiilor dintre aceştia, capacitatea managerului de a-şi motiva şi de a-şi conduce subordonaţii, dar şi raporturile cu mediul extern organizaţiei sunt elemente deosebit de importante, din care se pot prelua informaţii utile pentru buna funcţionare a activităţii.

Una din componentele importante ale activităţii de conducere o reprezintă schimbul de informaţii şi mesaje realizat între şeful organizaţiei şi subalterni, precum şi între angajaţii de pe acelaşi nivel, fără funcţii de conducere.

Particularităţile comunicării manageriale raportate la celelalte feluri de comunicare existente sunt generate de scopul, obiectivele şi funcţiile (rolurile) acestei comunicări, de cadrul şi structura organizaţiilor, precum şi de contextul culturii organizaţionale. De asemenea, comunicarea managerială din orice fel de organizaţie se supune unor norme de etică specifice, care se regăsesc în cultura organizaţională, în

200

politica organizaţională şi, evident, în etica individuală a angajaţilor din funcţiile de conducere. Angajatul competent nu comunică la întâmplare sau după bunul său plac, ci conform unei anumite strategii, atât în ceea ce priveşte actul de comunicare în sine, cât şi strategia existentă la nivelul organizaţiei (strategie care are rolul de a crea o imagine pozitivă asupra acesteia). Orice angajat cu funcţie de conducere, în calitatea sa de manager, controlează în ce măsură au fost realizate deciziile sale, numai dacă poate comunica cu cei care le execută. Doar în acest fel, executanţii pot cunoaşte ceea ce au de făcut şi când trebuie făcut şi îşi pot face cunoscute sugestiile şi problemele.

La nivelul organizaţiilor, în special la nivelul celor din sectorul public, comunicarea se realizează deficitar datorită birocratizării excesive care face ca de multe ori o informaţie să parcurgă o mulţime de nivele ierarhice pentru a ajunge la destinatar. Deseori, managerii de la nivelele superioare (top managementul) sunt lipsiţi de informaţii reale, fiind suprasaturaţi de rapoarte interminabile care nu spun nimic. O comunicare eficientă ar avea în vedere tocmai evitarea unor asemenea situaţii, prin renunţarea la fel de fel de modalităţi inutile şi costisitoare (sub raportul timpului), care îngreunează luarea deciziilor şi soluţionarea problemelor. Uneori comunicarea este deficitar realizată datorită unui sistem de comunicaţii rigid. Sistemul de comunicaţii trebuie să fie conceput ca un organism dinamic, capabil în orice moment să se adapteze nevoilor de informare ale angajaţilor din sistem. Scopul comunicării manageriale în orice organizaţie este acela al realizării unei informări corecte, eficiente şi eficace atât pe verticală, cât şi pe orizontală, în vederea realizării în condiţii optime a solicitărilor interne şi externe şi în concordanţă cu obiectivele manageriale şi organizaţionale stabilite.

Un procent foarte mare din ponderea activităţilor pe care le desfăşoară un manager în cadrul unei organizaţii îl reprezintă activităţile de comunicare. Acest procent variază în

201

funcţie de poziţiile ierarhice la care se desfăşoară activităţile, astfel, cu cât un individ se află mai sus în ierarhie, cu atât mai mare va fi ponderea comunicării în activitatea pe care o desfăşoară prin rolurile pe care le îndeplineşte. Aşa cum mai spuneam, există mai multe categorii de roluri pe care le pot îndeplini indivizii aflaţi în funcţii de conducere: roluri interpersonale, informaţionale sau decizionale. Ce semnificaţie are în fapt îndeplinirea fiecăruia din aceste roluri?

Rolurile interpersonale se referă la capacitatea managerilor de a reprezenta un anume departament, compartiment sau o anume direcţie în faţa celorlalţi angajaţi, de a motiva şi influenţa angajaţii, de a crea şi a menţine legăturile atât în interiorul, cât şi în exteriorul unei organizaţii.

Rolurile informaţionale se referă la capacitatea managerilor de a colecta, a monitoriza, a prelucra, a sintetiza şi a transmite informaţii în interiorul, ca şi în exteriorul organizaţiei, precum şi între aceasta şi alte organizaţii (sunt realizate, de regulă, de departamentul Relaţii Publice din cadrul organizaţiilor).

Rolurile decizionale au în vedere calitatea de întreprinzător, capacitatea de rezolvare a disfuncţionalităţilor, responsabilitatea de a aloca resurse şi capacitatea de a negocia, ce se realizează prin iniţierea de activităţi, de strategii şi tactici care să conducă la schimbare (sunt realizate de toţi angajaţii din funcţii de conducere la diferite nivele ierarhice de la şeful de departament, compartiment, direcţie şi până la managementul de vârf).

În concluzie, comunicarea ocupă un loc central la nivelul procesului de management, cunoscând o evoluţie spectaculoasă, de la o comunicare autoritară, prescriptivă către o comunicare relaţională, democratică.

Comunicarea între şef şi subordonat reprezintă un element cheie în comunicarea verticală ascendentă sau descendentă în organizaţii. La modul ideal, acest schimb ar trebui să-i dea managerului posibilitatea de a-şi dirija

202

subordonaţii spre îndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor, să clarifice contextul recompensei şi să ofere sprijin social şi emoţional. În acelaşi timp, ar trebui să le permită subordonaţilor să pună întrebări despre rolurile muncii lor şi să facă propuneri care să permită optima realizare a obiectivelor propuse prin planurile şi politicile de la nivelul acestei organizaţii. Dar, ca întotdeauna, acest model rămâne la dezideratul de ideal, la nivelul organizaţiilor, în procesul de comunicare dintre şef şi subordonat, existând o serie de deficienţe, de bariere comunicaţionale, între care menţionăm: solicitările conflictuale ale rolului, efectul de cocoloşire, efectul statutului funcţiei. Dintre acestea, cea mai frecventă este cea a efectului statutului funcţiei. Efectul statutului funcţiei reprezintă tendinţa şefilor de a pune prea puţin preţ pe comunicarea cu subordonaţii lor, deoarece statutul pe care îl au îi determină să manifeste dorinţa clară de a comunica mai degrabă cu oameni având acelaşi statut ca ei sau un statut superior. Deseori această tendinţă nu are niciun fel de legătură cu pregătirea profesională a subalternilor.

Rolul aprecierilor în structura relaţiei şef – subordonat. Perspectiva subordonaţilor.

Aprecierile eronate sunt generatoare de nemulţumiri. Ca element psihosocial, rezultat al unor determinări multiple, există o relaţie directă între imaginea pe care şi-o formează colectivul şi fiecare membru în parte despre competenţa şefului şi gradul în care îi acceptă, în mod normal, autoritatea. Foarte eficient ar fi ca fiecare subordonat să aibă încredere în şeful său şi să îi accepte autoritatea necondiţionat. Subordonaţii doresc să-şi simtă şeful sensibil la aspiraţiile şi sentimentele lor, receptiv la ideile şi sugestiile acestora, să degajeze prin atitudinea şi comportamentul său încredere şi respect pentru cei cu care lucrează. De asemenea, există dorinţa firească a subordonaţilor de a primi observaţii critice, dar pertinente, în locuri şi în momente adecvate; încălcarea în mod nejustificat a acestei dorinţe poate determina instalarea

203

unei atmosfere de lucru necorespunzătoare. Dacă această dorinţă nu este respectată, subordonaţii vor avea impresia că şeful lor nu are încredere în ei, devin timoraţi, lipsiţi de iniţiativă – simpli executanţi care aşteaptă acordul şefului în orice problemă, fără a mai avea încredere în forţele proprii.

