1 Samuel 1:1 1. Acum (în engl.). Din cuvântul ebraic care în mod obişnuit este tradus „şi”, dar şi „acum”, „apoi” sau „dar” în conformitate cu contextul. Aceasta nu leagă neapărat această carte cu scrierile de mai înainte. Ezechiel, de pildă, începe cu acelaşi cuvânt, totuşi nimeni nu pretinde că această cartea este o simplă continuare a vreunei cărţi anterioare.

Ramataim-Ţofim. În mod literal, „două locuri înalte ale străjerului” sau „două înălţimi” ale ţufiţilor, indicând fie două cetăţi, fie poate, două secţiuni ale aceleiaşi cetăţi, pentru că, în cap. 1,19 şi 2,11, la Ramataim-Ţofim se referă simplu ca Rama. Localitatea Rama, locul natal al lui Samuel, nu este cunoscută. Pentru studierea diferitelor aşezări propuse, vezi nota adiţională de la sfârşitul capitolului.

Elcana. În mod literal, „pe care l-a cumpărat Dumnezeu”. Un Levit (1 Cronici 6,33-38; comp. cu v. 22-28; PP, p. 569) din familia lui Chehat, care locuia în seminţia lui Efraim. Este interesant de ştiut că Samuela fost un descendent al lui Core (1 Cronici 6,33-38), care s-a opus atât de violent faţă de hotărârea Domnului de a-i face preoţi pe fiii lui Aron (vezi Numeri 16). Aici este o dovadă că fiii nu sunt pedepsiţi pentru păcatele părinţilor lor, ci că „fiecare să fie omorât pentru păcatul lui” (Deuteronom 24,16).

1 Samuel 1:2 2. Două neveste. Numele de Ana înseamnă „amabilitate”, în timp ce Penina înseamnă „perlă roşie” sau „coral”. Pe vremea aceea, în istoria mondială poligamia era considerata etică, şi Dumnezeu a îngăduit-o (vezi cele despre Deuteronom 14,26). Cu toate acestea, din cauza restricţiilor financiare, numai clasa bine înstărită şi împăraţii pare să-şi fi îngăduit mai multe căsătorii. Domnitorii căutau să-şi asigure pacea trimiţând câte o prinţesă în haremul altui monarh. Dar, în loc de pace, practicarea poligamiei adesea aducea intrigă, gelozie şi faliment atât în haremul regal, cât şi în cel privat. În vremea NT, poligamia făcea pe un om nepotrivit pentru orice slujbă religioasă (1Timotei 3,2.12).

1 Samuel 1:3 3. Se suia. Deoarece el locuia cam la numai 10 sau 12 mile de cortul întâlnirii din Silo, era natural pentru Elcana, ca levit, să fie prezent regulat la cele tei sărbători ale anului (vezi cele despre Exod 23,14-17; Levitic 23,2), şi mai ales la prima şi cea mai importantă, Paştele, la începutul primăverii. Această sărbătoare, care simbolizează eliberarea israeliţilor din Egipt, mai îndrepta inimile lor şi către marele Miel pascal, Isus, care, prin jertfa Lui cea mare, a realizat calea pentru răscumpărarea omului din casa robiei spirituale (1 Corinteni 5,7). Deşi serviciile lui nu erau solicitate la sanctuar, totuşi, ca mulţi alţi leviţi din timpul perioadei judecătorilor (Judecători 17,8.9), Elcana s-a suit ca un israelit obişnuit cu propriile jertfe spre a-i încuraja pe vecinii săi şi spre a le da o bună pildă. Deşi el trăia în mijlocul unui mediu rău, spiritualitatea lui era evident deun nivel înalt. Chiar dacă Hofni şi Fineas erau stricaţi, Elcana era credincios în închinarea şi aducerea lui de jertfe. Aceasta era adevărat şi despre Ana şi Simeon de pe vremea lui Hristos (Luca 2,25-38). Acelaşi lucru artrebui să fie adevărat şi în vremurile moderne. Credincioşia cuiva faţă de Hristos nu trebuie să fie dependente de faptele altora.

Fii ai lui Eli. Chiar şi în acea vreme timpurie, nepotismul – favoritismul faţă de rudele cuiva de a le numi în slujbă – prinsese rădăcini tari în Israel. În timp ce spectrul şomajului îi confrunta pe leviţii răspândiţi înfiecare seminţie, trei membri ai familiei lui Eli – tatăl şi doi fii – şi-au asigurat existenţa, independent de faptul că doi dintre ei nu aveau calificarea morală pentru slujbă. O astfel de nedreptate este întotdeauna un factor care contribuie la nemulţumire şi răzvrătire.

1 Samuel 1:5 5. O parte îndoită. În mod literal, „o parte cu două feţe”. Elcana a făcut uz de orice influenţă la dispoziţia lui spre a aduce unire, dând fiecărui membru al familiei lui o „parte”. Pentru a arăta în mod public că nu era dorinţa lui ca Ana să fie stearpă, ei îi dădea o parte dublă, ca şi când ar avea un copil (vezi PP, p. 569).

1 Samuel 1:6 6. O înţepa. Atitudinea Peninei era cauzată în parte de generozitatea bine-intenţionate a lui Elcana. Întocmai ca şi în cazul lui Lucifer, gelozia pentru atenţiile oferite altuia, fie în cămin sau în altă parte, dă naştere la răutate batjocoritoare, iritantă care îşi găseşte expresia în dese momente (ţurţur de picături) de

derâdere. Astfel de batjocuri nu numai că au făcut să-i treacă Anei pofta de mâncare, dar au făcut-o să nu ia parte nici la sărbătoare. Să fi fost oare din cauză că ea se simţea nevrednică, ca Aaron după moartea fiilor săi, Nadab şi Abihu (Levitic 10,19)? Să nu fi avut oare nevoie cu atât mai mult de binecuvântările spirituale ale serbării în astfel de împrejurări? Se mai poate întreba, cât de mult din binecuvântarea serbării a primit Penina, deoarece ea şi-a îngăduit să-şi bată joc de semenul ei? O astfel de situaţie este asemănătoare cu aceea amintităde Hristos în întâmplarea cu vameşul şi fariseul (Luca 18,10-14). Totuşi, ca şi vameşul, Ana n-a răspuns cu invective la invective, ci a păstrat necazul pentru sine şi a vărsat lacrimi tăcute.

1 Samuel 1:9 9. Ana s-a sculat. Ana nu s-a împietrit în durere şi compătimire de sine, nici nu devenea ursuză când îi vorbea soţul ei, ci a dat pe faţă un lăudabil grad de stăpânire de sine. Ea a găsit refugiu la Sanctuar.

1 Samuel 1:11 11. Îl voi închina Domnului. Acceptarea de către Ana a darului spiritual al lui Dumnezeu pentru ea în timpul sărbătorii a îndemnat-o să ceară un dar mai palpabil – un fiu – făgăduind că un astfel de fiu va fi dat de îndată înapoi Domnului, sfânt şi consacrat pentru El. Poate că Domnul aşteptase mult timp pentru o astfel de predare; El ar fi putut deschide mai înainte pântecele ei, dar era ea gata să poarte răspunderea?

Înţelepciunea lumească învaţă că rugăciunea n-are importanţă; că nu poate avea loc un răspuns real la rugăciune, că aceasta ar încălca legea naturală, şi că pur şi simplu nu pot avea loc minuni. Este o parte din planul lui Dumnezeu de a acorda răspunsul la rugăciunea credinţei, ceea ce altfel El n-ar acorda (GC, p. 525).

Pentru ce? Pentru că este o parte a planului Cerului ca omul să se supună de bunăvoie atât de deplin pentru umplerea şi lucrarea Duhului Sfânt cum a făcut Hristos când a fost pe pământ. În ceea ce-L priveşte peDumnezeu, nu era necesar ca Avraam să aştepte 25 de ani pentru împlinirea legământului divin. Când patriarhul a ajuns la punctul când putea să intre pe deplin în planul Cerului pentru el, Dumnezeu a putut să schimbe toate greşelile din trecut în punţi de binecuvântare. Tot aşa a fost şi cu Ana.

Dar Dumnezeu n-a vorbit cu ea printr-un înger. El a folosit mijlocul stabilit al preoţiei, chiar dacă acesta era nedesăvârşit şi avea nevoie de transformare. Dumnezeu a recunoscut faptul că dorinţa naturală a Anei după un urmaş a fost în cele din urmă absorbită într-un puternic entuziasm de a-I consacra Lui cel mai preţios dar, şi El a răspuns la cererea ei prin Eli.

1 Samuel 1:14 14. Beată. Eli, apărător al sanctuarului şi cea mai înaltă autoritate în materie de lege şi religie, a judecatprin evidenţe circumstanţiale mai degrabă decât după bătăile inimii închinătorilor lui. El evalua pe Ana după criteriul experienţei propriilor fii, totuşi el nu trecuse de punctul din care putea să înţeleagă revelaţia nedescoperită a lui Dumnezeu. Prin experienţa Anei, Duhul Sfânt i-a descoperit că Dumnezeu priveşte la motivele inimii.

1 Samuel 1:16 16. Să nu iei. Cu calmă stăpânire de sine, sub înţepătura unei astfel de mustrări, cu nobleţe de spirit şi plină de respect faţă de autoritate, în mod delicat, Ana se referă la necazurile ei personale care pricinuiseră înţelegerea lui greşită şi fără teamă şi-a afirmat nevinovăţia. Era acelaşi spirit în care Hristos a răspuns învinuitorilor Săi.

1 Samuel 1:17 17. „Du-te în pace”. Pacea urmează numai după încetarea ostilităţilor, după victorie deplină sau supunere. Făcând o astfel de supunere faţă de Domnul, Ana a aflat că duşmănia şi batjocurile Peninei şi-au pierdut usturimea. Cu Mântuitorul ei ea putea spune, „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23,34).

Eli a trebuit să recunoască repede mâna lui Dumnezeu şi a fost mişcat de Duhul Sfânt să arate aprobarea divină. Hristos a exemplificat adevăratul spirit al iubirii şi al deosebirii şi avea să împărtăşească acelaşi spirit şi păstorilor Lui. Dar fie că ei îl primesc sau nu, fie că-l transmit altora sau nu, nimic nu o poate împiedica pe cea mai neînsemnată oaie a păşunii Lui de a-I auzi glasul şi a-L urma. Ana nu era dependentă de împrejurări. Ea a pus cazul ei înaintea lui Dumnezeu şi răspunsul a venit imediat.

1 Samuel 1:20 20. Samuel. Numele înseamnă „ascultată de Dumnezeu”, şi ca şi alte nume personale din Biblie, el era plin de însemnătate. „Samuel” era un aducător aminte al cererii ei către Domnul, un memorial al făgăduinţei ei, şi o recunoaştere a aprobării lui Dumnezeu. Timpul trebuia să demonstreze acest adevăr. De la începutul copilăriei sale, Samuel a recunoscut că el era slujitorul Domnului.

1 Samuel 1:22 22. Ana nu s-a suit. Samuel era privit de mama lui nu numai ca un simplu copil, ci ca o jertfă pentru Dumnezeu. De aceea ea a căutat să-l educe pentru Dumnezeu încă din copilărie. Ea s-a îngrijit de nevoile lui corporale cu multă băgare de seamă şi cu rugăciune, îndreptând cugetele lui spre Domnul oştirilor încă de la cea mai fragedă vârstă. Pentru ca ea să-şi poată îndeplini sarcina ei în mod desăvârşit, ea n-a vizitat Silo, pânădupă ce el a fost înţărcat. Cât de departe ajunge influenţa unei mame în Israel. Fie că ea este o exilată sau o sclavă, ca Iochebed, mama lui Moise, fie un membru persecutat în căminul unui levit din Canaan, clipele ei sunt nepreţuite. Înţelegând aceasta, Ana a început să lucreze nu numai pentru cele vremelnice, ci pentru veşnicie. Era răspunderea ei să imprime asupra sufletului omenesc chipul celui divin. Tot aşa a fost şi cu Maria, mama lui Isus.

Încă odată îi fusese încredinţată unei roabe a Domnului sarcina de a reînsufleţi credinţa decadentă a unui popor iubitor de păcat şi descurajat, care n-a înţeles că Dumnezeu se foloseşte de lucrurile slabe ale lumiipentru a le smeri pe cele înţelepte. Meditează asupra consacrării lui Iochebed faţă de sarcina ei, asupra viziuniiclare a Anei când ea l-a adus pe Samuel pe lume, sau asupra solemnului simţământ de răspundere al Mariei când ea a răspuns soliei îngerului „Iată roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale” (Luca 1,38).

Dar chiar cu cea mai serioasă cugetare din partea mamei, copilul avea totuşi să facă propria alegere în viaţă. Aşa a fost şi cu Samson, de pildă. Cu toate acestea, chiar Samson, după o lungă perioadă de servire de sine, a primit o vedenie de la Dumnezeu care l-a condus să-şi predea viaţa, fără gând de întoarcere, o consacrare care l-a aşezat în marea galaxie a acelora care au biruit prin credinţă, aşa cum este raportat în capitolul 11 din Evrei. Cât de adevărat este că tocmai pe aceia pe care Dumnezeu îşi propune să-i folosească pentru o lucrare specială, Satana încearcă să-i folosească, să-i abată de pe cale.

Pentru totdeauna. Vezi cele despre Exod 12,14; 21,6. Prin „pentru totdeauna”, Ana a înţeles că Samueltrebuia să fie nazireu pe viaţă (1 Samuel 1,11; vezi şi despre Geneza 49,26; Numeri 6,2). Un fragment din cartea lui I Samuel, găsit în a patra peşteră de la Khirbet Qumrân şi publicată în anul 1954 declară în mod precis că Samuel a fost un nazireu.

1 Samuel 1:23 23. Bărbatul ei i-a zis. Elcana a fost de acord cu juruinţa soţiei lui (Numeri 30,6.7), şi în conformitate cu 1 Samuel 1,21 şi-a însuşit-o (vezi Numeri 30,6).

Împlinească-ţi Domnul. Adică, „să se împlinească planul Domnului pentru Samuel”. Dumnezeu îşi recunoscuse deja partea Lui în împlinirea rugăciunii şi juruinţei lui Ana. Elcana a crezut (1) că într-adevăr Dumnezeu a vorbit prin Eli (v. 17); (2) că naşterea lui Samuel a confirmat originea divină a făgăduinţei lui Eli (v. 20); şi (3) că făgăduinţa avea să fie pe deplin împlinită în viaţa şi slujba lui Samuel.

Depinde mult de conlucrarea soţului şi a soţiei în căminul creştin. Elcana a fost adânc mişcat de consacrarea soţiei lui şi s-a unit din inimă cu dorinţa ei. El este un exemplu minunat al îndemnului lui Pavel, „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5,25). El şi-a asumat răspunderea pentru juruinţa ei şi s-a asociat foarte intim cu ea; cu toate acestea a recunoscut libertatea ei de alegere şi a dorit ca alegerea ei de consacrare faţă de Dumnezeu să aibă succes. Atitudinea lui ilustrează dorinţa din inima lui Hristos de a lucra cu fiecare om, în aşa fel încât să-l facă în stare să-şi exprime propria individualitate şi prin aceasta să descopere universului frumuseţea prismatică (strălucitoare) a caracterului divin.

1 Samuel 1:24 24. Trei tauri. Septuaginta redă, „un taur în al treilea lui an”. În conformitate cu v. 25, „ei au junghiat

taurul” (în textul engl.). În jertfa lui de consacrare, Avraam a folosit o juncană de trei ani (Geneza 15,9). Jertfa lui Elcana prezentată ca împlinire a juruinţei (v. 11, 21), a constat dintr-un taur cu jertfele de cereale şi vinul necesar (Numeri 15,9.10). Deoarece Elcana şi Ana au adus o efă întreagă de făină, iar cantitatea cerută pentru un taur era de tei zecimi de efă (Numeri 15,8-10), probabil că taurul amintit în v. 25 era o ardere de totprin care copilul Samuel a fost consacrat Domnului, iar ceilalţi doi tauri au fost jertfiţi ca o jertfă pentru păcat şi o jertfă însoţitoare, care fiecare ar fi necesitat trei zecimi de efă de făină. Faptul că Elcana a adus o efă întreagă de făină, suficientă pentru trei tauri, înseamnă că LXX şi alte traduceri care redau „un taur în al treilea lui an”, sunt greşite.

1 Samuel 1:27 27. Copilul acesta. Vârsta lui Samuel la care a fost înţărcat este necunoscută. Este ceva obişnuit în Orient pentru un copil să continue să sugă până la vârsta de trei ani şi este foarte posibil ca Isaac, de pildă, să fi fost în vârstă de cinci ani când Avraam a dat ospăţul la care el l-a făcut pe Isaac moştenitorul lui (vezi Geneza 21,8). Deoarece Ana nu mai participase la serbare de la naşterea lui Samuel, probabil că Eli a uitat incidentul.

În conformitate cu acest verset, Ana nu-i spusese lui Eli natura cererii ei, dar acum cu mare bucurie ea face acest lucru. Dând expresie bucuriei ei, ea a făcut o inversare a cuvântului ebraic sha'al, „a cere”, folosind diferite forme ale verbului. Tradus în mod literal, textul se redă, „Cu privire la acest copil m-am interpus şi Domnul mi-a dat cererea mea pe care am cerut-o de la El, şi eu de asemenea sunt constrânsă să mă interesez de el pentru Domnul. Atâta timp cât el trăieşte, el este cerut pentru Domnul.” Ana a recunoscut că darul ei pentru Dumnezeu a fost mai întâi darul Lui pentru ea. Ea putea să spună împreună cu David, „din mâna Ta primim ce-Ţi aducem” (1 Cronici 29,14). O iubire ca aceasta a fost aceea care a făcut-o pe Rut să exclame, „Facă-mi Domnul ce va vrea, dar nimic nu mă va despărţi de tine decât moartea” (Rut 1,17) şi pe Pavel să afirme, „Pentru mine a trăi este Hristos” (Filipeni 1,21).

NOTĂ ADIŢIONALĂ ASUPRA CAPITOLULUI 1

Aşezarea exactă a lui Ramataim-Ţofim, localitatea de domiciliu a lui Samuel, nu se cunoaşte. S-au sugerat diferite aşezări: (1) Beit Rima din Efraim, cam la 11 mile (18 km) vest de Silo, unde munţii Palestinei centrale dispar spre dealurile răsucite ale Şefelei, sau poate că 5 mile (8 km) mai departe la vest de Rentis; (2)er-Ram din Beniamin, cam la 5 1/2 (8,8 km) mile nord de Ierusalim pe drumul spre Sihem; (3) Ramala din Efraim, 9 mile (14,4 km) nord de Ierusalim, 12 mile (19,2 km) sud de Silo şi 1,75 mile (2,8 km) sud-vest de Betel.

Beit Rima, 11 mile (17,6 km) vest de Silo, şi Rentis, chiar mai departe spre vest erau prea departe de Ghibea lui Saul (din Beniamin) pentru a fi considerate ca localitate natală a lui Samuel (1 Samuel 9,1 la 10,9; comp. cu PP, p. 608, 609). Saul n-ar fi căutat măgăriţele tatălui său 25 sau chiar 30 de mile depărtare de casă în timpul celor două zile cât au fost pierdute, nici n-ar fi fost posibil pentru el şi slujitorul lui să cerceteze toate dealurile, văile şi văgăunile acelui teren muntos până în a treia zi. Alte cetăţi cu numele de Rama din Aşer (Iosua 19,29), Neftali (Iosua 19,36), Simeon (Iosua 19,8) şi Manase (Ramoth-Ghilead, Deuteronom 4,43, comp. cu 2 Regi 8,29; 2 Cronici 22,6) sunt chiar mai departe şi de aceea imposibil de luat în considerare.

Importanţa dovezii pare să favorizeze Ramala, în munţii de la sud de Efraim, aproape de hotarul lui Beniamin. O cetate aşezată în apropierea aceasta cuprinde toate specificările cunoscute pentru locul natal al lui Samuel. Rama din Judecători 4,5 aproape de care era finicul Deborei, nu era departe de Betel; după cum s-a observat, Ramala este cam la 3 mile de Betel. Rama aceasta nu putea fi Rama lui Beniamin, pentru că atunci scriitorul ar fi numit vreo altă cetate din atâtea mai aproape de Rama lui Beniamim decât Betelul din munţii lui Efraim.

Samuel s-a născut la Rama (1 Samuel 1,1.19. 20; PP, p. 572). Aici l-a slujit el pe Israel ca preot, profetşi judecător şi a întemeiat una dintre cele două şcoli iniţiale ale profeţilor (1 Samuel 7,17; 8,4; 15,34; 19,18–20; PP, p. 593, 604). Este vădit că aceasta a fost cetatea nenumită unde Saul l-a întâlnit pe Samuel şi afost uns ca împărat (1 Samuel 9,5.6.11.14.18; PP, p. 608, 609). Aici a murit Samuel şi a fost înmormântat (1 Sa 25:1; 28:3).

Rama lui Samuel a mai fost cunoscută şi ca Ramataim-Ţofim (1 Samuel 1,1.19), din „ţara lui Ţuf” (1 Samuel 9,5; comp. cu PP, p. 608, 609). Ţuf a fost un descendent al lui Levi prin Chahat şi un strămoş al lui Samuel din a cincia generaţie (1 Cronici 6,33-38). La împărţirea Canaanului, leviţilor chehatiţi li s-au atribuit cetăţi în diferite seminţii, incluzând Iuda, Beniamin şi Efraim (vezi Iosua 21,4.5; 1 Cronici 6,54-70). Districtulîn care locuiau descendenţii lui Ţuf – ţufiţii – avea să fie cunoscut, propriu-zis, ca „ţară a lui Ţuf” (1 Samuel 1,1; 9,5) şi cetăţile lor Rama ca Ramataim-Ţufim, literal, „Ramataim a ţofiţilor”.

Elcana, tatăl lui Samuel, era „din muntele lui Efraim”, şi probabil, ca şi strămoşul său Ţuf, un efratit (1 Samuel 1,1). Un efratit era un locuitor fie din Betleem (Rut 1,2; 1 Samuel 17,12) fie din Efraim (1 Regi 11,26). Elcana era, după cât se pare, un efratit în ultimul înţeles. Muntele Efraim era doar regiunea muntoasă dinăuntrul hotarelor lotului seminţiei lui Efraim şi nu cuprindea, propriu-zis, nici o parte a munţilor lui Beniamin (vezi Judecători 18,12.13; 19,13-16; 1 Samuel 9,4). Despre nici un loc nu se vorbeşte în Biblie ca fiind în „muntele Efraim”. Domnul îl descrie pe Saul lui Samuel ca pe „un om din ţara lui Beniamin” (1 Samuel 9,16). Ba mai mult, când Saul a plecat din Rama, locul natal al lui Samuel, din muntele Efraim, el a trecut hotarul lui Beniamin spre a ajunge la domiciliul lui propriu la Ghibea, în Beniamin (1 Samuel 10,2-9; PP, p. 608, 609).

Unii au identificat cetatea nenumită din 1 Samuel 9,1 la 10,9 ca fiind Betleemul. Identificarea aceasta este întemeiată pe afirmaţia din Geneza 35:16-19 că Rahela a fost înmormântată numai la „o depărtare bunicică de „Efrata, sau Betleem”, şi pe referirea din 1 Samuel 10,2 la mormântul Rahelei ca fiind „în hotarul lui Beniamin la Ţelţah”. Dar, ca şi cu Rama, adevăratul loc al mormântului Rahelei nu este cunoscut. El era pe drumul dintre Betel şi Betleem (Geneza 35:16-19), o distanţă de ceva mai mult de 15 mile (24 km). Dar textul ebraic din Geneza 35:16, „o cale scurtă până la Efrata” (engl.) se redă în mod literal „oarecare distanţă de Efrata”, ceea ce înseamnă distanţă considerabilă (vezi despre Geneza 35:16).

Locul tradiţional al mormântului Rahelei, o milă sau mai mult la nord de Betleem, ar fi cam la 4 mile (6,4 km) de hotarul lui Beniamin. Dar în conformitate cu textul ebraic din 1 Samuel 10,2, mormântul Rahelei era mult mai aproape de hotar decât acesta, posibil chiar înăuntrul hotarelor lui Beniamin. Dacă totuşi s-ar înţelege mai degrabă că este vorba despre hotarul de nord al lui Beniamin decât de cel de sud, se armonizeazăcu ambele texte ebraice din Geneza 35:16 şi localitatea Ţelţa la nord de Ierusalim. [Probabil că Ţelţa trebuie identificată cu Ţela din Iosua 18,28 şi 2 Samuel 21,14, posibil a fi modernul Chirbet Şala, la câteva mile nord de Ierusalim.]

Menţiunea lui Ieremia despre ţipătul Rahelei care „îşi plânge copiii” (Ieremia 31:15; comp. cu Geneza 35:16-19) ca fiind auzit „în Rama”, înseamnă că mormântul Rahelei n-a fost departe de Rama, şi aceasta este în acord cu instrucţiunile lui Samuel pentru Saul din 1 Samuel 10:2. Dar locul tradiţional aproape de Betleem ar fi la mai mult decât 9 mile (14,4 km) de Rama din Beniamin şi aproape 13 mile (20,8 km) de Ramala din Efraim. Referirea lui Ieremia la „Rahela”, care „îşi plânge copiii” se întemeiază pe întâmplarea istorică a adunării iudeilor captivi de la Rama pregătindu-se pentru călătoria spre Babilon (vezi Ieremia 31,1-17; 40,1). Aplicaţia profetică a declaraţiei lui Ieremia este făcută în Matei 2,18 (vezi despre Deuteronom 18,15). Dacă această Rama nu a fost aproape de mormântul Rahelei, referirea lui Ieremia la „Rahela”, care „îşi plânge copiii” ar fi mai degrabă fără sens. Referirea lui în continuare la Samaria şi muntele Efraim (Ieremia 31,5.6) pare să reclame o Rama aproape de hotarul lui Beniamin şi Efraim, şi aceasta coroborează informaţiile date în1 Samuel 10,2.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1–28 PP, p. 569–571 3 SR, p. 184

8, 10, 14–17, 20 PP, p. 570

22 PP, p. 592

27, 28 PP, p. 571

28 5T, p. 304

1 Samuel 2:1 1. Mi se bucură inima în Domnul. Această a doua vizită la Silo a fost de o natură cu totul diferită de cea raportată în cap. 1. Atunci, povara Anei a fost o mijlocire pentru ea însăşi; acum ea este o mare litanie de laudă. Ca rezultat al deplinei ei supuneri faţă de Domnul, ea este fericită pentru privilegiul de a-I înapoia Creatorului ceea ce El îi dăduse ei. Făcând aşa, ea face experienţa celei mai înalte forme de bucurie, deoarece nu învăţase ea să aprecieze îndurarea Lui iubitoare într-un fel cu totul nou? Ea Îl laudă pe Dumnezeu ca autoral îndurării descoperită cu împreuna Lui simţire faţă de cei neajutoraţi. Ea dobândeşte o nouă viziune a puteriiLui, acum evident în stăpânirea de către El a forţelor ascunse ale naturii, în împiedicarea tacită a forţelor răului care ar fi descurajat-o şi ar fi învins-o, şi pricinuind împrejmuirea răului însuşi spre a contribui peste măsură de mult la adâncimea şi plinătatea bucuriei ei. Ea înţelege din nou legământul făcut cu strămoşii ei, că copiii lui Dumnezeu trebuie să ajungă o binecuvântare pentru toate popoarele. Cântarea de bucurie a Anei a fost o profeţie inspirată despre David şi Mesia (PP, p. 572).

Experienţa Anei s-a dovedit a fi cea mai mare binecuvântare care putea să vină în viaţa Peninei. Dumnezeu a fost tot atât de dornic să o salveze pe Penina atât cât era să o salveze şi pe Ana. Cum putea El săîmplinească aceasta în mod mai efectiv decât arătând exaltarea unui suflet care s-a încrezut în El şi care n-a plătit rău pentru rău? Astfel a fost şi metoda lui Hristos în încercarea de a-l câştiga pe Simon leprosul – arătând binecuvântarea care putea veni pentru Maria Magdalena (Marcu 14,3-9; Luca 7,37-50). Simion a învăţat lecţia sa şi a devenit un ucenic serios (DA, p. 567, 568). A învăţat şi Penina lecţia ei?

1 Samuel 2:3 3. Să nu vă mai iasă din gură cuvinte de mândrie. Ana ar fi putut simţi o supremaţie personală asupra Peninei, având în vedere experienţa minunată pe care o avusese. Dar oare nu indică cuvintele acestor versete, mai degrabă, compătimirea Anei pentru ca rivala ei să poată vedea frumuseţea deplinei supuneri faţă de Dumnezeu, şi să înţeleagă că mândria nu are nici o valoare? Desigur că nimeni nu o va învinui pe Ana de o atitudine „mai sfântă decât a altuia” faţă de Penina după felul în care Dumnezeu a susţinut umila ei consacrare. Dacă Hristos a avut lacrimi în glasul Său când a pronunţat vaiurile asupra fariseilor (SC, p. 13; DA, p. 619, 620), n-a putut spiritul de sacrificiu al Anei, dându-l pe Samuel Domnului, să mişte inima Penineica ea să priceapă din nou cum cântăreşte Dumnezeu faptele? Pentru acei care, ca şi Penina, se simt tari în propria putere, El lasă să se coacă fructul acelui egoism, care este moarte spirituală. Dar chiar pe acei care sunt morţi spiritual, El îi poate face să fie vii. Hristos a oferit lui Iuda exact aceleaşi ocazii pe care le-a oferit şi lui Petru, totuşi unul s-a supus, celălalt nu.

1 Samuel 2:7 7. Domnul sărăceşte şi El îmbogăţeşte. Ana recunoaşte că salvarea ei de mustrare vine de la Dumnezeu, care a înălţat-o mult mai presus de batjocura Peninei. Durerea zilelor de mai înainte s-a schimbat acum în exaltare în Domnul. Rugăciunea de întristare a cedat locul laudei puterii divine. Buzele ei, închise altădată în răbdare tăcută, sunt acum deschise spre a ridica în slavă atotputernicia lui Dumnezeu. Ea socoteşteexperienţa ei ca şi un simbol al triumfului atins de Dumnezeu pentru poporul Său, atât individual, cât şi colectiv. Ea capătă inspiraţie pentru cântare mult dincolo de câmpul propriei experienţe, şi sub călăuzirea Duhului Sfânt priveşte înainte spre bucuria celor mântuiţi când stau pe marea de sticlă cu „o cântare nouă” pebuzele lor (Apocalipsa 14,3). O bucurie ca aceea simţită de Ana nu era o plăcere egoistă, ci o lărgită înţelegere a caracterului lui Dumnezeu, asemănătoare aceleia care a făcut ca „fiii lui Dumnezeu” să strige de bucurie la crearea lumii (Iov 38,7), sau pe israeliţi să aclame laude lui Dumnezeu pentru scăparea de oştirea egipteană la Marea Roşie sau oastea îngerească să exclame la naşterea lui Hristos: „slavă lui Dumnezeu în locurile înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2,14). Batjocurile şi amărăciunile de acasă au fost chiar ambianţa în care o vedenie a salvării lui Dumnezeu a putut fi astfel cultivată încât să facă să apară cerul pe pământ. Ana avea cerul în inima ei pentru că ea învăţase să iubească lumea aşa cum o iubeşte Hristos (vezi DA, p. 331, 641).

1 Samuel 2:8 8. El ridică. Prin puterea lui Dumnezeu sufletul creştinului, totdeauna conştient de neputinţa lui, se ridică deasupra forţelor egoismului. Încins cu putere de sus, un astfel de suflet recunoaşte că îndoielile din

trecut, temerile şi încercările sunt trântite la pământ. Biruinţa ia locul înfrângerii, şi în bucurie deplină sufletul este format după chipul lui Hristos.

1 Samuel 2:10 10. Împăratului Său putere. Ani de zile, Ana privise printr-o oglindă, în chip întunecos (1 Corinteni 13,12), dar acum prin ochiul profetic ea vorbeşte despre credinţa ei în triumful final şi desăvârşit al lui Hristos(v. 10). După cum Dumnezeu a înălţat „tăria” ei, tot aşa va înălţa El şi „tăria” Unsului său (vezi Filpeni 2,9-11). Nu s-ar putea ca mulţi dintre cei care trăiesc în această ultimă generaţie să-I permită lui Dumnezeu să-i înalţe din mijlocul ambianţei lor rele, astfel încât, ca şi Ana, să cânte o cântare de laudă şi de mulţumire faţă de El pe marea de sticlă (Apocalipsa 14,3)?

1 Samuel 2:11 11. Copilul a rămas în slujbă. Cuvântul tradus „copil” este na'ar, care înseamnă un băiat de orice vârstă până la maturitate. La vârsta de 17 ani, Iosif a fost numit un na'ar. Acelaşi termen este folosit despre fiii lui Elidin v. 17. Cu cât erau ei mai în vârstă decât Samuel, nu se ştie. În conformitate cu contextul, el i-a făcut preoţi înainte de a ajunge la maturitate. Estimările vârstei lui Samuel se întind de la 3 la 15 ani (vezi EGW, Material suplimentar asupra lui 1 Samuel 1,20-28).

Când un copil îşi asumă vreo răspundere, părinţii lui, adesea, caută să câştige din aceasta un avantaj pentru ei înşişi. Lui Elcana trebuie să i se dea mult credit, care, deşi levit, a continuat felul lui de viaţă normalăla Rama. Cunoscând în mod sigur natura ambianţei în care avea să ajungă Samuel, Elcana şi Ana trebuie să sefi îngrijorat oarecum când au pus darul lor faţă de Domnul în mâinile lui Eli şi ale celor doi fii ai lui, Hofni şi Fineas! Cu cât mai mare trebuie să fi fost îngrijorarea Tatălui ceresc când El L-a pus pe Fiul Său sub influenţaşi cercetarea nevrednicilor preoţi din zilele Lui. Hristos a fost în vârstă de 12 ani când i s-a dat atenţie de cătrepreoţi, totuşi purtarea Lui cu acea ocazie dovedeşte realitatea protecţiei divine extinsă şi asupra copiilor care caută călăuzire cerească (vezi despre Luca 2,52). Experienţele lui Samuel atestă aceeaşi călăuzire divină.

Scripturile arată lămurit că, în mijlocul acestui mediu rău, Samuel a slujit Domnului. Cuvântul „slujbă” se poate referi fie la slujirea laică, fie la cea sacră. El este folosit despre răspunderile lui Iosif în casa lui Potifar şi despre asistenţa lui Iosua pentru Moise în muntele lui Dumnezeu (Exod 24,13). Capacitatea lui Samuel de a se împotrivi influenţelor rele care-l înconjurau, exact aşa cum a făcut şi Iosif şi Iosua, poate fi atribuită hotărârii lui neschimbate de a se ocupa cu lucrările lui Dumnezeu.

1 Samuel 2:12 12. Oameni răi (engl. „Sons of Belial”). În mod literal „fii fără valoare”. Astfel îi descrie Moise pe aceiacare-i îndeamnă pe alţii să slujească altor zei (Deuteronom 13:13). În primele zile ale judecătorilor, levitul care călătorea de la Betleem s-a oprit peste noapte la Ghibea şi a fost atacat de „fiii lui Belial” (Judecători 19,22). În NT „este folosit ca un epitet pentru Satana (2 Corinteni 6,15). Întocmai cum Iosif a fost pus în sânul degenerării regale, tot aşa şi Samuel a crescut înconjurat de o preoţie degenerată „în mijlocul unui neamticălos şi stricat” (Filpeni 2,15).

Supuşi faţă de patimile rele, Hofni şi Fineas nu aveau o concepţie corectă despre Dumnezeul căruia ei presupuneau că-I servesc. Ei nu se bucurau de comuniune cu El, nu simţeau nici o simpatie pentru scopurile Lui şi nu aveau nici o înţelegere a obligaţiilor lor faţă de El. Ei doar au folosit poziţiile dreptului lor ereditar pentru propriile scopuri egoiste şi corupte. Ei au jefuit poporul pentru satisfacerea propriilor pofte. Ei L-au jefuit pe Dumnezeu nu numai de partea lui de jertfe, ci de închinarea şi iubirea închinătorilor Lui. Prin plăcerile lor josnice, ei au înjosit slujba Domnului în ochii poporului la nivelul orgiilor senzuale ale crânguriloridolatre învecinate. Dar Dumnezeu îngăduie ca un suflet să fie aşezat în mijlocul unui astfel de mediu spre a dovedi universului că mediul înconjurător rău nu trebuie să hotărască soarta unui suflet. Cunoscând spiritul delăcomie al lui Iuda, nimeni nu s-ar fi gândit astăzi să-l pună casier, totuşi Isus l-a făcut casier (DA, p. 294, 295). El a intenţionat ca Iuda să fie atât de impresionat de lucruri de valoare mai mare încât să se supună din toată inima faţă de Mântuitorul său. Isus l-a iubit pe Iuda şi i-ar fi plăcut să-l facă unul din apostolii Săi de seamă (vezi DA, p. 295).

1 Samuel 2:18 18. Făcea slujba. Nu în sensul de slujbă de servitor, ci de însărcinări sacre în legătură cu lucrarea

leviţilor în jurul sanctuarului. Cuvântul ebraic tradus astfel include ambele feluri de „slujire”.

Efod de in. Aici, o îmbrăcăminte folosită de leviţi şi preoţii de rând, şi, uneori, chiar de persoane eminente din popor. De exemplu, David a jucat înaintea Domnului purtând un efod de in (2 Samuel 6,14). Acesta nu trebuie confundat cu efodul marelui preot din „aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu, şi din in subţire răsucit”, pe care era fixat pieptarul cu cele 12 pietre ale lui Urim şi Tumim, prin care era întrebat Dumnezeu (vezi despre Exod 28,6; comp. cu Judecători 8,27). Dacă efodul simplu de in avea aceeaşi formă ca acela al marelui preot, după cum pare, acesta era o haină scurtă, fără mâneci constând din faţă şi spate unite la umeri, trase înăuntru la brâu cu o cingătoare (vezi despre Judecători 8:27).

1 Samuel 2:19 19. Mamă-sa. Ana nu numai că a dat pe fiul ei Domnului, ci i-a dovedit iubirea ei an de an. În acelaşi fel, Domnul veghează continuu asupra poporului Lui. El nu numai că a dat pe Fiul Său o dată pentru toţi, ci Se interesează în mod continuu făcând acea jertfă în mod progresiv tot mai efectivă, venind în întâmpinarea nevoilor chiar celor mai slabi dintre copiii Săi (Matei 6,30-34).

1 Samuel 2:20 20. Împrumutat Domnului. Ceea ce este împrumutat Domnului este sigur dat înapoi cu dobândă mărită.Ana a consacrat un copil Domnului şi a fost răsplătită cu alţi cinci. Avraam a făcut tot aşa cu Isaac şi Dumnezeu i-a făgăduit o sămânţă „ca stelele cerurilor” (Geneza 22,17). Hristos a făgăduit să întoarcă încă în această viaţă de o sută de ori (Matei 19,29; Luca 18,30).

1 Samuel 2:22 22. Eli era foarte bătrân. Un fragment din cartea lui I Samuel găsit în cea de-a patra peşteră de la Khirbet Qumrân şi publicată în 1954 redă: „Eli a fost în vârstă de nouăzeci de ani”. Albright crede că aceasta este o transpunere din cap. 4,15, unde LXX reda „nouăzeci”.

1 Samuel 2:25 25. N-au ascultat. Slujba fiilor lui Eli este pusă aici în contrast cu aceea a lui Samuel. Samuel creştea şi era plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Hofni şi Fineas n-au ascultat de instrucţiunile Domnului şi auavut urechi surde faţă de sfaturile tatălui lor. Toţi oamenii sunt fiinţe morale libere. Dacă aleg să rămână sub braţul puternic al lui Dumnezeu (1 Petru 5,6), ei sunt înălţaţi la timp potrivit; dar dacă aleg să urmeze propriile căi, în mod inevitabil culeg roadele unei astfel de acţiuni.

Domnul voia să-i omoare. În mod literal, „i-a plăcut Domnului să-i facă să moară”. Ei lepădaseră stăpânirea ocrotitoare a lui Dumnezeu, au ales propria cale egoistă şi au lepădat cu premeditare sfatul Cerului. Îndepărtându-se de îngerul Domnului (Psalm 34,7), ei şi-au pecetluit propria soartă. Cei care i-au omorât au fost filistenii (1 Samuel 4,10.11), totuşi Dumnezeu a îngăduit moartea lor din cauza refuzului lor de a-L urma pe El. „Dumnezeu nu se află faţă de păcătos ca un executor al sentinţei împotriva călcării de lege; ci El lasă pe înşişi lepădătorii harului Său să recolteze ceea ce au semănat” (GC, p. 36). La fel a fost şi cu Iuda! Tot aşa este cu toţi cei care leapădă apelurile Duhului Sfânt!

1 Samuel 2:27 27. Un om. Eli a murit la 98 de ani (cap. 4,15; vezi cele despre cap. 2,22), când Samuel a fost suficient de în vârstă spre a fi recunoscut ca profet şi ca probabil succesor al lui Eli ca Judecător (cap. 3,19-21). Avânt în vedere că desigur că a trecut un oarecare timp între cele două avertizări solemne amintite în cap. 2 şi 3, se pare probabil că vizita aceasta a profetului nenumit a avut loc curând după consacrarea lui Samuel. Altfel, nu există nici un motiv vădit pentru ce să nu fi putut aduce Samuel amândouă soliile de la Domnul.

Cât de îndelung răbdător este Dumnezeu! Saul, de pildă, a primit avertizare după avertizare, şi i s-au dat mulţi ani în care să cugete asupra problemelor, înainte ca în cele din urmă să aleagă să ia lucrurile în propriile mâini. Se poate să fi fost mulţi ani între această avertizare către Eli şi cea amintită în cap. 3, şi posibilmult mai mulţi ani până la moartea lui Eli, raportată în cap. 4.

Dar Eli s-a supus faţă de pretenţiile rudeniei, mai degrabă decât a-şi îndeplini datoria faţă de Dumnezeuîn folosul poporului. Virtutea nu, nu e moştenită, ci dobândită. Fiii lui Eli au moştenit o răspundere sacră şi un

nume onorabil, totuşi prin egoism ei au devenit în aşa măsură slujitorii lui Satana, încât să merite plângerile generale ale poporului. Când tatăl lor nu şi-a exercitat autoritatea, el a fost avertizat că întocmai aşa cum respectul şi cinstea dau naştere la un seceriş al caracterului şi utilului, tot aşa semănarea lipsei de respect şi a necinstei are drept rezultat durere şi dezamăgire (v. 32). „Legea servirii de sine este legea nimicirii de sine” (DA [1940 ed.] 624).

1 Samuel 2:34 34. Într-o zi. După cum Hofni şi Fineas s-au purtat cu violenţă cu lucrurile Domnului, tot aşa ei aveau să aibă parte de o moarte violentă. Sperând ca să-i întoarcă de la căile lor rele, Dumnezeu a tras la o parte cortina viitorului. Ar fi fost natural să se aştepte ca atunci când fiii au auzit această prorocie, ei să-şi fi schimbat viaţa lor, cu scopul de a evit să recolteze împlinirea ei. Făcând această profeţie, Dumnezeu a prevăzut pur şi simplu soarta lor – El n-a predestinat-o. El, care cunoaşte sfârşitul de la început, cunoaşte tot ceea ce afectează exercitarea liberei alegeri. Avertizându-i pe oameni despre cele ce conţin viitorul pentru ei, Dumnezeu dovedeşte universului că oamenii merg aşa de departe cu alegerea lor liberă, că nici chiar această cunoaştere nu-i va împiedica.

1 Samuel 2:35 35. Un preot credincios. Scriptura nu indică preotul în care s-a împlinit această profeţie. Unii comentatori cred că ea se referă la Ţadoc, din linia lui Eleazar, căruia Solomon i-a dat preoţia, când a fost demis Abiatar, din linia lui Itamar din cauza colaborării lui cu Adonia într-o încercare de a-şi asigura tronul luiSolomon (1 Regi 2,27.35). Alţii cred că ea se referă la Hristos, în timp ce alţii socotesc că profeţia s-a împlinitîn Samuel şi lucrarea lui. Dar învăţătura cea de seamă a acestei declaraţii trebuie găsită în faptul că omul nu poate împiedica împlinirea finală a dorinţei lui Dumnezeu de a reface chipul Său în inima omului. Lui Israel i-afost dat serviciul sanctuarului, cu tot simbolismul lui amănunţit, pentru a ilustra mijloacele prin care lucrează Dumnezeu. Totuşi, chiar dacă preoţi şi conducători îl resping, planul lui Dumnezeu, care nu cunoaşte nici grabă, nici întârziere, se mişcă încă în mod ferm spre înainte către împlinirea lui deplină. Dacă omul alege să facă astfel, el se poate uni cu Hristos în aducerea la îndeplinire a acestei ţinte; dacă el refuză, n-are decât să secondamne pe sine însuşi. El nu Îl poate învinui pe Dumnezeu de conspiraţie împotriva lui.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1–36 PP, p. 571–580 1–3 PP, p. 571

3 TM, p. 438

6–10 PP, p. 571

9 MH, p. 479

11 PP, p. 572

12 3T, p. 472; 4T, p. 516

12–16 PP, p. 576

12–17 PK, p. 416

17 PP, p. 576, 580, 609

18 CT , p.488, 537; PP, p. 573; 3T, 472; 4T, p. 516

19 PP, p. 572

22–24 3T, p. 472

22–25 PP, p. 577

23–25 2T, p. 620; 4T, p. 199

25 PP, p. 580

26 PP, p. 573

27–30 PP, p. 577

30 AH, p. 28; CH, p. 50, 102; CSW, p. 138; CT, p. 374, 426; FE, p. 81; MH, p. 180; ML 284; MM 36; PK 485; PP 529, 579; SL 19, 66; 2T 40; 4T 538; 5T 136, 268, 304, 424, 448; 6T 144, 356; 7T 193; 8T, p. 123, 153

35 PP, p. 578

1 Samuel 3:1 1. Vedeniile nu erau dese. Cuvântul tradus „deschis” (engl.) este din verbul paras, care înseamnă „a da drumul”, „a izbucni”. De aceea expresia se redă literal, „nu era nici o vedenie căreia să-i fi dat drumul” sau „nu era nici o vedenia care să izbucnească”. Afirmaţia precedentă cum că cuvântul Domnului era „rar” sau „preţios” este descriptiv al situaţiei contemporane – solii inspirate veneau rar la poporul lui Dumnezeu. Acum, în mod mult mai precis, naratorul explică pentru ce există situaţia aceasta – Dumnezeu nu s-a arătat oamenilor în vedenie aşa de des ca în alte vremuri. Accentul nu este atât de mult pe felul revelaţiei, cât este pefrecvenţa ei.

Aceasta este prima folosire în Scripturi a cuvântului „vedenie” chazon, şi singurul loc al folosirii lui în cele două cărţi ale lui Samuel. O comparaţie a lui chazon, cu mar'ah, tradus de asemenea „vedenie”, clarifică metoda lui Dumnezeu de descoperire a planurilor Sale pentru salvarea neamului omenesc. Cuvântul chazon este din verbul care înseamnă „a înţelege prin vedenie lăuntrică”, în timp ce mar'ah derivă de la un verb care înseamnă „a vedea cu privirea”. Amândouă sunt folosite alternativ cu chalom, „vis”. Cuvântul mar'ah este folosit de obicei în primele cărţi ale Bibliei pentru a descrie soliile de la Dumnezeu pentru oameni, fie prin vise, fie prin vizite personale ale solilor cereşti. Când Iacob a pornit în călătoria lui spre Egipt (Geneza 46,2), Dumnezeu i-a vorbit „în vedenie [mar'ah] noaptea”. Iacob s-a simţit în prezenţa divină, şi descoperirea a fost atât de reală, ca aceea primită de Avraam când a fost vizitat de cei trei îngeri înainte de nimicirea Sodomei (Geneza 18:2-22). Acest fel de descoperire divină mai este numit un vis, chalom, atunci când Dumnezeu l-a avertizat pe Abimelec cu privire la soţia lui Avraam (Geneza 20:3-13). Pe vremea răzvrătirii lui Aaron şi Maria, Dumnezeu a spus: „Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie [mar'ah], sau îi voi vorbi într-un vis [chalom].”

Daniel se foloseşte adesea de toate trei cuvintele. Când relatează vedenia despre cele patru fiare, el foloseşte chazon (Dan 7,1.2.7.13.15) spre a descrie visul, chalom (cap. 7,1), în care sunt zugrăvite evenimente viitoare simbolice. El foloseşte acelaşi cuvânt chazon şi în cap. 8,1. Dar, când este tulburat cu privire la însemnătatea vedeniei, Daniel coboară la ţărmul râului, unde îngerului Gabriel, care i se arată, i se spune: „tâlcuieşte-i vedenia [mar'ah] aceasta”. Dar Gabriel, după ce-l întăreşte pe profet, zice: „Fii cu luare aminte, fiul omului, căci vedenia [chazon] priveşte vremea sfârşitului” (Dan 8,16.17).

Impresia făcută asupra lui Samuel de către vizitatorul lui ceresc a fost atât de reală încât el se referă la ea în 1 Samuel 3,15 ca la o mar'ah. De aceea, declaraţia din v. 1 nu înseamnă că Domnul nu era binevoitor să-l călăuzească pe poporul Său. Totuşi se accentuează ideea că percepţiile intelectuale şi spirituale ale lui Israel ajunseseră acum la un nivel scăzut.

1 Samuel 3:3 3. Şi candela… încă. Candelabrul cu şapte braţe de aur, aşezat în partea de sud a locului sfânt, nu se stingea niciodată (vezi despre Exod 27,20.21). Candelele erau pline cu cel mai bun untdelemn de măsline, simbolul Duhului Sfânt, iar marele preot aranja lămpile dimineaţa şi seara pe vremea punerii de tămâie pe altarul din faţa perdelei care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor (vezi despre Exod 30,7.8). După cum lumina

acestor lămpi lumina întunericul nopţii, tot aşa este şi Hristos, Lumina care luminează această lume întunecoasă, răspândind departe slava iubirii şi a jertfei Sale în întunericul inimilor oamenilor (vezi Ioan 1,4.5.9).

După cum sfeşnicul lumina sanctuarul în vechime, tot aşa procură Duhul Sfânt lumină spirituală, prin care oamenii pot avea o înţelegere mai lămurită a Planului de Mântuire. Dar, fără lumina lăuntrică spre a lumina sufletul, lumina literală putea să aibă numai o valoare mică. Litera ritualului de la sanctuar nu însemna nimic dacă spiritul nu exista acolo (vezi Isaia 1,11.13.15.16). Cu toate că atât conducători, cât şi poporul urmau după căile neamurilor idolatre din jurul lor, existau, ici şi acolo, suflete smerite ca şi Elcana şi familia lui, care au păstrat vederea spirituală atât de necesară.

1 Samuel 3:8 8. Domnul a chemat. Când Samuel a venit la Eli pentru a treia oară, bătrânul preot a înţeles că Dumnezeu era Cel care-i vorbea. Faptul că Domnul avea să-l treacă cu vederea comunicând cu un tinerel abia, uşor putea să dea naştere în inima lui, unui spirit de gelozie spirituală. Totuşi, aducându-şi aminte de solia omului lui Dumnezeu cu ani în urmă, poate că Eli a tras concluzia că solia era pentru el şi a putut raţionacă Domnul avea să i-o descopere direct lui. Umblarea cinstită a lui Eli cu Samuel în aceste împrejurări trebuie mult admirată. Înţelegând, poate pentru întâia oară, că Dumnezeu pregătea pe un altul să îndeplinească slujba lui, el n-a dat pe faţă rea voinţă, ci, din contră, a făcut tot ce a putut să-l pregătească pe Samuel pentru importantul său post, dându-i tânărului cel mai bun sfat pe care-l putea da. Samuel a fost instruit să se considere serv al Domnului, gata să asculte sfatul Lui şi să împlinească porunca Lui. Ce învăţătură din experienţa lui Eli pentru aceia care se tem că nu primesc cinstea pe care o reclamă slujba lor, şi ca mâinile altor bărbaţi să nu le înlocuiască pe ale lor în însărcinările cerute de acea slujbă!

1 Samuel 3:10 10. Domnul a venit. Deoarece aceasta a fost o experienţă nouă pentru tânărul Samuel, Domnul, în modbinevoitor, Şi-a manifestat prezenţa într-un fel limpede, nedescris în amănunţime. Mai înainte ca să fie spus uncuvânt, atât vârstnicul preot, cât şi tânărul său asistent aveau dovada bogată a prezenţei unei puteri supranaturale şi, ca şi copiii instruiţi de părinţii lor, amândoi au fost aduşi de Duhul Sfânt acolo unde erau gata să dea ascultare şi să împlinească. Aceasta nu s-ar fi adeverit dacă Cuvântul Domnului ar fi venit la unul ca Hofni! De exemplu, cât de diferită a fost primirea mustrării lui Dumnezeu când ea a venit la Saul pe de o parte, şi la David, pe de altă parte! Saul a fost plin de critică, îndreptăţire de sine şi căuta tot timpul scuze (cap. 15,16-39), dar David, din cauza multor ani de supunere faţă de Domnul, n-a prezentat nici o scuză pentru păcatul său şi a căutat numai o inimă curată şi un duh drept (2 Samuel 12,1-14; comp. cu Psalm 51,10;103,12).

Se poate pune, pe drept, întrebarea: De ce nu i-a vorbit Dumnezeu direct lui Eli? Eli pare să fi fost un bărbat sincer şi umil, unul care dorea pacea şi dreptatea (îndreptăţirea) mai presus de orice. De ce dar să fie adus Samuel în acest caz? Dumnezeu însă nu mai comunica de mult cu Eli şi cu fiii lui (PP, p. 581).

1 Samuel 3:11 11. Iată că voi face. Samuel a trăit ani de zile într-un mediu rău şi nu putea să se împiedice să vadă deosebirea dintre instrucţiunile date în sulurile legii şi vieţile tinerilor preoţi, care erau însoţitorii lui intimi. Dacă i-ar fi întrebat, ar fi primit doar răspunsuri răutăcioase. Părinţii lui nu erau prezenţi ca să-l sfătuiască, iar el ezita să se apropie de Eli însuşi. În timp ce el se preocupa de problemă în inima lui, îşi punea aceeaşi întrebare care apare şi în mintea tânărului evlavios de astăzi: Dacă Cuvântul lui Dumnezeu stabileşte anumite principii pentru conducerea lucrării Sale, iar conducătorii nu numai că nu urmează aceste instrucţiuni, ci sunt vinovaţi de purtare necuviincioasă bătătoare la ochi, pentru ce îngăduie El ca ei să continue să slujească într-oslujbă sfântă?

Semănarea seminţei nu este imediat urmată de seceriş, pentru că este nevoie de timp pentru ca rodul să ajungă la maturitate. Procesul dezvoltării caracterului cere timp – timp de probă. Aşa a fost cu Hofni şi Fineas; aşa este şi astăzi. Până la urmă, Dumnezeu va dispreţui pe toţi acei care nu iau seamă la poruncile Lui (Psalm 119,118). După cum Hristos i-a îngăduit lui Iuda să ocupe o slujbă unde ar fi avut ocazia să reuşească,tot aşa le-a îngăduit El lui Hofni şi fratelui său să fie puşi într-o slujbă unde, punându-şi nădejdea în el, ar fi putut deveni slujbaşi potriviţi ai legământului. Dar, ca şi Iuda, fiii lui Eli nu voiau să se supună călăuzirii Lui.

Îngăduind stăpânirea supremă a eului, ei au făcut să fie imposibil pentru Dumnezeu să le împărtăşească instruirea necesară. Dumnezeu ştia ce s-ar fi întâmplat dacă ei ar fi continuat calea lor stricată; şi, în iubire şi îndelungă răbdare, i-a avertizat care avea să fie rezultatul. Totuşi, ca şi Iuda, ei au ales propria cale, numai pentru a înţelege în cele din urmă adevărul exprimat de Pavel cu secole mai târziu, „Cine seamănă în firea lui pământească va secera în firea lui pământească putreziciunea” (Galateni 6,8). În propria experienţă, Samuel a verificat îndemnul lui Pavel. „Să nu obosim în facerea binelui, căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală” (Galateni 6,9).

1 Samuel 3:15 15. Samuel s-a temut. În această lume a păcatului, niciodată nu este uşor să fii purtătorul de cuvânt al Domnului. Ilie şi-a riscat viaţa când l-a avertizat pe Ahab despre foametea iminentă; dar el a fost fără teamă însupunerea lui, şi Dumnezeu a răspuns El însuşi de rezultate. Samuel era doar un tinerel! Şi el a trebuit să înveţe în tinereţea lui să nu-i fie teamă în faţa oamenilor, întocmai cum nici lui Isus nu I-a fost frică să stea în faţa conducătorilor din vremea lui, pe când era încă un copil de numai 12 ani.

1 Samuel 3:19 19. Domnul era cu el. Soarele lui Eli era aproape să apună, dar acela al lui Samuel răsărea deja. Hristosa suferit durerile despărţirii de Tatăl (vezi DA, p. 685, 686, 753, 756), dar Dumnezeu niciodată n-a condus pepoporul Său prin întunericul total al despărţirii de El. Lui Hristos pe cruce i se părea că El calcă singur vinul în teasc, totuşi Tatăl Său era prezent suferind împreună cu El. Lui Samuel putea să i se pară, după ani de observare a păcatului în jurul lui, fie că Dumnezeu a închis ochii faţă de păcat, fie că planul Lui pentru om fusese schimbat. Dar Samuel nu şi-a dat seama cât timp aşteptase Dumnezeu pentru un tânăr căruia El să-i poată împărtăşi Duhul Său şi să-i încredinţeze conducerea lucrării Sale pe pământ.

De pildă, când Saul s-a abătut, el n-a fost înlocuit imediat. Un număr de ani el a mai avut ocazia să-şi schimbe hotărârea şi să se supună iubitoarei călăuziri a Tatălui. Dar bogăţia şi criticarea, în curând a făcut loc răzvrătirii împotriva conducerii divine, în timp ce mândria şi îndreptăţirea de sine l-au jefuit de virtutea spirituală. În timpul anilor de încercare ai lui Saul, totuşi, David a fost invitat să stea la picioarele Regelui regilor, înainte de a lua răspunderile conducerii lui Israel.

Nici unul din cuvintele Sale. Bineînţeles că Samuel avea mult de învăţat, dar ca tânăr el a fost educat în şcoala ascultării de chemarea lui Dumnezeu. Ce bucuros trebuie să fi fost Domnul să afle un tânăr dornic de privilegiul de a învăţa căile lui Dumnezeu şi hotărât să asculte de El oricât l-ar costa! Nu e de mirare că el a fost acceptat de popor ca profet când era ceva mai mare decât un copil!

ELLEN G. WHITE COMMENTS

1–21 PP 581–583 1–4 3T 472

1–6 PP 581

7 PP 582

8–14 PP 581

9 SL 12

11 TM 410

11–14 SR 185

13, 14 1T 119, 217; 2T 624

14 1T 190

15–18 PP 582

18 SR 185; 1T 119; 4T 200

19 CT 143

19, 20 PP 590

1 Samuel 4:1 1. Chemarea lui Samuel. Cei mai mulţi comentatori sunt de acord că ultima propoziţie din v. 1 aparţine ultimului verset al capitolului 3, pentru că n-a fost sfatul lui Samuel care l-a chemat pe Israel să meargă la război împotriva filistenilor. Având în vedere că Samuel nu mai este amintit din nou până după ce chivotul fusese timp de mai mulţi ani la Chiriat-Iearim, se poate că acele căpetenii ale lui Israel să fi refuzat să-l consulte pe noul profet recunoscut (cap. 7,3). Profetul lui Dumnezeu niciodată n-ar fi dat sfatul să trimită chivotul de la Silo (vezi despre v. 3). Dar acei care lepădaseră instrucţiunile Domnului cu privire la închinarea care trebuie să-I fie adusă aveau să ajungă să privească chivotul cu teamă superstiţioasă şi să-l considere ca peun talisman ale cărui calităţi magice să le asigure binecuvântări de tot felul.

Totuşi întregul Israel a recunoscut deosebirea dintre Samuel şi fiii lui Eli, şi acei care aveau înclinaţii spirituale veneau la noul profet pentru sfat şi ajutor. Ei cunoşteau profeţia lui împotriva lui Eli şi a casei lui şi erau convinşi că chemarea lui era de la Domnul. Când conducătorii greşesc, mulţi îngăduie ca tonul moral al propriei vieţi să scadă. Dar totdeauna există câţiva care nu se abat de la calea dreptăţii indiferent de purtarea superiorilor lor.

Filistenii. Cartea Judecători spune că Israel a fost în robia filistenilor timp de 40 de ani (Judecători 13:1), timp din care Samson a fost judecător în ţară 20 de ani (Judecători 15:20; 16:31). Slujba de judecător alui Eli, fie a urmat, fie s-a suprapus cu a lui Samson. Când Eli a devenit aşa de bătrân încât să piardă controlulasupra treburilor statului, se poate că filistenii au socotit că sosise timpul pentru ei să asigure controlul asupraţinutului muntos. Ştiind că centrul conducerii era la Şilo, ei în mod natural aveau să-şi trimită oştirea în interior spre acel centru.

Tăbărâseră la Afec. Afec „fortăreaţă” sau „împrejmuire” este de la un verb care înseamnă „a forţa”, „a constrânge”, „a rezista”. Oraşul a fost identificat cu Antipatris, un oraş din Câmpia Şaronului, la aproximativ 11 1/4 mile (18 km) nord-est de Iope. Aceasta ar fi mai puţin de 25 de mile (40 km) de la Şilo, de unde a fost dus chivotul pe câmpul de luptă (cap. 4:10, 11). În afară de Antipatris, nici o aşezare precisă nu este cunoscută care să poată fi identificată cu Afec. Afec din seminţia lui Aşer (Iosua 19,30.31) este prea departe la nord spre a merita să fie luată în considerare. Având în vedere faptul că Afec înseamnă „fortăreaţă”, numelepoate fi aplicat la diferite aşezări fortificate, fie permanente, fie vremelnice.

Vezi o hartă a drumului parcurs de chivot de la capturarea lui de către filisteni până la întoarcerea lui

1 Samuel 4:2 2. Israel a fost bătut. În numeroase ocazii precedente, Dumnezeu a îndrumat armatele lui Israel să pornească la luptă cu duşmanii lor şi când ei au răspuns la porunca lui Dumnezeu, victoria a fost a lor. De data aceasta, însă, situaţia a fost alta. Faptul că ei au dus Chivotul Legământului în luptă (v. 3) şi că filistenii l-au capturat este dovada că poporul lui Israel era motivat de o falsă încredere în forţa proprie. Ei au iniţiat atacul şi se aşteptau la o victorie uşoară. Ei au înaintat cu forţă şi siguranţă, nu printr-o încredere umilă în Dumnezeu, ci cu mândrie în dibăcia şi puterea lor. Când Dumnezeu era cu ei, nici un duşman nu putea să steaîmpotriva lor, când nu era, înfrângerea era sigură.

1 Samuel 4:3 3. Pentru ce. Când aveau înfrângeri, popoarele politeiste ale Orientului Apropiat, de obicei trăgeau concluzia că zeii lor erau supăraţi pe ele şi ar trebui domoliţi mai serios spre a evita suferinţele în viitor. Având în vedere starea religioasă scăzută a lui Israel pe acea vreme, este de mirare că şi Israel avea în mare măsură aceeaşi atitudine faţă de Domnul (vezi PP, p. 584). Probabil că victorii din trecut în timpul slujbei de judecător a lui Eli au dus la simţământul de încredere de sine care a orbit ochii lor faţă de nevoia lor de

Dumnezeu. Pentru că conducătorii L-au lepădat de bunăvoie pentru zeii neamurilor din jurul lor, Dumnezeu nu putea face nimic altceva decât să îngăduie să culeagă recolta seminţelor semănate de ei înşişi. În loc să-şi umilească inimile înaintea lui Dumnezeu, ei au făcut dovada atitudinii lor superstiţioase faţă de El, considerând chivotul ca un simplu talisman care garantează succesul.

Fără nici un sfat de sus, căpeteniile au sugerat şi poporul a fost de acord cu ceva la care niciodată nu secugetase mai înainte. Ei se aflau la numai câteva mile de sanctuar, şi dacă chivotul ar fi în mijlocul lor, cu siguranţă că biruinţa ar fi a lor. Acest simbol preţios al prezenţei lui Dumnezeu a fost acoperit cu învelitoarea lui de giulgiu, iar leviţii prezenţi l-au dus din locul lui de odihnă dinăuntrul perdelei (Numeri 4,5.6). Ţinând seamă de faptele din trecut ale fiilor lui Eli, nu este de mirare că ei au uitat orice forme de cinstire şi s-au grăbit cele câteva mile până la oştire, sperând că un alt măcel ar putea fi evitat.

Dar chivotul era simbolul prezenţei lui Dumnezeu, şi deoarece conducătorii au lepădat instrucţiunile divine, Dumnezeu nu-Şi putea întinde mâna ocrotitoare asupra lor spre bine. Dacă conducătorii şi-ar fi umilit inimile şi s-ar fi întors de la căile lor păcătoase, ei ar fi fost călăuziţi de profet, ca şi în anii de mai târziu. În zilele lui Hristos, mulţimile au urmat conducerea preoţilor lor, strigând: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”. Tot aşa şi oştirea lui Israel la Eben-Ezer, înfruntând dezastrul şi prinzându-se de paiele propriei închipuiri au strigat că acum biruinţa le este asigurată. Necazul sau bunăstarea grupelor organizate ale societăţii, fie politice, fie religioase, sunt în mare măsură determinate de atitudinea şi purtarea conducătorilor.

Totuşi indivizii îşi pot determina în mod independent de grupă propria soartă spirituală. Cu toate că Samuel a avut parte de umilirea adusă asupra lui Israel ca rezultat al nebuniei zilei, aceasta nu a împiedicat primirea lui personală de către Dumnezeu. Când, pe vremea lui Ahab, conducătorii s-au întors spre Baal, Ilie a crezut că el este singurul care a recunoscut şi L-a slujit pe viul Dumnezeu. Totuşi Dumnezeu i-a făcut cunoscut că mai erau mii în Israel, care aleseseră binele, întocmai cum făcuse el. Cei trei ani de secetă nu schimbaseră credinţa lor în Dumnezeu şi credincioşia lor faţă de El.