Nimeni nu poate conduce pe nimeni dacă nu se poate conduce pe sine însuşi. Subordonaţii nu pot fi mult timp induşi în eroare; ei ajung destul de repede să-şi cunoască şefii şi să-i aprecieze la valoarea reală. Află uşor „slăbiciunile” şefilor şi nu vor ezita să le exploateze în favoarea lor. În acest fel vorbim despre o dublă apreciere: pe de o parte, aprecierea pe care o face şeful vizavi de oamenii săi, apreciere ce are consecinţe directe asupra promovărilor, recompenselor etc., iar pe de altă parte, aprecierea făcută de subordonaţi şefilor lor, apreciere ce are un impact indirect şi care structurează ulterior relaţia interpersonală din partea subordonaţilor.

O cercetare realizată cu privire la aprecierea calităţilor şefilor din partea subordonaţilor a dus la următoarele concluzii:

subordonaţii apreciază şefii care le fac viaţa mai uşoară la serviciu – se vor uita cu mai multă consideraţie la şefii care le acordă respect;

subordonaţii apreciază şefii prin prisma propriilor lor interese – ei doresc şefi inteligenţi, care să vorbească pe limba lor, care să ştie să se descurce.

Ei apreciază că un şef trebuie să fie bine pregătit atât profesional, cât şi socio-uman, în caz contrar, fiind alţii mai bine pregătiţi, pot apărea conflicte de rol ce distorsionează relaţiile dintre şef şi subordonat. Relaţiile interumane pot fi afectate şi de modul în care este chibzuit timpul de muncă de către fiecare în parte. Lipsa unor procedee corecte de lucru la cel investit cu atribuţii de comandă sau neputinţa lui de a-şi organiza programul pe baza unor opţiuni clare se răsfrânge asupra întregului colectiv. Membrii colectivului nu-şi îndeplinesc sarcinile la timp sau deloc, le îndeplinesc dar cu eforturi mari, apar comentarii, stres etc.

204

Tabloul psiho-comportamental al şefului din perspectiva subordonaţilor

Subordonaţii au anumite aşteptări legate de personalitatea şi comportamentul şefului lor direct. În linii generale, principalele trăsături şi calităţi sunt:

să ajute; să fie cinstit şi să nu aibă favoriţi; să fie onest; să fie hotărât; să ştie să rezolve probleme grave; să comunice cu personalul angajat; să aibă simţul umorului şi personalitate; să fie calm când este presat de timp; să aibă autoritate; să fie ferm; să fie elegant şi decent.

Parcurgerea schematică a acestor caracteristici şi trăsături ne arată că subordonaţii se îndreaptă spre şefii care le pot face viaţa uşoară la serviciu. Ei doresc ca şefii lor să-i respecte, să-i ajute şi să nu aibă favoriţi. Vor aprecia foarte mult şefii care îşi asumă o anumită obiectivitate în raporturile cu ei. Trebuie înţeles că subordonaţii au o motivaţie specială vizavi de serviciu. Ei doresc să aibă un loc de muncă echilibrat, liniştitor, unde să se simtă protejaţi şi ajutaţi. Din acest punct de vedere, şeful care le va oferi aceste lucruri va fi apreciat.

Tabloul psiho-comportamental al şefului din perspectiva şefilor ierarhici

Calităţile şi caracteristicile pe care trebuie să le aibă un manager pentru a fi eficient, în opinia şefilor ierarhici:

trebuie să reprezinte un exemplu bun pentru angajaţi, să-şi conducă echilibrat unităţile, să ia decizii şi să ţină conducerea la curent cu orice proiect;

trebuie să nu amâne problemele de la o zi la alta;

205

trebuie să fie fermi cu subalternii lor, loiali şi responsabili;

Obiectivele trebuie atinse: managerii intermediari trebuie să ştie ce se întâmplă până la urmă, ei sunt mult mai apropiaţi de personalul de execuţie; managerii trebuie să îmbunătăţească eficienţa şi să obţină performanţele cele mai mari de la personalul lor; utilizarea eficientă a resurselor (umane, financiare, materiale, de timp etc.); managerii trebuie să se orienteze spre acţiunea de îmbunătăţire şi de menţinerea calităţii.

Relaţia şef-subordonat din perspectiva şefului Trăim şi muncim împreună şi de aceea, trebuie să ne

cunoaştem trebuinţele şi interesele în mod reciproc. Cunoaşterea reciprocă stă la baza existenţei noastre. Orice grup profesional are un conducător (şef), orice instituţie, indiferent de profilul şi misiunea ei are o anumită structură, creată pentru asigurarea funcţiilor sau activităţilor necesare atingerii scopului propus. Întreaga activitate a unei organizaţii este desfăşurată de oameni, încadraţi după anumite principii, criterii de muncă specifice, care joacă anumite roluri profesionale, au un anumit statut şi un anumit status.

Privit din acest punct de vedere, Ministerul Administraţiei şi Internelor este tot o organizaţie, dar care are anumite particularităţi. În cadrul acestui minister, conducerea se prezintă ca o relaţie socială, înalt formalizată prin exigenţa regulamentelor, ordinelor, instrucţiunilor şi dispoziţiilor, dar şi ca o relaţie interpersonală psihosocială între două persoane cu personalităţi, trăsături şi calităţi diferite. Un rol hotărâtor în încadrarea personalului revine şefilor şi compartimentelor specializate, de personal. Angajarea implică facilitarea contractului şi cunoaşterii cu noii şefi şi colegi de muncă, cu sarcinile, competenţele şi responsabilităţile ce-i revin.

Calităţile, cunoştinţele, aptitudinile, respectiv deprinde-rile şi comportamentele trebuie să contribuie hotărâtor în ceea ce priveşte selecţia şi încadrarea personalului, deoarece, în

206

fapt, pe acestea se bazează în mod decisiv eficacitatea îndeplinirii sarcinilor şi misiunilor ce revin unităţilor M.A.I. Practica managementului resurselor umane în unităţile M.A.I. demonstrează faptul că, în mare măsură, reuşita încadrării în activitatea specifică fiecărei unităţi, a unui nou încadrat, depinde de procedurile pe care le foloseşte şeful şi compartimentul de personal pentru primirea acestuia.

2. Programarea neuro-lingvistică

Toată activitatea umană se bazează pe tipare de gândire, de comportament şi de limbaj. Ceea ce ni se întâmplă în viaţă, bun sau rău, reprezintă rezultatul utilizării acestor tipare. Cum se formează ele, ce rol are limbajul trupului, dar limbajul hipnotic, cum ne folosim de tipare pentru a ne construi strategiile, cum atingem performanţa? Totalitatea acestor răspunsuri aparţine procesului denumit PROGRAMARE NEURO-LINGVISTICĂ.

Fiecare om reprezintă realitatea obiectivă din jurul său, folosindu-se de diferite „filtre” (credinţe, valori etc.) şi sisteme reprezentaţionale (vizual, auditiv, kinestezic, olfactiv, gustativ). Ceea ce obţine prin aceste filtre se numeşte în NLP „harta perceptuală” a omului, sau mai simplu, „experienţa” – care, evident este subiectivă pentru că nu există doi oameni care să aibă exact aceeaşi hartă, tocmai pentru ca nu au exact acelaşi set de filtre şi secvenţe de sisteme reprezentaţionale preferate.

Programarea Neuro-Lingvistica (NLP) ajută la înţelegerea modului în care este codificată experienţa şi astfel ea poate fi multiplicată. Dacă se face mereu acelaşi lucru, se va obţine mereu acelaşi rezultat, dacă se schimbă tiparele şi situaţia se va schimba. Altfel spus, problema „se vrea să se schimbe ceva, dar nu se ştie cum” are un răspuns specific – NLP-ul este calea către acest răspuns.

207

Răspunsul scurt la întrebarea Ce este Programarea Neuro-Lingvistica (NLP) este: o atitudine şi un set de tehnici pentru succes sau pentru evitarea, minimalizarea eşecului, a crizei, a furiei.

„NLP este abilitatea de a-ţi controla propriile stări mentale prin controlul propriului creier” afirmă Richard Bandler, co-creator al NLP.

NLP este un set de modele ce studiază impactul comunicării asupra experienţei subiective şi invers – impactul experienţei subiective asupra comunicării. Este mai mult o colecţie de „unelte” decât o teorie. NLP-ul este foarte pragmatic: dacă o anume unealtă funcţionează, atunci ea este inclusă în model, chiar dacă nu există nici un fel de teorie care să o susţină!