1 Samuel 4:7 7. Dumnezeu venise. Filistenii, care aveau mulţi zei, au recunoscut lămurit deosebirea dintre Dumnezeul lui Israel şi zeii lor. Deşi cuvântul Dumnezeu este la plural în v. 7, 'Elohim, verbul este la singular.Dar în v. 8, verbul este la plural – un contrast clar între adevăratul Dumnezeu şi zeii din templul lor de la Aşdad.

1 Samuel 4:8 8. Dumnezei puternici. Cuvântul pentru „puternici” este 'addirim, „maiestuos”, ceea ce înseamnă ideea adiţională a nobleţei puterii lui Dumnezeu, care fusese recunoscută de filisteni când au aflat ce a făcut El diferitelor neamuri şi popoare din trecut. Aproape gata să renunţe în disperare, ei erau sub încordarea unei hotărâri amare de a rezista până la moarte în faţa sorţii de a fi făcuţi robi acelora care cu câţiva ani în urmă fuseseră robii lor.

1 Samuel 4:11 11. Chivotul lui Dumnezeu a fost luat. Vorbind despre acest eveniment, psalmistul spune: „A părăsit locaşul Lui din Silo… Şi-a dat slava pradă robiei, şi măreţia Lui în mâinile vrăjmaşului… Preoţii săi au căzut ucişi de sabie” (Psalm 78,60.64). Deşi perspectivele lui Israel pentru victorie erau superioare acelora ale inamicului şi deşi ei au intrat în luptă încrezători în victorie, ei au greşit atât de mult încât fiecare supravieţuitor a fugit, nu în tabără ca în v. 3, ci „în cortul lui”. Cuvântul pentru cort este 'ohel, care înseamnă „casă”, „locuinţă”, şi conţine ideea că înfrângerea a fost aşa de mare încât fiecare om a trebuit să se salveze singur, alergând acasă cum putea mai bine.

Hofni şi Fineas. Iosif Flavius spune că Eli demisionase pe acea vreme în favoarea lui Fineas, dar, când chivotul a plecat din Silo, el i-a instruit pe fiii lui că „dacă ei aveau să supravieţuiască luării chivotului, ei să nuse mai arate în faţa lui” (Antiquities v. 11. 2). Dacă cei doi tineri ar fi fost zeloşi să urmeze după călăuzirea Domnului în trecut, aşa cum a apărat acum simbolul material al prezenţei Sale în faţa vrăjmaşului, istoria lui Israel care a urmat ar fi putut fi mult deosebită. Ei refuzaseră tot mereu călăuzirea lui Dumnezeu, şi acum au fost aduşi să înţeleagă că însăşi viaţa depinde de deplina supunere faţă de El. Dar ei au învăţat această lecţie

prea târziu!

1 Samuel 4:15 15. Nouăzeci şi opt de ani. Septuaginta redă „nouăzeci” (vezi cele despre cap. 2,22).

1 Samuel 4:17 17. Israel a fugit. Cât de deosebită ar fi fost istoria lui Israel dacă ar fi fost acolo numai o conducere care să caute faţa Domnului. Totuşi, în ciuda conducătorilor egoişti care căutau propria glorie mai degrabă decât aceea a lui Dumnezeu, deschizând astfel calea spre înfrângere, El nu-Şi acoperă urechea la strigătul fiecărui om care caută în mod serios faţa Lui. Faptul că Ierusalimul a fost depopulat de către Nebucadneţar nul-a oprit pe Daniel şi tovarăşii lui de a trăi atât de aproape de Domnul încât să aducă Evanghelia pentru mulţi dintre cei ce i-au luat în captivitate. Lumina luminează cel mai strălucitor în noaptea cea mai întunecoasă şi adesea caracterele cele mai bune sunt dezvoltate în mijlocul celui mai rău mediu posibil. Dumnezeu are puterea să schimbe momentele de cruntă umilire în perioade de ocazii măreţe, nu numai pentru Israel, ci şi pentru toţi oamenii.

1 Samuel 4:22 22. S-a dus slava. Cuvântul „Icabod” vine din două cuvinte ebraice, 'i kabod, care înseamnă în mod literal, „nu glorios”, sau „nemăreţ”. El a fost definit de către soţia lui Fineas: „S-a dus slava (în mod literal „dus în exil”) din Israel.” Capitolul se încheie cu descrierea unei tinere femei care, deşi căsătorită cu un mare preot rău şi egoist n-a împărtăşit natura lui. Îngrijorarea ei privind moartea soţului şi a socrului ei era dovada unei afecţiuni naturale; dar îngrijorarea ei mult mai mare pentru pierderea chivotului era o dovadă despre consacrarea ei evlavioasă faţă de Dumnezeu şi lucrurile cele sfinte. Chiar moartea celor doi din familie n-a interesat-o atât de mult cât a interesat-o chivotul. Ea putea să aibă puţină mângâiere de la un copil născut în Israel, în Silo, când chivotul era pierdut la filisteni. Trăind în vremuri stricate, soţia unui bărbat necredincios, totuşi consacrată cu adevărat – ce curaj mai mare putea fi cunoscut în zile de uluitoare încurcătură naţională?

Prezenţa lui Dumnezeu ar trebui socotită întotdeauna ca cea mai mare binecuvântare, iar pierderea prezenţei Lui şi a puterii de reţinere a răului ar trebui să fie temută ca cea mai crudă calamitate! Împrejurările vieţii sunt fără speranţă numai atunci când, ca şi Iuda, cineva refuză în mod deliberat să fie condus de Duhul Sfânt.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1–22 PK, p. 415, 416; PP, p. 583–585 1–9 PP, p. 583

1, 2 SR, p. 185

3–11 SR, p. 186

9 5T, p. 584

10, 11 PP, p. 514, 583, 591, 622; 1T, p. 119

12–22 PP, p. 585; SR, p. 187

17, 18 4T, p. 166, 200, 516

18 1T, p. 119

1 Samuel 5:1 1. Filistenii. Un studiu atent al Psalm 78,60-64 împreună cu Ieremia 7,12; 26,6.9 arată că Dumnezeu le-a îngăduit filistenilor nu numai să pună în derută poporul lui Israel la Eben-Ezer, ci probabil şi să-i urmărească spre nord-est până la Silo. Filistenii au lăsat parte din oştirea lor să păzească ceea ce luaseră de la Israel, pentru că tabăra lui Israel (1 Samuel 5,1) a fost aceea din care ei au plecat în călătoria lor de întoarcere

spre cetăţile câmpiei. Există dovezi arheologice despre nimicirea lui Silo cam pe acea vreme. În orice caz se crede că serviciile de la cortul întâlnirii au încetat când a fost luat chivotul (PP, p. 609).

Ce răspundere înfricoşătoare apăsa asupra umerilor tânărului Samuel, cu Eli decedat şi cu chivotul, tocmai centrul serviciului religios, în mâinile vrăjmaşului! Chiar după întoarcerea chivotului, şapte luni mai târziu, trebuie să fi fost într-adevăr o mare sarcină pentru Samuel, să călătorească din loc în loc să încurajeze poporul şi să împiedice prăbuşirea vieţii religioase a naţiunii care timp de secole fusese obişnuită să creadă despre Silo ca despre chiar centrul vieţii lor comune. Că Domnul „n-a lăsat să cadă la pământ nici unul din cuvintele Sale” (cap. 3,19) arată că poporul l-a recunoscut ca urmaşul logic după Eli, cu toate că, numai cu 20 de ani mai târziu, Samuel a fost investit în mod formal cu autoritatea de judecător (cap. 7,1-15; vezi PP, p.590; 4T, p. 517, 518).

1 Samuel 5:2 2. Casa lui Dagon. Unul dintre cele mai de seamă temple ale filistenilor; Dagon fiind zeitatea lor principală. Zeii păgânilor n-au socotit niciodată ca potrivnic a se asocia cu alţi zei, şi filistenii poate că s-au simţit favorizaţi omorând divinitatea lui Israel alături de zeii pe care ei îi cunoscuseră timp de ani de zile. Probabil că ei au aşezat chivotul alături de Dagon, plănuind să-i aducă o mare jertfă, cum făcuseră cu ani înainte când a fost luat captiv Samson (Judecători 16,23.24). Atunci ei s-au mândrit cu triumful lor asupra campionului lui Israel; Acum ei voiau să jubileze asupra presupusei capturări a Dumnezeului lui Israel. Unii cred că cuvântul tradus „Dagon” este înrudit cu cuvântul ebraic dag, care înseamnă „peşte”, şi că zeul avea forma ca de om de la brâu în sus, şi ca un peşte de la brâu în jos. În „Ninive” a lui Layard există o descriere a unei lupte dintre asirieni şi locuitorii coastei mării siriene. Relieful arată o figură a cărui jumătate superioară este un om cu barbă, iar jumătatea inferioară, un peşte. Alţii cred că numele „Dagon” derivă din dagan, care înseamnă „cereale”, şi de aceea zeitatea filisteană era un zeu al grânelor, reprezentând fertilitatea. Fiinţa lui jumătate om, jumătate peşte n-ar necesita să fie un zeu al mării.

1 Samuel 5:3 3. Întins. Întins cu faţa la pământ ca în rugăciune (implorare).

1 Samuel 5:4 4. Capul. A doua zi dimineaţa, Dagon a fost nu numai întins la pământ din nou, ci capul lui şi mâinile erau desfăcute de trupul lui şi aruncate pe pragul templului, unde toţi cei care intrau trebuia să calce. Lipsit desimbolurile raţiunii şi activităţii, el zăcea acolo în adevărata lui urâţenie ca un simplu buştean diform.

1 Samuel 5:5 5. Nu calcă pe prag. Preoţii nu aveau să calce pe prag, ci treceau peste el. Se putea gândi Ţefania la aceasta când a zis: „În ziua aceea voi pedepsi şi pe toţi cei ce sar peste prag” (Ţefania 1,9, RSV)?

1 Samuel 5:6 6. Bube. Simptomul caracteristic al acestei plăgi era o dureroasă umflătură ca tumoarea.

1 Samuel 5:8 8. Ce să facem? Răsturnarea lui Dagon în faţa chivotului pare să fi dat naştere în inima domnitorilor filistenilor la un resentiment împotriva Dumnezeului cerurilor şi la o mai mare credincioşie faţă de Dagon. El mai era încă zeitatea care le dăduse biruinţa pe câmpul de luptă şi ei i-au dat cinste încredinţând chivotul ocrotirii lui. Chiar dacă ei au admis că el suferise o înfrângere într-un conflict personal, el era totuşi zeul lor, şiei au refuzat să se supună ideii de a recunoaşte supremaţia Creatorului tuturor lucrurilor. Cetatea a fost lovită de o epidemie care, după felul general păgân de a raţiona, era lucrarea Divinităţii supreme, de la care vine şi binele, şi răul; de aceea singurul lucru de făcut era de a scăpa de simbolul jignitor al prezenţei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, care nu caută la faţa oamenilor, era tot atât de doritor ca filistenii să recunoască darurile providenţei Sale pentru ei după cum era ca şi iudeii să facă la fel (vezi PP, p. 587, 588).

Totuşi, convinşi împotriva voinţei lor, filistenii erau încă de aceeaşi părere. Tot aşa fusese şi cu faraon. Dar nu trebuia să fie aşa. Nebucadneţar n-a lăsat să-l stăpânească mândria, şi, prin repetatele revelaţii ale puterii protectore a lui Dumnezeu, a ajuns în situaţia de a se întoarce de la idolatria lui şi s-a închinat Dumnezeului cerurilor (Daniel 4,24-27.34.35). Întocmai cum Dumnezeu îi arătase lui faraon puterea Lui de a

reţine plăgile, El a dovedit acum domnitorilor filistenilor capacitatea Sa de a opri epidemia care bântuia prin ţara lor. Mândria a oprit orice cale de acţiune, alta decât aceea de a scăpa de ceea ce pentru ei era marea cauză a ofensei – chiar lucrul care Dumnezeu a intenţionat să fie pentru ei un mijloc de mântuire.

1 Samuel 5:10 10. Ecroniţii au strigat. Egoismul şi credulitatea filistenilor sunt ilustrate de faptul că fiecare cetate trimitea la rândul ei chivotul unei cetăţi învecinate. În cele din urmă, acesta a ajuns la Ecron, cetatea cea mai nordică din cele cinci cetăţi principale ale Filistiei. Strigătul acestei cetăţi era un strigăt de indignare faţă de ceva ce le-a fost impus fără consimţământul lor. Cuvântul tradus aici „strigat” derivă de la za'aq, „a striga alarma”, în timp ce în v. 12 „strigătul” cetăţii derivă de la shawe'ah, „un strigăt după ajutor”.

ELLEN G. WHITE COMMENTS

1–12 PP, p. 586 1–4 SR, p. 188

1 Samuel 6:2 2. Pe preoţi şi pe ghicitori. Chivotul fusese în ţara Filistia timp de şapte luni. Locuitorii celor trei cetăţi,Aşdod, Gat şi Ecron (vezi cap. 5:5-12), suferiseră de o plagă teribilă, iar ţara fusese inundată de şoareci, iar recolta, distrusă (v. 5). La popoarele antice, şoarecele era simbolul ciumei, şi aşa apare în hieroglifele egiptene. În strâmtorarea lor domnitorii filisteni s-au întors spre înţelepţii lor. „Ghicitorii” aceştia au studiat fenomenele naturale şi prevestirile rele. Ei au cercetat măruntaiele animalelor de jertfă – aşa-numitele „preziceri ale ficatului” de la babilonieni; ei au observat zborul păsărilor, căderea talismanelor, comportarea florilor etc. Răspunderea revenea astrologilor, ghicitorilor, spiritului mediumurilor şi necromanţilor să separe totul în două clase, norocos şi nenorocos, bun şi rău, preziceri favorabile şi nefavorabile. Domnul poruncise înmod special poporului Său să nu practice arta ghicitului (Deuteronom 18,10-12). Balaam, un profet apostat alDomnului, pe care Balac, împăratului Moabului îl chemase să blesteme pe Israel, a declarat că nu există astfel de lucruri ca descântec şi ghicire împotriva lui Israel (Numeri 23,23). Dar este vădit că Saul, influenţat de practicile neamurilor de primprejur şi dus la disperare prin tăcerea sfatului divin, s-a întors spre vrăjitoarea dinEndor pentru ajutor (1 Samuel 28).

Ce să facem? La neamurile păgâne ale Orientului apropiat, nici chiar regele nu îndrăznea să meargă la luptă fără a-i consulta mai întâi pe înţelepţii lui. La triburile păgâne de astăzi, nimeni nu este mai respectat şi mai temut decât vraciul. Aceasta este în perfectă armonie cu obiceiurile vremii, ca domnitorii filistenilor să se sfătuiască cu ghicitorii cu privire la calea potrivită de urmat.

1 Samuel 6:3 3. Să nu-l trimiteţi cu mâna goală. Răspunsul preoţilor şi al ghicitorilor a fost nu numai ca chivotul să fie restituit, dar că să fie trimis înapoi în aşa fel ca să potolească pe Dumnezeul ofensat al lui Israel şi pentru ca să dea dovadă că El potolise plaga. Prima condiţie cerută era o jertfă pentru vină de cinci umflături de aur şi cinci şoareci (v. 4). Era obicei general la neamurile păgâne de a încerca să potolească mânia zeilor lor prin daruri de consacrare, reprezentând forma relelor de care ei căutau să scape. Cât demult se deosebea aceasta de instrucţiunile date lui Israel cu privire la jertfe pentru vină. Dacă un om „va păcătui fără voie faţă de lucrurile închinate Domnului”, el trebuia să aducă preotului un berbec fără cusur din turmă (Levitic 5,14-19). Aceasta era ca adaos spre a face compensarea bănească deplină pentru orice vătămare făcută, care cuprindeaunumai valoarea estimată a pagubei şi o taxă de o cincime din valoarea obiectului.

1 Samuel 6:5 5. Daţi slavă. Adică, recunoaşteţi puterea Lui de a îndepărta aceste plăgi, orice le-ar pricinui, şi să căutaţi sănătate la El. N-au fost toţi de acord cu sfatul preoţilor. Religia lor păgână era o religie a fricii servile, egoiste; filistenii erau credincioşi lui Dagon, totuşi se temeau de Dumnezeul lui Israel, din cauza întâmplărilor recente şi erau în încurcătură în ceea ce priveşte calea de a ieşi din dificultate. Ei doreau să scapede chivot, totuşi mândria a agitat inima lor din cauza capturării lui. S-ar fi arătat lipsă de respect faţă de Dagon dacă se dădea slavă lui Dumnezeu. Şi mai puţin erau dispuşi să renunţe la forma lor de închinare, cum a făcut Nebucadneţar secole mai târziu, când a fost convins de superioritatea puterii Creatorului. Înainte de a ajunge la această conferinţă finală, ei încercaseră diferite expediente, ca aceea de a trimite chivotul de la o

cetate la alta.

1 Samuel 6:6 6. Vă împietriţi inima. Vrăjitorii au socotit necesar să avertizeze poporul să nu se răzvrătească împotriva Domnului, cum făcuseră egiptenii, deoarece rezistenţa continuă faţă de voinţa lui Dumnezeu nu adusese decât creşterea suferinţelor pentru ei şi pentru alţii. Deşi nu era dispus să asculte la început, după săptămâni de suferinţă, poporul a fost constrâns să primească sfatul înţelepţilor. Convingerea forţează astfel chiar şi pe cel mai potrivnic. După cum Duhul Sfânt a putut vorbi prin Balaam, tot aşa El a putut da filistenilor sfat înţelept chiar prin ghicitorii lor.

Dumnezeu vorbeşte întotdeauna către oameni prin căile şi mijloacele înţelese de ei. Evenimentele care au urmat au dovedit că Dumnezeu a lucrat cu filistenii după lumina pe care au avut-o, iar nu după lumina pe care n-au avut-o (vezi 2 Corinteni 8,12).

1 Samuel 6:7 7. Un car nou. În mod literal, prima parte a versetului 7 se citeşte, „Acum luaţi şi faceţi un car nou şi două vite de lapte.” Ambele verbe au de-a face cu ambele obiecte. Aceasta nu înseamnă că filistenii trebuia să facă un car nou; accentul este pus pe faptul că el trebuia să fie nou – încă nefolosit niciodată. Tot aşa şi vitele trebuiau să nu fie dresate şi obişnuite la jug, un argument că nu fuseseră folosite niciodată pentru cele vremelnice. Acesta era un semn de cinstire. În intrarea Sa triumfală în Ierusalim, Hristos şedea pe un mânz „pe care n-a încălecat încă nici un om” (Marcu 11,2).

Mânaţi viţeii lor. Despărţind viţeii de mamele lor, ghicitorii au sperat să stabilească spre satisfacerea tuturor celor interesaţi, dacă plaga era adusă de Iehova sau nu. Dacă Dumnezeul israeliţilor dorea ca chivotul Său să vină înapoi, El avea să facă în aşa fel încât vacile să facă un lucru nenatural – să-şi părăsească de bunăvoie viţeii. Dumnezeu era dispus să fie pus la încercare de către suflete care întreabă în mod sincer.

1 Samuel 6:8 8. Într-o ladă. Cuvântul tradus „ladă”, 'argaz, se găseşte numai de data aceasta în întreg VT. 'Argaz este ştiut că a fost un cuvânt filistean pentru „capra” unui car. Filistenii nici n-au descoperit chivotul, nici nu s-au uitat în el (PP, p. 589), arătând astfel un respect mai mare decât îl arătaseră bărbaţii cetăţii preoţeşti ai Bet-Şemeşului, care l-au primit înapoi. Cei din Bet-Şemeş însă „s-au uitat în el”, v. 19. De câte ori trebuie ca Dumnezeu să privească cu mare îngrijorare la lipsa de respect arătată de creştinii cu numele faţă de lucrurile sfinte. De câte ori neamurile păgâne i-au făcut de ruşine pe creştini prin atitudinea manifestată în faţa supranaturalului! Se pare că jertfele de aur au fost cu grijă puse într-un fel de pungă sau sac care putea fi în siguranţă legată fie de drugii cu care era purtat chivotul sau de giulgiul cu care acesta era acoperit.

1 Samuel 6:9 9. Bet-Şemeş. În mod literal, „casa soarelui”. Existau mai multe cetăţi palestiniene numite Bet-Şemeş atunci când Israel a intrat în ţară. Se crede că una dintre acestea, care aparţinea lui Isahar (Iosua 19,22.23), era aşezată pe actuala poziţie cunoscută ca el-'Abeidiyeh, la o mică distanţă la sud de Marea Galileii. O altă cetate purtând acelaşi nume aparţinea seminţiei lui Neftali, situată probabil la nord-vest de Marea Galileii (vezi Iosua 1938.39; Judecători 1,33). 1 Samuel 6,9 este vădit că se referă la o a treia cetate purtând acelaşi nume, acum Tell er-Rumeileh, în moştenirea lui Iuda (Iosua 15,10.12), care a fost pusă deoparte ca una dintrecetăţile Levitice ale lui Iuda (Iosua 21,13.16; 1 Cronici 6,59). Aceasta era în districtul fiului lui Decher (1 Regi 4,9), unul dintre ofiţerii lui Solomon, care procura alimente pentru masa împăratului, şi era locul unde Amaţia a fost înfrânt în conflictul cu Ioas al lui Israel (2 Regi 14,11.13; 2 Cronici 25,21-23). Faptul că atâtea cetăţi au purtat acest nume arată că şi canaaniţii erau închinători devotaţi ai corpurilor cereşti, în cazul acesta Soarele. În acelaşi fel, Ur al haldeilor şi Haran au fost centre ale închinării la Lună.

Convinşi de puterea supranaturală ce însoţea chivotul, ghicitorii filisteni au aranjat ca el să fie trimis la Bet-Şemeş, cea mai apropiată cetate preoţească a lui Israel. Ei au raţionat că, dacă vacile nefolosite la jug au să lase în urmă viţeii lor şi să tragă după ele carul direct la această fortăreaţă levitică, atunci cu siguranţă chivotul sau mai degrabă Dumnezeul chivotului era răspunzător de plaga ce venise asupra lor.

1 Samuel 6:12

12. Drept pe drum. Declaraţia se citeşte literal, „drept în drumul pe drumul spre Bet-Şemeş; de-a lungul drumului principal” – drumul direct de la Ecron la Bet-Şemeş. Numai puterea supranaturală avea să ţină vitele pe drumul principal. Domnitorii filistenilor nu le-au mânat, ci „au mers după ele”. Faptul că vitele nu fuseseră niciodată înjugate (v. 7) este o dovadă că ele nu mai fuseseră mai înainte pe drum.

Ce apel mai puternic putea fi făcut închinătorilor lui Dagon? Dacă, împotriva naturii, animalele necuvântătoare urmează o Călăuză nevăzută, de ce omul binecuvântat din abundenţă cu puteri intelectuale să nu fie în stare să meargă împotriva mândriei naturale şi a tradiţiei naţionale, supunându-se călăuzirii Lui, care putea să oprească plaga şi şoarecii? De ce nu l-a văzut Balaam pe îngerul Domnului stând în cale tot atât de uşor cum l-a văzut măgăriţa lui? Sub influenţa hipnotică a răului, oamenii de astăzi văd numai ceea ce Satana doreşte ca ei să vadă, înţelegând prea puţin că aproape de ei se află Cineva gata şi doritor să-i libereze de legăturile care-i leagă atât de tare.

1 Samuel 6:13 13. Secerau grânele. Deoarece seceratul grâului are loc în primăvara anului, între timpul Paştelor şi al Sărbătorii Săptămânilor, sau Cincizecimea, şi deoarece chivotul fusese în posesia filistenilor timp de şapte luni, lupta în timpul căreia fusese luat chivotul a avut loc toamna, cam pe vremea Sărbătorii Corturilor. Mulţi trebuie să fi fost la Silo pentru sărbătoare şi se poate să fi ajutat la apărarea lui Israel împotriva invadatorilor. După victoria filisteană, ei aveau să fugă spre căminele lor din diferitele seminţii (vezi cap. 4,10).

Oamenii din Bet-Şemeş erau pe câmp culegând recolta lor, probabil cu seceră şi greblă, ca în Palestina de astăzi. În cetatea însăşi nu existau grădini. Ogoarele erau despărţite, nu prin garduri, ci prin mici semne saupietre de hotar. Cineva care nu era obişnuit cu poziţia nu putea spune unde se termina un ogor şi unde începea celălalt.

1 Samuel 6:14 14. O piatră mare. În ogorul lui Iosua, probabil lângă drumul cel mare. Vacile s-au oprit lângă o latură a acestei pietre. Bet-Şemeş era o cetate levitică şi locuitorii ei aveau atât dreptul, cât şi datoria să se îngrijească de chivot. Întrucât nu exista acolo cort al întâlnirii, leviţii au aşezat chivotul sacru, împreună cu jertfa pentru vină a filistenilor, deasupra pietrei celei mari şi au adus vacile ca ardere de tot Domnului. De aceea, Bet-Şemeşul se află chiar în inima Şefelei, sau regiune cu ondulaţii deluroase, unde şoselele trec prin inima văilor, piatra aceasta a fost probabil proiectată din marginea muntelui şi se putea uşor ajunge la ea de sus, partea de jos putând fi totuşi câteva picioare deasupra drumului.

1 Samuel 6:16 16. S-au întors la Ecron. Ce acţiune ridicolă din partea filistenilor! Ei au fost martori şi la puterea restrictivă a lui Dumnezeu în oprirea epidemiei şi redarea sănătăţii lor. Deşi satisfăcuţi că văzuseră în acea zi lucruri ciudate, ei s-au întors şi au plecat înapoi la zeii şi poporul lor!

1 Samuel 6:18 18. Piatra cea mare (în engl. „a lui Abel”). În mod literal, „marele Abel pe care au făcut să se odihnească chivotul Domnului”. Cuvintele „piatra lui” sunt adăugate. Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că cuvântul 'abel trebuie să fi fost 'eben, „piatră”. Cuvântul 'abel vine de la verbul 'abal, „a jeli”. În afarăde folosirea în numele compuse ale diferitelor cetăţi, precum Abel-Bet-Maaca (2 Regi 15,29), Abel Maim (2 Cronici 16,4) etc., el mai apare numai o dată în altă parte. În Judecători 11,33, el este tradus „câmpia viei”, unde RSV îl traduce „Abel-Cheramim”, ca nume al altei cetăţi. În textul în discuţie 'abel nu este compus cu nici un alt cuvânt, ci este calificat de adjectivul „mare”. Având în vedere că v. 14 şi 15 se referă la marele 'eben, „piatră”, pe care a fost aşezat chivotul, şi având în vedere că v. 17 şi 18 redau amintirile acestui eveniment, pare evident că este avută în vedere doar piatra din ogorul lui Iosua, alături de celelalte memoriale.

1 Samuel 6:19 19. S-au uitat în. Atât atingerea ireverenţioasă cu mâna, cât şi curiozitatea ochiului aveau să atragă rezultate serioase (vezi Numeri 4,20). Lui Moise i s-a refuzat intrarea în ţara Canaanului pentru greşeala de a da strictă ascultare poruncilor lui Dumnezeu. Chiar dacă erau preoţi, Nadab şi Abihu au plătit cu viaţa pentru lipsă de respect.

(Cincizeci de mii) şaptezeci de oameni. În mod literal, „şaptezeci de oameni, cincizeci de mii de oameni”. În ebraică aici nu se află conjuncţia „şi”. Împotriva sintaxei ebraice normale, numărul mai mic vine în primul rând. Succesiunea ciudată a cuvântului face ca textul să fie cel mai greu de tradus. Unii au sugerat, „El a lovit şaptezeci de oameni”; „cincizeci din o mie” sau „El a ucis şaptezeci de oameni din cincizeci de mii de oameni”. Trei manuscrise ebraice renumite omit cuvintele „cincizeci de mii”. În Judecători 6,15 'eleph, „mie” este tradus „familie”. Este posibil că şi aici el trebuie tradus „familie”. Dacă este aşa, declaraţia s-ar reda „Şi El a lovit din popor 70 de oameni din 50 de familii”. Cei mai mulţi comentatori sunt de acord că au fost ucişi numai 70 de oameni din Bet-Şemeş. Totuşi într-o o cetate aşa de mică cum este Bet-Şemeşul, chiar aceasta ar fi o calamitate teribilă. Desigur că filistenii aveau să audă despre ea şi aveau să aibă încă o dovadă că Dumnezeu a cinstit refuzul lor de a privi în chivot şi respectul lor pentru el.

1 Samuel 6:21 21. Chiriat-Iearim. În mod literal, „cetatea pădurilor”. Aceasta a fost una dintre cetăţile lui Gabaon carea căutat protecţia lui Iosua după nimicirea Ierihonului (Iosua 9,17). Ea era trecută în moştenirea lui Iuda (Iosua 15,9). Ea este aşezată pe versantul vestic al munţilor aproape de Ierusalim, cam la 9 mile depărtare de Bet-Şemeş. Solia către cetatea Chiriat-Iearim cuprinde simţământul că cu cât va fi dus chivotul mai departe de filisteni, cu atât va fi mai în siguranţă. Chiriat-Iearim, sus în munţi, putea fi apărat mult mai uşor împotriva unui atac decât o cetate din ţinutul cu dealuri ondulate de mai jos.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1–21 PP 586–589; SR 188–191 1 PP 586

2 PP 588

2–4 PP 587

7–12 SR 189

7–14 PP 588

13, 14 PP 589

19 MH 436

19, 20 8T 283

19–21 PP 589

20, 21 SR 191

1 Samuel 7:1 1. Abinadab. Cuvântul Abinadab înseamnă „tatăl meu este nobil”, „tatăl meu este generos. Verbul de lacare derivă este nadab, „a incita”, „a îndemna”, totdeauna în sensul cel bun, şi de aceea „a fi binevoitor”, „a oferi voluntar servicii”. Genealogia lui nu este cunoscută, dar trebuie să fi fost un levit înrudit de aproape cu Aaron pentru ca să numească pe fiul său Eleazar ca păstrător al chivotului. Fiul cel mare al lui Aaron a fost numit Nadab (Numeri 3,2), şi ar fi de aşteptat ca unul dintre descendenţii direcţi ai lui să fie numit Abinadab.

Pe deal. Ebraicul baggibe'ah. Tradus „în Ghibea” în 2 Samuel 6,3 şi „la Ghibea” în v. 4 (în engl.). Contextul trebuie să hotărască dacă cuvântul este folosit ca nume de localitate sau dacă cuvântul se referă purşi simplu la un „deal”, aşa cum este în mod uniform tradus în altă parte a V.T. Mai există de asemenea şi o Ghibea a lui Beniamin (1 Samuel 13,6) sau „Ghibea lui Saul” (cap. 11,4). Mai era şi un deal, în mod literal, „Ghibea” lui Fineas, în muntele lui Efraim (Iosua 24:33). Gabaoniţii erau, literalmente, „locuitori ai dealului”, şi deoarece Chiriat-Iearim a fost una dintre cele patru cetăţi enumerate ca aparţinându-le lor (Iosua 9,17),

„Ghibea”, unde locuia Abinadab, ar fi cel mai bine descrisă ca un deal la sau aproape de Chiriat-Iearim.

Judecând după acţiunea controlată a vacilor, cineva ar putea conchide că Bet-Şemeş era locul logic pentru a rămâne chivotul, dar că nesfânta curiozitate a oamenilor şi frica celor care au supravieţuit pedepsei arată că oamenii n-au fost calificaţi pentru păstrarea reverenţioasă a simbolului prezenţei lui Dumnezeu. La mai puţin de 10 mile depărtare erau oamenii din Chiriat-Iearim al căror renume a justificat credinţa că ei puteau să transporte şi să păstreze în siguranţă ceea ce vecinii lor nu doreau să aibă. De câte ori L-a împiedicat Israel pe Dumnezeu întru aducerea la îndeplinire a planului Său refuzând să respecte sfatul Lui şi să se adapteze planului Lui! Hristos l-a iubit pe Iuda şi I-ar fi plăcut să-l facă unul dintre conducătorii apostolilor, dar Iuda a refuzat (vezi DA, p. 295). Hristos l-a iubit şi pe tânărul bogat care a întrebat despre calea Împărăţiei, dar, în ciuda invitaţiei de a-L urma pe Hristos, tânărul a plecat întristat.

1 Samuel 7:2 2. Trecuse destulă vreme. Au trecut 20 de ani pentru ca Israel să recunoască că nu Dumnezeu a fost Acela care îi părăsise pe ei, ci că ei, prin semănarea seminţelor egoismului şi răzvrătirii, ei îl părăsiseră pe El şiastfel au recoltat un amar seceriş de suferinţă. Odată fusese nevoie de meşteri să facă chivotul lui Dumnezeu şi s-au găsit oameni gata pentru sarcină când Dumnezeu a schiţat planul. Era nevoie de oameni să poarte chivotul în diferitele lui călătorii, şi dispoziţia binevoitoare a leviţilor să-l ajute pe Moise la Sinai a procurat astfel de purtători. Când Israel a greşit în răspunderile lui, iar chivotul a căzut în mâinile idolatrilor, era nevoiede ajutor spre a-l aduce înapoi. Oamenii au greşit, totuşi animalele câmpului au fost ascultătoare de îndrumarea lui Dumnezeu. Erau la îndemână cei care să-l poarte şi să-l păstreze cu toată reverenţa şi ordinea. Pentru ce nu erau gata pentru răspundere? Nu este dată nici o sugestie despre fundalul sau genealogia lor pe care să se întemeieze concluziile. Tot ceea ce este raportat este că au trecut 20 de ani înainte ca Israel să înveţe că idolatria n-are valoare şi să se întoarcă la Samuel cu pocăinţă. Chivotul a rămas în casa lui Abinadabpentru perioada slujirii ca judecător a lui Samuel, în timpul domniei lui Saul, şi pentru prima parte a domniei lui David, timp în care s-a pregătit un loc pentru el în Ierusalim. Cât de răbdător aşteaptă Dumnezeu!

1 Samuel 7:3 3. Dumnezeii străini şi Astarteele. Dagon era unul dintre „zeii filistenilor” (Judecători 10:6) căruia i-au slujit israeliţii când l-au părăsit pe Domnul. Astarteia (pluralul, Astarteele) era consoarta lui Dagon în Filistia, sau a Baalilor fenicieni sau canaaniţi, pentru că ea era zeitatea feminină principală şi a canaaniţilor (vezi despre Judecători 2:13). Ca şi Dagon, ea era considerată ca reprezentând puterile de reproducere ale naturii. Cultul ei consta de obicei în orgii desfrânate, întreţinute de multe ori de femei de seamă care deveneau devotatele ei şi erau cunoscute ca „femei sacre”, sau prostituate ale templului. Figuri ale zeilor filisteni şi canaaniţi fără îndoială că erau în multe cămine israelite. Poporul lui Israel căzuse treptat sub puterea şi controlul poporului câmpiei, pentru că el avea cu ei atât relaţii de afaceri (1 Samuel 13,19), cât şi sociale (Judecători 14). Faptul că Israel a lăsat chivotul la Chiriat-Iearim timp de atâţia ani şi n-au făcut nici o încercare de a restaura serviciul templului sau să procure un loc potrivit de odihnă pentru chivot dovedeşte cât de mult se îndepărtaseră de Domnul. Istoria nu raportează nici o deportare a israeliţilor în câmpiile de coastă asemănătoare cu deportările spre Asiria şi Babilon, totuşi trebuie că Israel s-a asociat cu filistenii aproape în orice fază a vieţii, slujindu-le (1 Samuel 4,9), plătindu-le tribut anual cu diferite feluri de produse, şi făcându-şi plăcerile în orgii ale înălţimilor atât de obişnuite pe tot cuprinsul ţării. Restituirea chivotului în nici un caz n-a însemnat renunţarea la stăpânirea lor asupra israeliţilor.

Samuel apare în naraţiune pentru prima dată de la lupta de la Afec în rolul unui reformator care încearcă să întoarcă la Dumnezeu un popor egoist şi idolatru. Numai imaginaţia poate descrie ce au însemnat aceşti ani pentru el în timp ce mergea din loc în loc. El nu numai că a vizitat regiunile învecinate cu Filistia. Tot Israelul a auzit apelurile, avertizările şi rugăciunile lui, până ce, încet dar sigur, a pus stăpânire pe întreaganaţiune un simţământ al păcatului lor şi a nevoii lor de o încredere reînnoită în Dumnezeu. El a descris lămuritstarea lor prezentă în comparaţie cu ceea ce Dumnezeu plănuise pentru ei, şi a făgăduit eliberare de filisteni, numai dacă aveau să devină israeliţi adevăraţi – în mod literal, „guvernaţi de Dumnezeu”. Samuel ştia că, dacăpoporul părăseşte idolatria şi refuză să slujească zeilor filisteni, aceasta avea să fie interpretat ca fiind egal cu răzvrătire împotriva supremaţiei filistene şi desigur însemna război. Dar Samuel avea încredere în făgăduinţelelui Dumnezeu şi a continuat să inspire nădejde unui popor deznădăjduit.

1 Samuel 7:4

4. Baalii şi Astarteele. Vezi cele despre Judecători 2,11.13.

Au slujit numai Domnului. Israel fusese în robia filistenilor timp de 40 de ani în timpul lui Samson şi Eli, iar acum, după moartea lui Eli, ei şchiopătau între două convingeri timp de alţi 20 de ani. Poporul pocăit cu greu ştia ce pas să facă mai departe, atât de mult timp fusese sub puterea idolatră. Chivotul fusese dus din cortul întâlnirii, şi serviciul de la cortul întâlnirii fusese întrerupt (vezi PP, p. 609). Nu existau sărbători anualela care închinătorii să primească instrucţiuni. În mod practic, de când fusese luat chivotul, apăruse o nouă generaţie. Poporul lui Israel era ca o turmă pierdută pe coasta muntelui. Ei ştiau că sunt pierduţi, dar nu ştiau cum să se întoarcă la staul. În anticiparea timpului când poporul Său avea să dorească să se întoarcă de la căile lor rele, Dumnezeu a pregătit un păstor credincios să-i caute pe cei pierduţi şi să-i aducă înapoi acasă. Aşa cum plănuise Dumnezeu, în neliniştea lor, copiii lui Israel s-au întors acum la Samuel. Una dintre cele maimari încurajări pe care le are creştinul este asigurarea că Dumnezeu nu este găsit niciodată nepregătit, oricare ar putea fi împrejurările. Pentru El, care cunoaşte sfârşitul de la început, nu există nici grabă, nici întârziere. Ce i s-ar fi întâmplat lui Israel în acea vreme dacă n-ar fi fost Samuel? Ce i s-ar fi întâmplat lui Israel în Egipt dacă n-ar fi fost Moise? Cum ar fi fost instruit Nebucadneţar în căile lui Dumnezeu dacă n-ar fi fost Daniel? Îndecursul istoriei, ori de câte ori s-a ivit o criză care cerea acţiune, un conducător era la îndemână, bine instruitpentru însărcinare. Aceasta nu înseamnă neapărat că totdeauna conducătorul a fost ceea ce putea să dorească Domnul. Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi, din cauză că, întocmai ca Samson, mulţi refuză să ia seama la instrucţiunile trimise lor de Dumnezeu. Desigur că Ieremia a fost educat pentru o lucrare specială, şi şi-a îndeplinit bine rolul său, cu toate acestea, Israel a suferit teribil pentru că Ioiachim, împăratul, a refuzat să ţinăseama de sfatul dat lui de Ieremia. Atât pentru naţiuni, cât şi pentru indivizi, marea întrebare din ziua judecăţiiva fi: „Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut?” (Isaia 5:4).

1 Samuel 7:5 5. Miţpa. Sau Miţpe. Cuvântul înseamnă „punct de observaţie”. În ebraică o mizpeh era un „turn de veghe”, şi aşa este tradus în Isaia 21:8. Cele două ortografieri sunt folosite alternativ chiar când se referă la aceeaşi poziţie. Miţpa lui Samuel s-a socotit timp de ani de zile (şi se mai socoteşte încă de către unii a fi modernul Nebi Samwîl, cam la 5 mile (8 km) nord-vest de Ierusalim, dar excavările în acel loc n-au fost posibile din cauza unui mormânt care este sacru pentru arabi, ca locul de înmormântare al lui Samuel. Totuşi excavările tind să susţină identificarea Miţpei cu modernul Tell en-Nasbeh, cam la 7,5 mile (12,2 km) nord de Ierusalim, pe drumul principal spre Samaria.

1 Samuel 7:6 6. Au scos apă şi au vărsat-o. Comentatorii n-au căzut de acord în ce priveşte înţelesul acestui text. Unii cred că el se referă la durerea lui Israel pentru păcatul lor după recunoaşterea că fără puterea lui Dumnezeu ei ar fi fost cu apa vărsată pe pământ (2 Samuel 14,14). Alţii sugerează că aceste cuvinte se referă la apa şi vinul vărsate de preot în marea zi a Sărbătorii Corturilor, reprezentând bucuria cu care ei au scos apădin izvoarele mântuirii (Isaia 12,2.3). Sărbătoarea Corturilor a fost o aducere-aminte a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu pentru Israel în timpul Exodului, când, din stânca lovită, a curs apă din belşug. Referindu-se la această întâmplare din pustie, Hristos a declarat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea” (Ioan 7:37). Poate că adevărata însemnătate se află în combinarea celor două idei. Hristos a fost în mod sigur „vărsat ca apa” (Psalm 22,14), pentru ca să poată fi făcută posibilă mântuirea. Vărsând această libaţie la Miţpa, Israel a exprimat recunoaşterea propriei lor nevrednicii şi în mod solemn s-au bucurat în nou-găsita lorîncredere într-un Tată ceresc, care în ciuda peregrinării lor spirituale, i-a primit cu braţele deschise.

Judeca. Acesta a fost începutul îndelungatei slujbe de judecător a lui Samuel.

1 Samuel 7:7 7. Filistenii… s-au suit. Odată hotărâţi să o rupă definitiv cu idolatria, poporul s-a adunat la Miţpa. Domnitorii filistenilor au recunoscut aceasta ca egal cu o declaraţie de independenţă, şi s-au grăbit să anticipeze orice încercare din partea israeliţilor să acţioneze în consecinţă. Filistenii i-au atacat cu aşa viteză încât israeliţii adunaţi din diferitele părţi ale ţării, cu intenţii paşnice, au fost obligaţi să le iasă înainte, nepregătiţi pentru luptă. Singura cale de ieşire era prin rugăciune.

1 Samuel 7:8 8. Nu înceta să strigi. În mod literal, „Să nu fii liniştit pentru chemare”. Pentru toţi oamenii vin

momente de încercare, pentru fiecare în propria sferă de activitate. Pentru Samuel aceasta a fost o încercare, mai întâi dacă el avea să aştepte ca Domnul să conducă, şi în al doilea rând, dacă poporul avea să se încreadă în Domnul mai degrabă decât să fugă îngrozit de oştile care înaintau. Pentru popor aceasta era o aspră încercare, deoarece, renunţând la idolii lor cărora ei le-au servit în toţi aceşti ani, ei se întrebau dacă acest profet, care din timp în timp îi vizitase, avea să le garanteze biruinţa. A lor trebuia să fie o demonstraţie practică a declaraţiei lui Iosafat: „Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui, şi veţi izbuti” (2 Cronici 20,20).

1 Samuel 7:9 9. Ascultat. În mod literal, „a răspuns”. 'Anah este un verb obişnuit, tradus în engleză în diferite feluri, dar cu înţelesul fundamental de „a răspunde”. Din partea lui Dumnezeu, aceasta adesea implică un răspuns vizibil ca în cap. 28,15, când Saul s-a plâns spiritului adus de vrăjitoarea din Endor că Dumnezeu nu vrea să-i mai răspundă.

1 Samuel 7:10 10. Domnul a tunat. În cazul acesta, răspunsul lui Dumnezeu (vezi Psalm 99,6) a venit ca o furtună. Pentru alte cazuri de folosire miraculoasă de către Dumnezeu a forţelor naturii, vezi cele despre 1 Samuel 14,15). Renunţând la idolii lor şi mărturisind plecarea lor de la Domnul, în umilinţa duhului, ei aveau să fie martori la cât de dispus este Dumnezeu să-i ia din nou sub ocrotirea sa, şi cum a dovedit iubirea Tatălui ceresc pentru întoarcerea celui pierdut. Dumnezeu n-a arătat nici asprime, nici n-a stat de-o parte până ce poporul Său, în decursul anilor de umilinţă jertfitoare să-şi fi dovedit schimbarea lui de atitudine. De îndată ElŞi-a întins peste ei braţul Său ocrotitor. Pe drept şi-au putut îngădui să facă din acest loc un monument de aducere-aminte a veşnicei devoţiuni şi purtări de grijă a lui Dumnezeu şi a puterii Lui de a ocroti şi a elibera.

1 Samuel 7:11 11. Bet-car. Aşezarea este nesigură, dar se crede de către unii a fi modernul modern 'Ain Kaµrim, cam la 4,25 mile (6,7 km) vest de Ierusalim. Aceasta era opinia generală, dar mai recent a fost identificată cu Ramath-Rahel, 2,9 mile (4,6 km) la sud de Ierusalim. Poate că furtuna a venit de la nord, şi deoarece Baal eraconsiderat ca fiind un zeu al furtunii, filistenii aveau să fugă superstiţioşi de un zeu a cărui locuinţă se presupunea a fi în munţii de la nord. Fugind spre sud, probabil că filistenii au luat cel mai uşor drum spre înapoi către ţara câmpie, care avea să conducă de-a dreptul prin Bet-Şemeş şi mai departe spre Ecron. De-a lungul acestui drum, ei au fost hărţuiţi de Izraeliţii adunaţi. Şi acolo, aşa cum a declarat Isaia secole mai târziu, Dumnezeu le-a dat binevoitor de-odată „cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului” (Isaia 61:3).

1 Samuel 7:12 12. Eben-Ezer. În mod literal, 'eben ha'ezer, „piatra de ajutor”, referindu-se în mod hotărât la eliberareaprovidenţială amintită mai sus. După cum ajutorul a fost specific, tot aşa monumentul trebuia să fie de o formă definită şi permanentă. Faptul că Dumnezeu cu această ocazie i-a eliberat de vrăjmaş a fost numai o arvună a Providenţei viitoare. Samuel a dorit ca Israel să înţeleagă că ajutorul Domnului era al lor numai dacăei zi de zi ascultă de El, iar nu o dată pentru totdeauna, independent de atitudinea lor. Este bine pentru creştinsă se întoarcă mereu la Ebenezer-urile vieţii, unde eliberările providenţiale au venit să încoroneze neîncrederea de sine, deplina supunere şi încredere în Dumnezeu.

1 Samuel 7:13 13. Mâna Domnului. Aceeaşi întâmplare providenţială poate să aducă şi favoare şi defavoare, favoare pentru cei care se supun sub mâna călăuzitoare a Domnului, şi defavoare pentru acei care aleg să slujească sieşi. Aceeaşi furtună a adus biruinţă israeliţilor neajutoraţi şi înfrângere filistenilor, care s-au încrezut în puterea zeilor falşi şi în isprava de vitejie a propriilor braţe. Acelaşi stâlp al prezenţei lui Dumnezeu care a aruncat lumină asupra oştilor Domnului a învăluit în întuneric oştile egiptene. Poate că filistenii au conchis că Baal, zeul furtunii (vezi p. 40) se lupta acum împotriva lor şi pentru oştile lui Israel. Dar israeliţii, din cauza relaţiilor lor reînnoite faţă de Dumnezeu, au putut să profite de punctul de vedere tradiţional păgân şi să urmărească până la capăt victoria asupra vrăjmaşului.

Aşa a fost atunci; aşa este şi astăzi. Omul ajunge până la punctul când recunoaşte că viaţa lui este foarte nesatisfăcătoare. El se găseşte pe sine legat de idolii săi, oricare ar putea să fie. El îşi dă seama de

zădărnicia obiceiurilor cultivate din trecut şi mărturiseşte neputinţa lui de a se schimba prin propriile eforturi. Atunci, el se supune Duhului Sfânt şi găseşte creat înăuntrul său un control de sine, o acceptare a unor astfel de ajutoare pe care le dă Dumnezeu în mod înţelept pentru a-l face potrivit pentru o viaţă mai înaltă decât cunoscuse el până acum. Greşelile din trecut devin în felul acesta o punte de trecere. Văile Acor devin uşi ale nădejdii (Osea 2,15).

1 Samuel 7:15 15. Samuel a fost judecător. Talente mai multe i-au fost date bărbatului care îi influenţase deja cu succes pe aceia care i-au fost daţi în primire. Puţin a visat Samuel despre răspunderea care avea să fie pusă peumerii lui când a venit el de prima dată la Silo. Nici Petru n-a visat, când a părăsit Betsaida să viziteze pe Ioanla Betabara, că el avea să devină într-o zi un pescar de oameni. Cu cât mai puţin a visat el că într-o zi avea să stea cu Hristos pe tronul universului!

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1–17 PP 589–591; SR 191 1, 2 PP 589, 593

3 4T 517

5–10 PP 590

6, 8 4T 517

10 4T 518

11, 12 PP 591

12 SC 130; 2T 274

15 PP 663

17 PP 593

1 Samuel 8:1 1. A pus pe fiii săi judecători. În armonie cu cap. 7,15, declaraţia aceasta trebuie înţeleasă ca însemnând că, după ce a ajuns vârsta când nu mai era în stare să viziteze toate regiunile ţării, el i-a numit pe fiii săi ca asistenţi, punându-i la Beer-Şeba, una dintre cetăţile cele mai sudice din districtul care aparţinea lui Iuda. Ei niciodată n-au fost judecători cu depline drepturi.

1 Samuel 8:2 2. Ioel. Numele de Ioel, „Iehova este Dumnezeu” şi Abia, „Iehova este tatăl meu”, sunt nume care indică continua plăcere a lui Samuel de a-I servi lui Dumnezeu, în ciuda idolatriei de proporţii naţionale. Afirmaţia din 1 Cronici 6,28 care-l numeşte pe „Vaşni” ca întâiul născut al lui Samuel, trebuie citită: „Şi fiii luiSamuel; întâiul născut şi al doilea, şi Abia”. Numele lui Ioel lipseşte, dar textul spune lămurit că erau doi copiişi că al doilea era Abia. Traducerea RSV adaugă numele Ioel înaintea cuvântului „întâiul născut”, în armonie cu v. 33, şi redă expresia ebraică washeni ca „al doilea”. Planul de a numi locţiitori să administreze anumite districte sub autoritatea unui judecător-şef a fost urmat şi de Iair, cu mult mai înainte de vremea lui Samuel (Judecători 10:4).

1 Samuel 8:4 4. Bătrânii. Ebraicul zaqan, dintr-o rădăcină cu sens nesigur, o alta a cărei derivare înseamnă „bărbie” sau „barbă”. „Bătrânii” erau bărbaţi de vârstă matură care deţineau poziţii de autoritate. Samuel a organizat seminţiile cu conducători responsabili în fiecare cetate, care raportau „judecătorului” local care slujea sub Samuel. Aceşti conducători văzuseră destule din partea fiilor lui Samuel pentru a îndreptăţi mergerea lor direct la Samuel.

1 Samuel 8:5 5. Nu calcă pe urmele tale. Încrederea bătrânilor în Samuel era aşa de mare încât ei ştiau că el nu este în nici un caz răspunzător pentru păcatele fiilor lui. Ei au raţionat că ar fi mai bine să pună problema înaintea lui Samuel pentru soluţionare decât să se aştepte confuzia care ar fi rezultat sigur după moartea sa, când probabil că fiii aveau să încerce să revendice propria lor autoritate, astfel că ei i-au cerut lui Samuel:

Pune un împărat peste noi. Dumnezeu spusese prin Moise că avea să vină timpul când poporul va cere un împărat „ca toate neamurile” (Deuteronom 17,14). Poate că bătrânii au citit de fapt acest text ca o justificare a cererii lor. Era în mod vădit planul lui Dumnezeu ca Israel să fie deosebit de neamurile înconjurătoare şi, în decursul veacurilor de la Exod încoace, El i-a ocrotit în consecinţă şi i-a călăuzit prin judecători. Dacă ei ar fi intrat în planul lui Dumnezeu pentru ei, aşa cum le spusese Moise, neamurile care priveau aveau să spună: „Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!” (Deuteronom 4,6). Bizuindu-se pe diplomaţia de care este capabil orientalul, acum, în opoziţie cu voia lui Dumnezeu şi fără să caute sfatul Lui, ei au făcut cunoscut mioapa lor hotărâre. La început, ei au declarat numai că doreau un împărat ca să-i judece după modelul lumii; dar, când Samuel a încercat să-i avertizeze despre blestemul pe care erau pe punctul să-l aducă asupra lor înşişi, ei au adăugat un al doilea motiv, „ca împăratul nostru să... meargă în fruntea noastră şi să lupte în războaiele noastre” (1 Samuel 8,20). Lămurirea împrejurărilor în care bătrânii lui Israel au cerut un împărat este dată în cap. 12,12: „Apoi, când aţi văzut că Nahaş, împăratul fiilor lui Amon, mergea împotriva voastră, mi-aţi zis: 'Nu!' ci un împărat să domnească peste noi.” Iosif Flavius confirmă ideea că Nahaş i-a asuprit pe iudei dincolo de Iordan câtva timp, aducând la robie cetăţile lor şi scoţând ochiul drept al captivilor lui cu scopul de a nu mai putea fi de folos într-un război viitor (Antiquities vi 5.1).

Descoperiri arheologice atât în Palestina, cât şi în Transiordania arată de asemenea spre faptul că, în secolul precedent, toate neamurile din acest district începuseră să fortifice cetăţile lor şi să se aşeze într-o poziţie de a rezista hoardelor migratore ale popoarelor mării din regiunea Mării Egee (vezi p. 33), care înaintau împotriva Egiptului, atât pe uscat, cât şi pe mare. Parte din acest val migrator s-a mişcat prin Asia Mică, i-au şters pe hitiţi şi apoi au înaintat rapid spre sud, prin Siria şi Palestina, înspre Egipt. Învinşi de Ramses III, unii s-au aşezat în câmpia filisteană. Alte neamuri priveau la orizontul politic cu frică şi cutremur, şi nu era ceva ciudat că conducătorii lui Israel au simţit un interes vital pentru politica naţională şi conducere.

Dumnezeu a căutat să explice o metodă unică de a face faţă problemelor internaţionale, dar Israel n-a văzut altă cale de ieşire decât să copieze neamurile din jurul lor. Timp de secole, ei fuseseră un popor seminomad, locuind mai mult în corturi; ei greşiseră când nu i-a alungat pe locuitorii băştinaşi ai Canaanului din cetăţile lor (Judecători 1,27-36). Cu toate acestea, în anii dintre 1200 şi 1050 î.Hr., ei s-au aşezat în mod crescând în cetăţi. Acum, în îndărătnicia minţii lor, ei nu vedeau să facă altceva decât să consolideze stăpânirea lor şi să se fortifice împotriva invadatorilor.

Cu ani înainte, amoniţii l-au învinuit pe Israel cu luarea de la ei a patrimoniului lor (Judecători 11,13-27). Aceasta fusese pe vremea lui Iefta când celor 18 ani de asuprire amonită li s-au pus capăt. Acum, amoniţii făceau a doua încercare a lor spre a recâştiga acest teritoriu de la Israel.

1 Samuel 8:6 6. Samuel s-a rugat. Israel a purces din nou să facă exact ceea ce ei făcuseră timp de secole – să acţioneze fără să aştepte călăuzire divină. Ei fuseseră avertizaţi împotriva căderii lor în idolatrie, dar ei au preferat să urmeze căile neamurilor din jurul lor mai degrabă decât instrucţiunile Domnului. Moise prezisese că va veni timpul când Israel avea să ceară un împărat, pentru ca să fie ca neamurile din jurul lor (Deuteronom 17,14), şi acum ei împlineau în mod literal această profeţie. Cu toate că bătrânii au fost însufleţiţi probabil exclusiv de motive politice, Samuel le-a arătat calea mai bună – căutând pe Domnul în rugăciune. Ei subevaluaseră înaltul lor privilegiu religios şi nu înţeleseseră că adevărata nevoie a naţiunii nu era o nouă putere, ci o permanentă organizaţie a teocraţiei spre a preîntâmpina confuzia care a rezultat din neliniştea şi îndărătnicia lor.

Ei n-au fost dispuşi să supună cazul lui Dumnezeu spre a cunoaşte voia Lui, şi Samuel a exercitat prerogativele lui oficiale insistând ca ei să lase hotărârea într-o chestiune atât de grea pe seama Domnului,

care întotdeauna a fost gata să-i scape în vremuri de încurcături grave. Deşi Samuel trebuie să fi fost adânc rănit printr-o astfel de cerere din partea lor (poporului), el a pus la dispoziţia lor serviciile sale ca profet, tot atât de cu credinţă când chestiunea era una vătămătoare pentru el însuşi, ca şi atunci când erau ocazii mai plăcute. Atitudinea lui se pare să fi fost mult asemenea aceleia a lui Hristos cu secole mai târziu, când El a strigat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23,34) şi a lui Ioan când el a zis cu privire la Hristos: „El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez” (Ioan 3,30).

1 Samuel 8:7 7. Ascultă. Aici este cea mai bună dovadă posibilă că atât naţiunile, cât şi indivizii sunt fiinţe morale libere. Dacă ei ar fi venit să caute sfatul lui Dumnezeu, El li l-ar fi dat; când ei au venit cu un ultimatum, El a acceptat alegerea lor.

Pe Mine mă leapădă. Sub judecători, Israel a avut parte de multe avantaje care aveau să fie pierdute sub domnia regilor. De exemplu: 1. Sub judecători, Dumnezeu făcuse fiecare seminţie cu adevărat independentă. Impozitele erau foarte scăzute. Cu toate că seminţiile au lucrat împreună ca aliate, „nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea” (Judecători 21,25). Fără îndoială că aceasta nu era o binecuvântare neîncurcată (Deuteronom 12,8). Dar bătrânii au lepădat independenţa unei confederaţii tribale şi au ales în schimb o formă autoritară de guvernământ, care, în decurs de câteva decenii, a adus cu sine impozit exorbitant. 2. Dumnezeu dăduse fiecărui israelit considerabilă libertate individuală şi câştigarea mijloacelor de trai, în alegerea propriei forme de închinare şi în administrarea propriilor afaceri în general. Dar bătrânii au lepădat această libertate pentru iobăgia sub un împărat care a exercitat puterea de viaţă şi moarte asupra supuşilor lui,şi care putea să-i execute pe acei care nu erau de acord cu el. 3. Timp de mai multe secole, Duhul Domnului venise asupra bărbaţilor din diferitele seminţii, sub conducerea cărora Israel s-a bucurat de odihnă şi o măsură de pace şi siguranţă (în care să urmărească vocaţiile pe care şi le-au ales. Nu existau lucruri ca succesiunea ereditară; Judecători erau ridicaţi de Dumnezeu din timp în timp, pe baza calificărilor personale. Dar acum bătrânii au lepădat astfel de asistenţă divină şi au ales o monarhie ereditară. 4. Iarăşi şi iarăşi, când Israel Îl căuta pe Domnul pentru sfat, El în mod minunat i-a ocrotit de atacurile vrăjmaşului (vezi 1 Samuel 7,10; Iosua 10,11 etc.). În lepădarea de către ei a lui Dumnezeu ca Domn suprem al teocraţiei, bătrânii deschideau în realitate calea prin care Israel a devenit pion al intrigii internaţionale. Ei aucerut tribut de la vrăjmaşii lor învinşi şi s-au fălit cu faptele lor războinice. În schimb, au căzut sub stăpânirea neamurilor mai puternice. Ei, în mod greşit, au atribuit înfrângerile lor militare şi perioadele de asuprire formei de guvernământ mai degrabă decât propriului curent de acţiune rea. 5. A fost planul lui Dumnezeu de a schimba văile Acorului în uşi ale nădejdii când poporul Său s-a întors în supunere faţă de El (Osea 2,15). Sub călăuzirea lui Dumnezeu, greşelile puteau să devină punţi de trecere spre o mai mare cunoaştere a lui Dumnezeu şi a Planului Lui de Mântuire. 6. Dumnezeu îi răspândise pe leviţi în cuprinsul seminţiilor pentru ca să poată fi educaţi copiii, mai ales în lucrările lui Dumnezeu. Din cauza lipsei lor de bunăvoinţă egoiste de a duce la îndeplinire acest plan, copiii lui Israel au făcut greşeala de a nu-i susţine pe leviţi şi au rămas în analfabetism şi ignoranţă. (Cea mai mare parte a poporului n-a vrut să fie instruită să cugete pentru sine. Ei erau perfect mulţumiţi să lase pe conducătorii lor să cugete în locul lor, atâta timp cât aceşti conducători nu cereau averile lor sau nu tulburau tihna lor egoistă.)

De pe timpul când a început în cer marea controversă (Apocalipsa 12,7-9) până în ziua de azi, marele plan al lui Dumnezeu pentru univers a fost greşit înţeles de unele fiinţe create de El. Socotindu-se a fi înţelepţi, ei au pus la îndoială siguranţa şi dorinţa Lui de călăuzire şi s-au apucat să urmeze ceea ce, în ignoranţa lor, li s-a părut a fi o cale mai bună – numai spre a afla că s-au angajat pe un drum care duce la moarte. Dumnezeu a lăsat întotdeauna ocazii pentru oameni spre a dovedi căile Lui ca fiind cele mai bune. Dar uneori El cedează dorinţelor lor şi le îngăduie să urmeze calea propriei alegeri, pentru ca greşelile lor, deşi aspre, să-i poată conduce, până la urmă, să-şi plece genunchiul şi să recunoască superioritatea veşnicului plan al lui Dumnezeu (vezi Filpeni 2,10.11; PP, p. 605, 606).

1 Samuel 8:9 9. Înştiinţează-i. În mod literal, „protestând, vei protesta faţă de ei” sau mai bine, „avertizând să-i avertizezi”. Ca fiinţă morală liberă, omul trebuie să hotărască din dovada de care dispune, ceea ce el doreşte

să facă pentru sine. El are două căi spre a obţine această dovadă – printr-o studiere atentă a sfaturilor, prescripţiilor şi judecăţilor lui Dumnezeu aplicabile cazului său şi prin experimentarea altor sugestii într-o încercare de a se convinge pe sine de valoarea lor. Un părinte poate să spună: „Fiule, tu faci o greşeală. Dacă socoteşti că trebuie să te duci pe calea pe care o propui, vei suferi consecinţele.” Dar, după avertizarea împotriva umblării propuse, Dumnezeu spune de fapt: „Dacă tu crezi că este pentru tine un lucru bun să-l faci, încearcă-l. Cu toate că Eu ştiu că planul tău nu va reuşi, tu trebuie să înveţi din propria experienţă că aceasta nu va merge. Numai atunci vei fi convins să urmezi sfatul Meu.” În felul acesta a fost instruit Samuel să-l avertizeze pe Israel despre rezultatul planului lor; cu toate acestea, Dumnezeu avea să meargă cu ei, să-i ajute să reuşească. Studiază cu atenţie în legătură cu aceasta Psalm 139, mai ales v. 7-13.

1 Samuel 8:11 11. Dreptul împăratului. În mod literal, „judecata împăratului”. Cuvântul mishpaţ, „judecată” descrie actul sau decizia shopheţ-ului „judecător”. Hotărârea împăratului este să fie acceptat ca legal şi obligatoriu. Dacă el simte nevoia de ajutor spre a-şi aduce la îndeplinire răspunderile sale, el are dreptul să-l ia cu forţa fie pentru sarcina civilă, fie pentru cea militară.

1 Samuel 8:13 13. Să-i facă miresme. În mod literal, „amestecătoare de mirodenii” sau „parfumere” (RSV). 1 Cronici 9,30 foloseşte cuvintele din aceeaşi rădăcină referindu-se la lucrarea unor fii ai preoţilor care „pregăteau tămâia mirositoare”. Samuel a mai putut să amintească faptul că multe dintre fiicele lor aveau să intre în haremul împăratului ca ţiitoare (1 Regi 11,3).

1 Samuel 8:14 14. O va da slujitorilor lui. În mod literal, „robi”. Acelaşi cuvânt este folosit în vorbirea despre Egipt caşi „casă a robiei” (Exod 13,2; Deuteronom 5,6 etc.). Împăratul avea drept de viaţă şi moarte asupra supuşilor săi şi, la cele mai multe neamuri din Orientul Apropiat, poporul exista în primul rând pentru folosul împăratului, care putea face ce voia cu ei. Nu numai că poporul purta de grijă nevoilor familiei împăratului, dar el îl aproviziona cu mijloace prin care el să-i îmbogăţească pe favoriţii lui, fie soţii sau concubine, fie slujbaşi civili şi militari.

1 Samuel 8:18 18. Nu vă va asculta. În mod literal, „nu va răspunde”. Verbul 'anah apare de 35 de ori în 1 Samuel, şi este tradus numai de două ori „a asculta”, în cazul acesta şi în cap. 7,9. În exemplul acesta din urmă, Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui Samuel prin furtună. Din textul de faţă nu reiese ideea că Dumnezeu nueste în stare să audă, ci mai degrabă poate să răspundă din cauza lepădării Lui voite de către Israel. Toate acestea sunt în desăvârşită armonie cu contextul, deoarece cap. 8,7 afirmă că nu Dumnezeu este cel ce a plănuit o schimbare de guvernământ, ci conducătorii lui Israel. De aceea, când mai târziu au ajuns să fie nemulţumiţi de situaţie, ei au trebuit să-şi aducă aminte că, cerând un împărat, ei au pus în mişcare un regim nou, care avea să schimbe sigur felul lor de viaţă materială. Încercări noi, relaţii noi, probleme noi, toate aveau să afecteze naţiunea. Prin propria alegere, ei semănaseră seminţele încăpăţânării şi, făcând aşa, L-au pus pe Domnul în situaţia în care era necesar ca El să lase ca aceste seminţe să dea propria recoltă. El nu aveasă se opună legii universale că sămânţa semănată dă naştere la o recoltă după felul ei.

În felul acesta, Dumnezeu permite adesea ca omul să aibă ceea ce El însuşi nu aprobă. El admite ceea ce, mai înainte, în îndurarea Lui, El a oprit. Punând la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, Adam a adus la fiinţă un regim nou, care a trebuit să-şi urmeze cursul spre a demonstra spre deplina convingere a oamenilor şi a îngerilor că nici un alt plan, decât cel alcătuit de Dumnezeu, nu poate aduce viaţa şi fericirea pentru toţi. Evenimentele viitoare din istoria lui Israel arată că deşi adesea Dumnezeu a îngăduit ca Israel să culeagă recolta semănată de ei, niciodată El nu i-a părăsit. El totdeauna a fost cu ei, gata să ajute. Ba mai mult, profeţii adeveresc că în mijlocul unui astfel de mediu, oricare ins care face o astfel de alegere se poate abate de pe calea mulţimii spre a fi călăuzit de Domnul (vezi Exod 18,1-24).