3. Programarea în comunicarea de criză

Managerul îşi planifică să urmărească registrul emoţional al membrilor instituţiei şi să confrunte mesajul explicit cu cel implicit dat de vizual, auditiv, kinestezic, olfactiv şi gustative (cele 5 simţuri).

„Neuro” „Neuro” se refera la sistemul nervos uman şi

îndeosebi la modul unic prin care fiecare om îşi formează experienţa asupra lumii („harta” asupra „teritoriului”) prin cele cinci simţuri – vizual (V), auditiv (A), kinestezic (K), olfactiv (O), gustativ (G). Prin neuro înţelegem sistemul nervos al managerilor şi modalităţile prin care ei experimentează mediul organizaţional şi situaţia de criză cu ajutorul celor 5 simţuri, precum şi urmărirea propriului comportament.

Lingvistică „Linguistic” se referă la sisteme de comunicare

verbală (limbaj) şi comunicare non-verbală (limbajul trupului) prin care „cartografiem” realitatea din jurul nostru.

208

Comunicarea atribuie un anumit sens mesajului, acesta înglobând şi semnale psihologice inconştiente. Cele mai multe mesaje sunt duble, abaterea dintre cel exprimat şi cel

Metodologia NLP a fost aplicată de atunci având un mare succes în cadrul comunicării şi soluţionării problemelor în domenii precum management şi mediul business în general, inteligenţa artificială, educaţie, sport sau dezvoltare organizaţională.

Modul de intervenţie terapeutică în situaţii de criză are în vedere:

fiecare om îşi creează un fel de hartă interioară (grilă), prin intermediul căreia abordează (filtrează) datele experienţelor de viaţă; fiecare om este cel mai în măsură să facă, în fiecare moment al existenţei, cea mai bună alegere pentru el însuşi; managerul trebuie să accepte şi să ia în considerare toate mesajele venite de la subalternul său; fiecare om are toate resursele necesare schimbării, şi acestea pot fi identificate în istoria sa personală; fiecare persoană trebuie abordată din perspectiva propriului său model despre lume; o persoana nu poate să nu comunice (chiar dacă o face numai non-verbal); persoana cea mai flexibilă şi cu cele mai multe posibilităţi de alegere va fi elementul cheie în cadrul sistemului de relaţii umane dat;

Sue Knight este un deschizător de drumuri în ce priveşte folosirea Programării Neuro-Lingvistice (NLP) pentru îmbunătăţirea mediilor organizaţionale, mai ales în situaţii de criză. Obiectivul său declarat este acela de a-i ajuta pe oameni să-şi atingă potenţialul maxim în această lume haotică, tulburată şi plină de provocări sau să-şi controleze decent emoţiile negative în situaţii dificile. Valorile după care se

209

conduce sunt deschiderea, adevărul, integritatea, încrederea, dorinţa de a învăţa continuu, distracţia şi dragostea.

NLP dispune de unelte şi propune abilităţi şi competenţe pentru atingerea excelenţei individuale. Totodată înglobează o serie de principii şi presupoziţii despre ceea ce sunt oamenii, despre comunicare şi procesele de schimbare a personalităţii. Din acest punct de vedere, NLP este o cale de auto-descoperire a identităţii, a misiunii personale sau de edificare a identităţii organizaţionale ("corporate identity") şi a misiunii organizaţiei ("corporate mission"). NLP face totodată conexiunea cu nivelul spiritual al experienţei umane. NLP nu este numai despre excelenţă şi eficacitate, ci şi despre înţelepciune şi viziune.

4. NLP înseamnă:

A comunica eficient Condiţia noastră de oameni presupune comunicare.

Totuşi, nu comunicăm întotdeauna ceea ce intenţionăm să comunicăm. De asemenea, nici nu îi înţelegem pe ceilalţi întotdeauna. NLP oferă instrumente practice pentru ca oricine doreşte să devină un comunicator abil. Limbajul este mijlocul prin care gândim şi dăm sens lucrurilor din jurul nostru. Totuşi, procesul de convertire a experienţei în limbaj presupune în mod inevitabil distorsiuni şi eliminări. NLP ne învaţă cum să recunoaştem ceea ce oamenii presupun atunci când vorbesc şi mai important, cum să folosim un limbaj de precizie pentru a îmbunătăţi înţelegerea reciprocă. Abilitatea de a înţelege punctul de vedere al celuilalt este o piatra de hotar în NLP. Odată ce l-am înţeles, mă pot alinia interlocutorului la toate nivelurile gândirii sale şi astfel pot relaţiona eficient. Oamenii răspund mai uşor oamenilor care se aseamănă lor. În limba engleză sensul acestei explicaţii este foarte frumos surprins printr-un joc de cuvinte: „People like people like them!” Abilitatea de a te potrivi cu interlocutorul, de a te alinia ideilor

210

lui, de a-l ghida către înţelegerea ideilor tale este de foarte mare valoare atunci când dorim să influenţăm. NLP oferă instrumente pentru a face acest lucru cu abilitate şi respect.

Emularea excelenţei NLP este legat de descoperirea modului în care

performerii obţin rezultatele pe care le obţin. Acest proces de „modelare” a excelenţei presupune scoaterea la lumină a secvenţei acţiunilor şi a proceselor interne prin care ei trec. Îndată ce ai înţeles CUM cineva face un anumit lucru poţi să reproduci strategia respectivă şi valorile aferente pentru tine însuţi şi vei obţine rezultate similare. Aplicaţiile acestui proces abunda în toate sferele de activitate. Este modul cel mai eficient de a învăţa o nouă abilitate, iar dezvoltarea competenţei de modelare este o contribuţie importantă în dezvoltarea personală a oricărui om.

Stăpânirea propriei minţi Majoritatea oamenilor recunosc că mintea omeneasca

este o „unealta” extrem de puternică şi că folosim numai o mică parte a acestui potenţial. NLP ne arată cum să înţelegem mai bine cum funcţionează creierul, oferind echivalentul unui manual de funcţionare pentru creierul uman. Când înţelegem modalităţile specifice prin care „ne punem mintea la contribuţie” ne aflăm în situaţia de a lua decizii mai bune. Schimbarea devine un proces mult mai uşor şi putem deveni mai eficienţi decât am visat vreodată. NLP este în primul rând o atitudine. Atitudinea este: „sunt curios şi deschis la schimbare". Dacă ai această atitudine, în mod cert, în acest moment te întrebi... Ce urmează?

NLP-ul este instrumentul prin care managerul poate să stăpânească o situaţie şi îi oferă acestuia oportunitatea de a se descoperi pe sine cât şi de a descoperi pe cei din jurul său. Cu ajutorul NLP-ul managerul îşi poate însuşi abilitatea unică de a influenţa, de a conduce, de a face lucruri extraordinare în viaţă. Managerul poate face o ofertă cât mai irezistibilă. Nu trebuie să uite însă un lucru. Persoana căreia îi

211

face oferta va trebui lăsată să aleagă dacă o doreşte sau nu. Asta se numeşte „a face treaba cu cap” sau „a lua controlul fără a face stricăciuni”, ceea ce la un moment dat poate fi extrem de benefic în activitatea de management. Specialiştii numesc acest lucru „excelenţa umană”.

De asemenea, NLP poate fi foarte folositor managerilor care doresc să-şi ridice nivelul comunicării, să facă faţă mai bine conflictelor organizaţionale şi personale (interne şi interumane) şi celor interesaţi de dezvoltare personală şi leadership, în general. NLP oferă managerilor modalităţi de comunicare cu interlocutorii (subalterni, parteneri etc.) pentru a se putea adapta la stilul acestora, modalităţi de obţinere a informaţiilor verbale şi nonverbale pentru o mai bună comunicare, tehnici de îmbogăţire a viziunii asupra realităţii. Managerul poate ghida o persoană în direcţia în care doreşte. Tehnicile de NLP îi ajută pe cei interesaţi să devină veritabili manageri, care să se poată adapta cu uşurinţă în dialogul celorlalţi. NLP îi ajută pe manageri să comunice mai eficient şi să poată stabili secvenţe de comportament ce conduc la succes, îi ajută să depăşească rutina şi prejudecăţile, dezvoltându-şi capacităţi favorabile schimbării. Descoperind mesajele reale managerii pot acţiona pentru îmbunătăţirea comunicării în organizaţie.