1 Samuel 8:20 20. Ca toate neamurile. În timpul rămânerii lor în Palestina, israeliţii fuseseră martori ai eforturilor comune ale popoarelor mării şi a altor neamuri de a cuceri toate ţinuturile Orientului Apropiat, învingând orice rezistenţă şi răspândind frică în fiecare inimă. Dar Israel nu ştia nimic despre groaza care a făcut să

îngheţe sângele canaaniţilor când Iosua a condus pe poporul lui Dumnezeu la cucerirea Palestinei (vezi Iosua 2,9-11). În mod nesăbuit, bătrânii au crezut că tributul strâns de la popoarele cucerite avea să îmbogăţească pe Israel. Ei au uitat că adevăratele bogăţii vin printr-un mai bun fel de viaţă. Dezgustaţi de lăcomia şi achiziţia de bani pe căi necinstite a conducătorilor preoţi, aşa ca fiii lui Eli şi ai lui Samuel, ei au socotit că soluţia se află în supunerea faţă de judecata unui împărat, aşa cum aveau şi alte neamuri. Ei au uitat faptul că împăratul avea să găsească mai multe ocazii pentru favoritism şi satisfacerea dorinţelor egoiste decât avuseseră preoţii desfrânaţi.

La începutul slujbei lui de judecător, Samuel arătase poporului că adevărata soluţie a necazurilor lor nuconsta într-o schimbare a administraţiei, ci mai degrabă într-o schimbare a inimii, o întoarcere plină de remuşcări faţă de Domnul.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1–22PP 603–607 3–5PP 604

5 Ed 50; 6T 249

7, 8 PP 605

10–18PP 606

19, 20 PP 607

20 PP 614

22 PP 607

1 Samuel 9:1 1. Chiş. După Gesenius, cuvântul transliterat Chiş derivă de la qosh, „a pune o capcană” sau „a întinde o cursă” (vezi Isaia 29,21). Un cuvânt arabic înrudit înseamnă „a fi îndoit ca un arc”. Dacă Chiş este luat ca însemnând „arc”, atunci Chişi (1 Cronici 6,44) ar însemna „arcul meu” (vezi şi numele Elcoş din Naum 1,1, de la 'elkoshi, „Dumnezeu este arcul meu”). Uneori, numele era compus cu acel al zeităţii Cuşaia „arcul lui Dumnezeu” (1 Cronici 15,17). Tatăl lui Chiş a fost Abiel, „Dumnezeu este tatăl meu”, iar numele bunicului său a fost Ţeror, „legat împreună”. Aceeaşi rădăcină a cuvântului este folosită în 1 Samuel 25,29-31, unde Abigail mijloceşte pe lângă David să ierte păcatul lui Nabal împotriva lui. Tatăl lui Ţeror a fost Becorat, bekor, „întâiul născut”, iar numele bunicului lui a fost Afiah, cu semnificaţie nesigură nesigură. În felul acesta strămoşii lui Saul sunt arătaţi pe mai mult decât un secol.

Fiul lui Abiel. Vezi cele despre cap. 14,30.

1 Samuel 9:2 2. Saul. Ebraicul. sha'ul, de la verbul sha'al, „a cere”, „a solicita”. Unul din ducii Edomului a purtat de asemenea Numele de Saul (Geneza 36,37.38). Dacă despre Chiş se crede a fi „arcul lui Dumnezeu” (vezi cele despre 1 Samuel 9,1), pentru eliberarea lui Israel din mâna neamurilor înconjurătoare, trebuia să fie şi săgeţi pentru tolba Lui. Zaharia vorbeşte despre Iuda ca despre arcul lui Dumnezeu, iar despre Efraim, ca săgeţi ale Lui; Sionul este „ca sabia unui viteaz” (Zaharia 9,13).

Înălţându-se cu capul şi umerii deasupra semenilor lui, Saul avea o ţinută regală prin care şi-a câştigat favoarea mulţimii. Ce lecţie mai bună putea să le dea Dumnezeu acelora care au dorit să fie ca neamurile din jurul lor, decât să aleagă pentru ei un împărat care să fie judecat după măsura omului. Tot aşa şi ucenicii lui Isus s-au uitat la Iuda ca la un conducător, cunoscând prea puţin întunericul care-i învăluia inima. Nu este timpul ca Israelul de astăzi să ceară de la Dumnezeu acea alifie de ochi care să-l facă în stare să discearnă întotdeauna în mod clar calificările adevăratei conduceri?

1 Samuel 9:3 3. Măgăriţele. De cât de în aparenţă neînsemnate întâmplări depinde adesea destinul neamurilor şi al popoarelor! Saul s-a dus să caute măgăriţele pierdute, prea puţin gândindu-se că venise ziua pentru el ca să-şiasume răspunderile regatului. Evenimentele care au urmat au dovedit nepregătirea lui pentru sarcina la care l-a chemat Dumnezeu. Puţini oameni sunt pregătiţi pentru astfel de conducere. Moise n-a fost pe deplin pregătit nici chiar când el L-a cunoscut pe Dumnezeu la rugul aprins. Dar aspectul încurajator al chemării la conducere este că Dumnezeu ia pe oameni aşa cum îi găseşte, cu intenţia de a-i instrui în timp ce lucrează. Tot ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la orice om este „să facă dreptate, să iubească mila, şi să umble smerit cu Dumnezeul său (Mica 6,8); în mod literal, „să se umilească pe sine, să umble cu Dumnezeu”. Petru a făcut lucrul acesta; Iuda n-a făcut. David a făcut aşa; Saul a refuzat. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu-l poate educa pe om, ci mai degrabă omul nu vrea să-şi umilească inima înaintea lui Dumnezeu, astfel că la timp potrivit Dumnezeu să-l poată înălţa (1 Petru 5,6).

1 Samuel 9:4 4. Muntele lui Efraim. Apropiat atât de valea Iordanului, cât şi de dealurile rotunjite ale Şefelei spre vest, muntele lui Efraim profila nedesluşit în faţă lanţul muntos central care se întindea la nord de la împrejurimile Betelului spre Salem, câteva mile la răsărit de Sihem. Munţii aceştia formau un bazin de apă de aproximativ 2,500-3,000 de picioare deasupra nivelului mării de la care cursul se îndrepta răsărit la Iordan şi la apus spre Mediterana.

Ţara Şalişa. Nimic nu se ştie despre locul de aşezare al „ţării Şalişa”. Unii au sugerat că ea era pe colinele vestice ale muntelui, spre nord-vest de Betel; alţii socotesc că putea să fi fost în valea Iordanului la nord-vest de Ierihon.

Şaalim. Sau Şual (cap. 13,17), de la shu'al, „vulpe” sau „şacal”; sau de la sho'al „scobitura mâinii”. Probabil că regiunea Şaalimului era socotită ca ţinut al şacalilor. Coastele răsăritene ale munţilor Palestinei centrale erau în cea mi mare parte sălbatice, accidentate şi pustii şi locul de baştină al animalelor sălbatice.

După ce au traversat regiunile amintite, în cea de a treia zi de căutare, Saul şi slujitorul lui au ajuns la Rama, cam la şase mile nord de Ghibea (v. 20; vezi cele despre cap. 1,1). Animalele fuseseră pierdute de numai două zile întregi (cap. 9:20; vezi pag. 136), şi n-au putut să rătăcească mai mult de câteva mile de casă.În căutarea de către el a măgăriţelor pierdute, Saul avea să cerceteze toate dealurile, văile şi văgăunile şi avea să se oprească ici şi colo să întrebe despre animale. Regiunea străbătută astfel în două-trei zile, evident că avea să fie de întindere limitată. De aceea este probabil că Saul şi slujitorii lui, nu s-au găsit niciodată departe de Ghibea şi Betel din nordul lui Beniamin şi Efraimul sudic. După cap. 13,17 „ţara Şua” se afla în apropiere de Ofra, cam la 5 mile nord-est de Betel. El n-a făcut o cercetare amănunţită a tuturor regiunilor Numite, ci Numai a acelor părţi unde se înţelege că măgăriţele au putut să stea. În timpul celor două zile sau mai mult în care el fusese plecat de acasă, el a putut uşor să călătorească 30 sau 40 de mile până în momentul când a întâlnit pe Samuel, cuprinzând şi ieşirile laterale pe vârful dealurilor şi coborârea în văi şi văgăuni.

1 Samuel 9:5 5. Ţara Ţuf. Vezi cele despre cap. 1,1.

1 Samuel 9:6 6. Cetatea aceasta. Adică Rama, reşedinţa lui Samuel (PP, p. 608-610; vezi despre cap. 1,1).

1 Samuel 9:11 11. Se suiau. Bineînţeles că măgăriţele nu aveau să fie în cetăţi. Saul şi slujitorul lui urmau să le caute pe câmp, unde oamenii aveau grădinile lor sau în câmp deschis.

1 Samuel 9:14 14. Au fost întâlniţi. Sau „au ieşit spre ei”; posibil, „a ieşit să-i cheme”. Fiecare dintre aceste traduceri este posibilă conform cu textul ebraic precum şi cu contextul.

1 Samuel 9:16 16. Îţi voi trimite. Aceasta prezintă fundalul versetului 14. Un studiu îngrijit al versetelor de mai înainte

arată că Saul n-a fost sigur de oportunitatea venirii la văzător fără un dar şi că slujitorul a trebuit să insiste până ce el a consimţit să intre în cetate. Aceasta ilustrează călăuzirea Duhului Sfânt, prin care oamenii la încurcătură sunt aduşi în legătură cu acei care le pot da ajutor. Într-un fel asemănător, Rut a fost călăuzită spre ogorul lui Boaz (Rut 2,3), iar Filip a fost îndreptat către eunuc pe drumul lui de la Ierusalim la Etiopia (Fapte 8,26-29). Este un privilegiu sacru să fii atât de pe deplin supus controlului Duhului Sfânt ca El să ne poată călăuzi, întocmai cum a călăuzit pe Samuel la acele suflete care au nevoie de ajutorul nostru.

1 Samuel 9:18 18. La mijlocul porţii. Fiind deja instruit de Domnul şi aducându-şi aminte de ziua când solia a venit la el, poate că Samuel a plecat să caute pe tânărul despre care îi vorbise Domnul. Cei doi s-au întâlnit „la mijlocul porţii”, locul unde şedeau bătrânii şi dădeau sfaturi, sau ajutau pe străin să găsească drumul lui. Aici, Samuel putea să se aştepte să obţină informaţii cu privire la orice străin care ar fi putut veni în cetate. Cronometrarea a fost perfectă. Înainte ca Saul să vorbească, Samuel a ştiut că el era bărbatul despre care îi spusese Domnul cu o zi mai înainte (v. 17). Ce emoţii trebuie să fi avut Samuel înţelegând că el a fost călăuzitde Dumnezeu căruia el i-a slujit cu credincioşie atâţia ani! Există vreun motiv pentru care cineva să nu poată avea experienţa aceleiaşi emoţii astăzi dacă el vrea să se supună faţă de Dumnezeu în mod atât de complet cum a făcut Samuel? Versetele 18 şi 19 poate că sunt o explicaţie amănunţită a v. 14.

1 Samuel 9:20 20. S-au găsit. Samuel declară că măgăriţele fuseseră pierdute timp de trei zile, în mod literal, „astăzi, trei zile”. Înainte de a-i spune lui Saul despre înalta lui chemare, Samuel îl linişteşte cu privire la scopul vizitei sale. Hristos a slujit întotdeauna nevoilor corporale ale ascultătorilor Săi, cât şi a dorinţelor lor spirituale. Tocmai faptul că el se interesa de bunăstarea lor fizică a ajutat mult ca ei să asculte în timp ce el slujea nevoilor lor spirituale. În felul acesta, informaţia că măgăriţele au fost aflate a făcut mult spre a-l convinge pe Saul despre originea divină a soliei lui Samuel cu privire la împărăţie.

Mai de preţ în Israel. Deşi el însuşi profet şi judecător, Samuel a primit sfatul Domnului ca lui Israel să i se împlinească dorinţa inimii lor. El n-a exprimat simţăminte de regret sau gelozie, întâlnindu-l pe tânărul care trebuia să ia asupra sa răspunderea eliberării lui Israel din mâna filistenilor (v. 16). În loc de aceasta, el a dat lui Saul dovezi de cinste şi respect (vezi v. 20-24). Aici, Samuel a dat pe faţă adevăratul spirit de altruism.Ca şi Moise, el era doritor ca Spiritul lui Dumnezeu să vină asupra tuturor oamenilor (Numeri 11,29). Hristosn-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu Tatăl, ci a dat pe faţă adevăratul spirit de neegoism, pentru ca biruitorul să poată şedea cu El pe tronul Lui (Apocalipsa 3,21). Tot aşa, Samuel nu numai că a arătat că el era binevoitor să-i predea lui Saul răspunderea, ci şi că el va face tot ce îi stă în putinţălui să pregătească pe viitorul împărat pentru îndatoririle sale.

1 Samuel 9:22 22. Odaia de mâncare. Însemnând odaia ataşată la înălţimea unde se mânca hrana de jertfe. Saul şi servitorul lui au fost conduşi la scaunele de cinste din această odaie, cu vreo 30 de bătrâni prezenţi. Saul fusese stăruitor în lucrarea de găsire a măgăriţelor tatălui său, şi poate că bătrânii în timp ce priveau la el şi ascultau istorisirea lui, au socotit că aici era un bărbat care putea să fie tot aşa de stăruitor spre a afla o cale de eliberare de războaiele filistenilor.

1 Samuel 9:24 24. Spata. Sărbătoarea la care fusese invitat Saul, fără îndoială că a fost o jertfă de pace la care au luat parte bătrânii din Rama (vezi vol. I, p. 700 şi cele despre Levitic 3,1). Astfel de jertfe au fost aduse de copiii lui Israel la Sinai, când a ratificat legământul (Exod 24,4-8). La o astfel de jertfă, pieptul şi „spata” dreaptă aparţineau preotului oficiant (Levitic 7,33.34). Carnea jertfei trebuia să fie mâncată în ziua în care se jertfea; nimic nu putea fi lăsat (Levitic 7,16). Dacă „spata” prezentată lui Saul a fost cea stângă din care puteau să mănânce laicii, sau cea dreaptă, care aparţinea preotului, nu este amintit. Dar aceasta era partea păstrată pentru Saul ca oaspete de cinste.

Samuel a zis. Deşi cuvântul „Samuel” nu este în textul ebraic, după cât s-au părea, el a fost vorbitorul. Era vădit pentru Saul că venirea lui fusese prevăzută şi pregătită cu grijă, şi el trebuie să fi fost convins de invitaţia lui Dumnezeu de a lua asupra sa răspunderile conducerii.

1 Samuel 9:25 25. A stat de vorbă cu Saul. Lui Saul nu i s-a spus despre înalta lui chemare în ziua aceea. În mod evident că Samuel a petrecut câtva timp explicând oaspetelui său marile principii ale guvernării teocratice carefuseseră aplicate timp de secole, şi implicaţiile schimbărilor susţinute de bătrâni. Dar evenimentele neaşteptateale zilei, după cât s-ar părea, n-au atârnat greu pe inima lui Saul, pentru că el a dormit până ce a fost chemat de profet a doua zi dimineaţa.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1–27 PP 608–610 2–8 PP 608

11, 12, 14–21 PP 609

22–24, 27 PP 610

1 Samuel 10:1 1. Sticluţa cu untdelemn. Untdelemnul de măsline era un simbol al prosperităţii (Deuteronom 32,13; 33,24). Ungerea trupului cu untdelemn era de la începutul istoriei şi încă mai este la popoarele primitive o practică generală. Mai târziu au fost folosite ungeri parfumate. Persoanele erau unse pentru motive diferite: ca semn de cinste (Luca 7,46; Ioan 11,2), ca pregătire pentru evenimentele sociale (Rut 3,3) sau însemnând o calificare potrivită pentru vreo slujbă special, demnitate, funcţie sau privilegiu.

Te-a uns Domnul. La evrei ungerea unui bărbat de către un profet era simbolul primirii de către el a unei înzestrări speciale cu Duhul Sfânt pentru aducerea la îndeplinire a sarcinii încredinţată lui. Acest untdelemn pentru ungere era folosit pentru consacrarea obiectelor întrebuinţate în scopuri religioase, cum era cortul întâlnirii (Exod 30,26-29), şi pentru consacrarea preoţilor (Exod 29,7; 30,30; Levitic 8,10-12 etc.). La pregătirea şi folosirea lui trebuia depusă o grijă deosebită (Exod 30,23-33). Desigur că nu era nici o sfinţenie mai mare în untdelemnul însuşi decât în apa botezului; acesta nu transmitea nici o virtute specială; el era numai un simbol. Unii socotesc că practica ungerii unui rege îşi avea originea în Egipt; alţii văd în vechiul ritual canaanit o dovadă a folosirii lui foarte de timpuriu.

Ungerea cu untdelemn este o ilustraţie minunată a felului în care Dumnezeu foloseşte obiceiurile omeneşti spre a-i călăuzi pe oameni să ajungă la o mai adâncă şi mai adevărată cunoştinţă a mântuirii. Dumnezeu i-a instruit pe israeliţi să facă bine cunoscute modele de învelitori, drugi pentru cărat etc. pentru mobilierul şi vasele sfinte ale cortului întâlnirii, asemănându-se într-o anumită măsură celor folosite de egipteni în legătură cu templele lor. Obiecte de măiestrie asemănătoare au fost găsite în mormântul lui Tutankamon. Aici au mai fost găsite şi figuri de paznici asemenea heruvimilor, cu aripile lor întinse, lucrate în relief pronunţat pe sarcofagul acestui faraon. Magilor din zilele lui Hristos, Dumnezeu le-a dat un semn printr-un mijloc cu care ei erau obişnuiţi – o stea care să-i călăuzească la Betleem. Oricare ar fi epoca şi oricare obiceiurile oamenilor, Dumnezeu foloseşte mijloacele binecunoscute oamenilor pentru a-i învăţa despre sfinţenia Lui şi frumuseţea Planului de Mântuire.

1 Samuel 10:2 2. Vei găsi. Avea să fie foarte natural pentru Saul să fie oarecum dezorientat de întorsătura neaşteptată a evenimentelor. Ce surpriză trebuie să fi fost pentru el faptul de a se vedea centrul atracţiei, cu Samuel, conducătorul lui Israel, pregătit să-l primească cu cinste! El putea să cugete mult asupra însemnătăţii tuturor acestor lucruri. Ca dovadă că Domnul îl chemase, Duhul Sfânt a vorbit prin Samuel, descoperind întâmplări viitoare. Dovada preştiinţei lui Dumnezeu, verificată în cursul câtorva ceasuri după ungerea lui, l-a încurajat pe Saul să accepte răspunderea la care era chemat acum. Samuel îl informase deja că măgăriţele fuseseră găsite; acum a fost procurată încă o mărturie inspirată spre a confirma solia profetului.

Pentru inima smerită şi gata de slujire, Dumnezeu înmulţeşte semnele căii pe care să meargă (Isaia 30,21; Ieremia 33,3; vezi DA, p. 224, 330, 331, 668; MB, p. 150). Şi frumuseţea mai presus de toate este că El are o mie de căi în care să arate aceste semne. El nu este limitat la nici o metodă prestabilită. Faptul că Duhul Sfânt în zilele apostolilor a vorbit prin limbi de foc nu este nici un motiv că El trebuie să se manifeste,

altă dată, în acelaşi fel. Apostolii au fost călăuziţi să aleagă pe al 12-lea membru al grupei lor prin aruncare desorţi, dar aceasta nu înseamnă că, astăzi, aruncarea cu banul este cea mai bună cale de asigurare a unui răspuns pentru problemele individuale.

La mormântul Rahelei. Vezi nota adiţională a cap. 1.

1 Samuel 10:3 3. Stejarul din Tabor. (în engl. „plain”). În mod literal, „stejarul din Tabor”. Uneori, stejarii au o viaţă lungă şi cresc până la mari dimensiuni; astfel de copaci sunt excelente semne de hotar. Zeii străini ai familiei lui Iacob au fost îngropaţi „sub stejarul de lângă Sihem” (Geneza 35,8). Undeva între mormântul Rahelei şi Ghibea se afla acest copac care aparţinea unui om sau era într-un ţinut cu numele de Tabor.

1 Samuel 10:5 5. Ghibea Elohim. (engl. „The hill of God”). În mod literal, „Ghibea lui Elohim”. După cum Ghibea (v. 26) era domiciliul lui Saul, „Ghibea lui Dumnezeu”, probabil că era acea parte de deal unde era aşezată înălţimea, şi de unde grupa de profeţi urma să fie văzută coborând.

O ceată de prooroci. Din context apare lămurit că proorocii foloseau imn şi muzică sacră pentru a reîmprospăta în mintea lor purtările de grijă din trecut (faţă de ei) a lui Dumnezeu. Cuvântul acesta tradus „proorocind”, în mod literal înseamnă „ei vor acţiona ca profet”. Ei înălţau laudele lui Dumnezeu cu înfocare. Aceasta pare să fi fost una din metodele instituite de Samuel ca parte din programul pe care el l-a stabilit spre a împrospăta şi spiritualiza mintea lor (vezi Educaţie. p. 47).

1 Samuel 10:6 6. Vei prooroci. Verbul este o formă a lui naba', „a acţiona ca purtător de cuvânt pentru Dumnezeu”. Aici referirea nu este la prezicerea de evenimente viitoare ci la exprimarea de adevăr divin în forma imnului sacru. Aceeaşi formă a verbului este folosită la descrierea profeţilor falşi ai lui Baal, care şi-au făcut tăieturi caşi cum ar fi posedaţi de un duh rău (1 Regi 18,28.29), deşi nimeni nu va pune la îndoială că a fost cu totul alt duh acela care i-a posedat pe acei prooroci păgâni. Aceşti „fii ai proorocilor” înălţau laude lui Dumnezeu când Saul i-a întâlnit şi s-a unit cu ei în astfel de cântări. Multele dovezi ale providenţei divine pe calea lui în timpul câtorva ore trecute adusese într-adevăr o transformare, care, deşi a fost vremelnică, făgăduia ce era gata şi binevoitor să facă Dumnezeu pentru el, dacă el ar fi rămas smerit şi supus.

Prefăcut într-alt om. Vine vremea în viaţa oamenilor când o schimbare a împrejurărilor sau vreun dar divin îi eliberează de impedimentele de mai înainte, şi ei se găsesc supuşi unei schimbări atât de rapide, înviorătoare şi de remarcabile ca atunci când un fluture de noapte iese din gogoaşa lui sau ca o floare de cactus care peste noapte începe deodată să-şi desfăşoare minunata ei frumuseţe şi să răspândească minunatul ei parfum, atunci când numai cu câteva clipe mai înainte nu exista aşa ceva, nimic vizibil. Orice dar bun şi desăvârşit vine de la Dumnezeu (Iacov 1,17). Lui Beţaleel şi Aholiab le-au fost date înţelepciune şi pricepere specială pentru lucrarea cortului întâlnirii (Exod 31,2-6). Aproape peste noapte Moise a fost schimbat dintr-un cioban timid într-un eliberator, stând fără teamă în faţa împăratului. Tot aşa şi Ghedeon a fost schimbat într-un bărbat de mare curaj – în stare să conducă oştirea la victorie – nu prin propria înţelepciune şi pricepere, este adevărat, ci prin inspiraţia lui Dumnezeu. Petru cel egoist şi îndreptăţit de sine a fost schimbat de asemenea într-un conducător neînfricat al bisericii primare. Astfel de schimbări au loc când Duhul lui Dumnezeu le dă oamenilor o viziune de noi posibilităţi şi sufletele lor răspund cu veselie şi bucurie sfântă, găsind plăcere în acceptarea răspunderii dată de Dumnezeu.

Realitatea schimbării devine vizibilă când schimbările au loc în cugete, obiceiuri, în viaţă. Lucrurile vechi se duc; toate lucrurile devin noi (2 Corinteni 5,17). Dar trebuie reamintit că o astfel de schimbare devinepermanentă numai prin reafirmarea zilnică a alegerii făcute în felul acesta. De pildă, Ghedeon a condus pe israeliţii zilelor lui într-o idolatrie tot atât de mare ca şi aceea din care el îi eliberase numai cu puţin timp înainte (Judecători 6,1; 10,25; 8,24-33). Tot aşa şi Saul a refuzat să continue a cunoaşte pe Domnul şi drept rezultat a ajuns, în cele din urmă, în situaţia în care el era sub controlul deplin al lui Satana. Cât de mulţi bărbaţi astăzi, ca şi în vremurile străvechi, poată semnul „ar fi putut fi”!

1 Samuel 10:7

7. Fă ce vei găsi de făcut. Saul avea să înţeleagă din orice lucru care i se întâmpla că Dumnezeu îi dădea dovezi divine ale chemării lui. De ce nu găsise el măgăriţele mai devreme? Pentru ce a rătăcit pe un drum sau altul până ce a ajuns la Samuel, înainte de a auzi ceva despre ele? În toate acestea el trebuia să înţeleagă că, deşi nevăzut, Dumnezeu fusese cu el tot timpul. Având toate aceste dovezi, el trebuie să observesi alte dovezi ale călăuzirii divine. Pentru un moment, aceasta a fost tot ceea ce Dumnezeu a văzut potrivit să-i descopere lui Saul cu privire la viitor.

Dumnezeu este cu tine. Tot cerul a fost interesat să-l ajute să ia hotărârea ca viaţa lui să fie condusă de Dumnezeu. În împrejurările de fiecare zi ale vieţii, el trebuia să aibă în vedere călăuzirea lui Dumnezeu. Cât de diferită ar fi putut fi istoria lui Israel dacă Saul ar fi fost mulţumit să aştepte îndrumarea Domnului! El avusese dovada că împrejurările întoarcerii lui acasă au fost aranjate de Domnul. I se spusese ce avea să se întâmple, pentru ca el să poată fi încurajat să conlucreze cu Dumnezeu, îngăduind Duhului să-l instruiască, să-l ocrotească şi să-i îndrume acţiunile.

1 Samuel 10:8 8. Să te pogori. Samuel i-a dat lui Saul o privire suficientă asupra viitorului spre a dovedi că Dumnezeulucra pentru el. Pentru un moment el n-a putut să-i spună lui Saul în mod precis ce împrejurări aveau să-l cheme la Ghilgal. Dacă ar fi făcut aşa, mai mult l-ar fi încurcat, decât să-l ajute (vezi cap. 11, 15; 13,4.8). Samuel doar l-a asigurat pe viitorul împărat că, făcând cum cerea împrejurarea, el putea totdeauna să se aştepte la tot atât de mult succes aşteptând călăuzirea lui Dumnezeu, ca în ziua ungerii sale.

1 Samuel 10:9 9. I-a dat o altă inimă. În mod literal, „Dumnezeu a schimbat pentru el o altă inimă”, ceea ce înseamnă „Dumnezeu l-a convertit”. Această schimbare a inimii avea să fie însoţită şi de o schimbare de direcţie în activitatea mintală. În loc să cugete la măgăriţe şi ferme, Saul trebuia să cugete la problemele care confruntă pe un om de stat, un general şi un împărat. Dumnezeu era gata să dea lui Saul pricepere după măsura noilor lui răspunderi. Ce gânduri trebuie să fi trecut prin mintea lui Saul în acea zi când, întâmplare după întâmplare prezise de Samuel, se împliniseră (v. 2-7)!

Dumnezeu era gata să schimbe viziunea, ambiţia şi aspiraţiile lui Saul în aşa fel încât lucrurile lui Dumnezeu să devină pentru el cele mai importante probleme ale vieţii. Câteva secole mai târziu, un profet a spus: „Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne” (Ezechiel 11,19). Saul întrebase pe Dumnezeu, prin Samuel, în încercarea de a găsi ieşire din încurcăturile lui personale. Dumnezeu a răspuns maiîntâi la cererea pentru călăuzirea personală şi apoi l-a invitat pe Saul să accepte călăuzirea Sa în probleme careafectau bunăstarea întregii naţiuni. Tot aşa este şi astăzi. Dumnezeu ia pe oameni de acolo de unde îi găseşte şi-i invită să împlinească propriul Lui plan glorios pentru vieţile lor.

1 Samuel 10:11 11. Oare şi Saul este printre prooroci? Aceasta părea oamenilor de necrezut. După câte s-ar părea, viaţa anterioară a lui Saul cu greu putea fi considerată un model de evlavie. Nu era altceva decât o minune ca el să fi devenit un profet, cu toate că, este adevărat, nu în sensul de a fi chemat la slujba profetică. Dar aici el lăuda maiestatea şi puterea lui Dumnezeu şi dădea glas adevărurilor sacre. În inima sa, el adunase o taină caretrebuie să fi fost greu de păstrat, iar recentele dovezi de har şi providenţă divină faţă de el l-au mişcat până în adâncul sufletului. Emoţiile lui zăvorâte au izbucnit cu putere, pentru că cele spuse de Samuel într-adevăr se adeveriseră – Saul fusese „prefăcut într-un alt om” (v. 6). Experienţa lui a atestat, de asemenea, faptul că Dumnezeu este în stare să schimbe pe cel mai nepromiţător dintre oameni într-o unealtă care va fi de folos pentru El. Ba mai mult, în cazul lui Saul, această remarcabilă schimbare avea să atragă atenţia şi încrederea poporului şi să-l pregătească să-l urmeze în calitate de conducător al lui.

Adesea Dumnezeu lucrează pe căi contrare planului omenesc. Era de necrezut, după cum gândeau iudeii, ca apostolii să vorbească în limbi străine în Ziua Cincizecimii. Nouă ni se pare un gest lipsit de înţelepciune ca Hristos, care cunoştea caracterul lui Iuda, să-i încredinţeze slujba de casier al ucenicilor (Ioan 12,6). Lui Naaman i s-a părut absurd ca apele noroioase ale Iordanului să aibă mai multă putere vindecătoare decât râurile limpezi ale Damascului (2 Regi 5,12). Crucea lui Hristos a fost dispreţuită de greci ca fiind mijlocul cel mai josnic pentru salvarea lumii (1 Corinteni 1,18-24). Unei minţi moderne poate să i se pară nedrept ca Domnul să-l îndrume pe Abimelec să i-o înapoieze pe Sara soţului ei şi să-i solicite rugăciunile,

când el o luase cu deplină curăţie de inimă (Geneza 20,5). Lui Ioan Botezătorul i s-a părut nepotrivit ca să boteze pe Fiul lui Dumnezeu (Matei 3,13-15). Mintea lui Simeon era în dezacord cu atitudinea lui Isus de a-i îngădui Mariei să-I ungă picioarele, dacă Acesta ştia ce fel de femeie era (Luca 7,37-40). Totuşi, toate aceste inconsecvenţe sunt rezolvate când se ia în considerare lucrarea şi puterea Duhului Sfânt.

Şcolile profetice au fost organizate sub administraţia lui Samuel, pentru ca tinerii să poată fi educaţi în adevărurile lui Dumnezeu. Se punea accent pe studiul istoriei, pe memorizarea Scripturilor, pe rugăciune şi imnul de laudă. În locul manifestărilor poetice despre Baal, zeul furtunii, Israel era învăţat despre minunatele lucrări ale Domnului, iar lauda la adresa numele Său era exprimată în cânt. În timp ce meditaţia asupra binefacerilor lui Dumnezeu aducea bucurie şi pace în inimile lor tulburate, feţele lor se luminau, reflectând iluminarea lăuntrică a Duhului Sfânt.

1 Samuel 10:16 16. Şi nu i-a spus. Înţeleptul spune că „tăcerea îşi are vremea ei şi vorbirea îşi are vremea ei” (Ecl 3,7). Cât de deosebită a fost reacţia lui Iehu (2 Regi 9,4-13) la ungerea lui de către profet faţă de cea a lui Saul! Dacă Dumnezeu răspundea de chemarea lui Saul la împărăţie, El avea să anunţe pe popor la timpul potrivit. Sub stăpânirea Duhului Sfânt, Saul a urmat instrucţiunile lui Samuel de a aştepta călăuzirea lui Dumnezeu. Pentru a fi potrivit pentru o slujbă înaltă, Saul a trebuit să înveţe întâi să-şi stăpânească limba. Rezerva lui a fost o dovadă despre preţuirea cum se cuvine a răspunderii care apăsa acum asupra lui.

1 Samuel 10:19 19. Voi lepădaţi pe Dumnezeul vostru.Cât de limitat este omul în gândirea lui când opune înţelepciunii sale mărginite atotştiinţa Creatorului! În zilele judecătorilor, când oştile înarmate ale Egiptului mărşăluiau prinţară fără încetare, israeliţii fuseseră apăraţi de asalturile care supuneau cetate după cetate în Palestina. Ei nu şi-au dat seama că domnii egipteni s-au întors acasă spunând că nu au de ce să se teamă de israeliţii care locuiesc pe dealuri. Israel nu ştia că aceste oşti, care mărşăluiau prin ţară, fuseseră unealta de a opri triburile din împrejurimi, care, fără îndoială că priveau cu ochi lacomi spre înălţimile bine udate ale ţării de la apus de Iordan (vezi Exod 24,28).

În decursul istoriei lumii, oamenii au fost ispitiţi să pună la îndoială înţelepciunea planurilor lui Dumnezeu. După potop, Dumnezeu a făcut legământ cu omenirea că pământul nu va mai fi nimicit prin apă. Oamenii, în loc să se încreadă în această făgăduinţă, au socotit că trebuie să clădească un turn al cărui vârf să nu mai poată fi atins de nici un potop. Pentru siguranţă, ei au fost nevoiţi să clădească cetăţi şi să trăiască în strânsă legătură cu vecinii lor. Chiar şi iudeii zilelor lui Hristos uitaseră să caute mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi să-L lase pe El să aibă grijă de nevoile lor materiale şi vremelnice, după cum considera de cuviinţă.

În dorinţa lor de a fi ca popoarele din jur, israeliţii n-au înţeles că plasau încă un obstacol în calea planurilor Împăratului lor ceresc. Ca fiinţe morale libere, ei limitau pe Dumnezeu prin alegerea lor (Psalmul 78,41) şi astfel semănau sămânţa egoismului şi răzvrătirii. Secerişul funest era sigur că vine, totuşi Dumnezeu,în îndurarea şi îndelunga Lui răbdare, nu i-a lepădat niciodată.

1 Samuel 10:22 22. Între vase. În mod literal, „lucrurile”, „echipamentul”, ceea ce înseamnă provizii adunate pentru această întrunire specială.

1 Samuel 10:24 24. Pe care l-a ales Domnul. Mulţi pun întrebarea: pentru ce a ales Dumnezeu pe Saul ca împărat, cunoscând prea bine viaţa pe care avea s-o ducă? Contextul descoperă că poporul a dorit un bărbat cu personalitate de comandant, care să le asigure o conducere puternică în timp de război (cap. 8,19.20). Dumnezeu a ales în armonie cu dorinţele lor, pentru a le dovedi că: (1) El nu limitează libertatea lor de alegere, (2) în ciuda alegerii lor lipsite de înţelepciune, El va restrânge influenţele rele care au venit odată cu monarhia; (3) ei vor fi obligaţi să înveţe din experienţă că ceea ce seamănă omul, aceea şi culege; (4) îndepărtarea unui popor de la calea aleasă de Dumnezeu nu împiedică pe indivizii care compun poporul să trăiască în armonie cu voinţa Sa şi să primească binecuvântarea Samuel

1 Samuel 10:27 27. Oamenii răi. Sau „oameni de nimic” (RSV, vezi despre cap. 2,12). Era numai de aşteptat ca Saul, un membru al celei mai mici seminţii din Israel, să întâlnească două clase de oameni: unii „a căror inimă o mişcase Dumnezeu” (v. 26), care păreau dispuşi să asculte de sfaturile lui Dumnezeu şi alţii – printre care se puteau număra chiar şi unii dintre bătrânii care veniseră din Iuda, cea mai mare seminţie, ca să ceară un împărat – care socoteau că nu fuseseră luaţi în seamă şi care, în consecinţă, refuzau să se supună (vezi PP 612). Aceeaşi situaţie a fost când Dumnezeu a poruncit lui Moise ca leviţii să înlocuiască pe întâiul născut al tuturor seminţiilor, încredinţând astfel slujba preoţească fiilor lui Aaron. În acea vreme, Core şi 250 de prinţi din Israel au refuzat să urmeze călăuzirea lui Dumnezeu şi au mustrat pe Moise pentru că a pus în slujbă propria sa familie. Tocmai faptul că Saul a întâmpinat atât de răbdător această împotrivire faţă de autoritatea lui şi n-a făcut nici un efort să-şi păstreze prin forţă dreptul la tron este cea mai bună dovadă că Dumnezeu mişcase inima lui şi îi dăduse înţelepciunea necesară pentru demnitatea de împărat.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1-27 PP 610-612

1-11 PP 610

5.6 CT 373

8 PP 617, 627

10 PP 622,636

17.20-25.27 PP 611

1 Samuel 11:1 1. Nahaş, Amonitul. Numele Nahaş este obişnuitul cuvânt ebraic pentru „şarpe”. Şarpele era o decoraţie de seamă în templele păgâne din Palestina. Copiii lui Israel au considerat că este bine să păstreze şarpele de aramă după experienţa lor cu şerpii veninoşi din pustia Ţin, la plecarea lor din Cadeş (Numeri 20,1;21,5-9, comp. cu 2 Regi 18,4). Văzând importanţa care se dădea şarpelui în toate religiile vecinilor lor, israeliţii venerau şi ei de mult timp şarpele despre care ei credeau că i-a salvat în pustie (comp. cu Ezechia 8,7-12), Mai târziu, pe timpul lui Ezechia, şarpele de aramă a fost nimicit, din cauza unei astfel de închinări (2Regi 18,4). Având în vedere că numele oamenilor aveau în compunere nume ale diferitelor zeităţi, fără îndoială că lui Nahaş i-a fost dat un nume care însemna anumite caracteristici ale şarpelui, ca înţelepciunea şi agilitatea.

Iabeş din Galaad. Învăţaţii au localizat iniţial cetatea aceasta pe dealurile care domină Wadi Yabis (Iabeş) cam la 7 mile la răsărit de râul Iordan. Dar aceasta ar fi fost prea departe pentru oamenii din Iabeş din Galaad să ducă trupurile lui Saul şi Ionatan în aceeaşi noapte în care au coborât de pe zidul din Bet-Şan corpurile mutilate ale acestor bărbaţi. Arheologul Nelson Glueck a descoperit mai multe urme de dovezi care l-au făcut să identifice Iabeşul de Galaad cu movilele actuale de la Tell et-Meqherch şi Tell Abu Kharaz, cam 1 milă la răsărit de Iordan, care domină râul Yabis, după ce iese din trecătoarea adâncă dintre dealurile Ghileadului şi curge spre apus împreună cu Iordan (The River Jordan, pag. 159-167). Cetatea aceasta fusese localitatea celor 400 de fecioare, ale căror părinţi au fost ucişi pentru că n-au vrut să ia parte la războiul civil împotriva lui Beniamin, şi care fuseseră date de soţii acelei seminţii după nimicirea aproape totală a ei (Judecători 21,8-14).

Cu mulţi ani înainte de Nahaş, Israel fusese supus amoniţilor timp de 18 ani. Avea să fie numai natural ca amoniţii, care mai resimţeau înfrângerea lor prin braţul lui Iefta, să caute o ocazie de a recâştiga controlul asupra Galaadului. Gadiţii şi jumătate din seminţia lui Manase aveau pământ bogat, udat de râurile Iaboc, Yabis şi Yarmuc. Bine aşezate, departe de căldura deşertului, viile şi frumoasele lor păşuni erau obiectul invidiei neamurilor deşertului de răsărit. Iabeşul din Galaad se ridicase din ruinele vremurilor apuse, dar probabil că locuitorii lui nu uitaseră pedeapsa brutală primită după problema cu Beniamin. Dar mai puternică decât duşmănia de moarte dintre oamenii din Iabeş din Galaad şi propriul lor neam a fost ura pe care Amon o

nutrea faţă de tot Israelul ca rezultat al înfrângerii administrate lor de Iefta.

1 Samuel 11:2 2. Ocară asupra întregului Israel. După cât s-ar părea, Nahaş n-a cunoscut dorinţa lui israel pentru o mai strânsă organizare a seminţiilor sub un împărat. Dacă oamenii din Iabeş din Galaad cunoşteau planul şi dacă toate seminţiile au fost reprezentate la alegerea lui Saul la Miţpa (cap. 10,17), se pare că aceasta era de mică importanţă pentru ei. Atitudinea celor din Iabeş din Galaad dă o idee despre starea de dezorganizare a naţiunii nu atât de mult din cauza nevoii lor de un împărat, cât din cauza lepădării de către ei a planului lui Dumnezeu. Egoismul crescuse până la punctul unde, nici o soluţie oferită de Dumnezeu nu avea să fie acceptabilă pentru naţiunea întreagă (vezi cap. 10,27). Nahaş nu avea o ură specială faţă de bătrânii din Iabeş mai mult decât faţă de restul lui Israel. Scopul lui era să arate dispreţ pentru tot Israelul, batjocorind pe unii dintre ei. În acelaşi fel, vrăjmaşul sufletelor îngrămădeşte dispreţ asupra oştilor cereşti aducând suferinţă unui suflet pierdut şi apoi învinuind că o astfel de pedeapsă este rezultatul natural al slujirii lui Dumnezeu.

1 Samuel 11:3 3. Să trimitem soli. S-ar părea că, de când cu supunerea lui Israel sub amoniţi, Iabeşul s-a retras mai mult sau mai puţin din asociaţia chiar cu seminţiile apropiate, ca Isahar, Efraim şi Beniamin. Cetatea era la maxim 30 de mile depărtare de Silo, şi slujba lui Samuel pare să fi fost limitată mai mult la Efraim, Beniamin şi Iuda. Se putea ca bărbaţii din Iabeşul din Falaad să fi nutrit atât de mult ura lor contra celorlalte seminţii, încât să nu fi ştiut că Samuel era judecător? În mod sigur se pare că ei nu ştiau nimic despre numirea lui Saul. Probabil că ei nu luaseră parte la campaniile împotriva filistenilor, ci s-au retras în cetatea lor, nefiind dispuşi să participe la răspunderile privind seminţiile. Ei nici nu erau siguri că seminţiilor vor da vreun răspuns cererii lor. Fiind cu adevărat disperaţi, ei au recunoscut în mod efectiv greşelile lor şi s-au bazat pe îndurarea fraţilor lor israeliţi, pe care nu îi luaseră în considerare în trecut.

1 Samuel 11:5 5. În urma boilor. (engl. „în urma cirezii”). În mod literal, „în urma boilor”. Este clar că Saul fusese la arat şi pentru noapte el aducea boii acasă. Iosif Flavius crede că aceasta a fost cel puţin la o lună după numirea lui (Antiquities, VI 5.1). Având în vedere că mulţi nu au agreat alegerea lui, este evident faptul că s-aîntors acasă pentru a aştepta instrucţiuni din partea profetului care-l unsese. Ce s-ar fi întâmplat dacă Nahaş ar fi asediat Iabeşul înainte ca Saul să fi fost făcut împărat? Şi ce era mai important decât ca noul împărat să aibă ocazia să-şi dovedească valoarea înaintea celor nemulţumiţi, care refuzaseră să-l recunoască drept împărat? Evenimentul şi omul aveau fiecare nevoie unul de celălalt. Noi nu avem nimic a ne teme decât de a uita cum a condus Dumnezeu pe poporul Său. Experienţa aceasta îl asigură pe fiecare creştin smerit că nu este posibil să se afle într-o situaţie pentru care Dumnezeu să nu fi luat deja măsuri suficiente.

1 Samuel 11:6 6. A venit asupra. În mod literal, „s-a grăbit asupra”. Acelaşi cuvânt este folosit pentru a descrie experienţa lui Saul, după ungerea lui, pe drumul spre casă (cap. 10,6). Cu privire la chemarea lui Ghedeon, raportul spune, în mod literal, că „Duhul Domnului a îmbrăcat pe Ghedeon” (Judecători 6,34). După cum Iosua a fost instruit să meargă în ajutorul gabaoniţilor când cei cinci împăraţi din sudul Canaanului au încercatsă-i pdepsească, pentru că făcuseră legământ cu copiii lui Israel, tot aşa, fără să ţină seama de trecut, când Iabeş a avut nevoie de ajutor în faţa atacului unui vrăjmaş, Duhul lui Dumnezeu a dovedit că răspunsul la rugăciunea lor după ajutor era de-acum pe drum. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru miile de căi pe care le are pentru a ne ajuta să ieşim din dificultate!

1 Samuel 11:7 7. O pereche de boi. Probabil că aceiaşi boi cu care arase. Cât de la îndemână sunt uneltele cu care Dumnezeu Îşi arată puterea! Moise n-a avut nevoie de caii şi carele Egiptului. Toiagul lui de păstor a devenit „toiagul lui Dumnezeu”. Ghedeon nu a avut nevoie de suliţe de fier pe care filistenii le socoteau necesare. Câteva oale de lut şi lumânări erau mai bune. Saul n-a cerut echipament special. Dar sacrificarea propriilor lui boi a convins pe Israel că este gata să dea şi să se dea pe sine pentru Domnul. Energia şi plinătatea posibilităţilor lui au fost molipsitoare şi „groaza Domnului a apucat pe popor”. Încă o dată el a dovedit faptul că, stăpânit de Duhul, el avea să fie călăuzit să facă ce este bine, la timp potrivit. Eul a fost întru totul uitat. Critica fiilor lui Belial care probabil că se mărise mult în cugetul lui în timpul ultimei luni trecute sau mai mult ,a devenit nesemnificativa. Sub această nouă şi, pentru el, ciudată putere, Saul a simţit cum îi creşte curajul.

Încrezător în succes şi fără ezitare, el a trecut de partea lui Samuel aducând protecţie unei cetăţi în necaz.

1 Samuel 11:8 8. Bezec. Bezec, locul de adunare pentru oştile diferitelor seminţii, se afla cam la 14 mile nord-est de Sihem pe drumul spre Bet-Şan şi la vreo 10 mile sud-vest de Iabeşul din Galaad, destul de aproape de seminţiile din nord. Dar faţă de Ierusalim era la aproape 50 de mile la nord ; astfel că avea să fie imposibil pentru multe din seminţiile lui Iuda să se adune la timpul fixat. De la Bezec, mai mult de 1000 de picioare deasupra nivelului mării, oştirile urmau să coboare prin Wadi el Khaşeneh spre Iordan, în acest loc cam 900 de picioare sub nivelul mării. Trecând prin vadul acestui râu, ei aveau să continue spre cetate o milă şi ceva spre est. Această adunare de bărbaţi înarmaţi se putea realiza în cursul a şase zile şi mărşăluind de la Bezec în timpul nopţii Saul putea să ajungă la Iabeş în zorii celei de-a şaptea dimineţi. În dimineaţa zilei a şasea, Saul avea destulă oştire prezentă spre a asigura pe bătrânii din Iabeş că vor avea ajutor la timp.

1 Samuel 11:11 11. În straja dimineţii. La vechii evrei, noaptea era împărţită în trei străji militare. Prima strajă este amintită în Plângeri 2,19. Ghedeon şi oştirea lui au căzut asupra madianiţilor la începutul străjii de mijloc (Judecători 7,19). A fost în timpul străjii a treia sau straja „dimineţii” când Moise şi-a întins toiagul şi apele Mării Roşii s-au întors acoperind pe egiptenii care îi urmăreau (Exod 14,24-27). Aici, Saul şi cele trei cete alesale care au mărşăluit toate noaptea, au căzut asupra amoniţilor, care nu bănuiau nimic, în timpul străjii dimineţii, exact înainte de a se lumina de ziuă, şi lupta a durat până la amiază. Deruta a fost completă, nici măcar doi inamici n-au fost lăsaţi împreună.

Multe dintre providenţialele eliberări ale lui Dumnezeu au venit în timpul acesta la lumină. David a putut să se gândească la eliberarea de la Marea Roşie atunci când cânta: „seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia” (Psalmul 30,5). În cuvintele străjerului care răspunde: „Vine dimineaţa şi este tot noapte” (Isaia 21,12), dimineaţa a adus bucurie pentru bătrânii din Iabeş, dar noaptea condamnării pentru Nahaş şi cei care l-au urmat Soarta pe care o pregătise pentru oamenii cetăţii asediate s-a întors asupra capului lui în măsură dublă.

A fost în straja dimineţii când cel cu care se lupta Iacob a spus: „Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile” (Geneza 32,26). Zorile zilei noi a adus cu sine mângâiere şi asigurare. A fost în straja dimineţii (cea de-a patra strajă, după socoteala vremurilor romane), când Isus a venit la barca bătută de furtună pe marea Galileii şi a liniştit inimile ucenicilor, tulburaţi de îndoieli cu privire la mesianitatea Lui (vezi Matei 14,25). A fost în straja dimineţii când Cerul a trimis îngerul cel puternic cu viteza luminii la mormântul din afara porţilorIerusalimului să culce la pământ garda de ostaşi şi să strige: „Fiul lui Dumnezeu, vino afară; Tatăl Tău Te cheamă” (DA 779, 780).

Saul nu s-a oprit să întrebe pe bătrânii din Iabeş pentru ce nu veniseră la Samuel când trebuia să fie alesun împărat. El n-a întrebat nimic despre trecutul lor, oricare putea el să fie. Ei aveau nevoie de ajutor, iar Duhul lui Dumnezeu a pus stăpânire pe el venindu-le în ajutor. Dumnezeu este mult mai interesat de atitudinea cuiva după recunoaşterea greşelilor decât de greşelile în sine. Prin comportarea lor de mai târziu, oamenii din Iabeş au dovedit că trăit experienţa unei adevărate schimbări a inimii (1 Cronici 10,11,12).

1 Samuel 11:12 12. A zis lui Samuel. Aceasta, împreună cu declaraţia lui Saul din v. 7, arată că profetul a mers cu Saul cel puţin până la Bezec şi a ajutat la plănuirea campaniei. Probabil că oştile s-au întors la Bezec înainte de a lelăsa la vatră, bucurându-se mult de victoria lor şi gata să pedepsească pe oricine dintre cei care se opuseseră ungerii lui Saul.

1 Samuel 11:13 13. Dar Saul a zis. Fără să aştepte răspuns de la Samuel, Saul a dat încă o dovadă că fusese schimbat înalt om, spunând că biruinţa a fost a Domnului şi că nimeni nu va muri. Dacă datorită evenimentelor recente unvrăjmaş putea fi schimbat într-un prieten, avantajul avea să fie mai mare decât dacă ar fi omorât. Prin Saul vorbea acum exact acelaşi Duh care a vorbit prin Hristos în predica Sa de pe munte, când a zis: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc” (Matei 5,44).

1 Samuel 11:15 15. Ghilgal. Locul este nesigur. Tradiţia modernă favorizează en-Nitla, 3 mile (4,8 km) sud-est de Ierihonul Vechiului Testament, dar mai potrivit este Khirbet el-Mefier, 1,25 mile (2 km) la nord-est. După Iosua 15,7, el era la nord de valea Acor şi de aceea pe teritoriul care aparţinea lui Beniamin. În toată perioadade şase ani de război pentru luarea în stăpânire a Palestinei, el a fost cartierul general al lui Israel, dar, odată ţara supusă, cortul întâlnirii a fost mutat la Silo (Iosua 18,1). Cu toate acestea, Ghilgal a continuat să fie socotit cel mai sacru loc. Samuel îl vizita în circuitul său anual (1 Samuel 7,16). A fost un loc special pentru jertfe (cap. 13,8; 15,21 etc.). Evident că, mai târziu, el a devenit un centru al idolatriei (Osea 4,15; 9,15; Amos 4,4; 5,5 etc.).

În acest loc cu atâtea amintiri plăcute despre minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, Samuel a chemat pe copiii lui Israel să reînnoiască împărăţia. Fără îndoială că aici el a vorbit din nou, în auzul tuturor, despre grija plină de iubire şi despre îndelunga răbdare ale unui Tată ceresc din timpul secolelor trecute. Ar fi fost mult mai bine dacă ei ar fi fost mulţumiţi cu planul original de guvernare al lui Dumnezeu, dar deoarece au dorit unîmpărat, Dumnezeu a făgăduit să dea noului împărat Duhul Său, după cum Îl dăduse şi judecătorilor. Deşi Îl lepădaseră, avuseseră multe dovezi că Dumnezeu mai era cu ei. Stabilind linia de succesiune pe baza eredităţii, Israel deschidea larg uşile pentru multe probleme şi pericole pe care nu le întâlniseră sub judecători.Dar prin Samuel, Dumnezeu Şi-a afirmat iubirea şi devoţiunea veşnică şi a făgăduit să-i înconjoare cu aceeaşi ocrotire atentă, care le fusese arătată de-a lungul vremii.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

PP 612, 613, 714

1-8 PP 612

9-15 PP 613

1 Samuel 12:1 1. V-am ascultat. Împărăţia lui Dumnezeu este întemeiată pe principiul alegerii libere. Faptul că Dumnezeu cunoaşte sfârşitul de la început nu trebuie, în nici un caz, să-l oprească pe om să ia propriile decizii(vezi Ed. 178). Când Dumnezeu a făcut cunoscut poporului, înainte de a fi intrat în Palestina că va veni timpul când aveau să ceară un împărat (Deuteronom 17,14), El nu Şi-a exprimat în această privinţă voinţa Sa,ci doar a dezvăluit ce curs vor lua evenimentele.

În tot ce mi-aţi zis. Dumnezeu le dăduse un împărat după măsura idealurilor lor, cel puţin cât priveşte înfăţişarea, şi se părea de asemenea, că întruneşte şi măsura spirituală dorită de Dumnezeu. În timpul celor câteva luni, Saul se dovedise a fi stăpânit de Duhul lui Dumnezeu. A avut o atitudine liniştită, răbdătoare faţă de vrăjmaşii lui, a fost smerit înaintea Domnului, ascultător faţă de sfatul profetului, energic în luptă, hotărât în caz de nevoie urgenţă şi cel dintâi în sacrificiu de sine.

Un împărat peste voi. Dacă Domnul ar fi permis lui Israel să ţină alegeri, aspiraţiile politice ale seminţiilor mai mari ar fi dus fără îndoială la confuzie şi despărţire amară. Prin aruncarea sorţilor, a fost ales unul din cea mai mică seminţie. Israel trebuia să înţeleagă continua nevoie de călăuzire divină. Chiar dacă acum aveau un împărat conform cu dorinţele lor, ei trebuie să-şi aducă aminte că progresul nu putea fi făcut nici prin tărie, nici prin putere, ci prin Duhul lui Dumnezeu (vezi Zaharia 4,6). Ei ar fi trebuit să fie dispuşi să urmeze pe judecătorul lor, Samuel, care îi condusese prin multe crize în timpul deceniilor administraţiei lui. Dar acum, fiindcă hotărârea lor în favoarea unei forme monarhice de guvernământ fusese irevocabil confirmată, Samuel a căutat să le arate clar că un conducător nu poate merge mai repede decât este dispus poporul lui să-l urmeze şi că, mişcările lui trebuie să fie condiţionate de libera lor alegere. Cu toate că a presimţit pericole nespuse în cale, el n-a purtat nici un resentiment în inimă faţă de ei, nici nu i-a părăsit în niciun fel şi nici nu i-a lăsat în voia propriilor lor planuri.

1 Samuel 12:3 3. Iată-mă. Profetul înaintat în vârsta nu era egocentric. Acum, când poporul era încântat de recentele

victorii şi fericit, ca urmare a alegerii unui împărat, Samuel a căutat să-i facă să treacă în revistă procedeele luiDumnezeu din trecut şi să privească asupra perspectivelor ce îi aşteptau. Sub monarhia proaspăt întemeiată, serviciile lui Samuel ca judecător nu aveau să mai fie necesare. Împăratul avea să se înconjoare cu bărbaţi de război (cap. 14,52) şi influenţa morală a lui Samuel avea să fie umbrită de forţa fizică la porunca lui Saul. Cu toate acestea, Samuel mai putea fi purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu şi mai putea fi canalul prin care Duhul lui Dumnezeu urma să îndrume pe poporul Său.

Acesta a fost un timp de mare criză pentru Samuel şi el şi-a dat seama că, în mare măsură calitatea convingătoare a soliei pe care avea s-o prezinte depindea de propria sa integritate de caracter. Altfel, sfatul luiavea să aibă puţină greutate. Ei îl cunoscuseră încă de la naştere. Îl cunoscuseră din lucrarea lui de profet. Fuseseră martori la purtarea lui ca judecător şi profet; cunoşteau caracterul lui exemplar. Făcuseră cunoştinţă personal cu dreptatea şi corectitudinea hotărârilor lui judecătoreşti şi erau gata să recunoască faptul că niciodată nu s-a îmbogăţit prin slujba lui. Ei erau convinşi că singurul lui obiectiv din viaţă a fost să aplice poruncile lui Dumnezeu pentru binele lor.

Viaţa lui Samuel arată în mod distinct că, întocmai ca o plantă, caracterul are o creştere gradată. Încă din copilărie Samuel a fost stăpânit de un spirit de consacrare. După cum seva aprovizionează elementele de creştere la o plantă, tot aşa şi Duhul Sfânt a devenit o forţă lăuntrică tăcută, care a pătruns toate cugetele, simţămintele şi acţiunile lui, până când toţi oamenii au putut să vadă că viaţa lui era conformă modelului divin. Caracterul armonios al lui Samuel a fost rezultatul propriilor lui acte ale datoriei, aduse la îndeplinire sub călăuzirea Duhului Sfânt. Aşa este şi astăzi. „În toţi cei care se supun puterii Lui Spiritul lui Dumnezeu vaconsuma păcatul” (DA 107). Este întru totul posibil a fi astăzi un Samuel, după cum a fost şi cu o mie de ani înainte de Hristos.

1 Samuel 12:6 6. Domnul a pus. Acest Iehova, pe care ei îl chemaseră ca martor a fost Acela care „a pus” – în mod literal –„a făcut” pe Moise şi Aaron. El a fost Acela care i-a ocrotit de răzbunarea lui Faraon şi i-a scos din casa robiei. Totuşi, căutând un împărat, ei lăsau să se înţeleagă că Dumnezeu nu putea să-i ocrotească de ravagiile cetelor de prădători ale neamurilor din jur, chiar dacă erau aşezaţi în propriile lor cetăţi şi nu mai erau robi.

1 Samuel 12:9 9. Ei au uitat pe Domnul. Aşa cum au fost înconjuraţi în Egipt de idolatri şi locuind acum printre neamurile care practicau cele mai degradante forme de închinare, lui Israel i-a fost greu să fie poporul ales al lui Dumnezeu şi să dea mărturie prin viaţa lor cu privire la o cale mai bună de a face faţă problemelor încurcate ale vieţii. Modelul de închinare era atunci la fel de fix cum e moda astăzi. Se cerea mult curaj ca să te opui curentului de opinie publică şi puţini au fost gata să încerce să facă aşa. Cu mult înainte de migrarea înEgipt, Lot socotise că el şi familia lui puteau să locuiască în Sodoma şi să nu fie influenţaţi de obiceiurile existente din jurul lor. Triste au fost rezultatele hotărârii lui! Dumnezeu oprise pe Israel să facă vreo alianţă cu idolatrii băştinaşi. Dar, sătui de război, ei au crezut că este mai bine să se asocieze, formând o legătură strânsă cu canaaniţii. De trista amintire sunt oprimările lui Eglon, împăratul Moabului (Jud 3,12-14), ale lui Sisera, căpetenia oştirii lui Iabin (Judecători 4,2), ale filistenilor (Judecători 13,1) şi ale altora.

1 Samuel 12:10 10. Au strigat. Această implorare constă din două părţi: (1) mărturisirea încăpăţânării lor de a nu urma Călăuza lor, şi (2) o cerere de eliberare, însoţită de făgăduinţa de a servi de aici înainte în mod credincios lui Dumnezeu. Dar se pare că omul este pururea incapabil să înveţe din experienţa altora. El urmează propriile luiînclinaţii până ce este aproape prea târziu şi, în cele din urmă, disperat, recunoaşte propria lui nevoie de ajutordin exterior. El crede că a învăţat din lecţia primită şi că nu va mai cădea niciodată.

Solomon, de pildă, a intrat în laboratorul vieţii şi a încercat orice cale imaginabilă de a obţine fericirea. Dar în fiecare experienţă el n-a găsit nimic altceva decât „deşertăciune şi goană după vânt” (Eclesiastul 1,14.17; 2,11.15.17.23.26 etc.). În cele din urmă, el a ajuns la concluzia că temerea de Domnul şi ascultarea de poruncile Lui constituie toată datoria omului (Eclesiastul 12,13). Dar chiar cu astfel de exemple în faţa lor oamenii curând dau uitării concluziile înţeleptului până când nu parcurg aceeaşi cale ei înşişi şi dovedesc spre propria lor mulţumire că ceea ce omul seamănă este sigur că şi seceră.

1 Samuel 12:11 11. Ierubaal. Un alt nume pentru Ghedeon, rămas de la întâmplarea când a nimicit altarul lui Baal (vezi Jud 6,25-32).

Barac (engl. „Bedan). Nu există nici un judecător cu numele de „Bedan”. Septuaginta şi Siriaca redau „Barac”. Litera ebraică d se aseamănă foarte mult cu literar r, iar n cu litera c (vezi Geneza 10,4; 25,15). Alţii identifică pe „Bedan” cu „Abdon” (vezi Judecători 12,13.15), prezentând o mai apropiată asemănare între aceste două nume ebraice decât între „Bedan” şi „Barac”.

Iefta. Căpetenia lui Israel, când copiii lui Amon au încercat prima dată să ia din nou în stăpânire ţinutul Galaadului (Jud 11). Iefta a spus amoniţilor că se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu pentru a ocroti pe Israel în stăpânirea de către ei a ţării (Jud 11,24) şi biruinţa lui asupra lor a fost tot atât de mare cum s-a dovedit a fi mai târziu a lui Saul.

Samuel. Siriaca şi Septuaginta revizuită de Lucian redau „Samson” în loc de „Samuel”, probabil pentrucă s-a crezut că Samuel avea să fie prea modest ca să amintească propriul său nume. Alţi comentatori cred că „Samuel” a fost inserat pe margine de un scrib de mai târziu şi astfel admis până la urmă în text. Dar,, în timp ce numele ebraic de „Barac” se putea uşor confunda cu „Bedan” sau „Abdon” cu „Bedan”, din cauza asemănării dintre litere, numerele de „Samson” nu putea fi confundat niciodată cu „Samuel”, din cauza neasemănării dintre litere.

1 Samuel 12:14 14. Dacă vă veţi teme de Domnul. Plini de bucuria victoriei, israeliţii, fără să se gândească nici la viitor,nici la conducerea protectoare a lui Dumnezeu, încoronaseră pe Saul ca împărat. După cum Adam, prin propria lui alegere liberă, alesese o cale a vieţii contrară voinţei divine, tot aşa şi Israel, acum, a aruncat zarul care avea să afecteze în continuare viaţa naţiunii întregi. Cu toate acestea, Dumnezeu a asigurat oştirea lui Israel de călăuzire divină, dacă aceasta avea să recunoască dependenţa sa de El, să primească sfatul Lui şi să asculte de porunca Lui.

1 Samuel 12:15 15. Dacă nu veţi asculta. Ei nu puteau să spună că mâna lui Dumnezeu fusese împotriva lor. El îi ocrotise şi-i salvase de repetate ori, chiar dacă, în egoismul şi nebunia lor îi întorseseră iar şi iar spatele. El a căutat să-i facă să răspundă de bună voie ca indivizi, iubirii Sale. Cum altfel puteau ei să înveţe că nici o naţiune nu poate fi salvată ca naţiune, ci că fiecare ins trebuie să hotărască pentru sine, independent de mediulîn care trăieşte?

1 Samuel 12:17 17. Tunete şi ploaie. Dumnezeu nu putea să dea lui Israel o dovadă mai impresionantă decât ploaia în timpul seceratului. Ploaia în timp de primăvară, la secerat, avea să fie ceva uimitor. În Palestina, ploaia de primăvară în mod normal încetează înainte de vremea Paştelui şi anotimpul uscat se instalează imediat. Ploaia vine din nou toamna, precedând semănatul grâului şi orzului.

Să ştiţi. Ei trebuia să ştie două lucruri: (1) că au păcătuit înaintea Domnului cerând un împărat, şi (2) căDomnul îi iubeşte şi nu-i va părăsi niciodată. În acea zi, ei au mai adăugat un alt memorial la deja atât de multele lor dovezi că cel rătăcit, care se întoarce este mai mult decât bine primit în casa Tatălui.

1 Samuel 12:20 20. Din toată inima voastră. Ascultarea de Dumnezeu este o înrobire de bună voie, care rezultă din iubire. Omul vrea să facă din iubire ceea ce nu vrea să facă altfel. Samuel L-a iubit pe Domnul şi slujirea lui a fost aceea a unui sclav care era mulţumit să fie cu stăpânul său. În timp ce poporul a fost martor la o astfel de tovărăşie dintre Samuel şi Dumnezeu, aceasta urmărea să nască aceeaşi dorinţă în inimile lor.

1 Samuel 12:21 21. Nu vă abateţi. Adevărata iubire nu este statică, ci progresivă. Dumnezeu era gata să descopere în continuare iubirea Sa pentru Israel şi suferea când vedea că aceşti copii ai Săi deveneau egocentrici şi-L uitau.

El iubeşte în mod constant pe om şi-l invită să răspundă acestei iubiri printr-o slujire consacrată.

1 Samuel 12:23 23. Vă voi învăţa. Samuel asigură poporul că nu-i poartă pică din cauza alegerii lui şi că el îşi va consacra viaţa învăţându-i mai departe calea Domnului. Deşi el înceta să mai aibă răspunderea guvernării, acum, după ce şi-au ales un împărat, totuşi, ca profet, el avea să rămână în continuare reprezentantul lui Dumnezeu pentru ei. Samuel îşi dădea seama de pericolele viitorului. El ştia că avea să fie imposibil pentru om să facă dreptate fără ca Duhul lui Dumnezeu să-l îndrume. El a început să înţeleagă că, probabil, sarcinile lui de profet aveau să fie chiar mai grele decât fuseseră până atunci. Cu toate acestea, era hotărât ca nimeni sănu-l poată arăta niciodată cu degetul declarând că n-a stat alături de Israel în cursul tuturor vicisitudinilor vieţii. El fusese loial faţă de ei ca judecător. Acum, când ei îl retrogradaseră, ca să zicem aşa, el avea să dovedească faptul că iubirea lui pentru ei, ca şi aceea pentru Dumnezeu, nu s-a schimbat.