La întrebarea ce este NLP pentru manageri, specialiştii răspund:

1. capacitatea de a-şi stăpâni propriile stări prin controlul exercitat asupra creierului, îndeosebi asupra emoţionalului, care reacţionează imediat la stimuli;

2. un proces de realizare a modelelor de excelenţă în afaceri, studiind perfecţiunea şi modul în care se poate tinde spre ea;

3. o atitudine faţă de membrii instituţiei şi o metodologie auto-impusă, cu scopul de a experimenta o formă nonconformistă de comunicare inter şi intra organizaţională, cu ajutorul sistemelor principale de reprezentare: vizual, auditiv, kinestezic, olfactiv şi gustativ.

212

4. reprezintă studiul experienţei subiective, în sensul identificării mesajului autentic, dincolo de cuvinte, urmărind manifestările spontane ale vizualului, auditivului, kinestezicului, olfactivului şi gustativului.

Prin tehnicile şi metodele NLP managerii îşi pot spori

nivelul de eficienţă în comunicare, relaţii interumane, negociere, motivare, management în companii şi organizaţii, leadership şi nu în ultimul rând de a se înţelege mai bine pe el însuşi şi de a-şi controla mai bine stările emoţionale şi comportamentul („personal leadership”).

NLP oferă managerului posibilitatea:

de auto-educare şi de auto-ajutorare – este rezultatul alegerilor făcute – NLP-ul oferă posibilitatea de a alege dintre felurite opţiuni;

de a deveni un expert în comunicare (communication skills) – comunicarea în organizaţie fiind extreme de importantă;

de a înţelege cum trebuie puse întrebările care trebuie – NLP-ul poate ajuta în încercarea unui manager de a descoperi informaţiile care „lipsesc", deoarece ele sunt stocate la nivelul inconştient, ascunse de mintea conştientă (descătuşarea comunicării între inconştient şi conştient);

ca prin influenţă şi dezvoltare să dezvolte tehnici şi abilităţi prin care să influenţeze pe alţii, prin care să devină un lider şi un adevărat învingător, fără a vă pierde demnitatea şi fără a răni pe ceilalţi;

de a clădi relaţii de durata şi de prietenie, posibilitatea de a descoperi adevărata identitate a persoanei cu care relaţionează. Totodată, va găsi metodele cele mai bune şi mai simple a va alege prietenii;

de a avea o viziune foarte amănunţită asupra modului cum trebuie procesată informaţia;

213

îi ajută pe manageri să se motiveze, să-şi dezvolte auto-încrederea în angajamentele lor şi în responsabilităţile dintre ei şi angajaţi;

5. Harta de reprezentare

Procesele care se petrec în oameni şi între oameni şi mediul extern lor sunt procese sistemice. Corpurile noastre, societatea în sine şi Universul formează sisteme şi subsisteme complexe care interacţionează şi se influenţează unele pe celelalte. Nu este posibil să izolezi complet o parte a unui sistem de restul sistemului. Ca fiinţe umane nu putem cunoaşte niciodată realitatea. Noi cunoaştem doar percepţiile noastre în legătură cu realitatea. Răspundem la stimulii din mediul înconjurător în principal bazându-ne pe informaţiile furnizate de cele 5 simţuri – sistemele vizual, auditiv, tactil, olfactiv si gustativ – sisteme denumite şi „sisteme reprezentaţionale”. Şi tocmai „hărţile” noastre (cu alte cuvinte cantitatea şi calitatea informaţiilor despre realitate) determină modul în care ne comportăm. Astfel, nu realitatea este ceea care ne limitează, ci hărţile noastre sunt cele care ne pot pune beţe în roate.

• Cele mai eficiente şi „înţelepte” hărţi sunt acelea care permit cele mai multe opţiuni. Oamenii deja au toate resursele de care au nevoie pentru a acţiona eficient. Schimbarea provine din activarea şi folosirea resurselor potrivite pentru un anume context prin „lărgirea”, „îmbogăţirea” hărţii individului.

• Oamenii fac cele mai bune alegeri disponibile lor, în contextul posibilităţilor şi capacităţilor percepute de ei în cadrul propriilor hărţi. Orice comportament, indiferent de gravitate şi/sau anormalitate este cea mai bună alegere a persoanei la acel moment dat. Oamenii nu sunt tot una cu suma comportamentelor lor.

Reprezentarea noastră asupra realităţii diferă de cea a colaboratorilor noştri. Există tot atâtea prisme de

214

reprezentare, de hărţi mentale ale lumii, de istorii personale câţi indivizi există. Cum să decodifici propria hartă asupra lumii şi a celorlalţi? Cum să-l determini pe interlocutor să-şi modifice şi să-şi redeseneze această hartă? Cum să acţioneze?

Putem genera o stare şi un comportament pornind de la o convingere interioară. La ce folosesc convingerile? Ele sunt de fapt elementele din care ne construim „harta de reprezentare”. În procesul de „construcţie” ca şi în consecinţele generate, sunt implicate intelectul, corpul şi sentimentele. Practic noi nu ştim cum este realitatea „în realitate”, dar ştim cum arată „harta”, sau altfel spus ştim cum „vedem” noi realitatea. În concluzie, dacă noi înşine construim harta, de ce să nu o facem aşa cum ne convine? Ne putem lăsa în continuare manipulaţi de vechile obişnuinţe, putem accepta „etichetele” pe care cei din jurul nostru le pun evenimentelor, putem lua în consideraţie „gura lumii”, să dăm curs unor argumente de genul „aşa e mai bine”, „aşa trebuie”, „ce să-i faci, aşa a fost să fie” şi multe altele de acest gen – ori putem schimba harta astfel încât să ajungem unde dorim.

Cum poate fi schimbată această hartă? Ştim că percepţia se realizează prin simţuri (modalităţi). Dintre acestea, trei au cea mai mare pondere: vizual, auditiv şi tactil. Fiecare dintre ele poate avea şi submodalităţi. Ele pot fi interioare sau exterioare. Spre exemplu putem privi o minge (vizual-extern), apoi închidem ochii şi recream imaginea mingiei din amintire (vizual – intern). Mai pot exista submodalităţi implicate şi detaşate. Cele „implicate” se referă la situaţiile în care suntem actori pe scena din mintea noastră, iar cele „detaşate” apar atunci când suntem spectatori participând doar ca martori. Există şi alte submodalităţi, iar multe dintre ele sunt specifice simţului (modalităţi) la care se aplică.

Spre exemplu, când ne amintim o scenă petrecută în vacanţa de la mare, putem să vedem imaginile (vizual-intern) color sau alb-negru. Putem vedea un film continuu ori stop-

215

cadre. Imaginea poate fi foarte clară sau mai estompată (în ceaţă). Atenţia noastră este orientată spre centrul imaginii sau către tot „ecranul”. Culorile pot avea un contrast foarte bun ori interferează. La simţul tactil există de asemenea o mulţime de submodalităţi: temperatura, textura (aspra, neteda), duritatea, presiunea, densitatea, etc. La simţul auditiv putem enumera: volum, ton, timbru, ecou, spaţialitate.

Iată un exemplu care poate fi concludent în legătură cu aceste submodalităţi. Să ne imaginăm că vrem să întreprindem o acţiune, iar o voce autoritară (asemănătoare cu a şefului) vă spune: „NU, NU FACE AŞA CEVA!”. Ce senzaţie avem? S-a modificat în vreun fel entuziasmul şi motivaţia pe care o aveam înainte de a asculta observaţia? După aceasta, să ne imaginăm vocea iubitei/lui spunându-ne acelaşi lucru. Ce senzaţie avem acum? Cum se modifică motivaţia? Ce efect a avut asupra noastră vocea autoritară faţă de vocea calda? Cel mai important lucru este acţiunea-procedeul şi nu conţinutul. Există oameni care îşi construiesc asemenea procedee interioare care-i conduc la rezultatele cele mai înălţătoare şi mobilizatoare.

Pentru a înţelege harta de reprezentare, este suficient a privi o fotografie, o fotografie de tip special unde apar expresia şi culoarea feţei, poziţia ochilor, gesturile, postura precum şi tonusul, ritmul şi volumul vocii, căldura şi tonusul, chiar alegerea cuvintelor rostite sau figurate. Avem trei sisteme de reprezentare şi deci trei portrete robot comportamentale.

Tipul VIZUAL: – postura rigidă – gesturi dirijate spre stânga – o respiraţie superficială şi rapidă – o voce ascuţită, stridentă cu un ritm sacadat – foloseşte cuvinte vizuale. Stilul AUDITIV: – o postură decontractată, poziţia de ascultare telefonică

216

– respiraţie amplă – vocea bine timbrată cu un ritm potrivit – foloseşte motive melodice. Genul KINESTEZIC: – o postură foarte decontractată – gesturi care mimează cuvintele – respiraţie profundă şi amplă – voce gravă cu ritm lent – face referinţă la senzaţii în alegerea cuvintelor. Odată apreciată fotografia nu rămâne decât să

sincronizăm dialogul cu respectiva persoană. A înţelege pe cineva se face mai bine prin câştigarea încrederii. Mai întâi trebuie definită acţiunea şi apoi trecerea la acţiune. Dar, trei mecanisme psihologice fac dificilă această definire:

Omisiunea unor informaţii necesare. Omisiunea prin comparaţie când se utilizează un superlativ sau când se escamotează un termen al comparaţiei: „Ea nu a muncit tot aşa.” (Tot aşa în raport cu cine?) Generalizare prin exagerare folosire prin subiecţi fantomă (ei, oamenii, alţii) Distorsiune datorată formulării abstracte: „Eu vreau să-mi ameliorez activitatea mea de muncă."(asupra căror puncte şi cum?).

Un apărător al NLP, Christian Cotten, spunea că: „toată arta în realizarea unui proiect, într-o întreprindere constă în a transforma cuvintele care exprimă totul în acţiune”.

NLP-ul este compus din mai multe modele şi mai departe din tehnici bazate pe aceste modele. NLP-ul se bazează pe căutarea şi formalizarea a ceea ce funcţionează. NLP-ul este un model (care permite crearea de noi tehnici.. Înlănţuirea numeroaselor aspecte ale modelelor care alcătuiesc NLP-ul în scopul modificării reprezentărilor interioare ale unei persoane poartă numele de tehnică. NLP are mai multe tehnici de diagnosticare şi intervievare în diferite situaţii.

217

Ancorarea. Denumirea consacrată este „crearea unei ancore”. În NLP, „ancorele” reprezintă un stimul extern sau intern care ne „trage” sau ne fixează în starea pe care o dorim. La fel ca la programarea calculatoarelor, similar „ancorelor” din NLP, există declanşatorii sau evenimentele care determină desfăşurarea unei proceduri. Aceste ancore pot fi create de noi înşine sau pot fi luate din experienţa cotidiană. Trebuie bine gândit ce fel de ancoră se doreşte a se folosi atunci când se creează. Dacă ea nu este unică, va declanşa starea asociată ori de câte ori va fi „aruncată” sau „lansată". Ea poate fi constituită de un cuvânt care poate fi rostit interior sau cu voce tare, de o apăsare pe care se exercită într-o anumită parte a corpului, de un gest, etc. Procedeul propriu-zis de ancorare consta în „aruncarea” ancorei atunci când ne aflăm în starea de criză.

Ancorarea sau programarea unui declanşator trebuie să se desfăşoare de atâtea ori până când simţim că într-adevăr starea dorită apare uşor la aplicarea stimulului. Pentru a „întări” ancora nu ne rămâne decât să o testăm în cele mai diverse împrejurări. Ancorele sunt legate de fobii. (fobia = o demonstraţie vie a puterii de a învăţa într-un anumit moment al existenţei, o experienţă negativă, reacţionând exact ca atunci, de câte ori imboldul este reprezentat). Fobia = teamă, repulsie, antipatie, rar explicată raţional reapare de câte ori se manifestă stimulul care Crearea unei ancore este una dintre cele mai spectaculoase chei pe care NLP-ul ni le oferă. Putem distruge acum unele dependenţe inconştiente şi putem genera, la voinţă stările dorite. Aplicaţiile ancorării sunt vaste, iar limite nu pot exista decât în mintea noastră.

Metafora. Metafora reprezintă înţelegerea şi experimentarea unei activităţi în termenii altei activităţi, înlocuirea unei expresii cu o alta care are o anumită semnificaţie într-o instituţie dată. Exemplu: metafora „timpul înseamnă bani” este exprimată în termenii: „Întârzierea ta m-a costat două ore şi o ceartă cu X”

218

Pentru a-i influenţa pe ceilalţi, managerii pot apela la metafore (create de ei, preluate de la alţii, inclusiv sub formă de citate), care devin reguli ale culturii organizaţionale. Exemplu: „În timpul şedinţelor, telefoanele mobile sunt închise”.

Cu toţii am avut momente în care am fost foarte creativi şi am avut acea inspiraţie care ne-a scos din dificultate. Nu ar fi extraordinar dacă am putea accesa starea de creativitate şi inspiraţie atunci când dorim? Metafora şi citatele sunt elemente prin care primim şi viziune şi inspiraţie în acelaşi timp.

Fiecare om are propria „impresie” despre lumea în care trăieşte, fiecare din noi are un mod personal de a experimenta lumea. Este ca şi când fiecare am avea o pereche de ochelari la ochi şi prin ei observăm lumea. Şi aceşti ochelari ne plac atât de mult încât ne este foarte greu să-i dăm jos şi să încercăm să privim prin cei ai oamenilor pe care dorim să-i influenţăm. Ochelarii aceştia nu sunt altceva decât cele cinci simţuri umane – vizual (V), auditiv (A), kinestezic (K), olfactiv (O), gustativ (G) – VAKOG.

NLP sugerează că toţi oamenii folosesc în mod diferit aceste simţuri numite, în NLP, „sisteme reprezentaţionale", sisteme prin care fiecare dintre noi ne re-prezentăm lumea. Folosim în anumite „cantităţi", în funcţie de împrejurare, cele cinci simţuri.

Unii oameni preferă să aibă o imagine clară, precisă despre problema în cauză înainte de a lua o decizie. EI PREFERĂ SĂ PRIMEASCĂ INFORMAŢII DIN MEDIUL ÎNCONJURĂTOR PRIN VĂZ. Pentru alţii, aceasta imagine nu este însă de ajuns şi dacă soluţia nu le va suna bine, nu o vor accepta! EI PREFERĂ SĂ PRIMEASCĂ INFORMAŢII PE CANALUL AUDITIV. În sfârşit, există oameni care în loc SĂ ÎŞI FORMEZE IMAGINI SAU SĂ ASCULTE CU ATENŢIE vor prefera ca mai întâi să se prindă care e problema reala, apoi urmând să ia decizia.

219

Oamenii din jurul vostru sunt diferiţi. Acţionează diferit, spun lucruri diferite. Iar acest lucru în mare parte se datorează modului specific în care fiecare se foloseşte de sistemele reprezentaţionale pentru a înţelege lumea din jurul său.

Fiecare foloseşte un sistem reprezentaţional cu precădere.