1 Samuel 12:24 24. Vedeţi. Una din cele mai mari nevoi ale oamenilor în ziua de azi este timpul consacrat meditaţiei. Este nevoie să ne luăm timp pentru a medita la nemărginita bunătate a lui Dumnezeu şi la dovezile Lui de călăuzire şi purtare de grijă.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-25 PP 614, 615

1-4.11 PP 614

12 PP 615

13 PP 636

16-25 PP 615

19 SC 44; 5T 611

1 Samuel 13:1 1. Saul... a domnit. (engl. „Saul a domnit un an”). Înţelesul acestui text al Scripturii nu e clar, aşa cum sunt de acord toţi traducătorii şi comentatorii. O traducere literală a textului ebraic, aşa cum îl avem astăzi, seciteşte: „Saul în vârstă de an(i) când a început să domnească şi a domnit doi ani peste Israel” (despre „an(i) vârstă” vezi vol. 1 pag. 181, şi cele despre Geneza 5,32). Încă de pe vremea celei dintâi traduceri a Bibliei, fără încetare textul acesta a pus în încurcătură pe traducători. Ediţiile mai timpurii ale LXX au evitat dificultatea prin omiterea în întregime a versetului. Targum-urile l-au parafrazat spre a se citi: „Saul a fost tot aşa de inocent ca un copil de un an când a început să domnească”. Siriaca îl redă: „Când Saul domnise unul sau doi ani”. Ca şi traducerile precedente ale textului JKV este o parafrazare care redă, nu textul ebraic, aşa cum îl avem astăzi, ci ceea ce au crezut traducătorii că ar fi fost textul original ebraic. Traducerea RSV presupune că sunt două omisiuni: „Saul era în vârstă de... ani când a început să domnească; şi el a domnit... şi doi ani peste Israel”.

Unii comentatori sunt de acord că aici, fără îndoială, este un caz unde a avut loc o omisiune în procesulde copiere, deşi nimeni nu poate spune pe ce vreme, în transmiterea textului, a putut avea loc omisiunea (vezi vol. 1 pag. 15). Dacă textul ebraic existent este rezultatul unei omisiuni, ne găsim în faţa unei dovezi despre grija şi conştiinciozitatea copiştilor de mai târziu în lucrarea lor de producere de noi manuscrise, pentru că ei n-au contrafăcut textul însuşi, ci l-au lăsat aşa cum l-au găsit, chiar dacă înţelesul lui este obscur.

Se câştigă puţin prin metoda presupunerii, dar se poate încerca o explicaţie. Forma declaraţiei în discuţie corespunde exact cu aceea a formulei folosită de obicei de scriitorii Biblie pentru precizarea vârstei împăratului la începutul domniei şi durata acesteia. Formula corespunzătoare pentru David apare în 2Sa 5,4 (vezi şi 2 Regi 32,2; 24,8; 8,18 etc.). Dacă ar fi fost făcute într-un text paralel omisiuni asemănătoare cu acelea din 1 Samuel 13,1, un text ca cel din 1 Regi 21,1 s-ar citit: „Manase era în vârstă de.... ani când a

început să domnească şi a domnit.... şi cinci ani în Ierusalim”. În construcţia de bază, cele două texte sunt identice. Introducerea unui număr pentru vârsta lui Saul când ajunge împărat şi un altul pentru lungimea domniei lui ar face declaraţia paralelă cu declaraţiile despre David şi alţi împăraţi. În textul original expresia „....şi doi” poate fi citită „patruzeci” (vezi Fapte 13,21). Textul ebraic din 1 Samuel 13,1, aşa cum se află acum, lasă să se înţeleagă că, la origine, el a constituit o declaraţie despre vârsta lui Saul şi lungimea domniei lui. Dacă nu este aşa, atunci Saul este singurul împărat evreu despre care Vechiul Testament nu face o astfel de declaraţie.

În conformitate cu o altă explicaţie, 1 Samuel 13,1 s-ar citi: „Saul a domnit un an; şi el a domnit doi anipeste Israel”. Adică el împlinise primul an al domniei lui (vezi pag. 138) şi era în al doilea an când au avut loc evenimentele din acest capitol. Totuşi, trebuie admis faptul că a construi textul ebraic din 1 Samuel 13,1 ca săarată că evenimentele din cap. 13 au avut loc în al doilea an al lui Saul este nenatural (forţat) şi constituie o construcţie fără paralelă exactă în raportul Bibliei despre împăraţi.

Textul poate fi înţeles în mod rezonabil ca însemnând că Saul a făcut o încercare de a supune pe filisteni în al doilea an al lui, deşi prima lovitură reală – aceea a lui Ionatan, raportată aici, a venit cândva, mai târziu. Înţeles în felul acesta, există armonie cu traducerea şi prima interpretare menţionată aici pentru 1 Samuel 13,1. Dacă se conchide că PP 616 pare să dea lămuriri pe baza interpretării de către KJV a acestui verset, s-ar putea arăta că declaraţia în sine poate fi luată ca referindu-se la prima încercare. Dar nu are importanţă cum este tradus sau interpretat acest pasaj, noi suntem lăsaţi în încurcătură in ceea ce priveşte redarea originală a textului. Totuşi, în cazul acesta ca şi în alte cazuri de texte dificile şi obscure, nu este vorba de nici o problemă de doctrină şi, deci, de mântuire a noastră.

1 Samuel 13:2 2. Ghibea. Ghibea este acum identificată, în general, cu Tell el-Ful, un post de observaţie pe creasta lanţului central de munţi, la 3 sau 4 mile nord de Ierusalim. Ruinele a ceea ce se crede că a fost capitala-fortăreaţă a lui Saul au fost excavate de curând (vezi vol. 1 pag. 124).

1 Samuel 13:3 3. Tabăra. Ebraicul neşib, „stâlp”, „prefect”, „deputat”, „garnizoană” sau „post”. În general, comentatorii au socotit că înţelesul de „prefect” sau „guvernator” ar trebui să fie sensul de aici ca fiind mai potrivit în context (dar vezi PP 616). În Geneza 19,26 neşib este redat „stâlp”, iar în 1 Regi 4,19 şi 2 Cronici 8,19 ca „slujbaş” sau „slujbaşi”.

Gheba. Cam la 4 mile nord-est de această Ghibea se întinde Wadi Medineh, o mare crăpătură în suprafaţa pământului, observabilă cu greu chiar de la mică distanţă de marginea prăpăstiei. Laturile ei se înalţăca prăpăstii de netrecut, la sute de picioare înălţime. Pe partea de sud-vest a văii este Gheba, şi o milă sau două spre nord-est peste vale se află cetatea Micmaş, pe un platou cam cu 700 de picioare mai jos decât ţinutul din jurul Ghibeii (Tel el-Ful). Ţinutul spre est de Micmaş coboară o distanţă în pantă uşoară, fiind bun pentru agricultură, de unde se vede bine drumul de la (spre) Ierihon. Muntele Betel este la vreo 6 mile nord de Ghibea şi cu 200 picioare mai înalt decât Ghibea.

Micmaş avea să stăpânească drumul principal de la Ierihon şi valea Iordanului către Betel şi şoseaua principală care trece pe la nord de Ierusalim spre Sihem. Saul a aşezat pe fiul său, Ionatan, şi o treime din soldaţii lui înarmaţi la Ghibea, în timp ce, cu celelalte două treimi ale armatei a păzit drumul de acces spre Betel şi Ghibea dinspre est. Acesta ar fi fost drumul cel mai probabil al amoniţilor, dacă ei ar fi căutat să se răzbune pe Saul pentru biruinţa de la Iabeş din Galaad. El n-a anticipat necazul dinspre vest, pentru că acolo era pace cu filistenii de mai mulţi ani (cap. 7,13).

Filistenii. Deşi filistenii nu erau în război cu Israel, ei păstrau posturi de pază pe dealuri, aşa ca acela dela Gheba, la sud-vest de Micmaş, peste vale, şi cu vreo 200 de picioare mai sus. Cuvântul naşib (sau neşib, vezi mai sus), tradus „tabără”, vine de la verbul naşab, „a lua poziţie”, „a fi aşezat într-un loc”, prin numire sau spre îndeplinirea datoriei. Nu departe de acel loc, la Rama (vezi cele despre cap. 1,1), era o şcoală a profeţilor organizată de Samuel. Este evident faptul că Samuel a încercat să pareze influenţa păgână filisteană,aşezându-şi şcoala în apropiere, sperând astfel să atragă poporul înapoi la închinarea lui Iehova. Numai dacă influenţa şcolii profetice ar fi pătruns în viaţa individuală a locuitorilor din Gheba, astfel ca filistenii să poată

vedea adevărata importanţă a mântuirii lui Dumnezeu, lupta sângeroasă ar fi putut fi evitată şi mulţi filisteni arfi putut primi pe Dumnezeu, întocmai cum a făcut Naaman sirianul în anii de mai târziu (2 Regi 5).

Să audă evreii. Substantivul „evreii”, folosit pentru a desemna poporul evreu, se află numai de 35 de ori în întreaga Biblie, de 31 de ori în Vechiul Testament şi de 4 ori în Noul Testament. Din cele 31 de referinţe ale Vechiului Testament, 16 sunt în legătură cu şederea lui Israel în Egipt şi 5 în legătură cu acest război împotriva filistenilor (cap. 13 şi 14). Dimpotrivă, cuvântul „Israel” este folosite de sute de ori în Scripturi, iar întrebarea care se naşte este pentru ce există acest contrast între aceste două cazuri. Un fapt esteînsă clar. Termenul de „evreu” este folosit totdeauna de străini sau de israeliţi când vorbesc despre ei înşişi străinilor. În general, acum se crede că „evreu” era numele obişnuit sub care erau cunoscuţi israeliţii vecinilor lor (vezi cele despre Gen 1021; 14,13). Faraon şi poporul lui se pare că au folosit ambele nume în mod alternativ (vezi Exod 1,16; 5,2; 14,5 etc. vezi, de asemenea, cele despre 1 Samuel 13,7).

1 Samuel 13:4 4. S-a făcut urât. Poate mai bine „s-a făcut odios, scârbit”. Acelaşi cuvânt este folosit la descrierea manei care rămânea peste noapte (Exod 16,20.24).

La Saul la Ghilgal. Având în vedere că împărăţia fusese confirmată la Ghilgal (cap. 11,14.15), Saul a chemat pe tot Israelul să se adune acolo decât la Ghibea sau Micmaş, unde pregătirile lor ar fi putut fi observate de filisteni. Filistenilor le-ar fi fost uşor să ajungă la ultima localitate, mărşăluind prin diferitele văi care i-ar fi ajutat. Este greu de înţeles pentru ce n-a cerut Saul lui Israel să vină în ajutorul oştirii care era dejaîn ţinutul lui Beniamin. Acela ar fi fost mai aproape de căminul lui Samuel şi de aşezarea sacră de la Betel (vezi cap. 1,1). Stâncile din valea de la Gheba ar fi constituit o fortăreaţă minunată şi cu siguranţă că locuitorii acelei regiuni cunoşteau mai mult despre terenul defensiv decât cunoşteau filistenii, porniţi acum pe răzbunare. În dilema lui, se pare că Saul şi-a adus aminte ce-i spusese Samuel despre Ghilgal (cap. 10,8).

1 Samuel 13:5 5. O mie de care (engl. „treizeci de mii”). Textul Lucian al LXX şi cel Siriac redau „trei mii”. Diferenţadintre cuvintele ebraice pentru 3 şi 30 este mică şi cineva poate uşor să confunde unul cu celălalt.

1 Samuel 13:6 6. S-au ascuns. Aducându-şi aminte cu amărăciune de înfrângerea suferită cu ani în urmă aproape de Silo şi mai ales în absenţa lui Samuel, israeliţii au fost cuprinşi de panică. Mobilizarea filistenilor a înspăimântat poporul în aşa măsură încât Saul n-a mai fost în stare să menţină ordinea în tabără, iar moralul a scăzut repede. Victoria obţinută cu câteva luni în urmă la Iabeş a fost uitată cu desăvârşire. Uitate au fost şi mărturisirile şi jertfele, când, mult mai recent, ei se bucuraseră înaintea lui Dumnezeu chiar în acest loc (cap. 11,15). Ce contrast între frica lor şi credinţa manifestată mai târziu de Elisei, când servul său, îngrozit de oastea sirienilor din faţa porţii cetăţii, a avut ochii deschişi să vadă muntele plin de forţe îngereşti. Cât de important a fost în acest timp de criză pentru Saul şi oamenii lui să aştepte sfatul şi binecuvântarea profetului înainte de a porni la luptă!

1 Samuel 13:7 7. Unii evrei au trecut. Când i-a chemat pe israeliţi la arme, Saul a spus: „Să audă evreii” (v. 3). Totuşi versetul 7 notează că „evreii” au fugit peste Iordan (cuvântul „unii” nefiind în textul original), în timp ce versetul 6 afirmă că Israel s-a ascuns în peşteri „în muntele lui Efraim” (cap. 14,22). Cuvântul „evreii” este folosit în mod constant de filisteni referindu-se la împotrivirea lor, dar autorul cărţii Samuel se pare că face deosebire între cei doi termeni, „Israel” şi „evrei”, ca de pildă în versetul 19, unde se menţionează faptul că filistenii controlau pe toţi fierarii, „să împiedicăm pe evrei să-şi facă săbii”. În contrast, autorul însuşi spune căcei „din Israel se pogorau la filisteni” ca să-şi ascută uneltele lor. Totuşi LXX traduce aici cuvântul „evrei” cu„sclavi”. (vezi cele despre v. 3).

1 Samuel 13:8 8. A aşteptat şapte zile. Aceasta nu înseamnă în mod necesar că Saul aşteptase deja şapte zile întregi şi că Samuel nu ajunsese până la începutul celei de-a opta zile, intirziind astfel cu o zi întreagă. Este foarte probabil că, întrucât profetul n-a apărut în prima parte a zilei stabilite (vezi PP 617, 618), Saul şi-a asumat răspunderea de a aduce jertfă. După ungerea lui Saul ca împărat, Samuel îl instruise pe acesta cu privire la

această ocazie; el trebuia să meargă la Ghilgal şi să aştepte acolo până când avea să vină Samuel (vezi cap. 10,8; compară cu PP 617). Totuşi, Samuel sosise curând după vremea hotărâtă pentru aducerea jertfei numai ca să descopere fapta de neascultare a lui Sal (cap. 13,10).

1 Samuel 13:11 11. Poporul se împrăştie. Prezicând cererea lui Israel de a avea un împărat, Moise a avertizat ca acesta „să nu aibă mulţi cai”, adică să nu se încreadă în echipamentul său de apărare (Deuteronom 17,16; comp. cu Isaia 31,3). Dimpotrivă, împăratul, în calitate de conducător şi exemplu al poporului, trebuia să-şi procure o copie a legii, să devină un cercetător atent al ei şi să asculte de instrucţiunile cuprinse acolo.

Dar Saul, gândindu-se la echipamentul militar al vecinilor lui Israel, cu oştile lui permanente, a ajuns să separe siguranţa şi succesul de credinţa simplă şi încrederea în Dumnezeu. Cu această concepţie în mintea lui, el n-a reuşit să inspire oamenilor lui curajul care vine din credinţa în Dumnezeu. În lipsa acestuia şi fără armele în care să-şi pună nădejdea, oamenii lui, cu o vedere mai clară decât cea a lui Saul, n-au putut să vadă nici un temei de la care să aştepte victoria. Viitorul părea fără speranţă. Aşa s-a întâmplat că, la primul semn de pericol real, cea mai mare parte a oştirii lui Saul a dezertat de teama să nu-şi piardă viaţa şi l-a lăsat la Ghilgal nu cu mai mult de 600 de oameni. Iscoadele lui îi aduseseră ştiri despre concentrarea vrăjmaşului la numai 12 mile depărtare, la Micmaş, şi el s-a temut nu numai din cauza naţiunii, ci şi din cauza propriei lui siguranţe.

Saul pierduse încrederea şi respectul oştirii sale. În fiecare zi dezertau din ce în ce mai mulţi oameni. El era complet descurajat. Popularitatea lui scădea repede. El era gata să arunce toată vina pentru această situaţie asupra lui Samuel, care nu reuşise să apară. Saul s-a întristat pentru că Samuel nu era prezent. Stăpânit de aceste gânduri, el l-a întâmpinat pe profet fără să prezinte nici o scuză, ci mai degrabă într-un spirit de îndreptăţire de sine. Ce contrast faţă de spiritul în care se pregătise pentru atacul asupra lui Amon!

1 Samuel 13:13 13. „Ai lucrat ca un nebun”. Adică ai îngăduit să fii stăpânit de simţuri şi nu de încrederea în Dumnezeu, întemeiată pe experienţele providenţiale trecute. Dacă Dumnezeu este cu tine, cine poate fi împotriva ta? Ceea ce Ghedeon a făcut cu cei 300 de aleşi din 32.000, cu siguranţă că şi Saul ar fi putut face cu cei 600 din cei 3.000! Dar dacă el a refuzat să aibă încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu şi în cuvântul profetului Său şi a manifestat o atitudine de necredinţă şi şovăire într-un moment de criză, cum mai putea Dumnezeu să continue să fie cu el? Dacă Saul ar fi fost dispus să-şi umilească inima, cât de cu totul alta ar fi putut fi istoria lui Israel!

1 Samuel 13:14 14. Domnia. Saul n-a prezentat ca scuză faptul că înţelesese greşit instrucţiunile lui sau că ele n-au fost lămurit arătate. Pe de altă parte, el a recunoscut deschis călcarea premeditată a instrucţiunilor primite în favoarea propriei lui dorinţe. Compară poziţia lui Saul cu aceea a lui Adam în grădina Edenului sau pune-o în contrast cu aceea a lui Hristos pe muntele ispitirii. Înainte de a merge în pustie pentru a fi ispitit de diavolul, Hristos primise asigurarea că este Fiul preaiubit al lui Dumnezeu. Şase săptămâni mai târziu, lihnit de foame şinecunoscând ce se afla în faţa Lui, El a aşteptat cu răbdare călăuzirea divină. Când se părea că este neluat în seamă, istovit şi înspăimântat de încordare psihică, atunci a încercat Satana să-I clatine încrederea în Cuvântullui Dumnezeu. Dar acolo unde n-a reuşit Adam şi unde Saul a ales calea care duce in jos, Hristos a câştigat!

Mustrarea lui Samuel a fost pronunţată în aşa fel încât să invite la căinţă şi umilinţă, dar în zadar. Însăşi prezenţa profetului ar fi trebuit să-i aducă aminte de râvna şi interesul altruist al acestuia din lunile trecute. Saul a cautat să se îndreptăţească învinuindu-l pe Samuel că a greşit. Cum s-a întâmplat cu Saul, aşa a fost omul în toate vremurile. Când apăsă necazurile, teama de pericolul iminent măreşte sensibil activitatea minţii şi dă naştere unei nerăbdări de a rezolva problema cât mai repede. Într-o astfel de tensiune, raţiunea cu privire la datorie este orbită fiind înlocuită cu o condamnare critică îndreptată împotriva altora şi cu o puternică hotărâre de a îndreptăţi cursul acţiunii astfel alese. Încrederea anterioară în ocrotirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu lasă loc unei necredinţe cinice şi, în final, revoltei.

1 Samuel 13:15 15. Ghibea. Ebraicul gib’ah (vezi cele despre v. 16).

1 Samuel 13:16 16. Ghibea. Textul ebraic redă aici Gheba nu Ghibea ca în v. 15. Gheba era exact peste valea de la Micmaş (vezi cap. 14,4.5, unde în textul original al v. 5 este Gheba şi nu Ghibea). Confuzia din traducere se datorează probabil părerii că Gheba şi Ghibea au fost pronunţări diferite ale aceleaşi localităţi, aşa cum mai arată încă vechile hărţi. Este adevărat că Gheba este numită uneori Ghibea, dar se pare că au fost două localităţi diferite (vezi cele despre cap. 14,16). Dacă săpăturile recente, adăugate la dovezi biblice, au localizat în mod corect fortăreaţa lui Saul, Ghibea, la Tell el-Ful, la 3 mile sud-vest de Gheba şi la nord de Ierusalim (vezi vol. I, pag. 124), Ionatan nu s-a dus acolo, ci în mod evident că a „rămas în” Gheba, faţă în faţă cu Micmaş, cum rezultă de aici, după ce a luat-o de la filisteni (v. 3), iar Saul probabil că s-a unit cu el după ce s-a întors de la Ghilgal.

Vezi o hartă a bătăliei de la Micmaş

1 Samuel 13:17 17. Trei cete. Probabil că Orfa era aşezată unde se întâlneau două mari drumuri, la nord-vest de Ierihon. Ţara Şual – în mod literal, „ţara şacalilor” – probabil că indică versantele cavernoase ale regiunii de larăsărit de Orfa, când munţii scad repede de la creasta muntelui lui Efraim înspre Iordan. Ţinutul acesta este presărat cu peşteri de calcar, minunate locuri de ascundere.

1 Samuel 13:18 18. Bet-Horon. Bet-Horonul de sus şi Bet-Horonul de jos cam la vreo 10, respectiv 12 mile apus de Micmaş, aproape de hotarul dintre Efraim şi Beniamin, unde munţii sunt abrupţi înspre Şefela. Ţeboim este amintit în Neemia 11,34 ca fiind în apropiere de Anatot şi alte cetăţi la sud de Micmaş în direcţia pustiului lui Iuda. Harta arată lămurit că filistenii n-au înaintat către Ghilgal, ci prin mişcări de flancare înspre nord, vest şi sud, ei au încercat să împiedice reîntăririle oamenilor lui Saul despre care au crezut că stăpânesc peşterile de la răsărit de Micmaş.

1 Samuel 13:19 19. Nici un fierar. Se pare că pentru un timp, filistenii s-au bucurat în mod practic de monopol în Canaan în ceea ce priveşte industria fierului şi probabil a altor metale. Pe vremea aceasta, fierul folosit în Palestina venea din Asia Mică şi era importat prin oraşele de coastă. Desigur că acestea erau sub controlul filistenilor. Astfel, a fost relativ uşor pentru ei, fiind din punctul lor de vedere, o politică înţeleaptă prin care să-i menţină pe evrei dezarmaţi.

1 Samuel 13:20 20. Fierul plugului (engl. „brăzdar” de plug) sau „fier de plug”.

Coasa (engl. „săpăligă”, „brăzdar”)

Sapa (engl. „săpăligă”) sau seceră.

1 Samuel 13:21 21. Când se tocea” (engl. „ei aveau o pilă”). Descoperiri recente arată lămurit că afirmaţia astfel tradusă ar trebui redată „taxa era un pim” (RSV, vezi vol. I, pag. 164). Un „pim” era o unitate monetară egală cu 2/3 dintr-un siclu sau aproximativ 20 de cenţi.

Sapa. În textul ebraic este: „pentru fiarele de plug şi pentru sape”.

Furca. Ebraicul lişeloş qilleşon. Înţelesul nu este sigur. Lişeloş vine de la şaloş, care înseamnă „a împărţi în trei părţi”; el este compus din două cuvinte, le „pentru” şi şeloş, a treia parte. cuvântul qilleşon nu mai este folosit nicăieri în Vechiul Testament şi are un înţeles îndoielnic. Traducerea „furcă” este numai o presupunere, întemeiată în parte pe un cuvânt arameic asemănător, care înseamnă „a fi subţire”, oricare ar fi fost el, era „împărţit în trei părţi”. Traducerea ebraică modernă de Ilarkavy redă expresia prin „furci cu trei coarne”, ceea ce este mai apropiat de textul ebraic decât cuvântul „furcă”.

RSV traduce pe leşoloş qilleşon „o treime dintr-un siclu”, ceea ce ar fi egal cam cu 10 cenţi. Ca şi traducerea KJV şi altele, traducerea aceasta este tot o presupunere şi probabil că este întemeiată pe o transpunere în litere în cuvântul qilleşon, citindu-l şeqel, „siclu”, în loc de qilleşon, on fiind considerat ca diminutiv.

Traducerea „furcă” este îndoielnică pentru că „furcile” de pe vremea aceea, ca în multe locuri din cuprinsul Orientului, unde uneltele primitive care mai sunt şi astăzi în uz, erau din lemn şi nu din metal. Israeliţii nu aveau de ce să ia furcile din lemn şi să le ducă la filisteni ca să le ascută (v. 19-21). Evident că dacă lişeloş qilleşon urmează să fie socotit o unealtă, ea trebuia să fie făcută de un fierar. Având în vedere faptul că „pim”-ul din v. 21 este recunoscut acum ca fiind o unitate monetară şi nu o „pilă”, traducerea RSV „o treime dintr-un siclu” devine plauzibilă, deşi în nici un caz concludentă (vezi vol. I pag. 164). De aceea traducerea „taxa era un pim pentru fiarele de plug” (RSV) pare preferabilă.

1 Samuel 13:22 22. Nici sabie, nici suliţă După ani de asuprire filisteană se pare că Saul şi Ionatan au fost singurii care posedau aceste arme de metal. Soldaţii simpli ai oştirii puteau să aibă arcuri şi praştii, nu un echipament sărac în mâinile experţilor (vezi Judecători 20,16), dar ei nu puteau să intre în lupta corp la corp cu armele de fier ale filistenilor. Versetul acesta descoperă două lucruri: (1) lupta a avut loc înainte ca Israel să fi fost bine organizat, probabil la începutul domniei lui Saul, şi (2) lipsa de echipament a făcut evident pentru ambele părţifaptul că Dumnezeu a intervenit în favoarea poporului Său. Saul a putut să se răzvrătească şi, ca rezultat, să facă multe lucruri nebune; dar Dumnezeu a lucrat pentru Israel în aşa fel încât să încurajeze pe indivizi să se alăture împărăţiei Sale şi să-şi pună încrederea în El. Saul a refuzat să meargă unde spunea Dumnezeu, dar Ionatan era gata şi nerăbdător să facă ceea ce tatăl său ar fi putut face.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-23 PP 616 622

2.3 PP 616

PP 627

8-10 PP 618

8-14 PP 625, 627, 634

11-15 PP 621

14 PP 636, 723

22 PP 616

1 Samuel 14:1 1. Şi n-a spus nimic tatălui său. Ionatan a fost primul prezentat în naraţiunea din cap. 13 unde i s-a încredinţat o treime din garda naţională aşezată la Ghibea. Saul, cu celelalte două treimi, a cantonat la nord-est de Micmaş. La apariţia filistenilor, pentru a răzbuna înfrângerea garnizoanei de la Gheba, Saul s-a retras la Ghilgal, în timp ce se pare că Ionatan a rămas la Gheba, iar filistenii au ocupat Micmaşul (cap. 13,16). Textul nu este clar, dacă Samuel s-a întors la Rama sau dacă a rămas la Ghibea (v. 15), dar este foartesigur că, aşa după cum se desfăşoară naraţiunea în acest capitol, Dumnezeu căuta să convingă pe israeliţi de nevoia strictei dependenţe de El. Caracterul secret al acţiunii lui Ionatan este o dovadă evidentă a credinţei luiîn Dumnezeu, în ciuda lepădării lui Saul la Ghilgal (cap. 13,14). Ceea ce în mod obişnuit ar fi fost considerat ca o aventură, devine puternica dovadă a lucrării providenţei divine. Domnul S-a folosit de orice dovadă materială posibilă pentru a convinge un popor incult despre iubirea Sa faţă de ei şi despre faptul că toate lucrurile sunt posibile pentru cei a căror inimă tânjeşte după eliberarea din robia păcatului.

1 Samuel 14:4

4. Între trecătorile. Iosif Flavius spune: „Acum tabăra vrăjmaşului era după o prăpastie care avea trei vârfuri, care se termina într-o strâmtoare îngustă şi lungă, în timp ce era o stâncă ce îi înconjura întocmai ca o linie de front, făcută să prevină un atac al vrăjmaşului” (Antiquities VI, 6,2). Cei care au vizitat regiunea de nord a prăpăstioasei văi spun că localnicii mai vorbesc încă de ea ca despre „fort”. Acest colţ de stâncă a fost numit Boţeţ, care poate să însemne „alb” sau „strălucitor”, dar mult mai probabil „moale” sau „delicat”. Pe latura sudică a văii este un alt colţ de stâncă de înălţime aproximativ egală, numit Sene sau „tufiş spinos”, mult mai uşor de escaladat decât cel de pe partea nordică. Informaţiile topografice din acest text al Scripturii se spun că au fost folosite de Allenby la luarea de la turci a Micmaşului, în 1917.

1 Samuel 14:6 6. Domnul va lucra. Ionatan n-a depins atât de mult de armura sa, cât de puterea nelimitată a lui Dumnezeu. El a folosit pur şi simplu ceea ce avusese la îndemână şi Dumnezeu a binecuvântat umila lui dependenţă de Cer. Chiar dacă împăratul s-a abătut de la calea ascultării, Dumnezeu Şi-a propus să dovedească întregului Israel că mântuirea este o chestiune de alegere şi acţiune individuală şi nu atât de mult o mişcare de masă. Cât de tragică ar fi fost situaţia dacă Dumnezeu ar fi lepădat întregul Israel, când împăratul a ales să nu asculte!

1 Samuel 14:10 10. Dacă vor zice. Ghedeon ceruse un semn aproape imposibil, omeneşte vorbind, atunci când a cerut ca roua să fie pe pământ, dar nu pe lână (Judecători 6,29). Tot aşa şi Ionatan a făcut din chemarea vrăjmaşului „suiţi-vă” un semn că Dumnezeu avea să lupte pentru ei. A escalada pereţii perpendiculari ai piscului de stâncă nordic a fost aparent o ispravă imposibilă, mai ales îmbrăcat în armură. Dumnezeu este onorat când oamenii aşteaptă de la El lucruri mari şi când încearcă lucruri mari pentru El.

1 Samuel 14:13 13. Ionatan s-a suit. Iosif Flavius crede că era în zorii zilei atunci când Ionatan şi cel care-i purta armeles-au apropiat de avanpostul filistean şi au ajuns la el când cei mai mulţi dintre oameni dormeau (Antiquities VI, 6,2). Naraţiunea din cap. 14 confirmă ideea că era dimineaţa devreme (vezi v. 15.16.20.23.24-28.30.31.45). Nu se precizează dacă cei doi israeliţi au aşteptat noaptea ca să facă ascensiunea sau dacă aceasta nu le-a luat decât câteva minute. Evident este că ei au luat fortăreaţa cu totul peneaşteptate, pentru că în tabăra filisteană a domnit cea mai mare confuzie. Groaza a intrat „în tabără, în ţară şiîn tot poporul... Era groaza lui Dumnezeu” (v. 15).

1 Samuel 14:15 15. Groaza lui Dumnezeu (engl. „a very great trembling”). În mod literal, „groaza lui Dumnezeu [`elohim]” (vezi KJV marginal). Cuvântul `elohim se referă aici la intensitatea fricii şi reflectă groaza şi confuzia care domneau. Cuvântul `elohim este uneori folosit astfel ca un superlativ (vezi despre Geneza 23,6; 30,8). Cutremurul de pământ a fost, neîndoios, un act de intervenţie divină (vezi PP 623). Adesea, Dumnezeuintervine folosindu-Se de forţele naturii, ca la Marea Roşie (Evrei 14,21-28), la valea Aialon (Iosua 10,11-14), la Ebenezer, când fiistenii au suferit înfrângere şi cu alte ocazii (1 Samuel 7,10).

1 Samuel 14:16 16. Ghibea lui Beniamin. Ghibea şi Gheba (Gaba), formele feminină şi masculină ale unui cuvânt care înseamnă „deal” sau „înălţime”, erau ambele cetăţi ale lui Beniamin (Iosua 18,24, 28; 1 Samuel 13,16). Se pare că formele masculin şi feminin erau folosite uneori în mod alternativ. Deosebirea dintre cele două localităţi este clarificată în Isaia 10,29, unde sunt amintite în ordinea în care un invadator ar ajunge la ele din nord. Un sat cu numele de Jeba există astăzi pe vechiul loc, la 2 mile sud-vest de Micmaş şi la 7 mile nord-est de Ierusalim. Oraşul modern Tell el Ful ocupă astăzi ceea ce se crede a fi locul anticei Ghibea, capitala lui Saul, la 7 mile nord de Ierusalim. Săpăturile recente care au avut loc acolo au scos la iveală ceea ce se crede afi palatul lui Saul (vezi vol. I, pag. 124; vol. II, pag. 72). „Ghibea” din 1 Samuel 14,16 era Gheba, peste valea de la Micşam (vezi v. 5,; PP 622), nu Ghibea, reşedinţa lui Saul, dacă aceasta din urmă este corect identificatăcu Tell el-Ful (vezi despre cap. 13,2.3). De la această Ghibea, 6 mile sud-vest de Micmaş şi cu două rânduri de dealuri între ele, cu greu ar fi fost posibil să se observe ce se întâmplă în Micmaş, dar de la Gheba, direct peste vale, aceasta ar fi fost relativ uşor.

1 Samuel 14:19

19. Trage-ţi mâna. Impetuozitatea lui Saul se desfăşura în mod rapid. Vădita confuzie din tabăra inamică l-a aruncat într-o astfel de exaltare încât n-a mai putut nici măcar să aştepte sfat de la Domnul. Zile de-a rândul, el şi ai lui au fost spectatori şi au auzit rapoarte despre incursiunile vrăjmaşului asupra cetăţilor de prin apropiere şi, cu toate că el nu cunoştea motivul alergării oştirii peste vale, a dat brusc ordinul de atac. Dacă şi-ar fi luat timp să caute călăuzire divină, probabil că ar fi evitat multe dintre problemele care au confruntat oştirea lui Israel în următoarele câteva ore, iar victoria lui asupra vrăjmaşului ar fi fost mult mai mare. Este clar că acesta a fost un caz când graba strică treaba. Timpul de meditaţie şi de rugăciune a lui Isus I-a adus calmul şi judecata necesare să-L ajute să îndure cu răbdare încercarea cea grea care Îl aştepta. Noaptea de luptă a lui Iuda cu îngerul la pârâul Iaboc l-a întărit nu numai ca să se întâlnească cu Esau, ci şi casă facă faţă anilor plini de probleme încurcate, care au urmat.

1 Samuel 14:21 21. Evreii. Vezi cele despre cap. 13,3.

1 Samuel 14:23 23. Domnul a izbăvit pe Israel. Aici este un exemplu vrednic de luat în seamă de putere divină care conlucrează cu efortul omenesc. Ionatan dorea eliberarea de incursiunile filistenilor. Evenimentele zilei nu lăsau nici o îndoială decât aceea că aspiraţia lui era venită de la Duhul Sfânt. Ionatan a văzut criza impulsivă adepresiei care a cuprins pe tatăl său, dar aceasta n-a făcut decât să-i inspire o şi mai mare încredere în Conducătorul divin, care-l chemase pe Saul să ocupe locul de frunte. Cu fiecare pas de înaintare, Ionatan simţea un val de putere, născut din credinţă, care-l întărea pentru următorul pas. În acea zi, el dovedea că Iehova este un Dumnezeu care Îşi ţine legământul, Unul care era în stare să facă astfel încât mânia omului să-Iaducă laude.

Cât de multe spun aceste cuvinte: „Domnul a izbăvit pe Israel!” – tăria şi curajul agresiv al tânărului luptător, tovărăşia şi sprijinul purtătorului de arme, mulţumirea de sine a străjerilor de pe piscul de stâncă, sincronizarea perfectă a atacului, panica creată prin surpriza atacului, cutremurul de pământ, strigătele unei oşti cuprinsă de panică, eliberarea robilor care, prin stimulentul eroicei fapte a lui Ionatan, s-au simţit liberi să se întoarcă împotriva răpitorilor lor şi întoarcerea unui împărat şi a oştirii lui, care anterior fuseseră umiliţi peste măsură în faţa vrăjmaşilor lor! Acum, fiecare părea nerăbdător să demonstreze zelul său pentru a face caînfrângerea inamicului să fie completă.

Bet-Aven. Numele Bet-Aven înseamnă probabil „casa idolilor”, posibil „casa goliciunii”. Se crede că sereferă la o localitate din regiunea la nord de Micmaş şi la răsărit de Betel. Drumul principal al filistenilor era spre apus înspre patria lor, dar panica lor a fost aşa de mare încât au fugit în toate direcţiile.

1 Samuel 14:24 24. Saul pusese pe popor să jure. Este evident că Saul încerca „să iasă cu faţa curată”, pentru că nu maiconsiderase victoria ca fiind a Domnului (vezi cap. 11,13), ci numai că el putea să fie răzbunat pe vrăjmaşii lui. Acesta este al doilea caz în cuprinsul unei zile, când el n-a căutat sfatul Domnului; acum a impus poporului propria sa voinţă, aşa cum făcuse anterior cu preotul (cap. 14,19). Poate că simţurile lui mai sufereau încă din cauza mustrării lui Samuel la Ghilgal. Prezenţa preotului Ahia (v. 3) ca sfetnic al lui, arăta căprofetul se întorsese la Rama, în loc să rămână la Ghibea (cap. 13,15).

Ionatan era tot atât de atent să ia seama la Cuvântului Domnului pe cât era de nepăsător tatăl său, probabil nu în mică măsură, ca rezultat al influenţei lui Samuel (vezi PP 623). Este posibil să fi existat în trecut un cuvânt de încurajare de la Samuel, care acum l-a inspirat pe Ionatan să facă planul îndrăzneţei lui fapte de vitejie. Întocmai cum Saul fusese avertizat despre experienţa de la Ghilgal cu luni înainte ca evenimentul să aibă loc (cap. 10,8; 13,8), o solie asemănătoare din partea lui Samuel s-ar fi putut să pregătească pe fiul lui Saul pentru partea lui, în evenimentele acestei zile memorabile. Oricum ar fi, Ionatan a fost smerit, cum fusese la început tatăl său, aşteptând călăuzire divină, urmând-o şi gata să încredinţeze rezultatele în mâna Domnului (cap. 14,10.12). Cererea necugetată şi arbitrară a lui Saul pentru o zi de post contrastează puternic cu supunerea credincioasă a poporului faţă de instrucţiunile lui, neţinând cont de dorinţele şi nevoile lor personale.

Se pare că umilinţa lui Saul a dispărut pentru totdeauna şi, în locul ei, au apărut un zel fals, o mândrie

ascunsă şi un abuz de autoritate care aveau să evolueze în decursul anilor, până când şi-a luat viaţa. Ca şi Iuda, Saul a mers bine un timp. Dacă el ar fi murit înainte de a chema pe Israel la Ghilgal, ar fi fost privit ca vrednic pentru locul cel mai de cinste pe lista de onoare al regilor. Acum el trădase încrederea sacră, totuşi i s-a îngăduit să trăiască mai departe pentru ca toţi să poată vedea roadele egoismului şi perversităţii.

1 Samuel 14:29 29. Tatăl meu tulbură. După ce a aflat de porunca nesăbuită a tatălui său, Ionatan a recunoscut imediat greutatea impusă oştirii şi n-a ezitat să lase ca poporul să ştie că nu era de acord cu astfel de restricţii. Aceasta este foarte interesant având în vedere repetatele declaraţii cu privire la neîndoiosul devotament al soldaţilor. Textul ebraic lasă să se înţeleagă că Saul a pus pe popor să jure. Făcând aşa, desigur că ei s-au simţit personal legaţi să-l ţină, în timp ce Ionatan, nefăcându-l, nu avea să se simtă sub obligaţie personală de a face astfel.

Poporul (engl. „the land”). Adică poporul (vezi v. 25).

1 Samuel 14:31 31. De la Micmaş până la Aialon. O distanţă de vreo 20 de mile peste podişul muntos al Palestinei centrale şi în jos înspre ţinutul desfăşurat al Şezelei, aproape 1000 de picioare mai jos decât Micmaş, prin astfel de văi ca Wadi Selman. Principala şosea modernă de la Ierusalim la Lyda trece prin Wadi Selman, după ce se desface din drumul de la nord de Sihem, cam la 5 mile (8 km) afară din Ierusalim. Un marş obişnuit peste un astfel de teren ca acela dintre Micmaş şi Aialon ar fi considerat o călătorie de o zi întreagă. Contextul lasă să se înţeleagă că atacul lui Ionatan a fost dimineaţa foarte devreme (vezi despre v. 13). Dacă este aşa, Israel a urmărit pe inamic o zi întreagă, de abia oprindu-se să adune prada, care, în cazul acesta trebuie să fi fost mare. Filistenii adunaseră un mare număr de care şi cai la Micmaş. La acestea se mai adaugă lăncile, scuturile, hrana şi diferite alte lucruri pe care trebuia să le care o oştire. Succesul militar al oamenilor lui Saul ar fi fost o mare sarcină pentru o armată bine hrănită şi a fost mult mai greu pentru o mulţime prost hrănită, un popor indisciplinat, de la ţară, ca cel condus de el. Ce învăţătură ar fi putut fi această experienţă pentru Saul, care suferea încă de mustrare şi era gelos numai pentru propria lui reputaţie. Dar, o dată ce îşi aşezase piciorul pe nisipul mişcător al mândriei, fiecare încercare slabă şi nehotărâtă de a se salva singur n-a făcut decât să-l afunde şi mai mult.

1 Samuel 14:32 32. S-a aruncat asupra prăzii. Era seară şi poporul era dezlegat de jurămintele lui (vezi v. 24). Flămânzifiind, ei au ucis atât boi cât şi viţei, iar în graba lor, au neglijat să se ocupe de sânge aşa cum trebuie (Lev 17,10-14).

1 Samuel 14:34 34. Să-şi aducă. Ca şi fariseii din zilele lui Hristos, Saul a fost scrupulos cât priveşte păzirea formelor exterioare, chiar dacă el însuşi neglija chestiuni mult mai grele. Din nou poporul a respectat porunca împăratului. Cum orbeşte păcatul sufletul! Cât de schimbat ar fi putut fi raportul dacă Saul ar fi gândit câteva clipe la influenţa pe care o avea propriul păcat asupra încălcărilor de lege ale poporului! Cât de multe ocazii dă Domnul unui om care alege să lepede sfatul divin, dar care apoi se întoarce şi caută faţa lui Dumnezeu în umilinţă! Cât de greu este pentru acel suflet, orbit de păcat, să primească astfel de ocazii şi să facă aşa cum a făcut fiul risipitor, şi anume să se întoarcă la casa părintească!

1 Samuel 14:35 35. Acesta a fost cel dintâi altar. În mod literal, „el a început să zidească un altar” (vezi n. marginală KJV). Unii cred că aceasta înseamnă că el a început un altar, dar că nu l-a terminat; alţii cred că acesta a fost primul altar pe care l-a clădit vreodată. Traducătorii, evident, au acceptat această ultimă redare şi, de aceea, au tradus pe hechel ca „cel dintâi” în loc de „a început”, crezând că traducerea aceasta se potriveşte cu textul idiomatic ebraic. Acesta este singurul loc în Vechiul Testament unde hechel a fost astfel tradus.

1 Samuel 14:36 36. Să ne apropiem aici de Dumnezeu. Înţelegând că o mare ocazie este pe punctul să treacă, Saul a propus ca, întrucât au mâncat, să continue înaintarea în timpul nopţii. Astfel de manevre nu erau neobişnuite. Saul executase un marş de noapte de la Bezec la Iabeş din Galaad pentru a elibera cetatea de Nahaş amonitul

(cap. 11,11). Ghedeon a urmat acelaşi procedeu în campania sa împotriva madianţilor (Judecători 7,19-23). Poporul a fost imediat de acord cu propunerea lui Saul, dar preotul Ahia a sugerat să-L întrebe pe Domnul. Înmod evident că el simţea că împăratul greşise necăutând sfatul divin în dimineaţa acestei zile (1 Samuel 14,18.19).

1 Samuel 14:39 39. Chiar dacă l-ar fi săvârşit... Ionatan. De ce n-a spus Saul: „chiar dacă l-ar fi săvârşit împăratul”? Îi spusese oare cineva lui Saul că Ionatan gustase mâncare? Tăcerea Domnului însemna dezaprobare divină, şi Saul a hotărât că în tabără era păcat. Poporul îşi arătase mereu şi mereu credincioşia în timpul zilei, şi conştiinţa lui Saul fără îndoială că arăta cu un deget acuzator către propria lor inimă. Dar poate că pentru a acoperi propriul lui simţământ de vinovăţie, el a acuzat, de fapt, pe fiul său, care, sub conducerea lui Dumnezeu înfăptuise o mare victorie. Întocmai după cum el lăsase să se înţeleagă la Ghilgal că greşeala nu era a lui, ci a lui Dumnezeu, tot aşa şi acum, el a lăsat să se înţeleagă că el, ca împărat, era liber de greşeală. Probabil că el a simţit că poporul nu era vinovat. De aceea, singurul care putea fi greşit ar fi fiul său. Tot aşa şi conducătorii din zilele lui Hristos se socoteau fără reproş şi au votat pentru ca merele Erou al mântuirii noastre să poarte blestemul pentru întreaga naţiune. Buimăciţi peste măsură de nesăbuita violenţă a lui Saul, bărbaţii lui Israel nu i-au răspuns deloc. Când Dumnezeu tăcea şi când poporul tăcea, ce putea să facă Saul decât să arunce sorţii.

1 Samuel 14:42 42. A căzut pe Ionatan. Mintea cercetătoare poate foarte bine să întrebe: pentru ce a îngăduit Dumnezeu ca sorţul să cadă pe Ionatan în loc de Saul, văzând că primul era nevinovat, iar ultimul dăduse de multe ori dovada clară că este vinovat? Desigur că Dumnezeu nu aprobase jurământul pe care-l obţinuse Saul (v. 24, 29) şi că nu era de acord cu executarea lui Ionatan, după ce îl călăuzise în mod atât de minunat în timpul zilei. Dar ca şi în zilele lui Hristos, când a îngăduit ca Acela care era nevinovat să fie condamnat, Dumnezeu a arătat calea cea rea a conducătorilor lui Israel, tot aşa şi acum, îngăduind ca sorţul să cadă pe Ionatan, Dumnezeu a arătat foarte clar calea cea rea a împăratului. Saul, care îşi începuse domnia cu toată smerenia, căzuse acum într-o jalnică stare de îndreptăţire de sine. Dacă vreo experienţă extraordinară nu avea să-i arate scuturându-l în aşa fel încât să-l scoată din amăgirea că un împărat nu putea greşi, Saul avea să îşi submineze autoritatea de conducător.

1 Samuel 14:43 43. Voi muri. Ionatan avea o minunată îndreptăţire a faptelor lui, cu toate acestea el a spus adevărul şi s-a supus poruncii împăratului. Pe ce cale mai bună ar fi putut condamna pe tatăl său pentru neascultarea de poruncile Împăratului împăraţilor? Saul a justificat faţă de Samuel faptele sale de răzvrătire făţişă, dar Ionatana justificat purtarea sa din acea zi prin supunerea faţă de judecata necugetată a tatălui său.

1 Samuel 14:44 44. Vei muri. Cu câtă uşurinţă vizibilă a pronunţat Saul verdictul! În timp ce Ionatan a admis greşeala lui ceremonială – un lucru pentru care o jertfă pentru păcat ar fi fost îndeajuns – Saul comisese o greşeală morală care acum era dovedită public prin asprimea sentinţei asupra fiului său. Conştiinţa lui Saul îl condamnapentru cererea ca poporul său să se abţină de la mâncare, dar el a sperat prin felul în care şi-a pronunţat jurământul să-şi ascundă temerile. Dar n-a reuşit decât să se condamne singur.

1 Samuel 14:45 45. Poporul a scăpat pe Ionatan. Poporul urmase cu credincioşie pe Saul toată ziua. Îl auzise dând cele mai necugetate porunci, totuşi fusese ascultător. Îl văzuse cum suferă din cauza tăcerii lui Urim şi Tumim, totuşi a consimţit să se arunce sorţii. Văzuse căderea sorţului pe Ionatan, când îl ştiau nevinovat. Apoi şi-a adus aminte de puternicele fapte ale eroului zilei şi cum Dumnezeu le dăduse biruinţa prin curajul şi credinţa lui. Acelaşi Dumnezeu care a mânat pe Ionatan să îndeplinească faimoasa faptă de vitejie, a inspirat acum oştirea să strige ca un singur om, „un păr din capul lui nu va cădea la pământ”.

Ionatan a mai avut încă un foarte mare rol de îndeplinit şi până ce lucrarea sa nu era făcută nimeni nu se putea atinge de el. Indiferent cum era tratat, el a fost credincios faţă de tatăl său. Uneori această credincioşie l-a făcut să liniştească impulsivitatea tatălui său şi iarăşi să lupte alături de el – ceea ce el a făcut chiar până la sfârşit. Credinţa, integritatea şi cinstea lui Ionatan au fost atribute dureros de necesare în acest

ceas al istoriei lui Israel. Nici chiar Saul n-a putut trece de limitele puse de Duhul Sfânt.

1 Samuel 14:47 47. Era biruitor. Accentul în aceste câteva versete de la urmă ale capitolului este pus asupra înaintării materiale a împărăţiei mai degrabă decât asupra celei spirituale. Se pare că Saul jubilează în geniul său militar.În loc să ocrotească drepturile poporului său, el a luat ofensiva împotriva popoarelor vecine cu el, cu scopul de a-şi mări reputaţia ca împărat. El a imitat aceste popoare, când ar fi putut să prezinte lumii o nouă şi mai bună metodă de administraţie.

1 Samuel 14:49 49. Işri. Evidet, Işbaal sau Iş-Boşet (vezi despre 2 Samuel 2,8).

1 Samuel 14:50 50. Abner, fiul lui Ner. Versetul acesta nu clarifică pe deplin dacă Abner sau Ner a fost unchiul lui Saul. Nu este numit fiul lui Abiel (v. 51), precum şi al lui Ieiel (1 Cronici 9,35.36); de aceea, probabil că Abielşi Ieiel sunt două nume pentru acelaşi om (vezi despre Exod 2,18). Deoarece Chiş, tatăl lui Saul, este de asemenea numit „fiul lui Abiel” (1 Samuel 9,1), s-ar părea că Chiş şi Ner au fost fraţi, dar raportul spune că „Ner a născut pe Chiş” (1 Cronici 9,39). Această contradicţie aparentă conţine nu numai o simplă deosebire de nume, ci de generaţii, pentru că Ner este numit şi fiul lui Abiel. Totuşi aceasta nu înseamnă în mod necesarun conflict între cărţile lui Samuel şi Cronici. Ca şi în altă parte în Scripturi, rapoarte independente par să se deosebească în amănuntele prezentate, dar se descoperă că se armonizează atunci când sunt examinate în lumina obiceiurilor şi modului iudaic de gândire şi exprimare. Există două situaţii posibile care să explice aceste deosebiri de nume: (1) lista din 1 Samuel 9,1 poate că a omis numele lui Ner şi a raportat pe Chiş ca nepot de bunic al lui Abiel, pentru că „fiu” este uneori folosit pentru nepot sau chiar pentru un descendent mai îndepărtat, iar genealogiile biblice nu includ totdeauna fiecare verigă a lanţului (vezi despre 1 Regi 19,16; Daniel 5, 11.13. 18; vezi şi vol. I, pag. 181.186); (2) Chiş, fiul lui Ner, poate că a devenit fiul bunicului său prin adopţie, după cum fiii lui Iosif, Manase şi Efraim, au devenit fiii lui Iacov şi au fost număraţi printre fiii lui drept căpetenii de seminţii (Geneza 48,5.6; Numeri 1,10; Iosua 14,4). Fiecare din aceste explicaţii, care ar fi în armonie cu faptele date, ar face ca Abner să fie unchiul lui Saul. Pentru cazuri similare vezi despre Numeri 10,29 şi Matei 1,12.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1-16 PP 622-626

2 PP 622

6-15 PP 623

16.17 PP 624

18.19 PP 622

20-24.27.32.33 PP 624

44-46 PP 625

47-48 PP 628

1 Samuel 15:1 1. Ascultă. În mod literal, „auzi”, cu ideea suplimentară de ascultare. Samuel a presupus că Saul auzise odată specificaţiile arătate cu privire la prezenţa sa la Ghilgal, dar n-a fost ascultător. Acum el trebuia pus din nou la încercare spre a se vedea dacă va aduce la îndeplinire dorinţele lui Dumnezeu sau se va supune iarăşi propriilor lui dorinţe.

1 Samuel 15:2

2. Mi-aduc aminte. În mod literal „am dat atenţie la”. Amaleciţii erau un neam nomad care locuia în regiunea deşertului dintre Palestina şi Egipt. Hrana lor se pare că a fost asigurată mai ales de incursiunile de jaf asupra triburilor învecinate (vezi despre Geneza 36,12). Ei dăduseră un atac neprovocat asupra copiilor luiIsrael în apropiere de muntele Sinai (Exod 17,8-16). După acea bătălie Moise a dat locului aceluia numele de Iehova-Nissi, spunând: „Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam”. În profeţia lui Balaam, Amalec este numit „întâiul dintre neamuri”, ceea ce înseamnă că a fost cel dintâi care a dus război împotriva lui Israel, dar Balaam a adăugat că „într-o zi va fi nimicit” (Numeri 24,20).

Fără îndoială că amaleciţii năvăliseră mult mai recent în partea de sud a lui Iuda, în apropiere de Beer-Şeba, şi acesta a putut să fie unul din motivele pentru care bătrânii acelui ţinut au cerut un împărat (vezi cap. 8,1-5). După cum Iosua a fost instruit să apere pe gabaoniţi împotriva atacului neprovocat al celor cinci împăraţi ai confederaţiei sudice, tot aşa şi Saul a fost împuternicit să scape pe Israel de atacurile amaleciţilor. În zilele lui Iosua, uciderea celor cinci împăraţi a adus pace. Dacă aul ar fi adus la îndeplinire planul lui Dumnezeu, probabil că Israel ar fi avut pace mult mai mult timp decât a avut-o în realitate. Referirea la amaleciţi din cap. 14,48 poate că era cu privire la campania aceasta, pentru că versetele 49-52 sunt vădit parantetice.

1 Samuel 15:3 3. Nimiceşte cu desăvârşire. În mod literal, „să nimiciţi cu desăvârşire”. Răspunderea pentru blestemul asupra bunurilor amaleciţilor zăcea asupra membrilor oştirii. Dar verbal „bate pe Amalec” este la persoana a doua singular, ceea ce aşază răspunderea exterminării amaleciţilor asupra lui Saul personal, ca împărat al lui Israel. Cuvântul ebraic charam, tradus prin „nimiceşte”, înseamnă „a interzice”, „a închina” şi astfel „a extermina”. Când o ţară este pusă sub interdicţie, orice lucru aparţinând acelei naţiuni era privit ca blestemat. Oamenii trebuiau ucişi, la fel şi vitele şi alte vieţuitoare, dar lucrurile ca argintul şi aur trebuia să fie duse în tezaurul Domnului (vezi Iosua 6,17-19). Un obicei asemănător a existat şi la alte popoare din Orientul Apropiat în vremurile de demult.

1 Samuel 15:4 4. La Telaim. Unii învăţaţi identifică această aşezare cu Telem din Iosua 15,24, o cetate pe hotarul sudic al lui Iuda, aproape de teritoriul amaleciţilor, dar nimic clar nu se cunoaşte cu privire la localizarea ei. Telaim a servit ca bază pentru campania împotriva lui Amalec, după cum Bezec servise pentru cea împotriva amoniţilor (vezi 1 Samuel 11,8). Este ciudat că numai cinci la sută din oştirea lui Saul venea din Iuda, având în vedere faptul că seminţia a suferit foarte mult de mâna amaleciţilor.

1 Samuel 15:6 6. Cheniţii. Când vorbeşte despre membrii familiei soţiei sale, Moise foloseşte atât numele de madianiţi (Numeri 10,29), cât şi pe cel de cheniţi (Judecători 1,16), fie pentru că ambele nume se referă la aceeaşi familie sau pentru că cele două familii se uniseră. Unii comentatori au identificat pe cheniţi ca urmaşi ai lui Chenaz, un nepot al lui Esau prin Elifaz, dar nimic sigur nu este cunoscut despre originea lor (vezi despre Geneza 15,19). Madianiţii şi astfel probabil că şi cheniţii erau descendenţi ai lui Avraam prin soţia sa, Chetura(vezi despre Exod 2,16). Amaleciţii erau descendenţii lui Esau (vezi despre Gen 36,12) şi de aceea erau rude de sânge atât cu cheniţii, cât şi cu israeliţii. Unii dintre cheniţi sau madianiţi au însoţit pe copiii lui Israel în ţara făgăduinţei (vezi despre Numeri 10,29-32) şi au primit acolo o moştenire printre oamenii lui Iuda (Judecători 1,16) şi departe spre nord, în Neftali (Judecători 4,10.11). Cheniţii, la care se face referire aici, au fost urmaşii acelora care se aşezaseră în partea sudică a lui Iuda, învecinată cu teritoriul amalecit şi că se căsătoriseră între ei cu amaleciţii (vezi 1Samuel 27,10).

1 Samuel 15:7 7. Havila, Localizarea Havilei este necunoscută. Unii cercetători cred că aceasta se referă la un „ţinut nisipos”, alţii la „dune de nisip”. De la râul Egiptului (vezi despre Numeri 34,5), hotarul de sud-vest al lui Iuda, spre apus către Egipt, nu este nimic altceva decât un deşert steril de nisip. Cuvântul şur înseamnă „perete” care se crede că se referă la peretele fortăreţelor construite de regii egipteni de-a lungul hotarului lor răsăritean de la Marea Roşie la Mediterana ca protecţie împotriva invaziilor asiatice (vezi despre Exod 2,15; 13,20; 14,2). Deşertul de la răsărit de Egipt este numit „pustia Şur” (vezi despre Geneza 16,7; 25,18; Exod 15,22). Având în vedere că amaleciţii mai locuiau încă în acelaşi ţinut pe timpul lui David (1 Samuel 30), este probabil că „cetatea lui Amalec” (cap. 15,5) era reşedinţa împăratului Agag şi că oştirea lui Saul a nimicit

acea aşezare, iar pe amaleciţi i-a împrăştiat departe, în deşertul Şur. Acest raid împotriva amaleciţilor s-a deosebit probabil doar puţin de incursiunile lor asupra lui Israel atât înainte cât şi după timpul lui Saul (Judecători 6,3-5; 10,12; 1 Samuel 30,1-18). După cât s-ar părea, Saul a fost mulţumit cu o campanie incompletă. El capturase pe Agag şi, in vremurile străvechi, ori de câte ori un împărat era luat se pare că ţara lui era socotită ca fiind subjugată (vezi Iosua 12,7-24).

1 Samuel 15:8 8. Agag. Însemnând probabil „înfocat” sau „violent”. Este posibil, deşi în nici un caz sigur, că acesta a fost un titlu asumat de împăraţii amaleciţi asemănător cu acela de Faraon de egipteni. După Iosif Flavius (Antiquities, nrr. 6,5), Haman Agaghitul a fost un descendent al lui Agag Amalecitul în cea de-a 16-a generaţie (vezi despre Estera 3,1).

Nimicit cu desăvârşire. Adică pe amaleciţii care locuiau in apropierea atacului lui Saul. Amaleciţii erau răspândiţi pe o mare suprafaţă a peninsulei Sinai, Negheb şi Arabia nordică (vezi despre Geneza 36,12). N-ar fi fost posibil pentru Saul să învingă pe toţi amaleciţii în această scurtă expediţie. Este evident că n-a făcut aşa, din faptul că după data aceasta David a continuat campaniile împotriva lor (1 Samuel 27,8; 30,1-20; 2 Samuel 8,12). De-abia pe timpul lui Ezechia ei au fost, în cele din urmă, nimiciţi (1 Cronici 4,42.43).

1 Samuel 15:9 9. Tot ce era prost. Prin nimicirea a ceea ce nu merita în nici un caz să fie cruţat, Saul şi oamenii lui au fost mulţumiţi în sinea lor că ascultaseră de porunca lui Dumnezeu de a nimici „cu desăvârşire tot ce-i al lui” (v. 3). În acelaşi timp israeliţii biruitori au cruţat „tot ce era mai bun”.

1 Samuel 15:11 11. Îmi pare rău. Vezi cele despre Geneza 6,6; Exod 32,14, Judecători 2,18. Mulţi au găsit greu de împăcat afirmaţia aceasta cu 1 Samuel 15,29, care spune că „Dumnezeu nu minte şi nu se căieşte, căci nu esteun om ca să-I pară rău”. Amândouă verbele sunt forme ale lui nacham, pe care Gesenius le defineşte cu „a se tângui” sau „a se întrista” din cauza nenorocirii altora şi de aici „a compătimi”; precum şi din cauza acţiunilor cuiva, „a se căi”. Nicăieri Biblia nu spune că omul se căieşte de binele pe care-l poate face, ci numai de rău. Totuşi despre Dumnezeu se spune că Se căieşte atât de binele pe care El îl face cât şi de rău (vezi Ieremia 18,7-10). „Căinţa omului înseamnă o schimbare de hotărâre. Căinţa lui Dumnezeu înseamnă o schimbare a împrejurărilor şi a relaţiilor” (PP 630). Cuvântul nacham ar trebui să fie aşa fel tradus încât să redea această idee.

În baza principiului liberei alegeri, Dumnezeu nu face din nici un om o simplă maşină care să îndeplinească scopurile divine. Este adevărat că, până la urmă, scopurile acestea vor fi aduse la îndeplinire (Isaia 46,10), dar individul sau naţiunea chemată să le aducă la îndeplinire nu este lipsită de privilegiul de a alege să consimtă propunerile lui Dumnezeu sau să le lepede .Cel care la început zice: „nu mă voi duce”, dar îşi schimbă hotărârea, este mult mai bun decât cel care promite că va merge, dar mai târziu se hotărăşte să nu meargă (vezi Matei 21,28-30). În fiecare caz, dacă instrumentul dorinţei lui Dumnezeu se dovedeşte nevrednic, Dumnezeu „Se întristează” din cauza hotărârii individului, dar îi permite să urmeze calea aleasă de el şi să culeagă ce a semănat. Hotărârea lui Saul de a urma propriilor sale dorinţe n-a zădărnicit nici în cea maimică măsură scopul veşnic al lui Dumnezeu, dar i-a oferit lui Dumnezeu ocazia să dovedească îndelunga Lui răbdare, îngăduind lui Saul să rămână împărat. Succesiunea naturală a cauzei şi efectului este una din lecţiile cele mari care trebuie să fie învăţate de om în această mare controversă dintre bine şi rău.

Samuel s-a mâhnit. În mod literal, „Samuel s-a aprins”. Acolo unde verbul acesta este folosit în legătură cu cuvântul „mânie” este de obicei tradus „a se aprinde de mândrie”. Acesta este singurul loc în Vechiul Testament unde verbal nacham este tradus „mâhnit”. Nu este corect să se traducă „Samuel s-a mâniat”, pentru că declaraţia arată în continuare că el „a strigat toată noaptea către Domnul” (vezi v. 11). Profetul a fost atât de dezamăgit şi de încurcat încât a căutat cu toată inima pe Domnul ca să afle calea de ieşire din această situaţie tragică.

1 Samuel 15:12 12. Carmel. Nu muntele Carmel, unde a întâlnit Ilie pe proorocii lui Baal, ci o cetate cam la 8 mile sud de Hebron, unde David l-a întâlnit pe Nabal (cap. 25).

Şi-a înălţat un semn. Aici Saul „a înălţat un monument” (RSV) pentru victoria lui, apoi a mers mai departe la Ghilgal, aproape de Ierihon, poate pentru a se revanşa pentru dizgratia de care a avut parte acolo (cap. 13,11-16).

1 Samuel 15:13 13. Am păzit. Părând să afişeze un respect deosebit, Saul a aşteptat să primească lauda lui Samuel. Ca toţi oamenii de pe parcursul istoriei, Saul a fost gata să creadă că îşi îndeplinise mandatul ce i-a fost încredinţat, numai prin aducerea la îndeplinire a acelei părţi care-i era pe plac. Făcuse o incursiune împotriva vrăjmaşilor tradiţionali ai lui Israel şi se întorsese cu Agag, ca dovadă a îndeplinirii misiunii lui. Monumentul victoriei ridicat la Carmel era dovada mulţumirii de sine, care-l stăpânea. Ca şi Saul din Tars, Saul, fiul lui Chiş, era fără îndoială convins că faptele propriei lui alegeri erau aduse la îndeplinire, în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Dar, desigur, că aici asemănarea dintre cei doi se termină, pentru că unul a cunoscut voia lui Dumnezeu şi n-a făcut-o, iar celălalt a lucrat din neştiinţă (1 Timotei 1,13).

1 Samuel 15:14 14. Behăitul acesta. Cu toate că, pentru un moment, conştiinţa lui Saul apărea curată, behăitul turmelorvorbea foarte elocvent despre neascultarea lui Saul şi despre faptul că, conştiinţa sa nu era dependentă de Dumnezeu. Există cazul în care cineva are conştiinţa însemnată cu un fier roşu (1 Timotei 4,2) în loc să o aibăcurăţită de faptele moarte (Evrei 9,14), curată (Fapte 24,16). De la ungerea lui, Saul dovedise multe trăsături nobile de caracter, şi Samuel l-a iubit mult, cum l-a iubit Isus pe Iuda. Dar acapararea puterii îl transformase pe om într-un despot care nu avea să îngăduie nici un amestec. În timp ce se afla în plină acţiune de proclamare a ascultării sale, turmele proclamau cu tărie neascultarea Samuel

1 Samuel 15:15 15. Poporul a cruţat... cele mai bune. Ca şi Adam şi Eva, Saul a căutat să învinuiască pe altcineva. N-arfi fost poporul acum tot atât de credincios faţă de porunca lui Saul de a nimici orice lucru care aparţinea amaleciţilor cum fusese în abţinerea de la mâncare în ziua în care au pus în derută pe filisteni (cap. 14,24)? Pentru oricine de factura şi inteligenţa lui Saul, a căuta refugiu într-o astfel de scuză ar fi o dovadă de decădere spirituală.

1 Samuel 15:17 17. Când erai mic. O traducere literală a textului ebraic din v. 17 permite fie forma „măcar [sau, când] tu [ai fost] mic în proprii tăi ochi, n-ai [fost] tu [făcut] căpetenia seminţiilor lui Israel?” sau „măcar că tu [eşti]mic în proprii tăi ochi, nu [eşti] tu căpetenia seminţiilor lui Israel?” În textul ebraic verbele sunt mai degrabă presupuse decât exprimate, iar traducerea în engleză (în română) cere ca ele să fie adăugate. Presupunând că aici Samuel se referă la experienţa avută, traducerea KJV (Cornilescu ) foloseşte timpul trecut, în timp ce RSV şi alte traduceri moderne consideră că el se gândeşte la afirmaţia lui Saul din v. 15 şi astfel se adresează lui, în termeni ai prezentului. Traducerea KJV înţelege pe Samuel ca făcând un contrast între umilinţa anterioară a lui Saul şi mândria lui prezentă, iar RSV şi alte traduceri iau afirmaţia ca un contrast între subordonarea exprimată a lui Saul faţă de voinţa poporului (v. 15), o smerenie falsă, şi numirea sa divină ca împărat al lui (v. 17).