6. NLP şi COACHING

Deşi încercările de a defini domeniul sunt numeroase,

cel mai simplu mod de a privi coachingul este ca proces ce răspunde unei nevoi. Nevoia de performanţă în management. În traducere liberă, coaching înseamnă acţiunea de antrenare, îndrumare, instruire, iar coach desemnează persoana care face acest lucru. În vreme ce multe sisteme de dezvoltare personală sau profesională au „părinţi legitimi", coachingul nu are un astfel de istoric. El a apărut în SUA ca rezultat al unei evoluţii în care a preluat foarte multe tehnici din diverse sisteme. Coachingul este o consultanţă pentru a atinge un obiectiv, o soluţie şi un proces pentru indivizi, echipe şi organizaţii. În principiu, coachingul este asociat mediului ocupaţional şi celui de management deoarece suportul direct pentru client stă în evidenţierea construirii suportului economic şi a mediului personal. NLP ca model şi metodologie pentru comunicare şi interacţiune interumană eficientă poate fi utilizat direct cu succes şi eficient în coaching. Coachingul, sau antrenamentul este un fenomen al managementului modern care îşi face loc şi pe piaţa românească, mai ales în companiile multinaţionale.

NLP se aplică cu succes (Coaching NLP), prin aplicaţiile Modelului Lingvistic NLP, tehnici de interviu şi punere de întrebări, lucrul cu structurile gândirii şi comportamentului conştient şi inconştient, crearea şi menţinerea flexibilităţii, abilitatea şi antrenamentul necesar pentru a lucra cu strategiile de rezolvare a conflictelor.

220

• Coaching/Management Coachingul a devenit la începutul mileniului III „noua

tartă cu crema a managementului”. Sintagma aparţine lui Sir John Whitmore, autorul unei biblii moderne a domeniului: „Coaching for Performance”.

Managementul are ca dimensiune esenţială ideea de conducere: o persoană cu autoritate conduce o altă persoană sau un grup pentru realizarea unui rezultat. În coaching, accentul este pus pe relaţia între egali care se realizează între două persoane. Este un parteneriat, nu o relaţie de subordonare.

Pe de altă parte, abilităţile specifice coachingului sunt absolut necesare managerilor. Un manager bun trebuie să aibă abilitatea de a-şi trata subordonaţii ca pe nişte egali cel puţin în anumite momente ale activităţii pentru a crea coeziunea echipei. În sens invers, managerul nu trebuie să se identifice cu un coach, pentru simplul motiv că funcţiile celor două abordări sunt diferite. De aceea, în lume există meseria de coach (antrenor), dar există şi situaţii în care managerii devin pentru o vreme antrenori în propriile echipe. Un astfel de manager trebuie să fie instruit special pentru a evita confuzia între cele doua roluri.

Cu ajutorul coach-ului se declanşează un proces de schimbare interioară, de trecere de la o anumită abordare la alta. Pentru manageri, poate fi vorba de o schimbare a paradigmei de la a conduce oamenii pentru a obţine rezultate, la a-i susţine, implica şi dezvolta pe tot parcursul activităţii lor.

Iată o metodă de stabilire a obiectivelor (exemplu), propusă de experta britanica Julie Hay, care foloseşte procese puternice din Programarea Neuro-Lingvistică:

• Afirmaţia Pozitivă (Positive statement) Expune rezultatele în termeni pozitivi – ceea ce

doreşti mai degrabă decât ceea ce nu doreşti, deoarece creierul nu lucrează în termeni negativi.

Ce doreşti, când, unde, şi cu cine?

221

• Posesia iniţiatorului (Owned by initiator) Te poţi schimba numai pe tine însuţi. Mai mult, orice

schimbare trebuie pusă în legătură cu tine, nu trebuie să depindă de acţiunile altcuiva. Verifică dacă rezultatul dorit este ceva asupra căruia ai responsabilitate – şi asigură-te că ai controlul asupra resurselor de tipul: cum te simţi, ce crezi şi cum te comporţi.

Ce resurse ai la dispoziţie pentru a obţine rezultatele? • Dovada bazată pe simţuri (Sensory-based

evidence) Un obiectiv bine formulat include informaţia asupra

acurateţii cu care îl vei evalua când a fost obţinut. Aceasta trebuie să se bazeze pe percepţia senzorială. Enunţarea rezultatelor în termenii limbajului simţurilor serveşte de asemenea pentru a declanşa în creier acţiune în aşa fel încât va începe să lucreze în direcţia respectivă. Când rezultatul sau dorinţa enunţata este obţinută:

Ce vei vedea, auzi şi simţi? Ce vor vedea şi auzi alţii? Care va fi reprezentarea ta internă? • Păstrarea intenţiei (Intention preserved) Fiecare nou rezultat trebuie să menţină intenţia

pozitivă (câştigul) care se află în spatele comportamentului tău obişnuit. TOATE comportamentele au o intenţie pozitivă – sunt motivate de un anumit câştig. Altfel, de ce oamenii ar continua acele comportamente? Noul rezultat trebuie să prevadă şi o nouă cale de obţinere a acestui câştig.

Verifică de asemenea ca orice rezultat secundar al comportamentului tău să fie pozitiv.

Care este câştigul din comportamentul existent? Cum îl vei obţine totuşi din noul comportament? Ce se va întâmpla când vei obţine noul rezultat? Ce nu se va întâmpla? • Verificare ecologică (Ecology check) Fiecare nouă stare va avea un impact în ecosistemul

tău, familie, prieteni, colegi de muncă, şi aşa mai departe.

222

Verifică dacă rezultatul va fi unul ecologic şi nu va cauza noi probleme pentru tine.

Care va fi pentru tine diferenţa când vei obţine rezultatul dorit? Cine va fi afectat? Cum?

Coaching înseamnă învăţare şi schimbare, la pachet. Din acest motiv, pentru evaluarea nevoilor se poate folosi modelul „Nivelurilor Neurologice". Acesta este un model conceptual pentru felul în care se produce învăţarea şi schimbarea, dezvoltat de Robert Dilts (un „guru” în domeniul Programării Neuro Lingvistice).

Concret, pentru a obţine o hartă a nevoilor de dezvoltare am nevoie să ştiu la care din următoarele niveluri persoana este blocată:

a. Context; b. Comportament; c. Competenţă; d. Credinţe; e. Centru (identitate); f. Comunitate (relaţie). Aceste niveluri sunt intercorelate şi este extrem de

important să fie armonizate, adică să nu existe „conflicte” între ele. De exemplu, să presupunem că persoana se angajează la o firmă ca operator calculator şi urmează să înveţe un program informatic nou. În perioada iniţială se va acomoda cu mediul, cu colegii şi locul în care lucrează (contextul). Apoi, urmează firesc învăţarea primelor comenzi ale programului, la nivel comportamental. După o vreme comenzile sunt învăţate şi devin competenţa de lucru. Pentru a putea să devină un foarte bun profesionist (centru), persoana trebuie să fie convinsă că este important ceea ce face (credinţe) şi să accepte cultura organizaţională a firmei (comunitate).

În cazul în care există conflicte între aceste niveluri intervine stresul şi reducerea eficienţei. De exemplu, poate fi vorba de faptul că persoana nu crede că poate să devină un bun profesionist (credinţe) sau, indiferent cât de competenta este, îi displace locul în care se află (contextul).

223

Cu acest model un coach poate să identifice nivelul neurologic critic la care este necesar să se producă schimbarea şi poate să intervină cu instrumente specifice fiecărui nivel.

Bibliografie:

Tudorel Nicolae, Ion Gherghiţă, Diana Gherghiţă, Comunicarea Organizaţională şi Managementul Situaţiilor de Criză, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006;

Crinel Zaharescu, Ioan Vâneaţă, Aurel Fota, Managementul crizelor organizaţionale, Editura Sitech, Craiova, 2005;

Gabriela Marinescu, Managementul instituţiilor publice, Editura Tehnopress, Iaşi, 2008;

Sue Knight – „Tehnicile programării neuro-lingvistice”, Editura Curtea Veche, Colecţia Bibioterapia, 2004;

Ştefan Prutianu – „Negocierea şi Analiza Tranzacţională”, Editura Sagittarius, 1996;

Ştefan Prutianu – „Manual de comunicare şi negociere în afaceri”, vol. I şi II, Editura Polirom, 2000.