Expresia „te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel” apare ca fiind o simplă repetare a declaraţiei precedente: „n-ai ajuns tu căpetenia seminţiilor lui Israel?” Ba mai mult, Saul justifica purtarea sa pe temeiul că „poporul” a fost care „a cruţat cele mai bune” din pradă, lăsând să se înţeleagă că el nu fusese în stare să-l oprească (v. 15). Conform cu RSV, Samuel contestă fuga de răspundere a lui Saul – „tu eşti mic în proprii tăiochi”, adică incapabil să exerciţi un control efectiv asupra oamenilor tăi – cu declaraţia solemnă că el era conducătorul lor. În v. 17-19, Samuel continuă apoi să reamintească lui Saul de răspunderea pe care o avea. Samuel (1) îl unsese ca împărat numindu-l astfel conducătorul lui Israel, (2) îl trimisese împotriva amaleciţilor şi (3) îi poruncise să-i nimicească cu desăvârşire. Pentru ce nu ascultase? Chestiunea ascultării este totdeauna centrală în relaţiile noastre cu Dumnezeul cerurilor.

Conform cu KJV, Samuel îi amintea aici lui Saul de declaraţia sa de pe vremea ungerii lui (cap. 9,21), când dintr-o poziţie umilită el fusese înălţat la poziţia de conducător al lui Israel. Nu este planul lui Dumnezeusă pună pe servii Săi acolo unde să nu poată fi încercaţi (ispitiţi) şi planul lui nu este nici să-i arunce în

mijlocul ispitei, unde, dacă ei cad, El trebuie să-i ierte şi apoi să le îngăduie să continue în păcat. Mai degrabă dorinţa Lui este ca ei să poată câştiga bătălia împotriva păcatului aici şi acum. Duhul Sfânt a dus pe Hristos înpustie ca să fie ispitit de Satana (Marcu 1,12). Lui Saul i s-a dat o dovadă de necontestat că Domnul îl iubeşteşi că avea să fie ajutorul lui permanent. Niciodată n-a putut să spună că Dumnezeu, cunoscând natura lui egoistă, nu i-a dat ocazie să facă binele şi să-şi învingă trăsăturile rele de caracter. Faptul că Dumnezeu i-a dato altă inimă (1 Samuel 10,9) nu înseamnă că Saul nu se putea întoarce la vechiul lui fel de viaţă, dacă dorea acest lucru. Avea Saul să se înalţe? Atunci Dumnezeu trebuia să-l umilească.

1 Samuel 15:20 20. Am ascultat. Numai o inimă perversă, încăpăţânată va încerca să prezinte neascultarea ca ascultare.Prin această pretenţie Saul a făcut dovada cât de mult se îndepărtase de calea dreptăţii. Când Eva „a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut la privit şi că pomul era dorit ca să deschidă cuiva mintea”, atunci „a luat din rodul lui şi a mâncat” (Geneza 3,6). Dacă cineva crede că ceea ce a arătat Dumnezeu în mod clar că este otravă morală este de dorit pentru masă, ca hrana să fie mai bogată, atunci reneagă legătura cu Dumnezeu şi declară solemn legătura cu cel rău. Când ceea ce Dumnezeu a spus că este întru totul rău apare a fi întru totulbun, omul trebuie să ştie că a pus piciorul pe un teren interzis şi că este lipsit de apărare în faţa ispitelor subtile ale amăgitorului. Astfel şi-a provocat propria orbire spirituală şi şi-a împietrit propria inimă (vezi Efeseni 4,30; vezi cele despre Exod 4,21).

Hristos a avertizat pe ucenicii Săi că „va veni vremea când oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu” (Ioan 16,2). Din primele zile ale bisericii (Fapte 26,9-11; comp. cu 1 Timotei 1,13) până astăzi, cele mai aspre persecuţii împotriva servilor lui Dumnezeu au fost duse în numele religiei. După încheierea timpului de probă, oamenii răi vor continua formele religiei cu un aparent zel pentru Dumnezeu (GC 615). Aceasta este cea mai subtilă amăgire a diavolului de a ascunde în aşa fel eroarea, încât să fie luată drept adevăr. Din cauza aceasta, solia martorului credincios către Laodicea, perioada în care maestrul amăgirilor va depune eforturile cele mai încununate de succes, îi sfătuieşte pe credincioşi să folosească „alifie pentru ochi” ca să poată vedea (Apocalipsa 3,18) starea lor adevărată, să poată deosebi între adevăr şi minciună, să poată discerne vicleniile lui Satana, pentru a se feri de ele, să poată descoperi păcatul şi să-l urască şi să poată vedea adevărul şi să asculte el (5T 233). Altfel, întocmai ca şi iudeii zilelor lui Hristos, vor fi găsiţi ca acceptând ca doctrină poruncile oamenilor (Matei 15,9).

Am adus pe Agag. Cât de absurd, dar adevărat! Saul prezintă faptul lui suprem de neascultare ca dovadă a deplinei supuneri faţă de porunca lui Dumnezeu dată prin profetul Samuel. Orb din punct de vedere spiritual, el ia răul drept bine şi se întristează ca Samuel, se opune la ceea ce el, personal, considera – şi ceea ce într-un anumit sens chiar era – o foarte mare victorie (vezi PP 629).

1 Samuel 15:21 21. Pârga din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârşire. Toată propoziţia aceasta este din cuvântul ebraic cherem, „lucrurile consacrate”, „lucrurile dedicate”, „lucrurile blestemate” sau „lucrurile consacrate spre nimicire” (RSV). Cherem vine de la verbul charam, „a fi interzis folosirii comune”, „a consacra lui Dumnezeu”, „a extirpa”. Acan şi-a însuşit spre folosinţă personală „lucrul blestemat” (cherem) (Iosua 7,1.11.13.15; comp. cu cap. 6,17.18), care cuprinde argint şi aur (Iosua 7,21), păstrat pentru serviciul sanctuarului (Iosua 6,19). Faptul că o persoană sau un lucru era „blestemat „sau consacrat” nu însemna în mod necesar că el trebuia nimicit, ci numai că, de el trebuia să se dispună în mod precis după instrucţiunile lui Dumnezeu. Spre deosebire de argint şi aur, orice altceva din cetate trebuia să fie cu desăvârşire nimicit (Iosua6,21),cu toate că şi ele fuseseră „blestemate” sau păstrate „pentru Domnul” (Iosua 6,17). Acelaşi cuvânt ebraic cherem este folosit şi ca daruri „consacrate” folosirii sacre (vezi Levitic 27,21.28.29; Numeri 18,14 etc.).

Declaraţia lui Saul cu privire la „lucrurile care ar fi trebuit nimicite cu desăvârşire” sau în mod literal „lucrurile devotate” primeşte un înţeles nou în lumina folosirii de către Biblie a cuvântului ebraic tradus astfel.Samuel instruise pe Saul să „nimicească cu desăvârşire [charam] pe amaleciţi şi toate bunurile lor ucigându-i. Ei nu era numai „dedicaţi”, ei erau „dedicaţi nimicirii”. După cât s-ar părea, Saul a crezut că era privilegiul luide a hotărî cum trebuia adusă la îndeplinire porunca divină.

Fără îndoială că Saul a spus adevărul atunci când a zis că „poporul” a dorit să cruţe ce era mai bun din

turme şi cirezi. Lor nu le era îngăduit să ia turmele şi cirezile de la amaleciţi pentru ei înşişi. Dar puteau să se îmbogăţească prin înlocuirea animalelor de la amaleciţi cu acelea ale lor, care altfel ar fi fost cerute spre a fi folosite ca jertfe (PP 629). Saul a aprobat pur şi simplu sugestia ce i s-a făcut, asumându-şi în felul acesta dreptul de a interpreta porunca lui Dumnezeu cum vedea el că este potrivit. În ceea ce-l privea, el nu era interesat de vite. Fără îndoială că din acestea el avea destule ca sadea si altora. Dar, dacă avea să se întoarcă cu un împărat învins – păstrându-l, după obiceiul vremii – el avea să fie în măsură să prezinte înaintea întregului Israel dovada palpabilă a isprăvii lui de vitejie şi avea să-şi sporească în mare măsură prestigiul. Fără îndoială că Saul a avut în plan o executare publică a lui Agag după prezentarea lui ca un exponat al priceperii lui ca luptător. Dar, instruit de Dumnezeul, Samuel a lipsit pe Saul de plănuita demonstraţie ,aducând el însuşi la îndeplinire execuţia.

Probabil că Saul a gândit că avea să asculte de porunca lui Dumnezeu cu privire la vite şi la împărat şi, în acelaşi timp, să mărească bogăţia supuşilor săi şi propriul său renume. El avea să împlinească porunca lui Dumnezeu pe calea propriei lui alegeri. Până la urmă, atât împăratul cât şi animalele aveau să fie omorâte, darpână atunci el şi poporul său aveau să profite de ele. În aceasta constă slăbiciunea de caracter a lui Saul. Deşi pretindea că slujeşte lui Dumnezeu, el slujea în realitate şi în primul rând propriilor lui interese, iar la urmă celor ale lui Dumnezeu. Chiar pentru motivul acesta este clar că, trimiţând pe Saul împotriva amaleciţilor cu porunca de „a-i consacra” pe ei şi toate bunurile lor, Dumnezeu a specificat mijloacele prin care ei să fie consacraţi”, şi anume, moartea.

Saul a dat greş în această importantă şi finală punere la probă a caracterului. Chiar Samuel, care petrecuse noaptea în rugăciune către Dumnezeu în favoarea lui Saul ca sentinţa de lepădare să se schimbe (PP630), a fost cuprins de indignare când a văzut dovada răzvrătirii lui Saul (PP 631). Pentru că Saul Il lepădase pe Domnul, Cerul l-a părăsit lăsându-l pe calea propriei lui alegeri, iar Samuel „nu s-a mai dus să vadă pe Saulpână în ziua morţii sale” (v. 35). Saul s-a descalificat complet ca împărat supunându-se dorinţelor poporului, punând asupra lor vina propriei lui hotărâri rele şi încercând să-şi asume onoarea care aparţinea de fapt lui Dumnezeu.

La Ghilgal.. Deşi nu era reşedinţa lui Saul, se pare că Ghilgal a fost, în unele privinţe, capitala în funcţiea monarhiei ebraice. Ea reprezenta aşezarea primului cantonament al lui Israel după trecerea Iordanului (Iosua4,19) şi cartierul general pentru cucerirea Canaanului (Iosua 10,15 etc.). Aici a fost locul unde s-a adus la îndeplinire împărţirea ţării (Iosua 14,6 la 17,18). Când cucerirea de la început a ţării a fost încheiată, cam după şase sau şapte ani de la trecerea Iordanului, chivotul a fost mutat de la Ghilgal la Silo (Iosua 18). Pe acea vreme, Iosua îşi avea reşedinţa la „Timnat-Serah în muntele lui Efraim” (Iosua 19,49.50).

La Silo, serviciul sanctuarului a fost întrerupt când chivotul a fost luat de filisteni (1 Samuel 4,11; Psalmul 78,60; PP 609), iar cetatea nimicită (vezi Ieremia 26,6.9). Mai târziu, chivotul a fost dus înapoi, mai întâi la Bet-Şemeş (1 Samuel 6,7-15) şi apoi la Chiriat-Iearim (cap. 7,1), unde a rămas până ce David l-a mutat la Ierusalim (2 Samuel 6,2-12; comp. cu Iosua 15,9.60). În felul acesta închinarea la Dumnezeu a fost într-un sens descentralizată, cu toate că Samuel aducea jertfe în diferite locuri (PP 609), probabil inclusiv la Ghilgal (1 Samuel 7,16). Ghilgal a fost locul unde a adunat Samuel pe Israel ca să confirme pe Saul ca împărat după biruinţa acestuia de la Iabeş din Galaad (1 Samuel 11,14.15). Tot aici au fost strânşi luptători pentru atacul asupra filistenilor din garnizoana de la Micmaş (1 Samuel 13,4). Se poate ca cetatea aceasta să fi fost şi baza pentru campania împotriva amaleciţilor, aşa cum se lasă să se înţeleagă din propunerea lui Saul de a se întoarce acolo pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu.

1 Samuel 15:22 22. Îi plac Domnului. Mânat de Duhul Sfânt, Samuel a pronunţat acest adevăr profund care avea să sune şi să răsune prin veacurile următoare (Psalmul 51,16-19; Isaia 1,11; Osea 6,6; Mica 6,6-8 etc.).

1 Samuel 15:23 23. Te leapădă. Aici este confirmată în mod clar o schimbare în situaţia dintre Dumnezeu şi om, „fiindcă ai lepădat”. Când omul alege să meargă pe propria lui cale, Dumnezeu este obligat să reajusteze condiţiile pentru a se adapta situaţiei. Când Israel a dorit un împărat, Dumnezeu le-a dat ocazia să încerce eficacitatea unui astfel de plan. Chiar faptul că Dumnezeu a îngăduit lui Saul să continue să fie împărat, arată că El nu-l lepădase. Dacă Saul nu avea să-L urmeze pe Dumnezeu, el avea să pună în aplicare propria lui

strategie de conducere a împărăţie, fără ajutorul sfatului divin, nu pentru că Dumnezeu nu era dispus să-l călăuzească, ci pentru că el refuza să primească acea călăuzire.

1 Samuel 15:24 24. Am păcătuit. Înainte de anunţul făcut de Samuel că Dumnezeu îl lepădase pe Saul ca împărat (v. 23), Saul şi-a apărat în mod energic felul sau de a acţiona. Numai când sentinţa a fost pronunţată şi pedeapsa a ajuns să fie cunoscută, el a fost dispus să admită abaterea de la porunca divină. Saul n-a reuşit să facă dovada unei vieţi schimbate, care însoţeşte „întristarea după voia lui Dumnezeu”. De fapt, întristarea lui a fost„întristarea lumii” (2 Corinteni 7,9-11). Nu dorinţa sinceră de a face ce este drept a fost aceea care l-a îndemnat să facă această mărturisire, ci teama de a pierde împărăţia. Numai când a fost confruntat cu această perspectivă, el a simulat pocăinţa, cu scopul de a salva, dacă era posibil, poziţia sa ca împărat. Mărirea omenească însemna pentru el mai mult decât aprobarea divină.

1 Samuel 15:25 25. Iartă-mi păcatul. Cât de deosebită a fost cererea aceasta de cea a poporului la Miţpa, când au strigat: „Am păcătuit împotriva Domnului... Nu înceta să strigi la Domnul, Dumnezeul nostru pentru noi” (cap. 7,6-8). Era păcatul lui împotriva lui Samuel sau împotriva Domnului? Era el tot atât de îngrijorat de schimbarea inimii necesară pentru el, cât era de îngrijorat de pierderea reputaţiei sale în faţa poporului, în cazul pierderii împărăţiei? Acţiunile lui viitoare aveau să descopere în mod clar adevăratele motive ale comportamentului său.

1 Samuel 15:26 26. Nu mă voi întoarce. Simţind că Dumnezeu lepădase pe Saul, Samuel a refuzat la început să se închine cu împăratul. Omeneşti vorbind, el nu voia să aibă nimic de-a face cu un om care preţuise atât de puţin ce făcuse Dumnezeu pentru el. Atitudinea lui Samuel a fost pur şi simplu o reflectare a atitudinii lui Dumnezeu. Dacă Domnul nu mai avea de-a face cu Saul (vezi cap. 28,6), nici Samuel, reprezentantul Său, nu mai putea avea de-a face cu el (cap. 15,35), ca nu cumva o astfel de asociaţie să fie interpretată ca dovadă a aprobării divine.

1 Samuel 15:28 28. Şi o dă. Ungerea lui David şi încoronarea Lui, deşi erau undeva în viitor, sunt pomenite de Dumnezeu ca şi când ar fi fost deja îndeplinite. Saul se descalificase iremediabil pentru funcţia de împărat, iar hotărârea lui Dumnezeu cu privire la el era irevocabilă. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu împărăţia fusese deja dată altcuiva. Saul nu mai putea face nimic folosind calea închinării (v. 30) pentru a schimba sentinţa. Nici rugăciunea nu avea s-o mai schimbe (vezi Ieremia 7,16; 11,14; 14,11; PP 630). Desigur, lepădarea lui Saul ca împărat nu însemna în mod necesar că timpul lui de probă personală se încheiase şi că Dumnezeu avea să refuze să-l primească înapoi ca individ. El se mai putea căi ca persoană şi sa fie schimbat. Dacă Saul ar fi fost dispus acum să părăsească tronul şi să trăiască de aici înainte ca o persoană obişnuită, el ar fi putut găsi mântuirea. Dar era clar că el nu putea sluji ca împărat în armonie cu voinţa divină.

Mai bun ca tine. Atât cât cuprinde raportul, singura greşeală a lui Saul până în acest moment a fost aceea de la Ghilgal (cap. 13,8-14). Nu există o pată în raportul lui ca în cazul lui David cu Batşeba şi Urie Hititul. Amândoi bărbaţii au fost mari păcătoşi. Deosebirea dintre ei constă în faptul că atunci când păcatele au ieşit scoase la iveală, Saul şi-a îndreptăţit purtarea (cap. 13,11.12; 15,20), în timp ce David s-a căit în mod sincer de păcatele sale (2 Samuel 12,13; Psalmul 51).

1 Samuel 15:29 29. Tăria lui Israel. Titlul acesta pentru Dumnezeu apare numai în acest verset al Vechiului Testament. Cuvântul tradus prin „tărie” este neşach, care vine de la verbul naşach, „a fi preeminent (superior celorlalţi)”, „a fi veşnic”. În felul folosit aici, acest nume dat lui Dumnezeu este cel mai potrivit. Neşach este de obicei tradus „pentru totdeauna” ca în Psalmul 52,5 etc.

Căieşte. Despre „căinţa” lui Dumnezeu vezi cele despre Geneza 6,6; Exod 32,14; Judecători 2,18; 1 Samuel 15,11.

1 Samuel 15:30

30. Ca să mă închin. Pentru Saul, formele de închinare erau importante pentru el numai ca mijloace de asigurare a loialităţii poporului. Scopul lui era să reprezinte politica lui proprie ca avându-şi originea în Dumnezeu, pentru ca poporul să creadă că, urmându-l, făcea voia lui Dumnezeu. Religia era astfel falsificată pentru a sluji scopurilor puterii civile, pentru că Saul şi-a propus să-L folosească pe Dumnezeu ca mijloc în vederea atingerii propriilor scopuri.

1 Samuel 15:31 31. Samuel s-a întors. Poate că au existat două motive pentru care Samuel şi-a schimbat hotărârea: (1) el a dorit să facă tot ce poate pentru a-l câştiga pe Saul ca individ; (2) dezaprobarea făţişă a lui Saul ar fi putut să-i facă pe unii nemulţumiţi din Israel să o folosească drept scuză pentru revoltă. Guvernarea ordonată trebuie să continue chiar dacă împăratul lepădase conducerea lui Dumnezeu cu scopul de a avea propria cale.

1 Samuel 15:33 33. Samuel a tăiat pe Agag. Potrivit codului civil dat lui Israel (Exod 21,23.24), Agag era vinovat de moarte, iar Samuel l-a executat „înaintea Domnului”, tot aşa cum şi Ilie a ucis mai târziu pe proorocii lui Baalla Carmel, pe baza pedepsei împotriva hulei (Levitic 24,11.16). Omorând pe Agag, Samuel a dejucat intenţia lui Saul de a-l prezenta pe împărat ca dovada a pretinsei sale conduceri pricepute.

1 Samuel 15:35 35. Samuel nu s-a mai dus. Vezi cele despre v. 26; vezi şi cap. 16,14.

Samuel plângea. Oricât s-a opus Samuel, la început să dea un împărat lui Israel, după ce acesta a fost ales, el i-a rămas loial în ciuda greşelilor acestuia. Pentru Samuel, ca şi mai târziu pentru David, Saul era „unsul Domnului” (cap. 24,10). Întristarea lui Samuel privind calea aleasă de Saul (cap. 15,11; PP 630) este dovada sincerităţii râvnei lui Samuel pentru el.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

1-35 PP 627-636

PP 627, 659

3 4T 146

PP 628

PP 629

8.9 PP 659

9 4T 146

11 PP 630

13.14 5T 88

13-15 PP 630; 4T 146

16.17 PP 631, 4T 146

17 1T 707; 2T 297

18-21 PP 631; 4T 146

22 DA 590; PP 631, 634; TM 241; 2T 653M 3T 57, 116; 4T 84

22.23 1T 323; 4T 146

23 PP 635; 3T 357

23-25 PP 631

26.28 PP 632

28 Ed 254

29 PP 630

30-34 PP 632

1 Samuel 16:1 1. Cât timp? Saul fusese un conducător inspirat. Ca prim conducător al statului sub o nouă formă de administraţie, el avusese asupra poporului Israel atât de mult însufleţit de independenţă o putere aproape hipnotica. Dar el s-a transformat repede într-un despot, crud, tiran şi neiertător. Să ne amintim, totuşi, că deşi împăratul lepădase sfatul lui Dumnezeu şi despărţise naţiunea în mod efectiv de călăuzirea Lui, aceasta nu-l excludea pe Saul de la mântuire ca individ. Nebucadneţar, de pildă, se fălea cu gândul că Marduc, zeul lui, a fost mai tare decât Iehova. Totuşi Duhul Sfânt a făcut apel la el prin Daniel atât de mult încât el a lăudat pe Dumnezeul lui Daniel ca pe Cel Prea Înalt (Dan 4,34-37).

Isai, Betleemitul. Probabil că Samuel cunoştea pe unii dintre oamenii din Betleem din vizitele sale anterioare. Cu toate că, probabil, îl cunoştea pe Isai, el nu-i cunoştea pe ceilalţi membrii ai familiei lui (v. 11,12).

1 Samuel 16:2 2. Să iei... un viţel. Era întru totul normal şi potrivit pentru profet să viziteze Betleemul ca să aducă o jertfă. Chivotul era încă la Chiriat-Iearim. Este ştiut că sanctuarul a fost la Nob, cel puţin pentru o perioadă a domniei lui Saul (cap. 21,1-6), dar nu ni se spune dacă primele sărbători au fost ţinute acolo, cum fuseseră la Silo. De la încetarea ducerii de jertfe la Silo, acestea erau aduse în diferite cetăţi de pe cuprinsul ţării (PP 609). La astfel de adunări de jertfe, profetul instruia pe popor cu privire la măreţul plan de mântuire şi îl îndemna să-i trimită pe tineri la diferitele şcoli ale profeţilor pentru ca să ridice nivelul intelectual şi spiritual alnaţiunii. În felul acesta împăratul nu avea de ce să pună sub semnul întrebării vizita lui la Betleem. Cât priveşte poporul, aceasta era o lucrare obişnuită de slujire făcută de profet, asemenea unei adunări districtualede astăzi.

Să zici: „Vin să aduc o jertfă”. Nu era de interes public ca actul ungerii lui David să fie cunoscut de îndată. N-a fost făcut în acelaşi fel chiar şi ungerea lui Saul? Cei 30 de bătrâni care au răspuns atunci invitaţieide a lua parte la eveniment, au ştiut ei oare de ce dăduse Samuel lui Saul scaunul de onoare? Ei n-au fost de faţă la discuţia dintre Samuel şi Saul, după sărbătoare (cap. 9,25). Nici ei şi nici chiar slujitorul lui Saul n-au fost martori la ungerea timpurie (cap. 9,27 la 10,1). Nici familia lui Saul n-a aflat de ungere decât în timpul adunării de la Miţpa organizată pentru alegerea unui împărat (cap. 10,20-27). Ungerea lui Saul a fost pentru el o declaraţie a planului lui Dumnezeu pentru viaţa lui. El a fost invitat dar nu obligat să accepte chemarea luiDumnezeu. O astfel de ungere nu-i dădea lui nici o autorizaţie să iniţieze acţiunea de instalare propriu-zisă, în mod public, ca împărat. Raportul arată în mod clar că, şi după alegerea sa la Miţpa, Saul s-a întors acasă şi a aşteptat ca Domnul să-l conducă în următoarele mişcări.

Singura deosebire dintre ungerea de către Samuel a lui Saul şi călătoria lui la locuinţa lui Isai a fost că, de data aceasta, exista deja un împărat, bănuitor la fiecare mişcare pe care o făcea profetul de când acesta anunţase lepădarea sa de către Domnul. Aceasta sensibilitate a fost, fără îndoială mult mărită prin ezitarea lui Samuel de a se uni cu împăratul în închinare. Între capitolele 15 şi 16 poate să fi existat un considerabil interval de timp.

1 Samuel 16:4

4. Ce vesteşte venirea ta: ceva bun? Din descrierea făcută în cap. 9 reiese clar că ceremonia de ungere a lui Saul a avut loc pe înălţime, în legătura cu o sărbătoare cunoscuta mai dinainte. Dar venirea neanunţată a lui Samuel la Betleem, care a adus cu sine un viţel şi i-a adunat pe bătrâni ca să fie prezenţi, a dat naştere, în mod natural unor semne de întrebare. Bătrânii au venit înspăimântaţi, întrebându-se ce lucru teribil se întâmplase. O astfel de reacţie faţă de venirea neaşteptată a unui slujbaş important a fost cu totul naturală şi i-a conferit naraţiunii un caracter autentic.

1 Samuel 16:5 5. Da. Samuel a liniştit toate temerile lor şi le-a spus sa se sfinţească, adică să treacă prin toată procedura de curăţire ceremonială, care cuprindea scăldarea trupului, spălarea hainelor si abstinenta (Exod 19,10-15; 1 Samuel 21,4-6). Samuel personal a vegheat ca Isai şi cel puţin fiii lui mai mari să fie sfinţiţi (1 Samuel 16,5). Apoi toţi au fost chemaţi la jertfă. Câteva ceasuri trebuie să fi trecut între jertfă şi serbare, pentru că viţelul a trebuit tăiat şi fript înainte de a fi consumate. Samuel a profitat de acest interval pentru a cunoaşte mai bine pe Isai şi familia lui. Faptul că David este adus de la câmp înainte ca ei să se aşeze la mese arată clar că ei nu se adunaseră pentru serbare (v. 11).

1 Samuel 16:7 7. Domnul Se uită la inimă. „Inima” se referă la intelect, afecţiuni şi voinţă (Psalmul 139; 23; Matei 12,34 etc.). Aceasta este factorul călăuzitor în hotărârea destinului, pentru că aşa cum un om „cugetă în inimalui, aşa şi este” (Proverbe 23,7; NKJV). Alegerea este mai ales o chestiune a intelectului, dar adesea este puternic influenţată de simţăminte şi emoţii. În limitele timpului de har, Dumnezeu invită pe oameni: „Veniţi acum să ne judecăm” (Isaia 1,18). El vrea să facem cunoştinţă cu El şi cu planul Lui, pentru că prin privire ajungem să fim schimbaţi (vezi 2 Corinteni 3,18). Dumnezeu adresează intelectului chemarea Samuel Aparenţele exterioare nu descoperă adevăratele motive ale vieţii, fiindcă adesea faptele sunt interpretate greşit. Când Moise a spus copiilor lui Israel: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima” (Deuteronom 6,5), el se gândea la influenţa călăuzitoare adusă pentru a clădi viaţa prin cunoaşterea personalăa lui Dumnezeu. Faptul că ucenicii văzuseră pe Dumnezeu prin asocierea intimă cu Isus (Ioan 14,9) i-a întărit în mare măsură să se supună planului Lui pentru ei. David învăţase să-L cunoască pe Dumnezeu în timp ce păzea oile şi, deşi nerecunoscut de fraţii lui, această cunoaştere a făcut posibil Duhului Sfânt să-l conducă pas cu pas.

1 Samuel 16:12 12. Faţa frumoasă. Sau „frumos”.

„Unge-l.” Pentru ce alege Dumnezeu pe anumiţi oameni să fie reprezentanţii Săi, lăsându-i pe alţii deoparte? Ce diferenţă era între alegerea făcută de El în cazul lui Saul şi aceea a lui David? Fiind atotştiutor, Dumnezeu cunoştea în mod precis calea pe care avea să meargă Saul şi totuşi l-a uns şi i-a făgăduit să fie cu el (cap. 10,7). Împotriva propriilor lor interese şi a voinţei Sale pentru ei, Dumnezeu a răspuns cererii copiilorlui Israel pentru un împărat. Este evident că Saul era cunoscut de popor, un împărat după inima lor, dar nu după a lui Dumnezeu. Ei nu se gândeau la conducere spirituală, ci la putere naţională. După ce a fost ales, Saul a avut handicapuri serioase. Dumnezeu le-a recunoscut, dar l-a avertizat despre pericolele pe care avea să le întâmpine şi i-a sfătuit în mod clar cum să le facă faţă.

Cu David lucrurile stăteau diferit. Nu există dovadă că poporul ajunsese nemulţumit de Saul. Ei erau de fapt foarte mulţumiţi de rezultatele campaniei amalecite. David era cel mai tânăr în casa tatălui său, iar în Orient vârsta atrage după sine respect şi întâietate (Geneza 29,25.26). El era un băietan, fără nici o pretenţie de stimă nici chiar din partea membrilor propriei familii (1 Samuel 17,28). El nu avea statura înaltă a lui Saul, nici fizicul lui Samson. Saul a fost chemat de la plug ca răspuns la cererile urgente ale bătrânilor de a avea un împărat. El avusese puţin timp pentru instruire. David a fost chemat de la oile cele blânde, încă pe când era unbăiat, şi a avut mai mult de zece ani la dispoziţie ca să se pregătească pentru sarcinile grele de conducător al celor douăsprezece seminţii.

Ales de tânăr, David s-a bucurat de ocazia unei perioade de instruire şi încercare înainte ca să-şi fi asumat răspunderile înaltei slujbe. Acolo unde caracterul lui David lăsa de dorit în lumina standardului divin, puteau fi făcute schimbări înainte de încoronarea Samuel Tot aşa lucrează Dumnezeu cu fiecare ins pe care îl invită să fie membru al împărăţiei Sale şi în mod deosebit cu cei pe care îi cheamă să ocupe poziţii de

răspundere. În mod cu totul neştiut omul este încercat prin întâmplările obişnuite ale vieţii, până când, în cele din urmă, Dumnezeu poate să spună: „Ai fost credincios peste puţine lucruri, peste multe te voi pune” (Matei 25,23). Până aici David dovedise o vigoare tinerească deplină, un spirit iubitor şi amabil şi o cutezanţă născută din încrederea în puterea divină. El n-a fost corupt de lume, fiind un spirit meditativ care creştea în singurătatea liniştită a dealurilor Betleemului. Acolo, păscând turma ca şi Moise în Madian, el şi-a dezvoltat simţământul răspunderii şi calităţi de conducător care aveau să-l poarte prin viaţă.

1 Samuel 16:13 13. Cornul. Ebraicul qeren, „cornul unui taur, ţap sau berbec. Cuvântul englezesc cornucopia este din qeren prin latinescul cornu.

Duhul Domnului. Duhul Domnului nu este influenţat de oameni. El i-a dat lui Saul o inimă nouă şi i-a arătat cursele din faţa lui. Totuşi acesta a părăsit repede călăuzirea divină. Acum Dumnezeu a propus să-l călăuzească pe David aşa cum, în zadar încercase sa călăuzească pe Saul. Întocmai ca mulţi mari conducători ai lumii, David a crescut într-un mediu umil, dezvoltând în linişte un caracter veritabil sub călăuzirea Duhului Sfânt, care într-o zi l-a calificat pe deplin pentru rolul pe care avea să-l joace în marea controversă dintre bine şi rău. Duhul lui Dumnezeu „a venit peste David” la ungerea sa, întocmai cum a venit şi asupra lui Hristos la botezul Său (vezi cele despre Matei 3,16).

1 Samuel 16:14 14. Duhul Domnului S-a depărtat. Saul lepădase pe Duhul lui Dumnezeu, săvârşind păcatul de neiertat,iar Dumnezeu nu mai avea nimic de făcut pentru el (vezi cele despre cap. 15,35). Duhul Său nu S-a retras în mod arbitrar de la Saul, ci mai degrabă Saul s-a răzvrătit împotriva călăuzirii Sale şi a ieşit în mod deliberat desub influenţa Samuel Aceasta trebuie să fie înţeles în armonie cu Psalm 139,7 şi cu principiul fundamental al liberului arbitru. Dacă prin Duhul său Cel Sfânt Dumnezeu S-ar fi impus lui Saul împotriva dorinţelor lui, Dumnezeu ar fi făcut din împărat o simplă maşină.

De la Domnul. Uneori, Scripturile prezintă pe Dumnezeu ca făcând ceea ce El nu împiedică în mod evident să fie făcut. Dând lui Satana ocazia de a demonstra principiile sale, de fapt, Dumnezeu Îşi limitează propria putere. Desigur erau limite dincolo de care Satana nu putea să treacă (vezi Iov 1,12; 2,6), dar în cadrul sferei lui limitate el are îngăduinţa divină să acţioneze. În felul acesta, cu toate că acţiunile sale sunt contrare voinţei divine, el nu poate face decât ce îi permite Dumnezeu să facă şi orice fac el şi îngerii lui răi este făcut cu îngăduinţa lui Dumnezeu. De aceea când Dumnezeu a retras Duhul Lui de la Saul (vezi cele despre 1 Samuel 16,13.14), i s-a dat cale liberă lui Satana.

A fost muncit. Iosif Flavius descrie boala astfel: „Cât despre Saul, asupra lui veneau unele tulburări ciudate şi demonice şi-i provocau astfel de sufocări încât erau gata să-l lase fără respiraţie” (Antiquities, VI. 8.2). Este evident ca s-a declanşat o depresie puternica atunci când a cugetat asupra anunţului făcut de profet că pierduse coroana pentru un om care era „mai bun” decât el (cap. 15,28). Posedarea intermitentă de către duhul cel rău l-a făcut pe Saul să simtă şi să acţioneze asemenea unui om dement.

1 Samuel 16:15 15. Un duh rău de la Domnul. Vezi cele despre v. 14 ca expresie echivalentă.

1 Samuel 16:16 16. Arfa. Mai bine „lira”. Saul a fost sfătuit să găsească uşurare prin meloterapie. Sunetul lirei lui Davidşi intonarea de imnuri sublime ofereau lui Saul o uşurare temporară de duhul rău care-l poseda. Când asculta muzica lui David, simţămintele lui rele de auto-compătimire şi invidie îl părăseau pentru un timp numai pentrua se reîntoarce cu putere dublă pe măsura trecerii timpului. Prin continua lepădare a călăuzirii lui Dumnezeu, el a ajuns întocmai ca omul din pilda lui Hristos posedat de demoni (Luca 11,24-26), unde „starea de la urmă”a unui astfel de suflet se dovedeşte a fi „mai rea decât cea de la început”.

1 Samuel 16:17 17. Găsiţi-mi. După cum s-ar părea, renumele lui David ca muzician şi bărbat viteaz, cu judecată sănătoasă şi cu tact, era deja o realitate înainte de apariţia sa la curte şi de victoria sa asupra lui Goliat. Probabil că David era un tânăr aflat în pragul maturităţii, pentru că ceva mai târziu, pe vremea întâlnirii lui cu

Goliat, el este descris atât ca „băiat”, ebraicul na’ar (tânăr, cap. 17, 33), cât şi ca „tânăr”, ebraicul ´elem („adolescent”, v. 56.58).

1 Samuel 16:18 18. Fiul lui Işai. În mod evident, reputaţia lui David ca muzician şi om de excepţie caracterizează statornicie (sună judecata), iar tactul său, diplomaţia, se formase înainte de apariţia sa la curte şi înainte de victoria sa asupra lui Goliat. David era probabil un tânăr la limita maturităţii, pentru că puţin mai târziu, el este descris atât ca „un băiat” (în ebraică na'ar; cap. 17,58), cât şi ca „un tânăr” (în ebraică 'elem; vezi v. 56).

Domnul este cu el. Deşi nu era cunoscut faptul că David fusese uns ca împărat, Duhul Sfânt, care pusese stăpânire pe viaţa lui într-un fel deosebit la data ungerii lui (vezi despre v. 13) nu putea fi oprit să-l pregătească cu succes pentru importantele sarcini care-i stăteau în faţă.

1 Samuel 16:20 20. Un măgar. Darul lui Isai urmărea să exprime aprobarea faţă de dorinţa împăratului pentru serviciile la curte ale lui David. Netrimiterea unui dar, fără îndoială, că ar fi fost interpretat ca o expresie de rea-voinţă şi de aceea ar fi prejudiciat succesul la curte al lui David.

1 Samuel 16:21 21. S-a înfăţişat înaintea lui. Declaraţia aceasta nu se referă la poziţia lui în prezenţa lui Saul, ci la faptul că David „a intrat în slujba lui” (RSV, vezi Geneza 41,16; Daniel 1,19). În providenţa lui Dumnezeu, David a fost adus astfel într-o situaţie în care urma să aibă contact cu bărbaţii aflaţi la conducerea naţiunii – aceştia având posibilitatea să-i aprecieze abilităţile – şi cu problemele guvernării. Probabil că lui Saul i s-a mai îngăduit să rămână pe tron până când seminţele răului din viaţa lui au dat recolta scontată şi până când instruirea preliminară a lui David a fost completă.

I-a plăcut mult. Chiar Saul a ajuns să cinstească şi să respecte atractiva şi naturala personalitate a lui David şi să preţuiască în el acele calităţi pe care le sădise Duhul Sfânt. Saul a recunoscut superioritatea netă a acestui tânăr promiţător, admiţând în mod tacit înţelepciunea alegerii de către Dumnezeu a unui succesor la tron.

Să-i poarte armele. Numirea în această poziţie l-a adus pe David în cea mai strânsă legătură posibilă cu împăratul şi l-a făcut personal răspunzător de securitatea împăratului. Este posibil ca această declaraţie să fie făcută ca anticipare a rolului lui David la curte după victoria asupra lui Goliat (vezi cap. 18,2.5).

1 Samuel 16:22 22. Să laşi pe David. După o perioadă de încercare la curte, Saul transformă într-o însărcinare permanentă ceea ce, la început, s-a intenţionat să fie nimic mai mult decât o numire vremelnică.

A căpătat trecere. Vezi cele despre v. 21. Dumnezeu a privit la inima lui David şi a fost mulţumit că acesta urma să se dovedească a fi acel fel de om pe care El putea să-l folosească în slujba Sa (vezi v. 7). Privind numai la înfăţişarea exterioară şi la fapte, care într-un anumit grad se reoglindeau în inima lui David, Saul a ajuns la aceeaşi concluzie (vezi Proverbe 23,7).

1 Samuel 16:23 23. Saul răsufla atunci mai uşor. „Saul răsufla.” Cuvântul ruah înseamnă „a răsufla”, „a sufla” mai ales pe nări. Folosirea acestui verb înseamnă o respiraţie puternică şi forţată ca aceea care însoţeşte adesea relaxarea după o perioadă de tensiune, urmată de o respiraţie normală. Accesele de posedare de către demon suferite de Saul erau, se pare, însoţite de o stare de tensiune nervoasă şi fizică.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-23 PP 637-644

1-4 PP 637

6,7 Ed 266; PP 638

7 COL 72, CT 43,44; PP 323; SC 39; TM 173; 1T 320; 2T 11, 34, 72, 418, 633, 3T 201; 3T 244, 301;5T 31, 333, 625, 658; 6T 197; 7T 88, 282; 8T 146

8-11 PP 638

10 Ed 266

11-13 MH 148; PP 592

12 CT 44; 6T 197

12.13 PP 641

18 P 644, 741

16-23 PP 643

1 Samuel 17:1 1. Soco. Scris corect Socoh în Iosua 15,35. Modernul Kirbet Şuveike, aşezat ceva la mai mult decât jumătatea drumului dintre Ierusalim şi cetatea filisteană Gat, era o cetate care aparţinea seminţiei lui Iuda. Ea era cam la 17 mile sud-vest de Ierusalim.

Efes-Damim. Sau Pas-Damim, ca în 1 Cronici 11,11-13, unde este dată lista oamenilor viteji ai lui David. Numele înseamnă „hotarul sângelui”, poate din cauza multelor lupte din acea regiune.

Vezi o hartă a locurilor unde a avut loc lupta dintre David şi Goliat

1 Samuel 17:2 2. Valea terebinţilor. O vale fertilă, cu pante uşoare care se ridică înspre est şi vest, ce se întinde pe o distanţă de mai multe mile în direcţia N-V de Sucot

1 Samuel 17:3 3. Valea îi despărţea. Valea terebinţilor avea o vâlcea care trecea prin mijloc, numită Wadi es-Sanţ, despre care se vorbeşte în acest verset ca fiind „valea”, ebraicul gaye‘. Acesta este cu totul diferit de „valea”, ebraicul emeq, a terebinţilor (din v. 2). Primul cuvânt ebraic este folosit pentru o rovină udată de un curent deapă în sezonul ploios, ultimul ca o vale largă fertilă. Această gaye‘ era aproape de netrecut, cu excepţia unor locuri, şi în privinţa aceasta asemănătoare cu valea din faţa Micmaşului (vezi cele despre cap. 14,4-10). Saul şi oştirea lui erau staţionaţi pe dealurile părţii răsărite a acestei gaye‘, iar filistenii aveau ridicate întărituri pe dealurile de vest (vezi 1 Cronici 11,13).

1 Samuel 17:4 4. Goliat. Probabil de la galah, „a descoperi”, „a înlătura”. Numele Goliat poate să însemne „exil”, în sensul că Goliat a fost înlăturat din poporul lui strămoşesc, fiind astfel filistean numai în sensul că locuia în mijlocul acestui popor (vezi cele despre Deuteronom 9,2), peste măsură de mândru de voinicia lui fizică. Se crede că el era urmaşul lui Anachim (vezi despre Deuteronom 9,2). Înălţimea lui de 6 coţi şi o palmă sau 6 1/2 coţi ar echivala cam cu 11 picioare (3,35 m). Alţii au sugerat că numele de Goliat poate să însemne „remarcabil”. Dar acest nume, ca şi „exil”, este întemeiat pe eventualitatea că Goliat a fost un nume semit.

Gat.. Una dintre cele cinci cetăţi principale din Filistia, la 12 sau 15 mile spre sud-vest de valea terebinţilor.

1 Samuel 17:5 5. Zale. Armura soldaţilor din vremurile biblice consta dintr-o platoşă pentru partea de sus a pieptului şi o armura care proteja abdomenul. Cele două nu se uneau perfect şi în acel punct luptătorul era vulnerabil (1

Regi 22,34).

Cinci mii de siclii. Echivalentul a aproximativ 50 kg.

1 Samuel 17:6 6. Tureci. Plăci subţiri de metal purtate în faţa piciorului, sub genunchi.

Pavăză. Fie o „lance (RSV) fie o „pavăză” sau „buzdugan”, în mod clar purtată pe spate, între umeri.

1 Samuel 17:7 7. Fierul suliţei. Greutatea ei ar fi mai mare de 6 kg. Prin comparaţie, bila folosită în întrecerile sportive, cunoscută ca greutate de aruncat, cântăreşte 7,25 kg. Deşi armura luptătorului era din bronz, vârful suliţei era din fier, un metal relativ nou şi mult mai scump.

1 Samuel 17:8 8. Filisteanul. În mod literal, „filisteanul”. Folosirea articolului hotărât înseamnă aici mândria din parteaadversarului lui David. El era mândru de abilităţile lui şi se fălea cu titlul lui distins. Acest titlu pentru Goliat afost folosit de peste 25 de ori în capitol în contrast cu numele lui personal care este întâlnit numai de 2 ori (v. 4, 23). Desigur că filistenii aveau cunoştinţe despre superioritatea Dumnezeului lui Israel asupra lui Dagon (cap. 5,1-7). Ei fugiseră îngroziţi la Miţpa (cap. 7,10-13). Apoi, după ani de linişte (cap. 7,13) ei fuseseră martori la atacul surpriză al lui Ionatan, care i-a deposedat de mult echipament de război (cap. 14,31.32). Convinşi împotriva voinţei lor, filistenii mai aveau încă aceeaşi părere şi, găsind un campion, ei au hotărât să atace din nou.

1 Samuel 17:9 9. Dar dacă-l voi birui. În vremurile străvechi, era adesea obiceiul de a decide soarta războiului dintre triburi printr-o luptă între doi, în care oştirea împăratului sau a conducătorului care pierdea era socotită învinsă. Când Iosafat a mers la Ahab să lupte împotriva sirienilor, împăratul Damascului a poruncit căpeteniilor lui să lupte „numai cu împărat lui Israel” (1 Regi 22,31). Totuşi, aceasta n-a fost o luptă între doi.Când era dusă lupta între casa lui Saul şi aceea a lui David, au fost aleşi 12 bărbaţi de fiecare parte pentru a hotărî rezultatul. Ca rezultat, „Abner a fost bătut” (2Samuel 2,12-17), cu toate că el nu luase parte la luptă.

1 Samuel 17:10 10. Arunc... ocară. În mod literal, „reproş” sau „dojană”, adică pentru neacceptarea provocării lui Goliat. El a stigmatizat pe bărbaţii lui Israel ca cei mai nedemni şi cei mai laşi. Valea care despărţea cele două forţe era atât de greu de trecut încât dacă una din părţi îndrăznea să dea un atac frontal, aceasta ar fi fost aproape sigur o înfrângere. Filistenii erau atât de siguri că nu putea să existe nici un vlăjgan potrivit pentru luptătorul lor, încât au propus ca bătălia să se hotărască printr-o luptă între doi adversari. Provocarea aceasta a continuat zilnic, timp de peste o lună (v. 16).

1 Samuel 17:11 11. Ei s-au înspăimântat. În cap. 2,10, chiar aceeaşi formă de verb este tradusă „vor tremura”. Sensul primar este „a fi sfărâmat”, cu referire la starea mintală sau fizică. Aici Saul, un despot egocentric, a fost înfruntat de un alt lăudăros şi nu ştia ce să facă. Ba mai mult, Saul era un uriaş în poporul său şi era logic ca elsă fie cel care să accepte provocarea. El era mai înalt cu un cap decât semenii lui şi avea o cască de bronz şi o platoşă (v. 38), cu toate acestea tremura înaintea lui Goliat. Deşi pierduse prezenţa şi ocrotirea Duhului lui Dumnezeu, el a înţeles că trebuia să câştige în această situaţie, altfel ar fi pierdut în faţa poporului său. Se simţea înfrânt, conştiinţa îl tulbura şi a ştiut ca situaţia în care erau el şi oştirea sa devenea tot mai dificila cu fiecare ceas care trecea. Lungimea ravinei adânci care se întindea de-a lungul văii terebinţilor nu putea fi mai mare de câteva mile. Aceasta arată că oştile aflate în luptă nu erau prea mari şi că, în mai puţin de o lună, puteau să facă o mişcare de flancare pe după capetele văii.

1 Samuel 17:15 15. David a plecat... şi s-a întors. Nu este clar dacă aceasta se referă la prezenţa lui David la curte pentru a cânta din instrument şi cu glasul pentru Saul sau la repetatele călătorii până la tabăra israelită şi înapoi spre a duce hrană. Faptul că declaraţia se află în contextul istorisirii despre Goliat s-ar părea să fie

valabilă ultima explicaţie. David putea să fie un membru al echipajului de aprovizionare cu hrană a oamenilor de pe front. Pe de altă parte, v. 13-15 pot să explice pentru ce David, aşezat deja la curtea lui Saul conform capitolului precedent (16,19-23), era acum mai mult acasă decât la Saul. Poate că autorul cărţii 1 Samuel a simţit că este necesar să explice acest fapt cititorilor şi a făcut aşa prin declaraţia că David nu era permanent legat de curtea lui Saul, ci se înfăţişa aici numai ocazional. Autorul notează mai departe că David nu era decâtun tânăr (cap. 17,14.42.56) faţă de fraţii lui mai mari, care „au urmat pe Saul” (v. 14).

Comentatorii nu sunt de acord dacă această luptă cu filistenii a avut loc înainte sau după venirea lui David la curte pentru a cânta lui Saul (cap. 16,18-23). Faptul că, mai târziu, Saul n-a recunoscut pe David (cap. 17,55-58), şi repetarea numelor fraţilor lui din cap. 17,13.14 (vezi cap. 16,6-11) arată mai degrabă că secvenţa din aceste capitole s-ar putea să fie inversată, fără a provoca vreo dificultate cronologică serioasă. De multe ori Biblia continuă un gând sau un raport până la încheierea lui, înainte de a se întoarce să ia un alt fir de argumentare sau povestire, cu scopul de a face ca fiecare unitate să fie completă (vezi despre Geneza 25,19; 27,1; 35,29; Exod 16,33.35; 18,25). Dacă acesta este cazul aici, declaraţia sfetnicului lui Saul cu privire la David, „este un om tare şi voinic, un războinic” (1 Samuel 16,18) ar apărea mai semnificativă. Pe dealtă parte, dacă David ucisese deja pe Goliat, probabil că vorbitorul se referea la el ca la marele erou naţional (cap. 18,5-9). Dar dacă David se distinsese deja prin înfrângerea lui Goliat, ar mai fi fost nevoie să i se spună lui Saul cine era David? Ba mai mult, de când David a ucis pe Goliat, „Saul l-a oprit... şi nu l-a lăsat să se întoarcă în casa tatălui său” (cap. 18,2; comp. cu PP 649). Totuşi, când Saul a trimis la Isai după David ca să cânte la instrument şi din gură la curte, el s-a referit la David ca la „fiul tău care este cu oile” (cap. 16,19) şi chiar la începutul istorisirii despre Goliat, David păzea oile la Betleem (cap. 17,15). Vezi şi cele despre cap. 17,55; 18,1.

1 Samuel 17:16 16. Patruzeci de zile. Timp de mai bine de o lună, zilnic Goliat a lansat provocarea lui. Faptul că în această perioadă de timp filistenii nu făcuseră nici o încercare de a flanca oştirea lui Israel înseamnă că, de la dezastruoasa lor înfrângere de la Micmaş, nu fuseseră destul de puternici pentru un atac de anvergură. Ei se bazau acum pe intimidare şi pe posibilitatea victoriei printr-o luptă între Goliat şi un israelit. Concluzia aceasta este întărită pe grabnica lor retragere de îndată ce Goliat a fost învins.

1 Samuel 17:17 17. Grâu. Adică cereale, probabil orz sau grâu.

1 Samuel 17:18 18. Căpeteniei. Atenţia faţă de căpetenia regimentului în care slujea Eliab, Abinadab şi Şama era destinată să-l facă să ia aminte şi să favorizeze pe aceşti trei oşteni din armata Samuel

Să-mi aduci veşti. Sau „să-mi aduci nişte semne de la ei” (RSV).

1 Samuel 17:20 20. David s-a sculat dis-de-dimineaţă. De la Betleem la Soco erau aproximativ 15 mile. Obişnuit cu regiunea, probabil că David cunoştea un drum mai scurt care avea să reducă în mod considerabil distanţa de parcurs (vezi harta de la pag. 536) S-ar părea că nu era nevoie de mai mult de patru sau cinci ore pentru efectuarea călătoriei. Poate că era dimineaţa târziu când a ajuns David, cam pe la ceasul când Goliat ieşea să-şi strige provocarea (vezi v. 16).

Tabăra (engl. „tranşee” sau „tabără” RSV). Tranşeele de luptă nu se practicau în vremurile străvechi.

1 Samuel 17:22 22. Calabalâcuri. În exprimare modernă „bagaje”.

1 Samuel 17:26 26. Cine este acest filistean netăiat împrejur? În mod literal, „cine este filisteanul acesta netăiat împrejur?” David a dat glas dispreţului său pentru uriaşul care ţinea pe Saul şi oştirea lui pradă groazei. Cu credinţă în Dumnezeu, o credinţă pe care şi Saul ar fi putut s-o aibă, David n-a fost câtuşi e puţin impresionat de statura lui Goliat. Dacă Saul ar fi fost ascultător de Dumnezeu, victoria ar fi putut fi a lui; dar Dumnezeu

nu putea să-i încredinţeze lui o astfel de victorie. În tot cuprinsul capitolului Goliat este numit „filisteanul”. David a putut cu greu să-şi ascundă dispreţul pentru un astfel de lăudăros. Nici chiar mustrarea fratelui său (v. 28) nu l-a descurajat. El a auzit povestea despre Goliat din multe surse şi a vorbit în mod atât de serios încât vestea a fost dusă curând lui Saul.

1 Samuel 17:32 32. David a zis lui Saul. Ce contrast! Un ciobănaş smerit încurajează un războinic experimentat şi plin de succes al lui Israel! Saul, singurul uriaş al lui Israel (cap. 10,23) a înţeles că el ar fi putut fi acela care să accepte provocarea lui Goliat, dar conştiinţa lui vinovată l-a făcut să tremure şi să fie plin de teamă. Dacă în inima lui ar fi fost iubire pentru Dumnezeu, aceasta ar fi fost suficientă spre a alunga orice teamă; dar el nu avea iubire pentru Dumnezeu în inima Samuel În locul ei era doar „chinul” unei conştiinţe vinovate (vezi 1 Ioan 2,5; 4,18). David, pe de altă parte, dădea pe faţă acel spirit de optimism şi de curaj adevărat, care sunt semnul unui „cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Fapte 24,16; comp. cu Psalmul 51,10.11). David era pe atât de curajos pe cât era Saul de fricos.

1 Samuel 17:36 36. A ocărât. David era gelos pentru numele cel bun al lui Israel şi pentru Dumnezeul lui Israel, aşa cum fusese Moise înainte de el (Exod 32,12.13; Numeri 14,13-16; Deuteronom 9,26-29; comp. cu Ezechiel 20,9). Lipsa de reacţie a poporului lui Dumnezeu într-un timp de ruşine şi criză a fost mai mult decât putea David să îndure.

1 Samuel 17:37 37. Va izbăvi. Saul ceruse odată lucruri mari de la Dumnezeu şi încercase lucruri mari pentru El. Totuşimândria şi înălţarea de sine îi umpluseră inima, iar acum orice obstacol părea de netrecut. În efortul său de a se îndreptăţi pe sine, el uitase că la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă. Cum putea Dumnezeu să-l impresioneze mai bine cu privire la lipsa lui decât lăsându-l pe David să arate ocrotirea providenţială care fusese si peste el in trecut! Duhul lui Dumnezeu stăpânise odată pe Saul. Acum el avea ocazia să vadă ce ar fi putut fi dacă nu s-ar fi răzvrătit împotriva acestui Duh. El se afla din nou în dilemă. Dacă refuza să lase pe David să lupte, oştirea avea să aştepte de la el, ca împărat, să apere cauza lor. Dacă îl lasă pe David să lupte, şi Goliat în ucidea, bătălia urma să fie pierdută şi Israel ar fi ajuns din nou în robie la filisteni. Ca să-şi salveze viaţa şi reputaţia, de aceea a trimis Saul pe David să lupte. Dar chiar mijlocul folosit de Saul în efortul de a-şi salva reputaţia ca împărat şi conducător a avut ca rezultat pierderea ei (cap. 18,6-9). A devenit evident că, fără Dumnezeu, Saul era lipsit de putere în faţa vrăjmaşilor săi (cap. 14,24; comp. cu 15,23) şi că biruinţele din trecut, pe care şi le arogase, erau de la Dumnezeu.

1 Samuel 17:38 38. Saul a îmbrăcat pe David. Saul a fost serios şi a făcut tot ce i-a stat în putere să asigure succesul luiDavid. El i-a încredinţat armura lui; David s-a încrezut în Dumnezeu (vezi v. 45).

1 Samuel 17:39 39. A vrut să meargă. Sau „el a încercat în zadar să meargă” (RSV).

Nu sunt obişnuit cu ea. Sau „eu nu am folosit-o” (RSV). Saul era un fricos! El avea armură, dar ştia că nu putea să întâmpine pe Goliat în puterea lui fizică. Cu o prudenţă vădită, la început el nu i-a acordat lui David permisiunea de a lupta din cauza tinereţii acestuia. Apoi el a dat încă o dovadă a nebuniei sale prin încercarea de a da lui David propria lui armură.

Răspunsul politicos al lui David, „nu sunt obişnuit cu ea”, este o dovadă despre: (1) credinţa lui în alt echipament decât cel pe care-l încercase; şi (2) încrederea sa în experienţele trecute, atunci când se confrunta cu situaţii noi (vezi LS 196). David a pus în sarcina lui Dumnezeu chiar şi biruinţa asupra animalelor sălbatice.Pericolul a dezvoltat în el un curaj sfinţit, iar credincioşia în lucrurile cele mici l-au pregătit în mod practic pentru o şi mai mare încredere. El se dovedise un păstor vrednic de încredere peste oile tatălui său; acum el era chemat să apere cauza turmei Tatălui său ceresc (vezi Ezechiel 3,4.23; 37,24; Matei 9,36; 25,33; Ioan 10,12.13). Procedura pe care a ales-o a fost determinată de convingerile sale spirituale mai degrabă decât de judecata nesfinţită a altora, indiferent de poziţie. Cât de mult depinde de curăţia motivului când cineva are de înfruntat o situaţie periculoasă! David nu putea să lupte cu armura lui Saul. Trebuie să fie el însuşi. Scopul lui

Dumnezeu este ca fiecare om să lucreze cu propriile sale mijloace. Observăm o persoană de notorietate care se poartă bine cu oamenii şi încercăm să-i imităm manierele, sperând ca prin aceasta să avem succes. Dar Dumnezeu doreşte oameni care să fie ei înşişi, oameni care să înveţe din experienţa fiecărei zile, ceea ce au nevoie să ştie pentru a rezolva problemele de mâine. Mulţumim lui Dumnezeu pentru bărbaţii care îndrăznesc să folosească echipamentul pe care Dumnezeu li l-a procurat.

1 Samuel 17:44 44. Şi-ţi voi da carnea. Probabil o provocare obişnuită folosită în luptă (vezi Apocalipsa 19,17.18).

1 Samuel 17:45 45. Tu vii... eu vin. Aici este un contrast clar între două feluri distincte de viaţă. Goliat reprezintă siguranţa pe care o dă puterea fizică, mândria supraevaluării personale, vanitatea aclamaţiei populare, cruzimea de neîmblânzit a patimii omeneşti. David manifestă încredere liniştită în puterea divină şi hotărârea de a preamări pe Dumnezeu prin aducerea la îndeplinire a voinţei Lui. Resortul interior al lui David, exprimat aici şi mai târziu în viaţa lui, n-a fost acela de a avea propria lui cale, nici de a deveni renumit în ochii semenilor lui, ci ca „tot pământul să ştie că este un Dumnezeu în Israel” (v. 46).

1 Samuel 17:50 50. Astfel... David a fost mai tare. Cât de repede a urmat o încercare după alta! Aceasta a fost a treia biruinţă a lui David în acea zi. Prima lui biruinţă a fost în situaţia când a fost mustrat de Eliab că nu este bun decât să aibă grijă de oi. El ar fi fost îndreptăţit să dea o replică tăioasă, dar n-a făcut-o. El a aplanat cearta cucalm spunând doar atât: „Ce-am făcut oare? Nu pot să vorbesc astfel?” (v. 29). Un astfel de caracter nu se naşte într-o clipă. Dacă el n-ar fi învăţat răbdarea cu oile sale, n-ar fi putut arăta răbdare cu fraţii săi invidioşi. Neluând în seamă ocazia de a intra într-o mică ceartă, David s-a dovedit stăpân pe sine. Tot aşa a fost şi Hristos care, dovedindu-Şi blândeţea şi provocarea cea mai grea, a spus: „Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11,29). Numai astfel poate un omsă devină un adevărat conducător şi îndrumător pentru alţii.

David a câştigat cea de-a doua biruinţă când a fost dus în faţa împăratului. Privind la tânărul entuziast, împăratul nu putea să nu vadă diferenţa dintre el, un bătrân viclean, experimentat în război, şi tinerelul din faţalui, plin de voioşie şi lipsit de instruire militară. Dacă Saul, cu toată personalitatea sa de comandant, s-a reţinut să lupte cu Goliat, cum putea un tinerel ca David să încerce lucrul acesta? Nevisând niciodată la posibilitatea unei intervenţii supranaturale, Saul a sădit seminţele îndoielii în sufletul lui David şi a încercat să-lfacă să poarte armura împăratului. Dar, cu respect şi politicos, David a câştigat victoria asupra îndoielii, fiind hotărât să nu piardă din vedere ţinta inspirată de cer, aceea de a păstra credinţa şi totala dependenţă de Domnul.

Toate acestea l-au pregătit bine pentru cea de-a treia victoria a lui – aceea asupra filisteanului, care era personificarea însăşi a blasfemiei. Aceasta a fost victoria puterilor spirituale asupra puterii materiale brute. Având în vedere evenimentele lunilor anterioare, cât de necesar a fost ca Israel să fi învăţat această lecţie! Ca răspuns la blestemul lui Goliat, David a strigat cu bucurie: „Eu vin împotriva ta în numele... Dumnezeului oştirii lui Israel” (v. 45). O pietricică simplă din pârâu plus o isteţime de tinerel şi încrederea lui mărturisită în Dumnezeul cel veşnic au dat israeliţilor o învăţătură pe care n-ar fi trebuit să o uite niciodată.

1 Samuel 17:51 51. Au luat-o la fugă. Perfidia filistenilor a devenit vizibilă în momentul când a fost ucis luptătorul lor. Ei au făgăduit să devină robii israeliţilor în cazul în care Goliat avea să fie omorât (v. 9). Luând-o la fugă, ei au încălcat promisiunea făcută oştirii lui Saul şi au dovedit că, dacă Goliat ar fi învins ei ar fi tratat fără pe milă pe Israel. Moartea avea să fie de preferat robiei pe care ei o propuseseră ca gest de mărinimie.

1 Samuel 17:53 53. Le-au jefuit tabăra (engl. „corturile”). Mai degrabă „tabăra lor”. Când a urmărit pe vrăjmaş, care seîmprăştia acum în toate direcţiile, probabil că israeliţii au devastat cetăţi până la ariergarda liniei de bătaie şi au omorât mulţi, pe lângă filistenii de la Soco. Iosif Flavius (Antiquities VI 9.5) spune că au ucis 30.000 şi au rănit de două ori mai mulţi.

1 Samuel 17:54 54. La Ierusalim. Adică, în cele din urmă. David nu avea să ia imediat capul la Ierusalim, pentru că iebusiţii mai deţineau încă acea cetate şi n-a fost luată de la ei decât după încoronarea sa (vezi 1 Cronici 11,4-8; 2 Samuel 5,6-9). Istoricul raportează aici ultimul loc de odihnă al acestui trofeu fără să ţină seama de elementul „timp”. Se pare că armura lui Goliat a fost luată de David şi dusă acasă, în Betleem (vezi cele despre 2 Samuel 18,17; vezi şi 1 Samuel 4,10; 13,2 etc.), iar sabia lui, a fost dusă, după cât s-ar părea, la Nob(vezi cap. 21,9).

1 Samuel 17:55 55. Al cui fiu. Vezi cele despre cap. 18,1.2.

Nu ştiu. Este clar că Abner nu-l cunoscuse pe David şi că, de asemenea acesta nu era prea bine cunoscut la curte. Se pare că el fusese adus aici numai ca muzician vizitator şi nu devenise un membru al curţii (vezi PP 643).

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-58 PP 644-648; 3T 218-220

4-8 3T 218

4-10 PP 646

13 PP 644

15 Ed. 152, 164

17.18.29.26.28 PP 645

29.32 PP 64

32 3T 219

34.35 DA 479; PP 644

37 PP 646

38-39 Ev 684

38-47 PP 647

39-47 3T 219

17 3T 269

PP 648

1 Samuel 18:1 1. David sfârşise. Naraţiunea continuă fără întrerupere. Saul, promiţând răsplătiri atrăgătoare pentru celcare-l răpune pe Goliat (cap. 17,25), îl caută pe David şi se interesează cine este el. Dacă inserăm cap. 16,14-23 între versetele 9 şi 10 ale capitolului 18, cum fac unii comentatori, atunci primul contact al lui Saul cu David ar fi pe frontul de luptă şi motivul pentru tulburarea mintală a lui Saul ar fi cuvintele de laudă primite de David din partea poporului (v. 6,7). Dacă, totuşi, raportul este în ordine cronologică, întrebarea luiSaul (cap. 17,55) ar putea fi explicată presupunând că Saul dăduse atât de puţină atenţie umilului cântăreţ cu lira în răstimpul tulburării lui mintale, încât nu ştia cine era David. În acest caz, cap. 16,21 ar fi privit ca amintind evenimentul de mai târziu. Varianta ultimă pare mai plauzibilă (vezi cele despre cap. 16,21). În orice

caz, deoarece David a fost atât un erou militar, cât şi un cântăreţ inspirat, nu este de mirare că Saul „nu l-a lăsat să se întoarcă în casa tatălui său” (cap. 18,2). Vezi şi cele despre cap. 17,15.

Sufletul lui Ionatan. Mişcătoarea prietenie dintre David şi Ionatan este un exemplu clasic de îngemănare a inimilor, fiecare recunoscând în celălalt aceleaşi idealuri şi bucurându-se de prietenia acestuia. Ionatan îşi exprimase deja dezaprobarea faţă de atitudinea tatălui său şi de felul lui de a acţiona (cap. 14,29). Pentru el, răspunsurile umile şi spirituale ale lui David la întrebările lui Saul, prin care acesta dădea lui Dumnezeu toată slava pentru realizările sale, au fost ca apa rece şi răcoritoare pentru un călător obosit şi însetat. Probabil că, pentru Ionatan, eroul de la Micmaş, au urmat ceasuri triste de dezamăgire şi decepţie din cauza lipsei de profunzime spirituală. Puţin a înţeles Ionatan că, cu totul necunoscut lui, aceeaşi credinţă în Dumnezeu şi supunere faţă de călăuzirea şi ocrotirea Sa, formau o altă viaţă câteva mile mai la sud.

1 Samuel 18:2 2. Saul a oprit. David a ajuns la curtea lui Saul, ca membru permanent al familiei regale. Ar fi dificil de crezut că relatarea din cap. 16,14-23 ar urma acestei acţiuni a lui Saul (vezi cele despre cap. 18,1).