224

CURRICULUMUL CENTRAT PE COMPETENŢE ŞI RELAŢIA PREDARE – ÎNVĂŢARE – EVALUARE

Subcomisar Lavinia JIPA Direcţia Formare Iniţială şi Continuă

Centrarea pe competenţe reprezintă, în acelaşi timp, o strategie de reformă pentru organizarea sistemului educativ, un model de proiectare curriculară şi practică la clasă.

Începând din anul şcolar 2007-2008, şcolile postliceale ale MAI asigură pregătirea elevilor conform Standardelor de Pregătire Profesională pentru calificările: agent de poliţie, agent de poliţie de frontieră, subofiţer de jandarmi, subofiţer de pompieri şi protecţie civilă, maistru militar auto. Promoţia 2009 este prima promoţie de absolvenţi ai şcolilor postliceale care beneficiază de formarea centrată pe competenţe.

Asociat standardelor de pregătire profesională, pentru fiecare serie de elevi, este elaborat curriculumul – planul de învăţământ şi programele şcolare modulare. Atât standardele de pregătire profesională, cât şi curriculumul au acordul inspectorului general şi al directorului general al Direcţiei Generale Resurse Umane, sunt avizate de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării şi aprobate de către ministrul administraţiei şi internelor. Sistemul de pregătire adoptat, centrat pe dezvoltarea competenţelor, are la bază Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 3973/2005, a fost realizat pornind de la recomandările prevăzute în Anexa 1 la Ordinul M.Ed.C. nr. 3974/2005 privind aprobarea Manualului de scriere a unităţilor de competenţă şi a determinat:

– alocarea de credite formării – 30 de credite pentru fiecare calificare MAI de nivel postliceal (nivel 3 avansat);

225

– stabilirea unităţilor de competenţă cheie (care asigură trunchiul comun al formării) şi al unităţilor de competenţă specifice;

– organizarea modulară a curriculumului, un modul fiind construit pentru realizarea unei unităţi de competenţă; fiecare modul este creditat, cu un număr între 1 şi 4 credite;

– constituirea planurilor de învăţământ din totalitatea modulelor, cu indicarea timpului alocat de teorie şi practică;

– corelarea competenţelor intenţionate prin modul cu unităţi de conţinut/ conţinuturi tematice, astfel că disciplinele de învăţământ au fost restructurate, conţinuturile acestora fiind reorganizate pentru atingerea unor competenţe clar definite;

– evaluarea competenţelor elevilor prin raportare la criteriile de performanţă existente în standardele de pregătire profesională.

Curriculumul centrat pe competenţe reprezintă

organizarea curriculumului în raport cu standardele ocupaţionale şi diferite roluri profesionale şi sociale ale viitorului absolvent. Curriculumul centrat pe competenţe îşi dovedeşte legitimitatea şi valoarea prin comparaţia cu celelalte modele de proiectare a curriculumului: modelul centrat pe obiective educaţionale, modelul centrat pe conţinut/discipline de învăţământ, modelul procesual/centrat pe metode didactice, modelul centrat pe elev, modelul constructivist/centrat pe situaţii profesionale, fiecare dintre acestea aplicabile în funcţie de politica educaţională, cu avantaje şi limitări.

226

MODELE DE PROIECTARE A CURRICULUMULUI; AVANTAJE ŞI LIMITĂRI

avantaje limitări MODELUL RATIONAL

– model raţional, raportat la obiective dezirabile, riguros definite, selectate, ierarhizate; – are în vedere surse variate ale curriculumului: societatea, elevul, cunoaşterea, disciplina de studiu; – obiectivele determină alegerea celorlalte componente ale curriculumului – conţinut, timp, strategii de predare – învăţare şi evaluare, ceea ce creează o siguranţă a demersului proiectării şi rigurozitate; – permite un demers analitic, pas cu pas, atât în proiectarea, cât şi în aplicarea curriculumului; – se pot indica factorii de succes sau eşec în realizarea obiectivelor; – este un model pedagogic prin raportarea permanentă a rezultatelor la finalităţi şi obiectivele selectate şi ierarhizate de către autorităţi

– factori restrictivi: stabilirea şi definirea obiectivelor, modelul fiind dezinteresat de rezultatele neintenţionate; – model abstract, prin complexitatea obiectivelor urmărite; – caracter determinist, obiectivele influenţând alegerea strategiilor instructive, a metodelor, a conţinuturilor, timpului, mijloacelor, procedurilor etc.; – demersul linear impune raportarea permanentă la obiective; – asigură prioritatea factorilor exteriori individului (factori sociali, factori ce ţin de cunoaştere); – modelul este influenţat de alegerea obiectivelor şi de relaţiile între obiective şi celelalte componente ale curriculumului

MODELUL CENTRAT PE CONŢINUT – permite abordarea domeniilor de cunoaştere ca având o importanţă egală în educaţie; – realizează o grupare tematică, după natura conţinutului sau alte criterii, precum interdisciplinaritatea; – temele permit o tratare diferită, în funcţie de experienţă şi interesele de cunoaştere: abordare de suprafaţă pentru familiarizare şi abordare de profunzime, pentru specializare

– factori restrictivi: delimitarea şi structurarea conţinutului; – detaşează conţinutul de finalităţi, conţinutul având prioritate în elaborarea curriculumului; – marginalizează celelalte componente ale curriculumului – obiective, conţinut, timp, strategii; – rezultatele sunt raportate la conţinut, după criterii cantitative

227

MODELUL PROCESUAL – permite aplicarea şi adaptarea unor metode didactice la sarcini specifice; – are în vedere contribuţia profesorului şi a elevilor în elaborarea curriculumului; – creează situaţii educative prin participare activă; – determină dezvoltarea unor funcţii intelectuale generale şi competenţe complexe: autonomie, participare, descoperire, creativitate.

– factori restrictivi: limitele metodei de lucru aplicate; – nevoia de cunoaştere a metodelor şi de adaptare a acestora la sarcini diverse; – rezultatele sunt influenţate de aplicarea metodei: conversaţia, exerciţiul, studiul de caz, jocul de rol, brainstormingul etc.; – este nevoie de materiale auxiliare adaptate metodelor aplicate – fişe de lucru, ghiduri de interviu, scenarii pentru jocurile de rol, înregistrări etc.

MODELUL CENTRAT PE ELEV – răspunde nevoilor celui ce învaţă; – intenţionează dezvoltarea personalităţii elevului într-un mod integral şi a resurselor acestuia; – determină accesibilizarea conţinutului şi a celorlalte variabile ale curriculumului în vederea participării şi implicării elevului în activitate; – permite diferenţieri şi elaborarea unui material adaptat, personalizat

– factori restrictivi: nevoile elevului – identificare, delimitare, ierarhizare, modalităţi de a răspunde acestora; – subordonează scopurile nevoilor elevului, unii critici apreciind că subordonează curriculumul elevului; – neglijează relaţiile de grup.

MODELUL CENTRAT PE COMPETENTE – model solicitat de exigenţele educaţiei contemporane; răspunde cerinţelor sociale şi profesionale prin focalizarea pe dezvoltarea de competenţe şi pregătirea pentru viaţa socială şi profesională; – implică elevul în activitatea de învăţare continuă şi autoevaluarea competenţelor; – permite lucrul în echipe de profesori şi valorificarea întregii experienţe didactice a profesorului în aplicarea curriculumului; – elevul îşi asumă rolul de partener în educaţie.

- factori restrictivi: identificarea şi definirea solicitărilor externe; - nevoia de materiale auxiliare; - dificultatea planificării activităţilor; - cei ce învaţă trebuie să dispună de experienţă şi să-şi asume responsabilitatea studiului/ pregătirii; - profesorii trebuie să asigure modularizarea adecvată a curriculumului.