1 Samuel 18:3 3. Legământ. Făcut probabil mai târziu şi raportat aici ca introducere la relatarea prieteniei dintre David şi Ionatan. Legământul prieteniei trebuie să fi fost rezultatul nenumăratelor conversaţii, al expediţiilor dure făcute împreună, al afecţiunii mature. În plăcuta prietenie a acestor două suflete înfocate şi devotate este privilegiul nostru să vedem ceva din simţămintele lui Hristos care, într-o zi, observă în viaţa răscumpăraţilor Lui aceeaşi profunzime spirituală, aceeaşi umilinţă a sufletului, acelaşi spirit calm, aceeaşi ascultare faţă de veşnicele principii ale adevărului care au stăpânit propria Lui inimă când a fost pe pământ. Văzând astfel rodul muncii sufletului Său, va fi mulţumit (Isaia 53,11). Ce bucurie va fi în cer pentru asemănarea în caractera celor care vor rămâne împreună pentru veşnicie!

1 Samuel 18:4 4. Ionatan a scos. Iubirea lui pentru David a fost atât de mare încât el a fost gata să spună aşa cum a spus Ioan Botezătorul secole mai târziu: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3,30). El a văzut în David ceea ce visase odată că ar fi putut ajunge el. Toate trăsăturile bune ale celor doi eroi erau cimentate într-o iubire adevărată, iar Ionatan şi-a dat seama de faptul că fericirea constă mai mult în a iubi decât a fi iubit. Hristos ne-a iubit atât de mult încât S-a dezbrăcat, de bună voie, de Sine Însuşi de orice prerogativă divină (Filipeni 2,6-8) ca să poată sădi aluatul adevărului în orice om (Ioan 1,9).

1 Samuel 18:5 5. Se ducea... oriunde. Ca şi Moise la curtea lui Faraon, David a primit instruire în chestiunile administrative, lucru care avea să-i folosească în anii ce stăteau să vină. El a fost aşezat într-o poziţie din care a putut să vadă viaţa din unghiuri diferite şi i s-a dat puterea spirituală de a face deosebire între bine şi rău. Caşi Daniel, David şi-a păstrat integritatea într-un mediu pe care nu şi-l alesese el şi nu s-a temut de contaminare. Dumnezeu nu ezită să pună pe oameni chiar în vârtejul egoismului omenesc, pentru că El ştie: cu cât noaptea este mai întunecoasă, cu atât mai strălucitoare va fi lumina lor. David, care fusese un fiu ascultător în casa tatălui său, Isai, s-a dovedit acum vrednic ca ambasador credincios al împăratului.

A fost pus. Saul a respectat promisiunea de a onora pe bărbatul care fusese gata să accepte provocarea pe care n-o acceptaseră proprii săi soldaţi. Deşi ceva mai mult decât un tinerel, David a dat dovadă de un discernământ atât de evident, încât a fost acceptat cu dragă inimă de către toţi. Minunatele lui trăsături de caracter erau vizibile. Aceasta nu înseamnă că el a înlocuit pe Abner, care a rămas căpetenia oştirii.

1 Samuel 18:8 8. Nu-i mai lipseşte. Nu este dat nici un interval de timp între anunţarea alegerii de către Dumnezeu a altui om „mai bun decât tine” (cap. 15,28) ca împărat şi această experienţă a lui David la curtea împăratului. Deşi este probabil că trecuseră mai mulţi ani, Saul cu siguranţă că era continuu atent la semnele de recunoaştere ale bărbatului care avea să-i urmeze la tron (vezi v. 9). De curând el se dovedise incapabil în faţafilistenilor şi dacă n-ar fi fost curajoasa faptă de vitejie a acestui ciobănaş el şi-ar fi putut pierde viaţa. Totuşi, a fost supărat la gândul că acest flăcău, pe care el îl onorase şi îl adusese atât de aproape de el, putea să câştige afecţiunea poporului şi a oştirii. Ce fel de recunoştinţă putea fi aceasta? Din nou Saul a dat frâu liber

simţămintelor sale de nemulţumire şi bănuielilor lui rele, până când mintea a fost în cele din urmă tulburată.

1 Samuel 18:10 10. Duhul cel rău. Vezi cap. 16,15.16. Cu toate că îngăduie ispitei să vină, Dumnezeu nu ademeneşte niciodată pe oameni la păcat (Iacov 1,13; comp. cu 1 Corinteni 10,13).

S-a înfuriat. (engl. „a profetizat”, RSV). Forma verbală care se întâlneşte aici, deşi este adesea folosită despre adevărata profeţie, se poate referi şi la şoptirile profeţilor falşi. Starea de demenţă extatică a lui Saul sedatora unui spirit de patimă violentă, probabil în speranţa de a impresiona pe curteni cu sfinţenia lui.

David cânta. Ce contrast între aceşti doi bărbaţi! Îndemnat de o furie oarbă, Saul se uita la suliţa lui, cuscopul premeditat de a ucide pe David. David, simţind probabil pericolul şi înţelegând cauza patimii lui Saul, ţinea harpa cu care căuta să uşureze tensiunea psihică a împăratului.

1 Samuel 18:12 12. Saul se temea. Motivul temerii lui Saul faţă de David era convingerea că Dumnezeu Se îndepărtase de el în favoarea lui David. Dar Se îndepărtase oare Domnul, în mod deliberat, de Saul, sau împăratul Îl lepădase pe Tatăl său ceresc? Deoarece a dat omului libertatea de a alege, Dumnezeu nu-l împiedică pe om prin forţă dacă acesta nu-I ascultă sfatul. Adam a lepădat pe Dumnezeu când a cedat sugestiilor vrăjmaşului. Dumnezeu l-a lepădat? Pavel a persecutat în mod deliberat biserica lui Hristos. Dumnezeu l-a lepădat? Dacă este aşa, cum a putut Pavel să afirme mai târziu: „Isus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Timotei 1,15)?

Prin slujirea lui David, Domnul apela la inima împietrită a lui Saul, invitându-l să se întoarcă şi să înţeleagă puterea vindecătoare a lui Dumnezeu în favoarea lui. Cu toate că se descalificase iremediabil ca împărat, Saul mai putea găsi salvare ca individ (vezi cele despre cap. 15,23.35).

1 Samuel 18:13 13. L-a îndepărtat. Din propriul lui punct de vedere egoist, una dintre cele mai mari greşeli ale vieţii lui Saul a fost atunci când a îndepărtat pe David de la curtea lui şi l-a făcut „căpetenie peste o mie”. Muzica melodioasă a lui David nu avea să mai uşureze durerea lui Saul. Nimeni altul nu era în stare să-l înalţe pe împărat în faţa publicului aşa cum făcuse David, mergând „oriunde-l trimitea Saul” (v. 5). Obsedat de dorinţa de a ucide pe David, Saul a ales să refuze în continuare să-şi umilească inima şi să se întoarcă la Tatăl său ceresc.

1 Samuel 18:14 14. Izbutea. Sau „era plin de succes”, după cum forma verbului ebraic lasă să se înţeleagă. Greşelile oamenilor de la putere în tratarea subordonaţilor lor, pot fi foarte uşor folosite de aceştia ca trepte spre succes, dacă acţionează cu înţelepciune. David a acceptat cu toată smerenia să fie retrogradat, deoarece se pare că aşa ceva s-a întâmplat, şi, în rolul lui cel nou, a câştigat admiraţia întregului Israel. N-a învinuit pe nimeni pentru această retrogradare şi nu s-a plâns de tratamentul nedrept. David a rămas acelaşi suflet luminat, cu înclinaţii spirituale, care fusese întotdeauna. Mult iubit de Domnul, el a primit, în ciuda mâniei împăratului, tocmai instruirea de care avea nevoie înainte de a primi răspunderile conducerii. Dumnezeu adaptează disciplina vieţii la nevoile particulare ale fiecărui individ care-şi propune să fie credincios datoriei încredinţate.

1 Samuel 18:16 16. Ieşea şi intra. Sarcinile date lui David au fost de aşa manieră încât l-au ţinut în mod constant în centrul atenţiei publice.

1 Samuel 18:17 17. Să-mi slujeşti cu vitejie. Aici se văd în contrast izbitor două personalităţi distincte, Saul, duplicitar şi viclean, şi David, simplu şi cinstit. Pe Saul nu numai că-l tulbura conştiinţa, dar în taină se temea şi de popor, care-l iubea pe David şi care îşi manifesta credincioşia faţă de el. Invidios pentru fiecare cuvânt de laudă adus tânărului, Saul a recurs la o dublă acţiune – capitalul de bază al omului egoist – linguşire pe faţă şi complotare în ascuns. Se pare că, la început, David nu şi-a dat seama de cursele întinse pentru el. A acceptat

atât promovarea cât şi retrogradarea cu acelaşi spirit de umilinţă şi colaborare. Inima lui fiind curată înaintea lui Dumnezeu, el era preocupat numai de îndeplinirea eficientă a sarcinii care îi era dată şi nu-i păsa de pericolul la care se expunea.

Nu vreau să-mi pun mâna mea pe el. Saul încă nu era dispus să ia în mod direct viaţa lui David. El spera să-şi împlinească planul în mod indirect, pentru ca să evite duşmănia poporului.

1 Samuel 18:18 18. Cine sunt eu? În mod evident, Merab, fiica mai mare a lui Saul- numele ei înseamnă „creştere, „înmulţire” (vezi Isaia 9,6.7) – fusese făgăduită lui David ca parte a recompensei pentru uciderea lui Goliat (1Samuel 17,25) sau în speranţa de a-l convinge să accepte riscul atacurilor în continuare asupra filistenilor. Ezitarea lui David de a se căsători cu Merab poate să fi apărut din faptul că el nu era în situaţia de a procura zestrea cerută.

1 Samuel 18:19 19. Avea să fie dată. La început iritat de refuzul lui David, Saul n-a putut să-şi ascundă neplăcerea lui crescândă pentru noua căpetenie numită în slujbă; el a dat pe Merab lui Adriel, „ajutorul meu este Dumnezeu”, presupunând că acest cuvânt este arameic.

Din Mehola. Abel-Mehola, locul de naştere al lui Elisei, era o cetate nu departe de Bet-Şan (1 Regi 4,12; 19,16), probabil la răsărit de Iordan la Tell el Maqlub, o aşezare identificată pe vremuri cu Iabeş-Ghilead (vezi cele despre Judecători 7,22). Duplicitatea lui Saul ar fi trebuit să deschidă ochii lui David,dar deoarece el credea că şi ceilalţi sunt sinceri ca şi el, s-a supus cu blândeţe în faţa anulării de către Saul a primului contract de căsătorie.

1 Samuel 18:21 21. Să-i fie o cursă. În complotul pe care-l urzea, Saul s-a gândit să se folosească de Mical, fiica lui, ca să-şi aducă la îndeplinire planul său ticălos de nimicire a lui David. El avea să ceară o astfel de zestre care în orice caz avea să împlinească scopul lui într-un fel şi mai bun dacă ar fi fost posibil dacă i-ar fi dat pe Merab lui David. Saul era foarte bucuros, dar trebuia să acţioneze cu grijă, pentru că David nu trebuia să ştie că Mical se îndrăgostise de el.

Pentru a doua oară. Sau a doua oară (RSV), cu referire la aceea că aceasta era a doua propunere a lui Saul pentru David.

1 Samuel 18:22 22. A dat slujitorilor săi următoarea poruncă. Luând în mod deliberat pe Merab de la David, Saul a folosit metode ascunse ca să-l informeze că era încă dorit ca ginere. El a aranjat să-l prindă pe David în cursă prin intermediul unei campanii de bârfe de la curte. Probabil că slujitorii înşişi n-au înţeles rolul pe care l-au jucat în acest scenariu.

1 Samuel 18:23 23. Eu sunt un om sărac. Poate că aici David a dat glas nedumeririi privind dubla acţiune a lui Saul. Totuşi el n-a fost supărat, crezând probabil că hotărârea lui Saul se datora propriei lui sărăcii.

1 Samuel 18:25 25. Nici o zestre. Interesul lui David fusese trezit cu mult tact, pentru a nu da naştere la nici o suspiciune. De fapt, ideea îi plăcea foarte mult. În felul acesta, el putea să răzbune pe Israel împotriva vechiului lui vrăjmaş şi să câştige mâna tinerei femei care părea să fie mai potrivită chiar decât sora ei mai mare, dar care poate că nu se putea căsători înaintea acesteia (vezi Geneza 29,26). Deoarece părinţii au făcut aranjamente de căsătorie, David n-a bănuit nimic rău în intenţiile lui Saul.

O sută de prepuţuri. Basoreliefurile egiptene zugrăvesc multe din acestea, tăiate de la vrăjmaşii căzuţi; aduse împăratului şi numărate înaintea lui ca dovadă a biruinţei. Propunerea lui Saul a fost astfel în acord cu obiceiul păgân al vremii.

1 Samuel 18:26 26. Înainte de vremea hotărâtă. Mai degrabă „înainte ca zilele să fi fost expirate”. Această propoziţie aparţine versetului 27.

1 Samuel 18:27 27. Două sute de oameni. Saul ceruse o sută. Împăratul făcuse atât de mare publicitate, încât acum a fost obligat să îşi ţină promisiunea. În felul acesta, Dumnezeu a îndreptat din nou atenţia lui Saul asupra bărbatului pe care avea plăcerea să-l onoreze.

1 Samuel 18:29 29. I-a fost vrăjmaş. Supărarea cauzată de eşuarea planului lui a mărit ura lui Saul faţă de David. Dar, în loc să se supună lui Dumnezeu, Saul a continuat să se frământe din cauza mândriei rănite. Prestigiul lui David era mai mare ca oricând Acum, stăpânit cu totul de un duh rău, mintea întunecată de gânduri triste a luiSaul a căutat în mod asiduu o nouă cursă pentru vrăjmaşul său, devenit acum ginere.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

PP 649-652

1 Ed 157

1-5 PP 649

6-8 PP 650

13-16 PP 651

17-25.28 PP 652

1 Samuel 19:1 1. Să omoare pe David. În mod literal „să-l facă pe David să moară”. Saul a hotărât să-l facă pe David ţinta unei purificări politice şi a discutat problema cu Ionatan şi cu unii dintre slujbaşii lui de stat. Nu încape îndoială că el i-a asigurat de imunitate în faţa pedepsei.

Această a fost a cincia încercare a lui Saul de a-l înlătura pe David: (1) El a ridicat suliţa asupra lui David (cap. 18,10.11). (2) Apoi a încercat să-şi aducă la îndeplinire planul trimiţându-l pe David pe front în speranţa că va fi omorât (cap. 18,17). (3) Saul l-a înşelat făgăduindu-i pe Merab, dar dând-o altuia, în speranţa că David va acţiona nesăbuit şi, astfel, va fi pedepsit (cap. 18,19). (4) El a dat lui David permisiunea de a câştiga zestrea pentru Mical printr-o misiune periculoasă (cap. 18,25). (5) Acum, fiind clar faptul că Domnul era cu David, Saul a căutat ajutorul altora pentru a-l omorî pe David.

1 Samuel 19:3 3. Şi-ţi voi spune. Vrăjmăşia dovedeşte sinceritatea adevăratei prietenii. Ionatan ştia prea bine că Davidnu se gândea la uzurparea tronului, dar nu era în stare să-l convingă pe Saul de faptul acesta. Situaţia lui Ionatan nu era uşoară, pentru că urma să se opună dorinţelor unui tiran şi, astfel, să fie socotit necredincios tatălui său. Totuşi, ca un adevărat prieten, Ionatan i-a spus lui David adevărul despre Saul, nu pentru a-l înfricoşa, ci pentru a-l avertiza şi a-l asigura de legământul unui adevărat prieten. Aceasta a fost pentru Ionatan o adevărată punere la probă. El era pus în faţa unei alegeri, să fie credincios fie tatălui său, fie lui David. Era imposibil să mai fie credincios amândurora. El a dat dovadă de o judecată sănătoasă comportându-se în aşa fel încât să păstreze influenţa asupra tatălui său şi, în acelaşi timp, să-l salveze pe David de la moarte sigură.

1 Samuel 19:4 4. Să nu facă împăratul... un păcat. Legat de prietenul său prin legături chiar mai strânse decât acelea de sânge, cu iubire „mai presus de iubirea femeiască” (2 Samuel 1,26) şi cunoscând cele mai adânci gânduri ale inimii lui David, Ionatan a fost cel mai potrivit să mijlocească între el şi Saul. În pledoaria prezentată în

faţa tatălui său, Ionatan a dat pe faţă atât respect pentru autoritate, cât şi stricta păzire a poruncii (principiului). Ca fiu al lui Saul, el cunoştea argumentele care aveau să aibă greutate în faţa împăratului – biruinţa lui David asupra lui Goliat şi continua lui slujire credincioasă în toate ocaziile faţă de împărat, personal.

1 Samuel 19:5 5. Fără pricină. Ionatan a dovedit cu tact lui Saul că acesta nu avea nici un motiv să-l omoare pe David,amintindu-i că avea toate motivele să aprecieze credincioasa slujire a lui David.

1 Samuel 19:6 6. Saul a ascultat. Cât de eficiente sunt cuvintele potrivite la timpul potrivit (vezi Proverbe 25,11; Isaia 50,4)! Ionatan ştia că tatăl său greşise nu numai în acest caz, ci şi în multe alte cazuri. Dar el n-ar fi câştigat nimic dacă l-ar fi mustrat aspru pe tatăl său pentru greşelile făcute.

1 Samuel 19:8 8. O mare înfrângere. Providenţa i-a dat lui Saul o altă dovadă de credincioşie a lui David şi de valoare a serviciilor lui.

1 Samuel 19:9 9. Duhul cel rău. Vezi cele despre cap. 16,14.15. Diavolul ştia încă de pe vremea ungerii lui David că acesta era pregătit pentru împărăţie. Prin urmare, era de aşteptat ca cel rău să încerce să zădărnicească planul lui Dumnezeu. El nu putea concepe nici un alt mijloc mai eficient să facă aceasta, decât prin a-l convinge pe Saul că David căuta să uzurpeze împărăţia.

1 Samuel 19:10 10. A scăpat noaptea. În concordanţă cu stilul narativ ebraic, este redat rezultatul final al scăpării lui David şi apoi sunt adăugate amănunte mai multe.

1 Samuel 19:11 11. În noaptea aceasta. Raportul biblic nu spune cum a aflat Mical de porunca lui Saul de a ucide pe David. Se poate ca ea să fi văzut pe slujitori stând în aşteptarea lui David şi, cunoscând caracterul tatălui ei, şi-a dat seama de scopul lui. Sau poate că David a fost îndemnat să se încreadă în ea. Poate că David se gândea la această experienţă când cânta cu înfocare: „Domnul întăreşte paşii omului” (Psalmul 37,23). Închipuiţi-vi-l pe David afară, pe coasta muntelui, fără cămin şi gonit ca un animal sălbatic! Dar, după o noapte de jale, David a putut spune: „Dar eu voi cânta puterea Ta; dis-de-dimineaţă voi lăuda bunătatea Ta. Căci Tu eşti un turn de scăpare pentru mine, un loc de adăpost în ziua necazului meu” (Psalm 59,16; vezi titlul acestui psalm).

1 Samuel 19:12 12. Pe fereastră. Cuvântul tradus „fereastră” vine de la un verb care înseamnă „a găuri”, „a pătrunde”. În vechime, casele erau de obicei clădite în aşa fel încât toate deschiderile erau orientate spre un zid din curte,afară de o intrare principală exterioară. Adesea, acoperişurile erau plate şi se putea ajunge la ele fie din interiorul casei, fie din curte. Raportul nu spune dacă deschiderea prin care coborât Mical pe David era pe acoperiş sau dacă dădea în partea din spate a casei. În orice caz, ea era într-un punct opus intrării unde stăteau la pândă trimişii împăratului. Iscoadele din Ierihon au fost coborâte de pe ziduri în acelaşi fel (Iosua 2,15). Pavel a fost coborât peste un zid la Damasc (Fapte 9,25); nişte bărbaţi au deschis acoperişul plan pentru a-l coborî pe prietenul lor paralitic în faţa lui Isus (Luca 5,19). Înţelepciunea acţiunii prompte a lui Mical s-a demonstrat atunci când slujbaşii trimişi să-l aresteze pe David au cerut zgomotos îngăduinţa să intreîn dimineaţa următoare.

Sunt vremuri când, cauza cea dreaptă poate fi făcută să înainteze mai bine prin fugă decât prin luptă. Unii pot gândi că, având în vedere că Dumnezeu unsese pe David şi că Saul se îndepărtase atât de mult de dreptate încât să plănuiască o crimă, ar fi fost mai bine pentru David să nu fugă. Până aici el nu întorsese niciodată spatele unui inamic. Dacă l-ar fi înfruntat pe Saul în acelaşi spirit în care a făcut-o cu Goliat, el ar fi reuşit să atragă pe mulţi din popor de partea sa; dar o astfel de acţiune ar fi dus la război civil, pentru că şi Saul avea oamenii lui şi mulţi îl ascultau fără rezerve. După cum au dovedit mai târziu evenimentele, au trecut

şapte ani de la moartea lui Saul înainte ca David să fie acceptat de întregul Israel. Cum a fost cu David, aşa a fost şi cu Hristos. Fără teamă şi neînfricat, Mântuitorul ar fi putut aduna oştirile cerului în ajutorul Lui. În loc să procedeze astfel, Saul a îngăduit oamenilor răi să aibă vremea lor.

1 Samuel 19:13 13. Un terafim (engl. „un chip). Ebraicul terafim (vezi cele despre Geneza 31,19; Levitic 19,31). Un terafim de mărime suficientă de mare pentru a fi confundat cu un om este foarte neobişnuit.

O piele (engl. „pernă”). Cuvântul tradus aici „pernă” nu apare în altă parte a Vechiului Testament şi înţelesul lui este nesigur. Faptul că „pernele” vremurilor vechi erau de obicei solide şi făcute din lemn, lut, piatră sau metal (vezi cele despre Geneza 28,11) sugerează că, obiectul la care se face referire aici a fost altceva decât „o pernă”. El ar fi putut fi un fel de perucă făcută din păr negru de capră pusă pe capul terafimului, ca imitaţie a părului de om.

Capului (engl. „căpătâi”) sau „la capul lui” (RSV).

1 Samuel 19:14 14. Este bolnav. Deşi se putea ca David să fi fost chiar bolnav, se pare totuşi că Mical a spus o minciună premeditată. Dacă este aşa, acţiunea ei cu greu ar putea fi trecută cu vederea, în ciuda faptului că, prin aceasta, David a câştigat timp ca să scape (vezi v. 15.16).

1 Samuel 19:17 17. Pentru ce m-ai înşelat? Saul fusese bucuros să o folosească pe Mical drept cursă ca să-l omoare pe David. Acum el era extrem de iritat că propria lui fiică era credincioasă lui David şi nu tatălui ei. Păcălit, el se temea să nu-şi piardă reputaţia în faţa slujitorilor săi. Evident că Mical moştenise unele din trăsăturile de caracter ale tatălui său. Ea nu a ezitat să prezinte scuza că soţul ei o ameninţase cu moartea. Minciuna aceastaa oferit lui Saul un pretext în plus ca să-l urmărească şi mai asiduu pe David şi să-l omoare, deoarece se păreacă ameninţase acum şi pe fiica lui. Dacă David ar îndrăzni să omoare pe soţia lui, nici unul din familia regală n-ar fi în siguranţă, dacă el n-ar fi nimicit. Totuşi, minciuna ei a fost rezultatul educaţiei primite de la Saul şi elnu avea decât să se învinuiască pe sine însuşi. Exemplul de înşelăciune al lui Laban s-a întors împotriva lui (Geneza 31,14-20.35). Laban, Iacob şi Saul au făcut toţi dovada adevărului conţinut de declaraţia lui Hristos:„Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura” (Matei 7,2).

1 Samuel 19:18 18. S-a dus la Samuel. Cu siguranţă că David a fost foarte uluit de comportamentul lui Saul, conducătorul ales de Dumnezeu. De ce îngăduia Dumnezeu ca Saul să fie în continuare împărat? Era Dumnezeu destul de pretenţios? Părăsise El pe poporul Israel? Cortul întâlnirii şi slujbele lui la Silo funcţionaseră discontinuu; chivotul era în casa unui levit din Chiriat-Iearim. Se putea ca toate aceste secole deslujire şi religie să fi fost păcăleală? Exista oare într-adevăr un Dumnezeu în ceruri? Avea El un plan pentru Israel? Pentru ce a trebuit el, David, să renunţe la slujba de a păstori oile pentru a asista la dezvoltarea împărăţiei dacă ţintele cele înalte pe care el le-a îndrăgit totdeauna trebuia să fie înlăturate? Ce era de câştigat din lupta cu filistenii dacă împăratul era hotărât să omoare pe acela care obţinuse biruinţa? David n-a îndrăznitsă ridice mâna împotriva unsului Domnului (cap. 24,6.10), totuşi nu putea spune ce era de făcut. Vezi harta de la pag. 556.

Puternic înspăimântat din cauza încercării lui Saul de a-i lua viaţa, fireşte că David a căutat sfat la acelacare-l chemase de la turma de oi, la un loc de răspundere în Israel şi care, probabil, i-a dat lecţii la Rama. La Samuel el avea să se simtă tot atât de în siguranţă ca şi când ar fi fost într-un sanctuar în care ar fi venit să se refugieze (vezi 1 Regi 1,50-53; 2,28-34).

A locuit la Naiot. Poate, în mod literal, „stătea în locuinţe”, dar înţelesul este nesigur. Verbul yaşab, „a locui”, mai înseamnă „a şedea” ca împărat pe tron sau ca judecător în instanţă, ori un profesor în faţa clasei. Aceste „locuinţe” erau în Rama (v. 19.22.23), poate un dormitor pe care-l construise Samuel pentru tinerii instruiţi în şcoala lui. David a găsit pe Samuel în Rama instruind pe elevii lui mai degrabă decât în circuitul lui anual (1 Samuel 7,16.17).

1 Samuel 19:20 20. Saul a trimis. De trei ori planul lui Saul a fost dejucat prin purtarea oamenilor pe care el i-a trimis să-l aducă pe David la Ghibea (vezi v. 21). Fiecare grupă, la rândul ei, a fost oprită de Duhul Sfânt de a arestape David, ca apoi să se participe la activităţile şcolii profeţilor.

În frunte (engl. „peste ei”) sau „căpetenie peste ei” (RSV), şi anume conducătorul şcolii.

1 Samuel 19:23 23. Duhul lui Dumnezeu. De la Ghibea la Rama nu erau mai mult de 7 sau 8 mile. Saul a fost atât de înfuriat de întâmplările zilei, încât s-a hotărât până la urmă să-l omoare pe David cu propria lui mână, fără să ţină seama de urmări (vezi PP 653, 654). Totuşi, puterea Duhului a fost atât de mare, încât Saul a fost adus sădescopere tuturor perfidia sufletului său, iar mânia omului a ajuns să preamărească pe Dumnezeu.

1 Samuel 19:24 24. A proorocit... înaintea lui Samuel. Anterior, la ungerea lui, Saul se unise cu profeţii, iar sinceritatea scopului său a adus o schimbare a inimii (cap. 10,5-11). Acum, în calea mâniei lui a fost aşezată o piedică, iar lui i s-a dat o dovadă clară că Dumnezeu îl ocrotea pe David. Iosif Flavius spune: „El avea mintea răvăşită şi era sub agitaţia puternică a duhului; şi scoţându-şi hainele, el a căzut la pământ şi a zăcut acolo toată ziua şi toată noaptea, în prezenţa lui Samuel şi a lui David (Antiquities VI 11.5).

Dezbrăcat. Cuvântul tradus astfel poate să însemne „complet gol” (Iov 1,21), „zdrenţăros” sau „îmbrăcat sărac” (Iov 22,6; 24,7.10; Isaia 58,7) sau poate „îmbrăcat într-o tunică”, mantaua însăşi fiind dată la o parte (comp. cu Isaia 20,2). Probabil că aici el este folosit în acest ultim sens; cu alte cuvinte, Saul şi-a scos roba regală şi a fost îmbrăcat numai cu tunica sa, o haină pe dedesubt, purtată de obicei acasă. Pe stradă,roba de deasupra sau mantaua era purtată de obicei peste ea. Îndepărtând mantaua regală, probabil că Saul a fost îmbrăcat la fel ca unul dintre elevii şcolii.

Poate că aici, Duhul Sfânt a mijlocit la inima lui Saul pentru ultima dată. De pe buzele lui s-ar fi putut să iasă nu numai o mărturisire a dreptăţii cauzei lui David, ci şi o condamnare a faptelor lui premeditate. La ziua judecăţii de apoi marele potrivnic al sufletelor va admite justeţea marelui plan de mântuire al lui Dumnezeu şi greşeala propriilor lui căi (vezi Filipeni 2,10.11). Dar vechile invidii şi vrăjmăşii vor izbucni intr-un acces final de ura şi răzvrătire (vezi GC 671, 672). Aşa a fost cu Saul în duşmănia faţă de David. Revenind, duhul cel rău care-l stăpânise timp atât de îndelungat şi găsind casa inimii lui lipsită de harul lui Dumnezeu, a pus o şi mai hotărâtă stăpânire pe el decât o făcuse până atunci. (vezi Matei 12,44.45).

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-24 PP 652-654

2-10 PP 652

11.11.18-22 PP 653

23.24 PP 654

1 Samuel 20:1 1. David a fugit. Evident la Ghibea, pentru a vorbi cu Ionatan. Cu greu ar fi îndrăznit David să se întoarcă aici în timp ce Saul se afla acolo, dar sub puterea Duhului, Saul a rămas la Rama pentru cea mai mareparte din zi şi noapte (vezi cap. 19,23.24). Întârzierea a dat ocazie lui David să-l găsească pe Ionatan şi să aflede la el despre atitudinea lui Saul. Nici o menţiune nu este făcută despre vizita lui David în acest timp la soţia Samuel El era încrezător că Ionatan avea să păstreze secret planul său, dar nu era prea sigur de Mical (vezi harta de la pag. 556).

Nelegiuirea mea. Cele două cuvinte „nelegiuire” şi „păcat” cu greu pot fi considerate sinonime care se repetă. Cuvântul ‘awon tradus „nelegiuire” se trage din rădăcina ‘awah, „a fi cu mintea perversă”. ‘Awon cuprinde adesea vina şi pedepsirea păcatului. Cuvântul chatta‘ah, tradus „păcat”, se trage din rădăcina chata‘,

„a greşi ţinta”. David întreba: care este vina mea şi în ce constă perversitatea în atitudinea mea fie faţă de împărat, fie faţă de împărăţie? N-am lucrat eu pentru Saul, în cele mai dificile condiţii? N-am făcut eu un serviciu îndrăzneţ pentru Israel luptându-mă cu vrăjmaşii lui? N-au fost motivele şi dorinţele mele totdeauna de a aduce succes poporului meu iubit? Unde am greşit ţinta şi n-am împlinit ţelul meu?

1 Samuel 20:2 2. Ferească Dumnezeu. Ebraicul chalilah, folosit ca o exclamaţie de scârbă, un protest. Numele Dumnezeirii nu este în textul ebraic. Redarea „departe să fie aşa ceva” este de preferat, ca în v. 9. Expresia „ferească Dumnezeu” este un vechi idiom românesc de protest, care nu traduce în mod literal textul ebraic. Ionatan pare să fie sigur că acţiunile tatălui său se datorează bolii sale mintale. El asigură pe David că Saul nu va face nimic în taină, cum mai fusese cazul când spusese lui Ionatan şi slujitorilor lui despre omorârea lui David (cap. 19,1). Ionatan fusese în măsură să discute atunci cu Saul şi să-l liniştească, de aceea era sigur că exista o soluţie şi acum. Dar, după ce a văzut atitudinea lui Saul la căminul elevilor de la Rama, David nu mai era sigur de acest lucru.

1 Samuel 20:3 3. David a zis jurând. Adică el a afirmat cu jurământ că ştia ce spune. David a atras atenţia lui Ionatan asupra faptului că Saul cunoştea strânsa lor prietenie şi, deşi Ionatan fusese în stare să-l înduplece cândva pe tatăl său, David se temea acum că Saul va continua cu planurile lui rele în secret, fără să discute despre ele cu nimeni, nici chiar cu propriul său fiu. Poate că Ionatan nu văzuse pe tatăl său chiar înainte de experienţa de la Rama şi nu cunoştea schimbarea bruscă în rău a acestuia.

Pas. Ebraicul pésa’. Cuvântul se află numai aici în Vechiul Testament. Folosirea lui în propoziţie este o ilustrare a expresiilor neliterare comparabile cu idiomurile noastre moderne. Astfel de expresii dau colorit naraţiunii şi suport autenticităţii întâmplării.

David avusese câteva ceasuri pentru a-şi reveni din frică şi acum era în stare să gândească limpede şi săfacă planuri în consecinţă. El a dovedit calităţi de conducător când a făcut planul de a primi informaţiile necesare ca să poată lua o decizie în privind acţiunile viitoare.

1 Samuel 20:5 5. Lună nouă. Evreii, ca mulţi vecini din jurul lor, aveau un calendar lunar în care, prima zi a fiecărei luni începea cu seara în care apărea luna nouă în creştere. Prima zi a lunii, numită „lună nouă”, era o zi specială de sărbătoare care includea jertfe (Numeri 28,11-15) şi sunetul de trâmbiţă la aducerea darurilor şi jertfelor (Numeri 10,10). Astfel de sărbători erau, în acea vreme, la nivelul seminţiei sau al poporului întreg, iar David, ca ginere al lui Saul, era de aşteptat să fie prezent. Istorisirea nu numeşte luna anului. Totuşi, avândîn vedere că mai era o astfel de sărbătoare şi la Betleem numită „o jertfă de peste ani” (1 Samuel 20,6), este posibil ca aceasta să fi fost o sărbătoare anuală, foarte probabil aceea a anului nou, care cădea în prima zi a lunii a şaptea, Tişri, toamna, aşa cum este şi în calendarul iudaic modern (vezi p. 108). O astfel de adunare fusese autorizată la locul central de întâlnire pentru toate seminţiile (Deuteronom 12,5-16). Pe vremea lui Eli acest loc a fost Silo. Mai târziu, pe vremea împărăţiei, el a fost Ierusalimul. După mutarea chivotului de la Silo, este foarte probabil că fiecare regiune şi-a ţinut adunarea ei. În felul acesta, aceeaşi sărbătoare putea să se fi ţinut la Betleem, cum se ţinea la Ghibea.

1 Samuel 20:6 6. Pentru toată familia. Mai bine „pentru tot clanul”. Israel era împărţit în 12 seminţii, dar aceste seminţii erau grupate, la rândul lor, în clanuri sau familii (vezi Exod 6,14-30). În seminţiile lui Beniamin şi Iuda, un clan se putea întâlni în Ghibea, iar altul în Betleem.

Unii au pus la îndoială integritatea lui David, care i-a cerut lui Ionatan să-i spună lui Saul despre o vizită pe care avea de gând să o facă acasă, pentru că ei credeau că David nu plănuise câtuşi de puţin să meargă la Betleem. O examinare atentă a contextului nu confirmă controversa. Adesea istorisirile biblice omitmulte amănunte care, dacă ar fi fost date, ar fi lămurit tabloul. Scurtul raport prezentat aici lasă impresia că întregul incident a fost o simplă născocire pentru a pune la încercare atitudinea lui Saul. Dar declaraţia lui Ionatan făcută tatălui său (v. 28.29) arată în mod clar că cei doi prieteni discutaseră problema şi că fusese spus mai mult decât este raportat aici. Reiese clar că David a plănuit să-i vadă pe fraţii săi şi că probabil a

făcut o scurtă vizită la Betleem (vezi PP 614.655). Dar înainte ca Saul să fi trimis după el, el s-a întors şi s-a ascuns în câmp, aşteptând informaţiile de la Ionatan cu privire la reacţia lui Saul.

1 Samuel 20:8 8. Dacă este. David îşi dădea seama că situaţia lui nu se datora nici unui păcat din partea Samuel Dacă se adăugase o povară de vină la ruşinea de a fi tratat ca vrăjmaş politic şi nenorocirea de a trăi ca fugar, povara ar fi fost aproape copleşitoare. Conştiinţa nevinovăţiei a susţinut pe David în acest ceas al încercării.

O conştiinţă curată poate compensa orice pierdere în această lume. Cei care sunt invidioşi pe cei răi, care îşi îngăduie plăcerile păcatului, să-şi amintească faptul că aceste plăceri sunt plătite prin ceasuri de remuşcare şi scârbă de sine. Mulţi dintre cei care au băut din fântânile poluate ale pământului ar da tot ce au numai să poată schimba trecutul şi să cureţe pata din viaţa lor. Pe de altă parte, cei care pot sta în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor cu o conştiinţă liberă de păcat sunt cei mai fericiţi oameni din lume. Ei pot să aibă puţine avantaje materiale, dar posedă o comoară pe care nu poate fi cumpărată cu toate bogăţiile lumii acesteia (vezi 1 Petru 3,13-17).

1 Samuel 20:9 9. Pierirea... lucru hotărât. Ionatan simţea în inima lui că David greşea în deducţiile lui privitoare la atitudinea lui Saul. El părea să creadă că, dacă uneori Saul acţiona ca un demon, aceasta se datora numai minţii lui tulburate. El putea să contrazică deschis pe David, dar având în vedere că experienţa afecta pe David în mod personal, el a fost gata să respecte metoda prietenului său de a preciza atitudinea lui Saul. Viitorul urma să descopere adevărul şi, la urma urmelor, nu putea fi nici o pierdere dacă urmau metoda lui David.

În această experienţă se află o învăţătură de valoare. Oamenii nu au aceeaşi moştenire genetică şi aceleaşi condiţii de viaţă şi prin urmare nu privesc la fel problemele vieţii. Fiecare crede că metoda lui, deosebită de a celorlalţi, este cea corectă. Adesea urmările sunt diferenţe de păreri, controverse şi acuzaţii reciproce. Sunt aruncate în toate direcţiile cuvinte usturătoare, care despart familii, prieteni şi chiar pe cei care se iubesc. Egoismul se înalţă, mândria nu cedează, fie că se poate sau nu. Capitolul acesta prezintă un contrast izbitor între felul de a lucra în astfel de situaţii al lui Saul şi al lui Ionatan. Saul, în tirania şi închistarea lui intolerantă, socotea că trebuie să fie cel dintâi şi ceea ce zicea el era corect şi definitiv. Oricine n-ar fi fost de acord trebuia să fie eliminat, indiferent de mijloacele folosite. Totuşi propriul lui fiu a privit viaţa dintr-un unghi cu tot diferit. Pentru ce această deosebire între tată şi fiu, când ambii trăiseră în acelaşi mediu şi primiseră acelaşi tip de educaţie? A luminat oare Dumnezeu o viaţă, iar pe alta, nu? S-a născut oare Saul ca să fie rău, iar fiul, prin contrast, ca să aibă trăsături nobile de caracter? Se cerea poporului să-l accepte pe Saul cu toate excentricităţile lui?

Soluţia la aceste întrebări se află în cuvintele lui Pavel: „sunteţi robii aceluia de care ascultaţi” (Romani 6,16). Din cauza alegerii făcute, omul încredinţează slujba sa, cugetele sale şi supravegherea vieţii sale fie unuia, fie altuia dintre cei doi stăpâni, doi conducători care reprezintă două standarde de viaţă diametral opuse. Poate că Saul slujise eul tot timpul tinereţii lui. Poate că, în casa tatălui său, el a fost un copil-problemă, un bătăuş în mijlocul celorlalţi, însă, ca şi Iuda, un conducător înnăscut. Dacă aceasta este adevărat, putem înţelege uşor neliniştea tatălui său când Saul se afla departe de casă, în căutarea măgăriţelor. Totuşi, ungerea lui ca împărat reprezintă dovada deplină că Dumnezeu l-a acceptat în ciuda defectelor şi i-a dat o inimă nouă (cap. 10,6.9). Dar el a refuzat să umble în lumina cerului. Pe de altă parte, Ionatan, fiul lui, aales să urmărească alte interese decât pe cele personale. În prima parte a vieţii, Ionatan, prin supunere plină de rugăciune faţă de providenţa lui Dumnezeu, dezvoltase treptat conduita care îl va caracteriza în viaţă. Felullui de a vedea lucrurile l-a făcut să accepte bucuros sugestia lui David. S-ar putea ca această experienţă, alături de altele să fi fost în mintea lui David, când, mai târziu, cânta: „Iată ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună” (Psalmul 133,1).

1 Samuel 20:13 13. Domnul să fie cu tine. Afară, în câmp, Ionatan s-a legat cu David printr-un jurământ solemn că nu-lva părăsi, indiferent de cursul evenimentelor. Dacă ştirile aveau să fie bune, aşa cum spera Ionatan să fie, el nu avea să-l abandoneze pe David. Pe de altă parte, dacă ştirile aveau să fie rele, el avea să-i aducă la cunoştinţă adevărul şi să se roage pentru binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui, când fugea să-şi scape

viaţa. Ionatan fusese personal convins de prezenţa lui Dumnezeu cu tatăl său, când acesta luase asupra lui răspunderile grele ale împărăţiei. Dar, de când îl întâlnise pe David, înţelesese că Domnul plănuise pentru David un destin măreţ care avea să fie împlinit, indiferent de răutatea lui Saul faţă de el. Prin această atitudine,Ionatan a dovedit o mărinimie adevărată.

1 Samuel 20:15 15. Faţă de casa mea. Prin naştere, Ionatan era un membru al casei care jurase vrăjmăşie împotriva lui David. Totuşi, el a recunoscut planul lui Dumnezeu de a încredinţa conducerea lui Israel cumnatului său. Ionatan a ales de bună voie să se alipească de casa pe care o indicase Dumnezeu că avea să înlocuiască familiadecadentă în care se născuse. În inima lui Ionatan, planul lui Dumnezeu a avut prioritate faţă de legăturile de familie. Aceasta nu din cauza dorinţei de siguranţă personală, ci pentru că a înţeles că, până la urmă, adevărul trebuia să triumfe.

Niciodată. Ebraicul ‘ad-olam, în mod literal, „până la o vreme”. Lungimea perioadei trebuie să fie hotărâtă de ideea cu care este asociată. În acest caz, lungimea timpului avea să fie determinată de perioada existenţei simultane a celor două case. Cât priveşte dovada faptului că expresia „niciodată” nu înseamnă în mod necesar fără sfârşit, vezi cele despre Exod. 21,6.

1 Samuel 20:16 16. A făcut legământ. Este greu de tradus textul ebraic al acestui verset. Redarea Septuaginta este: „Şi dacă nu, când Domnul îndepărtează prin tăiere pe fiecare din vrăjmaşii lui David de pe faţa pământului, se va întâmpla ca numele lui Ionatan să fie descoperit de casa lui David, atunci fie ca Domnul să descopere pe vrăjmaşii lui David”.

1 Samuel 20:23 23. Martor. Fireşte că Ionatan spera în veşti bune. Dacă avea să fie altfel, el era încrezător că Domnul avea să-Şi aducă la îndeplinire planurile, într-un fel oarecare. El a fost asigurat că, acelaşi Dumnezeu care le dăduse lui şi lui David astfel de ceasuri preţioase împreună, va continua să vegheze asupra amândurora.

1 Samuel 20:26 26. El nu este curat. Cu toate trăsăturile lui rele, Saul a fost din fire nehotărât. El înţelegea că orice necurăţie ceremonială avea să fie un motiv suficient pentru ca David să nu participe la o astfel de sărbătoare specială (vezi Levitic 15; 1 Samuel 21,3-5 etc.). Totuşi, în acest moment, marea lui grijă nu era forma serviciului, ci locul unde se afla un tânăr care îndrăznise să primească aplauzele poporului, luând-o înaintea împăratului.

1 Samuel 20:27 27. A doua zi. Dacă ar fi fost vorba despre o simplă chestiune de necurăţie, David ar fi putut să se spele şi să fie curat seara, ca în felul acesta să fie prezent a doua zi. Când a descoperit că David nu era prezent, Saul şi-a dat pe faţă adevăratele simţămintele întrebând pe fiul său despre „fiul lui Isai”. Ura lui faţă de David a fost atât de clară încât cuvintele lui probabil că nu au fost nici pe departe amabile (vezi v. 31). De două ori scăpase David din mâna lui criminală; el era hotărât să nu se mai întâmple la fel.

1 Samuel 20:28 28. Mi-a cerut voie să se ducă. Vezi cele despre v. 6.

1 Samuel 20:30 30. Fiu rău şi neascultător (engl. „son of the perverse rebellious woman”). Cuvântul „woman” (femeie)este omis din textul ebraic, dar este în mod clar cerut, pentru că „pervers şi răzvrătit” sunt la feminin. Prin urmare „femeie” trebuie să fie subînţeles. S-a sugerat că, lăsând deoparte cuvântul „femeie” şi punând amândouă calificativele la genul feminin, Saul îngrămădea insultă după insultă, refuzând chiar să pronunţe cuvântul „femeie” sau „mamă”, el fiind atât de mânios încât şi-a îngăduit să folosească doar cuvinte descriptive. Una dintre cele mai mari insulte pe care o poate arunca un oriental este de a spune cuvinte injurioase despre mama cuiva.

1 Samuel 20:31

31. Nu va fi linişte. Hotărârea lui Saul era de a menţine dinastia lui fără să se întrebe dacă este bine sau rău. Urmând acest curs, împăratul lui Israel proceda ca împăraţii din jur care îşi păstrau tronul prin forţă, luptau şi mureau pentru a menţine dinastia lor. Saul nu era dispusă să recunoască pe Dumnezeu ca suprem conducător al lui Israel.

1 Samuel 20:34 34. Mâhnit din pricina lui David. Experienţa a fost o deziluzie zdrobitoare pentru Ionatan. Ruptura deschisă intervenită între el şi tatăl lui a fost foarte dureroasă. Hotărârea sa de a trage sorţii lui împreună cu „fiul lui Isai” fusese pusă la încercare, dar el a refuzat să se abată de la ce era drept. Ca şi Moise, care a întors spatele tronului Egiptului, Ionatan a ales „să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11,25). El cunoştea din experienţă adevărul spus mai târziu de Hristos: „Cine iubeşte pe tată... mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10,37).

1 Samuel 20:35 35. Un băieţaş. Luând „băiatul”, arcul şi săgeţile, Ionatan a ascuns scopul ieşirii lui în câmp. Se putea spune despre el că merge la vânătoare sau să tragă la ţintă.

1 Samuel 20:38 38. Grăbeşte-te. Compară cu v. 22. Cuvintele acestea au fost adăugate pentru a imprima asupra lui David gravitatea extremă a situaţiei.

1 Samuel 20:41 41. David... se prăpădea plângând. În mod literal, „David a intenţionat să devină mare”. Exacta însemnătate a acestei propoziţii este nesigură. Septuaginta exprimă ideea de plâns timp îndelungat sau peste măsură. Unii au înţeles cuvintele în mod literal, în sensul că David avea să fie „făcut mare” sau „întărit” pentrumarea încercare care-i stătea în faţă.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ

PP 654

PP 654

6.7.25-35.41.42 PP 655

1 Samuel 21:1 1. Nob. Aceasta este prima referinţă din Scripturi la această aşezare. Ea este amintită numai de şase ori în tot Vechiul Testament, patru din acestea se găsesc în cap. 21 şi 22. În nici una dintre acestea nu se precizează clar o relaţie cu alte aşezări binecunoscute. Totuşi, în Neemia 11,32, Nob este amintit imediat după Anatot, o cetate cam la 2,5 mile nord-est de regiunea templului din Ierusalim. In vedenia lui Isaia despreapropierea oştirii asiriene de Ierusalim dinspre nord, Nob este amintit ca fiind între Anatot şi Ierusalim (Isa 10,30-32). Dar în acea vedenie sunt amintite alte două cetăţi între Anatot şi Nob. Asirianul este văzut agitându-şi mâna împotriva muntelui Sionului, când ajunge la Nob. Şoseaua principală spre Sihem trece de la Ierusalim spre nord peste muntele Scopus, de unde cetatea mai poate fi văzută pentru ultima dată. La dreapta acestui drum, aproape de vârful muntelui Scopus, este un platou pe care unii socotesc că ar putea să fie aşezarea Nob. Poziţia aceasta n-ar fi chiar la jumătatea drumului dintre Ierusalim şi Anatot. Alţii cred că Nobera pe muntele Măslinilor. La Nob fusese mutat cortul întâlnirii de la Silo, după ce chivotul fusese luat de către filisteni, după cum chivotul mai era încă în casa lui Abinadab, la Chiriat-Iearim. Mai târziu, David a mutat chivotul la Ierusalim (2Samuel 6,2.3). Deoarece chivotul nu era în cortul întâlnirii la vremea aceea, probabil că slujbele erau conduse în acelaşi fel ca pe vremea lui Hristos, când Locul prea sfânt al templului eragol.

Ahimelec. Vezi cele despre 2 Samuel 8,17.

Preotul. În mod clar, marele preot, din slujba templului. Prezenţa pâinii punerii înainte arată că (v. 6) acum, cortul întâlnirii era la Nob (vezi PP 685).

Speriat. În mod literal, „a tremurat”. Pe faţa lui David era nelinişte şi teamă. Ahimelec ştia că era ceva rău de tot. Întreaga atitudine a lui David era atât de diferită de ceea ce fusese el înainte, încât Ahimelec a fost încurcat neştiind ce să facă.

Vezi o hartă a locurilor pe unde David a fugit din teamă de Saul

Vezi un tabel cu referinţele biblice pentru peregrinările lui David cât şi psalmii care i-a scris cu aceste ocazii

Psalmii enumeraţi în coloana a cincia au legătură cu evenimentele respective pe temeiul titlurilor purtate de aceştia, cu excepţia celor cu asterisc. Unii comentatori contestată autenticitatea siguranţei acestor inscripţii de început. Cu toate acestea ele apar în cele mai vechi manuscrise ebraice. În unele cazuri, textul ebraic este obscur. (vezi 1 Samuel 19-30)

Explicaţie: Urmărit tot timpul de gelozia lui Saul, uneori trădat de cei pe care îi ajutase, David a fost ocrotit şi călăuzit pe cale divină în peşteră, pădure şi pustie. Cu toate că el a făcut greşeli serioase, experienţa lui de conducător al unei grupe de fugari, i-a prilejuit un exerciţiu practic pentru tronul care i se promisese, dar pe care niciodată n-a căutat să-l ocupe. Vezi pagina din stânga pentru cheia numerotată a locurilor de pe hartă şi pentru lista psalmilor lui David atribuiţi anumitor evenimente din viaţa lui.

1 Samuel 21:2 2. Împăratul mi-a dat o poruncă. Nu este nici o îndoială asupra faptului că David a făcut lui Ahimelec oprezentare cu totul greşită a faptelor. David a fost într-un loc foarte periculos. El era atât de copleşit de turnura pe care o luaseră evenimentele încât a fost greu pentru el să vadă încercările în lumina dovezilor clare ale chemării lui Dumnezeu şi a purtării Sale pline de grijă. Dacă fugea la Samuel, el putea pune în pericol viaţa acelui vulnerabil bărbat. Dacă se întorcea în căminul lui din Ghibea, prezenţa lui putea să provoace moartea soţiei sale. În sinceritatea sufletului său, el a dorit să-L întrebe pe Domnul, iar singurul loc la care se putea gândi, a fost cortul întâlnirii din Nob. Având în vedere că Saul ceruse preotului să fie prezent cu el în război, probabil că David, căpetenie peste o mie (cap. 18,13), se oprise întâi la Nob pentru ajutor înainte de a porni în drumurile lui.

Problema lui era acum de a face cercetări, fără ca să-i spună lui Ahimelec care era situaţia reală. Din ceea ce Doeg i-a spus lui Saul, este evident că preotul a întrebat pe Domnul pentru David (cap. 22,10) şi că Ahimelec a declarat că nu cunoştea situaţia tulbure dintre Saul şi ginerele său (v. 14.15). David a găsit situaţiade la Nob mult prea complicată datorită prezenţei lui Doeg. Se părea că toate sunt împotriva lui. El avea nevoie de ajutor şi, în momentul ispitei, se părea că singura cale de a-l obţine, fără să-l expună pe preot, era săvorbească în aşa fel, încât Ahimelec să nu cunoască adevăratul motiv al venirii lui. David a greşit că a recurs la înşelăciune (PP 656).

Faptul că aici Biblia nu condamnă duplicitatea lui David nu trebuie să fie luat ca o justificare a faptei. Scripturile cer credincioşie strictă.

Din punctul de vedere al gândirii moderne, înşelăciunea lui David ar putea fi uşor de susţinut. Se spune că la popoarele din Orientul Apropiat se credea – şi în mare măsură încă se mai crede – că nu este o crimă să spui o minciună pentru a salva o viaţă. Gabaoniţii au recurs la o astfel de strategie şi totuşi vieţile lor au fost cruţate (Iosua 9,3-18). Deşi Dumnezeu i-a acceptat pe oameni cu obiceiurile vremii, El a căutat să-i ridice la un nivel mai înalt. El nu i-a lepădat, nu i-a părăsit pentru o faptă ocazională sau poate obişnuită în mediul în care trăiau. Planul lui Dumnezeu era ca, până la urmă să aducă o reformă în toate aceste privinţe.

Deşi David nu putea invoca ignoranţa pentru fapta sa, Dumnezeu nu l-a părăsit. Poate că ar fi fost mai bine pentru el să se fi dus la Samuel, care cunoştea toată situaţia. Dumnezeu are o mie de căi de ieşire din dificultate. Dacă David ar fi spus lui Ahimelec adevărul, preotul ar fi fost avertizat şi ar fi putut să scape de mâna criminală a împăratului (vezi PP 656).

Am hotărât. Din punct de vedere gramatical, propoziţia aceasta ar putea fi interpretată că a fost spusă

fie de Saul, fie de David. Poate că David aşezase pe oamenii săi aproape de drumul de răsărit, care ducea de la Ghibea la Betleem pentru a-i supraveghea pe slujbaşii lui Saul în drumurile lor spre Betleem, ca să-i dea de ştire. O cunoaştere a mişcărilor acestor emisari ai lui Saul avea să fie de mare valoare pentru David.

1 Samuel 21:4 4. Pâinea sfinţită. Cele douăsprezece turte de pâini pentru punerea înainte erau înlocuite în fiecare Sabat printr-o tranşă nouă. Conform prescripţiilor levitice, pâinea cea veche trebuia să fie mâncată numai de preoţi şi numai în locul sfânt (Levitic 24,5-9).

Cu femei. Atât cât cunoaştem noi, în prescripţiile mozaice nu exista nimic care să interzică celor care erau curaţi din punct de vedere ceremonial să consume această pâine. Unii au făcut observaţia că exista obiceiul la popoarele antice chiar şi pentru preoţii păgâni să se abţină de la împreunarea cu femei înainte de îndeplinirea însărcinărilor lor oficiale, şi este foarte probabil ca şi leviţii să fi ţinut acest obicei. Conform legii lui Moise, astfel de raporturi făceau ca o persoană să fie necurată ceremonial până seara (Levitic 15,16-18; vezi şi Exod 19,15). Probabil că, din cauza urgenţei afacerii împăratului şi pentru că David era ginerele lui şi, după cum se părea, agentul împăratului, Ahimelec n-a ţinut seamă de litera legii, pe baza faptului că David şi oamenii lui erau curaţi din punct de vedere ceremonial.

Pâinea arătării, literal, pâinea „prezenţei”, simboliza pe Hristos, Pâinea cea vie (Ioan 6,28-51). Toată hrana omului, atât spirituală cât şi fizică, este primită numai prin mijlocirea lui Hristos. Atât mana, cât şi pâinea punerii înainte fac dovada faptului că „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese dingura Domnului” (Deuteronom 8,3). Din punctul de vedere al hranei fizice, cinci pâini au însemnat puţin pentru David şi oamenii lui. Dar, dacă Ahimelec „a întrebat pe Domnul” şi pentru aprovizionarea cu „merinde”, după cum mărturiseşte Doeg (1 Samuel 22,10), vizita la preot a avut o valoare în plus. Poate, de asemenea, că dacă David a meditat la semnificaţia pâinii pe care şi-a asigurat-o, aceasta l-a ajutat să înţeleagă din nou adevărul că prezenţa lui Dumnezeu avea să fie cu el oriunde va merge. David urma să aibă nevoie de o astfel de asigurare în anii de încercare ce-i stăteau în faţă.

1 Samuel 21:6 6. Pâine caldă. Unii indică acest fapt ca o dovadă că David a vizitat cortul întâlnirii în ziua de Sabat, dar raportul declară doar că pâinea fusese luată când a fost înlocuită cu pâine caldă.

1 Samuel 21:7 7. Un edomit, Doeg. Poate că unul dintre ostaticii sau robii aduşi de Saul din războiul contra lui Edom (cap. 14,47).

Închis. Doeg îmbrăţişase religia ebraică şi se afla la cortul întâlnirii împlinindu-şi juruinţele (PP 656). Împrejurările acestor juruinţe nu sunt cunoscute. Evident că el a făcut unele păcate, care au meritat mustrarealui Ahimelec, pentru că această acţiune a preotului a fost unul dintre motivele principale pentru care, mai târziu, Doeg a devenit informator împotriva lui Ahimelec (PP 659).

1 Samuel 21:8 8. Suliţă sau sabie. Văzându-l pe Doeg, David a înţeles că plecase atât de grăbit din Ghibea încât nu avusese timp să ia nici un fel de arme pentru a se apăra în caz de atac. Ca exilat, el avea să depindă de mila oricui avea să-l întâlnească.

1 Samuel 21:9 9. Sabia lui Goliat. Toată armura lui Goliat devenise proprietatea personală a lui David. Este probabil că, iniţial, el însuşi a dăruit sabia pentru cortul întâlnirii, ca dar de mulţumire pentru Dumnezeu. David şi-a datprea bine seama că locul acela sfânt nu putea fi un depozit de arme, dar sperând ca suliţa să fie încă acolo, l-a întrebat aşa, ca din întâmplare, dacă nu are vreo armă pe care să i-o dea cu împrumut.

Nu-i alta ca ea. Prin poziţia sabiei în cortul întâlnirii şi prin felul în care era înfăşurată se cunoaşte că era păstrată ca un aducător aminte al marii biruinţe dată în mod providenţial lui Israel. David s-a arătat fericit la gândul de a pune în siguranţă această sabie, poate nu atât de mult pentru valoarea ei militară, cât pentru că-i va aduce aminte mereu de călăuzirea ocrotitoare a Domnului. El avea nevoie în acest moment, de astfel

de încurajare.

1 Samuel 21:10 10. Achiş. Achiş este numit Abimelec în titlul Psalmului 34, Achiş fiind un nume filistean, iar Abimelec,semit. Psalmul acesta a fost scris de David când a simulat nebunia înaintea bărbaţilor din Filistia. Ca exilat, David nu putea găsi ajutor în Israel. Era destul de obişnuit ca exilaţii unei naţiuni să primească adăpost la vrăjmaşii acesteia. Gat nu era prea departe, poate la mai puţin de 30 de mile de Nob. Erau puţine şanse ca Saul să se gândească să-l caute acolo. David cunoştea bine ţinutul unde obţinuse zestrea pentru Mical, soţia lui. Dacă avea să se încreadă în Achiş, era sigur că lui Saul nu avea să i se îngăduie să-l ia.

Istoria scoate la iveală multe cazuri în care copiii lui Dumnezeu au fost persecutaţi de propriul lor popor şi foarte mult ajutaţi de cei care erau consideraţi vrăjmaşi. Zedechia, de pildă, a întemniţat pe Ieremia pentru profeţia lui (Ieremia 32,3), dar cuceritorii babilonieni i-au arătat îndurare (Ieremia 40,1-6). Experienţele lui David prezintă contraste şi paradoxuri multiple. De ce a îngăduit Dumnezeu ca el să ajungă un exilat? Ce voia Dumnezeu să-l înveţe prin faptul că într-o zi a devenit ginerele împăratului, ca ziua următoare să cerşească pâine?

1 Samuel 21:11 11. Împăratul ţării. Concluzia această a fost probabil nu pentru că filistenii ştiau despre ungerea lui David, ci mult mai probabil pentru că fusese acela care acceptase provocarea lui Goliat. Aceasta îi câştigase reputaţia atât printre vrăjmaşi, cât şi printre prieteni, ca erou al zilei. El se dovedise cel mai puternic apărător al lui Israel.

1 Samuel 21:13 13. A făcut pe nebunul. O a doua greşeală pentru care nu există justificare (vezi cap. 21,2). Rezultatele acestei experienţe l-au făcut pe David să vadă necesitatea de a fi mai dependent de Dumnezeu. În legătura lui cea nouă, inima sa a fost plină de recunoştinţă şi, în lauda lui pentru Dumnezeu a fost inspirat să compună psalmul 34. Unii consideră că psalmul 56 al lui David a fost scris în timpul primei vizite la împăratul Gatului. Este probabil mai bine să fie atribuit perioadei celei de-a doua vizite a lui David, după ce Saul îl urmărise atât de nemilos, încât era disperat că-şi va pierde chiar şi viaţa (vezi cap. 27).

În vremuri de mari încercări şi necazuri personale, când vrăjmaşii sunt înălţaţi, iar prietenii înjosiţi, cândnu are importanţă pe ce cale mergi, când eşti lipsit de sfatul şi de ajutorul de care ai nevoie, este bine să reveziistorisirea scăpării lui David de Saul, legătura lui cu Ahimelec şi cu Doeg la Nob şi fuga lui la vrăjmaşii lui Israel, la Gat şi apoi citeşte inspirata lui cântare de mulţumire (Psa 34), care se consideră că a fost scrisă în acea vreme.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-15 PP 656.657

1 Samuel 22:1 1. Peştera Adulam. După Iosif Flavius (Antiquities, VI 12,3), o peşteră aproape de cetatea Adulam. Adulam a fost identificată cu Tell eş-Şeic Madhkur, 15 mile sud-vest de Ierusalim pe partea vestică a pantei munţilor lui Iuda, înspre Şefela. Cetatea este la capătul estic al văii Ela, unde David a întâlnit pe uriaşul filistean. În aceste dealuri se află multe peşteri, dintre care unele sunt foarte mari. Formaţiile din pietre de nisip sunt atât de moi, încât zidurile pot fi curăţate cu scoici. Chiar secolele n-au şters semnele acestor scoici. În unele din aceste peşteri îşi ţineau păstorii turmele. În unele, la câteva mile sud de Adulam, se spune că primii creştini au locuit pe vremea persecuţiei care i-a alungat afară din cetăţile Palestinei. Unele dintre peşteriau bolţi de înmormântare şi cripte asemănătoare cu cele din catacombele de la Roma. Adulam a fost locul de ascunzătoare a lui David, când a dorit să bea din izvorul Betleemului. Trei dintre oamenii lui cei viteji şi-au riscat viaţa pentru a-şi croi drum printre liniile filistenilor, care prădaseră valea lui Refaim, aproape de Ierusalim, şi a-i aduce iubitului lor conducător apă de băut. David a fost atât de pătruns de credincioşia lor încât a vărsat apa ca o libaţie înaintea Domnului (2 Samuel 23,13-17; 1 Cronici 11, 15-19). Incidentul acesta a avut loc pe vremea secerişului (2 Samuel 23,13; comp. cu 1 Samuel 23,1), primăvara şi vara timpurie a anului. Probabil că David a petrecut iarna în peştera aceea.

În timp ce se afla în peştera Adulam, David a scris psalmul 57, conform titlului acestuia. Redobândindu-şi credinţa şi curajul, el şi-a exprimat acum încrederea în eliberarea lui Dumnezeu, chiar dacă se afla „printre lei... în mijlocul unor oameni ai căror dinţi sunt suliţe şi săgeţi şi a căror limbă este o sabie ascuţită” (Psalmul 57,4). Atitudinea lui schimbată se poate datora, în parte, prezenţei proorocului Gad, care, după cum sugerează unii, s-a unit cu David şi tovarăşii lui în peşteră (vezi despre v. 5).

1 Samuel 22:3 3. Miţpe. În mod literal, „cetate de veghe”. Ruinele acestor „puncte de sprijin”, fortăreţe au fost găsite peste tot în districtul muntos al Moabului. Ele erau construite pe umerii vârfurilor de munte, cu câmp de vedere între ele. În aceste fortăreţe au fost instalaţi observatori pentru a forma un lanţ de comunicaţii. Locul exact al acestei Miţpe în Moab este necunoscut. Probabil că a fost una din fortăreţele de pe dealurile moabite,nu departe de Chir. Chir apare, ce-i drept mai târziu, ca fiind capitala Moabului (vezi 2 Regi 3,25-27). Numele lui modern este Cherac, o cetate situată pe versantele lui Wadi Cherac, cu o particularitate excelentă, potrivită pentru apărare. Cam la 15 mile de Chir este Wadi Hesa, pârâul biblic Zered – care alcătuia hotarul nordic al Edomului. Saul se luptase împotriva Moabului după venirea lui la tron (1 Samuel 14,47). De aceea, oricine era exilat de Saul avea să găsească refugiu în această ţară. De asemenea, David poate că a fost influenţat de faptul că Rut, străbunica lui, a fost moabită.

1 Samuel 22:4 4. Cetăţuie. Ebraicul mesudah, „o întăritură”, „un fort”, de la rădăcina şud, care înseamnă „vânătoare”.

1 Samuel 22:5 5. Gad. Aceasta este prima amintire despre un bărbat care avea să joace un rol atât de însemnat în viaţalui David. Având în vedere că Saul se întorsese nu numai împotriva preoţilor, ci şi a proorocilor, al căror şef era Samuel, era de aşteptat ca toţi cei cu adevărat credincioşi să se înstrăineze de împăratul lor. Poate că Samuel a fost cel care l-a trimis pe Gad la David. Viitorul împărat al lui Israel avea să fie mult ajutat de prezenţa unui prooroc inspirat de Domnul. Atâta timp cât a trăit David, Gad a fost văzătorul lui (2 Samuel 24,11-19). Gad şi proorocul Natan au fost cei care au alcătuit biografia lui David (1Cronici 29,29). Deoarece el a supravieţuit vieţii împăratului şi prietenului său, indicaţiile sunt că el a venit la David pe când era încă tânăr. Deşi nu este spus, probabil că Gad a venit la David când acesta era la Adulam şi că l-a însoţit în Moab şi nu a călătorit la Miţpe ca să-l găsească. Numai prin încercarea de a uni piesă cu piesă frânturile de informaţii referitoare la David, din diferitele părţi ale Scripturii, se poate vedea cât de multe amănunte – interesante numai dacă le-am putea recâştiga – au fost omise în expunerea istoriei ajutorului providenţial al luiDumnezeu faţă de copiii Săi.

Ceea ce a făcut pentru David, asigurându-i călăuzire profetică, Dumnezeu ar fi făcut şi pentru Saul. Aceste două vieţi sunt puse în contrast şi demonstrează că Dumnezeu nu Se uită la faţa oamenilor. Cei care nu corespund standardului divin nu reuşesc, nu pentru că Domnul nu face tot ceea ce poate pentru a-i ajuta săreuşească, ci pentru că planul Cerului este lepădat în mod constant.

Nu şedea. David nu trebuia să rămână în Moab. De el era nevoie în Iuda. Forţele lui Saul păreau a fi neputincioase împotriva năvălirilor constante ale filistenilor (1 Samuel 23,1; 1 Cronici 11,15) şi situaţia era instabilă. Istoria lui Nabal lasă să se înţeleagă că păstorii aveau nevoie de protecţie armată (1 Samuel 25,15.16.21). Ura lui Saul pentru David nu era un motiv să fugă departe, într-o ţară străină. Dumnezeu, care îl ocrotise de atâtea ori, nu avea să-l părăsească, ci urma să aranjeze evenimentele prin lipsă şi suferinţă, încât el să primească instruirea necesară conducerii poporului.

Disciplina suferinţei a fost folosită şi în viaţa lui Isus. Căpetenia mântuirii noastre a fost făcută desăvârşită „prin suferinţă” (Evrei 2,10). David, prin întoarcerea în mijlocul tuturor elementelor controversatedin Iuda, trebuia să se comporte în aşa fel încât să încurajeze pe toţi cei din jurul lui. Astăzi, Dumnezeu este dornic să-Şi arate credincioşia copiilor Lui în orice fel de împrejurare. El nu doreşte ca ei să se retragă atunci când împrejurările devin grele. El doreşte ca urmaşii Lui să arate frumuseţea religiei creştine şi să-i descopere superioritatea faţă de slujirea eului şi a lui Satana.

Heret. Poate că modernul Kharâs la nord-vest de Hebron, pe marginea districtului deluros, cam la 3

mile de peştera Adulam.

1 Samuel 22:6 6. David... a fost descoperit. Unii comentatori privesc naraţiunea din restul acestui capitol ca o ilustrarea felului în care uneori textul ebraic se depărtează de succesiune cronologică a evenimentelor în scopul de a duce o idee până la capăt înainte de lua în discuţie o alta. Astfel de interpretare a pasajului ar duce la interpretarea că acuzaţia lui Doeg împotriva lui Ahimelec preotul şi masacrul de la Nob au urmat imediat după descoperirea scăpării iniţiale a lui David, dar că naraţiunea continuă cu raportul despre David şi oamenii lui până ce devine necesar să se introducă masacrul spre a explica sosirea lui Abiatar la Cheila din capitolul următor. Interpretarea aceasta este întemeiată în mare măsură, pe mărturisirea lui Ahimelec că nu a ştiut adevărata situaţie a lui David. Aceasta nu este o deducţie ilogică.

Tot rezonabil este a lua naraţiunea ca desfăşurându-se în mod cronologic. În cazul acesta, declaraţia că David şi oamenii lui au fost descoperiţi, arată că devenise cunoscut faptul că ei ieşiseră din locul ascunzătorii lor, din fortăreaţa de la Adulam, şi erau cantonaţi în pădurea Heret şi că, atunci când împăratul a aflat despre aceasta, s-a plâns faţă de slujbaşii săi, de colaborare trădătoare cu exilatul (v. 8). La aceasta, Doeg, căpetenia păstorilor, avea să prindă ocazia să devină denunţătorul lui Ahimelec (v. 9,10). Nu este nici un motiv să se presupună că un om în situaţia lui Doeg avea să ştie ceva, când l-a văzut pe David la sanctuar, despre motivulreal al venirii lui. Deoarece n-ar fi fost nimic neobişnuit în oprirea lui David acolo pentru sfat, înainte de îndeplinirea misiunii lui Saul, fără îndoială că Doeg n-ar fi considerat aceasta ca vrednic de raportat la timp. Răspunsul lui Ahimelec nu ajută la determinarea succesiunii evenimentelor, pentru că afirmaţia lui, că era în necunoştinţă de cauză pe timpul vizitei lui David, ar fi încă apărarea lui logică (vezi cele despre v. 14.15), fărăa ţine seama de intervalul dintre pretinsa lui trădare şi trimiterea în judecată a preoţilor înaintea lui Saul. În felul acesta, uciderea preoţilor şi masacrul de la Nob n-au urmat în mod necesar imediat după vizita lui David la sanctuar (vezi PP 658, 659).

Tamarisc... pe înălţime (engl. „un copac în Ramah”). Deoarece Rama şi Ghibea sunt aşezări distincte, despărţite printr-o distanţă considerabilă (vezi despre cap. 1,1), cu greu ar fi putut Saul să fie la Ghibea şi totuşi să şadă sub un pom în cetatea Rama. Cuvântul ebraic Ramah probabil că ar trebui tradus aici „înălţime”sau „loc înalt” ca în Ezechiel 16,24.25. Înălţimea din Ghibea probabil că era un loc favorit de adunare pentru bărbaţii cetăţii.

1 Samuel 22:8 8. V-aţi unit toţi împotriva mea. Din cauza nebunei lui gelozii, Saul a început să se autocompătimească şi să învinuiască pe oricine, numai pe el însuşi nu, pentru toate încercările lui nereuşite de a-l prinde pe David. El a recurs acum la adresarea de cuvinte ruşinoase oamenilor din propria lui seminţie, pentru că n-a fost informat, ca să fie ajutat un rival din Iuda. Chiar propriul lui fiu, aşa credea el, s-a întors împotriva lui şi era vinovat de trădare. El ameninţase că-l va omorî (cap. 14,44); acum el simţea că simpatia poporului era cu Ionatan chiar mai mult decât înainte.

1 Samuel 22:9 9. Doeg... a răspuns. Doeg, căpetenia păstorilor, a prins ocazia să se răzbune pe preotul Ahimelec (vezicele despre cap. 21,7), dar şi să-şi îmbunătăţească poziţia faţă de împărat. De fapt, el a spus lui Saul că Ionatan şi beniaminţii nu erau atât de mult vinovaţi ca preotul, care, nu numai că a dat hrană lui David, ci a şi întrebat pe Domnul pentru el şi i-a dat o armă (v. 10). Dup cât s-ar părea, Doeg n-a oferit de bună voie acesteinformaţii, ci doar după ce a fost cumpărat cu oferte de răsplată bogată şi poziţie înaltă (vezi PP 659).

1 Samuel 22:14 14. Ahimelec a răspuns. Ahimelec n-a negat învinuirea de a-l fi ajutat pe David, dar el a negat că ar fi fost neloial. În jurul răspunsului pivotează o deosebire de păreri cât priveşte fixarea în timp a acestui incident (vezi cele despre v. 6). Cei care susţin că incidentul a avut loc imediat după fuga lui David de la Ghibea, interpretează cuvintele lui Ahimelec ca însemnând că el nu aflase, până la acea dată, că David nu mai era cel mai credincios slujitor al lui Saul şi un membru onorat al familiei împărăteşti. Este greu de crezut că el era atâtde ignorant sau nebun încât să spună lui Saul, după ce David ajunsese fugar şi exilat de mai multe luni, că acesta era „gata la poruncile lui şi înconjurat de cinste în casa ta”.

Această concluzie se întemeiază pe traducerea noastră engleză, care redă verbele la timpul prezent. În realitate textul ebraic are numai un verb, sur, tradus aici „goeth” (engl.). Cuvântul „is” (engl. „este”), deşi se întâlneşte în verset de trei ori, este adăugat. Formei verbului sur, aflat aici, poate să i se dea fie un sens al timpului prezent, fie al celui trecut, astfel încât propoziţia este foarte nehotărâtă în ce priveşte perioada în discuţie. Timpul trebuie adăugat, în context. Redarea literală a cuvintelor lui Ahimelec este: „Şi cine dintre toţi slujitorii e atât de credincios ca David, ginerele împăratului, care s-a învârtit la porunca ta şi cinstit în casata?” Contextul pare să ceară timpul trecut. Inserarea formelor verbale necesare în redarea unei astfel de propoziţii în engleză trebuie să depindă de cea mai bună judecată a traducătorilor, dar, prin natura cazului acestuia va da loc la diferenţe de opinii. Fără îndoială că Ahimelec a vrut să spună că el ajutase pe cineva despre care presupusese în acel timp – fie recent, fie îndepărtat – că este un reprezentant onorat al împăratului.

1 Samuel 22:15 15. Oare de astăzi...? În mod literal, „astăzi începutul meu de a întreba pe Dumnezeu pentru el?” Mai aproape de original decât fie KJV sau RSV este redarea traducerii RV şi ASV (ca şi cea românească de Cornilescu): „Astăzi am început eu să întreb pe Dumnezeu pentru el?” Implicaţia este că, dacă el ar fi început atunci să caute călăuzire divină pentru David, după cunoaşterea situaţiei acestuia, ar fi dat ajutor unui vrăjmaşrecunoscut al lui Saul. Dar ceea ce făcuse, înainte de a afla de controversa dintre Saul şi David n-ar fi trebui să aibă nici o legătură cu loialitatea. Ahimelec a răspuns învinuirii lui Saul cu demnitate liniştită că a folosit Urim şi Tumim într-un fel contrar ideilor lui Saul afirmând că el întrebase pe Domnul pentru unul dintre cei mai apropiaţi de Saul, unul care fusese întotdeauna loial şi devotat şi că el a făcut serviciul său faţă de solul împăratului. Ultimul lui cuvânt a fost că nu cunoscuse situaţia dintre cei doi.

1 Samuel 22:17 17. Alergătorii. Ebraicul raşim, în mod literal „alergătorii”, uneori folosit pentru corpul de gardă imperial, ca de altfel şi aici. Probabil că Samuel s-a referit la această slujbă când a avertizat pe Israel că împăratul pe care-l cereau ei, urma să ia pe fiii lor „ca să alerge înaintea carului lui” (cap. 8,11). Planul lui Saul a fost dejucat prin refuzul alergătorilor de a ridica mâna împotriva preoţilor Domnului. A fost o insultă pe care a primit-o împăratul. Chiar printre popoarele păgâne de astăzi, medicul este socotit sfânt şi nimeni nu îndrăzneşte să ridice mâna împotriva lui. Cu cât mai mult ar fi trebuit ca Saul să aibă respect pentru slujitorului Celui Prea Înalt.

1 Samuel 22:18 18. Doeg, edomitul. Acest descendent al lui Esau apare ca un bărbat după inima lui Saul – gelos, ranchiunos, duşmănos şi nerăbdător să-şi aducă la îndeplinire intenţiile naturii lui rele. Acum, când avea permisiunea împăratului lui Israel, Doeg n-a ezitat să ridice mâna împotriva slujitorului lui Dumnezeu, nesocotind chiar sacrele veşminte ale lui Ahimelec, ca şi pe acelea ale celorlalţi preoţi. Optzeci şi cinci de bărbaţi au căzut în ziua aceea în faţa egoismului nestăvilit. Ce contrast este aici între zelul religios mărturisit allui Saul, care l-a păstrat viu pe Agag (cap. 15,20) şi nebunia lui care l-a făcut în stare să săvârşească o faptă fără asemănare, prin barbaria ei, în istoria iudaică.

1 Samuel 22:19 19. Bărbaţi şi femei. Cei nevinovaţi au suferit împreună cu cei presupuşi vinovaţi. Probabil că locuitorii din Nob nu avuseseră nimic de-a face cu mutarea cortului întâlnirii şi cu familiile preoţeşti la Nob (vezi cap. 21,1), totuşi furia satanică şi fără sens a lui Saul a şters cetatea de pe faţa pământului. Cândva, filistenii nimiciseră cetatea sacră de la Silo. Ei erau vrăjmaşii lui Israel, totuşi nu avem un raport despre nimicirea de către ei a întregii populaţii.

1 Samuel 22:21 21. I-a spus. În mod literal, „a făcut ca David să ştie”. Este evident că David nu auzise ştirea până atunci. De aceea versetul acesta arată că atrocitatea avusese loc mai degrabă imediat înainte de sosirea lui Abiatar la Cheila decât mai devreme, în legătură cu vizita lui David la Nob.

1 Samuel 22:23 23. Rămâi cu mine. Câtă bucurie trebuie să fi avut David să-i spună bun venit lui Abiatar în grupul său!Ce încurajare trebuie să fie fost să vadă Urim-ul şi Tumim-ul (cap. 23,6) şi să ştie că, în ciuda nimicirii de la

Nob, mâna lui Dumnezeu fusese deasupra efodului şi a preotului care îl păzise. Totuşi, când David a aflat faptele îngrozitoare ale tragediei, el a fost cuprins de remuşcare când a înţeles că fusese răspunzător de moartea marelui preot şi a acelora care pieriseră împreună cu el. El dorea acum să fi refuzat să aleagă duplicitatea. Cu bucurie ar fi procedat altfel dacă ar mai fi putut retrăi momentul. Dar trecutul nu mai putea fi adus înapoi. Oricât de teribil l-a mustrat conştiinţa, nu mai era nimic de făcut decât să se arunce „spre ce este înainte” (Filipeni 3,13).

După ce a auzit de fapta lui Doeg, David a scris Psalmul 52 (vezi titlul). El a rămas uimit că un om poate să se ridice într-un antagonism arogant împotriva planului lui Dumnezeu în loc să se întemeieze pe veşnica îndurare a Domnului. Printr-o limbă ascuţită ca un brici, Doeg a semănat înşelăciune şi nenorocire în aşa măsură, încât el a devenit însăşi personificarea amăgirii şi a răului. Dar urma să vină şi ziua când să secere ce a semănat.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-23 PP 657-660

1 PP 657; 4T 525

2 Ed 152

2-5 PP 658

7.10.16.18.19 PP 659

20-23 PP 660

1 Samuel 23:1 1. Cheila. O cetate cam la 3 mile direct la sud de Adulam, aşezată pe versantul stâncos al lui Wadi es-Sur, când aceasta iese din regiunea muntoasă în câmpia Ela. Cheila era cam la 13 mile de fortăreaţa filisteană Gat. Acum este cunoscută ca Chirbet Dîla.

Ariile. Era foarte aproape de vară, pentru că grânele fuseseră secerate şi treierate şi grămezile aurii erau strânse pe arii, aşteptând să fie distribuite. Mare parte a acestui fel de lucrare se datora unui plan colectiv. In alegerea acestor arii se aveau în vedere trei factori: (1) nevoia unui suprafeţe netede, de preferinţăo stâncă; (2) nevoia de un loc destul de înalt pentru a permite unei brize bune să îndepărteze pleava; şi (3) comoditatea unui loc cât mai central posibil (vezi 1 Cronici 21,18-26).

1 Samuel 23:2 2. David a întrebat. Unii consideră că Abiatar era acum cu David şi că întrebarea a fost făcută prin Urim şi Tumim (vezi despre v. 9), cu toate că textul nu menţionează felul cum a procedat. Dar versetul 6 paresă lase să se înţeleagă că Abiatar n-a ajuns la David până când acesta n-a ajuns la Cheila. Înainte de aceasta, totuşi, Gad văzătorul era cu David (cap. 22,5). Un văzător era acela prin care, în acea vreme oamenii obişnuiau să Îl întrebe pe Dumnezeu (cap. 9,9). În felul acesta, foarte uşor se putea ca David să fi căutat prin Gad călăuzire de la Dumnezeu.

1 Samuel 23:3 3. Ne temem chiar aici, în Iuda. Dacă oamenilor lui David le-ar fi fost teamă în măsura în care o dovedesc acum, ei ar fi fost în pericol de a fi descoperiţi imediat. De îndată ce Saul avea să descopere locul ascunzătoarei lor, el avea să trimită forţe împotriva lor. Temându-se să nu-şi piardă viaţa în mijlocul propriei lor seminţii, ei au ezitat să înfrunte un puternic inamic străin. Ar fi fost bucuroşi să ajute la apărarea lui Israel împotriva atacurilor neprovocate ale vrăjmaşilor lor, dar cât de mult bine ar fi putut să facă aşa-numiţii exilaţi în cetăţile care se presupunea că sunt credincioase împăratului şi care era de aşteptat să-l ajute pe împărat în descoperirea celor din opoziţie. În ciuda slăbiciunilor lui Saul, majoritatea poporului îi era credincioasă. Davidşi sfetnicii lui n-au ştiu ce să facă şi au socotit că, singura cale înţeleaptă era să prezinte problema înaintea Domnului.

1 Samuel 23:4 4. Pogoară-te. Dumnezeu este mulţumit când copiii Lui doresc să afle care este voinţa Lui. Cu cât mai stăruitor vor face lucrul acesta, cu atât mai mare încredere vor avea în calea pe care o foloseşte El pentru a-i scoate din greutăţi. Dumnezeu întărea pe Israel să pună capăt invaziilor filistene. Dacă avea să ia o poziţie activă în această acţiune, David putea să câştige favoarea poporului, care ar fi aflat că politica lui era să întărească împărăţia şi nu să aţâţe o revoltă împotriva ei.

1 Samuel 23:5 5. S-a dus... la Cheila. Consimţământul oamenilor de a urma sfatul divin arată că, în timpul lunilor de asociere, David convinsese pe cei care erau cu el de nevoia lor primordială de a cunoaşte voia lui Dumnezeu şi apoi de a merge înainte fără teamă, încrezându-se in providenţă. Aceeaşi căutare atentă de a cunoaşte voia lui Dumnezeu cu privire la fiecare act şi atitudine ar trebui să marcheze calea creştinilor de astăzi.

Cheila era o cetate cu ziduri (v. 7), dar locuitorii nepregătiţi n-aveau nici o şansă împotriva soldaţilor experimentaţi ai Filistiei. Saul se afla la multe mile depărtare, dar David şi oamenii lui s-au deplasat doar puţinca să ajungă la ea. Acţiunea a fost scurtă, iar filistenii surprinşi, au fost puşi pe fugă.

Le-a luat vitele. Fie că filistenii înfrânţi au fost alungaţi atât de departe în propriul lor teritoriu, încât David a putut sa ia despăgubiri pentru pagubele făcute, fie că vitele au fost boii pe care filistenii îi luaseră să transporte grânele. Cât de mult din pradă a dat David Cheilei şi cât de mult a păstrat pentru oamenii lui nu ni se spune. Mai multe sute de oameni aveau nevoie de o mare cantitate de provizii.

1 Samuel 23:6 6. Abiatar. Supravieţuitorul de la Nob pare să fi ajuns la David cu ştirea despre masacru, pe când acesta se afla la Cheila (cap. 22,20.21). Cu toate că unii au înţeles „în Cheila” ca mergând împreună cu verbulcare urmează „s-a pogorât”, expresia este privită în general ca însemnând că Abiatar a întâlnit pentru prima dată pe David la Cheila.

1 Samuel 23:8 8. Să împresoare pe David. În eforturile sale împotriva lui David, probabil că Saul era convins că Dumnezeu îl călăuzea. Un om poate să cugete la rău atât de mult timp, încât acesta să devină bine în ochii săi şi poate fi cu conştiinţa împăcată în aducerea la îndeplinire a cugetelor şi intenţiilor inimii lui. De pildă, Core era convins că Dumnezeu l-a numit să conducă răscoala împotriva lui Moise, Maria credea că avea dreptate când critica pe soţia lui Moise, Ioiachim, după câte se pare, a refuzat să accepte profeţia lui Ieremia despre robia babiloniană a lui Israel şi a ars sulul profetic (Ieremia 36,22-30).

David, dimpotrivă, avea în inimă dorinţa de a păstra dreptatea şi demnitatea poporului său în faţa popoarelor învecinate şi de a ajuta pe oricine din Israel care putea să ducă lipsă. El nu se răscula împotriva lui Saul câştigând pentru sine favoarea membrilor seminţiei lui. El nici măcar nu se lupta cum făceau filistenii pentru prada care se putea obţine prin prădarea cetăţilor din regiunile învecinate.

1 Samuel 23:9 9. Efodul. Prin fapta lui premeditată împotriva preoţilor, Saul a pierdut beneficiile oferite de Urim şi Tumim, aceasta în cazul că Dumnezeu mai comunicase cu el de când îl lepădase (vezi cap. 28,6). Nemaiprimind comunicări divine, el şi-a liniştit conştiinţa vinovată, văzând în fiecare ocazie o revelaţie a lui Dumnezeu pentru el, care era în armonie cu dorinţele sufletului lui bolnav. Prin providenţa divină şi fără îndoială, datorită consacrării lui David de a face voia lui Dumnezeu cu orice preţ, efodul pierdut de Saul a ajuns la David.

Scripturile nu descoperă felul exact în care Urim şi Tumim dădeau răspunsuri la întrebări. Tăcerea aceasta a dat loc la multe speculaţii printre rabini. Talmudul babilonian declară că oracolul a fost numit Urim, pentru că dădea lămurire manifestărilor lui; a fost numit Tumim pentru că declaraţiile lui erau totdeauna complete. Tradiţia socotea aceste pietre ca fiind acelea pe care au fost scrise numele celor douăsprezece seminţii şi învăţa că literele care trebuie să compună răspunsul ieşeau în relief, întocmai ca literele unei monede. Literele care compuneau numele celor douăsprezece seminţii nu completau literele întregului alfabet

ebraic, dar tradiţia a adăugat la acestea, numele „Avraam”, „Isaac”, „Iacov” şi „seminţiile lui Ieşurun” (Treatise Yoma 73.9,b).

Iosif Flavius spune: „Dumnezeu declara cu anticipaţie, prin acele douăsprezece pietre pe care marele preot le purta pe pieptul lui şi care erau fixate pe pieptarul lui, când aveau să fie învingători în luptă; pentru căaşa de mare era strălucirea lor înainte ca oştirea să pornească în marş, încât tot poporul simţea că Dumnezeu era prezent pentru a-i ajuta” (Antiquities III 8,9). Cu toate acestea, Urim şi Tumim nu erau cele 12 pietre ale pieptarului, ci 2 pietre foarte strălucitoare, câte una de fiecare parte a pieptarului. Aprobarea era arătată printr-o lumină care înconjura piatra din dreapta, iar dezaprobarea, printr-o umbră pe piatra stângă (vezi PP 351). Răspunsurile atribuite lui Urim şi Tumim nu erau întotdeauna egale cu da sau nu (vezi Judecători 1,2; 20,18; 1 Samuel 23,11.12), ci este posibil că preotul dădea un răspuns în formă de propoziţie, în urma unei serii de întrebări.

1 Samuel 23:10 10. Să nimicească cetatea. Fără îndoială că locuitorii din Cheila au fost foarte recunoscători pentru ajutorul lui David şi pentru un moment, probabil, ei nu s-au gândit la eventuale complicaţii. În loc să rămână în pădurea Heret, David a găsit cetatea deschisă pentru el şi oamenii lui şi fără îndoială că poporul a făcut tot ce a putut pentru a acoperi nevoile unui grup atât de mare. Dar ştirile călătoresc repede. Nu peste multă vreme i s-au adus la cunoştinţă lui Saul amănuntele luptei cu filistenii şi situaţia s-a schimbat peste noapte. Oamenii din Cheila au înţeles că vor fi obligaţi să aleagă între loialitatea faţă de Saul, cu menţinerea statutului lor în Israel, şi lepădarea subînţeleasă a lui Saul prin împrietenirea lor cu exilatul David, urmată de nimicirea cetăţii lor.

David a dovedit prevedere anticipând o astfel de situaţie, dar chiar cu îndelunga lui experienţă, el nu ştia încotro să o apuce. El venise la Heret sub călăuzire divină la timp potrivit, când prezenţa lui era necesară pentru a salva Cheila. Totuşi el ştia că, dacă rămâne în cetate, se va lupta împotriva unsului Domnului şi va declanşa o revoluţie civilă ,lucru pe care el nu-l dorea.

1 Samuel 23:12 12. Te vor da. Dumnezeu nu l-a instruit pe David să părăsească cetatea Cheila, aşa cum îl instruise să lupte cu puţin timp înainte. David a fost lăsat să facă uz de propria lui judecată, după ce a aflat ce avea să se întâmple. El a dovedit că este un bun strateg, negândindu-se atât de mult la propria lui siguranţă, cât la aceea a întregii comunităţi.

Dumnezeu prevăzuse aceeaşi călăuzire divină pentru Saul la începutul carierei sale. Saul a refuzat să lucreze după sfatul lui Dumnezeu. David s-a folosit de el şi a mers din biruinţă în biruinţă. David s-a retras în linişte din Cheila, oamenii lui urmându-l fără ezitare. Zi după zi, fiecare experienţă nouă a încurajat inima lui şia inspirat încredere oamenilor lui în iubitorul lor conducător.

1 Samuel 23:14 14. Zif. O cetate pe un podiş cam la 4 mile sud-est de Hebron. Hebronul este aşezat la apus de doi munţi de o altitudine mai mare de 3.000 de picioare. Între aceste două dealuri se află o vale adâncă. La poala de răsărit a dealului spre Marea Moartă începe pustia Zif, care se întinde spre răsărit, mai multe mile. Regiunea este un pustiu pârjolit de soare, plin de văi adânci, care constituie ascunzătoare excelente. Aceste „întărituri puternice” sau fortăreţe, erau posturi de observaţie, dominând regiuni întinse ale ţării, aşezate destul de aproape una de alta, încât era imposibil pentru cineva să traverseze această porţiune fără să fie observat. Probabil că David şi-a plasat oamenii în diferite poziţii strategice şi în fiecare zi ajungeau la el ştiri despre aşezarea forţelor lui Saul. Apa şi hrana erau aproape inexistente.

1 Samuel 23:15 15. Pădure. Ebraicul corşah, care probabil că trebuie redat ca numele unui loc „Horeş”. Unii au localizat aşezarea cam la 2 mile sud de cetatea Zif, pe drumul principal de traversat de la Hebron la En-Ghedi.Poate că David s-a dus acolo în căutare de hrană şi apă.

1 Samuel 23:16 16. S-a dus la David. Ionatan a găsit mijloace să aranjeze o întâlnire cu David. Poate că unii soldaţi

trimişi în părţile acestea să cerceteze au dat lui Ionatan informaţii care au fost obţinute de la Saul. Dacă este aşa, David avea să aibă parte de simpatie din partea multora.

El avea nevoie de încurajarea că putea face o astfel de vizită. Cu toate că titlul celui de-al 11-lea psalm nu precizează momentul compunerii lui, tonul de încredere care se degajă i-a făcut pe unii să creadă că, după vizita lui Ionatan, David şi-a exprimat în versuri credinţa în ocaziile providenţiale ale cerului (vezi Psalmul 11;PP 660, 661).

1 Samuel 23:19 19. Zifiţii. Textul ebraic nu foloseşte aici articolul hotărât, de aceea expresia poate fi tradusă mai bine „nişte zifiţi”. Aceasta sugerează că nu toţi zifiţii au căutat să-l trădeze pe David. Când acesta a auzit că fusesetrădat, a scris psalmul 54.

Dealul Hachila. Aşezarea exactă a acestui deal nu este cunoscută. Unii l-au identificat cu o lungă creastă din piatră calcaroasă care se întinde de la pustia Zif la Marea Moartă.

Pustie (engl. „Jeshimon”). În mod literal, „pustie” (vezi Deuteronom 32,10; Psalmul 68,7) sau „deşert” (vezi Psalmul 78,40; 106,14; Isaia 43,19.20). Este puţin probabil ca „Jeshimon” să fie aici nume propriu.

1 Samuel 23:24 24. Maon. O cetate cam la 4 sau 5 mile sud de Zif. Pustia Maon este la est de cetate, întinzându-se spreMarea Moartă. Aşezarea este acum cunoscută ca Tell ma’in.

1 Samuel 23:28 28. Sela-Hamahlecot. În mod literal, „stânca împărţirii”. După Conder: „Între creasta de la El Kola (vechiul deal al Halchilei) şi vecinătăţile Maonului, există o mare trecătoare numită „valea stâncilor”, o prăpastie îngustă dar adâncă, care poate fi trecută doar înconjurând-o câteva mile, astfel că Saul putea să stea faţă în faţă cu David şi totuşi să nu poată să-l prindă pe vrăjmaşul lui. Acestei „stânci a împărţiri” i se aplică numele de Malâky, un cuvânt mult apropiat de ebraicul Mahlecot. Împrejurimile sunt presărate cu multe albii de apă, dar nu există alt loc aproape de Maon, unde să poată fi stânci ca acelea care rezultă din cuvântul sela. Pare destul de sigur, deci, că această trecătoare este scena scăpării miraculoase a lui David datorată unei neaşteptate invazii filistene, care a încheiat istoria scăpării lui miraculoase în ţinutul din sud (Tent Work, vol. 2, pag. 91).

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-29 PP 660-661

5.14.16-18 PP 660

19.20.24.25 PP 661

1 Samuel 24:1 1. Pustia en-Ghedii Acest capitol ar fi trebuit să înceapă cu v. 29 al capitolului precedent, aşa cum face textul uzual ebraic. En-Ghedi este o oază frumoasă pe ţărmul Mării Moarte, la gura lui Wadi El-Kelb, o vale prăpăstioasă şi întortocheată, care începe cu vreo 8 mile (12,8 km) în pustie, în pustia albă, de calcar, a lui En-Ghedi cam la o înălţime de 1200 picioare (368 m) deasupra nivelului mării. Pe acea mică distanţă, albia văii coboară vreo 2500 de picioare (762 m) până ajunge la nivelul Mării Moarte, la 1305 picioare (398 m) subnivelul mării. Stâncile abrupte ale pustiei, înalte cam de 2000 de picioare (610 m), se apropie de mare până la 1,5 mile (2,4 km), astfel încât formează o formidabilă fortăreaţă la vest de cetate. În partea de sus a văii, la mai multe sute de picioare deasupra bazei stâncii, frumos izvor de apă caldă din En-Ghedi ţâşneşte de sub o mare piatră, la o temperatură de 830 F. Pe versantul văii sunt multe peşteri atât naturale, cât şi artificiale. În vremurile moderne aşezarea este cunoscută sub numele de 'Ain-Jidi.

1 Samuel 24:2 2. Stâncile ţapilor sălbatici. Părţi ale pustiei, la apus de oază, sunt aşa de puternic erodate încât sunt

aproape cu neputinţă de trecut. Dar există un drum de la Carmel în Iuda care traversează pustia Maon şi En-Ghedi şi coboară prin Wasi el-Kelb până la această oază. Probabil că Saul a apucat pe acest drum, în dorinţa lui nestrămutată de a-l găsi pe David.

1 Samuel 24:3 3. Stâne de oi. Peste tot în Palestina, ciobanii folosesc aceste peşteri naturale ca locuri de adăpost pentru oi, pe vreme rea. De obicei, pe lângă aceste peşteri sunt nişte împrejmuiri circulare construite din piatră şi mărăcini, numite „ţarcuri”, care pe vreme bună feresc oile atât de fiare sălbatice, cât şi de oameni răi.

Ca să doarmă. (engl. „cover his feet” – să-şi acopere picioarele). Un eufemism pentru evacuarea intestinului (vezi Judecători 3,24,). Venind de afară, Saul n-a putut vedea nimic, dar oamenii din peşteră au putut să vadă clar, pentru că ochii lor erau obişnuiţi cu întunericul.

1 Samuel 24:4 4. Colţul hainei lui Saul. În mod literal, „aripa îmbrăcămintei exterioare a lui Saul”. Probabil că această haină era tunica exterioară, fără mâneci, largă, ajungând până la glezne, purtată de femeile, precum şi de bărbaţii de rang înalt, ca împăraţi, preoţi etc. Fără îndoială că oamenii lui David au recunoscut pe împărat atâtdatorită îmbrăcămintei lui, cât şi înfăţişării personale. Deşi nu este dat nici un indiciu despre făgăduinţa divină că lui David îi va fi dat în mâini vrăjmaşul, ceea ce au spus oamenii poate să fi fost adevărat. Probabil că ocazia a venit ca o încercare pentru David pentru a-l ajuta să demonstreze trăsăturile de caracter pe care le dezvoltase. Dacă în această împrejurare David ar fi ucis pe Saul, ar fi dovedit că, cel puţin într-o privinţă, nu era mai bun decât Saul, care, dacă ar fi avut ocazia, ar fi fost bucuros să-l ucidă pe David.

Satana a pus la încercare evlavia lui Iov, susţinând că Iov va blestema pe Dumnezeu dacă nu va mai fi binecuvântat şi dacă va fi supus anumitor privaţiuni. Pentru a face faţă unei astfel de învinuiri, Dumnezeu a îngăduit lui Satana să aducă necazuri asupra lui Iov pentru a dovedi falsitatea declaraţiei adversarului, dar şi neprihănirea slujitorului Său. Ca şi Iov, David a rezistat încercării. A fost atât de aproape de Dumnezeu încât,avându-l pe vrăjmaşul său în mână, nu numai că a refuzat să-l rănească, dar a şi oprit pe oamenii lui să-i facă vreun rău în numele lui.

1 Samuel 24:5 5. Inima. Conştiinţa îl acuza. Cei din vechime foloseau cuvântul „inimă” pentru a descrie sediul intelectului (Proverbe 15,28; 16,9.23; 23,7.12; Matei 12,34; Luca 6,45”. Cuvântul „conştiinţă” nu apare în Vechiul Testament. Cuvântul din Noul Testament vine de la verbul „a cunoaşte” şi, de aceea, scoate în evidenţă mai mult o facultate a intelectului decât o capacitate a simţămintelor. Oamenii spun că sunt guvernaţide conştiinţă, când, în realitate, adesea sunt stăpâniţi de simţămintele lor. Conştiinţa este o călăuză sigură numai când este condusă de lumina cerească. Conştiinţa lui Saul era întunecată, ba chiar însemnată cu fierul roşu al geloziei şi invidiei (vezi 1 Timotei 4,2). Conştiinţa lui David fusese educată de cer şi, ca şi conştiinţa lui Pavel, ea a fost în mare măsură curată (Fapte 24,16). Dându-i-se ungerea divină a discernământului spiritual, el se dovedise a fi un conducător adevărat. El nu era dependent de obiceiurile şi tradiţiile vremii, ci poseda o cunoştinţă a ceea ce era divin şi în mod intrinsec (cu adevărat) corect.

1 Samuel 24:7 7. A oprit pe oamenii săi. Poate că oamenii lui, întocmai ca şi ucenicii mai târziu, priveau înainte la poziţiile de cinste pe care aveau să le ocupe când împărăţia lui David avea să fie întemeiată. Ei ajunseseră să nu mai fie mulţumiţi cu hrana slabă şi cu zilele şi nopţile de veghe şi fugă. Acum, fiindcă Saul era în mâinile lor, au crezut că, în sfârşit cauza este câştigată. Erau nerăbdători să pună capăt îndelungatei lor vegheri. David i-a corectat scuzându-se chiar şi pentru mica libertate pe care şi-o luase tăind o bucată din haina împăratului. Probabil că el le-a spus, aşa cum a spus mai târziu împăratul, că singura cale către adevăratul succes este de a aştepta vremea hotărâtă de Dumnezeu. Avraam a aşteptat sfatul lui Dumnezeu şi a fost în măsură să-l elibereze pe Lot, un bărbat care s-a încrezut în propria lui înţelepciune. Moise a refuzat onoarea Egiptului. Totuşi, după 40 de ani de încercări, devine proorocul Celui Prea Înalt. Cum altfel poate un om care intră în laboratorul vieţii să se dea pe sine pentru Hristos (vezi DA 297), să facă lucrările lui Dumnezeu?

1 Samuel 24:8

8. S-a plecat cu faţa. Pătrunzătoarea lui pricepere spirituală şi adânca lui iubire de dreptate l-au oprit peDavid să urască pe Saul, criticându-l de faţă cu alţii şi atacându-l cu prima ocazie. David nu simţea nevoia unei aşa-numite indignări îndreptăţite faţă de tratamentul pe care l-a primit. Cât priveşte atitudinea lui Saul faţă de el, David a putut să lase aceasta în seama lui Dumnezeu, care face toate lucrurile bine. În sufletul lui era o încredere calmă că Dumnezeu era cu el, iar în inima lui era milă pentru împăratul lui. Nimeni n-ar fi fost mai fericit ca David dacă Saul şi-ar fi răstignit eul şi şi-ar fi umilit inima înaintea Domnului. În sinceritatea sufletului său, probabil că David dorea cu ardoare ca Saul să aibă aceeaşi experienţă de părtăşie cu Dumnezeupe care o avea el. De aceea, ascultarea lui nu era o formalitate. El s-a plecat cu inima plină de respect faţă de slujba de împărat şi compătimire pentru bărbatul din această slujbă.

Hristos acceptase pe Iuda ca pe unul dintre cei doisprezece. El îl trimisese în misiuni ale îndurării şi mijlocirii. El îl văzuse cum se transforma treptat într-un oponent critic, egoist şi împotrivitor al întregului Său plan. Totuşi Hristos îl iubea şi ar fi fost fericit să-l facă unul dintre conducătorii bisericii Sale (vezi DA 294, 295, 717). În cele din urmă, S-a plecat în faţa lui Iuda cu toată compătimirea sufletului Său şi, spălându-i picioarele, a făcut un apel tăcut să-şi predea inima Aceluia care a venit nu să I se slujească, ci ca El Însuşi să slujească. Pavel se afla în faţa lui Agripa apărându-şi noul fel de viaţă. Şi el avusese multe dovezi ale providenţialei purtări de grijă de care se putea prinde. Conducătorii îi făcuseră multe nedreptăţi, dar el nu se gândea la ele. Inima lui era plină de dragoste pentru împărat, care, în cele din urmă, a exclamat: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin” (Fapte 26,28).

1 Samuel 24:9 9. Vorbele oamenilor. Observaţi cât de amabil şi de delicat s-a adresat David împăratului. În loc să-l dojenească pe Saul pentru toate faptele sale, David a privit înapoi la influenţa celor care-şi urmăreau propriile interese care-l îndemnau pe împărat să meargă înainte şi-l foloseau pentru interesul lor propriu. Faptul că Saulera influenţat de astfel de limbi, se poate deduce din cap. 22,7. Ca şi Saul, mulţi conducători au în jurul lor o grupă de oameni care sunt cu el numai pentru pâine şi peşte. Siguranţa poziţiei lor depinde de sprijinul pe careîl pot da conducătorului aflat la putere. Dacă ar fi venit o schimbare de administraţie, ei ar fi fost fără sprijin. Partizanii politici ai lui Saul au înlăturat multele dovezi ale purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de David. Ei n-au dat nici o atenţie preţuirii lui Ionatan pentru „fiul lui Isai”. Cu toate că mulţi erau convinşi de faptele greşite ale lui Saul, din motive personale l-au sprijinit şi au ponegrit numele lui David (vezi Psalmii 55,3; 56,6.6; 57,4 etc.). Faptul că David era dintr-o altă seminţie poate să fi avut un amestec în rapoartele rele care au fost răspândite peste tot.

1 Samuel 24:10 10. Să te omor. Cititorii superficiali ai Scripturilor cred că există un astfel de contrast între filosofia „ochi pentru ochi” a unor pasaje din Vechiul Testament şi filozofia iubirii propuse în scrierile Noului Testament. Dar aici, cu secole înainte de vremurile Noului Testament, faptele lui David ilustrează acelaşi spirit promovat de Hristos în fericirile de pe munte (Matei 5,11). Oamenii lui David erau gata să iubească pe prietenii lor, dar nutreau ură faţă de vrăjmaşii lor. În mijlocul unor astfel de atitudini, David a dat dovadă de respect faţă de cel mai rău vrăjmaş al lui (vezi Matei 5,43-48).

1 Samuel 24:11 11. Uite colţul. Probabil că Saul a dat puţină atenţie cuvintelor lui David despre ridicarea mâinii împotriva unsului Domnului, dar când a văzut colţul hainei lui ridicat în faţa ochilor lui şi a înţeles cât de aproape a fost de moarte, a tremurat înaintea probei materiale a nevinovăţiei lui David. Acesta a fost triumful puterii spirituale asupra puterii fizice.

1 Samuel 24:12 12. Judece Domnul. Împăratul putea sta de vorbă numai în termenii unei reuşite fizice, iar când David alegat întreaga chestiune de Acela care îl unsese pe Saul, împăratul a ştiut că trebuie să mărturisească că este vinovat. Răspunsul lui Saul a fost de buna voie, cum a fost şi acela al lui Iuda când a înapoiat mita pe care o râvnise atât de mult (Matei 27,3-5). Tot aşa va fi şi în ziua judecăţii. Când nevinovăţia şi jertfa cea veşnică alelui Hristos vor fi dovedite înaintea oştilor adunate ale tuturor veacurilor, fiecare genunchi se va pleca şi fiecare glas va aclama desăvârşirea caracterului Său (Filipeni 2,10.11).

1 Samuel 24:13

13. Vechea zicală. David n-a adăugat reversul „bunătatea de la cei buni vine”, dar Saul a putut probabil, să tragă concluzia. Dacă David ar fi plănuit să-i facă rău lui Saul, el n-ar fi pierdut o astfel de ocazie pe care o avusese cu câteva momente înainte. Este normal ca faptele oamenilor să reflecte simţămintele lor, astfel că dintr-o inimă cu adevărat rea ies fapte rele. Prezentând aceasta ca o dovadă în plus a nevinovăţiei sale, David îl îndemna pe împărat să înţeleagă că fiecare om este răspunzător înaintea lui Dumnezeu de faptelesale. El îl asigura că, fără să ţină seama de prăpastia în care ajunsese, Dumnezeu era în stare şi gata să schimbe natura lui cea rea. Tot ceea ce trebuia el să facă era să aleagă şi să conlucreze cu Dumnezeu.

1 Samuel 24:14 14. Un purice. În mod literal, „după un purice”. Afirmaţia este o puternică manifestare a smereniei lui David. Compară cu atitudinea femeii din Tir când a cerut ajutor lui Hristos pentru fiica ei (Marcu 7,24-30).

1 Samuel 24:17 17. Mai bun decât mine. Compară pe de o parte respectul lui David pentru Saul, atât ca socru cât şi ca împărat, şi reverenţa lui pentru Saul ca uns al Domnului şi, pe de altă parte, egoismul năvalnic al lui Saul dovedit în încercarea lui de a-l omora pe David folosindu-se de Mical, ura care l-a schimbat în demon şi setea lui nepotolită de sângele unui om care i-a cruţat viaţa. Când căldura mărinimiei lui David a topit ura glacială, buzele încleştate ale lui Saul au fost nevoite sa mărturisească adevărul.

1 Samuel 24:19 19. Domnul să-ţi răsplătească. Ce schimbare clară de ton faţă de critica pe care Saul a făcut-o bărbaţilor din seminţia lui pentru că n-a putut primi rapoarte de la ei despre locul unde se afla David (cap. 22,8)! Atunci împăratul a fost aspru şi sever, dar acum glasul lui era evident blând. Emoţia lui era aşa de mareîncât a plâns. Nu-i venea să creadă că fusese salvat la limită. Odată atât de îngâmfat şi acum atât de umilit! Aşa vor fi cei răi în faţa scaunului de judecată al Celui Prea Înalt (vezi GC 668,669).

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-22 PP 661-663

1-6 PP 661

4-6 MH 484

11 PP 736

8-11.16-22 PP 662

1 Samuel 25:1 1. Samuel a murit. Despre legătura dintre vârstele lui Samuel, Saul şi David, vezi pag. 132. Samuel a adus o contribuţie însemnată când a organizat şcoli pentru tineri, astfel încât Israel a putut fi instruit în marile principii ale mântuirii. Planul de la început al lui Dumnezeu a fost ca leviţii să fie răspândiţi pe cuprinsul întregii ţări, învăţând pe oameni cele cu privire la lucrurile lui Dumnezeu. Dar fiind în mare măsură nefolosiţi, membrii acestei seminţii fuseseră obligaţi să-şi găsească mijloacele de trai în alte feluri de lucrare, astfel poporul devenise cu puţin mai bun decât păgânii din jur. De aceea au fost înfiinţate şcolile profeţilor.

În locuinţa lui. Cuvântul „locuinţă” nu este obligatoriu să fie înţeles ca referindu-se la domiciliul lui Samuel, ci este folosit probabil aici pentru o cameră mortuară. Dacă Samuel ar fi fost înmormântat în mod literal „în locuinţa lui”, acolo ar fi fost necurăţie continuă (Numeri 19,11-22). Locul de înmormântare tradiţional al lui Samuel este o peşteră peste care a fost clădită o moschee musulmană în Nebî Samwîl, un oraş cam la 5 mile nord-vest de Ierusalim, dar identificarea este nesigură.

Pustia Paran. Un deşert care se întinde de la sud de Iuda înspre sud, către Sinai (vezi Numeri 10,12). Paran este identificat într-un loc cu Seir (Deuteronom 33,2), iar Seir a fost locul de domiciliu al lui Esau în Negheb, mai jos de Hebron (vezi Geneza 32,3 etc.). Se crede că pustia Paran include pustia Sin, care se află între Cadeş-Barnea şi Arba cea mare sau câmpia dintre Marea Moartă şi golful Acaba. Deoarece triburile care

locuiau în această regiune erau din fire agresive, când a fugit în Paran, David a fost întâmpinat cu ostilitate şi fără îndoială că şi-a recunoscut greşeala. Primirea aceasta şi gândul că acum, când Samuel era mort, Saul aveasă-l urască şi mai mult, l-au făcut să simtă nevoia unui hotărât ajutor de sus. Cuprins de o mare îngrijorare, el a compus psalmii 120 şi 121 (vezi PP 664).

1 Samuel 25:2 2. Carmel. O cetate la mai mult o milă nord Maon, pe creasta munţilor. Toată apa de la răsărit de acest loc curge în Marea Moartă; toată apa de la apus curge în Marea Mediterană. Pustia Maon, o zonă răzleaţă plină de văi seci, se află la răsărit şi sud de Carmel. În timpul rămânerii lor în pustia Zif şi Maon (cap. 23,24-26), înainte de a se muta la En-Ghedi (cap. 23,29), David şi oamenii lui se cunoscuseră cu păstorii lui Nabal şi lăsaseră o impresie foarte favorabilă. Locuind aproape de deşert, Nabal era continuu expus bandelor de prădători. Acum oraşul este cunoscut sub numele de Chermel.

1 Samuel 25:3 3. Nabal. În mod literal, „nebunesc”, „smintit”. Înţelesul probabil al numelui soţiei lui, Abigail, este „tatăl meu este bucurie” sau „tatăl bucuriei”.

1 Samuel 25:8 8. Fiului tău David. David îşi dă acest titlu din respect pentru cineva mai în vârstă. Călătorii moderni prin acest district notează că manierele şi obiceiurile de astăzi sunt aproape identice cu acelea de pe vremea lui David.

Deşi el însuşi un exilat, în măsura în care ţinem seamă de Saul, David fusese ocrotitorul celor din poporul său faţă de atacurile prădătorilor din deşert. El păzise turmele lui Nabal fără nici o cheltuială din partea proprietarilor lor. Proprietarii de turme, în mod normal, ar fi fost fericiţi să răsplătească pe cei care i-auajutat să nu aibă pierderi. Cererea lui David pentru alimente era legitimă şi în armonie cu obiceiurile vremii sale.

1 Samuel 25:10 10. Cine este David? Observaţii atât de jignitoare cu greu ar fi fost făcute dacă David ar mai fi rămas laMaon. Referirea la slujitorii care fug poate fi fie la ruperea legământului de prietenie al lui David cu Saul, fie la aceşti tineri pe care Nabal îi îndepărtează tăios cu insinuarea că el nu poate să spună dacă au fost sau nu oamenii lui David.

1 Samuel 25:13 13. David... şi el. David a făcut o greşeală serioasă când s-a hotărât în mod necugetat să caute răzbunare personală. El mai trebuia să înveţe lecţia răbdării. Această trăsătură de caracter a fost dobândită mai târziu. Observaţi contrastul dintre această atitudine a lui şi cea de mai târziu, când Absalom a încercat să uzurpeze împărăţia. Când David a fugit din Ierusalim, Şimei, din casa lui Saul, a aruncat cu pietre în el şi l-a blestemat. Când unul dintre oamenii lui a vrut să-l omoare pe cel care-l insultase, David a spus: „Lăsaţi-l să blesteme... Poate că... Domnul îmi va face bine în locul blestemelor de azi” (2 Samuel 16,11.12).

1 Samuel 25:14 14. A zis către Abigail. Prin ce concurs de împrejurări s-a ataşat o femeie cu un astfel de temperament de un bărbat nesăbuit şi impetuos ca Nabal nu se ştie, dar adesea doi oameni cu firi diametral opuse sunt aduşilaolaltă în cele mai intime legături de soţ şi soţie. Probabil că aceasta n-a fost prima dată când Abigail a fost chemată să acţioneze ca făcător de pace între soţul ei şi asociaţii lui. Abigail nici n-a ştiut că în ceea ce făcea zilnic pentru Nabal dezvolta o adâncire a înţelegerii ei spirituale şi o întărire a intuiţiei ei feminine care într-o zi aveau s-o facă în stare să-l oprească pe David de la o greşeală serioasă (v. 18-28).

1 Samuel 25:17 17. Aşa de rău (engl. „son of Belial”). În mod literal, „fiu al nevredniciei” sau „fiu al răutăţii”. De data aceasta Belial nu apare ca nume propriu, cu toate că mai târziu el ajunge să fie privit ca atare (vezi 2 Corinteni 6,15).

1 Samuel 25:18

18. Cinci măsuri. Ceea ce ar fi egal cu aproximativ un buşel (36,3 litri).

Turte. Probabil „grămezi”. În vechime era obiceiul de a presa stafidele în turte.

1 Samuel 25:24 24. Eu sunt de vină, domnul meu. Un gest condescendent şi unul care probabil că devenise obişnuit la ea. Fără îndoială că, adesea, fără ca Nabal să ştie, ea întorcea nebunia lui într-o nouă viziune despre viaţă, în speranţa că el va putea să vadă frumuseţea unei concepţii de viaţă cu totul diferită. Această femeie nobilă s-a prezentat pe sine ca singura asupra căreia cădea vina şi de aceea, singura care să primească pedeapsa.

1 Samuel 25:25 25. Cum îi este numele? vezi cele despre v. 3.

N-am văzut pe oameni. Nabal, ca stăpân al casei şi reprezentant al întregii familii în toate situaţiile, nu s-a gândit şi la soţia Samuel. Dacă ar fi cerut şi părerea ei , ar fi putut să evite necazuri fără sfârşit, dar acum ea era cea care trebuia să îndrepte greşelile lui şi să primească mustrarea pentru incidentele neplăcute.

1 Samuel 25:26 26. Te-a oprit. Abigail nu s-a bazat pe ingeniozitatea ei, ci a crezut că Iehova îi va schimba hotărârea pripită a lui David. Astfel de cuvinte ca cele pronunţate de ea puteau să vină numai de la cineva care avea o profundă preocupare religioasă.

1 Samuel 25:27 27. Darul (engl. „blessing”). Abigail a dat numele acesta darului ei, lăsând să se înţeleagă faptul că ea a îndreptat atenţia de la ea, ca datatoare, către Dumnezeu care S-a îngrijit de acestea, ca răspuns la cererile lui David.

1 Samuel 25:28 28. Iartă, te rog, vina. Vezi v. 24. Abigail îşi întemeia cererea pe două considerente importante:

(1) David purta războaiele Domnului. Referirea ei la acest fapt a fost o mustrare subtilă că David nu era acum într-o misiune a Domnului, ci într-o misiune întru totul aleasă de el. În lupta sa contra filistenilor la Cheila, David căutase foarte grijuliu voia lui Dumnezeu (cap. 23,2). În cazul de faţă nu avusese loc o astfel deconsultare. David nu avea aprobarea Cerului pentru o astfel de acţiune.

(2) David şi-ar fi atras o vină pe care, este clar că nu o avusese până atunci. Expresia „nu va fi răutate în tine” este o observaţie făcută din punct de vedere omenesc. David făcuse greşeli serioase (vezi cap. 21,1.2.12.13). Dar Abigail a evaluat caracterul lui David din punct de vedere al competenţei lui pentru viitoarea poziţie ca împărat al lui Israel. Defectele lui trecute nu-l descalificaseră încă pentru această poziţie înaltă. Dar dacă el şi-ar fi adus la îndeplinire planul împotriva lui Nabal, incidentul ar fi dat naştere la serioase semne de întrebare în mintea oamenilor dacă este potrivit ca David să fie viitorul lor împărat. Dacă urma să continue politica de exterminare a acelor cetăţeni din regatul său care ar fi îndrăznit să se opună voinţei lui, conducerea lui urma să fie foarte nedorită.

1 Samuel 25:29 29. Dacă se va ridica cineva. Textul ebraic pare a fi general „dacă un om”. Evident că Abigail se gândea la Saul, dar vorbirea ei era diplomatică.

În mănunchiul celor vii (engl. „bundle of life”). Ebraicul seror hachchayyim. În mod literal, „legătura celor vii”. Expresia este împrumutată de la obiceiul de a lega obiecte de preţ într-o legătură, în aşa fel încât proprietarul să le poată purta cu sine. Cuvintele ebraice sunt folosite astăzi pe pietrele funerare iudaice cu referire, conform însemnătăţii iudaice, la viaţa viitoare.

1 Samuel 25:31 31. Mustrări de cuget. Ebraicul puqah, în mod literal, „împletire”. Cuvântul este folosit în mod figurat pentru mustrări de conştiinţă. Abigail a pledat pe lângă David să se comporte astfel încât, atunci când avea să

ajungă împărat, să mulţumească lui Dumnezeu pentru primirea unei puteri atât de necesare în momentele de disperare şi autocompătimire, care să-l ajute să treacă peste ingratitudinea oamenilor. La urma urmei, ea fusese obligată să suporte pe acest om prost crescut, independent, răuvoitor şi gelos mult mai mult decât David.

1 Samuel 25:33 33. Binecuvântată să fie judecata ta. Este nevoie de umilinţă ca să primeşti liniştit o mustrare. David n-a făcut nici un efort să-şi justifice acţiunile. Inima lui era plină de recunoştinţă faţă de aceea care l-a salvat de la o faptă atât de pripită şi criminală.

1 Samuel 25:35 35. Ţi-am ascultat. Neîntârziata acceptare a mustrării trebuie lăudată. David fusese obişnuit să recunoască tainicele lucrări ale Providenţei. El a văzut mâna divină în întâmplările care-i stăteau în faţă. El a mulţumit lui Dumnezeu pentru că a pornit şirul întâmplărilor care a culminat cu întâlnirea lui cu Abigail la timpul şi la locul potrivite şi pentru încurajarea unui suflet cu preocupări atât de spirituale ca Abigail.

1 Samuel 25:37 37. Inima lui... a primit o lovitură de moarte. Adică a căzut, şi-a pierdut cunoştinţa.

S-a făcut. A paralizat.

1 Samuel 25:38 38. Domnul a lovit pe Nabal. Scripturile prezintă adesea pe Dumnezeu ca făcând ceea ce El nu împiedică să se întâmple. Nabal avusese ocaziile lui. Prezenţa unei soţii evlavioase nu a avut nici o înrâurire asupra lui. El şi-a pierdut dreptul de a mai avea parte de ocrotirea lui Dumnezeu.

1 Samuel 25:42 42. I-a fost nevastă. David era deja căsătorit (cap. 18,27). Poligamia era obiceiul vremii, şi fapta lui David nu avea să fie privită ca faptă condamnabilă de către oamenii de atunci. Dumnezeu a îngăduit obiceiul în acea epocă aşa cum făcuse şi anterior (vezi despre Deuteronom 14,26), trecând cu vederea vremurile de neştiinţă (vezi Fapte 17,30). Totuşi, poligamia a adus cu ea mult necaz şi suferinţă, de care oamenii ar fi fost cruţaţi dacă ar fi fost gata să accepte modelul dat de Dumnezeu în grădina Eden (Geneza 2,24; compară cu Matei 19,5).

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-44 PP 663-668

1 PP 663

1-5 PP 664

6-17 PP 665

18.19.23-29 PP 666

30-33.36.37 PP 667

PP 668

1 Samuel 26:1 1. Hachila. Vezi cele despre cap. 23,19. Mulţi încearcă să pună semnul egal între relatarea din capitolulacesta şi cea din capitolele 23 şi 24 şi prezintă ca bază a raţionamentului lor, următoarele asemănări: (1) Zefiţii ca informatori ai lui Saul; (2) locul de campare a lui David la Hachila; (3) însoţitorii lui Saul, în număr de trei mii de oameni: (4) îndemnurile oamenilor lui David ca acesta să-l omoare pe Saul: (5) refuzul lui David de a se atinge de unsul Domnului; (6) pocăinţa lui Saul; (7) faptul că David se compară cu un purice.

Pe de altă parte, se observă şi deosebiri, precum: (1) locul unde se ascunde David; (2) descoperirea lui Saul, în primul caz, după ce intră în peşteră, în timp ce în al doilea caz, mişcările împăratului au fost observate de iscoade; (3) dovada palpabilă a lui David, în primul caz, o bucată din îmbrăcămintea lui Saul, în al doilea, suliţa şi ulciorul de apă al lui Saul. Nu există motiv întemeiat de a considera cele două rapoarte ca o redare diferită a aceleiaşi întâmplări. Între cele două întâmplări, David s-a ascuns în pădurea Paran şi a avut nefericitaexperienţă cu Nabal. Acum, când s-a mers din nou în nord, zefiţii au raportat lui Saul prezenţa lui. Exasperat că David a îndrăznit să se întoarcă în ţinutul din jurul Hebronului, Saul a uitat recenta promisiune făcută ginerelui său şi, într-un acces de furie, a pornit acţiunea ostilă de a captura pe rivalul său.

1 Samuel 26:5 5. Cor. Ebraicul ma’gal, „car”, „tranşee” poate „tabără”. cuvântul se întâlneşte în cap. 17,20 pentru tăbărârea sau cantonarea oştirii lui Saul pe vremea lui Goliat. Poate că David şi oamenii lui au văzut oştirea adversă aranjându-şi tabăra pentru timpul nopţii şi David a putut vedea locul lui Saul în mijlocul oştirii. Abner, verişorul lui Saul, era garda lui personală (14,50).

1 Samuel 26:6 6. Abimelec hititul. Numele acestui bărbat se află numai aici. Hitiţii sunt amintiţi încă de pe vremea lui Abraam (Gen 23,3-20). Aceşti descendenţi ai lui Het erau aşezaţi în jurul Hebronului. Abraam a cumpărat de la ei un loc de înmormântare pentru soţia lui, Sara. Mai târziu, hitiţii au ajuns o naţiune puternică, ocupând o poziţie strategică în Asia Mică şi, la timpul potrivit, au devenit puterea de echilibru, aproape de marele cot al râului Eufrat în ceea ce se cunoaşte astăzi ca Siria de nord şi Turcia. Apoi, când popoarele Mării Egee au migrat prin Asia Mică spre Egipt, imperiul hitit a dispărut. Pe timpul lui Solomon existau rămăşiţe hitite în Palestina (1 Regi 9,20.21). Probabil că acest Ahimelec a fost oarecum în legătură cu seminţia lui Iuda prin căsătorie şi a socotit că avea să fie în siguranţă numai unindu-se cu David. Probabil că se distinsese atât de mult, încât David i-a dat un loc în garda lui.

Abişai. Nepotul lui Isai. Abişai era fiul Ţeruiei, sora lui David, şi deci nepotul de soră al lui David. Ioab, fratele lui Abişai (1Cr 2,16) a fost conducătorul oştilor lui David.

1 Samuel 26:8 8. Lasă-mă... să-l lovesc. Abişai nu învăţase lecţia grea de a arăta mărinimie în faţa unui vrăjmaş. Saul declanşase o duşmănie de moarte între Beniamin şi Iuda, iar Abişai, evident, a tras concluzia că o astfel de acţiune cerea represalii. Saul aruncase suliţa asupra lui David, dar nu nimerise. Acum, după judecata lui Abişai, era rândul lui David şi, ca gardă personală a lui, Abişai se oferea să acţioneze în favoarea unchiului său.

1 Samuel 26:9 9. Nu-l omorî .David a dat dovadă de gândire independentă. El era gata să socotească orice fiinţă umană după felul lui de comportare. El îşi dezvoltase filozofia de viaţă nu din tradiţie, ci din principiile primiteprin revelaţie divină. Printre preceptele legii lui Moise, cu care David era familiarizat, se afla şi următoarea: „Să nu huleşti pe Dumnezeu, să nu blestemi pe mai marele poporului tău” (Exod 22,28). David avea un discernământ spiritual ascuţit şi a înţeles că această lege interzicea astfel de acţiuni împotriva împăratului ca aceea susţinută de Abişai. Interpretarea spirituală pe care David o dădea legilor mozaice întrecea cu mult pe aceea a conducătorilor iudei din zilele lui Hristos, care încercau să se ţină de litera legii, în timp ce călcau spiritul ei. Priceperea lui David de a interpreta corect Scriptura a fost formată prin călăuzirea pe care a primit-o prin (1) profeţi, (2) Urim şi Tumim, (3) stâlpii de aducere aminte ai protecţiei divine, care timp de mulţi ani au fost ridicaţi în viaţa lui, (4) dovezile istorice ale puterii lui Dumnezeu de-a lungul secolelor, aşa cum au fost auzite la picioarele lui Samuel, în şcolile profeţilor, (5) inspiraţia primită prin legătura lui cu cei care aveau acelaşi discernământ spiritual şi (6) darul Duhului Sfânt care l-a făcut în stare să vorbească prin inspiraţie (2Samuel 23,2).

1 Samuel 26:10 10. Viu este Domnul. David era mulţumit să lase totul în mâinile lui Dumnezeu şi cu nici un chip să nu încerce să prescrie cursul pe care să-l urmeze Dumnezeu. El şi-a pus bucuros toate planurile la picioarele Învăţătorului său şi a aşteptat cu răbdare desfăşurarea lucrărilor tainice ale lui Dumnezeu.

1 Samuel 26:11 11. Suliţa. David a fost foarte conştient de nevoia de a-şi asigura dovezi materiale ale atitudinii sale faţăde Saul. În timp ce aştepta ca Dumnezeu să facă lucruri mari pentru el, şi-a dat seama că trebuie să-şi facă parte spre a acţiona în această situaţie.

1 Samuel 26:12 12. Într-un somn adânc. Ce încurajare trebuie să fi fost aceasta pentru David de a înţelege ocrotirea Celui Prea Înalt, în timp ce el şi Abişai se târau printre rândurile oştirii lui Saul! Minunea care a făcut în stare pe aceşti bărbaţi să se mişte în voie în mijlocul celor trei mii de bărbaţi până în centrul oştirii, fără să fie descoperiţi arăta de care parte a baricadei era Providenţa. Intervenţia aceasta era o condamnare a firii schimbătoare a lui Saul, care-şi dăduse cuvântul într-o chestiune pentru ca puţin mai târziu să şi-l calce şi să facă exact invers.

1 Samuel 26:17 17. Glasul tău este?... Deoarece probabil că era încă întuneric, Saul a putut să-l recunoască pe David numai după glas.

1 Samuel 26:18 18. Ce-am făcut? Atitudinea lui David faţă de Saul era respectuoasă şi plină de iubire. El ar fi putut spune: „Pentru ce ai călcat legământul tău cu mine înaintea lui Dumnezeu? Cât timp ai de gând să continui să păcătuieşti împotriva mea şi a Domnului?” Dar cuvintele acestea nu ar fi făcut decât să trezească mânia lui Saul. Este nevoie de tact în administrarea mustrării, în aşa fel încât să se realizeze o schimbare de atitudine dinpartea celui greşit. Efortul lui David a realizat tot ce se putea aştepta de la un suflet atât de împietrit ca Saul (vezi v. 21).

1 Samuel 26:19 19. Dacă Domnul. David prezintă înaintea lui Saul două soluţii posibile, parafrazate astfel: (1) dacă din cauza unui păcat al meu, pe care l-am făptuit din neştiinţă împotriva ta sau a întregului Israel, peste care tu eşti uns ca împărat, Dumnezeu ţi-a încredinţat sarcina să mă judeci, îngăduie-mi să urmez instrucţiunile din Lege (Tora) şi să caut iertare, aşa cum s-a stabilit pe cale divină (Levitic 4); (2) dar dacă prin clevetire mârşavă şi calomnioasă, prin bârfe, ai fost îndemnat să mă urmăreşti ca pe un răzvrătit, socotind că aş încerca să-ţi uzurpez tronul, ce am făcut la En-Ghedi şi aici dovedesc falsitatea acestor cuvinte şi acţiuni. De aceea, cei care continuă să te îndemne sunt blestemaţi înaintea lui Dumnezeu în conformitate cu regulile aceleaşi legi (Deuteronom 27-24,26) şi tu nu trebuie să-i mai asculţi şi nici să te laşi călăuzit de sfaturile lor.

Mă izgonesc. David şi-a deschis inima înaintea lui Saul ca într-o criză de descurajare. În loc să fie primit ca un slujitor (v. 18), poziţie pe care ar fi primit-o atât de bucuros, el fusese urmărit ca un proscris. Împăratul lui ajunsese vrăjmaşul lui şi acela pe care l-ar fi urmat cu respect, îl obliga acum să fugă ca o potârniche în munţi (v. 20). Dar mult mai rău decât atât, el era izgonit din „moştenirea Domnului”, ţara strămoşilor lui, şi lipsit de religia care fusese principala lui bucurie şi alinare în toţi aceşti ani. Fusese obligat sălocuiască în gropile pământului, în singurătatea deşertului şi printre vrăjmaşii poporului său. Acum, aparent, unica siguranţă pentru el şi oamenii lui era pribegia.

1 Samuel 26:20 20. Un purice. În mod literal „un purice”, ca în cap. 24,14.

1 Samuel 26:21 21. Saul a zis. Saul s-a văzut complet învins când a constatat că, încă o dată, viaţa lui fusese preţuită deDavid. Mărinimia acestui patriot proscris a făcut ca, de pe buzele lui să iasă mai multe mărturisiri vrednice de luat în seamă: (1) „am păcătuit” plănuind în taină omorârea unui semen; (2) „am lucrat ca un nebun” repetândîncercarea de a ucide pe cel care mi-a cruţat atât de binevoitor viaţa; (3) „am făcut o mare greşeală” dând frâuliber autocompătimirii şi patimii josnice. El l-a invitat pe David să se întoarcă la Ghibea şi i-a asigurat protecţia. Deşi invitaţia de a se întoarce a fost un gest amabil, aceasta ar fi dus la o situaţie extrem de grea, pentru că Saul dăduse altuia pe soţia lui David (25,44).