228

MODELUL CONSTRUCTIVIST – model sinteză, integrator, porneşte de la analiza unor probleme profesionale; – permite proiecte de grup, colaborări între cei implicaţi în activitatea de elaborare şi dezvoltare a curriculumului; – dezvoltă libertatea profesorului şi autocontrolul în planificarea şi dezvoltarea curriculumului; – modelele rezolutive determină dezvoltarea autonomiei şi a creativităţii elevului.

– factori restrictivi: conceptualizarea şi abordarea situaţiei problemă; dificultatea selectării şi a organizării conţinutului suport în rezolvarea problemei; – influenţat de capacitatea de problematizare a profesorului şi de valoarea problemei; – poate determina o atitudine interpretaţionistă şi criticistă; – valoarea modelului depinde de capacităţile rezolutive ale elevului.

229

Iniţiatorul modelului curriculumului centrat pe competenţe este William G. Spady (Outcome-Based Education, OBE, 1994). Modelul reprezintă un demers deductiv al proiectării curriculumului, de la rezultatele de ieşire pentru un nivel de formare (exit outcomes), la rezultatele unei secvenţe de instruire. Formularea acestor rezultate se face în termeni de unităţi de competenţă şi competenţe subsumate, cu grade diferite de complexitate, discriminate prin indicatori comportamentali pentru fiecare nivel al dezvoltării competenţei.

Competenţele, ca rezultate ale activităţii educative, indică rezultate clare, definite ale formării şi privesc modul în care persoana gândeşte şi rezolvă sarcinile propuse, specializate sau generale. Analiza structurală a competenţei include: dimensiunea cognitivă (cunoştinţe; savoir-dire), dimensiunea afectivă (atitudini, cum se relaţionează faţă de realitate/context/sine; savoir-être), dimensiunea comportamentală (capacităţi, deprinderi; savoir-faire).

Curriculumul centrat pe competenţe este dezvoltat

în următoarele etape ale proiectării: 1. Descrierea rezultatelor finale ale formării prin unităţi

de competenţă, competenţe, criterii de performanţă pentru fiecare competenţă şi elaborarea Standardelor de pregătire profesională. Pentru calificările MAI de nivel trei avansat, unităţile de competenţă cheie care asigură învăţarea de-a lungul întregii vieţi sunt: comunicarea profesională, comunicarea profesională într-o limbă străină, utilizarea tehnicii de calcul şi comunicaţii, cooperarea şi lucrul în echipă.

2. Stabilirea modulelor care asigură formarea fiecărei unităţi de competenţă; corelarea conţinuturilor adecvate formării competenţelor pentru elaborarea programei şcolare a fiecărui modul.

3. Asigurarea condiţiilor optime de lucru (resurse, activităţi didactice) astfel ca elevii să-şi dezvolte competenţele

230

intenţionate prin programă; asigurarea criteriilor de apreciere a dezvoltării competenţelor şi pe parcursul instruirii.

4. Indicarea strategiilor şi a probelor de evaluare (orale, scrise, practice) care pun în evidenţă dimensiunile competenţei (atitudinală, cognitivă, acţională) şi permit raportarea la criteriile de performanţă.

Învăţarea competenţelor – rezultatul intenţionat prin

curriculum – implică un demers complex determinat de cele trei dimensiuni ale competenţei: cognitivă, acţională, atitudinală. Cunoştinţele şi noţiunile teoretice sunt însuşite în funcţie de complexitatea conţinutului şi prelucrarea pedagogică a acestuia, prin: delimitări conceptuale, definiri, analize, corelaţii, sinteze etc. Dimensiunea acţională a competenţei implică exersarea metodelor şi procedurilor de lucru în condiţii specifice. În cazuri precum: deficit de informaţii şi cunoştinţe, lipsa motivaţiei, sărăcia deprinderilor se realizează susţinerea resurselor personale prin consilierea oferită de profesor. Elevul identifică nivelul actual şi de ce are nevoie pentru a răspunde în mod adaptat şi la un nivel de performanţă şi eficienţă situaţiei practice de învăţare sau de evaluare prin: informare, completarea cunoştinţelor, exersarea diferitelor tehnici de lucru, antrenarea unor atitudini pozitive faţă de activitate, reflecţie asupra propriilor abilităţi etc. În demonstrarea competenţelor este implicat un proces de deliberare privind rezolvarea sarcinilor, proces care include conştientizarea scopului activităţii, definirea cadrului conceptual, implicarea motivaţională, reprezentarea planului de acţiune, alegerea soluţiei şi a variantei comportamentale optime, conştientizarea avantajelor şi limitărilor personale. Finalizarea activităţii este urmată de reflectarea asupra propriilor performanţe ca şi asupra modalităţilor de dezvoltare ulterioară a comportamentelor asociate competenţei.

O pedagogie a competenţelor presupune elaborarea de situaţii şi proiecte pe care profesorul le propune elevilor

231

pentru confruntarea frecventă cu situaţii noi, variate, ce mobilizează cunoştinţele, metodele, tehnicile şi procedurile asimilate de elevi. Această pedagogie necesită timp, continuitate şi responsabilitate în activitatea de învăţare.

Situaţiile de evaluare privesc rezolvarea de situaţii-

problemă, adaptarea la sarcini complexe, aprecierea performanţelor. Profesorul urmăreşte sistematic ce ştie să facă elevul, obstacolele pe care le întâmpină, cunoştinţele şi schemele cu care operează, atitudinile faţă de diferite situaţii. Evaluarea se realizează prin rezolvarea de probleme, probe scrise, orale şi practice, administrarea de chestionare şi evaluare în perechi, aprecierea evoluţiei personale pe parcursul programului. Profesorul observă elevii în timpul activităţilor, notează progresele descriptiv sau prin fişe de observare structurate în care sunt selectaţi indicatori descriptivi ai competenţelor.

Între rezultatele înregistrate şi cele preconizate apare o „zonă de toleranţă” care va orienta profesorul asupra ofertei educative viitoare de sprijin, aprofundare sau extindere.

Dificultăţile constau în alegerea şi organizarea acelor activităţi care să asigure progresul continuu, sistematic al elevului. Teoretizând aspectele implicate de o competenţă şi exemplificând unele comportamente intenţionate, elevii pot rămâne cu impresia că au asimilat-o şi de aceea e nevoie de exersarea competenţei în etape şi condiţii variate. Elevul trebuie să se raporteze permanent la un nivel de performanţă şi să identifice care sunt comportamentele/ cunoştinţele şi metodele de lucru necesare pentru a fi însuşite. Conceperea şi adeziunea la un profil al competenţei determină asumarea responsabilă a sarcinilor de învăţare pe parcurs.

În comparaţie cu sistemul tradiţional de învăţământ în care sunt prioritare obiectivele educaţionale, conţinutul învăţării şi evaluarea cunoştinţelor elevilor, în învăţământul

232

centrat pe competenţe profesorul trebuie să susţină elevii în învăţarea competenţelor prin organizarea contextului instruirii, anticiparea dificultăţilor în învăţare, asigurarea timpului adiţional de care aceştia au nevoie pentru experimentare, demonstrare, exersare, corectarea greşelilor, rezolvarea problemelor. Elevii au reprezentarea achiziţiilor finale şi a demersului (teoretic şi practic) de dobândire a competenţelor. Prin evaluarea criterială fiecare elev înţelege cum este evaluat şi de ce are nevoie în plan teoretic şi practic pentru câştigarea/ dobândirea competenţei.

Dezvoltarea competenţelor determină organizarea unor situaţii de învăţare apropiate celor pe care le va întâlni viitorul absolvent, formarea reprezentărilor adecvate asupra activităţilor profesionale şi a atitudinilor de încredere în pregătirea profesională.

Curriculumul centrat pe competenţe permite

valorificarea întregii experienţe didactice a profesorului, manifestarea creativităţii didactice, lucrul în echipă, încrederea în succesul elevilor şi posibilitatea estimării performanţelor. Oferta educaţională câştigă în structuralitate, prin sistemul ierarhic unităţi de competenţă – competenţe – criterii de performanţă, funcţionalitate – orientare spre rezultate şi actualizare, răspunzând cerinţelor profesionale.