1 Samuel 26:22

22. David a răspuns. Relatarea nu raportează un răspuns direct al lui David prin care să accepte invitaţia lui Saul. Poate că a existat în modul de exprimare şi nu în cuvintele lui Saul ceva din aerul de stăpân pe care David l-a sesizat imediat şi care l-a convins că cel care acum părea atât de umil mai era încă mândru şiîncăpăţânat. David nu avea siguranţa că dispoziţia sufletească a lui Saul de acum avea să continue mult timp.

1 Samuel 26:24 24. Mare preţ. În mod literal „magnifică”, adică mare ca valoare. David şi-a afirmat de două ori integritatea, apărând viaţa lui Saul, dar în loc să se încreadă în braţul împăratului, el a cerut ocrotirea lui Dumnezeu în toate necazurile lui.

1 Samuel 26:25 25. Şi-a văzut de drum. Deoarece nu mai credea într-o schimbare permanentă a atitudinii lui Saul, David a ales să rămână un fugar.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-25 PP 668-672

1.2.4-8 PP 668

9-19 PP 671

15.16 PP 698

21.22 PP 671

25 PP 672

1 Samuel 27:1 1. Voi pieri. David n-a înţeles că, în ciuda planurilor ascunse ale lui Saul, Dumnezeu aducea la îndeplinire pe tăcute, voinţa Samuel El a interpretat întâmplările recente ca dovadă a împăcării nesigure cu Saul şi a succesului gradat al planului acestuia de a-l ruina şi nimici. David se bucurase de călăuzirea lui Gad şi Abiatar – prin Urim şi Tumim – dar acum, cuprins de descurajare, n-a mai apelat la ajutorul divin şi a făcut planuri pe propria răspundere.

Nimic mai bine. În ciuda tuturor celor făcute de David compatrioţilor săi, aceştia au arătat doar puţină simpatie pentru el acum, când era în dizgraţia împăratului. Locuitorii din Cheila l-ar fi dat în mâinile lui Saul (cap. 23,1-13). Zefiţii informat de două ori pe Saul despre locul unde se ascundea (cap. 23,19; 26,1), iar Nabal se dovedise atât de ostil, cum fusese şi Doeg (cap. 25,10.11). El întinsese de două ori mâna îndurării peste tiranul invidios şi alienat care, în mod deschis căuta să-i ia viaţa. Chiar de la oamenii care ar fi trebuit să-i arate toată amabilitatea el a primit numai critică şi nerecunoştinţă, iar viaţa lui printre ei fusese un coşmar continuu. Trăind din raţii reduse de mâncare, prin peşteri şi păduri, în pustiuri şi pe crestele munţilor, el fusesetratat ca un proscris.

Nu cu mult timp înainte de aceste incidente (cap. 22,5), Dumnezeu îl îndrumase pe David să se întoarcădin Moab în Iuda. Erau multe de făcut pentru compatrioţii lui, iar David a răspuns bucuros. El a putut trage concluzia că chemarea de a se întoarce în Iuda s-a ivit din nevoia de a proteja pe oamenii de aici de incursiunile popoarelor învecinate. Dar probabil că a fost scopul lui Dumnezeu să demonstreze înaintea întregului Israel tăria de caracter, smerenia şi curajul celui ales să fie împărat – o credinţă care a aşteptat cu răbdare ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire voinţa Sa la timp potrivit.

Dumnezeu a lucrat iar şi iar pentru David, iar poporul de rând trebuie să fi început să aprecieze viaţa lui plăcută. Dar, după fiecare eliberare minunată venea o nouă încercare grea. Până la urmă, David a început să simtă zădărnicia pericolului aparent fără sfârşit şi a nesiguranţei. A aproviziona sutele de oameni care îl urmau acum şi a-i ţine uniţi ar fi pus la încercare energiile celor mai pricepuţi bărbaţi. Este adevărat că Abigailşi Ionatan îl încurajaseră de David, dar majoritatea era împotriva lui. Credinţa lui slăbise.

Descurajat, el a căutat, în cele din urmă, refugiu printre vrăjmaşii Domnului. I s-a părut că se afla în siguranţă numai dacă mergea pe un astfel de drum. Împotriva voinţei lui Dumnezeu, David a pus acum piciorul pe un drum spinos, plin de duplicitate şi intrigi. Sacrificând încrederea în Dumnezeu pentru propria lui idee despre siguranţă, David a întinat credinţa pe care Dumnezeu ar fi dorit să o arate toţi slujitorii Lui înaintea oamenilor şi a îngerilor. Cât de cu totul alta ar fi putut să fie istoria lui Israel dacă David ar fi căutat să urmeze sfatul Domnului tot atât de serios înainte de a părăsi Iuda, cum o făcuse şi înainte de a părăsi Moabul (vezi cap. 22,5).

1 Samuel 27:2 2. Achiş, fiul lui Maoc. Numele de „Achiş” are o provenienţă nesigură. Unii învăţaţi cred că acest Achiş este cel menţionat în 1 Regi 2,39, fiul lui Maaca. Dar Maoc este forma masculină a cuvântului, în timp ce Maaca este cea feminină (1 Regi 15,2; 1 Cronici 2,48; 3,2; 7,15 etc.). Dacă ambele texte se referă la aceeaşi persoană, Achiş din 1 Regi 2,39 ar fi fost foarte bătrân, pentru că incidentul raportat acolo s-a întâmplat la aproape 50 de ani după fuga lui David la Achiş (1 Samuel 21,10). Dar, dacă Achiş, fiul lui Maoc, s-a căsătorit cu o femeie cu numele de Maaca, la fiu se putea referi ca fiind „fiul lui Maaca” şi astfel, nepotul lui Maoc. Este probabil, totuşi, ca Achiş înaintea căruia a simulat David nebunia (1 Samuel 21,12.13) să fie acelaşi împărat la care fuge David acum. Între cele două incidente nu erau mulţi ani. În primul caz, David era singur; acum el era însoţit de sute de susţinători, cu familiile lor. Cel puţin pentru câtva timp, refugiaţii au rămas în Gat. În conformitate cu Targumurile „Gittish”, din titulatura psalmilor 8, 81 şi 84, înseamnă un instrument muzical inventat sau un fel de muzică pe care David a compus-o pentru prima dată în timpul şederii lui la Gat, socotind că „gittish” vine de la Gat. David a compus Psalmul 56 când a vizitat pentru prima dat Gatul, conform titlului acestuia, unde se spune: „Făcut când l-au prins filistenii la Gat”.

1 Samuel 27:4 4. A încetat să-l mai caute. Fireşte că Saul s-a oprit să invadeze teritorii ostile pentru a-l prinde pe David. O astfel de mişcare ar fi provocat un război pentru care el nu era pregătit. Redactarea textului lasă puţine semne de întrebare că, dacă David ar fi rămas în Iuda, Saul ar fi uitat chiar şi ultima promisiune şi l-ar fi urmărit din nou. Poate că Saul a sperat de data aceasta, ca de altfel şi cu o ocazie anterioară, că David avea să cadă în mâinile filistenilor.

1 Samuel 27:6 6. Ţiclag. Numele este de origină nesigură. El este amintit prima oară în Iosua 15,31, ca una din cetăţile moştenite ale lui Iuda. Dar când i s-au acordat lui Simeon anumite cetăţi din interiorul hotarelor lui Iuda, Ţiclagul a fost transferat la această seminţie (Iosua 19,1-5). Ţiclagul era situat în partea estică a câmpiilor ţării şi a fost luat de la seminţia lui Simeon de către filisteni pe vremea judecătorilor. Probabil că el afost în partea cunoscută acum ca Tell el-Khuwelfeh, cam la 20 mile sud-vest de Adulam şi 12 mile nord Beer-Şeba. Ţiclagul a fost locul unde au venit mulţi recruţi din seminţiile lui Beniamin, Gad, Manase, Iuda şi altele pentru a se uni cu David (1 Cronici 12). Se spune că cei veniţi din Beniamin erau mari războinici.

1 Samuel 27:7 7. Un an. Ebraicul yamin, în mod literal, „zile”. În Levitic 25,29 yamin, „un an întreg” (în mod literal „zile”) este clar egal cu „un an întreg” (shanah, cuvântul obişnuit pentru „an”). În 1 Samuel 1,3, despre Elcana se spune că mergea la Silo „în fiecare an”, în mod literal, „din zile în zile”. În cap. 2,19, acelaşi idiom este tradus „din an în an”.

1 Samuel 27:8 8. Se suiau şi năvăleau. Cu toate că David era urmărit ca o fiară de pradă de către Saul şi dispreţuit de concetăţenii lui, el n-a murmurat niciodată în necazul lui. Ţiclagul se învecina cu teritoriul prădătorilor pustiului, care au făcut greutăţi lui Israel chiar de la intrarea lor în Canaan. Domnul poruncise completa nimicire a unor astfel de triburi prădalnice ca amaleciţii (Exod 17,16; Numeri 24,20; Deuteronom 9,1-4; 25-17-19; comp. cu Geneza 15,16). David, ca moştenitor uns al tronului, David s-a socotit răspunzător să aducă la îndeplinire ceea ce Saul nu făcuse. Fără îndoială că David a intenţionat ca în felul acesta să merite loialitatea naţiunii lui.

Geşuriţii. Când a ocupat ţara lui Sihon şi a lui Og (Ioan 12), Israel a ajuns până la hotarul geşuriţilor,

aproape de muntele Hermon (Iosua 12,5; 13,11). Este posibil că aceşti geşuriţi migraseră spre nord din Negheb (vezi cele despre Geneza 12,9; Judecători 1,9) şi din deşrtul Paran şi că aproape de Filistia locuia un trib înrudit.

Ghirziţii. Aşezarea lor este cunoscută numai din strânsa lor legătură cu amaleciţii din deşert „până la Şur şi până în ţara Egiptului”.

Amaleciţii. Vezi cele desrpe cap. 15,2.

1 Samuel 27:9 9. David pustia ţinutul. Triburile deşertului fuseseră vrăjmaşii lui Israel timp de secole şi atacaseră prin incursiuni interminabile localităţile israelite din vecinătatea deşertului. Mai demult, când Saul „a nimicit cu desăvârşire” pe amaleciţi (cap. 15,8), probabil că mulţi dintre ei au dispărut în deşert şi în scurt timp au reapărut spre a-şi continua incursiunile. Beduinii peregrini au un fel misterios de a dispărea brusc, numai pentru a reapărea la timp. Afirmaţia că David „nu lăsa cu viaţă nici bărbat, nici femeie” se referă desigur numai la cei care locuiau în localităţile atacate de el. Singura cale de a aduce pace permanentă în localităţile de la hotarul ale lui Israel era de a alunga aceste triburi atât de departe în pustiu încât să ezite să se mai întoarcă. Ele trăiau din jaful asigurat prin lupta de gherilă şi multe din proviziile şi lucrurile pe care David le-a capturat cu această ocazie fuseseră probabil luate din localităţile israelite.

1 Samuel 27:10 10. Spre miazăzi de Iuda. În mod literal, „spre Negheb de Iuda” (vezi cele despre Geneza 12,9). Ţinutul ocupat de aceste triburi se afla în interiorul Neghebului. Astfel că, atunci când David năvălea în „Neghebul lui Iuda”, el nu se lupta împotriva poporului său, ci cu neamuri străine care trecuseră pe teritoriul lui Iuda. În acelaşi timp, declaraţia lui a fost destul de ambiguă pentru a-i îngădui lui Achiş s-o interpreteze altfel.

Ierahmeeliţii. Ierahmeel a fost întâiul născut al lui Herţon, nepotul lui Iuda (1 Cronici 2,9.25). Probabil că el s-a născut după ce Iacov a mers în Egipt, pentru că el nu este amintit printre cele 70 de persoane ale casei lui Iacob care au migrat în Egipt (Geneza 46,12). Nu este sigur dacă acest clan l-a însoţit pe Israel în mişcarea Exodului sau nu. Se pare că ei s-au aşezat în regiunea de la sud de Hebron. Probabil că au trăit ca nomazi şi n-au luat parte la problemele naţionale ale lui Israel.

Cheniţii. Vezi cele despre Geneza 15,19.

1 Samuel 27:11 11. Ca să vină (engl. „tidings”). Cuvântul acesta a fost adăugat şi evident că ar trebui omis. Sensul este că David n-a luat prizonieri cu el la Ţiclag, ca aceşti robi să nu informeze pe filisteni despre raid.

1 Samuel 27:12 12. Achiş se încredea. Duplicitatea lui David a fost o altă greşeală serioasă a lui David, nevrednică de unul care avusese atât de înalte privilegii spirituale. Preţul biruinţei în conflictul cu păcatul este continua veghere şi constanta supunere faţă de voinţa lui dumnezeu. Dar bunătatea lui Dumnezeu n-a părăsit pe David în ceasul descurajării. David a avut o continuitate a scopului şi o dorinţă sinceră de a conlucra total în programul lui Dumnezeu. Această atitudine l-a făcut să-şi recunoască păcatele după descoperirea lor şi să pornească de îndată la îndreptarea greşelilor lor.

David a făcut prima greşeală părăsind Iudeea. La păcatul de a părăsi pe compatrioţii lui fără îngăduinţa divină, el a mai adăugat un al doilea păcat, acela al duplicităţii. Dacă David ar fi rămas în Iudeea, Dumnezeu l-ar fi putut elibera, aşa cum o mai făcuse. Când Israel a mers la Ghilboa spre a rezista atacului filistenilor (cap. 28,4), David ar fi putut fi folosit de Dumnezeu să repurteze o victorie care să-i aducă aclamaţiile întregului popor. În timp ce Saul a făcut o serioasă greşeală căutând să ia viaţa lui David, David comite acum o greşeală aproape fatală, părăsind ţara fără un sfat hotărât din partea lui Dumnezeu.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-12 PP 673, 674

1.2 PP 672

3.5.6.12 PP 672

1 Samuel 28:1 1. Vei veni cu mine. Aceasta nu era o invitaţie, ci o poruncă. David, ca vasal al lui Achiş, era sub comanda împăratului păgân. Domnitorul filistean a controlat mişcările lui David din ultimele luni şi ceea ce auzise îl satisfăcuse, şi anume că David devenise atât de strâns legat de filisteni încât trupele israelite aveau să fie un plus de valoare la forţa expediţionară, care peste câteva zile pornea spre nord.

1 Samuel 28:2 2. Vei vedea. David însuşi nu ştia cum anume avea să evite lupta, odată ce, într-adevăr va merge la luptă. Nu-i trecea prin minte să lupte cu sabia împotriva propriului popor, totuşi din cauza legăturii lui din trecut cu Achiş el socotea că nu putea să refuze să-l însoţească în luptă. Din nou i s-a părut că este obligat să recurgă la un comportament duplicitar. Răspunsul lui ambiguu se aseamănă mult cu oracolele zeilor. Orice întorsătură ar fi luat evenimentele, oracolul avea să fie corect. Totuşi, răspunsul lui a fost înţeles de Achiş ca o promisiune de ajutor şi, ca urmare, Achiş i-a făgăduit lui David o răsplată mare şi atrăgătoare (Pp 674).

1 Samuel 28:3 3. Samuel. Este evident că Samuel murise de ceva timp (cap. 25,1). Se pare că versetul acesta a fost plasat aici parantetic, spre a face introducerea la subiectul principal al acestui capitol, vizita lui Saul la femeia din En-Dor.

Îndepărtase. Raportul biblic nu lasă să se înţeleagă când anume, în timpul stăpânirii lui, a abolit Saul necromanţia din ţară. Unii cred că aceasta avusese deja loc, dar alţii sugerează că acţiunea s-a petrecut atunci când Saul s-a văzut posedat de un duh rău şi că el a sperat ca prin aceasta să scape de cauza necazului său. Spiritismul era o practică obişnuită printre neamurile din jur, dar lui Israel i se interzisese să aibă de-a face cu el (Deuteronom 18,9-14). Vezi PP 674.

1 Samuel 28:4 4. Sunem. Acum Sôlem, cam la 3 mile nord-est de Izreel, la poalele sudice ale muntelui Moria, peste valea muntelui Gilboa. Valea aceasta, numită Izreel, sau Ezdraelon, era o câmpie fertilă, bine udată, foarte uşor accesibilă, din câmpiile de coastă prin trecătoarea Meghido. Valea se întindea spre sud-est, tăind munţii centrali şi coborând spre est, spre valea Iordanului la Bet-Şan. Muntele Moria şi muntele Gilboa se află la capătul estic al văii largi a Ezdraelonului propriu zis şi formează o revărsare de ape pentru acea parte a Palestinei. Toate apele de la est de aceasta se varsă în Iordan; toate cele de la vest se varsă în râul Chişon şi astfel în Marea Mediterană. Larga vale care se află între aceşti doi munţi şi care formează un fel de prelungire inferioară a Ezdraelonului este valea Izreel, udată de râul Jalud, care trece de Bet-Şan până la Iordan.

Deşi nu este nici o declaraţie în acest sens, faptul că filistenii au putut trece liberi prin vale spre Sunem arată că, în timp ce fusese atât de hotărât să-l găsească pe David, fusese foarte neglijent să apere hotarele saleşi filistenii au profitat de această neglijenţă. Patima nebunească a lui Saul de a scăpa ţara de David a deschis involuntar hotarele ţării în faţa invaziilor filistene. Probabil că invadatorii au cucerit o bună parte din teritoriilelui Isahar, Zabulon şi Aşer. Din vârful muntelui Gilboa, Saul putea să aibă o vedere panoramică asupra văii Izreel şi asupra oştirii adverse cuibărite la poalele muntelui Moria, la 4 sau 5 mile depărtare. Probabil că cercetaşii israeliţi au mărit disperarea lui Saul prin avertizarea cu privire la prezenţa lui David alături de oştirea filisteană, şi el s-a temut ca acesta să nu caute acum răzbunarea (PP 675).

1 Samuel 28:6 6. A întrebat pe Domnul. Nu există nici o contrazicere între această declaraţie şi aceea din 1 Cronici 10,14, care spune că Saul nu a întrebat pe Domnul. Cuvintele ebraice sunt mai cuprinzătoare în înţelesul lor decât cele româneşti. Cuvântul „a întreba” poate include întregul proces, ca în 1 Cronici 10,14, astfel (1) întrebare pentru informare; (2) primire de răspuns; (3) a acţiona în mod favorabil asupra răspunsului. Cuvântul „întrebat” este folosit mai mult în sensul lui restrictiv. Saul a făcut nişte intervenţii la Dumnezeu

pentru informare, dar Domnul n-a dat nici un răspuns.

Nu i-a răspuns. Domnul nu alungă niciodată un suflet care vine la El în umilinţă şi sinceritate. Răspunsul poate că nu vine în felul aşteptat sau la timpul aşteptat, dar Dumnezeu ia act de cerere şi face ceea ce este mai bine în împrejurările date. Apelurile disperate ale lui Saul au ajuns la urechea divină, dar având în vedere situaţia, Dumnezeu a ales să nu dea informaţia căutată de împărat. Saul refuzase în mod deliberat să aştepte la Ghilgal sfatul lui Dumnezeu (cap. 13,8-14) sau să accepte vreo solie împotriva vederilor lui regale. El ar fi avut acces la cortul întâlnirii de la Nob, dar omorâse pe preoţi. Având în vedere că alesese de bună voie să urmeze propriul lui sfat, Dumnezeu i-a îngăduit lui Saul să culeagă roadele unui astfel de semănat. Dacă s-ar fi pocăit şi supus, Dumnezeu ar fi putut schimba greşelile lui în trepte spre succes. Experienţa lui Saul ilustrează adevărul: „ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Galateni 6,7 comp. cu 5T 119).

Textul pare să arate că, în disperarea lui, Saul a încercat în grabă să întrebe prin intermediul viselor, al lui Urim şi al profeţilor, dar toate trei tăceau. Deoarece Abiatar avea asupra lui efodul, unii cred că Saul a poruncit să fie făcut un altul.

1 Samuel 28:7 7. Căutaţi-mi o femeie. În graba lui nebună, Saul s-a întors spre acel izvor de informare pe care el însuşi îl condamnase (v. 3). Bărbatul care odată fusese umplut cu zel spiritual, acum deschidea calea superstiţiei păgâne, chemând în ajutor pe presupusele spirite ale celor morţi.

Care să cheme morţii. (engl. „that hath a familiar spirit”). Ebraicul ba’alath-‘ob. Ba’alath înseamnă „stăpână”. ‘ob trebuie redat „necromant” sau în limbaj modern „un medium” (vezi Levitic 19,31). Cuvântul mai este folosit şi despre necromanţie, ca în v. 8, unde Saul spune în mod literal: „Spune-mi viitorul prin necromanţie”. cuvântul „necromanţie” vine din două cuvinte greceşti: nekros, mort, şi manteia, ghicire, şi descrie practica de aflare a viitorului prin pretinse comunicări cu duhurile celor morţi.

En-Dor. O cetate pe versantul nordic al muntelui Moria, pe partea opusă taberei filistenilor, cam la 7 mile (11,2 km) de locul unde se afla Saul cu oştile sale, pe muntele Gilboa. Ea mai poartă încă acelaşi nume, Endôr.

1 Samuel 28:9 9. Cei ce ghicesc viitorul. În mod literal, „cunoscătorii”. Se considera că vrăjitorii posedă o cunoştinţă specială cu privire la lumea nevăzută. Ei sunt puşi alături de necromanţi şi socotiţi de Dumnezeu ca făcând parte din aceeaşi categorie a urâciunilor (vezi Levitic 19,31; 20,6.27; Deuteronom 18,11; 2 Regi 21,6; 23,24; 2 Cronici 33,6; Isaia 8,19; 19,3).

Ca să mă omori. Edictul public al lui Saul nu obţinuse colaborarea deplină a tuturor supuşilor lui. Decretele împărăteşti nu erau urmate de o conformare generală. Persecuţiile romane ale creştinilor n-au împiedicat creştinismul să supravieţuiască şi, în multe cazuri, să prospere.

Femeia, informată, după câte se pare, de spirite, cu privire la identitatea lui Saul (vezi despre v. 12), s-atemut pentru propria sa viaţă (vezi v. 25). Înţelegând pe deplin că preocupările ei oculte erau sub interdicţie regală, ea le practica, totuşi, în ascuns. Puţin a înţeles ea că însuşi Saul era tulburat de mult timp de duhuri rele (cap. 16,14-16) şi că acum era întru totul la dispoziţia lor.

1 Samuel 28:10 10. Nici un rău. Fiind împărat, Saul a socotit că putea să aibă imunitate faţă de orice lege şi de asemenea să acorde imunitate oricui îl ajuta să iasă din încurcătură.

1 Samuel 28:11 11. Scoală-mi pe Samuel. De ce tocmai pe Samuel? Profetul fusese îndrumătorul şi mentorul împăratului şi făcuse mai multe preziceri pe vremea ungerii lui Saul care au adus bucurie şi pace atunci când Saul le-a văzut împlinindu-se. Dar, de îndată ce temperamentul său despotic a început să se arate, respectul lui pentru sfatul divin a scăzut. În schimb, această atitudine s-a transformat în indiferenţă şi chiar ură, până când împăratul a neglijat orice răspundere administrativă în încercarea lui de a extermina pe rivalul său.

Chinuit în mintea lui bolnavă de amabilitatea lui David în două ocazii diferite, Saul a început să-şi dea seama că, în ochii multora dintre supuşii săi el a greşit şi vedea cum aceştia dezertau şi fugeau la David. Extrem de iritat din cauza tăcerii Cerului, el a căutat o metodă de a forţa un răspuns.

1 Samuel 28:12 12. Tu eşti Saul. Informaţia era dată în mod supranatural, totuşi nu de către Dumnezeu. Acesta Îşi arătase scârba faţă de practicarea necromanţiei, poruncind moartea tuturor celor ce se ocupau cu ea (Levitic 20,27). Chiar şi cei care au consultat mediumuri spiritişti trebuia să fie nimiciţi (Levitic 20,6). De aceea, comunicarea trebuie că a venit din altă sursă. Sunt oameni care susţin că spiritele celor morţi se întorc să comunice cu cei vii. Aceştia susţin că spiritul lui Samuel s-a întors la chemarea mediumului. Dar o comunicarede la Samuel, ca profet, în mod indirect avea să fie o comunicare de la Dumnezeu, dar este spus în mod expres că Domnul a refuzat să comunice cu Saul (1 Samuel 28,6). Saul a fost omorât „pentru că a întrebat şi a cerut sfatul celor ce cheamă morţii. N-a întrebat pe Domnul” (1 Cronici 10,13.14).

Învăţătura că spiritele morţilor se întorc să comunice cu cei vii se întemeiază pe credinţa că spiritul omului există într-o stare conştientă după moarte, că acest spirit este omul real. Biblia învaţă că duhul, la moarte, se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat (Eclesiastul 12,7), iar Vechiul Testament neagă în mod vehement că acest duh este o entitate conştientă (Iov 14,21; Psalmul 146,5; Eclesiastul 9,5.6). Noul Testament învaţă aceeaşi doctrină. Isus arăta spre a doua Lui venire şi nu spre moarte, ca fiind timpul când credincioşii se vor uni iarăşi cu Domnul lor (Ioan 14,1-3). Altfel, Isus ar fi putut mângâia pe ucenicii Săi cu ideea că în curând avea să-i ia moartea şi că în felul acesta ei aveau să meargă imediat în împărăţia cerurilor pentru a fi cu el. Spunând cuvinte de mângâiere pentru cei care au condus pe cei dragi ai lor la odihnă, Pavel a declarat în mod semnificativ :cei vii nu vor lua-o înaintea celor morţi, ci toţi se vor uni iarăşi cu Domnul în acelaşi moment (1 Tesaloniceni 4,16.17).

Este clar, deci, că nu duhul lui Samuel a comunicat aici cu Saul. Rămâne o altă sursă de inteligenţă. Scripturile fac cunoscut că Satana şi îngerii lui au capacitatea de a da informaţii şi de a-şi schimba forma (veziMatei 4,11-11; 2 Corinteni 11,13.14). Arătarea care a apărut în casa femeii din En-Dor a fost o întruchipare satanică a lui Samuel, iar solia adusă venea de la prinţul întunericului.

Deşi multe dintre fenomenele şedinţelor spiritiste conţin înşelătorie şi prestidigitaţie, nu toate fenomenele pot fi explicate pe temeiul acesta. Mulţi dintre cei care au cercetat şedinţele spiritiste admit prezenţa unei puteri care nu poate fi pusă pe seama înşelătoriei sau a legilor ştiinţifice cunoscute.

Scripturile prezic o creştere a manifestărilor supranaturale în zilele din urmă (Matei 7,22.23; 2 Tesaloniceni 2,9; Apocalipsa 13,13.14; 16,14). Singura apărare împotriva acestor procedee înşelătoare este de a avea mintea atât de bine întărită cu adevărurile biblice încât ispititorul să fie recunoscut sub falsa lui înfăţişare. O credinţă tare în adevărul despre starea de inconştienţă a celor morţi va anihila orice încercare a vrăjmaşului de a infiltra propaganda lui prin spiritişti şi prin presupuse comunicări din partea celor morţi (GC cap. 34).

Se pare că spiritul informator al femeii s-a desfătat divulgând secretul deghizării lui Saul şi şi-a bătut joc de ciudata cale a împăratului care a ajuns să vină după ajutor la puterea pe care plănuise s-o reducă la tăcere. În prezenţa puterii satanice supranaturale, bravada împăratului, îndreptăţirea de sine şi scuza de orice fel s-au spulberat ca pleava în vânt.

1 Samuel 28:13 13. Fiinţă dumnezeiască (eng. „gods”). Ebraicul ‘elohim, un titlu folosit de mai bine de 2500 de ori despre adevăratul Dumnezeu (vezi vol. 1, pag. 170.171) şi adesea şi despre zeii falşi (Geneza 35,2; Exod 12,12; 20,3 etc.). Traducerea KJV redă de trei ori cuvântul cu „judecători” (Exod 21,6; 22,8.9). Probabil că aici aşa ar fi trebui tradus cuvântul, făcând-o astfel pe femeie să spună: „Văd judecători sculându-se din pământ”. Aceasta ar fi în armonie cu identificarea lui Samuel ca judecător. Deşi femeia foloseşte forma de plural, se pare că Saul a înţeles singularul, pentru că întreabă: „Cum e la chip?” Pe de altă parte, se poate că ea a folosit cuvântul ‘elohim în sensul mai obişnuit de „zei”.

1 Samuel 28:14

14. Cum e la chip? Întrebările lui Saul şi răspunsurile femeii constituie dovezi că n-a văzut ,el însuşi apariţia. Poate că el a fost despărţit de medium printr-o perdea, sau poate că stătea direct înaintea ei în întunericului miezului de noapte din peşteră. Când ea a descris apariţia, „Saul a înţeles că era Samuel”.

Ar fi contrar oricărui principiu de dreptate să ne închipuim că autoritatea divină să dea voie unei necromante să cheme pe Samuel din locul lui de odihnă. A crede că Dumnezeu, care a pus necromanţia sub interdicţie (Deuteronom 18,10-12), avea să cedeze cererii unui medium şi să tulbure pe sfântul Său, Samuel, care dormea, ar fi întru totul de neconceput. Dar, după cum Satana a avut puterea să apară în faţa lui Isus în pustie ca un înger de lumină, tot aşa el sau agenţii lui puteau, dacă le era îngăduit, să-l personifice pe Samuel, să-i imite atât vocea, cât şi figura. Diavolul a folosit această ocazie ca să-şi bată joc de Saul prin ironia sorţii lui. Tocmai bărbatul care îi persecutase pe exponenţii acestei practici oculte era acum îngenunchiat înaintea acelei puteri, cerând ajutor.

1 Samuel 28:15 15. Samuel a zis. Această propoziţie nu trebuie interpretată ca însemnând că într-adevăr Samuel a fost cel care vorbea. Scriitorul descrie pur şi simplu întâmplările aşa cum au apărut ele, ceea ce este şi normal într-o naraţiune. Biblia mai vorbeşte despre soare că răsare şi apune, şi aşa facem şi noi. Nimeni nu este nici înşelat şi nici încurcat prin faptul că vorbim atât de simplu despre fenomene complexe. În realitate nu soarele răsare şi apune, ci mai degrabă pământul se mişcă. În versetul de faţă contextul şi comparaţia cu alte texte dinScriptură arată clar că o personificare a lui Samuel exprimă spusele atribuite aici profetului decedat (vezi despre v. 12).

Chemându-mă. Vezi v. 11, unde expresia „chemare” (sculare) apare de două ori. Este clar că cei din vechime, în general, considerau regiunea subterană ca locaş al celor morţi. Dacă doctrina respectată de cei mai mulţi creştini, că cel drept se înalţă la cer după moarte, ar fi fost respectată şi în acea perioadă antică, Samuel ar fi fost chemat să coboare şi spiritul personificat al lui Samuel ar fi spus: „De ce m-ai adus jos?” Acest singur punct din raport este suficient pentru a nu considera această relatare ca o dovadă în favoarea doctrinei privind starea de conştiinţă a credincioşilor decedaţi.

1 Samuel 28:16 16. Vrăjmaşul tău. Cuvintele acestea identifică pe autorul lor. Declaraţia făcută aici şi în versetele care urmează, ilustrează înşelăciunea caracteristică a diavolului. Încă de la căderea lui, Satana s-a străduit să redea caracterul lui Dumnezeu în culori false. El Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un tiran răzbunător care aruncă în iad pe cei care nu se tem de El (GC 534). El ademeneşte pe oameni să păcătuiască şi apoi prezintă cazul lor ca fiind cu desăvârşire fără nădejde. El Îl înfăţişează pe Dumnezeu ca nefiind binevoitor să ierte pe păcătos atâta timp cât există cea mai mică scuză de a nu-l primi. În felul acesta, el Îl descrie oamenilor pe Dumnezeu ca vrăjmaş al lor. Concepţia aceasta se află la temelia religiilor păgâne, care învaţă că sacrificiile sunt necesarepentru a îndupleca pe un Dumnezeu mânios. Cât de cu totul contrară este o astfel de doctrină faţă de învăţăturile Scripturii, care Îl înfăţişează pe Dumnezeu ca Unul care îi iubeşte pe toţi şi gata să aducă sacrificiul suprem pentru a mântui pe vinovat (Ioan 3,16; 2 Petru 3,9)!

1 Samuel 28:17 17. Domnul a rupt împărăţia. Dându-se drept o voce din cer, spiritul a mustrat pe Saul spunându-i că tronul îi va fi dat altuia. Satana a inspirat pe colaboratorii lui Saul să aţâţe animozitatea împăratului împotriva lui David şi apoi a schimbat ura în pelin, anunţând ca fiind împlinit tocmai lucrul pe care Saul se luptase atâta timp să-l împiedice. El auzise că David se afla la filisteni (PP 675) şi probabil acum îşi închipuia pe vrăjmaşii Domnului învingându-l şi dând împărăţia lui David.

1 Samuel 28:18 18. De aceea îţi face Domnul. Deşi Satana a inspirat gândurile care au provocat neascultarea lui Saul înpurtarea faţă de Amalec, el aruncă acum condamnarea asupra împăratului, în numele Domnului. În felul acesta, Dumnezeu a fost prezentat că foloseşte tactica lui Satana. În realitate, Dumnezeu nu devenise vrăjmaşul lui Saul. El a îngăduit doar ca recolta să fie de aceeaşi calitate cu semănatul. Actuala situaţia a lui Saul era rezultatul propriei lui alegeri. Dumnezeu încercase să-l salveze de la dezastru, trimiţându-i repetate avertizări şi sfaturi, dar Saul a continuat să pună judecata lui limitată în opoziţie cu sfatul divin.

1 Samuel 28:19 19. În mâinile filistenilor. Pentru că Saul s-a înjosit de bună voie, făcând jocul adversarului, Satana a folosit ocazia să-l mustre şi să-l descurajeze. Lupta fiind iminentă, Satana l-a făcut pe Saul să creadă că este pierdută. În realitate, Domnul putea tot atât de uşor să-l salveze acum pe Israel cum făcuse la Miţpa (cap. 7,19). Dar pe vremea aceea, Israel îşi mărturisise păcatul şi strigase către Domnul. Dacă Saul şi-ar fi mărturisit păcatul, dacă ar fi adunat tot Israelul şi i-ar fi spus despre slăbiciunea lui şi ar fi condus oştirea la o consacrare reînnoită faţă de Domnul, rezultatul luptei ar fi fost foarte diferit. Înfăţişând înaintea împăratului aparenta imposibilitate de a fi iertat şi imensitatea răzvrătirii sale împotriva Domnului, Satana a reuşit pe deplin să-l descurajeze pe Saul şi să-l ducă mai departe spre ruină.

1 Samuel 28:20 20. Îndată. În mod literal, „grăbit”. Deoarece acţiunea a fost involuntară, sensul este că la scurt timp dela auzirea teribilei solii, el s-a prăbuşit.

Cât era de lung. În mod literal, „în toată plinătatea staturii lui”. Încordarea fizică şi tulburarea mintală, la care s-au adăugat ulterior ştirile teribile despre iminenţa înfrângerii şi a morţii, l-au slăbit atât de mult, încât trupul lui a cedat.

1 Samuel 28:25 25. Apoi s-au sculat. Întocmai ca Iuda, Saul a plecat în noapte. Lăsat singur, fără îndoială că mediumul a fost la fel de zăpăcit ca şi împăratul. În felul în care a procedat faţă de David, Saul fusese vinovat de duplicitate şi trădare. Ce a ştiut ea, decât că viaţa ei avea să fie preţul pentru întâmplările din acea noapte? Saul fusese prea bolnav ca să-i spună un cuvânt de apreciere pentru serviciile ei. Ea nu avea nici mângâierea rugăciunii şi a credinţei. Era sclava unei puteri care îşi bătea joc de ea cum îşi bătuse joc şi de împărat.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-25 PP 674-681

6-20 PP 683-689

1.2 PP 674

4.5 PP 675

6 PP 683

6.7 PP 676

7 AA 290; Ev. 608

7.8 PP 683

9 GC 556

8-11 PP 679

12 PP 680

13.14 PP 679

15-19 PP 680

PP 681

1 Samuel 29:1

1. Afec. Numele câtorva oraşe (vezi cap. 4,1), dar nici una cunoscută lângă Muntele Ghilboa care ar putea fi implicată, dacă cap. 28 şi 29 sunt scrise în ordine cronologică: filistenii au tăbărât prima dată la Sunem, apoi s-au îndreptat spre Afec (cap. 29,1). Dar părerea este împărţită, în diferite cărţi de referinţă, întreun Afec de nord şi unul de sud. Dacă naraţiunea, după istoria vizitei lui aul la Endor (cap. 28,3-25), se întoarce să rezume istoria lui David la punctul unde cap. 28,2 îl lasă (David tratează cu Achiş să-l ajute pe Israel în lupta cu filistenii), apoi cap. 29 continuă în altă parte cu alungarea sa de către domnitorii filisteni la Afec, unde ei „îşi strânseseră toate oştile” (cap. 29,1). Dacă aceasta era aceiaşi adunare menţionată imediat, precedând sosirea lor la Sunem (cap. 28,4) Afecul era în drumul de la Filistia spre Sunem, dar nu neapărat lângă ea. De aici mulţii dentifică Afecul cu Antipatris, de unde mai înainte filistenii au atacat Israelul (cap. 4,1) şi iau luat Chivotul.

Fântâna lui Izreel. În valea lui Izreel existau două fântâni mari: una ‘Ain Jalud, cunoscută ca „fântâna lui Harod”, care izvora din una din stâncile nordice ale muntelui Ghilboa, la înălţimea de vreo 35 m deasupra văii, iar cealaltă, ‘Ain Ţuba‘un, din inima văii. Saul, cu oştirea lui „a tăbărât la Ghilboa” (28,4) şi apoi s-a tras mai aproape de filisteni, venind până la fântâna lui Izreeel. Pare mai probabil că el a rămas pe coama muntelui deasupra lui ‘Ain Jalud, o poziţie greu accesibilă din vale, şi nu a coborât ‘Ain Tuba‘un, care dacă era mai aproape de filisteni, nu avea să-i ofere nici un avantaj tactic.

1 Samuel 29:3 3. Ce caută evreii aceştia aici? Pentru David, o astfel de întrebare trebuie să fi venit ca o mustrare surprinzătoare. El nu avea ce să caute defel în tabăra vrăjmaşilor poporului său. În primul rând, el n-ar fi trebuit să caute refugiu la filisteni. Pasul a fost făcut fără să fi căutat sfat divin. Acum se apropia criza. David era la mare strâmtorare. El trebuia să hotărască în curând cu privire la calea de urmat, când avea să lupte cu adevărat. El nu dorea să ridice armele împotriva fraţilor săi.

N-am găsit nici cel mai mic lucru de care să-l învinuiesc. Ce contrast trebuie să fi fost între încrederea pe care Achiş şi-a exprimat-o in David şi încrederea de care se făcea vrednic acesta din urmă, privind înapoi laduplicitatea şi necinstea lui! Dumnezeu are milă de cei ce sunt în încurcătură şi necaz. El deschide iubitor uşa de scăpare pentru ca oamenii să nu fie lăsaţi întru totul pradă urmărilor purtării lor. Plin de îndurare, El schimbă greşelile nebuneşti în mijloace de atingere a succesului! Cei care sunt dispuşi să primească sfatul divincu toată smerenia vor găsi că eliberarea vine din surse neaşteptate, pe căi necăutate şi în cele mai întunecate momente ale experienţei lor. Prin cererea acestor căpetenii ale filistenilor ca David să fie înlăturat din tabără, Dumnezeu lucra pentru eliberarea slujitorului Său.

1 Samuel 29:4 4. Trimite înapoi pe omul acesta. În mod literal, „pricinuieşte ca omul să se întoarcă”. Cuvântul „acesta” nu este în textul ebraic. Căpeteniile au fost respectuoase faţă de Achiş când s-au referit la asociatul lui, dar formularea arată că exista un puternic resentiment în inimile lor în ceea ce priveşte prezenţa lui David.

1 Samuel 29:6 6. Viu este Domnul. În mod literal, „viu este Iehova”. Aceasta este o declaraţie remarcabilă care vine din partea unui rege păgân. Unii au sugerat că Achiş se poate să fi fost atras de religia evreilor prin asociatul său, David, după cum Nebucadneţar a fost adus să-L înalţe pe „Împăratul cerurilor” prin influenţa lui Daniel şi a tovarăşilor lui (Daniel 4,37). Alţii văd în jurământ doar o substituire adoptată pentru ceea ce a spus Achiş în realitate. Nu se poate nega faptul că David a făcut prin purtarea lui o profundă impresie asupra lui Achiş. Regele atrage atenţia de trei ori asupra vieţii cinstite a lui David (1 Samuel 29,3.6.9), întru-unul din cazuri comparându-l cu „un înger al lui Dumnezeu” (v. 9).

1 Samuel 29:8 8. Dar ce am făcut? David a fost cutremurat de neaşteptata întorsătură a evenimentelor care l-au scos din încurcătură. Totuşi, pentru a nu-şi trăda simţămintele, el a adresat regelui această întrebare, a lăsa impresia că era nedreptăţit prin această concediere necivilizată (PP, p. 691).

Într-un moment de descurajare şi neştiind pe ce cale să aduce, David pornise pe o cale care-l adusese într-o încurcătură din care nu este deloc în stare să scape fără ajutor din afară. Dacă ar fi dezertat de la Achiş şi în luptă s-ar fi întors împotriva filistenilor, ar fi dovedit că acuzaţiile căpeteniilor filistenilor erau adevărate.

Dacă s-ar fi luptat împotriva lui Israel, el s-ar fi luptat împotriva unsului Domnului şi ar fi ajutat pe străini să-i cotropească ţara (PP 690). Cât de binevoitor a fost Domnul, care a folosit reaua voinţă şi duşmănia filistenilorpentru a deschide o uşă pentru a-l scăpa de dizgraţie, orice întorsătură ar fi luat bătălia!

David a înţeles că ar fi fost mult mai bine dacă ar fi rămas în Iudeea. Dacă în inima lui n-ar fi dorit mai presus de orice să fie credincios lui Dumnezeu, Domnul n-ar fi putut lucra această eliberare pentru el. Păcatele lui David nu era atât de mult făcute în mod conştient sau îndepărtări intenţionate de la calea cea dreaptă, ci mai degrabă, erau slăbiciuni ale credinţei şi greşeli de judecată. El trebuia să ia decizii rapide şi n-a aşteptat întotdeauna un răspuns divin, trăgând nădejde că, poate Cerul avea să aprobe ideile lui. Probabil că acum dorea din toată inima să se fi comportat altfel. Acum el se afla faţă în faţă cu o gazdă amabilă care credea în el, se împrietenise cu el, dar, în cele din urmă, din cauza dificultăţilor politice, era nevoit să-l concedieze. Probabil că atunci când a auzit cuvintele pline de iubire şi apreciere ale regelui, inima lui a ars de ruşine din cauza prefăcătoriei lui şi a fost mişcată din nou de recunoştinţă pentru că, în ciuda păcatului său, Dumnezeul plin de îndurare rupsese laţul în care se prinsese singur.

1 Samuel 29:10 10. Slujitorii stăpânului tău. În mod literal, „slujitorii domnului”. Cuvântul ’adon, tradus „stăpân” aici şiîn v. 4, „domn” în v. 8, este cuvântul ebraic obişnuit de adresare către un superior. El nu trebuie confundat cuseren, aplicat la căpeteniile filistenilor (v. 2.6.7), domnitorii celor cinci cetăţi (cap. 6,17, vezi despre Judecători 3,3). Un alt cuvânt, s’ar , tradus de obicei „prinţ”, este folosit ca sinonim cu seren din 1 Samuel 29,3.4.9, vorbindu-se de aceiaşi domnitori. În 1 Samuel 29,4.10 ’adon pare să se aplice la Saul, iar în 1 Samuel 29,8 îl foloseşte David când i se adresează lui Achiş. Folosirea acestor termeni poate sugera că Achiş n-a mai considerat pe David ca vasal al său, ci, în mod delicat, l-a făcut să înţeleagă că era liber să plece din Filistia dacă dorea.

De îndată ce se va lumina. Probabil că aceasta a fost o cale diplomatică de a-i spune lui David că, dacă îl va apuca dimineaţa pe el şi pe oamenii lui tot în tabără, domnitorii aveau să-l omoare. Fără îndoială că David s-a simţit uşurat de o astfel de eliberare oficială. Acum nu mai putea exista nici un simţământ că el şi însoţitorii lui n-ar fi apreciat amabilitatea lui Achiş de a le acorda azil. În timp ce David pleca spre casă, fără îndoială că el slăvea pe Dumnezeu pentru o astfel de ocrotire divină şi eliberare miraculoasă.

Relatarea din acest capitol ilustrează felul în care lucrează Dumnezeu pentru salvarea copiilor Săi. El caută să convingă pe oameni să accepte căile Lui, totuşi, îi lasă liberi să ignore sugestiile Lui dacă doresc. Aceasta este adevărat nu numai în cazul hotărârii iniţiale de a sluji lui Dumnezeu, ci în toate alegerile, mici şi mari, pe care este chemat să le facă cel care caută să trăiască în armonie cu principiile lui Dumnezeu. Fără îndoială că se vor face greşeli, iar necazurile care rezultă sunt cele care descoperă eroarea de judecată. David a ales refugiul în Filistia pentru a se apăra de Saul. Potrivindu-şi acţiunile cu simţămintele, în curând el a descoperit că seminţele interesului personal dăduseră naştere unei recolte de prefăcătorie şi falsitate. Dar David şi-a recunoscut greşeala şi a căutat din inimă să urmeze exemplul divin. Atitudinea aceasta L-a făcut peDumnezeu în stare să rânduiască împrejurări care i-au adus eliberarea, chiar dacă dificultatea în care s-a aflat David a fost rezultatul propriei lui greşeli.

Ellen G. White comentează:

1-11 PP 690, 691

3-10 PP 691

1 Samuel 30:1 1. A treia zi. Cu toate că aşezarea exactă a Ţiclagului nu este cunoscută, probabil că ea se afla la circa 90 sau 100 mile de Afec (vezi cele despre cap. 29,1). David şi oamenii lui poate că s-au întors pe calea trecătorii Meghido, drum pe care, evident că filistenii merseseră înainte spre nord. Dar ei au putut de asemenea să meargă şi direct pe la sud de Izreel, spre En-ganim, iar de aici prin câmpia Dotan, spre drumul din câmpia Şaron, prin teritoriu filistean la Ţiclag, scurtând multe mile şi mult timp. Părăsind Izreelul înainte de revărsatul zorilor, conform poruncii lui Achiş, prin marş forţat ei au fost în stare să parcurgă distanţa până în a treia zi. Aceasta ar însemna în medie cam 30 de mile pe zi şi de aici şi extenuarea unora dintre oameni la

sosirea lor (v. 10).

1 Samuel 30:2 2. Nu omorâseră pe nimeni. Aceasta nu din cauza îndurării, ci pentru că femeile şi copiii aveau preţ bunca robi şi ţiitoare. Se pare că era un obicei al popoarelor războinice ale Orientului Apropiat de a păstra femeile şi copii, mai ales pe fecioare şi pe copiii de parte femeiască (vezi Numeri 31,15-18; Judecători 21,1-24). David a lucrat fără minte, lăsând Ţiclagul fără apărare. Probabil că el a sperat că recentele sale incursiuni în deşert descurajaseră pe jefuitori să mai întreprindă expediţii pentru un timp. El era nerăbdător să facă o impresie cât mai bună asupra gazdei filistene mergând înspre nord alături de Achiş. Evident că el n-a ţinut seama de faptul că ştirile despre campania filisteană au ajuns aşa de repede în deşert (vezi despre cap. 27,9).

1 Samuel 30:5 5. Din Izreel. „Ahinoam izreelita” era mama lui Amnon, întâiul născut al lui David, care mai târziu a sedus pe Tamar, sora lui vitregă (2 Samuel 13). În Palestina existau cel puţin două localităţi cu numele de Izreel: unul în seminţia lui Isahar (Iosua 19,18), unde pe atunci israeliţii se luptau contra filistenilor, şi unul în Iuda (Iosua 15,54-56), strâns legat cu localităţi ca Hebron, Maron, Zif etc. Unii au aşezat pe acest Izreel întreZif şi Carmel într-un loc cunoscut acum sub numele de Khirbet Terrâma.

1 Samuel 30:6 6. Amăriţi. Ebraicul marah, în mod literal, „era amărât”. Vezi derivaţii ale rădăcinii marah în Exod 15,23; Rut 1,20. Amărăciunea oamenilor împotriva conducătorului lor a fost evident din cauză că David a lăsat căminele lor fără protecţie.

Sprijinindu-se pe Domnul. Acum atitudinea lui David este cu totul diferită de cea din timpul lunilor de duplicitatea înaintea lui Achiş. El primise dovada evidentă a ocrotirii lui Dumnezeu atunci când a greşit şi a fugit din Iudeea. Acum el întâmpină noua criză cu inima smerită. El „a încurajat”, în mod literal, „a întărit” inima sa în Domnul şi a chemat pe Abiatar să-L întrebe pe Domnul prin Urim şi Tumim (v. 7). Aceasta este calea pe care ar fi trebuit să o urmeze când a avut de gând să fugă în Filistia.

1 Samuel 30:9 9. Pârâul Besor. Se crede că este pârâul care, trecând prin Gerar, se varsă în Mediterana aproape de Gaza. Depărtarea lui de Ţiclag nu poate fi determinată, pentru că nu se ştie dacă este vorba de braţul cel mai nordic sau de braţul cel mai sudic al pârâului. Ba mai mult, aşezarea exactă a Ţiclagului este necunoscută.

1 Samuel 30:11 11. Un egiptean. Faptul că acest „băiat” era un egiptean aruncă o lumină slabă asupra caracterului acestor jefuitori. Cum făcuseră incursiuni în Iuda şi pe teritoriul filistean, evident că tot aşa invadaseră şi părţi din Egipt şi luaseră captivi pentru a-i vinde ca sclavi. Nici un popor sau trib nu era în siguranţă în faţa năvăliriilor.

1 Samuel 30:12 12. Trei zile şi trei nopţi. Deoarece tânărul avea cunoştinţă despre arderea Ţiclagului (v. 14), nimicirea trebuie să fi avut loc cel puţin cu trei zile în urmă, pentru că el fusese părăsit de nemilosul lui stăpân de trei zile (v. 13). Timpul era suficient să îi facă în stare pe năvălitori să scape şi să se ascundă, fără urmă, în deşert.

1 Samuel 30:14 14. În partea de miazăzi a chereniţilor. În mod literal, „neghebul chereniţilor”. Unii cred că chereniţii trebuie să fie fost cretanii. O comparaţie între Ezechiel 25,16 şi Ţefania 2,5 arată că chereniţii au ocupat o parte a ţărmului filistean, evident că partea sudică, pentru că amaleciţii i-au ajuns numai când ei s-au apropiat de deşertul Şur. Ţiclagul era fie în teritoriul chereniţilor, fie mărginit cu acesta.

La miazăzi de Caleb. Mai bine „neghebul lui Caleb”. Lui Caleb chenizitul (Iosua 14,14) i-a fost dată o parte din lotul lui Iuda, aproape de Hebron (Iosua 15,13-19). Deoarece amaleciţii locuiau în deşert, înspre Egipt (1Samuel 15,7) şi deoarece calebiţii sunt amintiţi ca făcând incursiuni după chereniţi; probabil că invaziaa pornit de la vest spre est, trecând mai întâi peste hotarul chereniţilor. Apoi, după ce năvălitorii au dispărut

înspre est, ducând cu ei pe prizonierii chereniţi, probabil că au aflat despre absenţa lui David din districtul său de domiciliu şi s-au hotărât să se întoarcă acasă pe drumul Ţiclagului, pentru a-l nimici, şi apoi să fugă înapoi în întinderile deşertului Şur împreună cu captivii lor.

1 Samuel 30:16 16. Mâncând, bând. Amaleciţii care se opresc la unele oaze pentru a se ospăta din prăzile lor pot fi comparaţi cu cei patru împăraţi ai Mesopotamiei care au invadat aceeaşi regiune pe vremea lui Abraam (Geneza 14) şi au plecat acasă cu Lot şi alţi captivi din Sodoma, numai pentru a se opri la Hoba (Geneza 14,15) ca să sărbătorească victoria (vezi PP 135). Influenţa băuturii îmbătătoare i-a făcut să fie complet nepregătiţi pentru atacul rapid al lui David.

1 Samuel 30:17 17. Patru sute de tineri. Numărul celor care au scăpat este un indiciu despre mărimea oştirii care a luat parte la incursiune şi despre mulţimea proviziilor pe care trebuie să le fi avut cu ei când David a căzut asupra lor. Lăsându-şi calabalâcurile la pârâul Besor, David a putut să manevreze oştirea împovărată de pradă. Luptând până în noapte şi continuând a doua zi, în cele din urmă, David a eliberat pe captivi şi a adunat la un loc proviziile pentru a se întoarce la Ţiclag.

1 Samuel 30:20 20. Toate oile şi toţi boii. Acest verset este oarecum obscur. Ceea ce adaugă KJV, după cum se vede înitalice, nu ajută prea mult. Septuaginta traduce acest verset: „Şi el a luat toate turmele şi cirezile şi le ducea înaintea prăzii şi despre aceste prăzi se spune: acestea sunt prăzile lui David”. Textul ebraic pare să exprime ideea că David a luat înapoi vitele şi alte lucruri care aparţinuseră susţinătorilor lui. În afară de acestea mai erau şi alte turme şi cirezi mari pe care amaleciţii le adunaseră în recenta lor expediţie militară. Acestea erau arătate ca fiind prăzile lui David şi mergeau înaintea vitelor recuperate, în drumul spre casă.

1 Samuel 30:24 24 Partea trebuie să fie aceeaşi. Un sistem hotărât de împărţire a prăzii a fost impus pe vremea când Israel s-a luptat pentru prima dată cu madianiţii. La război a mers numai o parte din tabără, dar imediat după luptă, Domnul l-a instruit pe Moise să împartă prada în două părţi, în aşa fel încât luptătorii şi cei care au rămas cu adunarea să poată avea părţi egale; de asemenea se punea deoparte şi ce era hotărât pentru leviţi şi pentru darurile aduse Domnului (vezi Numeri 31,25-54). La planul acesta nu s-a aderat întotdeauna, dar începând cu vremea lui David se pare că aceasta a fost o regulă stabilită în Israel.

1 Samuel 30:26 26. Darul. David era departe de a fi egoist şi zgârcit. În timpul anilor lui de peregrin, nu numai că s-au adunat mulţi cu el, dar mulţi alţii îi dăduseră provizii. Până în prezent, el nu fuseseră în stare să răsplătească amabilitatea lor. Acum, cu prima ocazie, el a trimis daruri generoase din bogata lui pradă. Este firesc că gestulacesta urma să pregătească terenul pentru prietenia continuă a compatrioţilor lui, acum când, după moartea lui Saul, el avea să se întoarcă la Hebron.

1 Samuel 30:27 27. Betel. Este puţin probabil că acesta ar putea fi Betelul din seminţia lui Beniamin, ci mai degrabă Betul, una din cetăţile părţii lui Iuda care a fost dată lui Simeon (Iosua 19,4), nu departe de Ţiclag.

Ramot de la miazăzi. În mod literal, „ramotul Neghebului”. Una dintre cetăţile date lui Simeon (Iosua 19,8), dar a cărei aşezare exactă este necunoscută.

Iatir. Se crede că este modernul Khirbet ’Attir, cam la 2 mile est de drumul principal dintre Hebron şi Beer-Şeba şi la vreo 8 mile sud-vest de Maon.

1 Samuel 30:28 28. Aroer. Nu Aroerul de pe râul Arnon şi amintit în Iosua 12,2 ca loc luat de copiii lui Israel înainte deatacarea Hesbonului, ci o cetate în Negheb, la vreo 10,5 mile (16,8) est şi sud de Beer-Şeba, cunoscută acum ca ‘Ar’arah.

Sifmot. Posibil una din cetăţile de la care David a primit ajutor când a mers în pustia Paran (cap. 25,1), dar necunoscută astăzi.

Eştemoa. Cuprinsă împreună cu Debirul în lista cetăţilor aparţinând lui Iuda (Iosau 15,20.49.50) şi identificată cu modernul es-Semu, la vreo 8 sau 9 mile sud de Hebron şi aproape de pustia Zif.

1 Samuel 30:29 29. Racal. Singura referire din toată Biblia la acest nume de localitate. Aşezarea este necunoscută. Aici Septuaginta redă „Carmel”.

1 Samuel 30:30 30. Horma. În vechime numită Ţefat (Judecători 1,17). Una din cetăţile din Negheb asediată de copiii lui Israel când şi-au permis să meargă în Canaan la Cadeş-Barnea împotriva poruncii Domnului (Numeri 14,45) şi iarăşi când Arad canaanitul i-a bătut după moartea lui Aaron (Numeri 21,1-3).

Cor-Aşan. Acelaşi ca Aşan (Iosua 15,42-44), de la nord-vest de Beer-Şeba. Una dintre cele nouă cetăţidin Şefela, care alături de Cheila a fost dată lui Iuda.

Atac. Amintită numai aici. Aşezarea este necunoscută.

1 Samuel 30:31 31. Toate locurile. Ca unul care a fost uns să fie împărat, David a dat dovadă de generozitate, demonstrând o dărnicie ca de rege. Raportul nu aminteşte despre darurile pentru bătrânii din Cheila şi nici pentru cetatea neprietenoasă Zif (vezi cap. 23,11.12.19), cu toate că ele pot fi incluse în „toate locurile”.

Faptul că a dat „tuturor locurilor” arată cât de mult a depins David de ospitalitatea diferitelor ţinuturi ale ţării lui Iuda.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-31 PP 692-694

1-4.6 PP 692

8-19 PP 693

20-24.26 PP 694

1 Samuel 31:1 1. Israel a luat-o la fugă. Se părea că oştile lui Israel aveau avantajul tactic alegând muntele Ghilboa ca poziţie strategică. Din punct de vedere militar, era greu pentru filisteni să treacă râul Jalud şi să-şi facă drum prin luptă în sus, spre muntele Ghilboa. Cu toate acestea, Israel a fost înfrânt. Apostazia lui Saul, care a căutat ajutor la o vrăjitoare, a grăbit dezastrul. Israel fusese avertizat că, în ziua refuzului lor de a fi conduşi de poruncile şi legământul Domnului, aveau să fugă „fără să fie urmăriţi chiar” (Levitic 26,17).

Au căzut ucişi. Sau „au căzut răniţi”. Înţelesul prim al verbului ebraic chalal, din care derivă substantivul tradus aici „ucis” este „a străpunge”. El poate să însemne a răni mortal sau simplu a răni, fără a provoca imediat moartea, cum este înţelesul lui în v. 3.

Vezi o hartă a locului unde a avut loc ultima bătălie a lui Saul contra filistenilor

1 Samuel 31:2 2. Au urmărit. Înfrângerea dezastruoasă a învăţat pe israeliţi nebunia de a adopta căile lumeşti cerând un rege. Când acel rege a devenit un tiran, întreaga naţiune a devenit o parte a greşelilor lui şi a împărţit răspunderea cu el.

Au ucis pe Ionatan. Întrebarea apare în mod natural: de ce a îngăduit Dumnezeu ca Ionatan să fie ucis împreună cu tatăl său când viaţa sa a fost diametral opusă faţă de a lui Saul? De ce n-a putut el, un suflet echilibrat spiritual, să dezavueze idealurile tatălui său şi, cu compătimire să se unească cu David, încrezându-se în dovezile pe care Dumnezeu i le arătase mai înainte, care i-ar fi îngăduit să trăiască? Pentru cen-a murit Iş-Boşet în locul lui, ci a continuat să trăiască, pentru a merge pe urmele tatălui său? Acestea sunt întrebări mai presus de puterea de înţelegere a omului (vezi GC 47). Raportul istoriei sacre descoperă că soarta celor credincioşi a fost, în toate timpurile, persecuţie şi moarte. Din cauza implicaţiilor marii controverse, lui Satana trebuie să i se dea ocazia să necăjească pe cei drepţi. Dar mângâierea creştinului este că, deşi vrăjmaşul poate să nimicească trupul, el nu poate să nimicească sufletul (Matei 10,28). Din momentulîn care legăturile sufletului cu Dumnezeu sunt definitiv hotărâte, continuarea sau nu a vieţii prezente nu este de mare importanţă. Noi putem preamări pe Hristos „prin viaţă sau prin moarte” (Filipeni 1,20-23).

1 Samuel 31:3 3. L-au ajuns (engl. „hit him”). În mod literal „l-au găsit”.

L-au rănit greu. Filistenii au înţeles care este avantajul de a ucide pe regele lui Israel. Probabil că un detaşament special instruit a fost însărcinat să caute pe Saul. O manevră asemănătoare a fost executată de sirieni în lupta lor cu Ahab şi Iosafat (2Cronici 18,28-34).

1 Samuel 31:4 4. Să-şi bată joc de mine. Sau „să mă trateze în mod violent”. Saul se temea ca filistenii să nu-l trateze în felul în care îl trataseră pe Samson. El nu arăta aceeaşi îngrijorare pentru David, ci odată complotase ca acesta să cadă în mâinile filistenilor netăiaţi împrejur (cap. 18,21-25).

L-a aruncat în ea. Ca şi Iuda, el şi-a luat viaţa. Poate că influenţat de mustrările duhului rău, că avea să moară, el şi-a pierdut judecata şi a căutat să se sinucidă ca să scape de abuzul vrăjmaşului.

Cât priveşte felul exact al morţii sale, părerile diferă. Probabil că întemeindu-şi relatarea pe istorisirea amalecitului (2 Samuel 1,1-10), Iosif Flavius spune că, în realitate amalecitul l-a omorât găsindu-l încă viu după ce căzuse în sabia sa (Antiquities VI 14.7). Totuşi, reiese în mod clar că tânărul a minţit ca să câştige aprobarea lui David (vezi PP 682,695).

1 Samuel 31:6 6. Au pierit. Vezi 1 Cronici 10,13.14. Astfel s-a încheiat o viaţă care fusese odată atât de promiţătoare.Ruina carierei lui Saul şi pierderea sufletului său au fost rezultatele propriei alegeri fatale. Oamenii nu sunt obiecte neînsufleţite de luat în mâinile unui olar arbitrar, ci fiinţe sensibile care,de bună se oferă să fie condusede una sau de alta din cele două puteri diametral opuse. Prin propria lui voinţă, Saul invitase pe prinţul întunericului să-l stăpânească. Stăpânul lui i-a dat plata cuvenită.

1 Samuel 31:7 7. Dincolo de vale. Pe partea de nord a văii lui Izreel erau seminţiile lui Neftali şi Zabulon şi parte din seminţia lui Isahar. La răsărit de Iordan erau jumătate din seminţia lui Manase şi jumătate din cea a lui Gad. Prin ocuparea văilor Ezdraelon, Izreel şi Iordan, filistenii făcuseră o linie de completă separare prin centrul ţinutului lui Israel. Poporul care ceruse atât de mult un rege avea acum ocazia să vadă rezultatul hotărârii lui. În faţa unei înfrângeri atât de umilitoare, ei au fost făcuţi să înţeleagă că mai bine ar fi fost să aştepte CuvântulDomnului decât să se îndepărteze de El. Membrii familiei regale şi oamenii de rând aveau parte deopotrivă de vaiurile care veneau acum.

O privire generală asupra domniei lipsite de glorie a lui Saul arată că în timp ce conducerea lui Samuel fusese folositoare, aceea lui Saul fusese nefolositoare. În timpul conducerii lui fuseseră probleme legate de securitatea vieţii şi a proprietăţii. Nu se auzea despre agresiune străină şi forţa legăturilor internaţionale. Israela trebuit să înveţe din lecţia grea a experienţei proprii, zădărnicia de a da puterea unui rege care era interesat mai ales de îmbogăţirea propriului cămin şi de impunerea arbitrară a dorinţelor sale. Poporul a judecat greşit. Saul şi-a pus înţelepciunea în aplicare în mod greşit.

1 Samuel 31:9

9. Au tăiat capul lui Saul. Tratamentul arată dispreţul pe care l-au avut filistenii faţă de Israel şi cât reuşise Saul să îndepărteze jugul filistean. Decapitarea era în conformitate cu obiceiurile vremii şi, probabil, înparte ca replică la felul în care Israel îl tratase pe Goliat (cap. 17,51-54). Capul lui Saul a fost pus în templul lui Dagon (1 Cronici 10,10), un altar aşezat probabil în Aşdod (1 Samuel 5,2-7). Acest fapt arată că filistenii au pus în socoteala lui Dagon marea victorie de pe muntele Ghilboa. Ei n-au înţeles că n-ar fi avut nici o putere dacă nu le-ar fi fost dată de sus (Ioan 19,11). Filistenii avuseseră belşug de dovezi ale superiorităţii lui Iehova asupra lui Dagon (vezi 1 Samuel 5), dar ei au preferat să depindă de propriile lor resurse şi L-au lepădat pe Dumnezeu.

1 Samuel 31:10 10. Astarteelor (engl. „Ashtaroth”). Pluralul de la Astoret, o zeiţă cunoscută de altfel ca Astarte, Aşerah şi Anat. Numele special depinde de timp şi loc. Zeiţa era o consoartă al lui Dagon, Hadad sau Baal. Armura lui Saul a fost luată în Filistia pentru templul Astarteii (vezi PP 682).

Bet-Şan. La capătul de răsărit al văii lui Izreel. Izreel, cum Tell el-Huşn, aproape de actualul Beisan, seafla cam la 8 sau 10 mile (13 sau 16 km) de câmpul de luptă. Deoarece trupurile au fost atârnate pe zidurile acestei cetăţi, este foarte posibil ca armura să fi fost pusă tot acolo. Nu este sigur dacă cetatea fusese ocupatăde filisteni sau dacă fusese luată ca urmare a luptei.

1 Samuel 31:11 11. Iabeşul din Galaad. Vezi cele despre cap. 11,1-11. Amintindu-şi că Saul realizase atât de minunat eliberarea cetăţii, bătrânii au socotit ca un privilegiu să cinstească trupul salvatorului lor. Nenorocirea, înfrângerea şi moartea – toate aduc la lumină compasiunea ascunsă în inima oamenilor şi descoperă cele mai nobile sentimente ale lor.

1 Samuel 31:13 13. Au postit şapte zile. Locuitorii din Iabeşul din Galaad au demonstrat neabătuta lor credincioşie faţă de conducătorul lor care murise. După ce au înmormântat trupul lui şi trupurile fiilor lui în mod onorabil, ei au avut o scurtă perioadă de jale.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-13 PP 681, 682

1-4 PP 681

5.7-10.12.13 PP 682